LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR (C. N. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ 11 Med-Oz f* ^ \ • SV ţ ‘V2 ?• \. ' ^ 1 A ** ' - .f. 4 v EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1962 COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN Prof. ing. Constantin Atanasiu; Prof. dr. ing. Ştefan Bălan, Membru corespondent a! Academiei R. P. R.; Prof. ing. loan Grosu; Pfof. dr. ing. Ştefan Nădăşan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Carol Neumann ,\ Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Prof. dr. ing. Remus Răduleţ, Membru corespondent a! Academiei R. P. R.; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil: Ing. Szabo Alexandru Pregătirea manuscrisului: Niculescu Gabriela şi Ivan Theodor Corector responsabil: Beldianu Valeria Dat la cules 08.05. 1962. Bun de tipar 05. 12. 1962. Apărut 1962. Tiraj 2800-}-J40+50 legate. Hîrtie velină ilustraţii de 80 gjm*, 540X84018. Coli editoriale 147,21. Coli de tipar 98,50. Planşe tipar 3. A. 097711962. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62=R, C. Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. Nicolae Bălcescu nr. 15 — R.P.R. COLABORATORI Anton Petre, inginer (Mine) Antonescu Ion, inginer (Geotehnicâ) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnica, Aparate de mâsurâ) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organică, Farmacie) Atanasiu fon, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Banciu Ion, inginer, iector universitar (Expioatarea petrolului, Foraj) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar; redactor-coordonator (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat ai Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Beca Constantin, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Geologia petrolului) Bercovici Beniamin, inginer (Industria cărbunelui) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale) BîrcăToma Elena, licenţiată în Matematice (Astronomie) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene) Boiangiu Dumitru, inginer, lector universitar (Organe de maşini) BranisckL Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu; Paul, inginer; redactor-coordonator (Electrotehnică Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Constantinescu Anton, inginer (Chimie anorganică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geofizică) Constantinescu Mircea, inginer (Hidrologie) Constantinescu Virgiî, inginer (Aviaţie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Coşteanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică) { Coşniţă Cezar, | doctor 4n Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie) Cristescu Nicolae, inginer, candidat în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, conferenţiar universitar (Mecanică, Organe de maşini); redactor coordonator Dragnea O. Valentin, arhitect (Mobilier) Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Drăgănescu Mihai, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metalo-tehnică) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice ; redactor-coordonator (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Eftimie Crîstea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) | Filimon Râul. | inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., inginer, lector universitar, candidat în Ştiinţe tehnice (Exploatarea petrolului, Foraj) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de mâsurâ) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară) I Ghermănescu Mihail, j doctor în Ştiinţe, profesor uni-versitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, iector universitar, laureat ai Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Guttmann Marcian, Iicenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice) Heschia Hugo, inginer; (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie) redactor coordonator Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (Mine) lacob Caius, doctor în Matematice, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Mecanică) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganică); redactor coordonator lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni) ^ Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) Lăzărescu Vasile, inginer, iector universitar (Geologie structurală) Mandel Harry, inginer (Industria cărbunelui) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manolescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini) Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile) Marcuş Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex., inginer (Cinematografie) Marin Ion, inginer (Mine) Marinescu 1., inginer (Industria alimentara) Marînescu Matei, doctor în Ştiinţe tehnice, profesor universitar (Electrotehnică) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol); redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, lector universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie); redactor coordonator Moţoc Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimia agricolă) Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie) Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-ţehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generală) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Nicolau Emil, inginer (Construcţii) Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Niculescu Isaiia, doctor în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Organe de maşini) Oiănescu Mihai, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Onicescu Octav, doctor în Matematice, profesor universitar (Matematice) Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor) Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Palade Gheorghe, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Fizică) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Peicu Radu, inginer, lector universitar (Maşini de construcţii) Perl Naftule, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Televiziune) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Piringer Reinhardt, inginer, lector universitar (E/ec-tronică) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului) Popescu EmanoiI, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) Popovici Alexandru, inginer, lector universitar (Electronică)___________ | Popp Dragos, | inginer (Construcţii civile, Organizarea şantierelor) Posea Niculae,inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor) Prişcu Radu, inginer, conferenţiar universitar (Construcţii hidrotehnice) Radu Ion llie, inginer (Metalotehnică) Rădulescu Cristian, inginer (Metalotehnică) Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică); redactor responsabil Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Samoilă M., inginer (Chimie) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică,' Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor); redactor coordonator Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări) Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Tărăboiu Vasile, inginer, lectcr universitar (Organe de maşini) Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tu-nele) Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică); redactor coordonator Tocan Dumitru, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie) Tocan Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Exploatarea petrolului) Toma C, inginer (Industria alimentară) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trifu ion, doctor inginer (Industria alimentară) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică); redactor coordonator Ţugulea Andrei, inginer, candidat în^Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Electrotehnică); redactor coordonator Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică) Vlad Clement, licenţiat în Ştiinţe (Cartografie) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Wegener Nicolae, inginer (Televiziune) Weissmann losef, inginer (Radiotehnică) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnica militară, Armament) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului); redactor coordonator ant. col. const. d. d- gr. at. gr. mol. gr. sp. antonim 1- ievo- pl. plural coloană m- meta- p.s. punct de solidificare constant, constantă mol. moleculă p.t. punct de topire densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim dextro- o- orto- sing. singular greutate atomică P- para- v., V. vezi greutate moleculară p., pp. pagină, pagini var. variantă greutate specifică p.f. punct de fierbere S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON A Agr........................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim. apa..................Alimentări cu apă Arh........................Arhitectură Artă ......................Artă Arte gr....................Arte grafice Astr.......................Astronomie Av.........................Aviaţie (Construcţii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) e fîet....................... Beton Biol....................... Biologie Bot........................ Botanică C Cad........................Cadastru Canal............... Canalizare Cartog.....................Cartografie C. f. .....................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim.......................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică, Chimie organică) Chim. biol.................Chimie biologică Chim. f/z..................Chimie fizică Cinem. .................Cinematografie CIc- e.....................Calculul erorilor de* pr.....................Calculul probabilităţilor CIc- ......................Calculul tensorial Clc' v.....................Calculul vectorial Cs........................Construcţii (Construcţii ci- vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen.....................Desen Drum......................Drumuri E £c........................Economie Elt. ..................... Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ.....................Energetică Expl...................... Explozivi Expl. petr................ Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm...................... Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz.......................Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm....................Fotogrammetrie Foto......................Fotografie Fund......................Fundaţii G Gen....................... Generalităţi (Simboluri) Geobot....................Geobotanică Ceochim. . . . Geod . . . . Geodezie Geofiz . . . . Geofizică Geogr . . . . Geografie (Geografie fizică, Georr.orfologie) Geol rală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală) Geom . . . . Geometrie (Geometrie analitică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot . . . . Geotehnică H Hidr . . . . Hidraulică (Hidraulică subterană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hi drot . . . . Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigaoile) s Ig, ind.....................Igienă industrială II..........................Iluminat Ind. allm...................Industria alimentară (Indus- tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb. *.................Industria cărbunelui Ind. chim............... Industrii chimice (Tehnolo- gie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Ind. hîrt...................Industria hîrtiei şi a celulozei Ind. lemn...................Industria lemnului Ind. petr...................Industria petrolului Ind. piei...................Industria pielăriei Ind. st. c. ................Industriasticlei şi a ceramicii Ind. text...................Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime) Ind. ţâr. ..................Industrii ţărăneşti Inst. conf. ................Instalaţii de confort (Venti- laţie', Condiţionare, Calorifer) Inst. son...................Instalaţii sanitare L Log.........................Logică M /Vi ........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor) /Viat. .................... Materiale de construcţie (Industria cimentului, Ma- • teriale refractare, Lianţi) ............................Mecanică Med fl......................Mecanica fluidelor Meteor. *...................Meteorologie ,y\eto ..............Metalurgie (Metalurgie fizi- că, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Mett.......................Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale) Mine.......................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral....................Mineralogie (Cristalografie) Ms.........................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş.........................Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini - unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Nav. ......................Navigaţie (Navigaţie fluvia- lă şi maritimă, Construcţii navale) Nomg.......................Nomografie O Opt........................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleont.............. Paleontologie Ped........................ Pedologie Petr....................... Petrografie Pisc....................... Piscicultură, Pescuit Plast................. Plasticitate Pod........................Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr..................... Poligrafie Prep. min.................. Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rez. mat...................Rezistenţa materialelor (Elas- ticitate) S Silv.......................Silvicultură Stand...................... Standardizare St. cs.....................Statica construcţiilor (Sta- bilitate) Stratigr...................Stratigrafie T Tehn.......................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med..................Tehnică medicală Tehn. mii..................Tehnică militară (Arma- ment, Fortificaţii, Gaze) Te/c.......................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot.....................Termotehnică, Industria frigului -- Tnl........................7 Tunele Topog......................Topografie Transp................ Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb........................Urbanism Ut.........................Utilaj Z ZooL ........ f Zoologie 6 Zoot.......................Zootehnie i. Medaliei pl. medalii. Gen.: Piesă de metal, care are forma şi caracteristicile unei monete, dar care, spre deosebire de aceasta, nu are putere circulatorie, ci numai valoare simbolică şi, eventual, artistică. Medaliile se bat pentru perpetuarea amintirii unui fapt remarcabil, pentru merite deosebite obţi--nuteîn muncă, pentru comemorarea unui eveniment sau pentru a fi date ca distincţii pentru realizări valoroase, în artă, ştiinţă, pe cîmpul de luptă, etc., sau ca premii la concursuri culturale, sportive, etc. Pe una dintre feţe, numită avers, e reprezentată o interpretare a evenimentului, sau a acţiunii comemorate. Pe cealaltă faţă, numită revers, se gravează o inscripţie, o scenă istorică, o alegorie, etc. Diametrul medaliilor e cuprins, de obicei, între 4 şi 8 cm. Medaliile cu diametru mai mare se fac uneori turnate şi apoi se cizelează. Metalele folosite, de obicei, pentru fabricarea medaliilor, sînt: bronzul şi tombacul (ca aliaj de cupru, simplu, patinat, argintat sau aurit), argintul (în aliaj cu cuprul, simplu, patinat sau aurit), sau aurul (rareori, în aliaj cu cuprul) şi fierul (care se bate însă foarte greu). Operaţiile de fabricare a medaliilor sînt următoarele: executarea modelului, reducerea la maşină, executarea matriţelor, tăierea rondelelor şi decaparea; aceste operaţii se efectuează în aceleaşi condiţii ca pentru monete. Baterea, care urmează, se face la o presă cu fricţiune, sub o apăsare de 60 t, pentru meda-iile mai mici, — presiunea putîndu-se ridica pînă la 450---500 t pentru medaliile cu diametrul mai mare. Medaliile se bat, bucată cu bucată, de atîtea ori, de cîte ori e necesar pentru ca relieful să apară în cele mai mici detalii. După fiecare batere, medaliile se recoc, se decapează şi se usucă. După terminarea baterii, medaliile se strunjesc pe margine, se sablează, se patinează direct sau după argintare, se lăcuiesc şi se pregătesc pentru livrare, fie ambalate în cutii de carton, speciale, sau în cutii capitonate, fie montate pe socluri (de lemn, de aragonit, marmoră, etc.). 2- Medalion, pl. medalioane. 1. Artă: Portret sau motiv decorativ pictat, desenat, gravat sau sculptat pe un suport sau )e ° suPpafaţă circulară, ovală sau eliptică. # i 3,‘ \?®daIion. 2. Arh.: Ornament arhitectonic de formă circulară, eliptică sau ovală, în interiorul căruia sînt pictate sau sculptate, in basorelief, capul unui personaj sau un motiv deco-ativ oarecare. Medalionul poate fi izolat sau aşezat în inte-: iorul unui cartuş. 4. Medalion. 3. Ind. text: Motiv în formă de romb, care >e aplică în mijlocul unor ţesături (de ex.: la covoare, carpete). 5. Median, plan Geom.: Planul careîmparte o figură în ouă părţi egale. De exemplu, într-un tetraedru există şase lane mediane, determinate de cîte o muchie a tetraedrului i de^mijlocul muchiei opuse. Fiecare plan median al unui tetrae-ru împarte^tetraedrul în două tetraedre echivalente. 6. Mediana, pl. mediane. 1. Geom.: Dreapta care uneşte n vîrf al unui triunghi cu mijlocul laturii opuse. Medianele unui triunghi sînt concurente într-un punct, numit zntrul de greutate sau baricentrul triunghiului, situat la două treimi din distanţa de la fiecare vîrf. O mediană e locul geometric al mijlocurilor paralelelor duse la latura respectivă a triunghiului. Dacă, a, b, c sînt lungimile laturilor triunghiului, lungimile medianelor sînt: 1 y + ,*) - a*; 1 y 2(c2 + «*)-**: y ]/ 2(«2 + P) - r2. 7. Mediana. 2. Geom.: Dreapta care uneşte un vîrf al unui tetraedru cu centrul de greutate al feţei opuse. Medianele unui tetraedru sînt concurente într-un punct, numit centrul de greutate sau baricentrul tetraedrului, situat pe fiecare mediană, la trei sferturi din distanţa de la fiecare vîrf. O mediană e locul geometric al centrelor de greutate ale secţiunilor efectuate în tetraedru prin plane paralele cu faţa respectivă a tetraedrului. Lungimile medianelor unui tetraedru, în funcţiune de lungimile muchiilor tetraedrului, sînt: -1- y 3(a* + b* + f2) - a"- - V1 - c'' !, etc. 8. Mediatoare, pl. mediatoare. Geom.: Perpendiculara pe un segment de dreaptă, în mijlocul segmentului. Mediatoarea unui segment e locul geometric al punctelor din planul care conţine segmentul, egal depărtate de extremităţile segmentului. Mediatoarele laturilor unui triunghi sînt concurente în centrul cercului circumscris triunghiului. 9. Mediator, plan Geom.: Planul perpendicular pe un segment de dreaptă în mijlocul segmentului. Planul mediator al unui segment e locul geometric al punctelor din spaţiu, egal depărtate de extremităţile segmentului. Planele mediatoare ale laturilor unui triunghi se intersectează după aceeaşi dreaptă. Planele mediatoare ale muchiilor unui tetraedru sînt concurente în centrul sferei circumscrise tetraedrului. 10. Mediatori chimici, sing. mldiator chimic. Chim. biol.: Substanţe chimice secretate la nivelul terminaţiilor nervoase, prin . intermediul cărora se transmite influxul nervos de la fibra nervoasă la celula efectoare (organul terminal). Efectul mediatorilor chimici e de scurtă durată, fiind inactivaţi de unele enzime specifice. Fibrele nervoase simpatice produc simpatina — amestec de adrenalină şi noradrenalină — (fibre adrenergice), iar fibrele nervoase parasimpatice produc acetil-colina (fibre colinergice). Pe lîngă aceşti mediatori fiziologici normali se cunosc foarte multe substanţe cari mimează efectele impulsului nervos simpatic şi parasimpatic. Aceste medicamente se clasifică după acţiunea şi efectul lor, astfel: medicamente simpaticomimetice şi medicamente simpaticolitice, respectiv pa rasi mpaticom i metice şi paraşi mpaticolitice, după efectul asemănător excitaţiei şi inhibiţiei simpaticului şi parasimpati-cului, de exemplu alcaloizi din ergot (v.), adrenalină, noradre- 1 Medicament 2 Medicament nalină, epinină, sinefrină, ortoxină, efedrină, benzedrină, per-vitină, etc.; medicamente adrenergice şi colinergice, după acţiunea excitanţilor fiziologici (adrenalina şi acetilcolina); medicamente midriatice (cari măresc pupila) sau m/ot/ce (cari îngustează pupila), substanţe bronhodilatatoare sau bronholitice, după efectul farmacologic principal asupra ochilor, asupra bronhiilor, vaselor sangvine, etc.; medicamente antiastmatice, antihipotensive sau antihipertensive. Rolul colinei, ca participant structural al esteruiui acetil-colină, e de importanţă fiziologică fundamentală. Se atribuie esteruiui acetilic al colinei rolul de mediator chimic al impulsului parasimpatic, postganglionar şi preganglionar, la nivelul sistemului simpatic. Sin. Neurohormoni. 1. Medicament, pl. medicamente. Farm,: Substanţă naturală sau de sinteză, de origine vegetală, animală, chimică sau biochimică, cu proprietatea de a preveni sau de a trata stările patologice, sau de a înlătura durerea, la vieţuitoare, fie acţio-nînd direct asupra celulelor, asupra organelor sau asupra sistemelor lor, fie acţionînd asupra unor elemente străine organismelor, cari afectează viaţa normală (sănătatea), cum sînt: rezervele de substanţe organice şi anorganice, microbii şi toxinele patogene, paraziţii vegetali sau animali, etc. Substanţa, de origine naturală sau chimică, susceptibilă de a fi transformată în medicament, se numeşte drog. Dezvoltarea actuală a Chimiei organice e urmată, în paralel, de progresul sintezei de medicamente şi, în consecinţă de fabricarea unui număr important de substanţe folosite în terapeutică. S-a constatat că substanţe sintetice, cu structură mult mai simplă decît produsele naturale, au o acţiune farmacologică asemănătoare, sau chiar mai intensă decît a acestora, înlocuindu-se sau completînd, astfel, produsele naturale. Pentru ca o substanţă chimică, sintetizată sau selecţionată pe baza unor analogii chimice cu alte medicamente, să poată fi folosită ca medicament, trebuie supusă unor probe prin cari să i se stabilească acţiunea farmacodinamică, toxicitatea, posibilităţile de absorpţie şi distribuţie în organism, şi de eliminare din organism, cum şi calităţile legate de procesele de siner-gism şi de antagonism, şi incompatibiIităţiIe fizice, chimice sau biologice pe cari le prezintă. în medicină se mai folosesc şi unele substanţe ajutătoare, de exemplu substanţele de contrast, în examenele radiologice, de exemplu, uroselectanul, biliselectanul, tetraiodfenolftaleina.etc., cari sînt compuşi cu nucleu piridinic, benzenic, etc., sau combinaţii alifatice obţinute prin adiţia iodului la diferite uleiuri vegetale (de ex.: lipiodolul, abrodilul, etc.). După origine, se deosebesc; medicamente naturale şi medicamente artificiale. Medicamentele naturale, de origine vegetală şi animală, cuprind: plantele medicinale, alcaloizii, vitaminele, hormonii, antibioticele, serurile şi vaccinurile şi se prelucrează prin diferite operaţii galenice (mecanice, fizice, chimice), ca: extracţie, maceraţie, distilaţie, centrifugare, granulaţie, emul-sionare, uscare, cristalizare, hxiviere, infuzare, decocţie, tore-fiere, calcinare, saponificare, fermentare, etc., sau prin operaţii chimice. Medicamentele artificiale se obţin prin procedee industriale sau de laborator, din materii prime, intermediare sau finite, naturale sau de sinteză, prin operaţii chimice, fizice şi biochimice, în diferite condiţii de lucru. Se deosebesc medicamente sintetice organice şi anorganice. După forma sub care se prezintă substanţele medicamentoase simple sau complexe, se deosebesc medicamente galenice şi m e d i c a m e n t e chimice. Studiul produselor chimice ca agenţi terapeutici constituie disciplina Farmaciei chimice, iar studiul formelor sub cari se prezintă şi se administrează bolnavilor constituie disciplina Farmaciei galenice. După constituţia, întrebuinţarea, durata conservării şi modul de acţiune al medicamentelor galenice, se deosebesc: medica- mente simple sau compuse, după cum conţin unu sau mai multe droguri; medicamente pentru uz intern, folosi-te prin absorpţie în aparatul digestiv, în aparatul respirator, circulator sau pentru uz extern, folosite prin absorpţie cutanată, rectală, etc.; medicamente omeopatice, administrate în cantităţi extrem de mici şi medicamente alopatice, întrebuinţate în doze terapeutice normale, indicate de observaţiile clinice şi experimentările fiziologice; medicamente oficinale, cari se prepară după o compoziţie şi o tehnologie stabilită de farmacopee şi cari au, de obicei, o stabilitate de lungă durată, şi medicamente magistrale, cari se prepară numai la nevoie, după prescripţii medicale, şi a căror conservare e instabilă. Pentru transformarea drogurilor în medicamente galenice se execută diferite operaţii farmaceutice preliminare, principale şi accesorii, cari, după natura modificărilor pe cari le produc drogurilor, se împart în: operaţii generale (cîntărire, măsurare, analize, etc.), mecanice (sitare, diluare, decantare, uscare, centrifugare, filtrare, limpezire, granulare, concasare, pulverizare, emulsionare, etc.), fizice (determinarea temperaturii şi a densităţii, refrigerare, evaporare, topire, sublimare, distilare, cristalizare, macerare, disolvare, Iixiviere, infuzare, digestie, decocţie, dializă, etc.), chimice (combinare, carbonizare, calcinare, oxidare, reducere, eterificare, saponificare, fermentare, etc.) şi mixte (sterilizare). S-au realizat numeroase şi variate forme farmaceutice (v. Farmaceutică, formă ~), fie pentru a facilita administrarea medicamentelor, fie pentru a înlătura deficienţele lor (gust şi miros neplăcute, etc.), fie pentru a obţine numai principii active dintr-un drog, evitînd ingerarea balastului ineficient sau dăunător organismului, fie pentru a introduce direct în circulaţie şi a evita alterarea iui în stomac sau în intestin, etc. Medicamentele de sinteză sînt produse chimico-farmaceu-tice cari constituie indivizi chimici a căror compoziţie şi a căror structură se pot exprima, de obicei, printr-o singură formulă chimică, definită. Cele mai multe medicamente moderne au fost obţinute prin sinteză. Se execută şi amestecuri de substanţe de sinteză, cari formează preparatele farmaceutice, urmărindu-se o acţiune multilaterală pentru vindecarea organismelor bolnave. Medicamentele de sinteză pot fi clasificate, fie din punctul de vedere al structurii lor chimice, fie din cel al utilizării lor (al acţiunii farmacologice). Din punctul de vedere chimic, se cunosc medicamente obţinute prin: sinteze de produşi naturali; sinteze de analogi structurali; sinteze ale unor substanţe, în afara tipurilor naturale (prin descoperiri incidentale ale activităţii terapeutice sau prin atribuirea „a priori11 a unei calităţi terapeutice); sinteze, cu scopul de a incorpora medicamente anorganice în combinaţii organice apropiate; sinteze prin modificări structurale minore ale unor medicamente cunoscute; sinteze prin unirea într-o nouă moleculă a două medicamente (sinteze combinatorii). După acţiunea lor farmacologică, medicamentele de sinteză se împart în următoarele categorii mai importante: Anestezice generale, cari cuprind, drept clase principale, hidrocarburi, compuşi halogenaţi şi eteri (de ex.: etilena, cloroformul, kelenul, eterul etilic, etc.). Hipnotice şi se dative, cari cuprind, în principal, alcooli, aldehide, cetone, sulfone, amide, uretani, ureide aciclice, ureide ciclice (barbiturice), de exemplu alcoolul etilic, 3-metil-1-pentinol-3, para-aldehida, hidratul de cloral, sulfo-nalul, acetamida, etil-uretanul, bromuralul, ciclobarbitalul,lumi-nalul, evipanul, etc. Antic o nvulsivante (a n t iep i I e pt i c e) , cari cuprind, în principal, derivaţi barbiturici, ureide, amide, derivaţi ai hidantoinei, oxazolidin-2,4-dione, de exemplu acidul feniletiIbarbituric, fenurona-, feniletilhidantoina, tridiona, para-diona, misolina, etc. Medicament 3 Medicament Analgezice şi a nti termice, cari cuprind, în principal, morfina, derivaţii săi şi medicamentele de sinteză cu acţiune similară, derivaţi ai pirazolonei, acidul sal ici I ic şi derivaţii săi, derivaţi ai p-aminofenolului şi derivaţi ai chinolinei, de* exemplu: morfina, codeina, tebaina, dionina, dilaudiduI, dromoranul, demerolul, amidona, antipirina, piramidonul, sali-pirina, algosedinul, butazolidina, salicilatul de sodiu, aspirina, sal ici latul de metil, salolul, salicilamida, fenacetina, lacto-fenina, atofanul, neocincofenul, novatofanul, etc. Anestezice locale, cari înglobează anestezice de suprafaţă (reprezentant tipic, alcaloidul cocaina) şi anestezice de infiltraţie şi de profunzime (tip novocaina), cuprind, în principal, esteri alchilici ai acidului p-aminobenzoic, esteri bazici ai acidului p-aminobenzoic, amide, guanidine şi uretani, de exemplu: anestezina, propesina, butesina, naftocaina, tio-caina, pantocaina, sovcaina, xilocaina. Excitanţi' ai sistemului nervos central, cari fac parte din clase foarte diferite, cuprind produşi naturali (picrotoxina, stricnina, camforul şi cofeina) şi produşi de sinteză (de ex.: pentazolul, coramina, etc.). Medicamentele cari mimează efectele impulsului nervos simpatic sau para simpatic sînt — pe lîngă mediatorii chimici (fiziologici) normali (v.) — numeroase substanţe cari au primit diferite numiri medicale, şi anume: După efectul asemănător excitării sau inhibirii simpaticului şi parasimpaticului: medicamente simpaticomimeti.ce şi simpa-ticolitice, respectiv parasimpaticomimetice şi parasimpatico-litice. După acţiunea excitanţilor fiziologici, adrenalina şi acetil-colina, medicamente adrenergice şi colinergice. După efectul farmacologic principal asupra unor ţesuturi anumite: midriatice (cari lărgesc pupila) sau miotice (cari îngustează pupila); bronhodilatatoare sau bronholitice; etc. După efectul terapeutic pe care îi produc: antiglaucoma-toase (scad tensiunea intraoculară), antiastmatice (produc o îngustare a bronhiilor), antihipotensive (produc creşterea tensiunii), antihipertensive (vasodilatatoare), etc. Medicamentele simpaticomimetice sînt folosite, în principal, pentru acţiunea lor . presoare, vasoconstrictoare şi bronhodilatatoare (în astm). Din punctul de vedere chimic, acestea pot fi clasificate în următoarele grupuri: derivaţi ai (3-feniletil-aminei, amine alifatice şi derivaţi ai imidazolului, de exemplu: adrenalina, noradrenalina, epinina, corbasilul, tiramina, supri-fenul, efedrina, norefedrina, benzedrină, metedrina, efetonina, pervitina, tuanina, privina, etc. Medicamentele si mpaticolitice şi adrenolitice („agenţi blocatori adrenergici ) au calitatea de a inhiba răspunsul celulelor efectoare (muşchii netezi) la impulsul nervos simpatic sau la acţiunea substanţelor simpaticomimetice, fără să împiedice, însă, eliberarea mediatorului chimic (v.), simpatina, la terminaţiile fibrelor nervoase simpatice. Sînt folosite în tratamentul turburărilor vasculare periferice, prin cari se urmăreşte vaso-tarea şi mărirea fluxului sangvin, cum şi în hipertensiune neurogena şi in unele aritmii tahicardice. Din punctul de vedere chimic, medicamentele simpaticolitice aparţin unor clase foarte erite, dintre cari cele principale sînt următoarele: alcaloizi jţj?-erŞ.° . 4V i' de7Vaţi a* benzodioxanului (şj eteri fenolici); ; 0retl''an?ln.e': derivaţi ai imidazolului, de exemplu: ■ ... . ergot (v.), yohimbina, dacorenul, piperoxanul, dibenamina, priscolul (perifenul), regitina etc . Medicamentele parasimpaticomimetice acţionează asupra muşchilor netezi, asupra glandelor, asupra ganglionilor vegetativi şi asupra muşchilor scheletului. Această clasă cuprinde substanţe medicamentoase din grupul acetilcolinei, mediatorul chimic natural, caracteristic excitaţiei parasimpaticului; esterii colinei şi medicamentele înrudite;' anticolinesterazele; esteri organici aci u u. os orie. De exemplu; metacolina, clorura de car- bamilcolină, uretanul p-metilcolinei, esmodilul,fisostigmina, neo-stigmina, miotina, diiso-propil-fluorofosfatul, pilocarpina, etc. Medicamentele paraşi mpaticolitice (spasmoiitice) reduc tonusul şi spasmul muşchilor netezi, producînd relaxarea organelor respective şi atenuarea durerilor cari însoţesc aceste stări spastice. Prototipurile acestei clase de medicamente sînt alca-loizii atropina (spasmolitic neurotrop) şi papaverina (spasmo-litic musculotrop), cari au folosit şi ca modele în lucrările de sinteză a altor produse. S-au obţinut, de asemenea, pe lîngă alţi produşi naturali (hiosciamina, scopolamina, etc.), medicamente de sinteză prin modificarea structurii atropinei, înlocuind acidul tropic, sau tropina, sau amîndouâ, din structura alca-loidului, — cum sînt: sintropanul, homatropina (novatrina), trasentina, propivanul, pavatrina, bantina, tioverinul, etc., cu acţiune similară sau îmbunătăţită. Prin modificarea structurii papaverinei s-au obţinut următoarele medicamente spasmoiitice: perparina, eupaverina, neupaverina, sestrona, octina, civerina, etc. Agenţii blocatori neuromusculari şi ganglionari sînt medicamente cari produc efecte de întrerupere asupra sinapselor ganglionare. Utilizarea lor se bazează, în principal, pe etectul hipotensiv. Curara şi medicamentele curarizante de sinteză se întrebuinţează, în clinică, în doze de miligrame, pentru a produce relaxarea musculară, în stările de spasm, de convulsii şi, în principal, în intervenţii chirurgicale. Din acest grup au fost sintetizate următoarele substanţe: iodura de tetrameiilamomu, flaxedilul, iodura de decametoniu, succimlcolina; s-au obţinut diferiţi eteri ai glicerinei (mianesina, miocaina, etc.); bromura de tetraetilamoniu, sărurile de metoniu, bromura de hexa-metoniu, etc., cari au calităţi de blocatori ganglionari. Medicamentele antihistaminice au o larga aplicaţie terapeutică în afecţiuni foarte variate, şi anume: în alergii produse de alimente, de antibiotice şi de alte tipuri de medicamente, în dermatite de contact (lînă, cosmetice, etc.), în şocul anafilactic, în boala serului, în astmul bronhie, în pruritul de diferite origini, în migrene, în stări gripale, în guturaiul finului, exc. Au fost create numeroase medicamente anxihistaminice, cari se administrează, după scopul urmărit, după modul de suportare individuală, etc. Din punctul de vedere chimic, aceste medicamente fac parte din clasa eterilor bazici, a derivaţilor etilendiaminei, a derivaţilor fenotiazmei, etc., mai importanţi fund următorii: benadrilul, linadrilul, Jiistafenul, decaprinul, anterganul, sino-penul, distrina, clorotenul, hetramina, histantina, trimetona, soventolul, omerilul, îenerganul, multerganul, diparcoiul, lar-gactilul, stemetilui, romerganul, etc. Medicamentele cu acţiune diuretica au calitatea de a elimina apa, reţinută în mod patologic, in ţesuturile interstiţiale şi în cavităţile seroase (edeme) ale organismului. Aceasta acumulare e însoţită de afecţiuni de natura cardiacă, hepatica sau hormonală. Unele substanţe chimice produc diurezâ prin modificarea presiunii osmotice. Diureticele mai importante fac parte din clasa derivaţilor xantinei, a unor compuşi organici mercuriali, a unor sulfamide şi a glicozidelor cardiace; acestea din urmă acţionează ca diuretice, ddtorită acţiunii lor asupra inimii. Principalele medicamente din această categorie sînt următoarele: teofilina, corfilina, teobromobina, salirganul, mercur inul, novo-surolul, mercuritul, thiomerinul, diamoxul (acetazolamida), p-carboxi-benzen-sulfonamida, digitala, etc. Medicamentele cardiovasculare acţionează asupra inimii şi asupra musculaturii sistemului vascular, modifiund ritmul şi debitul cardiac, de o parte, şi distribuţia singeiui în diferite ramuri ale sistemului circulator, de altă parte, bint considerate medicamente cardiovasculare acelea cari acţionează direct asupra muşchiului inimii sau asupra vaselor sangvine. Principalele medicamente din această categorie aparţin unui grup de produşi naturali din clasa steroideior (glicozideie cardiace), de origine vegetală, şi tonicele cardiace, de origine animală, între ^nedicamentele cardiovasculare, mai întrebuinţate sînt 1* Medicament 4 Medicament următoarele: digitala, strofantina, chinidina, procainamida, sarea de sodiu a acidului adenosin-trifosforic, hipoveralul, rezerpina, hidralazina, nitroglicerina, etc. Medicamentele anticanceroase (necunoscîndu-se cauza cancerului) sînt încercate pentru a opri diviziunea şi multiplicarea celulelor neoplazice, împărţindu-se, convenţional, în mai multe grupuri, şi anume: substanţe cari acţionează specific asupra anumitor ţesuturi din organism, modificînd terenul înconjurător, care devine astfel mai puţin favorabil pentru dezvoltarea celulelor neoplazice (hormonii sexuali, cari influenţează numai dezvoltarea tumorilor diferenţiate, cum sînt tumorile organelor sexuale), substanţe cari împiedică multiplicarea celulelor (evoluţia tumorii) şi substanţe cari produc scăderea metabolismului celulelor, acţionînd în principal asupra celulelor cari se dezvoltă mai mult şi mai repede, cum sînt celulele canceroase, în această clasă de medicamente sînt cuprinse: unele substanţe oestro-gene (foliculină, stiIbestrol, etc.), hormoni androgeni (testosteronă, etc.), ACTH (în leucemie), colchicina, podofilina, uretanul, derivaţii 1, 3, 5-triazinei, TEM-ul, fosforamidele, aminopterina, marcaptopurina, azoguanina, puromicina şi alte antibiotice, etc. Vitaminele (v.) formează o clasă de medicamente indispensabile funcţionării normale a organismului, deoarece, în cantităţi foarte mici, îndeplinesc funcţiuni specifice şi vitale, fiind necesare pentru creştere şi pentru menţinerea sănătăţii omului şi a animalelor. Se cunosc, pînă acum, peste 20 de vitamine, numite cu literele alfabetului latin (A, B, C, D, etc.) sau cu numele simpto-melor pe cari le combat (vitamină antirahitică, antiscorbutică, etc.), cum şi prin numiri legate de structura chimică (riboflavină, acid nicotinic, etc.). Hormonii (v.) au, împreună cu vitaminele şi enzimele, calitatea de a acţiona specific asupra organismelor vii, în cantităţi foarte mici, 1 ind consideraţi impropriu ca biocatalizatori (numai enzimele acţionează catalitic, specific, în organism). Sulfamidele (sulfonamidele) (v.) reprezintă o clasă de medicamente care cuprinde derivaţii sulfanilamidei (amida acidului p-amino-benzen-sulfonic), cum şi alte medicamente, cari conţin gruparea sulfanil. Antibioticele (v.) au calitatea de a împiedica, în concentraţii foarte mici, dezvoltarea microorganismelor. Medicamentele chemoterapice acţionează direct asupra germenilor patogeni (bacterii, protozoare, ciuperci şi virusuri) din organisme vii, în scopul de a preveni sau de a vindeca bolile infecţioase. Medicamentele de acest tip nu trebuie să fie toxice şi nu trebuie să modifice procesele fiziologice normale din organismul-gazdă. Ele sînt cu atît mai valoroase cu cît sînt mai toxice pentru agentul patogen şi mai puţin toxice pentru gazdă. Practic, se ia în consideraţie raportul dintre doza maximă tolerată (DMT) şi doza minimă curativă (DmC) (indice chemoterapic): I Ă=DmT/DmC; medicamentul respectiv e cu atît mai activ, cu cît acest raport e mai mare. S-a constatat că o doză de medicament care e bine suportată de unele animale dintr-un lot, poate fi mortală pentru altele. De aceea, s-a propus ca toxicitatea să fie exprimată în limitele dozei care ucide 50% dintr-un mare număr de animale (DL50), folosindu-se mai frecvent raportul DL50/DC50, (în care DL e doza letală şi DC e doza curativă). Unele substanţe cu acţiune germicidă produc moartea germenilor patogeni prin denaturarea ireversibilă a componenţilor proteici din celulă. Substanţele cu calităţi bacteriostatice nu acţionează ca toxice protoplasmatice; ele blochează unele funcţiuni vitale ale celulei microbiene, prin inhibirea enzimelor specifice, cari catalizează reacţii biochimice fundamentale. Creşterea şi înmulţirea microorganismelor sînt astfel împiedicate, fără ca acestea să moară. Prin acţiunea bacteriostatică a substanţelor chimice, germenii patogeni, cari nu se mai pot înmulţi, pierd din virulenţa lor, distrugerea totală rămînînd pe seama organismelor-gazdă (aglutinare, fagocitoză, liză, etc.). S-a demonstrat că unele specii de bacterii nu se dezvoltă pe medii de cultură cari conţin diferiţi coloranţi (albastru de metilen, violet de genţiană, fuchsină, etc.). O contribuţie importantă la dezvoltarea chemoterapiei s-a realizat prin folosirea compuşilor organici cu arsen (salvarsan, atoxil, etc.), a sulf-amidelor şi antibioticelor. ‘ Medicamentele chemoterapice acţionează printr-un mecanism complex, şi anume: protoplasma celulei conţine numeroase catene laterale sau grupări receptoare, cari au funcţiunea de a ancora substanţele nutritive sau oxigenul necesar respiraţiei; microorganismele sînt atacate numai de substanţele cari pot fi fixate de aceşti chemoreceptori (de ex. coloranţii bazici se combină cu grupările acide ale chemoreceptorilor, inhibind funcţiunea normală a acestora). Prin utilizarea unor cantităţi mici de medicament pot fi scoşi din funcţiune un număr suficient de chemoreceptori, astfel încît microorganismul nu se mai poate înmulţi. S-a constatat că există o receptivitate a chemoreceptorilor pentru anumite grupări din molecula unui medicament chemoterapic. Acţiunea acestor medicamente e interpretată ca un efect direct sau indirect al acestora asupra sistemelor enzimatice din ^celulă. în unele cazuri, microorganismele obţin rezistenţă faţă de unele medicamente, care poate fi interpretată din mai multe puncte de vedere. De exemplu: Microorganismul îşi modifică metabolismul normal, pro-ducînd metabolitul implicat în procesul de inhibiţie competitivă, în cantităţi mult mai mari decît cele normale şi anihilînd astfel acţiunea inhibitivă a medicamentului; inhibiţia enzimatică poate fi evitată, microorganismul folosind o altă cale de reacţie, fără a produce prin aceasta o turburare prea mare a metabolismului celulei; celula microorganismului îşi poate dezvolta capacitatea de a inactiva un antagonist (medicament), fie prin oxidare distructivă, fie prin combinarea lui (conjugarea) cu o altă componentă. în aceste alternative, medicamentul devine activ chemoterapic. Medicamentele antimalarice sînt întrebuinţate cu scopul de a suprima sau de a preveni accesele malariei, — de exemplu: chinina, plasmochina, primachina, plasmocidul, clorochina, acri-hina, atebrina, metacloridina, paludrina, etc. Medicamentele tuberculosţatice sînt întrebuinţate în tratamentul tuberculozei şi contribuie la micşorarea răspîndirii acestei boli, care a fost considerată, în trecut, o boală incurabilă. Din punctul de vedere chimic, se folosesc medicamente din clasa sulfonelor aromatice şi eterociclice, cum sînt: 4,4'-diamino-difenil-sulfona, promina, diazona, sulfetrona, etc.; din clasa acizilor aromatici, cum sînt: acidul p-aminosalicilic (PAS); din clasa tiosemicarbazonelor (TB), cum sînt: TBj, TBjj, TBjjj, etc.; din clasa derivaţilor piridinei, cum sînt: hidrazida acidului isonicotinic (HIN), nupasalul 213, salizidul, salotebenul, sulfa-niazida, etc.' din clasa antibioticelor, cum sînt: streptomicina, viomicina, etc. Combinaţiile organice ale arsenului, antimoniului şi bismu-tului au proprietăţi fiziologice importante. între medicamentele cu arsen, mai importante sînt următoarele: arenalul, cacodilatul de sodiu, atoxilul, stovarsolul, arsanina, salvarsanul, neosalvarsanul, miosalvarsanul, mafar-senul, clorarsenul, utilizate ca antiluetice. între medicamentele cu antimoniu, mai important e tar-tratul dublu de potasiu şi antimoniu (emeticul), înlocuit, în prezent, cu tioglicolatuI de antimoniu şi sodiu. între medicamentele cu bismut, mai importante sînt următoarele: azotatul bazic de bismut, sal ici Iatu I de bismut, nafte-natul de bismut, etilcamforatul de bismut, etc. Medicinali, coloranţi ~ 5 Medie 1. Medicinali, coloranţi Ind. chim., Farm.: Coloranţi utilizaţi ca agenţi antibacterieni şi chemoterapeutici. S-a ajuns la utilizarea unor coloranţi în scopuri medicinale, în urma observaţiilor efectuate întîi asupra pigmentării selective a celulelor nervoase de albastrul de metilen şi, apoi, asupra comportării unor coloranţi cari pigmentau şi paralizau anumite microorganisme. Astăzi coloranţii sînt încă utilizaţi în mare măsură în cercetările medicale şi patologice. Folosirea lor în chemoterapie şi-a pierdut însă mult din importanţă, odată cu descoperirea unor produse mult mai active, cum sînt sulfamidele şi antibioticele. Dintre coloranţii încă mult utilizaţi sînt unii derivaţi acri-d'inici (tripaflavina), cum şi merbrominul (mercurocromul), care e un antiseptic important. Acesta e mercuri-dibromo-fluoresceina, preparată prin bromurarea fluoresceinei în soluţie de acid acetic şi încălzirea dibromderivatului cu acetat mercuric sau oxid galben de mercur în acelaşi solvent. A fost primul compus organic cu mercur utilizat ca antiseptic general, importanţa lui consistînd în faptul că nu e iritant. E folosit mult pentru dezinfectarea pielii, a mucoaselor şi a rănilor; în unele infecţii e administrat şi intern. ■ Coloranţii trifenilmetanici au o aplicaţie limitată, ca produse bactericide. Verdele malachit e utilizat ca pigment pentru colorarea bacteriilor şi a preparatelor istologice. Mai are o oarecare utilizare ca antiseptic pentru răni; a fost folosit în tratamentul tripanosomiazelor, sub formă de injecţii subcutanate. Acţiuni similare au metil-violetul, cristal-violetu 1,violetul de genţi ană, etc. _ Unele safranine cari conţin mercur, cum şi compuşi ai safra-ninelor cu tanin, au proprietăţi chemoterapeutice, ultimele fiind aplicate în tratamentul bolilor produse de protozoare. Anumiţi coloranţi oxazinici, cum e albastrul Nil 2B, pigmentează şi inhibeşte creşterea celulelor canceroase. Albastrul de metilen (v.) e unul dintre pigmenţii comuni utilizaţi în bacteriologic (examinarea baciIilor de tuberculoză, de holeră, etc.). Mulţi derivaţi benzo- şi naftochinonici, cari există în natură, prezintă proprietăţi antibiotice şi fiziologice. De exemplu: embelina, principiul activ, galben strălucitor, al fructelor de Embelia ribes, e utilizat contra teniei. Coloranţii cianinici şi cei similari prezintă proprietăţi chemoterapeutice şi bacteriostatice. S-au sintetizat mulţi coloranţi de acest tip, folosiţi în parazitologie, cu acţiune antifilarială şi antihelmintică; unii au şi acţiune antimaiarică, dar nu în acelaşi grad ca produsele cunoscute. De exemplu: clorura de(1-amil-2, 5-dimetil-3-pirol) (1, 6-dimetil-2-chinolin) dimetil-cianina, în concentraţii foarte mici, inhibeşte metabolismul oxi-dativ al parazitului filarial; de asemenea, ea opreşte complet creşterea baciIului Lactobacillus casei. Unele progrese în tratamentul leprei s-au făcut cu ajutorul coloranţilor de tipul coloranţilor neocianinici. Azoderminul, dimazonul, pellidolul, produse utilizate pentru stimularea creşterii ţesuturilor sănătoase la răni, din punctul de vedere al compoziţiei chimice sînt aminoazotoluen şi derivaţi mono- şi diacetilaţi ai aminoazotoluenului. Aceeaşi aplicaţie o are şi ecarlatul lui Biebrich. Eţhoxazenul (p-fenetidina diazotată şi cuplată cu m-fenilen-diamină), piridiumul (anilină diazotată şi cuplată cu 2,6-diamino-piridină), neotropinul (2-butoxi-5-aminopiridină cuplată cu 2, 6-diaminopiridină) sînt coloranţi monoazoici folosiţi ca antiseptice ,tn infecţiile genitourinare şi ca medii de pigmentare în tumori. Unele produse au fost mult utilizate în trecut ca medicamente. De exemplu: prontosilul, prima sulfamidă folosită în Medicină; neoprontosilul; roşul tripan, albastrul tripan (utilizaţi în tratamentul bolii somnului); violetul tripan (folosit ca agent de pigmentare în diagnosticul cancerului, se obţine din cuplarea 4,4'-diaminodifenilureei tetrazotate cu doi moli de acid H). 2. Medie, pl. medii. Mat: Fiecare dintre funcţiunile reale de mai multe variabile reale, definită astfel, încît să fie satisfăcute următoarele două condiţii: valorile mediei să fie cuprinse între cea mai mică şi cea mai mare valoare a variabilelor, oricari ar fi acestea; valoarea mediei să fie egală cu valoarea comună a variabilelor dacă acestea sînt toate egale între ele. Se numeşte medie aritmetică ponderată a valorilor x. a n t mărimi m. raportul £ i=i ap- /K1 dintre suma produselor valorilor x. prin cîte un coeficient p.t numit ponderea sau greutatea mărimii, şi dintre suma ponderilor. în cazul particular în care toate ponderile sînt egale cu unitatea, raportul: x =- /el n se numeşte media aritmetică a celor n valori x.. în cazul în care ponderile p. sînt mărimi cu valori subunitare n cari verifică relaţia ^ p.= 1, expresia mediei aritmetice pon-/=1 * derate devine: n Numerele x. şi p. Xap = YiPiXi-*=1 constituie o structură X. e momentul de ordinul r. Numărul ~]jMr dia de rangul r a structurii. Media de a unei repartiţii pozitive de mase e o funcţiune crescătoare cu r. Valorile x. oscilînd în jurul valorii medii Mv numărul in care e m e-rangul r -Mtf e abaterea pătrati că medie cazul a n mărimi cu valori x., media a structurii X. în pătratică e egală cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor valorilor x. r Se numeşte medie armonică a valorilor x. reciproca mediei aritmetice a reciprocelor valorilor x.. Media armonică a două valori xx şi x2, e deci, 2x^2 ar x±+x2 a valorilor x. rădă- Se numeşte medie geometrică cina a n-a din produsul celor n valori x.\ x n = x-i • • • x . g V 1 n în cazul particular n—2, media geometrică a valorilor x± şi x2 se numeşte şi media proporţională a acestor valori. Relaţia Xg—^X^ se mai poate scrie: Medie macroscopică 6 Medie, distanţă aritmetică în cazul unor ponderi p. cari verifică relaţia se /= 1 * numeşte m e d i e geometrica ponderată a valorilor Xj, în raport cu ponderile^., valoarea xgp = '\] X\...xp£' Mărimea obţinută formînd mediile aritmetică şi geometrică ale valorilor a două mărimi, apoi formînd mediile aritmetică şi geometrică ale acestor medii şi repetînd operaţia pînă cînd mediile astfel obţinute devin egale, se numeşte media a r it-metică-geometricâ a celor două valori. i. ~ macroscopică, Fiz.: Media aritmetică a unei mărimi fizice microscopice efectuată pe volume şi intervale de timp infiniţi mici fizici în scopul obţinerii unor mărimi macroscopice funcţiuni de punct şi de timpul macroscopic. Volumele şi intervalele de timp infiniţi mici fizici trebuie să fie suficient de mici pentru ca mărimile macroscopice astfel definite să fie funcţiuni de punct şi să urmărească variaţiile în timp observabile din punctul de vedere macroscopic; în acelaşi timp, ele trebuie să fie suficient de mari (volumele să conţină un număr încă foarte mare de atomi) pentru ca mediile să fie funcţiuni continue de -punct şi de timpul macroscopic. Dacă f\r', /*) e o mărime microscopică scalară de coordonatele şi timpul microscopice r' şi t't valoarea ei medie f[r/') conform definiţiei de mai sus e: At f(p, /0=F(r. 0 = A?. >') d*’*' 2 unde r şi / sînt coordonatele şi timpul macroscopice, AV e volumul infinit mic fizic, At e intervalul de timp infinit mic fizic. Dintre proprietăţile importante ale mediilor se menţionează; .■■■■■»■— + /v a) linearitatea (X/ + ^)=>./ + ^; b) derivata mediei în raport cu o coordonată macroscopică sau cu timpul macroscopic e egală cu media derivatei mărimii microscopice în raport cu coordonata microscopică sau cu timpul microscopic. Msdierea mărimilor vectoriale şi tensoriale se efectuează mediind componentele lor scalare. Ca urmare a proprietăţilor mediei, medierea oricărei ecuaţii diferenţiale lineare (cu operatori diferenţiali lineari de tipul grad, rot, div, divgrad, etc.) conduce la o ecuaţie diferenţială identică exprimată cu aceeaşi operatori diferenţiali exprimaţi în coordonate macroscopice. Pe această bază se deduc ecuaţiile macroscopice din ecuaţiile microscopice, de exemplu ecuaţiile lui Maxwell (v.) din ecuaţiile Maxwell-Lorentz (v. sub Maxwell, ecuaţiile lui ~). Efectuarea mediei macroscopice în sensul definiţiei de mai sus presupune cunoaşterea explicită a mărimilor microscopice în funcţiune de coordonatele microscopice şi de timpul microscopic. Acest lucru nu e posibil exact nici chiar în cadrul restrîns al Mecanicii, avînd în vedere numărul enorm de atomi cari sînt conţinuţi într-un volum infinit mic fizic. De aceea, medierea indicată se efectuează cu aproximaţie, pe baza unui anumit model simplificat a! structurii atomice a sistemului fizic considerat. Medierea în timp se efectuează cu mijloacele Fizicii statistice (v. Statistică, Fizică ~). 2. ~ multianualâ. Hidr.: Media aritmetică a unui şir de __ >j n valori hidrologice anuale Q.\ M = —Q.. 3. ~ normala. Hidr.: Media aritmetică a unui şir de valori hidrologice pentru un număr n0 de ani suficient de mare, astfel încît pentru orice nc’=ifj‘tcics'dl‘'d/* CXCS D.m.a. mutuala dintre 0 curba C cu lungimea / şi 0 suprafaţa S cu aria A acs=h.\^dcsihâA C S D.m.a. mutuală dintre 0 curbă C cu lungimea / şi un corp geometric Q cu volumul V *CQ=/-pjpcQ'd/'d" CQ D.m.a. mutuală dintre două suprafeţe *5^ şi Sz cu ariile Ax şi A% fax**’**' S1S1 D.m.a. mutuală dintre 0 suprafaţă j1 cu aria A şi un corp geometric Q cu volumui V "S0=^pjj‘lsa-M-d, S Q D.m.a. mutuală dintre două corpuri geometrice Q1 şi Q3 cu volumele Vx şi IS2 QiQa în cari [mes M] şi [mes N] reprezintă măsurile mulţimilor M şi N (egale, respectiv, cu lungimile curbelor, cu ariile suprafeţelor, cu volumele corpurilor geometrice), şi reprezintă domeniile (curbe, suprafeţe, corpuri geometrice) ocupate de mulţimi, dQ^ şi dO^, elementele diferenţiale ale acestor domenii, iar d e distanţa dintre două puncte. în cazul în care M reprezintă o mulţime de m puncte discrete (de măsură nulă), iar N, o mulţime peste tot densă de puterea continuumului, expresia d.m.a. mutuale e aMN= I] [mes N] JQ L J qn dfefiind distanţa de la punctul k al mulţimii M la unul dintre punctele mulţimii N. în cazurile particulare cari prezintă interes în tehnică se utilizează expresiile din tabloul care urmează: Expresiile distanţelor medii aritmetice (d.m.a.) proprii şi mutuale utilizate In tehnică Exemple: D.m.a. proprie a unei circumferenţe cu raza r: n D.m.a. proprie a suprafeţei plane mărginite de un cerc cu rază r: 128 # — 77— r. 45 * 7T D.m.a. proprie a unui segment rectiliniu cu lungimea /: / 3 ' D.m.a. proprie a suprafeţei pătratului cu latura /; >=y [ In (1+ V2)+ ^^j=0,5214 /. D.m.a. alături de distanţele medii geometrice (v.) şi distanţele medii pătratice (v.) se utilizează în special la calculul inductivi-taţilor proprii şi mutuale, în Electrotehnică. 1. Medie, distanţa ~ geometrica. Mat.: Media geometrică (v.) a distanţelor dintre elementele tuturor perechilor distincte de elemente ale unor mulţimi mărginite de puncte. Dacă punctele perechilor aparţin aceleiaşi mulţimi, se defineşte o distanţa medie geometricăt proprie. Dacă punctele perechilor aparţin la două mulţimi disjuncte (cari nu au puncte comune), se defineşte o distanţă medie geometrică mutuaiâ. în particular, dacă una dintre mulţimi conţine un singur element, se defineşte distanţa medie geometrică dintre acel punct şi punctele celeilalte mulţimi. în cazul unor mulţimi cu numere finite de elemente, expresiile distanţelor medii geometrice (abreviat d.m.g) proprii, respectiv mutuale, sînt: 1 IC*- n 11 dH /=1 /=1 j^i respectiv &mn~~ r m n \ n n u=i y=i . 1 m ■ n Medie, distanţă geometrică 8 Medie, distanţă ~ geometrică în cari m şi n sînt numerele de puncte ale mulţimilor M şi N; d.jQ distanţa dintre punctele i şi j ale mulţimii M, respectiv dintre punctele i, j aparţinînd unul mulţimii M şi altul mulţimii N; C2 = m{m— 1) ~2 r în calcule se operează de obicei cu logaritmii naturali ai distanţelor medii geometrice şi cari au expresiile: respectiv &M~ £mn~ . r mm -i L /jfc/ J 1 [mes M]2 J qm J q Io Jq ln^-daM*d0M’ J qMj qM f f In^dO^-dO*. J Qm JQat M N £m respectiv ln %MN~ [mes M] [mes N] J qm J qn în cari [mes M] şi [mes N] sînt măsurile mulţimilor M şi N (egale, respectiv, cu lungimile curbelor, cu ariile suprafeţelor, cu volumele corpurilor geometrice), şi £1^ sînt domeniile (curbe, suprafeţe, corpuri geometrice) ocupate de mulţimi, şi sînt elementele diferenţiale ale acestor domenii, iar d e distanţa dintre puncte. în cazul în care M e o mulţime de m puncte (de măsură nulă), iar Ne o mulţime mărginită, peste tot densă, de puterea continuumului, expresia logaritmului d.m.g. mutuale e In 1 £MN~m 1 mes N 'N In dk • dO^ D. m. g. dintre un punct P şi o curba C cu lungimea / * Ci II ET D. m. g. dintre un punct P şi o suprafaţă S cu aria A ln gPS=-^[^lnd ’ s D.m.g. dintre un punct P şi un corp geometric Q cu volumul j/ ln gPQ=^^nd ■ dp Q D. m. g. proprie a unei curbe C cu lungimea / ln gcc^~jî J Jln d ■d/d//- CC Expresiile de mai sus se conservă fiind convergente şi pentru mulţimi de puncte infinite, numerabile şi mărginite cu m şi n tinzînd către infinit prin valori întregi. Pentru mulţimi de puncte, peste tot dense, mărginite şi de puterea continuumului (de ex. mulţimea punctelor de pe un segment de curbă, de pe o suprafaţă de arie finită, sau dintr-un corp geometric de volum finit), expresiile logaritmilor naturali ai distanţelor medii geometrice proprii şi mutuale sînt: D. m. g. proprie a unei suprafeţe S cu aria A SS D. m. g. proprie a unui corp geometric Q cu volumul V QQ D. m. g. mutuală dintre două curbe Cx şi C2 cu lungimile lt şi /2 in^=/-yj|n‘Wd/‘-d/’ c,c2 D.m.g. mutuală dintre o curbă C cu lungimea / şi o suprafaţă S cu aria A ln jln dcs Ci' D.m.g. mutuală dintre o curbă C cu lungimea / şi un corp geometric Q cu volumul V ln%s=7^j’JllWCQ'd/'d‘' CQ D. m. g. mutuală dintre două suprafeţe Sx şi Sz cu ariile Ax şi ^1^*2 D.m.g. mutuală dintre o suprafaţă S cu aria A şi un corp geometric Q cu volumul V ln ’dA- du S Q D. m. g. mutuală dintre două corpuri geometrice Qx şi Qa cu volumele VL Şi V* ln<0>0-“^JJln'QAd*'d'‘ Q.Q, âfe fiind distanţa dintre punctul k al mulţimii M şi un punct curent al mulţimii N. în cazurile particulare cari prezintă interes în tehnică se utilizează expresiile din tabloul care urmează: Expresiile logaritmilor distanţelor medii geometrice (d. m. g.) proprii şi mutuale utilizate în tehnică Exemple: D.m.g. a unui punct faţă de un cerc de rază r situat în acelaşi plan e: g=r, dacă d^.r] g=d, dacă d>r, d fiind distanţa de la punct la centrul cercului. D.m.g. a oricărei figuri geometrice plane situate în acelaşi plan cu un cerc cu raza r, faţă de acest cerc, e egală cu r, dacă figura e conţinută în interiorul cercului, şi cu d.m.g. a centrului cercului pînă la figură, dacă acesta se găseşte în afara cercului. D.m.g. a unui punct faţă de suprafaţa mărginită de un cerc cu raza r e: g=d>r, d fiind distanţa de la punct la centrul cercului. D.m.g. a unei figuri plane faţă de suprafaţa mărginită de un cerc cu raza r, cu care se găseşte în acelaşi plan, e egală cu d.m.g. a centrului cercului faţă de această figură, dacă ea se găseşte în întregime în exteriorul cercului. în particular, d.m.g. dintre suprafeţele mărginite de două cercuri cari nu se intersectează şi se găsesc în acelaşi plan e egală cu distanţa dintre centrele lor. D.m.g. proprie a unui cerc e egală cu raza cercului: g=r. D.m.g. proprie a suprafeţei unui cerc cu raza r e: g = re 4 ^0,778 r. D.m.g. proprie a suprafeţei unei elipse e: a + b 4 i=—« ■ a şi b fiind semiaxele elipsei. D.m.g. dintre două segmente paralele cu lungimea c şi cu distanţa d între ele (v. fig. /) rezultă din expresia: d , _ /—------------------------------ ^ d c In g = =— In c2 Medie, distanţă — pătratică 9 Medie, distanţă pătratică D.m.g. proprie a suprafeţei unui dreptunghi cu laturile b şi c e dată cu suficientă precizie de formula: d=k (b+c) , tn care k e un coeficient a cărui valoare medie poate fi considerată 0,2236. n Q L -b * l. Segmente paralele. //. Dreptunghiuri cu axe de simetrie paralele. D.m.g. dintre suprafeţele a două dreptunghiuri egale şi coplanare avînd laturile b şi c şi distanţa d între axele paralele (v. fig. II) rezultă din expresia: ln£= In k + -f- 2- l- -f-11 In (d + c + b) + + -f-2 U 1 In (d+c In (d + c), respectiv [mm "I m • n cr £ S 1=1 y=1 dintre punctele / şi j aparţinînd unul mulţimii M şi altul mul- ţimii N; C = m{m— 1) ir k avînd valoarea de mai sus. în calculele tehnice se utilizează formula de aproximaţie: In £=ln d+f, /fiind o corecţie care se dă în tabele. D.m.g. ale unor figuri mai complexe se calculează prin descompunerea acestora în figuri mai simple. Distanţele medii geometrice proprii şi mutuale se utilizează în special în Electrotehnică, pentru calculul inductivităţilor proprii şi mutuale (v.), la calculul reactanţelor de dispersiune ale transformatoarelor, etc. Pentru distanţe mari între figuri, ele pot fi substituite cu distanţele medii aritmetice (v.) sau pătratice (v.) ale acestora, de cari nu diferă prea mult şi cari se calculează mai uşor. î. Medie, distanţa ~ pâtraticâ. Mat.: Media pătratică (v.) a distanţelor dintre elementele tuturor perechilor distincte de elemente ale unor mulţimi mărginite de puncte. Dacă punctele perechilor aparţin aceleiaşi mulţimi, se defineşte o distanţă medie pătratică proprie. Dacă punctele perechilor aparţin la două mulţimi disjuncte (cari nu au puncte .comune), se defineşte o distanţă medie pâtraticâ mutuală. în particular, dacă una dintre mulţimi conţine un singur element, se defineşte distanţa medie pătratică dintre acel punct şi punctele celeilalte mulţimi. în cazul unei mulţimi cu numere finite de puncte, expresiile distanţelor medii pătratice (abreviat d.m.p.) proprii, respectiv mutuale, sînt: 1 , 2 Pentru mulţimi de puncte infinite, numerabile şi mărginite, expresiile de mai sus se conservă, m şi n tinzînd la infinit prin numere întregi, sumele fiind convergente. Pentru mulţimi de puncte, peste tot dense, mărginite şi de puterea continuumului (de ex. mulţimea punctelor de pe un segment de curbă, de pe o suprafaţă de arie finită, sau dintr-un corp geometric de volum finit), expresiile distanţelor medii pătratice proprii şi mutuale sînt: respectiv [ [mes M]2 Jqm Jc [mes Mf JQMJQM qMN ţ[mes Af][mes N] ^qm Jqn • • dO în cari [mes M] şi [mes N] sînt măsurile (egale, respectiv, cu lungimile curbelor, cu ariile suprafeţelor, cu volumele corpurilor geometrice) mulţimilor M şi N, şi sînt domeniile (curbe, suprafeţe, corpuri geometrice) ocupate de mulţimi, şi dQjy sînt elementele diferenţiale ale acestor domenii, iar d e distanţa dintre puncte. în cazul în care M e o mulţime de m puncte (de măsură nulă), iar Ne o mulţime peste tot densă de puterea continuumului expresia d.m.p. mutuale e: ' a m a ",2 1 ^ 1 d\ ■ ,«*“1 [mesiV] *uN dfe fiind distanţa de la punctul k al mulţimii M la unul dintre punctele mulţimii N. în cazurile particulare cari prezintă interes în tehnică se utilizează expresiile din tabloul care urmează: Expresiile distanţelor medii pătratice (d. m. p.) proprii şi mutuale utilizate în tehnică în cari m şi n sînt numerele de puncte ale mulţimilor M şi IV; dţj e distanţa dintre punctele / şi j ale mulţimii M, respectiv D. m. p. dintre un punct P şi o curbă C cu lungimea / qpc=[3”J^2,d{p C D. m. p. dintre un punct P şi o suprafaţă S cu aria A i i ii $ D.m.p. dintre un punct P şi un corp geometric Q cu volumul V Q D. m. p. proprie a unei curbe C cu iungimea / qcc= [-/rj J^2 ■ d/- d/'J§ CC D. m. p. proprie a unei suprafeţe S cu aria A qSS= fd%' dA ■ dA'~J* s s D. m. p. proprie a unui corp geometric Q cu volumul V Q Q D. m. p. mutuală dintre două curbe Cx şi C2 cu lungimile lx k qCicr f&c. ■d/* • «v. ]* C,C2 D. m. p. mutuală dintre o curbă C cu lungimea / şi o suprafaţă S cu aria A qCS= \jă{ ■ dl ■ dA~y CS Medie frecvenţă 10 Medie dens D.m.p. mutualădintre o curbă C cu lungimea / şi un corp geometric Q cu volumul V qCQ = [jrp J J dCQ ‘ d/ ’ ® CQ D. m. p. mutuală dintre suprafeţele Si şi S2 cu ariile Ax şi Aţ ! r- K ^ l_LLi II D. m. p. mutuală dintre o suprafaţă S cu aria A şi un corp geometric Q cu volumul V %Q= [^j|dSQ ' dA ■ d«ŢJ* SQ D. m. p. mutuală dintre două corpuri geometrice Q,, şi Q2 cu volumele Vi şi Vs ?Qi°»= ^ QA Exemple: D.m.p. proprie a unui cerc cu raza r: q=ril. D.m.p. proprie a suprafeţei unui cerc cu raza r: q = r. D.m.p. proprie a unui segment de dreaptă cu lungimea /; / D.m.p. proprie a laturilor unui dreptunghi cu lungimile a şi b: 1 4- (at + b^ + aV + (a* + b*)] ' (a + b) \_b J J în cazul particular al pătratului cu latura a: 2= j/i- «2ss0,8165 a. D.m.p. proprie a suprafeţei unui dreptunghi cu laturile a şi b: 1_ ?=[4(a2+^)] ■ în cazul particular al pătratului cu latura a: ^]/-la-0,5774, D.m.p. mutuală dintre două cercuri cu razele rx şi r2, situate în acelaşi plan, distanţa dintre centre fiind d: 5=y^+7f+î. D.m.p. mutuală dintre suprafeţele a două cercuri cu razele r, şi r2, situate în acelaşi plan, distanţa dintre centre fiind d: D.m.p. mutuală dintre două segmente paralele cu lungimea egală /, cu distanta d între ele: D.m.p. mutuală dintre două segmente cu lungimea egală /, situate pe aceeaşi dreaptă cu distanţa între centre d * = 1/rf2+T' D.m.p. mutuală dintre două segmente perpendiculare cu lungimile a şi b avînd o origine comună: ~~3~ Alături de distanţele medii aritmetice (v.) şi geometrice (v.), d.m.p. se utilizează la calculul inductivităţilor proprii şi mutuale în Electrotehnică, la calculul momentelor de inerţie (v. Rază de giraţie), etc. î. Medie frecvenţa. 1. E/t., Te/c.: Frecvenţa dintr-o bandă de frecvenţă mijlocie în instalaţiile cari folosesc benzi de frecvenţă de diferite ordine de mărime [cuprinsă deci între frecvenţele joase (v.) şi cele înalte (v.)]. 2. Medie frecvenţa. 2. Te/c.: Sin. Frecvenţă intermediară (v. sub Frecvenţă 3). 3. Medievale. Poligr.: Literele romane elzevir (v.)f în nomenclatura germană. 4. Medimaremetru, pl. medimaremetre. Nav.: Instrument folosit pentru înregistrarea variaţiei nivelului apelor mării şi pentru determinarea, nivelului mediu necesar stabilirii altitudinii reperului de zero fundamental. 5. Medio. Ind. text.: Fire de bumbac cu torsiune medie, cari pot fi folosite la ţesut, atît ca fire de bătătură, cît şi ca fire de urzeală. 6. Mediteraneene, specii Geobot.; Specii vegetale de locuri uscate (xerofite), răspîndite de jur împrejurul Mării Mediterane, unele ajungînd pînă în Crimeea, în Caucaz sau în jurul Mării Negre. în ţara noastră, astfel de specii (de ex.; Chrysopogon gryllus, Aira capillaris, Scilla autumnalis, Sedum cepaea, Trifolium resupinatum, etc.) cresc în special în Dobrogea şi în partea de sud a Banatului, cu deosebire în partea deluroasă dinspre Dunăre. 7. Mediteranian. Stratigr.: Ansamblul etajelor Miocenului inferior (Mediteranian l=Acvitanian şi Burdigalian) şi mediu Mediteranian ll = HeIveţian şi Tortonian) din basinul Vienei. n nomenclatura geologică mai nouă, aceste două subdiviziuni sînt numite, respectiv, Girondian (v.) şi Vindobonian (v.). 8. Mediu. Gen.: De valoare scalară mijlocie, faţă de un interval dat sau subînţeles. o. Mediu. Fiz., Chim.: Ansamblul sistemelor fizicochimice şi al stărilor lor, în cari se găseşte un obiect sau în cari se produce un fenomen. 10. /%/ calorifer. Gen.: Sin. Agent calorifer (v. sub Agent 2). 11. ~ calorific. Gen.: Sin. Agent calorific (v. sub Agent 2). 12. ~ calorigen. G?n.: Sin. Agent calorigen (v. sub Agent 2). 13. ~ frigorifer. Gen.: Sin. Agent frigorifer (v. sub Agent 2). 14. ~ frigorific. Gen.: Sin. Agent frigorific (v. sub Agent 2). îs. /x/ frigorigen. Gen.: Sin. Agent frigorigen (v. sub Agent 2). 16. Mediu dens. Prep. min.: Suspensie fină de minerale cu densitate mare dispersate în apă, cu care formează amestecuri stabile folosite ca medii de separare a utilului de steril din diferite produse miniere (cărbuni, minereuri de fier, etc.) (v. şi Procedeul de concentrare în medii ^dense, sub Concentrare 2). în funcţiune de greutatea specifică a materialului folosit ca suspen-soid (nisip, argilă, barit, mag-netit, galenă, ferosiliciu,etc.) şi de concentraţia acestuia se realizează medii dense cu densităţi corespunzătoare kgjdml (de ex.: 1,3***2,0 pentru căr- j Variaţia viscozităţii în funcţiune de buni, 2,6**-3,5 pentru mine- greutatea specifică, pentru diferite reuri, etc.). Creşterea bruscă materiale în suspensie, a viscozităţii suspensiei, da- cuarţ; £>)magnetit; c) ferosiliciu; că se depăşeşte un anumit d) galenă; e) plumb, conţinut de solid în suspensie (v. fig. /), limitează densitatea maximă a acesteia la aproximativ 40*-*50 % din greutatea specifică a suspensoidului folosit. Stabilitatea suspensiei e influenţată de mărimea suspensoidului (în general, sub 0.05--0.1 mm), de concentraţia şi Medlicottia 11 Megaceros greutatea specifică a acestuia, ‘şi e îmbunătăţită prin adaus de bentonită, argilă şi alte substanţe coloidale (stabilizatori). Procedeul de concentrare în medii dense e folosit azi pe scară din ce în ce mai mare, în special la cărbuni, datorită separării II. Schema unei instalaţi» de prepararea cărbunilor mărunţi în medii dense cu ajutorul hidrocicioanelor. o) apă proaspătă; b) suspensie îngroşată; c) suspensie de lucru; d) suspensie diluată; I) alimentarea cu cărbune brut; 2) amestecător; 3) hidrociclon pentru preparare; 4) ciur pentru scurgere; 5) ciur pentru spălare cu apă; 6) produs uşor; 7) produs greu; 8) celule de flotaţie; 9) şlam de cărbune; 10) revărsare; 11) material greu; 12) basin pentru suspensie; 13) celulă de flotaţie; 14) revărsare; 15) cărbune flotat; 16) ciclon de îngroşare; 17) basin intermediar pentru suspensie; 18, '19 şi 20) pompe. foarte bune care se obţine, simplicităţii instalaţiei şi cheltuielilor mici. în fig. II e reprezentată o instalaţie completă pentru tratarea cărbunilor mărunţi. In cazul materialelor mai fine (sub 3--*5 mm la minereuri şi sub 6---10 mm la cărbuni), procedeul de concentrare în medii dense se poate apl ica dacă se folosesc ca aparatură hidrocicloane cu presiune joasă sau medie. / 1. Medlicottia. Paleont.: Amonit din grupul Ceratitina, caracteristic pentru Persian, cu cochilia netedă, discoidafă, invo-lută, cu un şanţ extern mărginit de două \ carene. Pe suprafaţă sînt striuri fine concen- ^ trice. Linia lobară prezintă sela externă fi- Medlicottia. loidă şi lobii subdivizaţi. 2. Medulla. Zoo/.: La animale şi la om, ţesut sau organ ,: Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus romboedric, uneori acicular, capilar. Mai frecvent se întîlneşte în mase compacte, sub forma de vine sau de stalactite. t A Are culoare verde deschisă, mai rar cenuşie închisa sau cenuşie neagră, cu luciu sticlos. E foarte casant, cu clivaj perfect după'(001) şi bun după (110). Are duritatea 2, gr. sp. 1.8---1.9 şi indicii de refracţie: 1,486; «^=1,478; *y= 1,471. Prin încălzire pierde apa de cristalizare şi se transformă într-o pulbere care, în flacără oxidantă, devine brună. ' Melanteritul, care se găseşte în natură în cantităţi mari şi se fabrică şl artificial, e întrebuinţat în vopsitorie, la fabricarea vopselelor albastre (albastru de Berlin) închise şi negre pentru stofe şi piele, cum şi la fabricarea cerneluri lor, şi în alte ramuri ale industriei chimice. Sin. Calaican natural. î. Melare. Ind. hîrt: Adăugarea în pasta de hîrtie a unor firişoare de lînă, bumbac, mătase, etc., colorate diferit, care dă un aspect caracteristic suprafeţei hîrtiei albe rezultate (hîrtie melată). Se foloseşte în special ca mijloc de siguranţă contra . falsificării hîrtiilor cu valoare nominală (de ex. hîrtia de bancnote, etc.). Sin. Melaj. 2. Melasa, pl melase. Ind. alim., Chim.: Reziduu siropos, care rezultă la fabricarea zahărului (din sfeclă sau din trestie de zahăr), la centrifugarea fierturii celui de al doilea zahăr brut şi la cristalizarea repetată a acestuia. Melasa e un sirop brun-negru, care conţine circa 50% zahăr, 20% apă, 20% substanţe organice (proteine, etc.) şi 10% substanţe ^minerale. Zahărul din melasă conţine şi 1-**2% rafinoză (v.). în melasă se acumulează toate substanţele nezaharuri extrase din sfeclă, odată cu zahărul, şi cari nu au fost eliminate prin procesul de purificare chimică, cum şi substanţele cari se formează în cursul procesului tehnologic de obţinere a zahărului. Melasa din sfeclă are un miros caracteristic de caramel şi o reacţie alcalină (^>H~8,0). Melasele din trestie sînt acide şi au un miros aromat. Puritatea obişnuită a melaselor variază între 55 şi 65%.. Melasa se depozitează în rezervoare de fier închise, pentru a evita diluarea cu apă de ploaie. Sub acţiunea proceselor bio-chimicecari se produc în melasă, în cazul depozitării de lungă durată, aciditatea şi conţinutul de zahăr invertit cresc şi concentraţia şi cantitatea totală de zahăr scad. Sub influenţa microflorei bacteriene, melasa se transformă, în cantităţi mai mari sau mai mici, în bioxid de carbon, ceea ce are ca efect scăderea în greutate a melasei (în curs de trei luni, 0,5%). Melasa se întrebuinţează ca materie primă în industriile fermentative (alcool, drojdie, acid lactic, acid citric, glicerină, etc.), la extragerea sărurilor de potasiu, la fabricarea lianţilor pentru miezuri de turnătorie, la fabricarea romului (din trestia de zahăr), etc. De asemenea, ea poate fi folosită direct, ca nutreţ pentru vite sau sub formă de nutreţuri combinate. Pentru recuperarea zahărului din melasă există mai multe procedee, dintre cari cel mai recent se bazează pe folosirea schimbătorilor de ioni. 3. Melasigen, coeficient Ind. alim.: Indice de caracterizare a melasei, care arată cîte părţi de zahăr există în melasă pentru 1 parte de nezahăr. Se calculează cu formula: tea melasei. 4. Melasigene, substanţe în care q e purita- 100-q ’ Ind. alim.: Substanţele ne-zaharoase rămase în siropurile impure de zahăr, cari măresc solubilitatea zaharozei, contribuind astfel la formarea melasei. Cea mai mare putere mei as igenă o au săruri le de potasiu şi sodiu. Există procedee recente de reducere a cantităţii de Melasă prin înlocuirea ionilor de potasiu şi de sodiu din zemuri cu ioni de calciu sau de magneziu, ale căror săruri au o putere melasigenă mai mică. 5. Melc, pl. melci. 1. A4ş.; Element component al unui angrenaj elicoidal, care, împreună cu roata melcată, e folosit pentru transmisiunea mişcării între doi arbori necoplanari. Sin. Şurub-melc, Şnec. Melcul e o roată dinţată elicoidală cu diametrul relativ mic şi cu lăţime mare, la care pasul elicei fiind micşorat pentru a obţine o bună angrenare, dintele se înfăşoară de mai • multe ori pe lăţimea roţii, care capătă astfel aspectul unui şurub. Deoarece melcul are lagăre fixe în sens axial şi nu se poate deplasa în acest sens, în timpul funcţionării mecanismului, presiunea exercitată de suprafaţael ico-idală a melcului asupra danturii roţii melcate produce mişcarea de rotaţie a acesteia. De aceea profilul melcului poate fi asimilat cu o cremalieră, a cărei translaţie e înlocuită prin rotaţia şi înclinarea dinţilor. După formasecţiunii flancului spirei cu un plan frontal, se deosebesc: melc în spirala, la care intersecţiu-nea spirei cu un plan frontal perpendicular pe axa melcu-lui e ospirală a lui Arhimede (v. fig. la); melc obişnuit, la care curba de intersecţiune definită mai sus e o evol-ventă alungită (v. fig. Ib); melc în evolventă, la care curba de intersecţiune e o evolventă (v. fig. I c). După forma secţiunii flancului spirei cu un plan normal, se deosebesc: melc cu flancul spirei trapezoidal (melc obişnuit); melc cu flancul spirei convex (melc în evolventă sau în spirală a lui Arhimede); melc cu flancul spirei concav (dantură Cavex). După forma profilului melcului secţionat cu un plan longitudinal prin axa geometrică, se deosebesc: melc cu profil cilindric (v. fig. II a) şi melc cu profil globoidal (v. fig. II b). Melcul ’poate fi executat cu un singur început (cu o singură elice înfăşurată) sau cu mai multe începuturi (uzual, pînă la cinci începuturi), sensul de înfăşurare a elicei fiind spre stînga sau spre dreapta. Materialul din care se execută melcul se alege astfel, îneît acesta să-şi păstreze permanent forma, trecînd efectele uzurii, pe cît e posibil, asupra danturii roţii melcate, mai uşor de executat. Pentru viteze periferice şi puteri transmise, mici, melcul se execută din fontă cenuşie sau din oţel turnat. în general se preferă ca melcul să fie executat din oţeluri carbon normalizate sau îmbunătăţite (cu duritatea <270 HB). Melcul globoidal, /. Forma secţiunii frontale a flancului melcului. o) melc în spirală Arhimede; b) melc în evolventă alungită; c) melc în evolventă; F-F) secţiune frontală; N-N) secţiune normală. //. Forma profilului longitudinal al melcului. a) melc cu profil cilindric; b) melc cu profil glo» boidal. Melc 16 Melcul lui PascaI a b o III. Diferite forme ale danturii roţii melcate. destinat să funcţioneze în condiţii mai grele, se execută adeseori din oţeluri crom-molibden. Roata mei cat â formează, împreună cu melcul, angrenajul elicoidal, putînd avea dinţii drepţi (dacă unghiul dintre cele două axe e de 45°) sau înclinaţi, şi forma cilindrică sau globoidală. în general, dantura roţii melcate (cu numărul de dinţi între 28 şi 300) are în secţiune forma unei piuliţe incomplete, care înconjură o parte din secţiunea frontală a melcului (v. fig. III). Soluţia reprezentată în fig. III c, în care contactul dintre suprafeţele active e punctiform, conduce la o uzură rapidă a roţii melcate; din această cauză sînt preferate ultimele două variante, reprezentate în fig. III b şi c. Roţile melcate se execută, în general, dintr-un material cu bune proprietăţi antifricţiune şi diferit de al melcului, în scopul reducerii pierderilor prin frecare şi al evitării gripării suprafeţelor active. De obicei, în scopuri secundare se utilizează fontă cenuşie sau fontă cu grafit nodular, iar pentru roţile greu solicitate, bronzuri cu staniu şi cu fosfor, cu aluminiu sau cu antimoniu şi nichel. Deoarece bronzurilesînt materiale rare şi costisitoare, se execută din bronz numai coroana cu dantura roţii, iar corpul roţii melcate se toarnă din fontă sau din oţel. Solidarizarea dintre cele două elemente se poate executa prin presare, fretare, sau prin îmbinare cu şuruburi (v. fig. IV). Dantura roţii melcate se prelucrează cu o freză-melc cilindrică sau conică, avînd aceleaşi caracteristici geometrice ca ale ^ melcului şi apoi, în scopul finisării, se supune unui rodaj mutual ', cu melcul. Angrenajele melc-roatâ m e I c atâ cari se utilizează în mod curent sînt de următoarele tipuri: melc de formă cilindrică angrenat cu roată melcată globoidală (execuţie curentă); melc şi roată melcată de formă globoidală (execuţia cea mai bună, însă foarte costisitoare); melc şi roată melcată de formă cilindrică (contactul fiind punctiform, angrenajul e indicat numai pentru transmisiunea momentelor de torsiune mici). Angrenajele cu melc şi roată melcată sînt montate, de cele mai multe ori, în carcase metalice închise, cari pot cuprinde diferite alte organe auxiliare (de ex. pentru susţinere sau cuplare, cum şi circuite de ungere, răcire, etc.). Acestea se numesc, de obicei, reductoare cu melc (v.). Angrenajele cu melc cilindric sînt foarte răspîndite în construcţia maşinilor de ridicat, a maşinilor de transport (trolei-buse, autobuse), a maşinilor-unelte, a mecanismelor pentru propulsiunea navelor, etc., putînd transmite puteri de la fracţiuni de kilowat pînă la mii de kilowaţi. Deşi costisitoare, angrenajele cu melc globoidal sînt în prezent foarte răspîndite, ca urmare a faptului că, avînd suprafeţe de contact mărite, solicitările superficiale şi, implicit, uzura, sînt mai mici la aceeaşi putere transmisă. î. Melc, 2. Ut., Cs.; Organ al maşinilor de lucru la cari materialul de prelucrat trebuie împins într-o anumită direcţie (de ex.: prese de argilă, prese pentru mase plastice, pompă pentru pastă şi lichide, etc.), alcătuit dintr-un arbore echipat cu o paietă sau o nervură elicoidală, discontinuă sau continuă (v. fig. /). Malcul cu paletă discontinuă e folosit în special la maşinile cari execută şi amestecarea perfectă a materialului, iar melcul Modalităţi de solidarizare a coroanei cu corpul roţii melcate. a) prin fretare; b şi c) cu şuruburi; d) prin presare şi asigurare cu şuruburi. II. Spire de presare ale melcilor de la presele de argilă. cu paletă continuă e folosit la maşinile cari numai deplasează materialul. La prese, pentru a realiza şi o îndesare a materialu- * lui, se foloseşte melcul cu diametrul variabil (v. fig. /6)sau melcul cu pasul variabil (v. fig. I d). Melcii utilizaţi la prese au ultima porţiune echipată cu o piesă de formă specială, executată, de obicei, prin turnare (v. fig. II), numită spira de presare sau melc-fluture. 2. Melc. 3. Tehn. V. sub Transportor cu melc. 3. Melc. 4. Ind. tex’:.: Ax cilindric cu filet, folosit la mişcarea de înaintare a baretelor sau a linealelor cu ace la trenurile de laminare cu cîmp simplu şi dublu de ace, de la larr.i-noarele, flyer-ele şi maşinile de filat din filaturile de fibre libe-riene şi de lînă pieptenată. 4. Melc, burghiu-^. Ind. lemn. V. Burghiu-melc, subBur-ghiu. 5. Melc de amestecare. Tehn.: Sin. Amestecător cu melc. V. sub Amestecător. e. Melcatâ, dantura Dantura angrenajului. 7. Melcatâ, roata Melcul luî Pascal. /. Tipuri de melc. a) melc cu paletă discontinuă; b) melc cu paletă continuă, cu diametru variabil; c) melc cu paletă continuă, cu diametru constant; d) melc cu paletă continuă, cu pas variabil; e) melc cu marginea exterioară demontabilă. Tehn. V. Dantură melcată, sub Mş. V. sub. Melc 1. Geom.: Curbă, concoida cercului în raport cu un punct (pol) situat pe cerc. Considerînd cercul de Melcul lui Pascal. a) căzu! b>2 a\ b) cazul b~2 a (cardioida); c) cazul b<2 a', F) cercul de bază cu centrul în Oi şi raza OiA—a\ O) polul; PM1=PM2=i?; 0) unghiul polar. Neîeâ 1? Melite bază (T) cu centrul în Ox şi raza polul O, iar distanţa PM1=PM2=^I melcul lui Pascal se prezintă sub următoarele trei forme: b>2 a (v. fig. a); b=2 a (v. fig. b); b < 2 a (v. fig. c). Dacă se consideră ca axă polară diametrul OA al cercului de bază şi se notează cu r şi 0 coordonatele polare ale unui punct M al curbei, ecuaţia polară a acesteia e: (1) . r = 2a cos 0 +b. Melcul lui Pascal se construieşte ducînd prin polul O o rază polară oarecare, care intersectează cercul (r) în punctul P, din care, pe această rază, se iau segmentele PM1=PM2—b. Cînd punctul P descrie cercul (T), locul geometric al punctelor MVM2 e melcul lui Pascal. Dacă se consideră ca axe cartesiene diametrul O A al cercului şi perpendiculara în O la acesta, ecuaţia cartesiană a mel-^ cu lui lui Pascal e: (2) (x2 + j2 —2 ax)2 = b2 (x2 + J2). Melcul Iui Pascal e o cuartică bicirculară simetrică în raport cu axa Ox şi avînd un punct dublu în origine; acest punct e un punct izolat în cazul reprezentat în fig. a, un punct de rebrus-ment în cazul din fig.’b şi un punct nodal, în cazul din fig. c. Melcul lui Pascal poate fi considerat ca podara unui cerc în raport cu un punct oarecare din planul acestuia. Transformarea prin vectori radiali reciproci a unei secţiuni conice, polul transformării fiind într-un focar al acesteia, e un melc al lui Pascal. Melcul lui Pascal e înfâşurâtoarea cercurilor ale căror centre se găsesc pe un cerc dat şi trec printr-un punct fix al acestui cerc. Melcul lui Pascal poate fi considerat un caz special al ovalelor lui bescartes. i. Melea, pl. melele. Pisc.: Regiune de întinsură cu apă salmastră (sălcie) caldă şi cu adîncimi mici, situată la gurile rîurilor sau fluviilor cu formaţiuni de deltă, care se varsă în mare. In melele, influenţa apelor fluviului şi ale mării alternează în funcţiune de regimul hidrologic al fluviilor şi de factorii - oceanologici determinanţi, cum şi, în mare măsură, de cei meteorologici. Foarte bogate în :hrană, melelele sînt căutate periodic de un mare număr de peşti dulcicoli (crap, şalău, etc.), cari, după depunerea icrelor, migrează aici pentru îngrăşare. Schimbările bruşte de salinitate sau avîntarea cîrdurilor prea mult în josul.litoralului periclitează uneori viaţa acestor peşti. Printr-o migraţiune de toamnă, aceste specii dulcicole părăsesc melelele defavorabile iernării, din cauza adîncimii reduse, se reîntorc şi iernează în deltă, î-; ^entru uşurarea întoarcerii se deschid în melele canale de ^gătură cu canalele şi bălţile (ghiolurile) deltei. Sin. Musură. ■V-\ i 2‘ Melegar, pl* rnelegare. Ind. ţâr.: Basin de lemn, folosit pentru sedimentarea minereului care iese din steampurile : ţărăneşti. 3. Meletta. Paleont. V. Ciupea. 4. Melibiozâ. Chim.: C12H2201]L. 6-(^ foi* fsi~^->^ fov Frecvenţa corespunzătoare unui cerc şi a unui diametru nodal e: /i2—2,92 /01. Membrana vibrantă reală e întrucîtva deosebită de membrana teoretică, datorită rigidităţii sale. Totuşi, pot fi confecţionate membrane cu o rigiditate cît mai mică. Membranele sînt foarte mult folosite la construcţia microfoanelor, a difuzoare lor (v.), etc. 5. analogie de Rez. mat.: Metodă experimentală pentru rezolvarea problemei lui Dirichlet în cazul unei ecuaţii armonice. Se aplică, de exemplu, în cazul problemei răsucirii unei bare drepte, cînd se întinde o membrană inexten-sibilă, avînd un contur de aceeaşi formă cu conturul secţiunii barei supuse la răsucire cu o forţă de întindere uniformă T, presiunea uniformă care acţionează asupra ei fiind p. Aceste date trebuie să satisfacă relaţia: ^-= -2a. în care G e modulul de elasticitate transversală al barei, iar 0 e unghiul de răsucire specifică. în acest caz, ordonata suprafeţei membranei supuse la presiune dă valoarea funcţiunii de tensiune în punctul considerat, iar momentul de răsucire e egal cu dublul volumului limitat de suprafaţa membranei deformate şi de planul său iniţial. Analogia de membrană e utilizată şi pentru determinarea liniilor isopahe, în cazul problemei plane din teoria elasticităţii. 6. ~ semipermeabiiâ.Fiz. V. Diafragmă semipermeabilă. 7. Membrana, l- bot.: Parte fundamentală a celulei vegetale şi animale, care limitează, la exterior, conţinutul celulei. Membrana e constituită, în principal, din celuloză, substanţă ternară, incoloră, insolubilă în apă, în alcool, în alcalii, permeabilă totuşi pentru gaze, apă şi diferite soluţii; ea mai conţine emicelu-loze şi substanţe pectice (pectină, pectoză), cu rolul de cimentare a legăturii celulelor învecinate. în jurul protoplasmei celulare se găseşte şi o membrană albuminoidă, semipermeabilă, aderentă la cea celulozică. Celulele reproducătoare ale plantelor inferioare (zoosporii şi anterozoizii) au numai membrana albuminoidă, moale şi flexibilă, care le permite deplasarea, cu uşurinţă, în apă. Structura membranei consistă dintr-o reţea de firişoare fine, cu spaţii mai mari la membranele celulelor tinere, şi mai mici, la membranele celulelor bătrîne, cari conţin apă, substanţe pectice, emiceluloze, etc. Prin impregnarea cu diferite substanţe, membrana suferă modificări. Astfel, lignificarea se datoreşte ligninei şi se produce, 2* Membrană biologica 20 Memoriu justificativ în principal, la membranele celulelor din lemnul arborilor, la celulele fibrelor de cînepă, etc.; cutinizorea, datorită cutinei, se observă la boabele de struguri, la cari se formează cuticula; cerificarea se produce prin depunerea unui strat de ceară la suprafaţa membranelor'(la frunzele de varză, la prune, etc.); mineralizarea se produce prin impregnarea pereţilor celulelor cu bioxid de siliciu, oxalat de calciu, carbonat de calciu, etc. (la frunzele.de rogoz, la unele graminee, etc.); gelificarea consistă în impregnarea membranelor cu cantităţi mai mari de substanţe pectice şi se observă, în principal, la celulele de la suprafaţa seminţelor; prin înmuierea în apă a acestor seminţe, se formează mucilagii (de ex. la seminţele de in). 1. Membrana biologica. Alim. apa: Stratul superficial, cu grosimea de 1 “-2 cm, de la suprafaţa nisipului filtrant al filtrelor lente, în porii căruia au fost reţinute substanţele minerale şi organice conţinute în apa care se filtrează. Materia organică reţinută de aceasta membrană devine mediul de dezvoltare al unei flore şi al unei faune microbiene aerobe, în special diatomee şi protozoare, care asigură oxidarea materiilor organice reţinute de filtru. Membrana biologică asigură reţinerea atît a substanţelor în suspensie, cît şi a substanţelor organice disolvate, cum şi reţinerea şi distrugerea bacteriilor din apă pînă la limita admisă pentru o apă potabilă de alimentare. Din această cauză, apa trecută prin filtrele lente nu reclamă, în general, o sterilizare ulterioară. Formarea membranei biologice durează 2-*-3 zile. La filtrele rapide se formează o membrană biologică la suprafaţa boabelor de nisip, care are rolul de a reduce în mare măsură materiile organice şi bacteriile din apă, dar într-un grad mai puţin avansat, astfel încît e necesară sterilizarea ulterioară a apei. a. Membranipora. Paleont.: Briozoar din grupul Cheijosto-mata, cu colonia incrustantă, formată dintr-un singur strat de celule (zoecii) incomplet calcificate şi înconjurate de spini. E foarte răspîndit în mările actuale şi în calcarele cochilifere de vîrstă sarmaţiană. ' 3. Memorator, pl. memoratoare. Poligr.: Carte care cuprinde tabele, formule, definiţii, etc., folosită în special în tehnică şi în ştiinţe. 4. Memorial, pi. memoriale. Arh.: Monument comemorativ sau inscripţie cu caracter comemorativ. 5. Memorie. Te/c., E/t.; Dispozitiv pentru conservarea pe o perioadă de timp determinată a informaţiilor transmise de anumite semnale, obişnuit succesiuni de impulsii, — şi ale cărui elemente componente sînt susceptibile de o nouă utilizare după extragerea informaţiei înscrise în ele. Sin. Memorator, Instalaţie de memorare. Memoriile sînt părţi componente ale calculatoarelor electronice (v.), în cari se înmagazinează instrucţiunile, cuvintele, valorile numerice, etc. după o codificare prealabilă, de obicei sub forma de impulsii binare. Un dispozitiv de memorie se caracterizează prin capacitatea de memorare, egală cu numărul de impulsii binare pe cari le poate înmagazina simultan (numărul de celule), prin timpul de acces, necesar înmagazinării unei impulsii binare şi prin durata de înmagazinare a informaţiei. Din punctul de vedere al duratei de înmagazinare, se deosebesc memorii rapide şi memorii lente. Memoriile rapide sau dinamice pot conserva informaţia un timp relativ scurt, dar au un timp de acces foarte redus. Exemple: Linia ultrasonoră cu întîrziere, Memoria cu tuburi catodice (v. sub Calculator numeric). O memorie rapidă e constituită, de exemplu, de un dispozitiv cu element de întîrziere. Succesiunea de impulsii care trebuie memorizată, coerentă cu un anumit semnal de sincronizare, e adusă printr-un circuit de coincidenţă (circuit „şi", v. sub Cal- culator electronic), la o formă dreptunghiulară şi aplicată elementului de întîrziere. După trecerea prin acesta impulsiile sînt amplificate, limitate şi readuse la circuitul de coincidenţă. Semnalul parcurge repetat acest ciclu închis pe toată perioada (scurtă) de memorizare, după care e restituit calculatorului pentru utilizare. Memoriile lente sau de durata pot conserva informaţia un timp practic ilimitat, dar au un timp de acces relativ lung. Ele utjlizează, fie un procedeu oarecare de înregistrare continuă (v. înregistrare 2) a semnalelor, fie un sistem de elemente discrete bistabile capabile să reprezinte prin ansamblul stărilor lor la un moment dat succesiunea de impulsii care constituie semnalul. Se foloseşte înregistrarea magnetică, la memoriile cu tambur magnetic, la memoriile cu bandă magnetică şi la memoriile cu matrice de inele feromagnetice (mici miezuri toroidale de ferită dura magnetizabile la saturaţie într-un sens sau în altul cu ajutorul unor reţele pătratice de conductoare la ale căror încrucişări sînt dispuse aceste miezuri) şi înregistrarea electrică, la memoriile feroelectrice, ale căror elemente sînt mici condensatoare cu dielectric feroelectric (care se poate satura într-un sens sau în celălalt, după semnul impulsiei de tensiune aplicate din exterior). O memorie cu tambur magnetic consistă dintr-un cilindru, învîrtit de un motor, pe care e depus un strat cu proprietăţi magnetice. înregistrarea în memorie şi citirea sînt procese analoge celor cari se produc la magnetofon (v.). Memoria e constituită din compartimente (adrese) în cari se poate înscrie cîte un cuvînt printr-un număr exprimat de obicei în sistemul binar. Adresa e cuprinsă între două generatoare pe suprafaţa cilindrului; porţiunea cuprinsă între două directoare constituie un canaj; ihtersecţiunea unei adrese cu un canal constituie o celulă. înregistrarea în memorie se obţine prin magnetizarea spaţiului unei adrese cu ajutorul unor capete de înregistrare-citire, aşezate în lungul unei generatoare şi constituite, în principal, din electromagneţi, excitaţi prin impulsii electrice. Sensul inducţiei se schimbă după cum se înregistrează în sistemul binar cifra 0 sau cifra 1. Dacă toate cifrele unui număr se înregistrează în acelaşi timp, memoria e de tip paralel. Prin rotaţia cilindrului în înfăşurările capetelor se induc tensiuni electrice, corespunzătoare stărilor de magnetizare ale diferitelor elemente de suprafaţă ale acestuia. Afară de capetele de înregistrare-citire mai există şi capul canalului de control, pe a cărui pistă magnetică e înregistrată cîte o impulsie pentru fiecare adresă, Impulsiile citite de acest cap sînt calculate de numărătorul de adrese. Afară de organele menţionate, memoria mai conţine amplificatoare prin cari se alimentează capetele la înregistrare şi prin cari se emit semnalele culese în procesul de citire. înregistrarea numerelor într-o celulă a memoriei e independentă de conţinutul ei anterior, întrucît înregistrarea noului număr e însoţită de ştergerea automată a număruîui anterior înscris. 6. Memoriu justificativ, pl. memorii justificative. Cs.: Piesă scrisă a unui proiect de construcţii, în care sînt specificate indicaţiile cari completează desenele proiectului şi se justificăsolu-ţiile alese. Memoriul cuprinde, în general, următoarele elemente principale: o definiţie a obiectului proiectat, prezen-tîndu-se, pe scurt, tema pe baza căreia s-a întocmit proiectul şi avizele cari au fost obţinute, şi faza anterioară de proiectare realizată pentru acelaşi obiect; precizarea amplasamentului construcţiei, în plan şi pe verticală (cota ±0,00), cu eventuale instrucţiuni pentru trasarea construcţiei; descrierea sumară a construcţiei în linii generale, indicîndu-se şi interdependenţa dintre construcţia proiectată şi tehnologia folosită la executarea acesteia; date asupra terenului, nivelul apelor subterane şi sistemul de fundaţie ales, în funcţiune de aceste elemente; Menadionă 21 Menghină schema de calcul static şi sarcinile principale; materialele din cari sînt executate elementele'principale ale construcţiei (schelet, pereţi, etc.), cum şi justificarea alegerii acestora; justificarea dispoziţiilor constructive de ansamblu şi a celor de detaliu, caracteristice; date asupra finisajelor; prevederi speciale în legătură cu protecţia muncii, cu paza contra incendiilor, etc.; indicaţii pentru execuţie (succesiuni de faze de lucrări obligatorii pentru realizarea unui anumit sistem de solicitări, verificarea unor cote din proiect cu cele reale, etc.); discutarea indicilor tehnico-economici realizaţi în proiect, în comparaţie cu cei obţinuţi la alte proiecte similare sau cu indici normaţi. Ordinea în care sînt expuse elementele de mai sus şi dezvoltarea dată fiecăruia dintre ele variază de la un proiect la altul. î. Menadionâ. Chim.: 2-Meti 1-1, 4-naftochinonă. Pulbere cristalină galbenă, insolubilă în apă, solubilă în alcool şi în grăsimi, cu p.t. 105**• 107°. Se obţine prin oxidarea [J-metil-naftalinei cu acid crom ic., Are proprietăţile fiziologice antihemoragice ale vitaminei K, fiind mai activă decît aceasta şi cu toxicitate mai mică. E utilizată în terapeutică, în locul vitaminei K naturale. Se recomandă în tratamentul bolilorîn cari formarea şi scurgerea bilei sînt defectuoase (icter mecanic, insuficienţe hepatice, fistule biliare), producînd o scădere a prot-rombinei din sînge şi tendinţă la hemoragii. E folosită,.de obicei, sub forma de compus cu bisulfit de sodiu, solubil în apă (Vicasol), de Sinkavit (sarea de sodiu a esteruiui difosforic al menadionei), şi de Hemodal (ester cu acidul dimetil-aminoacetic). Sin. Retinonă, Vitamina K3. 2. Mendeleev, tabloul periodic al lui Chim. V. sub Element chimic. 3. Mendeleeviu. Fiz., Chim.: Me. Elementul cu nr. at. 101. Se cunoaşte isotopul 256Me, cu timpul de înjumătăţire de circa 0,5 ore. 4. Mendelejevit. Mineral.: Varietate de betafit (v.), radioactiv, care conţine 23,5% U308. 5. Mendipit .Mineral.: PbCla-2 PbO. Oxiclorură de plumb, naturală. Cristalizează în sistemul rombic, sub forma de agregate radiare .galbene. E compact, cu gr. sp. 7***7,1. 6. Mendozit. Mineral.: NaAI(S04)2-12H20. Alaun de sodiu, natural, care se întîlneşte rar în natură şi care se prezintă sub formă de agregate fibroase, de culoare albă cu luciu mătăsos, asemănătoare gipsului. Are duritatea 2---3 si gr. sp. 1,9. Sin. Solfatarit. 7. Meneghinit. Mineral.: 4 PbS*Sb2S3. Antimoniosulfură de plumb, naturală,- asemănătoare cu antimonitul. Cristalizează iin sistemul rombic, în cristale aciculare cu striaţiuni verticale, m mase fibroase sau compacte. Are culoarea aurie, cu reflexe a ^"Cenuşii şi cu luciu metalic pronunţat. E casantă, pre-zentind clivaj perfect după (010) şi bun după (001). Are duritatea Şi gr, sp. 6,3-6,4. +r«i 8' M®nelaus- teorema lui Geom.: Dacă A', B', C sînt ^PUnCtAS'tUate pe gurile SC, CA, AB ale unui triunghi A' p,coJI,1 >Ia necesară şi suficientă de colinearitate a punctelor sl> J5 ,C e data de relaţia: — . C'A A'C * B'A * OB = + 1, în care segmentele se consideră orientate. nnlianrTnian^ aJ:eonpmei (necesitatea) e valabilă pentru orice în ’+mS- rec[Proca.e valabilă numai pentru triunghi, strîmb iar r ra m SF>a*,u’ tr>unghiul e înlocuit cu un patrulater a patru puncte06^1^^ C0l°r ^ puncte’ cu coplanaritatea Hprot'51' menShine- Tehn.: Dispozitiv pentru prinderea materialului de prelucrat sau pentru prinderea uneltelor, a instrumentelor de măsură, etc., compus dintr-un corp care serveşte la fixarea lui pe un banc sau pe o maşină, şi din două fălci, una fixă şi cealaltă mobilă şi comandată de obicei de un şurub şi de o manivelă care traversează şurubul. Şurubul e articulat în falca fixă şi se învîrteşte liber în aceasta; el se înşurubează în filetul (pătrat) din interiorul fălcii libere, provocînd, prin mişcarea sa într-un sens sau în altul, apropierea sau depărtarea fălcii libere de cea fixă, strîngînd sau desfăcînd menghina. Corpul poate fi de fontă, de oţel sau, Ia unele menghine de tîmplărie, de lemn. Fălcile menghinelor pentru metale sînt în-întregime de oţel, sau au numai adausuri de oţel, de obicei striate şi călite; cele ale menghinelor pentru lemn sînt de lemn tare. De cele mai multe ori, piesele de prelucrat se prind în bacuri de protecţie de cupru, de plumb, piele, lemn sau carton, ca adausuri la aceste fălci, pentru a nu imprima pe piese urme de strîngere. în scopuri speciale se folosesc menghine speciale; de exemplu: menghine în formă de cleşte, menghine cu gheare, menghine pentru ceasornicari, etc. Var. fienghenea, Menghinea, Minghină. După modul de prindere, locul de folosire, şi piesele pentru imobilizarea cărora sînt folosite, se construiesc mai multe tipuri de menghine. Exemple: Menghina cu picior, care se fixează pe banc, în poziţie verticală, prin intermediul unui picior lung, care se poate rezema şi pe sol, şi care e monobloc cu falca fixă. Piciorul are la partea superioară o porţiune numită masă de îndreptat, pentru eventuala îndreptare a pieselor deformate (v. fig. /). Falca mobilă se roteşte în jurul unui pivot"ori-zontal şi e menţinută depărtată de falca fixă de un resort lamelar, fixat de aceasta. La deschiderea menghinei, fălcile nerămînînd paralele, prinderea nu se face pe toată suprafaţa lor. Se confecţionează din oţel, de obicei cu greutatea de 25-“200 kg, şi se foloseşte mai ales la fasonatul cu ciocanul al pieselor înroşite în foc. Sin. Menghină de fierar. Menghina de banc are falca mobilă cu mişcare de translaţie, ghidată în corpul ei, astfel încît strîngerea pieselor se face pe toată suprafaţa fălcilor. Se confecţionează din fontă sau din oţel, cu adausuri paralelepipedice la fălci. E folosită în lucrări de lăcătuşărie, de asamblare, etc. Sin. Menghină paralelă. Menghină de fierar. V. Menghină cu picior. Menghina de mînă are două fălci articulate printr-un bulon şi menţinute depărtate între ele printr-un resort lamelar, ca la menghina cu picior (v. fig. II). E uşoară, pentru a putea fi ţinută într-o singură mînă, împreună cu piesa sau cu scula prinse în ea. Sin. Failclown (termen de atelier). Menghina de maşină serveşte la prinderea pieselor cari trebuie prelucrate la o maşină-unealtă (de ex. la maşina de găurit). E o menghină asemănătoare, constructiv, cu menghina de banc, însă e echipată cu un suport prin intermediul căruia se prinde pe masa maşinii-unelte. De obicei, corpul menghinei e asamblat cu suportul prin intermediul unui ax vertical, şi se poate roti în jurul acestuia cu un anumit unghi (valoarea unghiu- L Menghină cu picior. 1) picior; 2) placă de fixare la banc; 3) falcă fixă; 4) masă de îndreptat; 5) falcă mobilă; 6) şurub de strîngere; 7) manivelă; 8) lamă-resort. Menghină de mînă. 1) falcă fixă; 2) falcă mobilă; 3) şurub de strîngere; 4) piuliţă cu aripi; 5) arc. Menghină de cîmp 22 Mentă lui poate fi citită pe suport), şi se poate bloca în diferite poziţii (v. fig. III). Sin. Menghină rotativă de maşină-unealtă. ///. Menghină de maşină, rotativă. 1) canal pentru şuruburile de fixare a suportului la masa maşinii; 2) şuruburi; 3) suportul menghinei; 4) ax de rotire; 5) falcă fixă; 6) adausurile fălcilor; 7) falcă mobilă; 8) piuliţa fălcii mobile; 9) şurub de strîngere ; 10) corpul rotativ al menghinei; 11) sector circular gradat; 12) şurub de blocare a corpului pe suport; 13) manivela. Menghină paralelă. V. Menghină de banc. Menghina pentru ţevi serveşte la prinderea ţevilor pentru a le tăia, fileta, îndoi sau asambla. Ea e constituită dintr-un corp (v. fig. IV) cu o falcă fixă în V şi o falcă în V întors deplasabilă pe verticală (C cu ajutorul unui cuplu şurub (vertical) — piuliţă (în corpul menghinei). î. /v/ de cîmp. Tehn.: Sin. Pionier (v.), Menghină portativă. 2. Menginee. Nov.: Grindă de lemn sau metalică profil T dispusă transversal pe gura unui bocaport (v.) pentru a susţine capacul (panourile) acestuia. 3. Menhir, pl. menhire. Arh.: Monument megalitic constituit dintr-un bloc mare de piatră, aşezat vertical. Cele mai numeroase menhire se întîlnescîn. Sudul Angliei şi în Bretania. 4. Menilit. Mineral.: Varietate de opal cu conţinut de calcedonie, care apare ca intercalaţii subţiri sau ca lentile şi concreţiuni neregulate bituminizate, în şisturile menilltice. Provine din disolvarea cochiliilor de diatomee şi reprezintă un accident silicios format prin diagenezar acestor şisturi. Are culoare negricioasă şi, în unele cazuri, prin distilare, se pot extrage hidrocarburile din masa bituminizată. 5. Menilitelor, orizontul Strotigr.: Formaţiune în succesiunea Paleogenului din zonele mai externe ale Flişului carpatic, constuită dintr-un pachet de marne siIicioase, bituminoase, albe de suprafeţele alterate, negricioase sau cafenii în spărtură proaspătă, uneori cu concentraţii siIicioase, asociate cu menilite roşcate sau negricioase (şisturi menilitice). Se deosebesc: orizontul menii iţelor inferioare, foarte constant, considerat, în general, ca marcînd limita dintre Eocen şi Oligocen, şi orizontul menii iţelor superioare, reprezentînd ultimul termen al Oiigocenului. Cu menilitele inferioare sînt asociate marnocalcare tari siIicioase şi bituminoase, iar cu menilitele superioare, diatomite, avînd o dezvoltare mai importantă în partea externă a Pînzei de Tarcău. 6. Menise, pl. meniscuri. 1. Fiz.: Suprafaţa liberă a unui lichid în echilibru, în vecinătatea unui corp solid. Dacă lichidul udă corpul solid, meniscul are concavitatea în exteriorul lichi- dului, iar dacă lichidul nu udă corpul solid, meniscul are con-vexitatea în exteriorul lichidului. Dacă Rv respectiv R2, sînt cele două raze principale de curbură ale meniscului, într-un punct, între cele două feţe ale meniscului există o diferenţă de presiune dată de formula lui Laplace: ( 1 1 = a17^ + 7 g fiind constanta capilară a lichidului. V. şl Capilaritate. 7. Menise.2. Fiz.: Sin. Lenţilă-menisc. V. sub Lentilă 1. 8. Mennige. Mineral.: Sin. Miniu (v.). 9. Mentan. Chim.: Metilisopropilciclohexan, hexahidro-cimen; hidrocarbură saturată aliciclică, care există sub forma a trei isomeri de poziţie: CHo CH HoC^ XCH-I I H2C ch2 NC/ H, /CH3 -CH XCHa CH3 l CH HX7 XCH9 Ho CH- /CH3 -CH XCHS h2c I HoC CH I CH ./ \ \ / CH I CH V ch2 CH, CH3 orto-mentan meta-mentan para-mentan Meta-mentanul are doi isomeri optici: d şi I şi amestecul racemic dl, iar para-mentanul are doi stereoisomeri: cis şi trans. Proprietăţile fizice ale acestor isomeri sînt date în tabloul care urmează: Numirea P.f. °C D „0 nD orto-mentan c di meta-mentan \ d ( I para-mentan în prezent §rele precipită datorită insolubilităţii lor chiar .a unror concentraţii mici de acizi tari. una dintre de mercur mercaptidele cunoscute de mult e mercaptida * care se poate obţine prin reacţia: 2CH3SH + HgO -> (CH3S)2Hg + H20. ► Ar — S — CS — OR + N2-f ester xantogenic ►Ar —SH+COS + HOR. Unii mercaptani inferiori apar în natură ca produşi ai proceselor de putrefacţie. Mercaptanii inferiori se întrebuinţează pe scară mare la denaturarea gazelor utilizate drept combustibil în oraşe; unii mercaptani superiori sînt utilizaţi, în industria tauciucurilor sintetice, ca regulatori de polimerizare; alţi mercaptani servesc drept acceleratori de vulcanizare; în fine, unii mercaptani sînt produşi intermediari în industria chimică. 3. Mercaptide, sing. mercaptidă. Chim. V. sub Mercaptani. 4. Mercaptobenztiazol. Ind. chim.: Combinaţie eterociclică cu caracter aromatic, derivînd din benzotiazol prin substituţia unui atom de hidrogen, din poziţia 2, cu gruparea ■—SH, ceea ce îi dă caracterul de mercaptan. Se obţine prin H C reacţia dintre 2-clor-benzotiazol şi sulf- HC5 rN H "II 2C- -SH hidratul de sodiu. Industrial se obţine prin încălzirea anilinei cu sulfură de car-bonşisulf, Ia240°. Are p. 1.179°; latem-peratura de fierbere se descompune. E insolubil în apă, greu solubil în eter, şi solubil în alcool etilic, în baze. Se utilizează ca accelerator de vulcanizare, obtinîn- Mercaptoli 26 Mercerizat, maşină de ~ du-se o îmbunătăţire a caracteristicilor fizice şi mecanice ale vulcanizatelor. Sin. 2-Hidrotio-benzotiazol; Vulcacit-mercapto; Captax; Tiotax; MBT. 1. Mercaptoli, sing. mercaptol. Chim.: Produşi obţinuţi prin condensarea mercaptanilor cu cetone în prezenţa acidului clorhidric. Mercaptolul obţinut din acetonă şi etil-mercaptan dă, prin oxidare cu permanganat de potasiu, o disulfonă, sulfo-nalul, care e un hipnotic slab. 2. Mercaptosulfotiodiazol. Chim.: Sin. 2,5-Dimercapto-1, 3,4-tiodiazol (v.). 3. Mercasept. Farm.: Preparat medicinal din grupul mercurialelor (v.)f constituit dintr-un amestec de fenil-mercuri-b'orat şi fenil-mercuri-hidroxid, care dă naştere ionului fenil-mercuric (C6H5Hg+). E utilizat ca soluţie apoasă pentru dezinfectarea corpului, a obiectelor şi a instrumentelor medicale. Ca toţi compuşii cu mercur, e toxic. Sin. Merfen. 4. Merceologie. Gen. /Ştiinţa tehnică care se ocupă cu studiul problemelor legate de calitatea produselor din sectorul bunurilor de consum, ca: compoziţia şi clasificarea produselor, studiul sortimentelor, proprietăţile fizice şi chimice şi, în special, caracterele exterioare, condiţiile de recepţie, ambalare, depozitare şi păstrare corectă în scopul menţinerii calităţii, transportul raţional în vederea micşorării pierderilor, particularităţile produselor în probleme de import-export, utilizarea, posibilităţile de alterare, etc. într-o măsură mai mică, merceologia se ocupă şi cu metodele prin cari se obţin produsele. în funcţiune de grupurile de mărfuri, merceologia se împarte în: merceologia produselor alimentare (incluziv a produselor industrial-alimentare) şi merceologia produselor industriale, subdivizată şi ea în merceologia textilă, merceologia lemnului, merceologia materialelor plastice, etc. Sin. Studiul mărfurilor. 5. Mercerie, produse de Gen.: Totalitatea sculelor şi obiectelor mărunte şi foarte variate cari servesc la cusut şi ca accesorii la îmbrăcăminte, în special Ia cea pentru femei, cum şi la igiena corpului, ca de exemplu: ace şi aţă de cusut; ace cu gămălie şi de siguranţă; copci, agrafe şi nasturi; panglici, şireturi şi şnururi; dantele; batiste şi fulare; oglinjoare, perii mici, piepteni, foarfece de toaletă, etc. Produse de mercerie pot fi şi articolele de ornament ca: mărgele, perle artificiale, bijuterii de metale comune aurite sau argintate, strasuri, broşe, brăţări, produse mici de marochinărie, flori artificiale, etc. Sin. Mărunţişuri, Galanterie. 6. Mercerizare. Ind. text.: Operaţie în finisarea sculurilor sau a ţesăturilor textile din fibre celulozice (de bumbac), în care se obţin un luciu mărit şi permanent, un tuşeu mai neted şi mai mătăsos, aspect mai compact (în cazul ţesăturilor) al acestora. în acest scop, firele şi ţesăturile respective se tratează cu soluţii de hidroxid de sodiu (250---300 g/l NaOH), concomitent cu tensionarea materialului (mercerizare completa) sau, în cazul firelor, uneori chiar şi fără tensionare (semimerceri-zare). Pe lîngă efectele de mai sus rezultă şi o rezistenţă mai mare la rupere a materialului, dar şi micşorarea alungirii şi scăderea rezistenţei la uzură. Efectul final al mercerizării depinde de: natura fibrei de bumbac (fibrele mai lungi şi cu luciu natural dau şi un luciu final mai bun), concentraţia şi temperatura soluţiei de hidroxid de sodiu, tensionarea. Ţesăturile se supun mercerizării după fierbere, eventual şj după albire. Firele se mercerizează adeseori în stare crudă, în acest caz, soluţia de hidroxid de sodiu trebuie să conţină şi un agent de udare (de ex.: amestecuri de crezoli, ciclohexa-noli şi derivaţi glicolici, cunoscute sub numirea comercială de „Mercerol”; amestecuri de crezoli cu alchil-naftalin-sulfonat de sodiu, cunoscute sub numirea comercială de „ Floranit L 140“; esteri sulfamici ai alcoolilor, cu temperatură de fierbere între 120 şi 160°; acizi naftenici; săpunuri naftenice). Acţiunea hidro-xidului de sodiu asupra fibrei de bumbac se produce rapid. La tratarea unor ţesături albite, mercerizarea se termină complet în 50 de secunde. La tratarea ţesăturilor nealbite, durata creşte la 2--*3 minute. Operaţia de mercerizare se execută cu maşini speciale (v. Mercerizat, maşină de ~,). 7. Mercerizat, maşina de Ind. text: Maşină folosită pentru obţinerea efectului de mercerizare (v.). în cazul firelor, organele principale ale maşinilor de mercerizat sînt cilindrele purtătoare de sculuri, aşezate, fie unul deasupra altuia, fie cu axele în acelaşi plan orizontal. în ambele cazuri, unul dintre cilindre e deplasabil, pentru asigurarea tensionării. în fig. / e reprezentată schema unei maşini cu cilindrele în aceiaşi plan vertical; cilindrele superioare 1 şi cele inferioare 2 rotesc sculurile cari vin astfel în contact cu soluţia din recipientul 4, cilindrele 3 acţionînd ca storcătoare. în recipientul 4 se introduc, pe rînd, soluţiile de hidroxid de sodiu, cum şi cele de tratare ulterioară (spălare, neutralizare). Mercerizarea ţesăturilor se execută, în atelierele mai mici, pe foulard-ul de mercerizare, iar în atelierele mari şi moderne, pe un agregat de mercerizare. /. Maşină de mercerizat fire, cu //. Maşină de mercerizat de tip cilindrele de întindere în plan ver- foulard, pentru ţesături, tical. Foulard-ul de mercerizare (v. fig. II) se compjne din: o cadă 1, cu soluţie de hidroxid de sodiu sau cu apă despălare;un suport al sulului 2 pentru ţesătură; barele de conducere3; cilindrele de întins şi de stors 4. Ţesătura circulă foarte bine întinsă şi se înfăşoară pe sulul 5. Un mecanism permite inversarea sensului mişcării. Agregatele de mercerizare cuprind: dispozitive pentru imbi-barea ţesăturilor cu soluţie de hidroxid de sodiu; dispozitive de întindere; dispozitive pentru spălare, dezalcalinizare, neutralizare. După dispozitivele de întindere, se deosebesc: maşini de mercerizat cu lanţuri şi maşini de mercerizat fără lanţuri. Fig. III reprezintă schema unei maşini de mercerizat cu lanţuri. Ţesătura e îmbibată cu hidroxid de sodiu la foulard-ul 1, trece peste cilindrele 2, cari permit, de o parte, difuziunea 2 IU. Maşină de mercerizat cu lanţuri, pentru ţesături. hidroxidului de sodiu în ţesătură, şi de altă parte netezesc ţesătura, care e imbibatăa douaoarăîn cel de al doilea foulard 1, după care intră între lanţurile dispozitivului de întindere în lăţime 3; prin tuburile 4, ţesătura e stropită cu o primă apă de spălare. La ieşirea din dispozitivul de întindere, ţesătura e Mercerol 27 Mercur stoarsă între cilindrele 5, după care intră în dezalcalinizatorul 6 şi în agregatul de spălare şi neutralizare 7. Fig. IV reprezintă schema unei maşini de mercerizat fârâ lanţuri. Ţesătura e netezită în prealabil în dispozitivul 1 (în fig. IV e reprezentată tratarea concomitentă a două serii de ţesături), e imbibată în cada cu cilindre 2, e stoarsă în dispo- Cînd se prelucrează minereu bogat, adeseori se adaugă fier sau var nestins, pentru a ajuta descompunerea sulfurii de mercur: HgS + Fe = Hg+FeS 4 HgS + 4CaO = 4 Hg + 3 CaS+CaS04. zitivul de stoarcere 3, e spălată şi dezalcalinizată în cazi le cu cilindrele 4 şi 5, iar în agregatul 6 se efectuează spălarea finală şi neutralizarea. î. Mercerol. Ind. text. V. sub Mercerizare. 2. Merco, bronz ~.Metg.: Bronz de turnare cu staniu şi plumb, cu compoziţia: 88% Cu, 10% Sn şi 2% Pb. Are caracteristicile: ar=25-**28 kgf/mm2 şi 8=17%. E uşor prelucrabil prin aşchiere. 3. Mercur. 1. Astr.: Cea mai mică dintre planetele mari ale sistemului solar şi cea mai apropiată de Soare, astfel încît planeta se observă greu cu ochiul I iber. Magnitudinea (v.) ei variază între +3,5 şi —2,0. Distanţa medie pînă la Soare e de 0,387 unităţi astronomice (57,9 milioane kilometri). Orbita are excentricitatea 0,206 şi raza vectoare Mercur-Soare variază între 0,467 unităţi astronomice (70 de milioane de kilometri) şi 0,357unităţi astronomice (46 de milioane de kilometri). Perioada de revoluţie e de 87,97 zile solare medii; viteza de mişcare pe orbită e de 47,8 km/s ; înclinarea orbitei pe ecliptică e de 7°0'15” ; diametrul ecuatorial e de 4840 km (0,38 diametri ecuatoriali tereştri). Volumul e 0,055 din volumul Pămîntului; masa e 0,054 din masa'Pămîntului; densitatea medie e de 5,48 g/cm3 (1,1 din densitatea Pămîntului); atracţiunea gravitaţională, 0,38 din atracţiunea terestră. Mercur nu are sateliţi. Perioada de rotaţie fiind egală cu perioada de revoluţie, planeta prezintă astfel totdeauna aceeaşi faţă spre Soare. în timp ce rotaţia axială e uniformă, viteza orbitală variază datorită excentricităţii orbitei, ceea ce face ca efectul de libraţie să fie accentuat. Albedo-ul (v.) suprafeţei e de 0,07, egal cu al Lunii. Suprafaţa planetei e, probabil, foarte neregulată, şi e constituită din roci eruptive (bazalt). Temperatura medie a suprafeţei iluminate e de-J-350° (412° la peri hei i u şi 282° la afeliu); în regiunea neiluminată, temperatura e apropiată de zero absolut. Din cauza masei mici a planetei şi a temperaturii înalte, atmosfera planetei e foarte puţin densă (presiunea e de aproximativ 1 milibar). 4« Mercur, 2. Chim.: Hg. Element chimic din grupul al doilea secundar al sistemului periodic al elementelor. Are nr. at 80; gr. at. 200, 61 ; gr. sp. 13,595; p.t. -38,84°; p. f. 356,95°; căldura specifică 0,0334; valenţa 1 şi 2. Se găseşte m natură sub formă de cinabru (v.) şi, mai rar, în stare nativă, ca picaturi fine în rocile înconjurătoare, sau sub formă de mine.r^? ca: tiemannit (v.), coloradoit (v.), calomel, etc. în cantităţi mici se găseşte uneori în sulfuri complexe şi în blende. , Mercurul se extrage prin încălzirea cinabrului în curent 80n°er'A^St'*area mercuru^u‘ începe la 250° şi se termină la minereul e mai sărac în mercur, distilarea lui se Vaporii de mercur sînt condensaţi în tuburi răcite cu apă. Minereul se prelucrează în cuptoare tip furnal sau rotative, de diferite dimensiuni. Furnalul paralelepipedic reprezentat face direct: HgS+02 = Hg + S02 Furnal pentru distilarea mercurului din minereu. I) peretele cuptorului; 2) pîlnie de încărcare; 3) gură de descărcare; 4) canal reglabil de alimentare ; 5) registru de închidere ; 6) şicane ; 7) focar; 8) camera de praf nr. 1 ; 9) uşă pentru curăţire ; 10) aer pentru combustie; II) camera de praf nr. 3 ; 12) camera de praf nr. 2; 13) orificiu ; 14) aer preîn-călzit; 15) ieşirea gazelor spre condensator; 16) minereu prăjit; 17) cupolă de cărămidă perforată; 18) gură de control, în figură are înălţimea de 12 m, dimensiunile secţiunii de 7x 6 m2 şi capacitatea de prelucrare de circa 60 t minereu pe zi. Şicanele din interiorul cuptorului formează un canal în zig-zag, cu spaţiul ds trecere, pentru material, de 100— 150 mm. Minereul, în granule de maximum 80 mm, se introduce pe la partea superioară. Gazele calde pătrund de jos în sus, descompun mineralul şi sînt evacuate împreună cu mercurul volatilizat. Restul de minereu, după extragerea mercurului, se evacuează pe la partea de jos. Minereul se usucă înainte de a fi introdus în furnalul de distilare. Gazele cu vaporii de mercur trec într-un condensator, în care mercurul trece în fază lichidă. Mercurul brut e purificat prin spălare cu acid azotic diluat şi, mai bine, prin distilare în vid. E singurul metal lichid la temperatura ambiantă, cu luciu puternic alb-argintiu. Prin răcire cristalizează la —38,84° în octaedre din sistemul cubic. în stare lichidă e mobil, iar în stare solidă e moale şi maleabil. Coeficientul de dilataţie al mercurului lichid se menţine constant într-un interval de temperatură destul de larg, 1,82x 1G“4. Mercurul e destul de volatil. Vaporii sînt monoatomici şi foarte toxici, în special în timp. Mercurul e insolubil în apă şi în solvenţi uzuali; poate fi emulsionat de grăsimi. în aer Mercur 28 Mercur uscat nu e oxidat la temperatura ambiantă, dar^se oxidează treptat în apropiere de temperatura de fierbere. în aer umed, în special în stare mai puţin pură, se acoperă cu o peliculă de oxid. Mercurul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumataţire Tipu! dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere <195 - 0,7 min emis'une a Bombardarea aurului cu deuteroni 196 0,15% - - 197 — 64 h captură K Au197 (d,2n) Hg197, Au197 (p. n) Hg197, Hg198 (n, 2n) Hg197, Hg196 (n, y) Hg197 197* - 23 h ? ? 198 10,1 - - - 198* —0,3X10-6s ? Dezintegrare cu emisiune a Au198 199 17,0 - - - 200 23,3 - - - 201 13,2 - - - 202 29,6 - - - 203 sau 205 - 45,8 z emisiune {3- Hg' (n, y); Hg? (d, p) 204 6,7 - — 205 5,5 min emisiune p- Hg204 (d, p) Hg205, Hg204 (n, y) Hg205, TI205 (n, p) Hg205, Pb208 (n, a) Hg206 Mercurul e atacat foarte energic de clor, chiar la temperatura ambiantă; se combină la rece şi cu sulful; se disolvă în acid sulfuric concentrat, la cald, şi în acid azotic concentrat şi diluat, în special la cald. După excesul de acid, respectiv de mercur, se obţin, în urma atacului cu aceşti acizi, săruri mercu-rice, respectiv mercuroase. E atacat de apa regală, cu formare de clorură. Mercurul se găseşte la dreapta hidrogenului, în seria tensiunilor, şi e precipitat din soluţiile sărurilor lui de majoritatea metalelor, incluziv de cupru. Mercurul formează, cu numeroase metale, aliaje numite amalgame. Nu se aliază cu manganul, cu fierul, cobaltul şi nichelul. Mercurul are numeroase întrebuinţări: la umplerea termometrelor, a barometrelor, a lămpilor de cuarţ pentru ultraviolet, a întreruptoarelor electrice automate, a regulatoarelor de presiune, ca lichid de colectare a gazelor, în pompele de vid. O mare cantitate de mercur e utilizată la obţinerea cina-brului artificial (folosit ca pigment), a fulminatului de mercur, a unor alifii şi săruri organice, în Medicină. Unele săruri sînt folosite drept catalizatori în Chimia organică (de ex^. sulfatul, laoxidareasubstanţelor organiceîn metoda KjeldahI). în tehnică, sulfatul mercuric e folosit drept catalizator la trecerea aceti-lenei în aldehidă acetică. E utilizat la fabricarea unor produse insecticide. Amalgamele au şi ele utilizări importante: la extragerea aurului şi a argintului, la aurirea la cald, la plombe pentru dinţi, la amalgamarea zincului pentru elemente galvanice, la construirea elementului normal Weston. în laboratoare e utilizat amalgamul de sodiu, ca reducător. Sin. Hidragir, Argint viu. Mercurul dă două tipuri de combinaţii: mercuroase, cari conţin gruparea Hg2<^ (—Hg—Hg—), în care fiecărui atom de mercur îi corespunde o valenţă; e deci aparent monovalent; mercurice, în cari atomul de mercur are două valenţe. Oxid de mercur, HgO: Combinaţie a mercurului cu oxigenul. Prin tratare cu al cal i i a soluţiei unei sări mercuroase se obţine un precipitat negru, care pînă nu de mult era considerat ca un oxid mercuros (HgaO), care se descompune la.100°. Prin cercetări roentgenometrice s-a demonstrat că, de fapt, precipitatul negru e un amestec de oxid mercuric (HgO) şi mercur metalic fin divizat, care se obţine în urma unei oxido-reduceri : Hg2+++2 OH - = Hg + HgO + H20. Oxidul mercuric se obţine prin precipitarea cu al cal i i din soluţia unei sări mercurice, ca un precipitat galben. Prin încălzirea slabă a azotatului mercuric sau prin oxidarea mercurului în apropierea temperaturii de fierbere în curent de aer sau de oxigen se obţine oxid mercuric sub forma unei pulberi cristaline de culoare roşie: Hg(NOs)2 = HgO + 2 NOo +1/2 Oa. Oxidul mercuric se descompune în elemente la încălzire mai energică (500°). Forma galbenă şi cea roşie diferă între ele numai prin gradul de divizare. Oxidul de mercur e folosit în Chimia preparativă, de exemplu pentru obţinerea acidului hipocloros, sau în Medicină. Adeseori 9 substanţa de plecare pentru obţinerea altor combinaţii ale mercurului. Sulfură de mercur, HgS: Se prezintă în două forme cristaline, o formă roşie şi o formă neagră. Ambele se găsesc şi în natură. Sublimează la 583,5°. Sulfura roşie, cinabrul, cristalizat exagonal, e mineralul principal în care e răspîndit mercurul în natură. Se prepară pe cale artificială, forma roşie vie, care e folosită ca pigment în pictură: Hg+K2S5=HgS + K2S4. Modificaţia neagră a sulfurii de mercur se găseşte destul de rar, ca mineral (metacinabarit), cristalizat în sistemul cubic. Se obţine totdeauna cînd se precipită ionul mercuric cu hidrogenul sulfurat. în tehnică se obţine prin topirea sulfului cu mercur. Dacă produsul se sublimează sau se tratează cu soluţii de polisulfuri alcaline, trece în forma roşie. Solubilitatea sulfurii în apă e foarte mică, astfel încît toate combinaţiile de mercur tratate cu hidrogen sulfurat sînt descompuse cu separare de sulfură. '• Sulfura de mercur e insolubilă în sulfură de amoniu, dar e solubilă în soluţii concentrate de sulfuri alcaline, cu formare de tiosăruri de forma: K2[HgS2]-5 H20. Sulfura mercurică nu e atacată de acizii concentraţi, dar se disolvă uşor în apă regală. Ea e folosită ca pigment în pictură. Clorură mercurică, HgCI2: Combinaţie a mercurului cu clorul, în care mercurul e bivalent. Are p. t. 276°; p. f. 302°; d. 5,44. Se prepară prin încălzirea unui amestec de sulfat mercuric cu clorură de sodiu: HgS04 + 2 NaCI = HgCIa+ Na2S04. Produsul obţinut prin sublimare e o masă transparentă. Cristalizat din soluţii, dă cristale bipiramidale din sistemul rombic. Clorură mercurică e destul de solubilă în apă, la cald; în prezenţă de acid clorhidric sau de clorură de amoniu, solubilitatea creşte. E solubilă, de asemenea, în alcool, în eter, benzen. Soluţiile apoase reacţionează slab acid, din cauza hidro-lizei. Clorură mercurică e foarte toxică. E folosită ca dezinfectant, la conservarea lemnului, la brunarea oţelului, în fotografie pentru întărirea negativelor, în chimia preparativă. Deoarece dă săruri duble, e folosită şi la purificarea bazelor organice. Sin. Sublimat coroziv. Clorură mercuroasă, Hg2CI2: Combinaţie a mercurului cu clorul, în care mercurul se găseşte sub forma grupării bivalente Hg2 \^. Are p. t. 302°; p. f. 383,7°; d. 7,15. Se găseşte şi ca mineral în natură, cristalizat tetragonal. Se obţine pe cale uscată, încălzind clorură mercurică cu mercur, şi pe cale umedă, prin Mercur vegetal 29 Mercurin reducerea clorurii mercurice în soluţie apoasă, cu ajutorul bioxidului de sulf, sau prin precipitarea azotatului mercuros cu acid clorhidric diluat. Se prezintă ca o masă cristalină albă, strălucitoare. E foarte greu solubilă în apă. E insolubilă în alcool, în eter. La fierbere cu acid clorhidric se transformă treptat în clorură mercurică. La lumină, în timp îndelungat se înnegreşte, probabil în urma unei descompuneri parţiale. încălzită, se colorează în gălbui. Prin tratare cu amoniac, devine neagră în urma reacţiei: Hg2CI2 + 2NH3 = [HgNH2]CI + Hg + NH4CI, care conduce la separarea mercurului fin divizat şi care imprimă culoarea neagră. Se întrebuinţează în Medicină. Sin. Calomel. ' Iodura mercurică, HgJ2: Combinaţie a mercurului bivalent cu iodul. E o pulbere roşie, care se obţine din elemente, prin frecare în alcool, sau prin precipitarea ionului mercuric din soluţii cu ionul iod. încălzită la 126°, trece din forma tetra-gonală roşie în forma galbenă rombică. E solubilă în exces de soluţii de ioduri alcaline, dînd complecşi, ca K2[HgJ4]-2 H20, solubili în apă. O soluţie alcalinizată a acestui complex e reactivul Nessler, pentru recunoaşterea amoniacului. Iodura mercurică e folosită la prepararea unor medicamente. Nitrat mercuric, Hg(N03)2: Sare a acidului azotic, în care mercurul e bivalent. Se obţine prin disolvarea mercurului în acid azotic în exces. Prin evaporarea soluţiilor se separă cristale incolore, delicvescente, cu compoziţia Hg(N03)2«H20. în soluţie e stabil numai în prezenţă de acid azotic; altfel, hidrolizează. E folosit ca material de bază pentru alţi compuşi cu mercur. Sin. Azotat mercuric. Nitrat mercuros, Hg2(N03)2: Sare a acidului azotic cu gruparea bivalentă a mercurului Hg2<^. Se obţine prin tratarea mercurului în exces cu acid azotic diluat la cald. Din soluţii apoase cristalizează cu două molecule de apă, în prisme scurte incolore, monoclinice. E foarte solubil în apă, cînd reacţionează ca un acid în urma hidrolizei. Soluţiile reacţionează puternic reductor; pentru a le păstra e nevoie să fie în contact cu mercur metalte- Nitratul mercuros e una dintre puţinele săruri mercuroase solubile în apă. E folosit ca reactiv în laboratoare, Sin. Azotat mercuros. 1. Mercur vegetal. Bot., Farm.: Sin. Manaca (v.). 2. Mercurare. Chim.: Reacţie chimică de metalare, prin care se obţin combinaţii organo-mercurice, în cari mercurul e legat covalent, prin una sau prin ambele sale valenţe, de atomi de carbon. Reacţia se aplică atît în seria alifatică cît şi în cea aromatică şi se cunosc compuşi de tipul R2Hg, RHgR', RHgX, în cari R,R' sînt radicali organici, alifatici sau aromatici, iar X e un radical acid. Metodele de mercurare sînt comune în seria alifatică şi aromatică: --Reacţia amalgamului de sodiu cu alchil- sau arilhalo-genuri, în prezenţa acetatului de etil drept catalizator: 2 RBr-j-2 Na+Hg R2Hg+2 NaBr. ^Reacţia unui compus organomagnezian cu halogenură mercurică în eter: cu exces de halogenură mercurică se formează combinaţii de tipul RHgX; cu exces de reactiv Grignard se formează compusul simplu R2Hg. Derivaţii asimetrici ai mercurului, de tipul RHgR', se obţin la 59 printr-o reacţie similară: RHgX-j-R'MgX RR'Hg-f MgX2. Aceste produse se disproporţionează uşor. — Mereurarea directă: a) Substituţia hidrogenului sau a altor grupări reactive din compuşii organici cu HgX (X fiind OH sau un radical acid, în special acetat), reacţie folosită în special în seria aromatică: RH+Hg(OCOCH3)2 -» RHgOCOCH3+CH3COOH. Compuşii eterociclici cu caracter aromatic pot fi de asemenea mercuraţi. Reacţia de mercurare a tiofenoluiui e folosită la purificarea benzenului. b) în seria hidrocarburilor lineare, mercurarea directă consistă într-o adiţie de săruri mercurice la legătura etilenică sau acetilenică: C2H4+Hg(N03)a+H20^H0CH2CH2HgN0s-fHN08 sau HCsCH+HgCI2->CICH=CH—HgCI. Combinaţiile alchilice ale mercurului sînt lichide incolore, cu miros caracteristic, toxice. Combinaţiile inferioare sînt volatile şi foarte toxice. Combinaţiile arilice sînt substanţe cristaline, foarte toxice. Combinaţiile organice ale mercurului sînt substanţe stabile la aer şi la umezeală. Dialchil-mercurii sînt stabili faţă de substanţe organice, dar sînt descompuşi de acizii tari. Sărurile alchil-mercurice sînt mai puţin reactive decît dial-chilii şi sînt convertite în dialchili cu agenţi reducători (hidra-zină) sau cu unele metale. Halogenii le scindează: C6H5HgC I + Br2 C6H5Br+ HgCI Br. Această reacţie e folosită în analize la stabilirea poziţiei ocupate de gruparea mercurică. Reacţia de mercurare în seria aromatică e utilizată în sinteze organice, deoarece se produce în poziţii în cari substituţia cu alte grupări e greu de realizat direct. Derivaţii organo-mercurici sînt utilizaţi şi la prepararea altor derivaţi metalici sau metaloidici: 3 HgR2+2 BCI3 2 BR3+3 HgCI2 sau HgR2-f-2 Na 2 NaR+Hg. Din cauza toxicităţii mari şi a reactivităţii mici a compuşilor obţinuţi prin mercurare, sînt puţin utilizaţi în sinteze organice. Sărurile (cloruri, acetiluri, silicaţi) de metoxi-etil-mercur, CH3OCH2CH2HgX, sînt utilizate ca fungicide de mare eficacitate, pentru combaterea mălurii grîului, prin tratarea seminţelor. Unii derivaţi organo-mercurici sînt folosiţi în terapeutică. 3. Mercuriale, sing. mercurial. Farm.: Substanţe organice cari conţin mercur în compoziţia lor, folosite ca medicamente. După proprietăţile lor farmacologice şi, deci, după utilizări, se deosebesc: mercuriale diuretice şi mercuriale antiseptice. Mercurialele diuretice cuprind cele mai puternice diuretice cunoscute şi sînt, în general, derivaţi metoxi-mercuri - propi-lici ai acizilor organici. Se folosesc, de obicei, asociate cu teo-filină: se recomandă, în special, în edemul cardiac, în ascite provocate de unele afecţiuni hepatice şi în alte cazuri, în cari eliminarea apei din organism nu se produce în mod normal. Din cauza toxicităţii compuşilor cu mercur, tratamentul se face cu precauţiune. Cele mai întrebuinţate diuretice sînt: Mercuritul, Movuritul, Salirganul, etc. Mercurialele antiseptice sînt compuşi cu acţiune antibacte-riană şi germicidă în general. Sînt mai puţin toxici şi iritanţi decît compuşii anorganici ai mercurului (sublimat, oxicianură de mercur), pe cari i-au înlocuit. Se folosesc, sub forma de soluţii, ca antiseptice locale, de suprafaţă, pentru dezinfectarea pielii, a infecţiilor superficiale şi a instrumentelor medicale (de ex.: mertiolat, mercasept). 4. Mercuric. Chim.: Calitatea compuşilor de mercur de a conţine un ion de mercur divalent (de ex. HgO, oxid mercuric). 5. Mercurin. Farm.: Amida N-(3-hidroximercuri-2-metoxi-propil)-camforică. Se obţine din anhidrida acidului camforic, care se tratează cu alilamină. Al i l-am idei rezultate i se adiţionează, cu ajutorul metanolului şi al acetatului mercuric, o MercUrlsirt 30 Meridian axial grupare metoxil şi un atom de mercur. Conţine 30***40% mercur; se disociază mai puţin decît compuşii anorganici şi se elimină mai repede din organism; prezintă o toxicitate mai mică. Se întrebuinţează, sub formă de sare de sodiu, cu o cantitate echilmoleculară de teofilină, sub numele de mercurofilinâ, în decompensările cardiace, însoţite de edem şi de stază. Greutatea corpului scade sensibil, prin eliminarea lichidelor acumulate. 1. Mercurism. Ig. ind.: Intoxicaţie a organismului cu mercur sau cu compuşii acestuia. Se deosebesc: intoxicaţie acuta, rezultat al ingerării unui compus anorganic (clorură mercurică), puternic disociat, şi intoxicaţie cronica, de obicei consecinţă a expunerii profesionale, îndelungate, fără a se fi respectat măsurile preventive de protecţie a muncii, sau a ingerării unor medicamente cari nu se elimină din organism. Intoxicaţia acuta se produce, fie intenţionat (în .scopul sinuciderii), fie accidental. Ionul mercuric, fiind un precipitat puternic al proteinelor, produce, datorită precipitării protoplasmei mucoaselor, o coloraţie cenuşie a gurii şi a farin-gelui, urmată de dureji foarte mari, şi a mucoasei stomacale, urmată de vomitări. în continuare, toxicul acţionează asupra epiteliului intestinului subţire, provocînd o diaree gravă şi profuză, sangvinolentă; reacţia locală intestinală poate fi atît de gravă, încît să producă un şoc profund şi moartea, în cîteva ore, prin colaps circulator. Stadiul de generalizare al intoxicaţiei e caracterizat prin acţiunea ionului mercuric asupra pereţilor capilari şi, în principal, la locurile de excreţie (rinichi, colon şi gură). Mercurul dă salivei un gust puternic metalic; apare o stomatită, cu halenă fetidă, o salivaţie puternică, infla-maţia gingiilor, paradentoză şi necroză alveolară. Acţiunea toxică a mercurului asupra rinichilor e cauza cea mai obişnuită a morţii. Tratamentul intoxicaţiei cu mercur consistă în: inacti-varea şi îndepărtarea mercurului, care se găseşte încă în traiectul gastrointestinal; inactivarea mercurului absorbit prin administrarea intramusculară de B.A.L. (dimercaprol); tratamentul parenteral, pentru menţinerea volumului şi a compoziţiei lichidelor organismului. Aceste rezultate se obţin prin spălături gastrice, cu un antidot chimic adecvat; prin introducerea în stomac a unei proteine (lapte sau ou crud) şi spălături abundente. Administrarea B.A.L.-ului, la începutul intoxicaţiei, îndepărtează mercurul de pe receptorii biologici şi uşurează excreţia sa sub formă de complex. Intoxicaţia cronica se întîlneşte în industrii cari utilizează mercurul sau sărurile sale, sau la bolnavii supuşi unei medicaţii mercuriale. Semnele şi simptomele caracteristice acestei intoxicaţii sînt: stomatita, colita, leziunile renale progresive, turburările stării de nutriţie, anemia şi nevrita periferică, cum şi afecţiuni ale sistemului nervos central; depresiunea mintală, insomnia şi, uneori, halucinaţiile. Tratamentul în intoxicaţia cronică e pur simptomatic. După încetarea contactului cu mediul respectiv trebuie îmbunătăţită nutriţia bolnavului. Tratamentul e dificil şi bolnavul rămîne debilitat mai mulţi ani. Pentru prevenirea mercurismului în mediile în cari se folosesc mercurul şi compuşii săi trebuie să se aplice de Ia început toate prevederile „Normelor de tehnică şi de securitate a muncii" şi măsurile profilactice igienice-sanitare referitoare la lucrul cu aceste substanţe. Sin. Hidrargirism. 2. Mercurit. Farm.: Medicament cu acţiune diuretică din clasa mercurialelor (v.). E un derivat al acidului ftalic (metoxi-hidroxi-mercuripropril-ftalimida, sare de sodiu), conţinînd şi teofilină, care măreşte efectul diuretic. Se indică în ciroza ascitogenă şi în insuficienţa cardiacă însoţită de edem şi de stază. Se injectează la zece zile o dată. 3. Mercurocrom. Chim., Farm.: Sare de sodiu a 2,7-dibrom-4-hidroxi-mercuri-fluoresceinei. Eo combinaţie complexăorga-nică a mercurului. Se obţine prin acţiunea acetatului mercuric asupra dibromfluoresce;nei, în suspensie apoasă, acetatui mercuri-organic format se hidrolizează cu hidroxid de sodiu, după reacţia: Ar—H+(CH3COO)2Hg -> Ar -HgOCOCH3 —S Ar- HgOH. Ca şi arsenul, mercurul se combină cu grupările —SH din enzime şi din alte proteine, fiind un toxic puternic. Această acţiune poate fi anulată prin administrarea de dimercaptopro-panol, înainte de a se fi produs transformări ireversibile. Are acţiune germicidă puternică (nu distruge sporii), fiind folosit ca antiseptic general, în principal în cazurile în cari microbii au devenit rezistenţi la alte medicamente, în aplicaţie locală, de exemplu la antibiotice. Sin. Merbromin. 4. Mercurografie. Poligr.: Procedeu de tipar planografic uscat (v. Planografie), în care repulsiunea pentru cerneală a suprafeţei neutre a formei (clişeu) de tipar se datoreşte mercurului, în locul apei. Forma de tipar se prepară pe o placă de cupru sau de oţel cuprată, bine lustruită, acoperită electrolitic cu un strat foarte subţire de crom (0,0025 mm) şi cu un strat sensibil la lumină. Placa astfel pregătită se copiază şi se developează ca şi placa de zinc de la procedeul obişnuit planografic umed (v. Offset, Litografie). După developare, placa se gravează chimic cu o soluţie de acid clorhidric şi glicerină sau sirop de fructoză, pînă cînd dispare cromul de pe suprafaţa neutră şi se descoperă cuprul, după care e introdusă într-o baie de cianură de potasiu şi apoi într-o baie galvanică de argint. Cu un burete înmuiat în benzol se freacă suprafaţa neutră argintată cu un amestec de mercur (cîteva picături) cu pulbere de cretă flotată, argintul formînd cu mercurul un amalgam. Stratul de mercur se uzează, cu timpul, prin frecare cu hîrtia, el regenerîndu-se prin folosirea unor cerneluri speciale cu mercur (5%). Tipărirea se execută într-o maşină offset, litografică sau tipografică, cu valuri de material care nu e atacat de mercur şi cari trebuie să fie mai rezistente (de ex. valuri de cauciuc). Cerneala se aplică cu o presiune mult mai mare, iar aşternutul e format, de obicei, dintr-o foaie de cauciuc cu grosimea delmm. Potriveala (v.) înainte de tipărire se reduce la minimum, datorită presiunii mari cu care se execută tiparul. Hîrtia care se foloseşte poate fi de orice calitate, placa pentru mercurografie suportînd tiraje de peste un milion, fără uzură importantă. La tiparul înalt, clişeele obţinute prin procedeul mercurografic nu se pot intercala într-un text constituit din litere de aliaj, deoarece, la tipar, acestea sînt atacate de cerneala cu mercur; textul trebuie deci reprodus pe formă şi preparat odată cu clişeul. Procedeul e foarte puţin folosit, din cauza toxicităţii mercurului şi a preţului de cost ridicat al acestuia. Sin. Pantonografie, Tipar panton. 5. Mercuros. Chim.: Calitatea compuşilor de mercur de a conţine un ion de mercur monovalent (de ex. HgaO, oxidul mercuros). 6. Meredeu, pl. meredee. Ind. ţâr.: Unealtă folosită de baci la formarea caşului. 7. Mereirix. Paleont.: Sin. Cytherea (v,). 8. Merfen. Farm. V. Mercasept. 9. Meridian, pl. meridiane. Geom.: Curba de intersecţiune a unei suprafeţe de rotaţie cu un plan care trece prin axa ei de rotaţie. Dacă axa de rotaţie e axa 0%, ecuaţia suprafeţei e de forma £=/0*2+J2), iar ecuaţiile meridianului din planul xO% sînt y—0; £=fix1). Meridianele şi paralele unei suprafeţe de rotaţie formează o reţea ortogonală. 10. ~ axial. Cartog.: Meridianul mijlociu al unui fus, în cadrul fuselor pentru proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss şi al coordonatelor Gauss-Krueger (v. fig.). Meridianul axial constituie unul dintre elementele principale ale proiecţiei Gauss şi prezintă particularitatea că în planul de proiecţie acest meridian se reprezintă printr-o linie dreaptă Meridian ceresc 31 Meridian geografic Imaginea unui fus în proiecţia Gauss, în planul de proiecţie. P’P' iar deformările lungimilor situate de-a lungul acestui meridian sînt nule; deci modulul de deformaţie al acestor lungimi e egal cu 1. .... în cadrul fuselor de 6°, considerate pentru întocmirea hărţii topografice moderne a ţării, teritoriul ţării noastre e străbătut de următoarele meridiane axiale ale fuselor proiecţiei Gauss; pentru fusul 34, meridianul axial cu longitudinea 21° est Greenwich, care trece pe la vest de Timişoara; pentru fusul 35, meridianul axial cu longitudinea 29° est Greenwich, care trece pe la est de Roman şi de Bacău, pe la vest de Focşani, de R. Sărat, şi pe la est de Olteniţa. î. ~ ceresc. Astr.: Cercul mare al sferei cereşti, care trece prin poli şi prin zenitul punctului’ de pe suprafaţa Pămîntului, la care se referă. Axa lumii îl împarte în două semicercuri: meridianul superior, cel care conţine zenitul, şi meridianul inferior, cel care conţine nadirul punctului de pe Pămînt. 2. ry de origine. Astr.: Meridianul folosit ca origine pentru măsurarea longitudinilor. Astfel, . pentru măsurarea longitudinilor geografice a fost adoptat meridianul de la Greenwich; pentru măsurarea ascensiunilor drepte, meridianul punctului vernal (punctul de intersecţiune al eclipticii cu ecuatorul), şi pentru măsurarea longitudinilor cereşti, meridianul ecliptic al punctului vernal. Ora fusului orar al meridianului de la Greenwich se numeşte timp universal (T.U.). Se mai folosesc, uneori: meridianul Ferro (la 17°39’51 “ vest de Greenwich), meridianul Berlin (la 13°23’44" est de Greenwich), meridianul Paris (la 2°43’18// est de Greenwich), meridianul Washington (la 17°yi" vest sau 102°56’58// est de Greenwich). 3. /v/ ecliptic. Astr.: Cercul mare care trece prin punctul de pe suprafaţa Pămîntului, la care se raportează, şi prin polii eclipticei. 4. ~ geografic. Geogr. /Linia curbă pe suprafaţa terestră rezultată din intersecţiunea unui plan care trece prin punctul la care se referă meridianul şi prin axa polilor. Pentru determinarea matematică a poziţiei diferitelor puncte d? pe suprafaţa terestră şi pentru a avea posibilitatea reprezentării ei în plan, această suprafaţă se consideră acoperită de o reţea formată dintr-o serie de meridiane şi paralele; imaginea acestei reţele în planul de profeţie se numeşte reţea cartografica şi are un rol important jaîntocmirea hărţilor topogra-t,ce Şi geografice. t Pentru identificarea cu uşu-rinţă a meridianelor şi paralelelor, se consideră ca origine a Paralelelor planul ecuatorului; in mod convenţional, pentru meridiane se consideră ca origine a£el meridian care trece prin observatorul astronomic din reenwich (Anglia), numit pri-ul meridian (meridianul ori-s^e), avînd longitudinea X=0; r;+rfP0rt de acest meridian, se numerotează longitudinile dife-e °r puncte de pe suprafaţa terestră (v. fig. /). Longitudinile determinate de diferitele meridiane se exprimă valori unghiulare sau de timp. a I. Meridian geografic. A) punct pe suprafaţa Pămîntului; P, Pj) polii Pămîntului; PGrPi) meridianul de origine; PAPt) meridianul punctului A; EQ) ecuatorul; X) latitudinea punctului A. Meridianul origine (primul meridian) împarte globul terestru în douăemisfere: emisfera estică, în care longitudinile se numerotează de la X=0 (primul meridian), spre est, pînă la meridianul cu X=180°; emisfera vestică, în care longitudinile se numerotează de la primul meridian spre vest, pînă la X=180°. în cazul cînd în diferitele p lucrări cartografice suprafaţa terestră se consideră elipsoid de rotaţie, toate planele secante ale acestui elipsoid cari conţin verticala unui punct oarecare A (normala în punctu I considerat A) se numesc se’c ţi un i plane normale în acest punct. Toate celelalte secţiuni se numesc secţiuni plane înclinate. Dintre toate secţiunile plane normale, au o importanţă deosebită în calculele de cartografie numai două secţiuni perpendiculare, cari se numesc secţiuni plane normale principale, şi anume: elipsa tiei); primul vertical qAt (perpendicular pe elipsa meridiană P II. Secţiunile plane normale principale relative la punctul A. PAQPiE) elipsa meridiană; qAt) primul vertical. meridiană PAQP1E (planul hîr- IV. Calculul lungimii unui arc de meridian. Ai, A2) puncte pe suprafaţa Pămîntului; F) centru de curbură; PPJaxa polilor; EQ) ecuatorul; 0) centrul Pămîntului. III. Razele de curbura ale celor două secţiuni plane normale principale. AF)raza de curbură a elipsei meridiane; AD) raza de curbură a primului vertical; F) centrul de curbură al elipsei meridia- şi care conţine marea normală ne, relativ la punctul A; D) cen- AD=N)(v. fig. II). Aceste două sec-trui de curbură al primului ţiuni sînt caracterizate prin razele vertical. de curbură respective (v. fig. ///), şi anume: raza de curbură a elipsei meridiane (AF—A'F), distanţa de la punctul considerat A pînă în punctul F (centrul curburii elipsei meridiane): 3 M = Y(1 — tf2sin2cp)3 = a( 1 — tf2)(1 — £2sin2/ în paralel. Elt. V. Paralel, funcţionare în . îs. /x/ în sarcina. Elt.: Regimul în care o maşină, un transformator sau un mutator electric furnisează o putere utilă apreciabilă, egală cu puterea nominală sau inferioară acesteia. 19. /x/în scurt-circuit. Elt.: Regimul unei maşini electrice, al unui transformator electric sau al unui mutator, în care tensiunea la borne e nulă, bornele de utilizare fiind scurtcircuitate (la generatoare electrice, transformatoare electrice, mutatoare), respectiv în care turaţia arborelm motor e nulă, acest arbore fiind calat (la motoare electrice). în ambele cazuri, puterea utilă e nulă, deşi puterea absorbită e diferită de zero. Mers 34 Merychîppus 1. Mers. 3. Tehn.: Desfăşurarea în timp a unor operaţii, a unor fenomene programate. Exemple: mersul fabricaţiei într-o uzină, mersul distilării, mersul trenurilor, etc. 2. Mers. 4. Gen., Nav.: Sin. Alură (v.). 3. Mersolaţi,sing. mersolat. Chim.: Sărurile de sodiu ale acizilor alchil-sulfonici (v. Sulfonici, acizi —), R—S03Na, unde R poate avea 12---18 atomi de carbon. Mersolaţii se pot obţine, fie prin saponificarea mersolilor (v.) cu hidroxid de sodiu, trietanolamină, etc., fie prin neutralizarea acizilor alchil-sulfonici obţinuţi prin sulfoxidare (v.). Mersolaţii se prezintă sub forma unor paste cari conţin circa 70% mersolat, restul fiind hidrocarburi nereacţionate, clorură de sodiu, apă, etc. Saponificarea cu trietanolamină e utilizată la prepararea unor produse cosmetice; se obţin săpunuri transparente cu o mare putere de spumare. Mersolaţii sînt substanţe capilar active, total insensibile la hidroliză, rezistente la acizi şi la alcalii chiar la temperaturi înalte; deoarece formează săruri de magneziu şi de calciu solubile în apă, au putere de spumare şi spală chiar cu apă cu duritate mare. Sînt folosiţi ca agenţi de înmuiere şi de udare în industria textilă (spălarea lînii, mercerizare, albire), în industria hîrtiei, în pielărie; sub forma de pudră, în spălătorii şi pentru uz casnic; ca emulgatori pentru polimerizări în emulsie şi în industria alimentară; pot fi adăugaţi în săpunuri, datorită spumei abundente pe care o formează. Deşi, la început, mersolaţii au fost fabricaţi pe scară mare, actualmente producţia lor e limitată, deoarece sînt agenţi de suprafaţă inferiori, iar de altă parte, din cauza higroscopicităţii, sînt greu de condiţionat ca detergenţi (v.) în formă de praf. 4. Mersoli, sing. mersoî. Chim.: Hidrocarburi al ifatice superioare (uzual C10—C18) sulfoclorurate, de tipul R—S02CI. Gruparea—S02CI se leagă de atomii de carbon secundari şi terţiari, distribuţia ei pe catenă fiind cu totul incidentală: RH+S02-fCL-> R—S02CI-f HCI. Sînt lichide colorate în brun, mai închis sau mai deschis, după gradul de sulfoclorurare mai mult sau mai puţin avansat; sînt mai dense decît apa, şi au miros înţepător de bioxid de sulf. Prin încălzire la 70°, mersolii se descompun: R—SOaCI 7X R—Cl+S02. Metodele de preparare a mersolilor consistă în sulfocloru-rarea hidrocarburilor parafinice provenite din sinteza Fischer-Tropsch, sau a fracţiunilor petroliere cu p.f. 230-’-350° şi cari se rafinează în prealabil pentru îndepărtarea olefinelor, iso-parafinelor, naftenelor, hidrocarburilor aromatice. Separarea parafinelor se poate obţine şi prin intermediul aducţilor de uree. Ca agent de sulfoclorurare se foloseşte industrial un amestec de S02—Cl2, care nu trebuie să conţină mai mult decît 0,2% 02, în proporţia de 1 : 1 pînă la 4:1. Apa şi oxigenul inhibesc sulfoclorurarea. Reacţia se produce în prezenţa luminii o ultraviolete cu lungimi de undă de 3000---3600 A sau a unor iniţiatori capabili să formeze radicali liberi (tetraetiIplumb, azoderivaţi alifatici, peroxizi, etc.). După modul în care e condusă reacţia, se pot obţine următoarele sorturi de mersoli: Compoziţia Mersol D Mersol H j Mersol 30 Sulfocloruri, % 80 45 30 Hidrocarburi nereacţionate, % 18 55 70 Conţinut în di- şi în polisulfocloruri în a-mestecul de sulfocloruri (diferenţa fiind monosulfociorură, combinaţie activă)% 28-35 12-.-14 3--6 în conducerea sulfoclorurării se evită formarea de di- şi de polisulfocloruri, substanţe cari dăunează calităţii mersolilor. Mersolii pot fi folosiţi ca aditivi ai uleiurilor minerale şi Iubrifiante, pentru a ameliora capacitatea lubrifiantă a acestora, ca Iubrifianţi pentru lacurile de nitroceluloză şi acetat de celuloză, ca solvenţi sau, recent, ca agenţi de tăbăcire a pielii (în acest caz se lucrează cu parafine cari conţin 15*• *30 de atomi de carbon în moleculă). Cantităţi importante de mersoli sînt utilizate la fabricarea mersolaţi lor (v.). 5. Mersul trenurilor. 1. C. f.: Reprezentarea grafică a circulaţiei trenurilor pe o perioadă de 24 de ore, după un program stabilit pe un anumit interval de timp (v. sub Grafic). 6. Mersul trenurilor. 2. C. f.; Imprimat care cuprinde mersul trenurilor în sensul 1. Se deosebesc: mersul trenurilor de serviciu care se întocmeşte pentru uzul personalului feroviar şi cuprinde, pe lîngă programul de mers, şf o serie de date de exploatare (viteza maximă admisă, timpii minimali de mers, procente de frînare, etc.), — şi mersul trenurilor pentru călători. 7. Mertic, pl. mertice.1. Ind. ţâr.: Măsură de capacitate formată dintr-un vas de lemn, cu care se măsoară făina măcinată la morile ţărăneşti, cînd se reţine uiumul pentru măcinat, sau cu care se măsoară orzul sau ovăzul ce se dă ca hrană cailor. 8. Mertic. 2. Ind. ţâr.: Unitate de măsură a cantităţii de făină de orz sau de ovăz, egală cu cantitatea lor conţinută într-un mertic în sensul Mertic 1. 9. Mertiolat. Farm.: Eti I mereu rit iosa! ici I at de sodiu; combinaţie complexă a mercurului. E solubil în apă, în alcool şi insolubil în eter şi în benzen. Se obţine prin diazotarea acidului antra-nilic şi tratarea sării de diazoniu cu o soluţie de polisulfură de sodiu. Acidul tiosalicilic, care precipită în această reacţie, se tratează cu clorură de etii-mercur (obţinută din clorură de eti l-magneziu şi clorură mercurică) în soluţie alcoolică, în prezenţa hidroxidului de sodiu. Conţine circa 49 % mercur; formează soluţii stabile cu săpunurile; nu colorează ţesuturile. Se întrebuinţează ca dezinfectant al pielii şi al instrumentelor chirurgicale (soluţie 1°/o0), ca dezinfectant pentru ochi, gură, uretră şi vezică (soluţie 0,10°/oo), şi la conservarea serurilor terapeutice. 10. Mertâ, pl. merţe. Ms.; Sin. Mierţă (v.). 11. Mervinit. Mineral.: Ca3Mg(Si04)3. Silicat de calciu şi magneziu, natural, care se întîlneşte în rocile metamorfice de contact. Cristalizează în sistemul monoclinic, formînd granule clivate polisintetic. E verde pal, cu luciu sticlos. Prezintă clivaj după (010). Are duritatea 6 şi gr. sp. 3,15. Se formează şi artificial, în zguri şi la arderea produselor refractare crommagnezitice şi dolomitice, în cari raportul Ca0/Si02>1. Pentru valori ale acestui raport >1,8 se formează compusul (32Ca0*Si02, cu care mervinitul formează cristale de amestec. Are p.t. circa 1575**• 1590°, fiind astfel un produs nerefractar sau foarte slab refractar, care scade simţitor limita de utilizare a refractarelor bazice. Se topeşte incongruent, transformîndu-se în silicat de calciu, periclaz şi o masă lichidă. Dacă nu e bine stabilizat, cu ajutorul diferitelor adausuri, mervinitul se pulverizează uşor, ca şi silicatul dicalcic, distrugînd produsele refractare în cari se găseşte în cantitate mare. 12. Merychippus. Paleont.: Mamifer imparidigitat, din familia Equidae, care a trăit în Miocenul mediu şi în cel superior din America de Nord, cu caractere evoluate faţă de formele mai vechi. Acest gen prezintă importanţă evolutivă, deoarece e primul din seria Equideelor la care se întîlnesc caractere cabaline. H C HC^ XC—COONa I II HC C—S—Hg-C H Merzlotâ 35 Mesocoîoid El a dat naştere, de o parte, ramurii principale a cailor, iar de altă parte, ramurii Hipparion, care s-a răspîndit, prin migra-ţiune, în Eurasia şi, ulterior, în Africa. Craniul, alungit, are orbite închise şi fosa anteorbitară bine dezvoltată. Molarii, înalţi (tip ipsodont), au ciment abundent. Membrele, cu copite, sînt tridactile, cu degetul III mai puternic, şi cu degetele II şi IV mai scurte. î, Merziotâi pl. merziote. Geogr.: Regiune cu îngheţ permanent (v. şi îngheţ etern), specifică climatului rece. Sin. Tjăle, Pergelisol, Permafrost. 2. Mes as. Geogr.: în Peninsula iberică, podiş înalt, constituit din strate orizontale fragmentate de văi adînci, iar în Mexic, mase vulcanice izolate. s. Meseriaş, pl. meseriaşi. Tehn.: Persoană care exercită o meserie (v.), avînd cunoştinţele şi îndemînarea necesare în acest scop. Sin. Meşteşugar; Sin. (parţial) Artizan. 4. Meserie, pl. meserii.Tehn.: Activitatea profesională desfăşurată cu scopul de a prelucra şi de a transforma materialele, bazată pe munca manuală calificată, cu folosirea de unelte simpler O formă inferioară a meseriilor e producţia casnică de produse necesare satisfacerii nevoilor proprii ale producătorilor. Uneori se numesc meserii toate activităţile profesionale manuale, excluziv cele din activitatea industrială; alteori, excluziv gospodăria şi producţia primară (agricultură, silvicultură, minerit şi pescuit), iar alteori, excluziv industria, gospodăria şi producţia primară. Dezvoltarea în timp a meseriilor a pregătit trecerea la tehnica în care se folosesc maşini şi la apariţia marii producţii industriale. în condiţiile capitalismului, meseriile se menţin parţial la sate, în unele ramuri secundare ale industriei, cum şi în ramurile cari produc obiecte de lux (de ex.: ateliere de gravură, bijuterii, etc.). în condiţiile socialismului, meseriaşii se unesc în cooperative de producţie meşteşugărească. Sin. (parţial) Artizanat. 5. Mesitil, oxid de ~. Chim.: (CH3)2C=CH • CO • CH3. 4-Meti|-3-penten-2 -onă, cetonă alifatică a, (3-nesaturată. Se poate prepara prin deshidratarea diacetonalcooluiui cu iod sau cu acid sulfuric ori sulfat acid de sodiu, sau prin tratarea acetonei^ cu clorură de fier, cobalt şi nichel (se obţine şi mesi-tilenă). E un lichid uleios, incolor, inflamabil, cu miros de miere; p.t. -59°; p.f. ?60mm 130-131°; D^°=0,858;«g=1,4440; e puţin solubil în apă; e miscibil cu alcoolul, eterul, acetona, cu hidrocarburi clorurate şi cu alţi solvenţi organici. Oxidul de mesitil dă reacţii tipice cetonelor nesaturate. Astfel, el dă reacţii de adiţie la legătura dublă cu acidul hipo-cloros, cu bromul; prin hidrogenare trece în cetona saturată respectivă (metilisobutilcetona) sau în alcoolul corespunzător; redus cu isopropoxid de aluminiu, trece în alcoolul nesaturat corespunzător. . c°ntacţ prelungit cu aerul, oxidul de mesitil se oxidează Şi se polimerizează. Pentru a fi păstrat se stabilizează cu diiso-înd^~am*na sau cu a*te amine secundare. Distilarea se face după peroxizilor formaţi prin depozitare şi cari sînt în mesitil e un narcotic mai puternic decît alte cetone, si ^0ncerrtrat*a de 50 cm3/m3 irită mucoasele şi pielea; mirosul • gustul neplăcut sînt persistente. ca ca solvent şi diluant compatibil cu hidrocarburile, 1 uant bun pentru lacurile cu viscozitate mică şi conţinut ceîT lrl S0^c‘e Pe ^ază de nitroceluloză, etilceluloză, acetat de e.utjf!2a’ c!°f'ură de polivinil şi copolimeri, răşini cumaronice; ticid ^ fekncarea filmelor transparente, cum şi ca insec- ln* Isopropiliden-acetonă. 6. Mesitilenâ. Chim.: 1,3,5-Trimetilbenzen simetric; hidrocarbură aromatică mononucleară. Se găseşte, alături de alte hidrocarburi, în fracţiunea de ulei uşor obţinută la distilarea primară a H gudroanelor cărbunilor de pămînt; a C fost izolată şi din unele uleiuri din h q____________________CH petrol. E un lichid incolor, cu p.t. —44,8°; p.f. 164,7°; df=0,8637; «^=1,4912; insolubilă în apă; solubilă în alcool, eter, benzen. Are proprietăţi chimice comune cu cele ale trimetilbenzenilor isomeri. Prin nitrare se obţin di- şi tri-nitroderivaţi; prin oxidare cu permanganat de potasiu trece în acid trimesic; încălzită cu clorură de aluminiu, suferă deakhilare concomitent cu alchilarea şi dă xilen, du ren, toluen, benzen. E folosită ca solvent şi ca intermediar în fabricarea unor coloranţi. Se obţine sintetic pe mai multe căi, de exemplu prin condensarea ciclică, intermoleculară a acetonei, în prezenţa acidului sulfuric concentrat, cu randament de 15%: HC CH CH» H.C CO-CH3 I CH, -3 bLO H3C—C C—CH, ‘CO I CH, I II HC CH ^ / C I CH, Scheme de oscilatoare Mesny. o) cu circuitul acordat la grila şi cuplaj inductiv; b) cu circuitul acordat la anod şi cuplaj prin auto-transformator (tip Hartley). 7. Mesny, oscilator Telc.: Oscilator electronic cu două tuburi, în contratimp, cu cuplaj inductiv sau de tip Hartley (v. fig.). Circuitul acordat poate fi lagrilăsau la anod şi se acordează, de cele mai multe ori, cu' un condensator variabil. Avantajele a-cestui tip de oscilator consistă în micşorarea capacităţilor parazite ale montajului, prin conectarea în serie a capacităţilor anod-catod şi grilă-catod ale tuburilor, şi în impe-danţa mai mare a circuitului acordat. El se foloseşte, în special, în unde scurte. 8. Mesobilirubino. Chim. biol. V. sub Pigmenţi biliari. 9. Mesobilirubinogen. Chim. biol. V. sub Pigmenţi biliari. 10. Mesocarp. Bot.: Partea cărnoasă sau fibroasă (paren-chimul) a fructelor, care se găseşte între epiderma exterioară (epicarp) şi epiderma internă (endocarp). Ansamblul acestor părţi formează pericarpul fructului. Aceeaşi structură se găseşte, mai puţin dezvoltată, la ovarul nefecundat din care provine fructul. Mesocarpul se prezintă foarte dezvoltat la fructele cărnoase, (drupe şi bace), plin de substanţe zaharate şi de acizi (piersice, prune, coacăze, etc.) şi micşorat, la fructele uscate (achene, capsule) (grîu, fasole, etc.). 11. Mesocoîoid, pl. mesocoloizi. Chim. fiz.: Substanţă macro-moleculară cu proprietăţi coloidale, cu gradul de polimerizare între 100 şi 1000, şi cu catena cu lungimea de 0,025,**0,25 ja. Mesocoloizii au proprietăţi intermediare între cele ale euco-loizilor (v. Eucoloid) şi ale emicoloizilor (v. Emicoloid). 3* Mesodialit 36 Mesotermal 1. Mesodialit. Mineral.: Varietate de eudialit (v.) cu un oarecare conţinut de oxid feros, FeO. E un intermediar între eudialit şi eucolit. 2. Mesoeritritâ. Chim. V. sub Eritrită. 3. Mesofazâ, pl. mesofaze, Chim. fiz.: Fază mesomorfă într-un amestec polifazic (v. Mesomorfă, stare ~). 4. Mesofil. Bot.: Partea limbului care se găseşte între epiderma superioară şi cea inferioară a frunzei. în mesofil se găsesc fascicule lemnoase şi liberiene, cari constituie nervurile. Mesofilul e format, în cea mai mare parte, din ţesut parenchi-matos asimilator, bine diferenţiat, la unele plante. Spre epiderma superioară se găsesc celule alungite, perpendiculare pe epidermă, lipite între ele, conţinînd un mare număr de granule de clorofilă (ţesutul palisadic), iar spre epiderma inferioară se găsesc celule neregulate, uneori ovale, cu mai puţină clorofilă şi cu spaţii între ele, pline cu aer, cari sînt în legătură cu camera substomatică (ţesutul lacunos). La unele plante, mesofilul e format numai din ţesut palisadic (la in, lobodă, stînjenel, etc.). Acest ţesut e mai dezvoltat la plantele cari cresc în locuri deschise. La plantele cari cresc la umbră sau scufundate în apă, mesofilul e format, în principal, din ţesut lacunos. 5. Mesofite, plante Geobot.: Plante sau asociaţii vegetale cari trăiesc în condiţii climatice şi edafice de umezeală (precipitaţii abundente, adăpost contra vîntului, etc.). Aceste plante evită solurile cu apă stătătoare săracă în substanţe minerale, sau bogate în săruri. Vegetaţia mesofită e bogată în forme biologice şi în specii (de ex.: asociaţia de Agrostis tenuis, asociaţia de Festuca rubra, asociaţia de Holcus ianatus, etc.). Această vegetaţie caracterizează ţinuturile muntoase, depresiunile şi cîmpiile sau podişurile cu precipitaţii abundente, din regiunile temperate. e. Mesoforbium. Geobot.: Pajişti cu uscăciune medie (de ex. pajiştile de Festuca sulcata). 7. Mesogeosinclinal, pl. mesogeosinclinale. Geol.: Geosin-clinal, de regulă complex (cu mai multe fose de sedimentare), cuprins între două blocuri continentale. Sin. Geosinclinal mediteranean. V. sub Geosinclinal. 8. Mesoinozitâ. Chim.: 1, 2, 3, 4, 5, 6-Hexahidrociclohexan (Damboză, Bios I), ciclită din seria ciclohexanului, cel mai important din cei opt isomeri cis-trans posibili ai inozitei. E foarte răspîndită OH OH în natură: în plante se găseşte ca fitină, I______I ‘ care e sarea de calciu şi magneziu a H yr q|_j esterilor mesoinozitei cu şase molecule I / ^ H \ I de acid fosforic. Liberă sau legată se C q găseşte în muşchii, inima, plămînii, \ j ^ ^^ ficatul omului şi animalelor. Pentru q H drojdia de bere, mesoinozitâ e factor j j de creştere. j-j qH Se obţine prin hidroliză acidă sau enzimatică (în prezenţa fitazei) a fitineî obţinute la fabricarea amidonului din porumb. Fitina se separă din apele cari o conţin ca sare de calciu, prin încălzirea soluţiei apoase' cu apă de var; sarea de calciu se hidrolizează, în soluţie acidă sau alcalină, în autoclave, sub presiunea de 5--*6 at, la mesoinozitâ. Se prezintă în cristale albe, nehigroscopice, fără miros, cu gust dulce; are p.t. 225,7°; p.f. 15mm 319°; e uşor solubilă în apă, din care cristalizează sub 50°, ca dihidrat; la 100° pierde apa de cristalizare. Inozita e stabilă la acizi şi la alcalii tari; nu reduce soluţia Fehling. Mesoinozitâ e utilizată în Biochimie şi în Medicină. în nutriţie previne depozitarea colesterolului în ficat (are activitate lipo-tropică). 9. Mesolit. Mineral.: Na2Ca2 [AI2Si3O10]3 • 8 H20. Zeolit sodico-calcifer, constituit dintr-un amestec de natrolit (v.) şi skolecit (v.), cu raportul între ele de 1 :2. Se întîlneşte sub formă de agregate fibroase, cu luciu mătăsos, mat de porţelan, sau pămîntos. 10. Mesolitic. Stratigr.: Epocă de cultură preistorică, cu durata de aproximativ 5000 de ani, avînd ca unelte caracteristice obiecte de piatră şlefuită şi corespunzînd stadiului U cu Yoldia şi stadiului cu Ancylus din evoluţia Mării Baltice. într-o altă clasificaţie, Mesoliticul corespunde atît Holocenului mediu; cît şi Holocenului inferior. 11. Mesomer, efect Chim. V. sub Electromeră, deplasare 12. Mesomerie. Chim. V. sub Rezonanţă. 13. Mesomorfă, stare Fiz.: Stare de agregare a materiei, între starea cristalină şi cea amorfă. Stările mesomorfe cele mai cunoscute sînt: starea smectica, starea nematicâ şi starea lichida anisotropâ (v. Cristale lichide). Starea nematică e caracterizată prin faptul că moleculele au o orientare comună, dar centrele lor de masă sînt distribuite în dezordine. Starea smectică e caracterizată nu numai prin orientarea comună a moleculelor, ci şi prin faptul că ele sînt aşezate în straturi paralele. 14. Mesony pl. mesoni. Fiz.: Particulă instabilă, de masă proprie cuprinsă între masa proprie a electronului şi masa proprie a protonului (v. sub Particulă elementară). Sin. Meso-tron, Electron greu (termeni ieşiţi din uz). 15. Mesonacis, etajul cu Stratigr.: Etajul bazai al Cam-brianului inferior (Georgian) din munţii Sandomirului sau Lysa Gora (Polonia), caracterizat prin prezenţa trilobitului Mesonacis. 16. Mesonumulitic, Stratigr.: Sin. Eocen (v.). (Termen vechi, folosit în special de geologi francezi.) 17. Mesophyticum. Stratigr.: Termen generic care cuprinde Permianul, Triasicul şi Jurasicul, timp în care au avut o mare dezvoltare Gimnospermele. îs. Mesopithecus. PaleontMaimuţă din grupul Catarhi-nienilor, seria cinomorfă, cunoscută din Pliocenul din Europa şi din Asia Mică şi considerată ca forma ancenstrală a maimuţelor cinomorfe actuale. în Ponţianul de la Pikermi (Grecia) s-a descoperit scheletul conservat în întregime: craniul e asemănător cu al maimuţelor cinomorfe actuale, iar membrele, scurte şi robuste, arată o adaptare la o viaţă mai mult terestră decît arboricolă. îs. Mesoporfirinâ. Chim.: C32HS6N4(C02H)2. Porfirină rezultată prin reducerea blîndă a heminei sau a protoporfirinei cu acid iodhidric, sau catalitic. Prin hidrogenare, radicalii vinii din poziţiile 2,4 din molecula protoporfirinei se saturează trecînd în grupări etil. 20. Mesosferâ. Geol./Geosferacuprinsăîntremanta(v. Mantaua Pămîntului) şi centrosferă (barisferă), încadrată seismologie între discontinuitatea Byerley de la adîncimea de 1200 km şi discontinuitatea majoră Wiechert-Gutenberg de la adîncimea de 2900 km. în dreptul ultimei discontinuităţi, undele P (prime sau longitudinale), a căror viteză atinge 13 km/s, scad brusc la 7,5 km/s, iar undele S (secunde sau transversale), a căror viteză a crescut şi ea, treptat, de la 6,5*• *7,2 km/s, se opresc brusc, în mesosferă, materia are densitatea medie 5 şi e formată, la partea superioară, în principal, din crom, fier, siliciu şi magneziu sub forma de oxizi şi de sulfuri (crofesima sau calcosfera), iar la partea inferioară, predominant, din nichel, fier, siliciu şi magneziu (nifesima). 21. Mesotartric, acid Chim. V. sub Tartric, acid 22. Mesotermal. Geol.: Calitatea unui depozit hidrotermal de a se forma la temperaturi cuprinse între 175 şi 300°, la adîn-cimi variabile de la 1000---3000 m şi la presiuni corespunzătoare acestor adîncimi. Zăcămintele mesotermale se prezintă sub forma de filoane, de impregnaţii şi sub formă neregulată (rezultată printr-o înlocuire metasomatică), de mărimi variabile (de la sute la Mesoterme, specii ^ 37 Mesozoic mii de metri lungime şi grosimi cuprinse între cîţiva milimetri şi zeci de metri). Mineralele mesotermale sînt reprezentate prin sulfuri, telu-ruri, arseniuri şi sulfosăruri de cupru, plumb, zinc, argint, aur, cobalt, uraniu, cadmiu, etc. Sporadic apar şi oxizii de fier sub forma de magnetit şi hematit. Ganga e constituită în mare parte din cuarţ, asociat, de cele mai multe ori, cu carbonaţi (calcit, dolornit, ankerit şi puţin siderit), cu baritină şi cu fluorină. Rocile cari înconjură depunere mesotermale sînt, de cele mai multe ori, alterate, observîndu-se adeseori sericitizări în rocile magmatice, piritizări în şisturi argiloase, silicifieri şi dolo-mitizări în rocile calcaroase. Zăcămintele mesotermale apar asociate cu roci magmatice granitice, porfirice şi asociatele lor efuzive şi sînt o sursă importantă de: aur, argint, plumb, zinc, cupru, cobalt, uraniu, cadmiu, etc. în ţara noastră sînt cunoscute multe zăcăminte mesotermale (în regiunea Baia Mare, zăcămîntul de cupru de la Deva, zăcămintele legate de granodioritele din Banat, etc.). 1. Mesoterme, specii Geobot: Specii vegetale adaptate în general temperaturilor de 15***20° şi unei umidităţi medii. Unele dintre aceste specii suportă temperaturi înalte vara; altele nu suportă scăderile de temperatură din timpul iernii, iar altele nu suportă uscăciunile legate de temperaturile înalte din timpul verii. Din acest grup fac parte plantele de tip mediteraneean din: China, Japonia, insulele Azore, insulele Canare, sudul Statelor Unite, din Chile, Argentina, Tasmania, sudul Australiei şi din Noua Zeelandă. 2. Mesotoriu. Fiz.: Nume comun pentru două elemente radioactive isobare: Mesotoriu 1:MsTh1. Isotopul 28g8 Ra al radiului, care se dezintegrează cu emisiune slabă de radiaţie (3, cu timpul de înjumătăţire de 6-**7 ani, trecînd în mesotoriu 2. MesotoriuI 1 se extrage din minereurile de toriu sau din depozitele de toriu, adăugînd bariu şi precipitînd cu acid sulfuric. Se separă de bariu, cristalizînd fracţionat amestecul de cloruri sau de bromuri. Toriul conţinînd totdeauna urme de ioniu, mesotoriul 1 obţinut conţine totdeauna urme de radiu. E folosit, în Medicină, ca sursă de radiaţie y, care poate înlocui radiaţia y a radiului. Mesotoriu 2: MsTh 2. Isotopul 2g98 Ac al actiniului. Se dezintegrează cu emisiune de radiaţie fi, cu timpul de înjumătăţire de 6,13 ore, trecînd în radiotoriu. 3. Mesotron, pl. mesotroni. Fiz.: Sin. Meson (v.). 4. Mesoxerofite. Geobot: Formaţiuni vegetale de climat uscat (v. şî Hiperxerofitie). 5. Mesozoic. Stratigr.: Diviziune geologică de primul ordin, cuprinsă între Paleozoic şi Neozoic. Mesozoicul reprezintă era secundară a istoriei biologice a Pămîntului şi e caracterizat prin nriari transgresiuni marine, prin expansiunea mărilor epiconti-nentale puţin adînci şi prin dezvoltarea Amonoideelor, Belemni-toideelor, Pachiodontelor şi a Reptilelor. _ Flora Mesozoicului continuă, la început, pe cea a .Paleo-zoicului superior, fiind caracterizată prin reducerea Pterido-fitelor şi prin dezvoltarea Gimnospermelor. în Cretacic apar' brusc Angiospermele mono- şi dicotiledonate. Algele calcaroase recif C|*aC*aCee ^ Melobesiee) au un rol important în construcţia Foraminiferele iau o mare dezvoltare începînd din Jurasic, iar dintre corali se dezvoltă Hexacoralii. Brahiopodele sînt mai puţin variate decît în Paleozoic; sînt, totuşi, foarte numeroase, predominînd Rinconelidele şi Terebratulidele. Lameli-braphiatele cuprind cîteva grupuri specializate ca: Megalodonte (Triasic), Pachiodonte (Jurasic-Cretacic), Inocerami (Liasic şi Cretacicul superior). Pe fundurile cu depozite fine şi ape liniştite trăiesc în număr mare forme cu cochilia subţire ca; Halobiide (Triasic) şi Posidonii (Jurasic). Dintre Gasteropode, un grup specializat al Mesozoicului îl constituie Nerineidele (Jurasic-Cretacic). Cefalopodele constituie, în această eră, grupul dominant al nevertebratelor marine. Dintre Amonoidee ia întîi o mare dezvoltare grupul Certitoideelor (Xenaspis în Permian, Ophiceras şi Otoceras în Triasicul inferior, Choristoceras în Rhetian). Acesta dispare la începutul Jurasicului. Paralel cu el se dezvoltă Neoamonoideele (Stacheoceras în Permian, Mono-phyllites şi Rhacophyllites în Triasic, Psiloceratidele în Jurasic) a căror radiaţie multiplă se produce în mai multe etape în Jurasic şi în Cretacic. Belemnitoideele, puţin numeroase în Triasic, iau o dezvoltare foarte mare în Jurasic. Crinoidele, în regres faţă de fauna Paleozoicului, sînt reprezentate în special prin articulate. Echinoidele îşi marchează prezenţa prin dezvoltarea Cidaridelor şi prin apariţia şi diferenţierea multiplă a formelor neregulate. Dintre Artropode se dezvoltă în special Decapodele. Printre Peşti, alături de Selacieni, caracterizaţi prin apariţia în Cretacic a unor tipuri actuale, grupul dominant al Actinopterigienilor îl constituie Holosteenii; în Cretacic, Teleosteenii încep să devină mai numeroşi. Stegocefalii, atît de numeroşi în Paleozoicul superior, trăiesc şi în Triasic, apoi dispar şi locul lor e luat de Anure. Reptilele, grupul dominant al Vertebratelor mesozoice, prezintă o dezvoltare extraordinară, cu multiple specializări, dife-renţiindu-se mai multe tipuri de reptile marine ca: Ichtyosauria, Sauropterygia, crocodilienii marini şi broaştele ţestoase; de reptile de uscat, ca: Dinosaurienii, cari dau forme gigantice la finele Jurasicului şi în Cretacic, şi de reptile aeriene, ca Ptero-saurienii. Apar primele păsări (în Jurasic) şi primele mamifere (în Rhetian). Limita inferioară a Mesozoicului e marcată prin extinderea domeniului de sedimentare marină şi, în multe cazuri, prin poziţia discordantă a Triasicului peste Permian (faza cutărilor pfalzice), deşi, din punctul de vedere biologic, Triasicul e strîns legat de Permian, ambele sisteme avînd în comun Ceratitoideele, Stegocefalii şi Reptilele teromorfe. înaintea Triasicului dispar Fusulinidele, Trilobiţii şi Goniatiţii, iar imediat după începutul Triasicului (zona cu Otoceras), Tabulaţii şi Tetracoralierii. La începutul Mesozoicului apar primele Belemnitoidee şi se schimbă radical compoziţia faunei de brahiopode; se produce, totodată, radiaţia multiplă a reptilelor. Limita superioară a Mesozoicului e marcată prin vaste mişcări de regresiune şi, local, prin cutări (faza laramică), cari produc schimbări esenţiale ale conturelor paleogeografice, prin dispariţia Amonoideelor, a adevăraţilor belemniţi, a Inoceramilor, a Rudişti lor, Nerineidelor şi a Dino-saurienilor. Mesozoicul cuprinde următoarelesubdiviziuni: Cretacic (superior şi inferior) (v. Cretacic); Jurasic (superior, mediu şi inferior) (v. Jurasic, Malm, Dogger, Lias); Triasic (superior, mediu şi inferior) (v. Triasic). Depozitele continentale sînt larg răspîndite în Triasic (faciesul germanic în Europa; partea bazală a formaţiunii superioare de Angara în Siberia; partea superioară a formaţiunii de Gond-wanaîn Africa, India, Australia), aria lor de răspîndire depăşind, în Europa, pe cea a Permianului continental. Depozite de facies continental, lacustre şi fluviatile, se mai dezvoltă în legătură cu marile regresiuni de la sfîrşitul Jurasicului (Purbeckianul în Europa; formaţiunea Morrison în America de Nord) şi la începutul Cretacicului (Wealdian), apoi la sfîrşitul Cretacicului (formaţiunea de Laramie în America de Nord). Printre faciesurile marine, se deosebesc: faciesul recifal (dolomite şi calcare de Dachstein în Triasic; calcarele de Stramberg în Malmul superior; calcare urgoniene în Cretacicul inferior; calcare cu hipuriţi şi corali în Cretacicul superior); faciesurile pelagice, reprezentate prin calcare, marne şi argile cu Amoniţi, Aptychus, Halobiide sau Posidonii (calcare roşii de tipul Hallstatt în Triasic ; ammonitico-rosso în Liasic şi în Malm; calcare de tipul Majolica Mesozonă 38 Mesteacăn, ulei de ~ sau Biancone în Malmul superior şi Neocomianul inferior'; marne şi marno-calcare în Neocomian; marne cu Inocerami, amoniţi şi foraminifere, în parte „Couches rouges“, în Cretacicul superior) sau prin jaspuri cu radiolari; faciesul euxinic cu şisturi negre bituminoase (Liasic, Dogger, Cretacicul inferior); faciesurile neritice de mică adîncime sau neritico-litorale, cuprin-zînd: faciesul calcarelor cu crinoide, de tipul „dalie nacree" în Dogger-Cailovian, faciesul grezo-argilos glauconitic ai Volgia-nului, faciesul de cretă al Cretacicului superior; faciesul de Fliş, sporadic dezvoltat în Triasic şi Jurasic, mai răspîndit în Cretacic (Alpi, Caucaz, Carpaţi) şi faciesul de molasâ (Bund-sandstein în Triasic; conglomerate cenomaniene în Pirinei; conglomeratele de Bucegi în Apţianul superior şi în Albianul din ^Carpaţi). în timpul Mesozoicului s-au produs intense mişcări de cutare, şi anume: în Triasicul mediu şi în cel superior (faza labinică în Caucaz şi Jap ;nia); la sfîrşitul Triasicului (faza ci mmeri ană veche); în Malm (faza nevadiană în America de Nord): la sfîrşitul Mal-muiui (faza cimmeriană nouă, sau faza Diablau în America de Nord); în Cretacic (faza austrică veche înaintea Albianului şi faza austrică nouă la sfîrşitul Albianului), înaintea Senonia-nului (faza subhercinică); la sfîrşitul Senonianului (faza lara-mică). Orogenul mesozoic a fost foarte puternic în regiunile circumpacifice. El a avut un rol important în formarea Alpilor şi a Carpaţilor. în Mesozoic s-au produs şi vaste mişcări epiro-genice, culminînd cu marile transgresiuni din Doggerul supe-rior-CalIovian şi din Cenomanian. Vulcanismul mesozoic e marcat de vaste revărsări de lave bazice (diabaze-spilite în ariile geosinclinale tethidice), bazalte de platou în Dekkan (India). Local s-au produs puternice intruziuni sinorogene cu caracter de batolite (Coast Range în America de Nord). Vulcanitele subsecvente ale Mesozoicului sînt, în general, mai puţin răspîndite decît cele terţiare. Acestei categorii îi aparţin andezitele, dacitele şi rioliţele Cretacicului superior din Munţii Apuseni. Sin. Era secundară, Grupa secundară. î- Mesozonă. Geol.: Zona mediană de transformare meta-morfică a Pămîntului (v. şi sub Metamorfism), cuprinsă între 6 şi 12 km, caracterizată prin temperatură mai înaltă (cuprinsă între 200 şi "100°), stress puternic (mai slab însă decît în epi-zonă) şi variabil, şi presiune litostatică foarte importantă. Sub influenţa acestor factori iau naştere caracterele generale ale rocilor de mesozonă: tendinţa de recristalizare mult accentuată, şistozitatea pronunţată şi textura rubanată. Se formează minerale nehidratate (catogene) ca: muscovit, biotit, microclin, micropertit, oligoclaz, zoizit, epidot, antofilit,horn-blendă, granaţi (almandin), disten, staurolit. Rocile caracteristice mesozonei sînt: micaşisturile cu biotit, cu muscovit sau cu ambele mice; şisturile cu granaţi; şisturile cu staurolit şi disten; şisturile cu actinolit; amfibolitele; piro-xenitele; marmorele (pure sau cu silicaţi); cuarţitele, şi încep gnaisurile (cu mică, cu hornblendă, cu granaţi, cu epidot). 2. Messelit. Mineral.: C32Fe‘'(?0^)221l2H20. Fosfat de fier şi de calciu, natural, întîlnit în şisturile argiloase-bituminoase, intercalate în unele zăcăminte de cărbuni. Cristalizează în sistemul triclinic, în cristale tabulare, cu aspect radiar şi fibros. E alb, gălbui şi verzui, cu luciu sidefos pînă la adamantin. E transparent şi prezintă clivaj perfect după (010). Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 3,1. s. Mesteacăn, pl. mesteceni. Silv.: BetulaL. Numire generică pentru aproximativ 85 de specii arborescente şi arbustive, foarte asemănătoare între ele, răspîndite în emisfera nordică pînă la limita de altitudine şi limita nordică (tundra arctică) a vegetaţiei lemnoase. în ţara noastră cresc spontan două specii arborescente (mesteacănul comun şi mesteacănul pufos) şi două specii arbustive (mestecănaşul şi mesteacănul pitic), de asemenea foarte asemănătoare între ele în multe privinţe. Speciile de mesteacăn au tulpina crescută în general neregulat şi scoarţa cu periderm suberos de culoare albă sau albă-gălbuie; scoarţa se exfoliază în fîşii circulare subţiri, ca la cireş. Coroana e rară, fiind constituită din ramuri lungi, subţiri şi flexibile, cu frunziş redus. înrădăcinarea e superficială şi puţin întinsă în lături. Mesteacănul e o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi de climă şi foarte rezistentă la geruri, însă pretenţioasă la lumină, fiind o specie tipică de lumină sau cu temperament robust. Se înmulţeşte aproape numai prin seminţe, prezen-tînd fructificaţii anuale şi abundente. Seminţele, mici, cu două aripioare laterale, permit o diseminaţie de mare întindere. Creşterea puieţilor e foarte rapidă în primii ani. Are longevitate relativ mică, trăind sub 100 de ani, lemnul lui fiind expus putrezirii timpurii. Robusteţea faţă de factorii climatici, modestia faţă de condiţiile solului, fructificaţia frecventă şi abundentă, diseminaţia de mare întindere fac din mesteceni specii tipice de invazie şi de primă împădurire a terenurilor despă-durite. Sub acoperişul lor uşor şi protector se pot instala şi dezvolta specii mai valoroase de împădurire definitivă. Lemnul de mesteacăn e un lemn relativ moale şi uşor, elastic şi omogen, permiţînd însă selecţionarea unei proporţii mici de sortimente industriale. Nu e bun pentru construcţii durabile în stare neadăpostită, întrucît putrezeşte repede. Lemnul e întrebuinţat în căruţărie (mai ales pentru oişti), în construcţia de maşini agricole, la confecţionarea de aparate de gimnastică şi de sport (de ex. skiuri), la fabricarea mosoarelor, a calapoa-delor şi a cuielor de cizmărie, la fabricarea furnirelor şi a placajelor, etc. în general mediocru ca material combustibil, lemnul de mesteacăn e însă apreciat în brutărie, arzînd cu flacără iute şi curată. Ramurile de mesteacăn se întrebuinţează la confecţionarea de mături pentru exterior (tîrnuri). Mesteacănul comun (Betula verrucosa Ehrh., sin. Betula pendula Roth.) e cel mai răspîndit mesteacăn din ţara noastră; creşte în regiunea colinelor înalte şi a munţilor, pînă la altitudinea de 1500 m. Se localizează pe marginea pădurilor, în goluri, pe stîncării, de unde invadează terenurile despădurite prin incendii, prin alunecări de soluri, prin tăieri greşite, sau abandonate. în condiţii de vegetaţie favorabile depăşeşte înălţimea de 25 m, producînd trunchiuri cu lemn industrial destul de apreciat, în special pentru furnire şi placaje. Mesteacănul pufos (Betula pubescens Ehrh.) are o răspîn-dire mai restrînsă în ţara noastră, şi anume în părţile nordice şi cu altitudini mai mari, cu umiditate mai mare şi cu climă mai rece. Ajunge un arbore cel mult de mărimea III, iar adeseori rămîne ca arbust. Nu prezintă importanţă forestieră mare. Mestecănaşul (Betula humilis Schrank) şi mesteacănul pitic (Betula nana L.), localizaţi numai în cîteva puncte din ţara noastră, prezintă importanţă excluziv floristică, fiind consideraţi specii relicte glaciare, cu cea mai sudică răspîndire. &■ ulei de Ind. chim.: Ulei pirolignos rezultat prin distilarea lentă, distructivă, a cojii şi a lemnului de Betula pendula Roth şi ale speciilor înrudite de Betula (familia Betu* laceae) şi rectificarea cu vapori de apă a gudronului astfel obţinut. Prin această operaţie se pierd, însă, o parte din constituenţii valoroşi din punctul de vedere medical ai gudronului. Randamentul de ulei atinge 30,7% faţă de coajă. Uleiul de gudron de mesteacăn e un lichid limpede, brun închis, care conţine pînă la 90% substanţe nesaponifi-cabile, 5***20% fenoli, 0,02% cenuşă; el are d. 0,882—1,052; 1,4838* **1,5130; indicele de aciditate 14,78-62,83; indicele de ester 11,93—50,90. Se utilizează în parfumerie, ca substanţă odorantă de acoperire pentru insecticide, dezinfectante, şi ca antiseptic în aplicaţii locale contra unor boli de piele. Se deosebesc: ulei de muguri şi ulei de scoarţă. Uleiul de muguri de mesteacăn e un ulei galben obţinut prin antrenare cu vapori de apă a mugurilor răşinoşi ai mesteacănului alb, Betula alba L., Betula pendula Roth, Betula pubescens Ehrh. şi alte specii (familia Betulaceae). Randamentul e Meşcerski, ecuaţia Iui 3 9 Metaborat de 3,5---Ş'%; uleiul obţinut e vîscos, cu miros plăcut, balsamic, asemănător cu al irisului. Are: d. 0,9620***0,9790; «D=1,5015---^,5045; [a]D==—2*** —15°; indicele de aciditate 1***4; indicele de ester 35***77. E solubil în 1---2 volume de alcool de 80%. Conţine naftalină, betulen, betulenen, betulenol, parafină. E folosit în industria cosmetică, fiind baza tonicelor pentru păr. Uleiul de scoarţă de mesteacăn se obţine din scoarţa arborelui Betula lenta L. (familia Betulaceae). Coaja şi ţesuturile în creştere conţin monotropitină, C19H26Oia, glicozidă care, sub influenţa enzimei primeverozidaza, se descompune în primeveroză şi sal ici lat de metil. Pentru distilare se utilizează tulpina şi ramurile mai groase, mărunţite. înaintea distilării se lasă materialul să macereze în apă caldă un anumit timp, pentru a elibera uleiul eteric. Randamentul în ulei eteric atinge 0,23%. E un lichid galben, cu miros asemănător cu al sal ici IatuIui de metil. Are d15= 1,118 * * * 1,189 ; ^=1,5360* * * 1,5376; indicele de ester 356***365. E solubil în 5***8 volume de alcool 70%. Se utilizează ca substituent ieftin ai uleiului de wintergrun, în parfumerie, în industria săpunului, în industria alimentară şi în farmaceutică. î. Meşcerski, ecuaţia Iui Mec.: Ecuaţia de mişcare a unui corp cu masă continuu variabilă în timp (v. sub Mecanica corpurilor cu masă variabilă). 2. Meşinâ. pl.meşine. Ind. piei.: Piele de oaie sau de capră, tăbăcită vegetal, folosită în principal pentru căptuşirea încălţămintei sau ca benzi interioare de pălării, căptuşeli interioare de articole de marochinărie şi de voiaj (genţi, poşete, geamantane,-etc.), în şelărie, tapiţerie, legătoria de cărţi, etc. Meşina trebuie să conţină 3***8 % substanţe grase, maximum 2 % cenuşă, maximum 6% substanţe lavabile; ea trebuie să'fie liberă de acizi puternic disociaţi, să aibă un indice de tăbăcire de minimum 50, rezistenţa Ia tracţiune de minimum 1,00 kgf/mm2 pentru meşina de oaie şi de minimum 2,50 kgf/mm2 pentru meşina de capră, să aibă alungirea la rupere de maximum 60% şi absorpţia pentru apă de minimum 100% în 24 de ore. Indiferent de felul pieilor şi de procedeul de tăbăcire, pieile pentru căptuşeli trebuie să fie bine eliberate, prin spălare, de substanţele solubile pe cari le conţin şi să fie unse moderat. Finisajul cel mai adecvat e cel natural, nevopsit şi neacoperit, care conservă mai mult sau mai puţin intacte proprietăţile hidrofile ale pielii. La confecţionarea modernă a încălţămintei se întrebuinţează şi meşină vopsită şi acoperită cu coloranţi pigmentări. Pentru căptuşirea protezelor şi a altor articole sanitare (bandaje herniare, etc.), cum şi a unor articole vestimentare, cari vin în contact direct cu pielea şi cu secreţiile şi excreţiile ei, se întrebuinţează o meşină albă, tăbăcită cu piatră acră sau cu tananţi sintetici speciali, cari produc o piele absolut albă. 3. Meşter, pl. meşteri. Tehn. V. Maistru. 4. Meşter-grîndâ, pl. meşter-grinzi. Arh., Cs.: Grindă groasă, la casele ţărăneşti, aşezată în lungul mijlocului plan-Şeului podului şi pe care se sprijină grinzile transversale ale tavanului. Sin. Faurmaur. s. Meşteşug, pl. meşteşuguri. Gen.: Sin. Maserie (v.). 6* Meşteşugar, pl. meşteşugari. Tehn.: Sin. Meseriaş (v.). 7. Met-, Chim.: Prefix folosit în locul prefixului meta- (v.), !n special în faţa cuvintelor cu iniţiala a. Exemplu: metacro-leină (în loc de metaacroleină). . s. ^ Meta-. 1. Chim.: Prefix folosit în Chimia organică pentru a indica, în seria benzenică, derivaţii disubstituiţi în 1, 3 (v. Kekule, exagonul lui ~). Exemple: rezorcina, C6H4(OH)2, e metadifenol sau difenol 1,3. Derivaţii meta sînt isomeri cu derivaţii orto (1,2) şi cu derivaţii para (1,4). 9. Meta-, 2. Chim.: Prefix folosit în Chimia minerală pentru a indica, în general, substanţe mai puţin hidratate. Exemple: acidul metafosforic, HPO,, e mai puţin hidratat decît acidul fosforic, H3P04. 10. Meta-. 3. Chim.: Prefix care serveşte la formarea numelor de polimeri ai anumitor substanţe. Exemplu: metaaldehide, etc. 11. Metaaldehidâ. Chim.: (CH3—CHO)#. Polimer m.acro-molecular al acetaldehidei. Se formează în reacţie de polimeri-zare, cu acizi ai acetaldehidei, alături de para-acetaldehidă, în cantităţi cu atît mai mari cu cît temperatura e mai joasă. Metaaldehida e un corp solid, cristalizat în ace sau în prisme, cu o structură filiformă şi care, prin încălzire, sublimează, depolimerizîndu-se parţial. Metaaldehida se utilizează drept combustibil sub numirea de spirt solid. 12. Metaantsmoniaţi, sing. metaantimoniat. Chim.: MeSb03 (unde Me e metal monovalent). Săruri ale acidului metaanti-monic, ipotetic, corespunzînd formulei HSbOs. în realitate, sînt soluţii coloidale cu grad de hidratare diferit şi nu compuşi chimici bine definiţi. Produşii cari se obţin prin disolvarea sau topirea pentaoxidu-lui de antimoniu cu hidroxizi alcalini sînt săruri ale acidului hexa-hidroxoantimonic ca, de exemplu, K[Sb(OH)6]. V. Antimoniu. 13. Metaantimonios, acid Chim.: Acid ipotetic al anti-moniului, care ar corespunde formulei HSbOa. Se cunosc numai săruri, metaantimoniţii, derivînd de la acest acid, cînd hidrogenul e înlocuit cu un metal, în special alcalin. 14. Metaantimoniţi, sing. metaantimonit. Chim. V. sub Metaantimonios, acid 15. Metaarmonicâ, funcţiune Mat. V. Funcţiune meta-armonică. 16. Metaarsenic, acid Chim.: Acid oxigenat ipotetic al arsenului, corespunzînd formulei HAs03, de la care nu se cunosc, însă, nici sărurile derivate (spre deosebire de acidul metafosforic, ale cărui săruri corespunzătoare sînt cunoscute}. 17. Metaarsenios, acid Chim.: HAs02. Acid al arsenului . care se poate obţine, alături de acidul arsenios, la disolvarea trioxidului de arsen în apă. Nu poate fi izolat, avînd o stabilitate foarte mică. Sărurile acidului metaarsenios, metaarseniţii, se obţin prin eliminarea unei molecule de apă din arseniţii rnono-metalici şi au o stabilitate mică. 18. Metaarseniţi, sing. metaarsenit. Chim. V. sub Metaarsenios, acid 19. Metabisulfit, pl. mstabisulfiţi. Chim.: Sin. Pirosulfit (v). 20. Metabolism. Biol.: Totalitatea proceselor chimice cari se produc în ţesuturi şi cari produc căldură şi energia necesară pentru activitatea musculară, pentru menţinerea activităţii şi a funcţiunilor vitale. Metabolismul cuprinde anabolismul (procesele de construcţie sau de asimilare) şi catabolismul (descompunerea substanţelor în constituenţii ’ lor mai simpli). Metabolismul general e influenţat de următoarele condiţii fiziologice: activitatea musculară, alimentaţie, scăderea temperaturii înconjurătoare, creşterea temperaturii corpului (febră). Cantitatea de căldură produsă de un individ care, deşi e în stare de veghe, păstrează un repaus muscular şi mental’cît mai complet, aflîndu-se într-o perioadă de repaus digestiv, se numeşte metabolism bazai. Acestae influenţat de condiţii fizio-logice: vîrsta şi sexul, rasa şi climatul, obiceiurile, natura dietei, variaţiile presiunii barometrice, sarcina. 21. Metaborat, pl. metaboraţi. Chim.: Sare a unui acid al borului, obţinută prin neutralizarea soluţiei de acid boric sau prin precipitare cu unele săruri. Metaboraţii corespund formulei chimice MeBOa, iar din punctul de vedere structural, datorită proprietăţii borului de a se lega în lanţuri prin intermediul unei punţi de oxigen, au o structură în formă de lanţ (v. fig. /) sau o structură în cicluri (v. fig. //). o- o- o- o —B O—B B/ 0—B/ N0—B/ N0 0/ X0 V>- \ ° O- -O—B-------O--------B—O- I II Metacannel coal 40 Metacristal 1. Metacannel coal, Petr.; Cărbune de tip cannel (v. Can-ne! coal) cu luciu mai strălucitor decît cel obişnuit. 2. Metacaolinit. Mineral., Mat. cs.: A!203-2 Si02. Produs instabil, obţinut prin deshidratarea caolinitului la temperaturi între 500 şi 900°; nu se ştie încă dacă e un mineral sintetic sau un amestec de silice amorfă şi alumină. Reacţia de deshidratare se produce cu absorpţie de căldură; ionii reţelei se deplasează şi echilibrul se strică. Reacţia e ireversibilă; prin hidratare, ionii din metacaolinit nu mai revin la poziţia iniţială. Prin încălzire la temperaturi peste 850°, metacaolinitul se transformă îr* mulit. Metacaolinitul e un produs labil cu mare reactivitate chimică la temperatura ordinara, roentgenwiorf, solubil în acizi diluaţi, — proprietăţi caracteristice metastructurilor şi cari îl deosebesc de caolinit şi îl fac utilizabil ca adaus hidraulic la fabricarea cimenturilor. Formarea metacaolinitului în masele ceramice supuse la încălzire a fost pusă în evidenţă prin determinarea soiubiIităţii oxidului de aluminiu (A1203) în soluţie de 6% acid clorhidric, constatîndu-se că raportul molar dintre AI2Os disolvat şi apa pierdută e independent de temperatură, fiind practic doi. Cercetările roentgenografice şi electronografice au confirmat formarea metacaolinitului din caolinit. Sin. Anhidrida caolinitului. Pro-mulit. 3. Metacentricâ, curba 1. Av. V. Curbă metacentrică. 4. Metacentricâ, curba Hidr., Nav. V. sub Metacentru. 5. Metacentru, pl. metacentre. Hidr., Nav.: Punctul limită de intersecţiune a verticalelor trecînd prin centrele de carenă şi presupuse fixate pe un corp care pluteşte la suprafaţa unui lichid,în poziţialui deechilibru de plutire şi într-o poziţieîn caree rotit faţă de aceasta în raport cu o axă orizontală, cînd unghiul de rotire tinde către zero (metacentruI corespunzător acelei axe). MetacentruI are două poziţii extreme: marele metacentru şi micul metacentru, corespunzînd planelor principale de curbură ale suprafeţei centrelor de carenă, luate ca plane de înclinaţie. Pentru aceste două înclinaţii particulare, centrul de carenă corespunzător se găseşte chiar în planul de înclinaţie, iar meta-centrul corespunde centrului de curbură al curbei centrelor de carenă. Se nuneşte curba metacentricâ înfăşurătoarea normalelor la curba centrelor de carenă, adică desfăşurata acestei curbe. Din studiul stabilităţii plutitorului rezultă că, dacă centrul de greutate G al plutitorului se găseşte sub micul metacentru, plutitorul are o stabilitate absolută; deci, pentru toate înclinaţiile elementare posibile, plutitorul îşi restabileşte poziţia de echilibru. Dacă centrul de greutate e deasupra marelui metacentru, plutitorul are o instabilitate absolută. Cînd centrul de greutate e între marele şi micul metacentru, echilibrul e mixt, stabil pentru unele înclinaţii şi instabil pentru altele. Distanţa d dintre centrul de greutate al plutitorului şi metacentru se numeşte înălţime sau distanţâ metacentricâ şi rezultă din diferenţa dintre raza metacentrică p=I/K şi distanţa $ dintre centrul de greutate G şi centrul de carenă C: 0, echilibrul e stabil; dacă d<0, echilibrul e instabil, şi dacă d=0, echilibrul e indiferent. Pentru un plutitor dat, poziţia metacentrului e determinată de momentul de inerţie al ariei de plutire în raport cu axa instantanee de înclinaţie. Pericolul pierderii stabilităţii corespunde înclinaţiilor în jurul unei axe pentru care momentul de inerţie e minim. La construcţia navelor se deosebesc: distanţa metacentrului transversal, adică aceea referitoare la înclinările plutitorului în jurul unei axe orizontale longitudinale, care influenţează mişcările de ruliu ale navelor, şi distanţa metacentrului longitudinal, referitoare la înclinările în jurul unei axe orizontale perpendiculare pe cea longitudinală, care influenţează mişcările de tangaj ale navelor. Distanţa metacentrului longitudinal e mult mai mare decît cea a metacentrului transversal. O distanţă metacentrică prea mare condiţionează oscilaţii mici ale navelor, dar prea repezi şi deci neplăcute pentru pasageri. O distanţă metacentrică prea mică produce oscilaţii lente şi mari, dar periculoase pentru navigaţie. 6. Metacinabarit.Mineral.: HgS. Modificaţia cubică (tetra-edrică) a cinabrului, cu care se găseşte asociată în zăcămintele acestuia. De cele mai multe ori e în stare amorfă, sub formă de pulbere neagră, cu duritatea 3 şi gr. sp. 7,7“'7,8. 7. Metacinabru. Mineral.: Sin. Metacinabarit (v.). ~8, Metacolinâ. Farm. .-Clorură de (3-acetoxi-propil-trimetii-amoniu; compus de sinteză din grupul parasimpaticomimeti-celor. Se obţine prin condensarea cloracetonei cu trimetil-amină, în benzen, la 100°; aminoacetona rezultată se reduce catalitic, obţinîndu-se clorură de metilcolină, care se acetilează după reacţia: CH3CO—CH2Ci + N(CH3)3->CH3CO— CH2—N(CH3)3]+Cl--> CH3— CHOH—CH2—N(CH3)3]+CI-~>CH3CH—CH2— N(CH3)3]+CI- ococh3 metacolinâ Prezintă stabilitate mai mare decît acetiIcolina, care e repede hidrolizată şi cu acţiune de scurtă durată; pare să fie de două sute de ori mai puternică decît acetilcolina. Sin. Mecolină, Aceti l-p-metilcolină. CH2 % 9. Metacrilic, acid Chim.: C—COOH. Acid mo- ch/ nocarboxilic nesaturat. Are p.t. 15*• * 16°; p.f. 161 • • * 163°; d^°= 1,015; ^=1,4314. E solubil în apă caldă, în alcool şi eter. Cristalizează în prisme lungi. Se obţine din acid isobutiric prin bromurare şi apoi prin eliminare de acid bromhidric. Acidul metacrilic se fabrică industrial, plecînd de la acetonă şi acid cianhidric, prin intermediul acetoncianhidrinei, care, tratată cu acid sulfuric concentrat, se saponifică, eliminînd în acelaşi timp şi o moleculă de apă: CHo CH \ CH, OH c=o HCN \ / ch/ xcn ch3 oh XC^ / \ -HaO CH, COOH CH, CH / C—COOH Acidul metacrilic se polimerizează uşor. Esterii polimeta-crilici au macromolecule filiforme, cu gr. mol. circa 1 000 000. Acidul metacrilic e folosit ca intermediar la fabricarea esteruiui său metilic, care se polimerizează dînd o masă transparentă, dură, numită industrial sticlă plexi. Aceasta are proprietăţi termoplastice, o mare rezistenţă mecanică şi permite transmisiunea luminii 90%. Sin. Acid a-metilacrilic. 10. Metacristal, pl. metacristale. Mineral.: Cristal bine dezvoltat, format prin metasomatoză în medii solide. Metacristalele sînt proprii numai unor anumite minerale (de ex.; cristalele cubice de pirită din şisturi; marmora, etc.) şi conţin adeseori resturi de minerale neînlocuite din roca înconjurătoare. Ele Metacromotipie 41 Meta! refractar apar foarte frecvent de-a lungul fisurilor fine, ceea ce dovedeşte formarea ior mai tîrzie decît a rocii. Procesele de substituţie si de recristalizare a mineralelor cari se produc în medii solide au loc sub influenţa modificărilor esenţiale ale factorilor fizico-chimici de echilibru al sistemelor respective, în special în condiţiile metamorfismului regional. î. Metacromotipie. Poligr.: Sin. Decalcomanie (v.). 2. Metadinam, pl. metadinamuri. Elt.: Sin. Metadină (v.). 3. Metadină, pl. metadine. E/t.: Maşină electrică de curent continuu (v.), a cărei construcţie e caracterizată, în principal, prin echiparea ei cu un număr de perechi de perii mai mare decît numărul perechilor de poli, şi, în general, cu două sau chiar cu mai multe înfăşurări inductoare. Perechile de perii suplementare sînt aşezate la mijlocul distanţei dintre periile principale, în axa cîmpului transversal. De aceea, metadina e o maşină electrică cu cîmp transversal (v. sub Generator electric). înfăşurările inductorului au funcţiuni diferite. Metadina poate fi folosită drept convertisor, motor, dar, în principal, ca generator. Sin. (parţial) Amplidină, Metadinam. 4. Metadonâ. Farm.: Sin. Amidonă (v.). 5. Metafosfataze. Chim. biol.: Enzime din grupul polifos-fatazelor, care catalizează hidroliză sărurilor acidului meta-fosforic. Are un rol important în celulele organismului în cari acidul metafosforic polimerizat e un constituent celular. e. Metafosfaţi, sing. metafosfat. Chim. V. sub Fosfor. 7. Metafosforic, acid Chim. V. sub Fosfor. 8. Metafosforos, acid Chim.: HP02. Acid al fosforului, care se obţine prin oxidarea înceată a hidrogenului fosforat. E un corp solid. Sub acţiunea vaporilor de apă trece în acid fosforos. 9. Metagaîaxie. Astr.; Ansamblul nebuloaselor extragalac-tice (v. Nebuloasă) de la cari se pot recepţiona radiaţii. Observaţiile nebuloaselor extragalactice, efectuate cu telescoape optice (vizuale, fotografice) şi cu radio'telescopul, furnisează date de la nebuloase situate la distanţe cari ating şi depăşesc 7 miliarde de ani lumină. io. Metagenezâ.Petr.: Faza finală, geochimică, a procesului de încărbunare început în diageneză. Factorii principali cari determină metageneza sînt presiunea şi temperatura, datorite metamorfismului regional şi, în mai mică măsură, celui de contact. u. Metal, pl. metale. 1. Chim.: Element chimic al cărui potenţial de ionizare e mic şi, deci, ai cărui atomi pierd uşor electroni şi se transformă în ioni pozitivi, atît prin disolvarea în apăsau în alte I ichide polare a anumitor compuşi ai elementului, cît şi, uneori, prin ridicarea temperaturii vaporilor compuşilor respectivi, sau prin ciocnirea moleculelor acestor compuşi cu particule repezi. Prin disolvare în apă, compuşii oxigenaţi ai metalelor produc hidroxizi^cu reacţie alcalină, cari se combină cu acizj, pentru a da săruri. în molecula acestor săruri, atomul nnetalului e legat de restul nemetalic al moleculei prin legături de electrovalenţă, datorite faptului că acest atom a pierdut unu sau mai mulţi electroni, pe cari îi captează restul nemetalic al moleculei, atomul metalic devenind ion pozitiv, iar restul moleculei, ion negativ. Aceste proprietăţi ale elementelor sînt foarte nete pentru elementele din primele două grupuri ale tabloului periodic, elemente numite, respectiv, metale alcaline Şi alcalino-pâmintoase, şi scad treptat în celelalte grupuri. . | e obicei, se numeşte metal un element chimic sau un material (v. şi Metal 3) care are anumite proprietăţi fizice caracteristice: conductibilitate electrică şi termică mari, putere reflec-tatoare mare şi chiar densitate şi duritate relativ mari. Din acest punct de vedere, sînt considerate metale şi elemente ale căror proprietăţi chimice nu sînt cele atribuite metalelor; de exemplu platinul şi elementele înrudite cu el, elementele de tranziţie, ca plumbul, fierul şi elementele înrudite cu el, etc., şi chiar staniul, bismutul, stibiul, etc. în general, metale sînt elementele din grupurile I, II şi VIII ale sistemului periodic (v. sub Element chimic), cum şi elementele tuturor celorlalte coloane din tabloul periodic (cu excepţia gazelor rare), înce-pînd cu perioada V incluziv, oricari ar fi proprietăţile lor chimice. V. şî Metaloid. 12. ~ colorat. Metg.; Metal dintr-un grup de anumite metale neferoase folosite în tehnică drept metale de bază în compunerea unui aliaj sau, uneori, în stare tehnic pură. Metale colorate sînt: cuprul, nichelul, zincul, plumbul, staniul şi metalele nobile. —Aliajele folosite în tehnică şi cari conţin ca metal de bază un metal colorat sînt numite aliaje colorate; de exemplu: bronzul, alama, aliajele de cusineţi, etc. 13. ~ de adaus. Metg.: Sin. Metal secundar (v.). 14. ~ de baza. Metg.: Elementul care se găseşte în proporţia cea mai mare într-un aliaj, şi după care e numit şi aliajul respectiv, de exemplu: aliaj pe bază de cupru. 15. feros. Metg.: Fiecare dintre cele trei metale din grupul al optulea al tabloului periodic al elementelor (Fe, Co, Ni), cari au următoarele proprietăţi fizicochimice asemănătoare; sînt feromagnetice, însă cu punct Curie diferit; au temperatura de topire, temperatura de fierbere, greutatea specifică şi greutatea atomică de valori apropiate; suferă transformări alotropice şi, în unele forme alotropice, cristalizează în acelaşi sistem cristaiografic. 16. ~greu. Metg. V. sub Metal neferos. 17. ~ greu fuzibil. Metg. V. sub Metal refractar. îs. /w neferos. Metg.: Metal folosit curent în tehnică şi care e diferit de cele trei metale din grupul VIII din tabloul lui Men-deleev — grupul fierului'—(de ex.: cuprul, aluminiul, stibiul, staniul, manganul, cromul, bismutul, mercurul, etc.). Din punctul de vedere al greutăţii specifice, metalele neferoase se numesc metale grele, cînd au greutatea specifică mai mare decît 4(cumsînt: plumbul, cuprul, nichelul, cadmiul, etc,), respectiv metale uşoare, cînd au greutatea specifică sub 4 (cum sînt aluminiul, magneziul, calciul, etc.). 19. ~ nobil. Metg.: Sin. Metal preţios (v.). 20. ~ preţios. Mineral., Metg.: Metai care se găseşte în natură în cantităţi relativ mici, e inoxidabil şi se alterează greu în medii corozive. Metalele preţioase obişnuite sînt aurul, argintul, platinul, ca şi metalele din familia platinului, iridiul, ruteniul, rodiul, osmiul, etc. Sînt folosite la baterea monetelor, la confecţionarea bijuteriilor sau la construirea anumitor piese de aparate şi instrumente de precizie. Sin. Metal nobil. 21. ^ rar. Metg.; Fiecare dintre metalele neferoase cari se găsesc în scoarţa Pămîntului în cantităţi mici şi cari au fost folosite în tehnică numai de curînd. în această categorie intră mai mult decît 50% din metalele cunoscute (de ex, Mo, W, Se, Ge, In, Be, etc.). 22. ~ refractar. Metg., Mat. cs.: Metal care are temperatura de topire mai înaltă decît 1580°. Sin. Metal greu fuzibil. — Se deosebesc: metale refractare propriu-zise şi metale suprarefractare. Se cunosc opt metale refractare propriu-zise şi nouă metale suprarefractare, cel mai refractar metal fiind wolframul. Atît metalele refractare propriu-zise cît şi metalele suprarefractare formează întreele aliaje refracta re. Cele mai interesante din punctul de vedere industrial sînt următoarele aliaje: Cr-Mo, Cr-W, Mo-W, Ti-Zr, Ta-W, Re-Os, Pt-Rh, Pt-Mo şi W-Re. Nici un aliaj al wolframului nu e mai refractar şi mai bun conducător de electricitate şi de căldură decît wolframul nealiat, astfel încît wolframul pur e în prezent cel mai adecvat material pentru filamentele lămpilor cu incandescenţă. Metale refractare propriu-zise sînt metalele cu temperatura de topire între 1580 şi 2227°. Cele opt metale refractare — în ordinea descrescătoare a fuzibiIităţii — au următoarele temperaturi de topire: rodiul, 1960°; cromul, 1830°; platinul, 1769°; titanul, 1725°; vanadiul, 1715°; toriu 1, 1680* * * 1730°; uraniul, 1688***1690°; zirconiul, 1580°. Metal secundar 42 Metal dur Metale suprarefractare sînt metalele cu temperatura de topire peste 2227°. La determinarea temperaturilor de topire ale metalelor suprarefractare s-au făcut următoarele aproximaţii: ±50°K între 2500 si 2900°K, ±80°K între 2900 si 3500°K, ±125°K între 3500 si* 3700°K, ±150°K între 3700 şi 4200°K. Cele nouă metale suprarefractare, în ordinea descrescătoare a fuzibiIităţii, au următoarele temperaturi de topire: wolframul (tungstenul), 3380°; reniul, 3170°; tantalul, 2996°; molibdenul, 2622°; osmiul, 2617°; niobiul (columbiul), 2497°; ruteniul, 2450°; iridiul, 2443°; hafniul 2227°. Metalele suprarefractare se prepară în stare pură, fie prin electroliză, fie prin depunere pe filament (fir sau-tijă subţire) încălzit la incandescenţă, fie prin sinterizare de pulberi (în industrie, prin procedeul de sinterizare Wollaston-Coolidge), fie prin metaloternie. Metalele suprarefractare uşor oxidabile, ca hafniul, se obţin în stare pură pe cale industrială, prin depunere pe filament încălzit la incandescenţă, ca şi metalele refractare titan, zirconiu şi vanadiu. Metalele suprarefractare sînt încă insuficient cunoscute, deoarece cercetarea lor e foarte dificilă, şi încă incompletă. Supraconductibilitatea lor electrică şi termică şi previziunea teoretică a structurii lor, ridică o serie de probleme ştiinţifice interesante. Aplicaţiile lor industriale sînt încă restrînse. 1. ~ secundar. Metg.: Metal folosit ca adaus într-un aliaj, în cantităţi mai mici decît metalul de bază al aliajului. De exemplu: în oţelurile aliate, metale secundare pot fi cromul, nichelul, vmadiul, manganul, etc.; în alame, zincul e metal secundar, cuprul fiind constituentul de bază al aliajului; în bronzurile cu staniu, acesta din urmă e metal secundar, etc. 2. ~ suprarefractar. Metg. V. sub Metal refractar. 3. ~ tehnic. Metg.: Metal rezultat din procesele metalurgice şi adus printr-o serie de operaţii ia puritatea prevăzută de standarde. 4. — uşor. Metg. V. sub Mital neferos. 5. Metal. 2. Chim.: Element chimic în stare metalică (v. Metalică, stare ). 6. Metal. 3. Metg.: Fiecare dintre aliajele unor metale, în accepţiunea Metal 1, ori ale unor metale cu nemetale (de ex. oţelul, bronzul, alama, etc.), amestecuri sinterizate sau aglomerate de pulberi metalice, cu sau fără pulberi nemetalice, şi forme transitorii între aliaje şi compuşi, de exemplu compuşii intermetalici (v.), etc., cari au unele proprietăţi (luciu metalic, conductibilitate electrică şi termică mari, densitate şi duritate relativ mari, etc.) asemănătoare cu ale metalelor. 7. ^ alb. Metg.: Aliaj antifricţiune (v.) pe bază de staniu. s. ~ antifricţiune. Metg.: Sin. Aliaj antifricţiune (v.). 9. ~ Babbit. Metg. V. Babbit, metal ~. 10. compoundat. Metg.: Amestec intim al unui metal cu unu sau cu mai multe alte metale, cu aliaje, cu metaloizi, cu corpuri compuse, cu cari nu e miscibil, sub formă de cristale mixte, de amestecuri de cristale, compuşi intermetalici sau combinaţii chimice. Se prezintă sub formă de amestec de pulberi ale elementelor componente, sau de pulbere a unui element, prinsă în masa celuilalt, ori de granule de pulbere cu miezul dintr-un element acoperite cu un înveliş de alt element (oxid), etc. Astfel de amestecuri sînt: oţel-cuprul sau fier-cuprul, obţinute prin introducerea unui „schelet" de oţel spongios, în pulbere de cupru, încălzit pînă cînd cuprul topit pătrunde, prin efectul capiIarităţii, în toţi porii scheletului; miezurile mulate, obţinute prin presarea şi concreţionarea unui amestec de pulbere de fier şi de pulbere de material ceramic; etc. Alte metale compoundate sînt: fier-carbon-cupru, wolfram-cupru-nichel, wolfram-cupru, wolfram-argint, etc. 11. ^ de adaus. Mett.: Metal sau aliaj folosit pentru a fi topit şi depus, printr-un procedeu de sudare sau lipire, în spaţiul I iber (rostul) dintre piese sau pe suprafaţa lor, la o îmbinare prin sudare sau prin lipire. Metalul de adaus trebuie să se topească la o temperatură inferioară punctului de topire al metalului de bază, să fie suficient de fluid, să nu se oxideze uşor şi să nu conţină impurităţi. La sudare e folosit, de obicei, sub forma de electrod (v. Electrod de sudură) sau de sîrmă de metal, iar la lipire, sub forma de sîrmă, de vergea, de bară, de granule, etc. Sin. Metal de aport. V. şl sub Sudare. 12. ~ de aport. Mett. V. Metal de adaus. 13. de baza. Mett.: Metalul pieselor cari se îmbină prin sudare sau prin lipire. 14. ~ de linotip. Metg., Poiigr. V. sub Plumb, aliaje de 15. ^ de litere. Metg.: Sin. Aliaj pentru tipografie. V. sub Plumb, aliaje de 16. ~ de monotip.Poiigr., Metg. V. sub Plumb, aliaje de 17. ~ de stereotipie. Poiigr.,Metg. V.sub Plumb, aliaje de~. îs. ~ de taiere. Metg., Mett.: Aliaj cu proprietăţi speciale, cari îl fac propriu confecţionării sculelor de tăiere sau deaşchiere. Aceste proprietăţi sînt, în principal: duritate cît mai mare, rezistenţă la uzură, rezistenţă la temperaturi înalte, rezistenţă bună la şocuri, conductivitate termică mare, etc. Pe lîngă oţelurile carbon de scule (v. sub Oţel), cum sînt unele oţeluri carbon şi unele oţeluri aliate, se folosesc şi metale dure (v. Metal dur), cum şi unele materiale mineralo-ceramice. 19. ~ Delta. Metg.: Sin. Aliaj Delta (v. Delta, aliaj ~). 20. ~ dur. Metg.: Aîiaj cu duritate foarte mare, constituit pe bază de wolfram, cobalt, crom, vanadiu, molibden, titan, etc. sau pe bază de carburi de wolfram, de titan, de crom, etc. şi cu adausuri mici de cobalt, nichel, etc., cari sînt folosite larg, fie sub forma de plăcuţe pentru unelte aşchietoare, ori sub forma de piese prefabricate pentru matriţe, filiere, etc., — fie Ia încărcarea prin sudare a unor feţe de lucru ale anumitor unelte sau elemente de maşini supuse la uzură, etc. Proprietăţile diferă cu compoziţia şi cu procedeul de fabricaţie. Sin. Aliaj dur.— După procedeul de fabricaţie, se deosebesc: 'metale dure turnate şi metale dure metalo-ceramice (sinterizate). Metalele dure turnate au ca element de bază wolframul, cromul, cobaitul şi carbonul şi adausuri mici de siliciu, nichel* fier, şi sînt fabricate prin topire (în cuptoare electrice cu rezistenţă sau în cuptoare de inducţie, fără fier) în creuzete de grafit, urmată de turnarea în forme metalice răcite sau în forme de grafit. Ele se toarnă sub forma de plăci sau de bare cu diametrul de 3---10 mm şi cu lungimea de 250—300 mm. Nu pot fi prelucrate Ia cald, de exemplu prin forjare. Pentru a obţine plăcile cu formele cerute se prelucrează la rece cu pietre abrazive de carborundum cu liant moale, se găuresc cu ace de oţel şi cu pulbere de diamant. Compoziţia lor variază după utilizare şi după producător. Metalele dure turnate au structura formată dintr-o serie de carburi dure simple sau complexe (de tipul WC, W2C, TiC, Cr7C3, etc., sau de tipul FeaW2C, Fe2Mo2C, etc., după compoziţie şi după condiţiile în cari se efectuează turnarea), incluse într-o masă de bază cu structură complexă. Ele sînt în general fragile, însă au rezistenţă mare la coroziune şi la oxidare şi rezistenţă mare la uzură: ele îşi păstrează duritatea mare pînă la 550***800°, fiind, din punctul de vedere al capacităţii de aşchiere, superioare oţelurilor rapide, inferioare — în această privinţă — metalelor dure sinterizate. Metalele ' dure turnate cu compoziţia. 4,5-‘-20% Wr 13 * * *35 % Cr, 20---60% Co, 0,5-3 % C, 0—3 % Si, 0-20 % Ni sînt cunoscute, în general, sub numirea de S t e I I i t (v.). în unele metale dure asemănătoare se folosesc ca elemente de aliere vanadiul, molibdenul, titanul, tantalul sau zirconiul, pentru înlocuirea parţială a wolframului, iar în alte metale dure, wolframul e complet înlocuit, de exemplu în produsele sovietice numite s o r m a i t (v.), cari conţin^13,4—31 % Cr, 1,5**-3,3 % C, 1,3 * * *5 % Ni, 0,5* * • 1,5 % Mn, 1,5** *2,2 % Si.şi restul fier, Metal dur 43 Metal dur Metalele dure turnate sînt întrebuinţate în următoarele cazuri: confecţionarea sau încărcarea prin sudare a anumitor scule cari lucrează fără şocuri (de ex.: filiere de tras, matriţe de încovoiere şi de întindere, vîrfuri de strung, etc.); armarea prin lipitură tare cu cupru a uneltelor supuse la uzură (de ex. a sapelor de foraj): încărcarea prin sudare a suprafeţei sculelor uzate (pentru recondiţionare), chiar dacă corpul lor e de oţel carbon; încărcarea prin sudare a feţelor active ale anumitor elemente de utilaj supuse la uzuri mari în timpul funcţionării (de ex.: supape, palete de turbine, etc.). Metalele dure de tipul Stellitului se depun prin sudare oxiacetilenică (rareori prin sudare cu arc electric), iar cele de tipul sormaitului se încarcă prin sudare cu arc electric; spre deosebire de încărcarea prin sudare cu oţel sau cu fontă, la încărcarea prin sudare a steiIiţelor sau sormaitelor nu se produce amestecarea intimă a aliajului de adaus cu metalul de bază, ci sudarea se realizează prin topirea unui strat superficial de metal de cîteva zecimi de milimetru, în care se înglobează metalul dur. încărcarea prin sudare cu sormait se face cu straturi cu grosimea de 1,5*• *5 mm, iar cea cu stellit, cu straturi cu grosimea de 3***7 mm. Pentru obţinerea dimensiunilor finale ale piesei, stratul de metal dur încărcat prin sudare se prelucrează prin aşchiere cu cuţite armate cu metale dure metaloceramice, sau prin rectificare cu discuri abrazive de corindon, carborundum, etc. Metalele dure metaloceramice sînt aliaje formate din carburi de metale cu puncte înalte de topire (wolfram, titan, tantal, niobiu, etc.), cu adausuri mici de metale din grupul fierului (cobalt, nichel), cari se fabrică prin procedeele metalurgiei pulberilor. Componenţii de bază ai acestor metale dure sînt carburile metalelor greu fuzibile; de exemplu: carburi de wolfram, carburi de molibden, de titan, de niobiu, de zirconiu, de tantal, cu temperaturile de topire între 2600 şi 3900°. Aceste carburi au duritate foarte mare, însă sînt foarte fragile; de aceea se adaugă un liant (cobalt sau nichel) care leagă granulele de carburi şi reduce fragilitatea aliajului. Cele mai multe dintre metalele dure metaloceramice cari se produc se fabrică pe bază de carburi de wolfram sau de carburi de wolfram amestecate cu carburi de titan, folosind drept liant excluziv cobaltul — şi sînt comercializate sub diverse numiri, ca: widia, pobedit, diadur, titanit, bohlerit, rheinit, ergonit, ajaxit, cutanit, miramant. coramant, radiamant, prolit, hydra-loy, carboloy, firstling, kennametal, ramet, elmarid, etc. Aceste metale dure sînt produse de diferite uzine, cu compoziţii (şi cu simboluri) variate, pentru destinaţii diferite. Sin. Metal dur sinterizat, Metal dur cu carburi metalice sinterizate. Sin. (impropriu) Carburi metalice, Metal dur concreţionat. Procesul de fabricaţie a unui aliaj dur metaloceramic cu carburi de wolfram şi cobalt pur cuprinde următoarele faze (v. şi Metaloceramică): reducerea wolframului din oxid de wolfram în cuptoare electrice, în atmosferă protectoare de hidrogen, la temperatura de 700--’1000°; reducerea cobaltului prin acelaşi procedeu ; prepararea carburi lor de wolfram dintr-un amestec^de pulbere fină de wolfram şi cărbune foarte fin pulverizat, încălzit la circa 1500° în cuptoare speciale cu atmosferă reducătoare; măcinarea separată a pulberilor de carburi de wolfram, respectiv de cobalt, şi cernerea lor pentru obţinerea unor pulberii de anumite granulaţii foarte fine, urmată de amestecarea în proporţia prescrisă a celor două feluri de pulberi*; ^sa,?a amestecului de pulberi în formă de plăcuţe, bare 1 ...5ntf/ a[te secţiuni, inele, etc., la presiunea de 850... 100QO ’ Pr'ma încălzire de sinterizare, la temperatura de , ’ in atmosferă protectoare de hidrogen sau în vid; l.-U rarea ™ecanică (tăierea de plăcuţe, rondele, etc.) pentru Pfcu^e*or în formele dorite (dar cu adaus de , a , fu re^ragerea care se produce la a doua încălzire); a doua încălzire de sinterizare, care se face la 1400---16000 timp de ore în atmosferă de hidrogen sau în vid, în care se produce sinterizarea definitivă a pulberilor; eventuala prelucrare finală (care nu poate fi executată decît prin abra-ziune). în unele procedee mai noi, presarea- şi sinterizarea se execută într-o singură operaţie (presare la cald), la temperatura de 1400— 1600°, materialul rezultat avînd. în acest caz, caracteristici mecanice mai bune decît în cazul cînd presarea şi sinterizarea se execută separat (în special compacitatea şi rezistenţa la uzură prin frecare sînt sensibil mărite). în timpul sinterizării, cobaltul se topeşte parţial, acoperind cu o peliculă lichidă granulele de carburi; particulele din straturile superficiale ale acestor granule difuzează în faza lichidă, formînd o soluţie de carburi de wolfram în cobalt; la soi id if icare, această soluţie face funcţiunea de I iant ai restului de carburi rămase nedisolvate în cobalt. Componenţii structurali în metalele dure metaloceramice sînt, în metalele dure cu carburi de wolfram şi cobalt pur: carburi de wolfram (WC şi W2C) şi soluţie solidă de carburi de wolfram în cobalt, iar în metalele dure cu carburi de wolfram, carburi de titan şi cobalt pur: carburi de wolfram, carburi de titan şi soluţie solidă a carburilor de wolfram şi de titan în cobalt (eventual se pot forma şi carburi complexe de wolfram şi titan sau soluţie solidă de WC în TiC). S-au făcut încercări de înlocuire a wolframului, în special cu vanadiu (uneori cu molibden), iar în unele ţări se întrebuinţează în măsură destul de mare carburi de tantal (sau, mai puţin, carburi metalice ale altor metale cu temperaturi înalte d^ topire), însă, în principiu, carburile de wolfram, carburile de titan şi cobaltul au rămas componenţii principali ai metalelor dure metaloceramice utilizate mai mult. Majoritatea acestor metale dure se clasifică în două grupuri de bază: metale dure cu carburi de wolfram şi cobalt (mai rar, nichel); metale dure cu carburi de wolfram, carburi de titan şi de cobalt. în URSS, aceste produse — cari sînt întrebuinţate pe scară mare şi la noi — au fost standardizate: aliajele din primul grup au simbolurile VK (V=wolfram; K = cobalt), urmate de o cifră care arată conţinutul de cobalt (de ex. VK 3 conţine 3% cobalt şi restul carburi de wolfram); tot în grupul I sînt cuprinse şi aliajele VN (V=wolfram; N = nichel) cu simbolurile VN 6 şi VN 12 (conţinînd 6%, respectiv 12% nichel, iar restul, carburi de wolfram); aliajele din grupul al doilea au smnbolurile TK (T=titan; K = cobait), fiecare literă fiind urmată de cîte o cifră care arată conţinutul în carbură de titan, respectiv în cobalt pur (de ex. T 15 K 6 conţine 15% carbură de titan, 6% cobalt pur şi restul de 79%, carburi de wolfram). Aliajele de tipul VK şi TK mai sînt numite şi pobedit, iar cele de tipul VN sînt numite şi ren/x. în tablou sînt indicate domeniile de folosire a diferitelor mărci de metale dure metaloceramice şi echivalenţele lor cu unele produse similare din alte ţări. La metalele dure metaloceramice, în special la cele folosite laaşchierea metalelor, prezintă importanţă în special următoarele caracteristici: duritatea, tenacitatea, rezistenţa la uzură, conductivitatea termică, rezistenţa la temperaturi înalte, temperatura de aderenţă. Duritatea metalelor metaloceramice creşte cu scăderea conţinutului în metalul liant, iar la metalele dure de aceeaşi compoziţie chimică creşte cu fineţea granulaţiei. Duritatea lor HRA variază în limitele 86*• *91, cele mai dure atingînd duritatea 9,87 în scara Mohs. Tenacitatea ecu atît mai mare cu cît duritatea, respectiv fragilitatea, sînt mai mici. Rezistenţa Ia uzură creşte, într-o anumită limită, cu duritatea; la metalele dure cu carburi simple (dewolfram), după distrugerea prin frecare a liantului (cobaltul), carburile de wolfram rămase descoperite se uzează destul de repede; la cele cu carburi de wolfram şi de titan, soluţia solidă a acestora constituie un strat care reduce coeficientul de frecare. Conductivitatea termică a metalelor dure creşte cu conţinutul în cobalt, însă trebuie apreciată numai în legătură cu rezistenţa la temperaturi înalte. Metal dur 44 Metal Monel Re z i ste nţa la temperaturi înalte depinde de compoziţia chimică şi de oxidabilitatea componenţilor respectivi. Metalele dure cu conţinut mic de cobalt sînt mai rezistente la temperaturi înalte decît cele cu conţinut mai mare de cobalt, temperatura pînă la care îşi păstrează duritatea şi proprietatea de tăiere avînd valori între circa 700° şi circa 1000°. Temperatura de aderenţa la care se produce sudarea materialului prelucrat pe sculă e cu atît mai înaltă la metalele dure, cu cît conţinutul lor în cobalt e mai mic. Aderenţa particulelor de material prelucrat, pe sculă, măreşte uzura acestei cu atît mai mult cu cît temperatura de aderenţă a materialului sculei e mai joasă. Rezistenţa mare la temperaturi înalte şi temperaturile înalte de aderenţă (v. mai sus) explică vitezele de aşchiere foarte mari pe cari le permit metalele dure metaloceramice. Metalele dure metaloceramice sînt folosite în toate domeniile tehnicii moderne. Se aplică plăcuţe de metale dure pe diverse unelte de aşchiat (cuţite, burghie, freze, etc.), atît la prelucrarea metalelor şi a aliajelor, cît şi la prelucrarea nemeta-lelor (de ex.: sticlă, porţelan, marmoră, bachelită, ebonită, etc.). Aplicarea plăcuţelor pe corpul uneltelor se face, de obicei, prin brazură sau prin lipire prin curenţi de înaltă frecvenţă, Uneori plăcuţele sînt fixate mecanic, şi se răspîndeşte tot mai mult procedeul de confecţionare de plăcuţe prismatice cu mai multe muchii tăietoare cari se fixează mecanic pe sculă, şi cari dau o productivitate mai mare decît cea a plăcuţelor cu o singură muchie tăietoare, lipite pe scule. Tot în domeniul prelucrării prin aşchiere, aliajele dure metaloceramice sînt folosite la recondiţionarea sculelor uzate, prin depunerea metalului dur pe muchiile tăietoare ale sculelor (cuţite, freze, broşe, etc.). Procedeul sudării de aliaje dure granulate e larg aplicatîn industriile minieră şi petrolieră, la acoperirea muchiilor tăietoare ale sapelor de foraj, a coroanelor de foraj, a burghielor de mină, a burghielor de percusiune, etc.; încărcarea se face prin sudare cu arc electric sau prin scîntei electrice, uneori chiar cu flacără oxiacetilenică, folosind pentru aceasta carburi metalice comprimate în tuburi de oţel cu pereţi subţiri (carburile se topesc parţial în oţelul topit al tubului şi sînt aplicate peste materialul topit al suportului), obţinîndu-se straturi cu duritate mare, cari au şi o rezistenţă foarte mare la şocuri. Acelaşi procedeu e folosit şi la acoperiri la ajutajele aparatelor de sablare, cupe pentru drage, şuruburi transportoare, etc, Pentru industriile minieră şi petrolieră se fabrică , de asemenea, în mod curent, plăcuţe, prisme, cilindri, etc., din metale dure, în forme şi execuţii foarte variate^ pentru diferite scule de foraj, pentru haveze, burghie, etc. în siderurgie, aliajele dure metaloceramice sînt întrebuinţate curent la fabricarea filierelor de calibrat şi de tras sîrme (filiere fixe sau reglabile). în industriile textilă, a sticlei, a cauciucului, în electrotehnică, în industria lemnului, etc., metalele dure sînt întrebuinţate pe scară din ce în ce mai mare la diferite organe de maşini supuse la uzuri sau la solicitări termice mari. în ultimul timp, metalele dure au început să fie folosite în domeniul motoarelor cu reacţiune şi al turbinelor cu gaz. 1. ~ feros. Metg.: Fierul tehnic întrebuinţat în industrie, şi oricare dintre aliajele tehnice ale fierului cu carbonul (oţelurile şi fontele), cu sau fără adausuri de alte elemente de aliere. 2. ~ Gallimore. Metg. V. Gallimore, metal 3. ~ Konel. Metg.: Aliaj pe bază de nichel şi cobalt rezistent la temperaturi înalte şi rezistent la. coroziune, chiar la temperaturi cuprinse între 800 şi 1500°. Are compoziţia: 70% Ni, 19,5% Co, 2,8% Ti, 7,4% Fe şi restul impurităţi de elaborare. Se întrebuinţează numai în stare turnată, neputîndu-se prelucra prin deformare plastică. Proprietăţi optime se obţin după călirea de la temperaturi înalte (pentru menţinerea soluţiei solide suprasaturate), urmată de tratament de punere în soluţie efectuat la peste 800°. E folosit numai la executarea pieselor cari lucrează la temperaturi foarte înalte (de la 800° pînă la 1450**-1500°), fiind foarte costisitor. Var. Konelmetal. 4. ~ mixt. Metg. V. sub Piraforice aliaje 5. ~ Monel. Metg.: Aliaj complex pe bază de nichel-cupru, cu compoziţia obişnuită cuprinsă între : 65 şi 70% Ni, 25 şi 33% Cu, 1,25% Fe, 1,25% Mn şi restul carbon, siliciu, etc. E unul dintre puţinele aliaje tehnice cari se pot obţine direct din minereu. Metalele Monel se toarnă, sînt laminabile, forjabile şi sudabile. Au culoare albă-argintie, gr. sp. circa 8,9 l (C6H5)2CH~Na++ C6H5CH3 Reacţii de transfer de protoni de tipul acesta conduc la un echilibru protolitic şi permit stabilirea tăriei acide relative a unei hidrocarburi. Derivaţii alchilici ai metalelor alcaline (de ex.: etilsodiu, etilpotasiu, amiisodiu, etc.) pot da reacţii de metalare a ole-finelor: CH2=CH2+ KC5H13L CH2=CH~K+~f C5H12. Carbanionii astfel obţinuţi sînt însă puţin stabili şi pot fi dezlocuiţi din combinaţia lor cu metalul alcalin, de benzen sau de toluen. Introducerea în nucleul aromatic a unui substituent cu efect inductiv puternic atrăgător de electroni (de ex. substituenţii —N(R)2, —OR, F) uşurează mult metalarea în poziţia orto prin tratare cu compuşi organometalici. Derivaţii organometalici ai sodiuiui, potasiului şi litiului au căpătat, în ultimul timp, multe întrebuinţări, fie la prepararea unor sisteme de catalizatori stereospecifici la polimerizarea mono- şi diolefinelor, fie în reacţii de sinteză organică în cari apar intermediari carbanionici. 2. Metalasbest.Tehn.: Material constituit dintr-o ţesătură de fire metalice şi asbest, cu coeficient de frecare relativ mare şi termorezistent, care e folosit ca garnitură la discuri de ambreiaj, la saboţi de frînă, etc. E cunoscut sub numirea comercială Ferodo. 3. Metalic, luciu Mineral. V. sub Luciu. 4. Metalica, stare ~mChim. fiz.: Stare cristalină caracterizată prin faptul că se găsesc ioni pozitivi ai elementului respectiv în principal la nodurile reţelei cristaline, iar în interiorul reţelei se găseşte un nor de electroni. 5. Metalid, pi. metalide. Metg.; Sin. Compus intermetalic, Compus electronic. V. sub Constituent structural. 6. Metalin. Poiigr.: Foiţă de hîrtie metalizată, folosită în legătorie la tipăritul scoarţelor. Se obţine prin pudrarea cu pulbere fină metalică (în general de bronz) a unei foi de hîrtie pergaminată fină (cu grosimea de 0,05***0,08 mm), care a fost acoperită în prealabil cu un liant special (colofoniu 60%, ceară 10%, ulei de terebentină 30%). Se foloseşte în acelaşi mod ca şi foiţele metalice, însă din cauza grosimii hîrtiei, tiparul apare mai îmbîcsit. Metal inul se aplică cu partea metalică pe scoarţă, iar prin presarea la cald, în presa de poleit, liantul se topeşte şi hîrtia-suport se dezlipeşte şi se îndepărtează. Liantul rămas pe metal constituie un strat protector pentru acesta, astfel încît textul imprimat îşi păstrează luciul. 7. Metalizare. Tehn., Mett.: Operaţia de acoperire (v. Acoperire 1) cu metal a suprafeţei unui material metalic sau nemetalic pentru a-i da la suprafaţă proprietăţile metalului depus, cari prezintă interes. Metalizarea se execută în următoarele scopuri : protecţie contra coroziunii (cositorire, cromare, nichelare, zincare, etc.); protecţia suprafeţelor contra difuziunii diferitelor elemente, în unele tratamente termochimice (cuprarea, contra cementării; cositorirea, contra nitrurării; etc.); mărirea puterii de reffexiune a suprafeţelor sau îmbunătăţirea aspectului (argin-tare, nichelare, cromare, aurire, etc.); mărirea conducţiei electrice a suprafeţelor (cadmiere, argintare, etc.); mărirea rezistenţei la uzură a suprafeţelor solicitate mecanic (cromarea dură şi poroasă, nichelarea segmenţilor şi a cilindrilor); îmbunătăţirea proprietăţilor de alunecare a suprafeţelor la frecare (argintarea unor cusineţi; cuprarea sau cositorirea sîrmei, la trefilare); îmbunătăţirea rezistenţei la oboseală a pieselor (zincare, cadmiere, etc.); recondiţionarea unor piese uzate, prin restabilirea dimensiunilor (cromare, cuprare, etc.); economisire de metale cari se găsesc greu şi sînt costisitoare (cromarea sau nichelarea instrumentelor, etc.); formarea unui strat intermediar pentru mărirea aderenţei altor acoperiri (cuprare, alămire, nichelare, etc.); formarea unui strat cu acţiune catalitică (depunere de platin); etc. Procedeele de metalizare aplicate cel mai mult sînt descrise sub Acoperire 1. V. şî sub Baie de suprafaţare cu strat de adaus metalic. Metalizarea elementelor de construcţie: Finisarea feţelor văzute ale elementelor de construcţie, prin acoperire cu un strat subţire de metal, aplicat cu ajutorul unui pistol de pulverizare a metalului. Metalizarea poate fi folosită pentru orice material (piatră, asbest, placaj de lemn, plăci fibroiemnoase, etc.), afară de materialele lucioase (de ex. sticlă) sau acoperite cu vopsele grase; ea e foarte eficientă pentru finisarea elementelor de beton, cărora le conferă un aspect similar celui produs de căptuşelile metalice, păstrînd totuşi structura specifică a betonului. Din această cauză, e foarte adecvată pentru prefini-sarea panourilor de faţadă, realizîndu-se efecte deosebite, în combinaţie cu alte culori. De asemenea, ea e adecvată pentru finisarea parapetelor de balcoane, a soclurilor clădirilor, etc., realizîndu-se o înviorare plăcută a faţadelor. La pereţii de faţadă, stratul aplicat prin metalizare trebuie să fie subţire şi poros, pentru a permite peretelui „să respire". Cînd metalul e aplicat într-un strat mai gros, se realizează o etanşare bună a suprafeţelor prelucrate, care dă rezultate mai bune decît etan-şarea realizată cu diferite vopsele. Astfel, metalizarea poate fi folosită cu deosebit succes la hidroizolarea exterioară a construcţiilor şi a elementelor de construcţie situate sub nivelul terenului. Metalizarea avionului 47 Metaloceramică Instalaţia pentru metalizare e relativ simplă şi se compune dintr-un compresor, din buteliile cu gaz şi cu oxigen, şi din pistolul de metalizare. Metalizarea elementelor de construcţie se poate executa cu orice fel de metal; se recomandă folosirea metalelor cu punctul de topire jos, în special a aluminiului, deoarece reclamă o temperatură de numai 660° şi un consum mic de material (circa 250 g/m2, la suprafeţele netede) şi se acoperă, sub acţiunea •agenţilor atmosferici, cu un strat de culoare deschisă, rezistent la acţiunile agresive ulterioare. De asemenea, metalizarea cu aluminiu prezintă avantajul că e relativ puţin costisitoare (într-o oră se poate acoperi, printr-o singură pulverizare, o suprafaţă de 3-*-4 m2). Costul metalizării cu aluminiu poate fi micşorat şi mai mult, folosind aluminiu impur, deoarece s-a constatat că rezultatele obţinute cu acesta sînt tot atît de bune ca în cazul folosirii unui aluminiu chimic pur. Datorită rezistenţei aluminiului la acţiunea diferiţilor agenţi chimici, metalizarea cu aluminiu poate fi folosită cu succes la acoperirea suprafeţelor expuse la coroziune (de ex. în fabricile de produse chimice, garaje, etc.). Datorită culorii deschise a aluminiului, metalizarea cu acesta poate evita folosirea de cimenturi albe, la finisarea panourilor mari de beton. Prin colorarea sîrmei de aluminiu cu ajutorul unor coloranţi greu fuzibili se pot obţine suprafeţe cu culori deschise, pastel. De asemenea, ea e adecvată pentru acoperirea bornelor de şosea, pentru trasarea marcajelor de circulaţie şi la acoperirea indicatoarelor de circulaţie, deoarece stratul de aluminiu reflectă noaptea foarte bine lumina, iar rezistenţa lui la intemperii micşorează mult cheltuielile de întreţinere. Metalizarea cu aluminiu poate fi folosită şi la ecra-narea laboratoarelor contra curenţilor electrici supărători. în acest caz, straturile de acoperire trebuie să fie mai groase şi legate la pămînt. Metalizarea cu alte metale (cupru, bronz, alamă) conferă suprafeţelor prelucrate un aspect de mare efect, dar prezintă dezavantajul că e mai costisitoare, deoarece reclamă un consum mai mare de metal, decît metalizarea cu aluminiu. Metalizarea cu bronz sau cu cupru e, însă, foarte adecvată pentru acoperirea ornamentaţiei bogate a interioarelor, a busturilor, statuilor, etc., permiţînd executarea acestora din materiale mai puţin costisitoare (ipsos, beton, etc.). !• Metalizarea avionului. Av.: Legarea electroconductivă a diferitelor părţi metalice ale unui avion şi, eventual, realizarea unor reţele de conducte metalice, pentru a evita producerea diferenţelor de potenţial şi a forma o ecranare electrică. Metalizarea avionului se obţine constituind o colivie Faraday de protecţie, care poate cuprinde: o reţea primara, formată fie din masa metalică a avioanelor, dacă acestea sînt complet metalice, fie dintr-o reţea de conducte paralele (în lungul aripii Şi al fuzelajului, distanţate la cel puţin 1,50 m) şi legate între ele (la distanţe de circa 50 cm), dacă avioanele sînt de lemn; o reţea secundara, formată din conducte cari leagă orice piesă metalică a avionului cu reţeaua primară; paratrăsnete, montate între masa avionului şi antenele fixe sau atîrnătoare; descâr-catoare eiectrice, formate fie din plăci metalice (dispuse ia bordul avionului şi avînd o muchie ascuţită cu lungimea de cel puţin 10 cm), fie din cabl uri metalice neizolate, desfăcute în liţe, cari sînt suspendate la marginea aripilor (pentru a descărca avionul, în zbor, de sarcini electrice) şi dintr-un lanţ metalic legat la rnasă, care se tîrăşte pe sol la aterisare (pentru a descărca avionul la sol). Conductoarele reţelei care formează masa trebuie să fie cît mai drepte, fiindcă unghiurile şi curbele de curbură mare ar mări reactanţa echivalentă. Metalizarea avionului serveşte atît la protecţia avionului Şi a pasagerilor (în zbor şi la sol), contra descărcărilor electrice atmosferice, cît şi la protecţia aparatelor de radio ale avionului, contra paraziţilor cari se produc prin funcţionarea diferitelor aparate electrice de la bord. 2. Metalizarea tubului de radiaţie X, F/z., Elt.: Depunerea, pe bulbul tubului de radiaţii X, a particulelor metalice smulse din catod, sub influenţa afluxului catodic, ca şi a particulelor metalice cari se formează prin evaporarea filamentului său incandescent. 3. Metaloceramic, tub Telc.: Triodă de construcţie specială, cu balonul confecţionat, în parte, din material ceramic şi, în parte, metalic, folosit la frecvenţe foarte înalte ca oscilator de putere mare. Construcţia tuburilor metaloceramice (v. fig.) se aseamănă cu aceea a tuburilor far (cu discuri). Părţile active ale catodului, ale grilei şi anodului au 2 forma unor discuri, uneori curbate, aşezate la distanţe mici unul de altul, pentru micşorarea influenţei timpului de trecere a electronilor. Catodul e încălzit de cele mai multe ori indi- 5-rect, avînd borna în formă de c'Hin-dru şi constituind, în acelaşi timp, şi borna unuia dintre capetele filamen-tului; a doua bornă a filamentului trece prin interiorul acestui cilindru. Borna grilei are formă de disc, care se continuă printr-un cilindru, constituind o parte a balonului tubului. Anodul e format dintr-un cilindru masiv, cu o extremitate sudată de cilindrul de material ceramic din care e constituită o parte a balonului; cealaltă parte aci-lindrului ceramice sudată de borna de grilă. Pentru a asigura răcirea anodului, acesta e echipat cu un radiator cu aripioare, fixat printr-o tijă filetată de anod. Tubul e răcit, de cele mai multe ori, cu un curent de aer forţat, produs de un ventilator. Tuburile metalocerami ce pot genera oscilaţii pe frecvenţe de ordinul miilor de megahertzi, cu o putere de impulsie pînă la cîteva zeci de kilowaţi. 4. Metaloceramică. Metg.; Ramură a metalurgiei, care are ca obiect obţinerea de piese din metale şi aliaje pornind de la pulberi metalice, pe cari le transformă în corpuri compacte prin presare şi tratament termic, evitînd topirea şi turnarea. Faţă de procedeele metalurgiei clasice, metaloceramica prezintă următoarele avantaje esenţiale: posibilitatea de a obţine produse din metale sau aliaje cu temperaturi înalte de topire, foarte greu de obţinut (uneori chiar imposibil) prin topire şi turnare; posibilitatea de a obţine piese cu o anumită porozi-tate şi cu proprietăţi caracteristice, cari nu pot fi obţinute prin metalurgia clasică; posibilitatea de a obţine piese, cu proprietăţi deosebite, din amestecuri de pulberi cu componenţi cari nu pot forma aliaje (şi cari, deci, nu pot fi trataţi după procedeele metalurgiei clasice); posibilitatea de a produce piese cu pereţi oricît de subţiri şi cu forme complicate, printr-un proces care reclamă un timp scurt şi mînă de lucru fără calificare înaltă ; posibilitatea de a produce metale şi aliaje de mare puritate,cu structură fină şi omogenă, şi practic fără rebuturi; posibilitatea de a obţine direct din pulberi piese finite, de mare precizie dimensională, cari nu mai reclamă prelucrare mecanică ulterioară. Datorită acestor avantaje, metaloceramica e în dezvoltare continuă, ocupînd domenii tot mai largi în construcţiile de maşini, de lucru şi de forţă, de reactoare, rachete, etc. Sin. Metalurgia pulberilor. Fazele principale în procesul tehnologic metaloceramic sînt: prepararea pulberilor metalice; dozarea şi omogeneizarea Construcţia unui tub meta-loceramic. 1) anod; 2) grilă; 3) catod; 4) filament; 5) bornă de grilă realizată de învelişul metalic al tubului; 6) bornă de catod şi de filament; 7) a doua bornă de filament; 8) material ceramic; 9) tijă filetată pentru înşurubarea radiatorului. Metaloceramica 48 Metaloceramica amestecului de pulberi; presarea în matriţe a amestecului de pulberi; sinterizarea (v.). Prepararea pulberilor metalice constituie faza cea mai importantă a procesului, de care depind rezultatele finale. Comportarea la presare şi la sinterizare a unei pulberi metalice depind de structura şi de mărimea suprafeţei particulelor: cu cît suprafaţa aceasta e mai neregulată şi cu mai multe asperităţi, cu atît aria suprafeţei de contact dintre particule, rezultată la presare (şi care creşte în timpul sinterizării), e mai mare, deci cu atît legătura dintre particule (prin forţe interatomice) se realizează mai uşor. Proprietăţile finale ale unui produs metaloceramic depind, în primul rînd, de forma şi de mărimea particulelor din cari a fost executat, şi de natura şi structura acestora. Forma particulelor, care depinde de procedeul de fabricaţie, poate fi: sferică, poliedrică, plată, fibroasă, acicu-lară, etc., iar în toate cazurile, suprafeţele pot fi sau neregulate (cu asperităţi), sau regulate şi netede. Şî mărimea particulelor depinde de procedeul de fabricaţie şi variază între 0,1 şi 500 pt. Principalele procedee de preparare a pulberilor metalice sînt: procedee mecanice, fizicomecanice, fizice şi fizicochimice. Procedeele mecanice consistă în: obţinerea pulberilor prin procedeele obişnuite de aşchiere; măcinarea în conca-soare şi în mori obişnuite (cu bile, cu cilindre, etc.); măcinarea în mori cu turbulenţă (cu vîrtej). Prin aşchiere (strunjire, gău-rire, frezare, rabotare, etc.) se obţin particule de 1---3 mm, cari sînt apoi măcinate în mori cu bile. Pot fi măcinate în mori obişnuite numai materialele suficient de fragile şi casante, cum sînt: manganul, cromul, wolframul, stibiul, bismutul, etc.; aliaje Fe-Ni, pentru materiale magnetice; prealiaje Fe-AI, /. Procedee mecanice şi fizicomecanice de preparare a puiberiior metalice. a) măcinare în moară cu vîrtejuri; b) pulverizare centrifugă, prin disc cu fante: c) granularea în apă a fontei: d) pulverizarea în apă a oţe'ului, cu aer comprimat sau cu abur. Fe-Si, Fe-Mn, Fe-Cr, Ni-al, Ni-Ti, etc., elaborate în prealabil prin topire. Morile cu bile sînt folosite şi la amestecarea de pulberi metalice obţinute prin alte procedee. Pulberile obţinute în mori cu bile au forma de lamele, de discuri, paiete, cu suprafeţe neregulate; ele au dimensiunile între 10 şi 100 [x. Materialele metalice tenace şi maleabile (de ex.: Fe, Cu, Al, Ag, aliajele —- 1 y ■y 2 / Ag-Sn, etc.) pot fi măcinate în mori cu turbulenţă (cu vîrtej). în acestea (v. fig. / a), bucăţile de material sînt prinse de vîrte-jurile produse de două elice contrarotative, sînt lovite cu viteză mare unele de altele şi sînt fărîmate pînă la dimensiuni de 20—400 ţi. Pentru a evita formarea de pelicule de oxizi se suflă în spaţiul de lucru al morii hidrogen (atmosferă reducătoare) sau azot (atmosferă neutră). După măcinare, pulberile sînt supuse unei recoaceri (de ex. la 800***1000°, pentru pulberile de fier) în atmosferă de hidrogen, pentru înlăturarea ecruisajului produs ia suprafaţa particulelor, prin ciocnirea lor în moară. Pulberile obţinute în mori cu vîrtejuri au forma de discuri cu marginile ridicate, cu suprafeţele foarte neregulate, deci cu bună comportare la presare. De asemenea, ele prezintă avantajul că nu sînt impurificate cu elemente din corpurile de măcinare (ca la morile cu bile, la concasoare, etc.). Procedeele fizicomecanice se aplică metalelor şi aliajelor foarte ductiie în stare topită, cari pot fi transformate în pulberi prin: pulverizare centrifugă; pulverizare cu aer cald comprimat sau cu abur; granulare. Pulverizarea centrifuga se execută cu utiiaje reprezentate schematic în fig. I b: metalul topit e lăsat să treacă printr-o filieră, sub f forma unei vine fine;^$ la ieşirea din filieră,^? vîna de metal e în-conjurată de apă sub ^5 presiune, care îm- a,^ proaşcă metalul topit ^ pe un disc rotativ cu ^ turaţie înaltă, cu fan- 2 te radiale, echipate ^*7 cu palete, cari lovesc <§ Q şi pulverizează materialul. Acesta e pulve-rizat fin, atît datorită granulării în curentul de apă sub presiune, cît şi fărîmării gra- Ş nulelor prin lovirea ^ cu paietele discului | rotativ. Particulele au ^ forme neregulate, glo- gf bulare (uneori sferi- ^ ce) şi dimensiuni de 20---400 (x. Prin acest procedeu se obţin jş pulberi de fier, cu- § pru, nichel, aluminiu, <§ argint, de bronzuri, alame, aiiaje Fe-Cu, Fe-Ag, Cu-Pb, etc., cari au un domeniu mare de utilizare (aliaje magnetice sinterizate, cusineţi po-roşi, filtre, etc.). — Pulverizarea cu aer sau cu abur se realizează pulverizînd o vînă fină de metal topit printr-o vînă puternică de aer cald sau de abur, în care metalul se solidifică brusc în particule fine (20---400 [x), de forme variate, apropiate de sferă. Procedeul se aplică metalelor uşor fuzibile (Al, Sn, Zn), cum şi cuprului şi fierului. Fig. Id reprezintă schema unei instalaţii de pulverizare a oţelului; diagrama din fig. II a reprezintă variaţia conţinutului în carbon şi oxigen al pulberilor, în func- 12 3 4 Presiunea în ats • 3 ! f'\ p\ n ii I r. jn. /',l // \S t 7/7/ !i 1 R M JF < ywv Mh T / w > % :r ii, v 1j) ~ 0.8 0,6 Ofi fljşmetnj/granulei orJfi mm —» b Dependenţa dintre compoziţia chimică, respectiv granulometrică, şi presiunea vinei, o) variaţia compoziţiei chimice a pulberii cu presiunea vinei de aer de pulverizare: 3) oxigen; 2) carbon; b) variaţia compoziţiei granuio-metrice a pulberii, m dependenţă de presiunea vinei de aer (/, II, III, IV, V şi VI) curbele corespunzătoare presiunilor de 2,0 ats, 2,5 ats, 3,0 ats, 4,0 ats, 5,0 ats şi 6,0 ats. Metaloceramica 49 Metaioceramică ţiune de presiunea aerului comprimat, iar diagrama din fig. II b reprezintă variaţia granulometriei pulberilor în funcţiune de diferite presiuni ale aerului comprimat. — Granularea se poate obţine prin turnare în apă sau prin agitarea metalului lichid. Granularea prin turnare în apă consistă în a lăsa metalul topit să cadă de la o anumită înălţime, sub forma de vînă, într-un vas cu apă; în contact cu apa, metalul se solidifică în granule de formă poliedrică neregulată, cu dimensiuni de 100-“500{x, foarte oxidate. Procedeul se aplică metalelor uşor fuzibile şi aliajelor lor (dar mai mult plumbului), uneori fontei şi oţelului. în fig. Ic e reprezentată o instalaţie de gra-nulare a fontei în apă. Granularea prin agitarea metalului lichid, se bazează pe proprietatea pe care o au unele metale de a se solidifica sub forma de pulberi, dacă topitura lor e puternic agitată în timpul solidificării. Agitarea se realizează, fie agitînd mecanic vasul în care se găseşte metalul topit, fie lăsînd metalul topit să cadă, sub forma unei vine fine, pe un disc rotativ rece. Pulberile au dimensiuni sub 200^, dar sînt foarte oxidate. Procedeul se aplică la obţinerea pulberilor de staniu, zinc, aluminiu, cadmiu. După granulare, prepararea pulberilor e continuată în mori cu vîrtejuri şi cu atmosferă de hidrogen. Procedeele fizice de preparare a pulberilor metalice au două variante: condensarea vaporilor metalici şi evaporarea metalului. Condensarea vaporilor metalici e aplicată, în special, metalelor cu temperatură de evaporare joasă: vaporii acestor metale se condensează (pe sticlă sau pe alte suprafeţe la cari nu aderă) în particule foarte fine, de 0,1 •••10 (X, cu formă globulară, apropiată de cea sferică; procedeul se aplică mai mult la obţinerea pulberii de zinc şi a pulberilor de metale greu fuzibile. — Procedeul evaporării consistă în scurgerea metalului topit de la o anumită înălţime, în picături foarte fine, pe o placă incandescentă; vaporii astfel obţinuţi sînt condensaţi (ca în procedeul anterior), dînd pulberi foarte fine (0,1 •••5^,) şi foarte curate, de formă globulară. Prin acest procedeu se prepară pulberi de plumb (evaporare în cuptoare cu arc electric). Procedeele fizicochimi ce au multe variante, cel mai frecvent aplicate fiind: procedeul carbonil, precipitarea din săruri metalice, reducerea altor compuşi metalici, electroliza . Procedeul carbonil consistă în: vaporizarea metal-carboni-iului, descompunerea carbonilului (în oxid de carbon şi metalul respectiv), apoi condensarea vaporilor metalici. Procedeul se poate aplica metalelor cari dau carbonili (Fe, Ni, Co, W, Mo, Cu) şi aliajelor acestor metale, dar mai mult fierului şi nichelului. In aceste cazuri se porneşte de la minereuri de fier sau de nichel, cari — tratate sub presiune mare cu oxid de carbon — dau carbonilul metalului respectiv [fier-pentacarbonilul, Fe(CO)5, respectiv nichel-tetracarbonilul, Ni(CO)J. Fier-pentacarbonilul (care fierbe la 103°) sau nichel-tetracarbonilul (care fierbe la 43°) sînt disociaţi în vid, în anumite condiţii, în vase încălzite (în cari se descompun în Fe şi CO, respectiv în N i şi CO); după condensarea vaporilor metalici se obţin pulberile metalice foarte pure şi foarte fine (0,1 •••10 {jl), de formă globulară.— Precipitarea din săruri metalice consistă în precipitarea chimică a metalului dintr-o soluţie sau dintr-o topitură printr-un metal înlocuitor (de ex. se introduce aluminiu în soluţii de sulfat de cupru, sulfat feros, sulfat de nichel, care — printr-o reacţie de înlocuire — scoate din soluţie metalele respective, şi le precipită sub forma de pulberi fine). Pulberile astfel obţinute constituie o masă spongioasă, care se spală, se usucă, apoi se macinăîn mori cu bile, obţinîndu-se pulberi foarte fine (0,1 •••10ţx). Prin acest procedeu se prepară pulberi de staniu, cupru, argint, platin, tantal, toriu, beriliu, zirconiu, niobiu, titan, etc.—- Reducerea altor compuşi metalici (în general oxizi, oxa-laţi» carbonaţi, etc.) la temperaturi înalte, printr-un agent reducător (hidrogen, gaz de generator, amoniac, cărbune solid, etc.) e procedeul folosit cel mai mult cînd nu se dispune de un utilaj special (v. fig. III). Cînd nu se cere o puritate prea mare, se porneşte de la minereuri naturale conţinînd oxizi (de ex. minereuri de fier); pentru obţinerea de pulberi de mare puritate, sînt supuşi reducerii oxizii, oxalaţii, etc., produşi în prealabil pe cale chimică. Pulberile obţinute sînt fine, au margini dantelate, uneori au formă aciculară. Prin acest procedeu se prepară pulberi de fier, nichel, cupru, cobalt, cum şi pulberi III. Cuptor de reducere, rotativ, cu încălzire electrică. 1) minereu de redus; 2) cărbune (substanţă reducătoare); 3) intrarea aerului; 4) camere de încălzire şi reducere (prin gaze conţinînd CO); 5) încăpere de ardere a gazelor produse şi de preîncălzire a aerului; 6) inele distribuitoare de curent electric; 7) electrozi inelari. de wolfram şi molibden. — Electroliza soluţiilor apoase sau a sărurilor topite e un procedeu apiicat foarte frecvent la prepararea pulberilor de fier, de cupru, plumb, staniu din soluţii apoase, respectiv de tantal, de titan, niobiu, zirconiu, vanadiu, beriliu, toriu, uraniu, din săruri topite. Particulele obţinute sînt aciculare, cu structură mai mult dendritică şi cu dimensiuni de 0,1 •••50 (x. Compuşii metalici cari sînt folosiţi ca atare în metalurgia pulberilor (carburi, hidruri, nitruri, boruri, siliciuri) se obţin sub forma de pulberi, prin reacţii chimice cu metaloizii respectivi: pulberea de metal pregătită în prealabil e adusă în contact intim cu metaloidul; apoi amestecul e încălzit în atmosferă reducătoare sau în vid, la temperaturi înalte (dar inferioare temperaturii de topire a compusului respectiv). De exemplu, pentru obţinerea carburilor de wolfram: amestecul de pulberi de wolfram şi cărbune solid (negru de fum, cărbune de zahăr) e încălzit la 1400---16000 în atmosferă reducătoare sau în vid, cînd prin reacţia în fază solidă se formează carburile dorite (prin topire, carburile de wolfram s-ar formaţia circa 3100°). Nitrurile, borurile şi siliciurile se obţin în acelaşi fel. Pentru obţinerea hidrurilor de titan şi de zirconiu—cele mai folosite în metalurgia pulberilor — se amestecă hidrură de calciu cu oxidul respectiv de titan sau de zirconiu şi se încălzeşte la 800---9000: hidrura se descompune, iar hidrogenul rezultat reduce oxidul, dînd hidrura metalului respectiv. Hidrurile sînt folosite ca agenţi reducători puternici, pentru obţinerea .unor produse sinterizate foarte pure din punctul de vedere al conţinutului în oxigen (hidrurile sînt amestecate cu pulberile metalice respective; în timpul sinterizării, ele se descompun, iar hidrogenul rezultat reduce filmele fine de oxizi rămase la suprafaţa particulelor metalice). Procedeele de preparare a pulberilor metalice sînt uneori combinate între ele, pentru a se ajunge la dimensiunile şi calităţile dorite. De multe ori, după preparare, pulberile sînt supuse unor tratamente termice pentru îndepărtarea peliculelor de oxizi (în atmosferă de hidrogen), pentru eliminarea ecruisajului, etc. Dozarea şi omogeneizarea amestecului de pulberi. După preparare, pulberile sînt cernute şi sortate; apoi ele sînt supuse unei analize foarte atente pentru determinarea caracteristici lor lor fizice, chimice şi mecanice, de cari depind proprietăţile finale ale produsului. Astfel, se determină: compoziţia chimică (în special puritatea), forma şi structura particulelor, mărimea particulelor şi distribuţia lor granulară, mărimea suprafeţei specifice a pulberii (suprafaţa tuturor particulelor pulberii raportată la unitatea de volum sau de greutate), porozitatea 4 Metaloceramica 50 Metaloceramica şi mobilitatea („fluiditatea") pulberii, permeabilitatea la gaze şi la lichide, conductibilitatea electrică, proprietăţile magnetice, rezistenţele mecanice, duritatea, comportarea la presare şi sinterizare. După analize se face dozarea (chimică şi granulo-metrică) a pulberilor, în funcţiune de caracteristicile lor şi de proprietăţile pe cari trebuie să le aibă produsul finit. După dozare, amestecul de pulberi e amestecat pentru a obţine* o omogeneizare cît mai pronunţată, fie pe cale uscată (de cele mai multe ori în tobe), fie pe cale umedă (în mori cu bile, în mori vibratoare, etc.). Omogeneizarea e o operaţie de lungă durată, uneori de 6--*7 zile (de ex. la aliajele dure metaloceramice cu carburi de wolfram şi de titan). Uneori, înainte de presare, amestecurile de pulberi sînt supuse din nou unui tratament termic, de încălzire în atmosferă reducătoare, la temperaturi de 60”*80% din temperatura absolută de sinterizare, pentru înlăturarea ecruisării şi oxidării produse în timpul amestecului. Imediat după acest tratament, amestecurile de pulberi sînt supuse presării. Presarea pulberilor metalice se face în matriţe de oţel, avînd goiui cu forma şi dimensiunile corpului dorit, folosind (v. fig. IV), fie un poanson (superior) unic (presare unilaterală), fie două poansoane (unul superior şi altul inferior) (presare bilaterală). La simpla vărsare în matriţă, pulberile metalice se tasează, ajungînd la porozitatea de 30--* 50%; particulele nu vin toate în contact direct unele cu altele, iar porii sînt legaţi între ei (au structură capilară). Proprietăţile finale ale produsului depind în mare măsură de natura şi de valoarea porozi-tăţii pulberii în stare simplu vărsată, care — la rîndul ei — depinde de forma şi mărimea particulelor şi a porilor, de condiţiile de continuitate a porilor, etc. înainte de a începe presarea, pulberea vărsată în matriţă e tasată (automat sau manual), astfel încît să fie cît mai uniform repartizată şi cu porozitate iniţială cît mai mică. Presarea se execută sub presiunea de 0,1 •••30 tf/cm2; volumul pulberii se reduce de 3***4 ori, densitatea (compacitatea) creşte, porozitatea scade, variaţiile depinzînd foarte mult de condiţiile de presare şi de caracteristicile pulberilor (de ex., presînd cu 8 tf/cm2 o pulbere metalică de fier obţinută prin reducerea în hidrogen a oxidului de fier, rezultă un comprimat cu porozitatea totală de 4,8 % ; presînd în aceleaşi condiţii o pulbere de fier electrolitic, porozitatea comprimatului e de circa 25%). in timpul presării, în masa de pulberi se produc următoarele transformări: alunecarea şi reorientarea particulelor, cum şi deplasarea particulelor mici spre porii dintre particulele mari, avînd ca rezultat reducerea porozităţii iniţiale (de tasare) (în această fază, presarea trebuie făcută cu viteză de creştere mică, pentru a uşura reorientarea normală a particulelor şi evacuarea lentă a aerului şi a gazelor din masa de pulberi) şi apropierea reciprocă dintre particule (v. fig. V a); deformarea plastica a particulelor, care are ca rezultat mărirea suprafeţelor de contact şi ecruisarea straturilor superficiale ale suprafeţelor de contact, care creşte în adîncime pe măsură ce presiunea creşte (v. fig. Vb şi c). La un anumit moment, deformarea plastică încetează, chiar dacă presiunea continuă să crească, din cauza creşterii durităţii straturilor ecruisate ; dacă presiunea creşte în continuare, se pot produce fărîmări ale proeminenţelor în contact, ori ale particulelor, sau, respectiv, se poate fisura, Scheme de matriţe pentru presare unilaterala (o) ş» bilaterala (b şi c). V. Creşterea suprafeţei de contact dintre particule şi producerea ecruisajului superficial, prin presare. 1 şi 2) porţiuni nedeformate, respectiv deformate, ale granulelor. crăpa ori sparge însuşi obiectul comprimat. Presiunea optima (căreia îi corespund caracteristici optime ale materialului sin-terizat) e cea la care se produce compacizarea maximă, însă fără fărîmări în masa de pulberi. Dacă presarea se execută unilateral, densitatea comprimatului e maximă lîngă poanson şi descreşte treptat în jos, iar la presarea bilaterală, densitatea maximă e lîngă poan-'7 \ ^ soaneşi descreşte spre centrul piesei; în ambele cazuri, compacizarea nefiind uniformă, corpul rezultă cu proprietăţi neomogene în toată masa. Pentru a obţine proprietăţi de material uniforme în toată masa piesei, presarea trebuie să fie bilaterală, iar înălţimea pieselor să fie mică şi cel mult egală cu diametrul (respectiv cu lăţimea) lor (v. fig. IV c). Factorii principali cari influenţează presarea pulberilor metalice sînt: caracteristicile pulberii metalice, modul de aplicare a presiunii (unilateral, bilateral, lent, rapid), valoarea presiunii, determinarea precisă a presiunii optime, dimensionarea şi construcţia matriţelor. Rezultate optime se obţin în următoarele condiţii: presarea e bilaterală, presiunea se aplică lent; matriţa e fin prelucrată (suprafeţe lustruite); pulberea e umectată cu un liant (alcool, glicerină, eter, benzen, etc.), pentru a asigura o repartiţie cît mai uniformă a presiunii în toată masa de pulberi; înălţimea piesei să nu fie mai mare decît diametrul (respectiv lăţimea) ei. Presarea se execută la prese de diferite tipuri, cu forţa de presare pînă la 5000 tf. După presare, comprimatele sînt supuse tratamentului de sinterizare (v.). Uneori, pentru a mări densitatea produselor, după sinterizare li se aplică un tratament mecanic la rece (o nouă presare) sau la cald (o forjare). După un astfel de tratament, porozitatea poate fi redusă practic la zero. Produsele metaloceramice sînt foarte diverse; ele pot fi grupate în două clase: produse metalice finite, cari nu reclamă o prelucrare ulterioară, dar cari se pot obţine şi prin procedeele obişnuite ale metalurgiei clasice, cum sînt piesele de metale şi de aliaje de mare puritate (cari se pot obţine şi prin topire, dar sînt mai costisitoare), materiale magnetice sau nemagnetice, diverse elemente de maşini, etc.; produse cari nu se pot obţine pe altă cale, cum sînt piesele construite din metale greu fuzibile, aliaje grele, metale (aliaje) dure sinterizate, produse poroase, contacte electrice, unele amalgame. Produsele din metale greu fuzibile — clasificate în metale refractare şi suprarefractare (v. sub Metal refractar) — nu pot fi prelucrate prin topire şi turnare, deoarece au temperaturi de topire foarte înalte (greu de obţinut în practică), la cari reacţionează puternic cu materialul creuzetului în care sînt topite şi se impurifică. Prin procedeele metaloceramicii se pot obţine produse din aceste metale în stare pură, cu structură fină, omogene şi fără defecte (de ex.: filamente pentru lămpi cu incandescenţă, pentru tuburi de radiaţii X şi de radio, etc.). De exemplu, pulberea de wolfram (care e metalul suprarefractar cel mai mult folosit în tehnică) se obţine prin reducerea oxidului de wolfram în atmosferă de hidrogen, la temperaturi sub 1000°. Pulberile se presează (cu 2---4 tf/cm2) în formă de bare sau de blocuri, cari sînt presin-terizate .în hidrogen, la 1000---13000, apoi sinterizate la 2800---30000 (în cuptoare electrice speciale cu atmosferă de hidrogen, în cari barele de wolfram sînt încălzite prin trecerea curentului electric prin masa lor). După sinterizare, piesele sînt Metalogenle 51 Metaiografie prelucrate mecanic (prin trefilare, forjare, presare sau laminare) şi aduse la forma dorită. Prin procedee similare se obţin piese şi din alte metale greu fuzibile. Aliaje grele sînt aliajele cu compoziţia între 79 şi 90% W, 1 —16% Ni şi restul cupru. După prepararea pulberilor metalelor respective, amestecul de pulberi e presat la 2---14 tf/cm2, apoi sinterizat la 1400—1450° (procesul se desfăşoară cu o fază lichidă de Ni-Cu); produsele obţinute sînt foarte compacte şi au greutate specifică mare (16,3—17,3 gf/cm3). Ele sînt folosite ca material de protecţie contra radiaţiilor radioactive (sînt mai eficiente decît plumbul), la confecţionarea unor contacte electrice de mare putere, a contragreutăţi lor pentru mecanismele de echilibrare, etc. Metalele dure sinterizate sînt preparate din pulberi de carburi metalice (de wolfram, titan, tantal, etc.) legate printr-un metal pur (cobalt, nichel, etc.). Ele au duritate foarte mare, pe care o păstrează pînă la temperaturi de 900—1000°, au mare stabilitate chimică şi temperaturi de topire înalte. Se elaborează în compoziţii variate şi au o largă utilizare, în special la aşchierea metalelor. V. sub Metal dur. Produsele poroase metaloceramice sînt materiale folosite ca materiale antifricţiune, materiale pentru filtre poroase, electrozi pentru acumulatoare, diafragme, catalizatori, roţi dinţate pentru pompe de ulei, etc. Materialele metaloceramice antifricţiune, cari au structură poroasă regulată, buretoasă, cu pori legaţi între ei şi deschişi, sînt foarte răspîndite. După sinterizare, piesele confecţionate din aceste materiale sînt imbibate cu ulei de ungere încălzit (uneori sub presiune), care umple porii piesei şi evită frecarea uscată, reducînd foarte mult uzura prin frecare. Din această clasă se fabrică industrial următoarele produse: Fier poros, care se prepară din pulberi de fier (provenite din aşchii, deşeuri, arsuri, etc.), de granulaţie mijlocie şi mare (0,1 •••0,5 mm), cu presare la 1—4 tf/cm2 şi sinterizare la 1050—1200° (fără fază lichidă) şi are porozitatea totală de 10—30%. Din fier poros se confecţionează lagăre cari lucrează ia turaţii înalte şi sub presiuni mari. Fier grafitat poros, care e constituit din 97-**98 % pulberi de fier şi restul grafit (din care circa 1 % trece la sinterizare în carbon legat) şi are porozitatea de 20—30%. E folosit la fabricarea de cusineţi autolubrifianţi. Bronzuri şi bronzuri grafitat e, cari conţin 85—90% Cu, eventual, 0—4% grafit, şi restul staniu. Se fabrică din pulberi cu dimensiuni de 50—200 pi şi cu porozitatea de 20—30%. Sînt folosite la confecţionarea de lagăre pentru condiţii foarte grele de ungere, însă cu sarcini mici şi cu turaţiii joase. Fier-cupru (v.) şi fier-cupru-grafit (v.). Fonte metaloceramice, cari se prepară din pulberi de fier sau de fonte (aşchii, deşeuri, etc.) şi conţin — după sinterizare — pînă la 4% carbon. Ele au porozitatea între 10 Şi 40% şi lucrează în bune condiţii sub sarcini mici şi turaţii joase şi medii. ■ Contactele electrice trebuie să fie confecţionate din materiale dure şi rezistente, cu conductivitate electrică mare şi cari să nu prezinte tendinţă de sudare. Un singur metal neputînd îndeplini toate aceste condiţii, se amestecă pulberi de metale sau de carburi dure şi rezistente la uzură (W, Mo, WC), cu pulberi de metale cu conductivitate maximă (Cu, Ag) şi se fabrică contactele, din acest amestec, prin procedee metaloceramice (metalele din primul grup nefiind solubile reciproc nici în stare lichidă cu cele din grupul al doilea, nu se pot forma aliaje prin topire). Materialele sinterizate de tip W-Cu, W-Ag, etc., au structură de pseudoaliaje, deoarece metalele componente nefiind solubile reciproc nici la zonele de contact, sînt amestecate mecanic. Sînt folosite mai mult contactele electrice metaloceramice, cu compoziţiile următoare: 60—90% W+40—10% Ag ; -60—90% W+40—10% Cu; 80—95% W, 12—3% Cu şi restul nichel; 30---90% Mo+70—10% Ag; 60—90% Mo+ +40—10% Cz; 70—96% Ag şi restul grafit; 90—97,5% Ag+ + 10—2,5 % Co ; 90—98,5 % WC+10—1,5% (Co, Os, Pd, Ir sau Rd). Cel mai mult folosite sînt cele pe bază de wolfram sau de molibden; contactele pe bază de argint (cu grafit sau cobalt) sînt moi; foarte dure sînt cele pe bază de carbură de wolfram, cu unul dintre metalele indicate în paranteză. Elaborarea acestor produse se face prin următoarele trei procedee tehnologice: presarea amestecului de pulberi, presin-terizare (la 950—1000°, pentru pulberile de W-Ag sau W-Cu), prelucrare mecanică, sinterizare finală; presare, sinterizare finală, prelucrare mecanică pentru a I i se da forma dorită (repre-sare, forjare, extrudare); presarea şi sinterizarea pulberii de metal refractar (W sau Mo) în piese cu porozitate mare şi apoi metalizarea acestora cu argint sau cupru, prin imersiune în metalul topit respectiv (care umple porii). Alte produse metaloceramice industriale sînt, de exemplu: materiale magnetic moi sinterizate, cum sînt aliajele Fe-Si, feritele (v. Ferită 1), etc.; materiale pentru magneţi permanenţi, cum sînt aliajele Alni, Alnico, etc. (v. şî sub Magnetice, materiale ~); aliaje sinterizate, cari se sudează cu sticla, de tipul platinit (Fe-Ni) sau Fe-Ni-Co; catozi sinterizaţi pentru tuburi electronice de tip Ni+BaO, Ni+SrO, etc.; unele amalgame dentare, cari nu pot fi preparate prin topire şi turnare (pulberi de argint, cupru, zinc, staniu, cari se cimentează cu mercur prin sinterizare la rece); materiale de fricţiune (pulberi sinterizate de Cu+Sn+Pb+grafit+Si02, Fe, Zn), cari se aplică în straturi subţiri sau sub forma de adausuri pe discuri de fricţiune, pe benzi de fricţiune, pe saboţi; catalizatori metalici poroşi (din pulberi de nichel, fier, platin, etc.), cu suprafaţă specifică foarte mare; diferite piese de maşini (rondele, piuliţe, roţi dinţate, excentrice, pîrghii, piese pentru maşini de cusut, etc.), din pulberi de fier, cupru, staniu, etc. 1. Metalogenie. Mineral.: Studiul formării şi răspîndirii în scoarţa Pamîniului a zăcămintelor de minerale metalifere. 2. Metalograficâ, analiza Metg. V. sub Metaiografie. 3. Metalograficâ, proba ~.Metg. V. Probă metalografică. 4. Metaiografie. 1. Metg.: Parte a Metalurgiei fizice, care studiază structurile metalelor şi ale aliajelor, şi stabileşte corelaţiile dintre structuri şi proprietăţile fizice, chimice, mecanice şi tehnologice ale metalelor şi aliajelor. Cele mai importante metode de cercetare ale metalografiei sînt: micrografia, macro-grafia, metodele fizicochimice de analiză şi roentgenografia. Micrografia, numită şi Metaiografie microscopica, consistă în examinarea unei probe metalografice (v.) la microscopul metaiografie sau la microscopul electronic, urmată de fixarea microstructurii observate, prin diferite metode (fotografiere, desen, etc.). Micrografia cercetează cristalele elementare extrem de mici ale metalelor şi aliajelor, punînd în evidenţă structura internă (constituenţii structurali) a acestora şi e folosită în mod obişnuit la; studiul compoziţiei chimice şi structurale a metalelor şi aliajelor, al caracteristicilor fizico-mecanice ale acestora, al mărimii şi al eventualelor etero-geneităţi ale grăunţilor cristalini, al felului de repartiţie în structură a constituenţilor, etc.; la studiul tratamentelor termice, termochimice şi mecanice şi al influenţei acestora asupra structurii, pentru a obţine indicaţii asupra modului de fabricare, asupra proprietăţilor fizico-mecanice, etc.; la descoperirea, în piesele mecanice, a defectelor invizibile cu ochiul liber (microfisuri, sufluri fine, etc.) şi a diferitelor incluziuni (oxizi, sulfuri, etc.). Cu ajutorul Micrografiei se verifică indicaţiile diagramelor de echilibru şi structurile în afară de echilibru, se studiază şi se controlează (în producţie) tratamentele de orice fel aplicate metalelor şi aliajelor, se dau indicaţii sigure pentru tratamentele cele mai adecvate cari trebuie aplicate pentru obţinerea caracteristicilor urmărite. Macrografia este o cercetare mai sumară a structurii, care se face cu ochiul liber sau la măriri sub 50 : 1, cu fixarea Metaiografie microscopică 52 Metalurgie fizică imaginii observate, prin diferite metode (fotografiere, desen, imprimare-amprentă Baumann, etc.). Prin analiza macrogra-fică se pun în evidenţă ansamblul structurii cristaline, structura primară, neomogeneitatea structurală şi chimică; se descoperă existenţa anumitor defecte (segregaţii, incluziuni, etc.) în piese sau în semifabricate; se pun în evidenţă eventuale modificări chimice sau structurale produse la sudări, tratamente termice sau termochimice, etc.; se obţin indicaţii asupra proceselor tehnologice de fabricaţie suferite anterior (turnare, forjare, laminare, tratamente termice, etc.). Macrografia e aplicată în principal la cercetarea rapidă a semifabricatelor şi fabricatelor. Metodele fizicochimice de analiză, cum sînt analizele termică, dilatometrică, magnetometrică, etc., sînt aplicate în studiul proceselor de soiidificare şi de topire a metalelor şi a aliajelor şi la stabilirea diagramelor de echilibru, a transformărilor alotropice, a transformărilor magnetice, etc. Prin aceste metode se pot determina stările de echilibru şi cele în afară de echilibru din metale şi aliaje; condiţiile de elaborare (de formare) a aliajelor de compoziţii diferite; se analizează proprietăţile metalelor şi aliajelor în funcţiune de structuri; se precizează tratamentele termice, chimice, mecanice, etc. pentru obţinerea proprietăţilor dorite ; etc. R o e n t g e n o g r a f i a, adică analiza cu radiaţii X, e aplicată la determinarea mărimii şi a caracteristicilor elementelor cristaline din metale şi aliaje, la cercetarea microstructurii reticulare a acestora, la analiza purităţii metalelor şi aliajelor, la studiul deformaţiilor plastice şi al tensiunilor interne, la descoperirea unor defecte interne în piesele metal ice, etc. 1. ~ microscopica. Metg. V. Micrografie, sub Metaiografie. 2. Metaiografie. 2. Poiigr.: Procedeu de tipar înalt (v.) care foloseşte metalogravura (v. Metalogravură 1). 3. Metaiografie. 3. Poiigr.: Tipar obţinut cu ajutorul unei metalogravuri. Sin. Metalotipie. 4. Metalogravura. 1. Poiigr.: Procedeu manual,similar xilogravurii (v.), folosit pentru obţinerea clişeelor pe foi metalice cu grosimea de 1,5—2 mm, confecţionate din oţel, cupru sau alamă, prin gravare cu dalta, în adîncime, a elementelor suprafeţei neutre (care nu tipăreşte). Procedeul se foloseşte numai la tipărirea hîrtii lor cu valoare nominală (de ex.: bancnote, acţiuni, timbre). 5. Metalogravura, pi. metalogravuri. 2. Poiigr.: Clişeu metalic gravat manual prin procedeul de sub Metalogravură 1. 6. Metaloid, pl. metaloizi. Chim.: Element care are proprietăţi diferite de ale metalelor. Elementele metaloidice ocupă poziţii bine distincte în sistemul periodic. Se găsesc numai în grupurile principale, deasupra diagonalei care trece prin căsuţele ocupate de elementele bor (B), siliciu (Si), arsen (As), teiur (Te), astatiniu (At), inciuziv hidrogenul (H). Unele elemente sînt gazoase la temperatura ordinară (H, gazele inerte, F, CI, O şi N); altele sînt solide (B, C, Si, P, S, Se, j), iar bromul e lichid. Metaloizii caracteristici sînt substanţe rele conducătoare de căldură şi de electricitate; au putere reflectătoare mică. Cu excepţia gazelor inerte, aceste elemente dau oxizi cari, cu apa, dau acizi. în combinaţie cu hidrogenul dau substanţe voia-ti le, legătura chimică fiind de tip covalent. Tot de tip cova-lent sînt şi legăturile din substanţele rezultate prin combinarea metaloizilor între ei. Majoritatea metaloizilor, cu excepţia gazelor inerte cari au molecule monoatomice, dau ^molecule biatomice sau poliatomice, avînd legături covalente. în combinaţiile pe cari le formează cu metalele, au caracter electro-negativ, formînd ioni negativi incolori. Nu se poate face o demarcaţie netă între metale şi metaloizi. Elementele ale căror proprietăţi fac trecerea între metaloizi şi metale se numesc semimetcle. Acestea sînt germaniul, arsenul, antimoniul, telurul. Chiar la acelaşi element,, unele proprietăţi sau forme sînt caracteritice metalelor, iar altele, metaloizilor. De exemplu, iodul, element la care majoritatea proprietăţilor sînt tipic metaloidice, are totuşi şi proprietăţi metalice, dînd combinaţii în cari iodul are rolul de metal monovalent sau trivalent: JCN sau JP04, etc. De asemenea, unele metale tipice, în special cele din grupurile secundare, în valenţele superioare funcţionează ca metaloizi. De exemplu, manganul în valenţele 2 şi 3 funcţionează ca metal tipic, în valenţa 4 are caracter amfoter, iar în valenţele 6 şi 7 are caracter metaloid, dînd acid manganic şi permanganic. 7. Metaloscopicâ, analiza Metg. V. Analiză metalosco-pică, şi sub Metaiografie. 8. Metalosferâ. Geol.: Sin. Barisferă (v.). 9. Metalotehnicâ. Mett.: Ramură a tehnicii care se ocupă cu prelucrarea în piese a metalelor industriale după elaborare (turnare, laminarea în semifabricate, etc.) şi a semifabricatelor metalice, folosind unelte, maşini-unelte şi alte utilaje pentru prelucrări prin aşchiere, tăiere, deformare plastică, sudare, etc. Sin. Metalurgie prelucrătoare. io. Metalotermie. Metg.: Procedeu metalurgic de elaborare a anumitor metale sau aliaje din oxizii, sulfurile, clorurile sau aite săruri ale lor, folosind ca reducător un alt metal, a cărui afinitate faţă de oxigen, sulf, etc. e mai mare decît a metalului de extras din materialul tratat. De exemplu, fierul şi manganul se pot extrage din oxizii lor (Fe304, respectiv MnOa sau MnO), cu ajutorul aluminiului; nichelul, zirconiul şi tantalul se pot extrage din fluorurlle respective, cu ajutorul sodiului metalic; vanadiul poate fi extras din pentoxidul de vanadiu (V2Os) prin tratare cu siliciu ; zirconiu!, hafniul şi titanul pot fi extrase din clorurile respective cu ajutorul magneziului; fluorurile de uraniu pot fi tratate fie cu magneziu, fie cu calciu, pentru a obţine uraniu metalic; niobiul se poate obţ'ne prrn tratarea cu magneziu a clorurii de niobiu, prin tratarea cu calciu a pentoxidului de niobiu (Nb205), etc.; titanul se poate obţine şi prin tratarea bioxidului de titan cu calciu sau cu hidrură de calciu; etc. — Reacţiile cari se produc între compuşii metalului de obţinut şi metalul reducător sînt exotermice, însă în unele cazuri, cantitatea de căldură rezultată e insuficientă pentru obţinerea metalului în stare topită. Uneori reacţia trebuie ajutată prin încălzire din exterior. Alteori se adaugă în amestec un element care, printr-o reacţie exotermă, dezvoltă cantitatea de căldură necesară; de exemplu, la tratarea pentoxidului de niobiu cu calciu metalic se adaugă în amestec un exces de 50***70 % Ca faţă de cel teoretic necesar şi se adaugă iod sau sulf cari, reacţionînd cu calciul în exces, dezvoltă cantitatea de căldură necesară pentru a permite topirea şi decantarea nio-biului în bomba de oţel în care se realizează procesul. Prin procedee similare se pot obţine şi feroaliaje ale metalelor menţionate (de ex.: feromangan, feronichel, fero-vanadiu, ferotitan, etc.). Metalotermia se mai aplică şi pentru producerea de căldură în metalotehnică, de exemplu la sudarea aluminotermică (v. sub Aluminotermie, şi şub Sudare). în funcţiune de reducâtorul folosit procedeul se numeşte aluminotermie, magnezotermie, silicotermie, sodotermie, etc. n. Metalotipie. Poiigr.: Sin. Metaiografie (v. Metaiografie 3). 12. Metalurgie. 1. Metg.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor rizice şi chimice ale metalelor şi ale aliajelor lor, ale metalelor compoundate, ale metalelor dure, etc., şi cu studiul constituţiei şi al proceselor chimice şi fizice, cari se produc în operaţiile aplicate acestora pentru extragere şi prelucrare pînă la semifabricate. 13. ~ fizica. Metg.: Ramură a Metalurgiei, care studiază compoziţia chimică şi structura metalelor şi a al iajelor, procesele de solidificare şi de transformări în stare solidă, influenţa proceselor de solidificare, de deformare plastică şi de tratament termic asupra structurii, corelaţia dintre structură şi proprietăţile fizice, chimice, mecanice şi tehnologice ale meta- Metalurgie 53 Metalurgie extractivă lelor şi aliajelor, cum şi legile de modificare a acestor proprietăţi sub acţiunea prelucrărilor chimice, termice, termochi-mice sau mecanice. Metalurgia fizică cuprinde ansamblul cunoştinţelor referitoare la metale şi aliaje, are legături strînse şi cu alte ramuri ale ştiinţei, în primul rînd cu Fizica, Chimia, Cristalografia, Rezistenţa materialelor, etc., şi formează baza teoretică, ştiinţifică, a disciplinelor privitoare la prelucrările sub orice formă ale metalelor şi aliajelor (turnare, forjare, laminare, tratamente termice, etc.). Metalurgia fizică urmăreşte cunoaşterea proprietăţilor metalelor şi aliajelor, a legăturilor dintre proprietăţi şi structuri, a procedeelor celor mai potrivite de acţionare prin diferite tratamente pentru a se ajunge la proprietăţi optime ale metalelor şi aliajelor cunoscute, cum şi crearea de aliaje noi, superioare din punctul de vedere calitativ sau mai economice decît cele cunoscute. Pentru atingerea scopurilor sale, în Metalurgia fizică se folosesc metode de cercetare din ce în ce mai perfecţionate, unele generale, altele speciale, cari se completează, uneori controlîndu-se reciproc. Metode generale sînt, de exemplu, următoarele: analizele macroscopică şi microscopică (respectiv macrografică şi micrografică), analiza termică, analiza dilato-metrică şi analiza magnetometrică, etc., unele dintre acestea fiind aplicate pe scară mare chiar în uzine. Metode speciale sînt, de exemplu, următoarele: analiza roentgenostructurală, pentru cercetarea structurii atomice a cristalelor; analiza elec-tronomicroscopică, pentru cercetarea structurii de ansamblu; analiza electronografică, pentru cercetarea structurii atomice a metalelor şi a aliajelor; analiza fazelor, pentru studiul naturii fazelor (cari apar la tratamentele termice) şi al incluziunilor nemetalice; folosirea isotopilor radioactivi, pentru cercetarea modificărilor structurale cari se produc în diferite condiţii, pentru studiul difuziunii, al segregaţiilor şi al defectelor interioare, cum şi pentru determinarea precisă şi rapidă a uzurii, etc.; analiza oscilografică şi microfotografică, pentru cercetarea transformări lor rapide; cercetări la temperaturi foarte joase sau foarte înalte, cercetări în vrid, în medii chimice diferite, cercetări în domeniul energiei atomice, al motoarelor cu reacţiune, al rachetelor, etc. Metalurgia fizică cuprinde o parte teoretică, cu caracter general (Metalurgie fizică generală) şi o parte referitoare la aplicaţiile ei practice, cu caracter special (Metalurgie fizică specială). Metalurgia fizică g e n e r a I ă studiază, din punctul de vedere teoretic, metalele şi aliajele, diagramele de echilibru termic, transformările în stare solidă, structurile şi transformările lor, legăturile generale dintre diagrame, structuri şi proprietăţi, dînd indicaţii asupra metodelor de cercetare. Metalurgia fizică specială cuprinde: clasificarea diferitelor aliaje tehnice (fonte, oţeluri, aliaje ale aluminiului, alame, bronzuri, etc.); studiul compoziţiei şi al structurii, al proprietăţilor şi transformărilor diferitelor aliaje tehnice, după destinaţia lor (aliaje: dure, plastice, rezistente la uzură, inoxidabile, refractare, magnetice, etc.); stabilirea influenţei pe care diferitele tratamente termice şi mecanice o au asupra structurilor şi proprietăţilor; precizarea metodelor de tratament şi de prelucrare, cari să conducă la proprietăţi optime pentru fiecare aliaj în parte; determinarea celor mai potrivite procedee de acoperiri metalice, în diferite scopuri (contra coroziunii, pentru mărirea rezistenţei la uzură, mărirea rezistenţei la temperaturi înalte, etc.); alegerea celor mai potrivite aliaje, corespunzătoare diferitelor condiţii de lucru ale elementelor de maşini şi de instalaţii; etc. 1. Metalurgie. 2. Metg.: Ramură a tehnologiei, care se ocupă cu extragerea şi prepararea metalelor industriale (metale şi aliajele lor, metale compoundate, metale dure, etc.) şi cu prelucrarea lor în semifabricate. în această accepţiune, meta- lurgia se împarte în metalurgie extractivă (v.) şi metalotehnică (v.), numită şi metalurgie prelucrătoare. După materialele cari se prelucrează, se deosebesc: siderurgia (v.) sau metalurgia fierului cars cuprinde: metalurgia fontei şi a oţelului; metalurgia mei" lelor neferoase; metaloceramica (v.) sau metalurgia pulberilor 2. ~ extractiva. Metg.: Ramura a Metalurgiei, care se ocupă cu extragerea industrială a metalelor din minereuri, din produse intermediare sau din obiecte metalice scoase din uz, şi cu afinarea metalelor şi a unor compuşi ai acestora. Operaţiile metalurgice cele mai importante sînt: separarea, care consistă în sortarea mineralelor şi a minereurilor în gangă şi în minereu cu grad de puritate mai mare; concentrarea, care consistă în mărirea conţinutului în metal din minereu sau din mineral; afinarea, care consistă în eliminarea materiilor străine din metale sau din minerale; etc. Procedeele metalurgiei metalelor neferoase sînt descrise mai jos, iar procedeele specifice metalurgiei fierului sînt descrise sub Siderurgie (v,). Separarea şi concentrarea se pot face cum urmează: pe cale mecanică (de ex. prin separare gravifică, precedată de concasare sau măcinare şi de sortare, procedeu aplicat în special în cazul aurului, prin procedeul flotaţiei, care se aplică minereurilor cu sulfuri de cupru, de plumb, zinc sau aur, combinat, uneori, cu procedeul cianurării), pe cale electromagnetică (aplicat numai metalelor feromagnetice, ca fier, nichel şi cobalt), pe cale chimică (de ex. prin oxidare, prin care sulfaţii trec în carbonaţi sau în oxizi, şi care se poate executa sub diferite forme, de exemplu de la expunerea minereului de cupru—timp de mai multe luni — la acţiunea aerului şi a apei, în aer liber, pînă la calcinarea şi prăjirea în cuptoare alimentate cu minereu pe bandă fără fine; prin reducere; prin procedee termice, în cuptoare; prin procedee de amalgamare; prin procedee umede). Operaţiile se execută prin aplicarea de procedee uscate, umede, sau electrice (procedee electrometalurgice). Principalele procedee uscate sînt: calcinarea (v.), prăjirea (v.), topirea (v.) şi evaporarea. Prin evaporare, metalele sau compuşii metalici cari se evaporă se separă de componenţii greu evaporabili. Dacă separarea, sub formă de agregate solide, se obţine printr-un proces dublu, de evaporare şi condensare, fără trecere prin starea lichidă, procedeul se numeşte cu sublimare. Dacă separarea se obţine cu trecere prin starea lichidă, procedeul se numeşte cu distilare. Uneori, evaporarea e posibilă fără o descompunere chimică prealabilă (de ex.: în cazul extragerii arsenului djn minereuri, al extragerii mercurului din amestecuri, etc.). în majoritatea cazurilor, substanţele de evaporat trebuie însă liberate în prealabil prin adausuri adecvate. După caz, se adaugă: cărbune, pentru reducerea metalelor uşor evaporabile (de ex. reducerea zincului din oxidul sau silicaţii lui); aer, pentru oxidarea sulfului (de ex. extragerea mercurului din cinabru) sau pentru formarea de oxizi uşor evaporabili (oxizi de arsen sau de antimoniu); metale, pentru descompunerea compuşilor cu sulful ai metalelor de evaporat (cinabrul se descompune prin adăugare de fier); sulfuri ale metalelor greu evaporabile, pentru formarea de compuşi de sulf uşor evaporabili (obţinerea de arseniură de sulf prin încălzirea arseniurii de fier în prezenţa piritei). Principalele procedee metalurgice umede sînt. procedeele umede propriu-zise, şi amalgamarea (v.). La procedeele umede propriu-zise se folosesc, ca mediu disolvant, apa sau soluţii apoase. în prima fază, metalele de extras (rareori substanţele străine cari trebuie înlăturate) sînt trecute în stare de soluţie la temperatură normală, şi sînt precipitate în faza a doua a procedeului. Prima fază (disolvarea) se obţine fie prin disol-vare directă (de ex. disolvarea aurului în cianură de potasiu), fie prin aducerea prealabilă în stare solubilă (sulfura de argint, insolubilă, se transformă, prin prăjire, în sulfat sau în clorură de argint, solubile). Faza a doua, adică precipitarea metalului, se obţine prin unul dintre următoarele procedee: descompunere Metalurgia fierului 54 Metamorfism chimică (de ex. cu hidrogen sulfurat, la cupru şi argint); evaporarea mediului solvent (de ex., din soluţia de oxid de zinc în carbonat de amoniu se evaporă, prin fierbere, amoniacul şi anhidrida carbonică); efectul curentului electric (v. mai jos); disolvarea altui metal, care are tensiunea de disolvare mai înaltă decît a metalului care trebuie precipitat, deoarece fiecare metal precipită metalele cari îl preced în tabloul tensiunilor de disolvare, cu unele excepţii (de ex. fierul nu e precipitat de zinc) (v. şl Disolvare anodică). Procedeele electrometalurgice pot fi electrotermice sau electrolitice. Ele se aplică în metalurgia aurului, a argintului, a cuprului, a staniului, a zincului şi a metalelor uşoare (de ex. a aluminiului). La procedeele electrotermice (sau ignee) se foloseşte curentul electric numai pentru producerea de căldură, separarea metalului făcîndu-se prin reacţii chimice (cari se folosesc, de exemplu, în metalurgia fontei şi a oţelului, sau la obţinerea zincului).— Procedeele electrolitice se grupează în procedee de electroliză a metalelor topite, de electroliză a sărurilor topite şi de electroliză umedă, în procedeul de electroliza a metalelor topite, care se execută în cuptoare speciale, temperatura catodului trebuie să fie superioară temperaturii de topire a metalului de extras, dar nu prea înaltă, pentru ca metalul redus să nu difuzeze în masa topiturii; gazele anodice trebuie îndepărtate, pentru ca să nu dăuneze reducerii catodice. în procedeul de electroliză a sărurilor topite se supune electrolizei sarea metalului în stare topită. Electroliza se efectuează, de cele mai multe ori, în băi de grafit, cari constituie catodul, anozii fiind formaţi din plăci de grafit; procedeul e folosit la extragerea metalelor cari nu pot fi extrase din soluţii apoase, de exemplu a aluminiului (v. sub Aluminiu), a sodiului, magjieziului, etc. în procedeele de electroliză umedă se efectuează electroliza soluţiilor metalice apoase; aceste procedee se clasifică în procedee cu electrozi insolubili şi în procedee cu electrozi solubili. — La procedeul cu electrozi insolubili, metalul,disolvat în prealabil, se depune, prin electroliză, pe catodul care e, de cele mai multe ori, de acelaşi metal; anodul e compus dintr-o substanţă cît mai puţin solubilă în electrolit (de ex.: cărbune, plumb, magnetit, superoxid de mangan). Consumul de energie electrică e foarte mare, deoarece sarcinile electrice trebuie să învingă nu numai tensiunile din lungul rezistenţei conductoarelor, ci şi tensiunea de disolvare a metalului; uneori consumul de energie electrică poate fi redus prin adăugarea anumitor reactivi. — La procedeul cu electrozi solubili, disolvarea metalului la anod liberează o cantitate de energie egală cu energia consumată prin depunerea metalului la catod ; sarcinile electrice trebuie să învingă deci numai tensiunea din lungul rezistenţei conductoarelor. Procedeul e foarte răspîndit, fiind aplicat în special la afinarea metalelor (de ex.: cupru, plumb, metale nobile); prin reglarea adecvată a condiţiilor de lucru (diferenţa de potenţial dintre electrozi, densitatea de curent, etc.) se poate ca, plecînd de la anozi formaţi din aliaje impure, să se obţină la catod metale aproape chimic pure. 1. /^/a fierului. Metg. V. Siderurgie. 2. ~a metalelor neferoase. Metg. V. sub Metalurgie extractivă. 3. ~a pulberilor. Metg.; Sin. Metaloceramică (v.). 4. Metalurgie prelucrătoare. Mett.: Sin. Metalotehnică (v,). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 5. Metamagnetism.Fiz., E/t.: Ansamblul proprietăţilor magnetice ale unor corpuri (săruri ale fierului, cromului, manga-nului, cuprului, ale elementelor din familia pămînturilor rare, etc.), în cari integrala de schimb (v. sub Forţă de schimb) dintre doi atomi vecini are un semn care depinde de direcţia, faţă de reţeaua cristalină, a dreptei care îi uneşte. Aceste proprietăţi sînt asemănătoare cu cele ale substanţelor antiferomagnetice (cu constituţie chimică apropiată), însă mai complicate. Şi unele şi celelaltesubstanţese comportă de altfel, în esenţă, ca substanţele paramagnetice (susceptivitate mică, însă pozitivă şi dependentă de temperatură), de cari se deosebesc prin anumite anomalii (de ex. existenţa unui maxim al susceptivităţii, la o temperatură caracteristică corpului). V. şî Ferimagnetism. e. Metamer, cenuşiu Fiz.: Cenuşiu rezultat din absorp-ţia, în aceeaşi proporţie, numai a radiaţiilor din două regiuni spectrale; de exemplu: albastru-verde şi roşu. în timp ce cenuşiul neutru (v. Neutru, cenuşiu ^) apare cenuşiu oricare ar fi lumina incidenţă, cenuşiul metamer nu apare cenuşiu decît în cazul unei lumini cu o compoziţie bine determinată, prezentîndu-se nuanţat în lumină de orice altă compoziţie. Variaţii analoge se produc şi în cazul tuturor tonurilor rezultate din amestecul unui pigment care are o culoare clară cu un cenuşiu metamer. 7. Metamerie, Chim.: Isomerie (v.). Numirea veche, meta-merie, s-a menţinut, într-o oarecare măsură, pentru isomerii cari se deosebesc între ei prin natura grupărilor alchilice legate la diferite funcţiuni organice; de exemplu: CH3 / 3 N—CH, H H )n-c4h9 butilamind CH3 H— c3h7 metil-propil-amina xc2h5 dîmetil-etilaminâ 8. Metamictic. Mineral.: Calitatea unor minerale cari conţin pămînturi rare şi radioactive de a prezenta fenomene de transformare a substanţei cristaline în substanţă amorfă, sub acţiunea radiaţiilor X provenite prin dezintegrarea elementelor radioactive. Mineralele transformate au aspect sticlos, nu aparţin sistemului cubic, sînt optic isotrope şi nu produc difracţia razelor Roentgen, comportîndu-se ca nişte corpuri amorfe. Transformarea e însoţ;tă de o hidratare parţială a substanţei. 9. Metamolibdat. Chim. V. sub Molibden. 10. Metamorfic, mineral Mineral. V. sub Mineral. 11. Metamorfism. Ge^'.: Totalitatea transformărilor suferite de rocile scoarţei Pămîntului, prin schimbarea condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism, fie în timpul mişcărilor scoarţei, fie prin intruziunea unui corp magmatic. Transformările consistă într-o recristaiizare parţială sau totală a rocii, în schimbarea compoziţiei mineralogice şi, adeseori, şi a compoziţiei chimice, cum şi în apariţia de structuri şi texturi noi, caracteristice. Ca rezultat a! metamorfismului rezultă rocile metamorfic e, foarte variate, datorită atît variaţiei mari a materialului supus metamorfismului, cît şi acţiunii combinate diferit a agenţilor metamorfozanţi. Fenomenele metamorfice sînt foarte complexe, unele fiind caracterizate prin acţiuni mecanice sau termice, altele prin combinarea acestor acţiuni şi altele prin aport de substanţe chimice din afară, cari produc o serie de reacţii chimice şi de procese metasomatice. Ţinînd seamă de cauzele metamorfismului, se deosebesc: metamorfismul regional (general) şi metamorfismul de contact în ambele feluri de metamorfism se deosebesc şi procese isochi-mice (recristalizări statice, respectiv cinetice, fără modificarea chimismului global al rocilor) şi procese alochimice (aditive sau substractive, în cari chimismul rocilor a fost modificat prin fenomene metasomatice). Metamorfismul regional e provocat de mişcările orogenice mari ale scoarţei, cari determină ridicarea temperaturii şi a presiunilor (tangenţială şi Iitostatică) în faza de umplere şi de scufundare a geosinclinalelor, în care depozitele sînt cutate şi supracutate, formînd lanţuri de munţi. în partea superioară a scoarţei, în adîncimea foselor pe cale de subsidenţă, transformările sînt provocate de acţiunea factorilor geodinamici, în Metamorfism retrograd 55 Metan specia! a stressului, derivat din mişcările tangenţiale, mani-festîndu-se în special un metamorfism dinamic (endodinamo-metamorfism). Rocile sînt puternic comprimate, suferă re-cristalizări, alteori sînt zdrobite, dînd naştere unor roci cata-clastice, cu structuri brecioase, lenticulare şi laminate. Mai în adîncimea scoarţei, prin creşterea temperaturii, acţiunea combinată a temperaturii şi a presiunii conduce la un metamorfism dincmotermic, în care se produc puternice re-cristalizări în stare solidă, atît prin difuziunea cristalelor, cît şi prin circulaţia fluidelor, care produce impregnări; de asemenea se dezvoltă şistozitatea, ca efect al stressului. Rocile formate au structuri cristaloblastice, granulare şi lepidoblastice. La adîncimile cele mai mari, stressul cedează crescînd presiunea litostatică şi temperatura, sub influenţa cărora rocile sedimentare recristalizează, formînd şisturile cristaline, cu textură planară, datorită orientării mineralelor noi, lamelare (micele) sau prismatice (amfibolii), după orientarea presiunii. Acest metamorfism, care se produce în zonele axiale ale geo-sinclinalelor, cu rădăcini sialice adînci, se numeşte plutonic, palingeneiic sau ultrametcmorfism. Din aceleaşi roci sedimentare, în funcţiune de adîncimea în scoarţă la care acestea au fost metamorfozate, deci de condiţiile fizice şi chimice de la adîncimile respective, se formează roci cristaline diferite ca structură şi compoziţie mineralogică. Sub raportul adîncimii, scoarţa Pămîntului a fost împărţită în trei zone de metamorfism: epizona (v.), mesozonă (v.) şi catazona (v.), fiecare zonă fiind caracterizată prin anumite condiţii în cari s-a produs metamorfismul, printr-o anumită asociaţie de minerale tipomorfe, stabile în condiţiile zonei respective, şi prin anumite roci tipice. Metamorfismul de contact se produce sub influenţa temperaturii determinate de o masă magmatică în ascensiune şi pe cale de consolidare (metamorfism termic sau pirometamorfism). Intensitatea acestui fenomen isochimic scade de la linia de contact, spre exterior, unde se produce din ce în ce mai puternic. Rocile înconjurătoare sînt recristalizate şi transformate în corneene, cari formează aureola de contact (v.). Argilele sînt transformate în corneene cu andaluzit, sil-limanit, corindon, cordierit, biotit, etc.; marnele sînt transformate în corneene cu diopsid, grosular; calcarele recristalizează în marmore pure sau în corneene cu silicaţi calcici (vezu-vian, anortit, wollastonit, etc.). Prin acţiunea fluidelor emise de magmă, cari se infiltrează în aureola de contact, au loc şi procese metasomatice (metamorfism alochimic), formîndu-se roci caracteristice şi concentraţii de minerale utile. După natura aportului magmatic, se deosebesc: metamorfism pneumatolitic, metamorfism hidro-termal şi metamorfism de injecţie (trecere la metamorfismul plutonic). Metamorfismul pneumatolitic e provocat de acţiunea emanaţiilor gazoase şi fluide asupra rocilor înconjurătoare. Pneuma-toliza poate fi: acidă, legată de magma granitică, cu aport de vapori de apă, bor, fluor, de compuşi volatili ai metalelor alcaline (incluziv litiu şi beriliu) şi de compuşi ai metalelor grele (staniu, cupru, plumb, wolfram, zinc, molibden, uraniu), formîndu-se: turmalin, fluorină, topaz, muscovit, casiterit, wol-framit, etc.; bazică, legată de magme gabbroide, cu <~port de clor, fosfor, titan, vapori de apă şi formare de clorapatit, rutil, scapolit, etc.; alcalino-pămîntoasă, cu aport de silice, elemente alcalino-pămîntoase, alumină şi metale grele (fier, zinc, mangan), legată de magme granodioritice, formînd în special skarnul (v.); alcalină, datorită soluţiilor alcaline reziduale bogate în apă, în alcalii, în alumină şi silice, care produce feldspatizarea rocilor înconjurătoare. Metamorfismul hidrotermal produce, sub influenţa solu-ţiilor^ magmatice apoase, transformări în rocile sedimentare înconjurătoare, ca: albitizare, sericitizare, silicifiere, carbona- tare, hidratare, piritizare, — şi chiar în cele magmatice, ca: propilitizare şi caolinizare. în acest proces se depun sulfuri metalice asociate cu aur, argint, etc., formîndu-se zăcăminte metalifere importante. Metamorfismul de injecţie se manifestă prin pătrunderea magmei în crăpăturile rocilor sedimentare, în cari provoacă transformări chimice şi structurale. 1. ~ retrograd. Geol.: Sin. Diaftoreza (v.). 2. Metan. Chim.: CH4. Primul termen din seria hidrocarburilor saturate aciclice (alcani sau parafine). Se găseşte în natură în zăcăminte, sub presiuni relativ mari (în Europa, Asia, Africa, America), însoţind sau nu zăcămintele de petrol. Concentraţia metanului din gazele naturale variază între limite depărtate şi poate depăşi uneori 99% (Transilvania). în gazele cari însoţesc zăcămintele de petrol din ţara noastră, proporţia de metan variază între circa 35 % (pentru zăcămintele din Dacian) şi circa 86% (pentru zăcămintele din Meoţian). Metanul însoţeşte frecvent şi zăcămintele de cărbuni. Gazul de iluminat şi cel de cocserie conţin circa 20-**35% metan, în procedeul de înnobilare a huilelor prin cocsificare la temperaturi joase (semicarbonizare) rezultă un gaz care conţine circa 40% metan. în procesele de fermentaţie bacteriană a resturilor organice animale sau vegetale apare de asemenea metan, prin reducerea bioxidului de carbon. Metanul pare să fie, alături de amoniac, componentul principal al atmosferei unor planete (Saturn, Jupiter). Metanul e un gaz incolor, inodor, netoxic, cu p.t. —182,6°, p.f. -161,58°, d-161'58° =0,424, temperatura critică -82,5°, presiunea critică =45,8 at, presiunea de vapori la —191,51°= = 10 mm Hg, la —166,35°=500 mm Hg, limite de explozie în aer la 760 mm Hg şi 20°: inferioară 5,0% voi., superioară: 15,0% voi. Formează amestecuri explozive şi cu clorul. E solubilîn apă la 20°: 0,35 cm3/100 cm3; în alcool: 52 cm3/100cm3. Puterea calorifică superioară: 13 280 kcal/kg, 9520 kcal/m3N, 212 800 kcal/kmol; puterea calorifică inferioară: 11 930 kcal/kg, 8550 kcal/m3N, 191 290 kcal/kmol; temperatura teoretică de ardere: cu oxigen 4400°; cu aer, considerînd disociaţia, 1960°; cu aer, fără considerarea disociaţiei, 2070°. Principalele surse de metan în cantităţi industriale sînt zăcămintele naturale. Totuşi, în unele ţări cari nu dispun de astfel de surse se obţine metan în instalaţiile de separare prin fracţionare la temperatură joasă (de tip Linde) a hidrocarburilor din gazele de cocserie sau din gazele de la cracarea fracţiunilor de petrol. Dintre sintezele cari au, fie importanţă teoretică întrucît permit unele ipoteze asupra genezei metanului din zăcămintele naturale, fie importanţă preparativă sau analitică la scară de laborator, se deosebesc: Sinteza directă din elemente: Ni acoperit cu cărbune C-j-2 Ha^----- p ...-»CHa: AH=- 17,89 kcal/mol. Deplasarea echilibrului reacţiei către dreapta e favorizată de temperaturi joase: la 300°, compoziţia de echilibru e de 97% CH4 şi 3% H2, pe cînd la 800°, această compoziţie e de 4,4% CH4 şi 95,6% H2. Viteza de atingere a acestor echilibre e mult mărită în prezenţa nichelului sau a fierului. Hidrogenarea oxidului de carbon: CO+3 H2^^CH4+HaO; AH=49 kcal/mol. Amestecurile de oxid de carbon şi hidrogen se fabrică industrial sub numirea de gaz de sinteză (v.), dar reacţia e aplicată industrial în condiţii cari favorizează formarea altor produse (alcool metilic, alcooli superiori, olefine, benzine sintetice Fischer-Tropsch). Metan, hidrat de ~ 56 Metaroîiză Hidroliză carburiior de fier, cluminiu seu beriliu cu apă sau cu acizi diluaţi: C8—’A!4+++ + 12 HaO -> 3 CH4 + 4 AI(OH)8. După unii autori, această reacţie ar explica parţial formarea metanului din zăcămintele naturale. Metanul e cea mai stabilă hidrocarbură parafinică saturată. Reacţia sa de disociere în elemente devine posibilă, din punctul de vedere termodinamic, la temperaturi peste 552°. Viteza acestei reacţii devine măsurabilă în absenţa catalizatorilor numai la temperaturi peste 800°. Ca şi celelalte hidrocarburi saturate, metanul prezintă o lipsă de reactivitate faţă de reactanţi ionici, dar e reactiv faţă de reactanţi radical ici sau în procese de cataliză eterogenă. Principalele procese de transformare chimică a metanului, aplicate industrial, sînt prezentate mai jos: CH, Procese de descompunere termica Procese de oxidare disociere în arc electric disociere prin ardere incompletă negru de fum acetilenă, HC—CH hidrogen hidrocarburi olefini-ce şi aromatice formaldehida, CHaO Reacţii cu vapor: ^ de apă Reacţie cu C02 oxidare parţială la O, presiune înaltă —+ alc°o1 metilic, CH3OH (2300 at) oxidare parţială la presiune joasă în pre- aer 400° zenţa oxizilor de azot sau a fosfatului de aluminiu (1-20 at) ^ ( §az de Ni-j-MgO j tezâ cu ra_ CH4-{-H!40 4--------------CO+3 H3 / porturi va- AH=+51 I riabile de kcal/mol ( H2/CO 500° ™ , u ^ Fea03-fCr203+Ala03 4 ^ , ( hidro- C0-j-H20-------------------------->■ COa-J-Ha \ gen AH— —11 kcal/mol r 900° I CHj+COa —2 CO+2 H, / S?z I AH==+49 X sinteza [ kcal/mol cRuNH3 * CH.+NH.+1V, O, !g°lPt— ->■ HCN+3 HaO clorurare: Procese de halo-genare CH4+CI2- / clorură de metil, CH3CI J clorură de metilen, CHaCI -HCl "l cloroform, CHCI3 V tetraclorură de carbon, CCI4 fluorurare indirectă: SbCI. CC!4+2HF- Procese f 400° de ni- \CH4+HNOs---------- trare — H„0 dic.'ordifluormetan (freon), CCI2F2 * nitrometan, CH3—NOa Cea mai mare parte din producţia mondială de metan e întrebuinţată drept combustibil. în acest scop, gazul metan e transportat la distanţe mari prin conducte de presiune înaltă. In aceste condiţii există pericolul formării, la locurile de strangulare a conductelor (ventile, mufe), unde se produce detenta, a unor hidraţi cristalini (CH4 • 6 H20) cari pot înfunda conductele. Formarea acestora se evită menţinînd în locurile respective o temperatură deasupra limitei de stabilitate a hidraţilor şi uscînd gazul. Metanul se transportă uneori şi în butelii de oţel aliat (crom-nichel-molibden) la 200 at sau, în ultimul timp, lichefiat la temperaturi joase şi presiuni înalte. Acest procedeu de transport prezintă avantajul de a concentra sub acelaşi volum o cantitate de calorii disponibile de circa 2,5 ori mai mare decît în butelii. în prezent, numai o mică parte din producţia de metan e utilizată drept materie primă în industria chimică, dar există tendinţa de creştere în această direcţie. în ţara noastră, metanul e valorificat chimic pentru obţinerea acetilenei, a acetatului de vinii, a poliacetatului de vinii, a stilexuiui, a polieforurii de vinii., a acidului formic, a acidului oxalic, a acidului cianhi-dric, etc. 1. Metan, hidrat de Chim.: Compus instabil care se formează în conductele de gaze, în prezenţa apei, şi care poate produce obturarea acestora prin formarea de dopuri de gheaţă. 2. Metan iribromat. Chim., Farm.: Sin. Bromoform (v.). 3. Metanal. Chim.: Sin. Aldehidă formică (v. Formică, aldehidă ~); Formaldehidă. 4. Metanilic, acid Ind. chim.: Acid m-sulfonic al anilinei. Cristalizează în prisme cu 11/a HaO sau în ace incolore; e solubil în 68 părţi apă la 15°; în alcool şi j^j_j eter e greu solubil. Se fabrică prin reduce- , 2 rea acidului m-nitrobenzensulfonic. Acesta q se obţine prin sulfonarea nitrobenzenului \r[. în oleum de 40---45% SOs la 100° sau . ,, cu oleum 68% la 80---850. Masa sulfonată }_jc q 50 H se neutralizează cu var; se filtrează sul- * fătul de calciu, iar filtratul, după acidulare cu acid clorhidric, se reduce la fierbere cu fier. După răcire şi îndepărtarea fierului cu hidroxid de sodiu, soluţia de metanilat de sodiu se întrebuinţează la dia-zotare, fie direct, fie după concentrare. Ca şi acidul sulfanilic, acidul metanilic e un intermediar important pentru industria azocoloranţilor. De exemplu: colorantul galben metanilic e mult utilizat pentru vopsirea lînii, colorarea hîrtiei, etc.; se obţine prin cuplarea unui -amestec de derivat diazoic al acidului metanilic şi circa 3% derivat diazoic al acidului sulfanilic, cu difenilamină bine emulsionată. La diazotare, urmată de hidroliză în soluţie de H2S04 10%, se formează acid fenoNm-sulfonic. Prin topirea acidului metanilic într-un amestec apos de hidroxid de sodiu şi hidroxid de potasiu ia 250° şi apoi diluare cu apă şi tratare cu acid clorhidric, se obţine m-aminofenol. Acesta e prelucrat mai departe ia acid p-amino-salicilic (PAS). Sin. Acid m-amino-benzensulfonic, Acid anilin m-sulfonic, Acid aniIin 3-sulfonic. 5. Metanol. Chim.: Sin. Alcool metilic (v. Metilic, alcool ^). 6. Metanolizâ. Ind. chim.; Alcooliză a grăsimilor cu ajutorul alcoolului metilic: CHOOCR + 3 CH3OH ch2oocr gliceridă alcool metilic CHOH +3 RCOOCHg glicerină esteri metilici ai acizilor graşi Reacţia e catalizată prin acizi şi baze şi se produce ia temperaturi joase. Obţinerea glicerinei în concentraţii mari, după acest procedeu, cum şi faptul că el decurge la temperatură joasă, au făcut ca metanoliza să devină un procedeu industrial. Reacţia se efectuează în vase obişnuite de oţel. Grăsimea, uscată şi practic neutră, se încălzeşte la 80° şi e tratată cu alcool metilic (de 99,7%) care conţine şi 0,1 •••0,5% hidroxid de sodiu sau de potasiu. Se agită amestecul cîteva minute şi apoi se lasă în repaus. Glicerina se separă formînd* stratul inferior, care conţine peste 90% din glicerina conţinută iniţial în grăsime. Metanoliza se produce cu un grad de conversiune de 98%, după o oră. Stratul Metaperiodat 57 Metazoa superior conţine esteri metiIici, alcool nereacţionât, alcalii, glicerina neseparată şi cantităţi mici de săpun. Esterii se eliberează de impurităţi prin spălări repetate cu apă caldă şi pot servi, după sau fără distilare fracţionată, ca produşi intermediari la fabricarea săpunurilor anhidre. Se saponifică uşor, formînd săpunurile respective şi eliberînd alcoolul metilic, care se reuti-iizează la metanoliză. V. şî Glicerină, Etanoliza grăsimilor, Alcool iză. 1. Metaperiodat. Chim.: Sin. Periodat. V. sub Iod. 2. Metapol, pl. metapoli. Fotgrm. V. Punct focal. 3. Metarossit. Mineral.: Varietate de rossit (v.) care a pierdut două molecule de apă, prin expunere la aer. 4. Metasilicat, pl. metasilicaţi. Chim. V. sub Silicaţi. 5. Metasilicîci acid ~.Chim. V. sub Siliciu. 6. Metasomatism. Geol.: Proces geologic fizicochimic care consistă în substituirea, în total sau în parte, a mineralelor vechi din scoarţa Pămîntului, prin altele noi. E un proces simultan de disolvare şi de depunere, în care mineralul nou e adus în soluţie, iar cel înlocuit e îndepărtat tot în soluţie. Schimbul de materie, care se produce conform legii volumelor egale (volumul de mineral înlocuitor e egal cu volumul mineralelor înlocuite), e simultan, iar corpul geologic rezultat poate avea acelaşi volum, aceeaşi formă, structură, textură şi mărime ca şi corpul originar. Metasomatismul e condiţionat de existenţa soluţiilor gazoase, lichide sau amestecate, şi a rocilor predispuse la acest proces. La pirometasomatism, soluţiile sînt gazoase, iar la hidrometa-somatism sînt lichide, în ambele cazuri fiind de origine magmatică şi, în drumul ascendent prin scoarţă, ele pot întîlni ape vadoase, cu cari se amestecă. Cele mai răspîndite roci în cari se produce metasomatismul sînt calcarele şi dolomitele (pe cari soluţiile feruginoase le pot transforma în siderit şi în ankerit) şi, mai puţin, gresiile şi rocile magmatice. Un rol important în evoluţia metasomatis-mului are permeabilitatea rocii (fisurarea, porozitatea, breci-fierea, etc.), care facilitează circulaţia soluţiilor, şi deci procesul de substituire. Metasomatismul e unul dintre cele mai importante procese în formarea concentraţiilor de minerale utile, fie că zăcămintele respective rezultă din soluţii hidrotermale, fie că rezultă din soluţii gazoase (pneumatolitice). Zăcămintele respective, în special cele metalifere, au forme variate, în funcţiune de forma şi compoziţia chimică a rocii-gazdă (de ex.: zăcăminte masive cu forme neregulate; filoane de-a lungul unor fisuri; forme diseminate, rezultate din înlocuirea unor roci poroase). în ţara noastră, zăcăminte metasomatice de fier, cupru, plumb, zinc, etc. sînt cunoscute la contactul granodioritelor cu calcarele, din partea de vest a Banatului. Sin. Metasomatoză. 7. Metasomatozâ. Geol.: Sin. Metasomatism (v.). 8. Metastabil, nivela. Fiz.: Nivel de energie permis al unui sistem atomic, căruia îi corespund stări metastabile ale sistemului. ». Metastabilâ, stare Fiz.: Stare de echilibru (mecanic, electric, chimic şi, mai general, termodinamic) avînd o durată limitată, o perturbaţie temporară relativ mică putînd să declanşeze o transformare a sistemului către o altă stare de echilibru. Exemple: stările lichidelor supraîncălzite sau suprarăcite, stările vaporilor supraîncălziţi, etc. Sistemele macroscopice sînt descrise termodinamic prin anumite funcţiuni caracteristice de variabilele de stare, alese după condiţiile exterioare impuse sistemului. De exemplu, P^tru un fluid omogen, funcţiunea caracteristică e energia liberă,^ cînd sînt date volumul şi temperatura; entalpia liberă, cînd sînt date presiunea şi temperatura; entropia, cînd sînt date volumul şi energia, etc. Variabilele de stare sînt: volumul şi temperatura pentru energia liberă, presiunea şi temperatura pentru entalpia liberă, energia şi volumul pentru entropie, etc. O stare se numeşte de echilibru (propriu-zis), dacăîn ea funcţiunea caracteristică are un extremum faţă de stăriledeechilibru împiedicat vecine. Echilibrul se numeştestab// sau metastabil (dupăcum acest extremum e absolut sau relativ), dacă, aducînd sistemul într-o stare vecină oarecare, dar suficient de apropiată, prin aplicarea unor forţe exterioare, el revine la starea de echilibru iniţială, cînd se suprimă aceste forţe; echilibrul se numeşte labil (instabil), dacă e de tip contrar celui corespunzător echilibrului stabil sau metastabil. De exemplu, cînd funcţiunea caracteristică e energia liberă sau entalpia liberă, ea are un minim în stările stabile sau metastabile şi un maxim în stările labile. Echilibrul poate fi deplasat dintr-un extremum în altul prin jntervenţia temporară a unei perturbaţii exterioare, a cărei intensitate poate fi neglijabilă pentru stările labile, mică pentru cele metastabile şi trebuie să fie suficient de mare pentru stările stabile. O caracterizare mai precisă a stărilor metastabile (şi a stărilor de echilibru în general) devine posibilă în Fizica statistică, în care se arată, printre altele, că perturbaţia care provoacă transformarea unei stări metastabile într-o altă stare, stabilă sau metastabilă, nu are neapărat o origine exterioară sistemului şi poate consista într-o simplă fluctuaţie (v.) statistică a lui. — în Mecanica cuantica, starea metastabilă e starea staţionară excitată a unui sistem atomic, avînd o „viaţă“ relativ lungă (pînă la secunde şi minute, în orice caz mult mai lungă decît 10"8s, cît e viaţa unei stări excitate obişnuite), deoarece tranziţiile (însoţite de emisiune de radiaţie) către stările de energje inferioară sînt practic interzise prin regulile de selecţie (v.). în aproximaţiile superioare ale teoriei se stabileşte că această interdicţie nu e absolută, ci corespunde faptului că tranziţiile considerate au o probabilitate foarte mică. V. şi Echilibru, poziţie de 10. Metastibnit. Minerai.: Modificaţie amorfă, de culoare roşie-cărămizie, a stibnitului (v. Stibin). 11. Metastructurâ, pl. metastructuri. Chim. fiz.: Reţea cristalină parţial distrusă, în care scheletul reţelei iniţiale se mai păstrează încă, dar în care cîmpul de forţe e perturbat şi regula valenţelor, strict respectată ia structurile de echilibru, nu mai e verificată. Metastructurile, datorită instabilităţii lor, ca urmare a unui mare conţinut de energie, au o mare reactivitate chimică. Astfel de structuri instabile se întîlnesc în reacţiile de deshidratare a silicaţiior hidrataţi (argile) cînd, după îndepărtarea apei de constituţie, se obţine faza de meta-structură. Datorită reactivităţii lor mari, aceşti silicaţi se utilizează ca adausuri hidraulice pentru lianţi. Prin încălzire la temperaturi mai înalte decît cea corespunzătoare formării metastructurii, agitaţia termică a ionilor metastructurii creşte, aceştia schimbînd poziţia, şi formează o nouă reţea stabilă, corespunzătoare noii stări de energie. 12. Metatectic* Metg.; Sin. Peritectoid (v.). 13. Metatecticâ, transformare Metg.: Sin. Transformare peritectoidă. V. sub Peritectoid. 14. Metatorbenit. Mineral.: Varietate de torbenit (v.) care la temperatura de 45° pierde patru molecule de apă. 15. Metavariscit. M/nera/.: Al(P04)*2 HaO. Fosfat natural de aluminiu, asemănător cu variscitul (v.), de care se deosebeşte prin cristalizarea sa în sistemul monoclinic. Sin. Klinovariscit. 16. Metavoltin. Mineral.: K5Fe"Fe2”'[OH | (S04)3]*8 H20. Sulfat hidratat de potasiu, sodiu şi fier, natural, rezultat prin descompunerea voltaitului (v.). Se prezintă sub formă de mici prisme exagonale sau tabulare solzoase. Are culoare galbenă de ocru. 17. Metaxilit. Petr.: Xilit negru, intercalat în cărbunele brun pămîntos şi care, după ce se usucă, prezintă o spărtură concoidală cu aspect de smoală. 18. Metazoa. Paleont.: Subregn de animale pluricelulare cu ţesuturi şi organe diferenţiate, unele lipsite de simetrie Metazoare 58 Meteorit sau cu simetrie radiară — Spongieri, Celenterate — iar, altele cu simetrie bilaterală: Briozoare, Brahiopode, Viermi, Moluşte, Artropode, Echinoderme (stadiul larvar cu simetrie bilaterală) şi Cordate. Primele sînt animale didermice, ţesuturile şi organele lor dezvoltîndu-se din două foiţe embrionare (ectoderm şi endo-derm); celelalte sînt animale tridermice, organele şi ţesuturile lor dezvoltîndu-se din trei foiţe embrionare (ectoderm, endoderm şi mesoderm). Metazoarele cu simetrie bilaterală pot fi împărţite în două mari grupuri, după dezvoltarea lor embrionară: Protostomieni, cu gura definitivă a animalului dezvoltată din gura primitivă a embrionului (de ex. Viermii, Moluştele, Artropodele) şi Deu-terostomieni, la cari gura primitivă a embrionului se închide sau devine orificiul anal, iar gura definitivă a animalului se formează ulterior prin invaginarea ectodermului (de ex. Echino-dermele şi Corelatele). Sin. Metazoare. 1. Metazoare. Paleont.: Sin. Metazoa (v.). 2. Meteor,pl. meteori. 1. Astr.; Fenomen ceresc şi atmosferic consistînd în apariţia, noaptea, pe bolta cerească, a unui punct luminos care se mişcă cu viteză mare, datorită pătrunderii în atmosfera terestră a unor corpuscule cosmice solide. Greutatea corpusculelor cari'pătrund în atmosferă variază de la ordinul fracţiunilor de gram pînă la ordinul sutelor de tone. Corpusculul cosmic care produce meteorul se numeşte corp meteoric. Corpurile meteorice foarte mici, cu mase de ordinul miligramelor, produc fenomenul numit meteor telescopic, deoarece e observabil numai la telescop. Corpurile meteorice mari produc fenomenul luminos de mare efect numit bolid, datorit volatilizării, totale sau parţiale, a corpului meteoric prin supraîncălzirea lui, prin frecare, în atmosfera terestră. Părţile nevolatilizate din corpurile meteorice mari, meteoriţi i (v.), cad pe suprafaţa pămîntului. în nopţile fără lună, senine, se pot observa cu ochiul liber, în medie, zece meteori pe oră. Rar sînt vizibili bolizi mai strălucitori decît Venus, — şi foarte rar de strălucirea Lunii. Bolidul meteoritului din Sihota-Alin (12 februarie 1947) a avut luminozitatea Soarelui (corpurile de pe Pămînt aruncau o a doua umbră), iar bolidul meteoritului Tungus (30 iunie 1908) a fost de cîteva ori mai strălucitor decît Soarele. Frecvenţa meteorilor se determină acum prin metode radar. înălţimea meteorilor se determină ţinînd seamă de deplasarea paralactică a drumului lor pe bolta cerească şi se obţine prin observarea sau fotografierea meteorului din două puncte situate la distanţa de 5---20 km. Prin metode vizuale s-au determinat: înălţimea aprinderii meteorilor Hl=130--100 km, înălţimea stingerii Hâ=90---75 km şi înălţimea medie JJ0—110---90 km. Prin metode fotografice s-a determinat, pentru meteorii mai luminoşi, cari pătrund mai adînc în atmosferă, Hl=110--‘ 60 km, H2—100---50 km. Pentru meteorii foarte slabi s-a determinat, prin radiolocaţie, înălţimea medie Ho=120---70 km. Unii meteori telescopici se observă la H0—120”*70 km, iar alţii, la H0~ 60-**40 km. Bolizii strălucitori au 135 * * *90 km şi Ha=80***20 km. Cei cari pătrund pînă mai aproape de 25---20 km sînt urmaţi, de cele mai multe ori, de căderea de meteoriţi. Viteza meteorilor a fost determinată prin radiolocaţie. S-a demonstrat că, datorită rezistenţei întîmpinate în paturile superioare ale atmosferei, corpul meteoric îşi micşorează viteza cu 5--*20%, frînarea fiind de 2*• * 10 km/s2, uneori atingînd 20***100 km/s2. Din observaţii fotografice exacte rezultă că vitezele heliocentrice (faţă de Soare) ale majorităţii corpurilor meteorice, pînă la întîlnirea cu atmosfera tereştri, nu . ating viteza mişcării parabolice, ci că aceste corpuri se deplasează în jurul Soarelui pe elipse cu perioade de revoluţie de 1,5*-* 125 de ani. Din numărul total al meteorilor observaţi, numai 0,5% au viteze iperbolice. Datorită mişcării Pămîntului, viteza relativă a corpurilor meteorice e mai mare dimineaţa decît seara şi, de aceea, în partea a doua a nopţii sînt vizibili mai mulţi meteori. Luminozitatea meteorilor e apreciată de la 100***1010 lumî-nări internaţionale. în timpul mişcării lor, luminozitatea variază. Spectrul meteorilor se obţine cu ajutorul camerelor cu mare luminozitate, distanţă focală mică şi dispersiune mică (150**• o 700 A pe 1 mm). El e constituit din linii caracteristice vaporilor incandescenţi. După spectru, meteorii sînt de două tipuri: meteori cu liniile calciului ionizat foarte intense (corpuri meteorice pietroase, cari constituie 75 % din numărul lor total) şi meteori fără aceste linii (corpuri meteorice feroase), Masa corpurilor meteorice, pentru meteori de magnitudineaO, corespunde unui gram. Masa medie a corpurilor meteorice cari cad pe Pămînt e de ordinul a 10---20 t pe zi. Atît meteorii cari se văd cu ochiul liber cît şi cei telescopici pornesc din arii determinate ale bolţii cereşti, numite arii de radiaţie. Fenomenul de radiaţie, fie periodic, fie sporadic, se datoreşte perspectivei. Punctul de pornire al corpurilor meteorice astfel definit e numit radiant, iar meteorii aparţinînd unui radiant reprezintă un curent meteoric. Poziţia radiantului pe bolta cerească indică direcţia mişcării în Univers a corpurilor meteorice. Curenţii meteorici poartă numele constelaţiei în care se găseşte radiantul. Roiurile meteorice aparţin la trei categorii: roiuri cu orbite puternic alungite (afeliul depăşind limitele orbitei lui Jupiter), foarte înclinate faţă de ecliptică, cu perioada de revoluţie în jurul Soarelui de ordinul zecilor de ani (Liridele, Orionidele, Perseidele, Leonidele); roiuri cu orbitele avînd afeliul apropiat de al planetei Jupiter (roiurile meteorice ale lui jupiter), astfel încît perturbaţiile marii planete determină schimbări bruşte în comportarea lor; perioada de revoluţie a acestor roiuri e de cîţiva ani (Andromedidele, Draconidele); roiuri cu orbite apropiate de orbita Pămîntului şi cu o înclinare foarte mică faţă de ecliptică; din acest grup provin cei mai mulţi bolizi; perioadele lor de revoluţie sînt de 1 *"3 ani (Geme-nidele, Scorpionidele). S-au stabilit, în numeroase cazuri, corespondenţe între roiurile meteorice şi comete. încă din 1866 s-a constatat că părţi din nucleele cometelor au constituit, prin rupere, corpurile meteorice cari se rotesc pe aceeaşi orbită cu cometa, în general, corpurile meteorice se mişcă pe orbite cari formează un fascicul divergent la periheliu. Studierea unor arii considerabile de radiaţie a permis să se tragă concluzia că traiectorii le meteorilor nu sînt paralele între ele şi că diversele roiuri meteorice au perioade de revoluţie diferite. 3. Meteor. 2. Meteor.: Fenomen atmosferic. După natura sa, se deosebesc: meteori apoşi sau hidrometeori (v.), meteori electrici şi meteori optici. 4. Meteor.3. Meteor.: Telegramă care conţine date meteorologice. 5. Meteor Angot. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje —. 6. Meteori apoşi. Meteor.: Sin. Hidrometeori (v.). 7. Meteori electrici. Meteor. V. Electrice, manifestaţii — în atmosferă. 8. Meteori optici. Meteor. V. sub Optica atmosferei. 9. Meteoric, corp Astr. V. sub Meteor. io. Meteorit, pl. meteoriţi. Astr.: Corp de metal, de piatră, etc. care, provenind din spaţiul interplanetar, după ce a străbătut atmosfera terestră, cade pe Pămînt (v. şî sub Meteor 1). Meteoriţii au mărimi cari variază de la cîţiva milimetri la zeci de metri şi greutatea de la cîteva grame (pulbere fină) pînă la zeci şi sute de tone. Căderea lor e însoţită, de cele mai multe ori, de fenomene luminoase (v. Meteor 1), de zgomote şi de o dîră ca de fum, care persistă cîteva zeci de minute în urma lor. Aspectul exterior al meteoriţilor prezintă nere- Meteoritic, crater ~ 59 Meteorologice, mesaje ^ gularităţi, forme colţuroase, datorite topirii neomogene a meteoritului şi felului în care se roteşte în cădere. Suprafaţa-lor e acoperită de o coajă lucie, adeseori de culoare întunecată, formată din materialul topit, în cursul trecerii lor prin aer, şi care a rămas nepulverizat în atmosferă. După compoziţie, ei se împart în: meteoriţi sideritici (feroşi), de dimensiuni mai mici şi mai puţin rezistenţi la rupere şi la eroziune, constituiţi, în general, dintr-o masă bogată în fier şi nichel; meteoriţi iitosideritici (siderolitici), în cari predomină aliajele de fier-nichel şi la compoziţia cărora se adaugă, în general, minerale cunoscute din scoarţa Pămîntului, ca: piroxeni, amf.boli, feld-spaţi şi olivină; meteoriţi litici (sticloşi sau tectite) constituiţi în mod predominant din silicaţi de aluminiu şi bioxid de siliciu. în urma căderii lor pe suprafaţa Pămîntului, se formează în scoarţă nişte adîncituri ^rotunde, cu diametri variabili, numite cratere meteoritice. în cazul căderii meteoriţilor cu viteze mici (sub 100 m/s), se formează o groapă cu dimensiuni comparabile cu ale meteoritului căzut. Meteoriţii cu viteze mari pătrund însă adînc în Pămînt şi bucăţi din meteorit şi din scoarţa terestră sînt azvîrliteîn jur, formînd un val la marginea gropii, care-i dă aspectul de crater. La viteze mai mari (de mai mulţi km/s), în momentul ciocnirii de scoarţa terestră, meteoritul se rupe total sau parţial, producînd cratere secundare în jurul celui principal. în cratere rămîn, în general, părţi mici din meteoriţi, întrucît, la ciocnire, datorită vitezei mari a meteoritului, masa solidă a acestuia se vaporizează în cea mai mare parte. Cel mai mare crater meteoritic cunoscut există în Canada şi are diametrul de 3600 m, iar al doilea se găseşte în Arizona, ■ lîngă Canyon Diabolo, avînd diametrul de 1300m, adîncimea de 170 m şi înălţimea valului de 40-*-50m, fiind produs de un meteorit cu diametrul de aproximativ 70 m şi cu greutatea de cel puţin 1 milion de tone. în secolul nostru au căzut în Siberia doi mari meteoriţi: primul, la 30 iunie 1908, în regiunea împădurită de lîngă rîul Tunguska, unde a distrus arborii pe o rază de 40 km şi a format multe cratere meteoritice, cel mai mare avînd diametrul de 45 m, pulverizîndu-se complet, — şi al doilea la 12 februarie 1947, la vest de munţii Sihota-Alin (Siberia de sud-est), căzînd sub forma unei „ploi de fier“, într-o zonă unde a format 200 de gropi şi cratere, cel mai mare avînd diametrul de 30 m. în ţara noastră, cel mai mare meteorit cunoscut e cel de la Mociu, din regiunea Cluj, căzut în februarie 1882. 1. Meteoritic, crater^. Astr. V. sub Meteorit. 2. Meteoriticâ. Astr.: Ramură a Astronomiei, care se ocupă cu studiul meteoriţilor din toate punctele de vedere: compoziţie chimică, structură, proprietăţi fizice, distribuţia căderilor pe scoarţa pămîntească, condiţiile de mişcare în atmosferă, etc. 3. Meteorobiologie. Meteor.: Capitol al Meteorologiei, care se ocupă cu „influenţa factorilor meteorologici asupra vieţuitoarelor. 4. Meteorograf, pl. meteorografe. Meteor.: Instrument înregistrator care înscrie simultan, pe un cilindru în rotaţie uniformă, principalele elemente meteorologice (presiunea, temperatura şi umiditatea). Pentru măsurarea presiunii se foloseşte o capsulă Vidi; pentru măsurarea temperaturii, o lamă bimetalică, iar pentru umiditate, un mănunchi de fire de păr. Meteorograful serveşte la sondarea atmosferei în înălţime (v. Sondaj meteorologic). s. Meteorogramâ, pi. meteorograme. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje 6. Meteorologic, avertisment Meteor.: Buletin meteorologic redus, referitor la fenomene periculoase: furtuni, ceaţă, îngheţ, dezgheţ, turbulenţă verticală a aerului, etc. 7. Meteorologic, buletin Meteor.: Informaţie asupra situaţiei meteorologice prezente şi asupra desfăşurării ei viitoare. Buletinul cuprinde: situaţia atmosferică la sol, la staţiunile . meteorologice, sondaje în altitudine, caracterizarea de ansamblu a situaţiei generale, modul în care se va dezvolta situaţia atmosferică în următoarele 3, 6, 12, 24 de ore sau în zilele următoare, etc. Afară de buletinele obişnuite, difuzate zilnic prin radio sau prin scris (ziare), se emit mai multe buletine speciale. Astfel: pentru aviaţie se emit scheme (secţiuni verticale) asupra situaţiei atmosferice pe care o va întîlni o aeronavă, la sol şi în altitudine, de-a lungul rutei de zbor (se predă piloţilor înaintea fiecărui zbor), cum şi informaţii suplementare sau avertismente de fenomene periculoase, transmise prin radio în timpul zborului, în special înainte de aterisare (vizibilitatea pe aerodrom, starea aerodromului, presiunea la nivelul aerodromului, etc.); pentru agricultura se emit buletine privind situaţia generală meteorologică, precipitaţiile, durata de insolaţie, etc. şi, în special, avertismente de îngheţ, de brumă, etc.; pentru radiocomunicaţii se fac prevederi de lungă durată asupra condiţiilor de transmisiune a undelor în ionosferă; pentru drumuri şi cai ferate se emit buletine referitoare la starea solului, la zăpadă, ploi torenţiale, viscol, vînt puternic, ceaţă, etc.;' pentru transporturi fluviale şi maritime se prevăd îngheţul şi dezgheţul, ceaţa, furtuna, vîntul puternic, hula; pentru sporturi de iarna se emit buletine speciale, referitoare la stratul de zăpadă, la ceaţă, precipitaţii, vizibilitate, vînt, etc.; pentru medicina şi terapeutica balneoclimatica, buletinele cuprind date despre regimul electric, asupra radioactivităţii aerului, ultravioletului biologic activ şi asupra stării atmosferice în general. Se emit, de asemenea, buletine speciale referitoare la tehnica construcţiilor (vîntul dominant, cantitatea dş zăpadă şi de ploaie) şi la sursele de energie naturală (regimul apelor, regimul vîntului, radiaţia solară). 8. Meteorologice, mesaje Meteor.: Observaţiile meteorologice vizuale sau cu instrumente, cifrate de fiecare staţiune, după un grup de coduri internaţionale şi transmise centrelor colectoare regionale ale fiecărei ţări (mesajele staţiunilor), cari le retransmit centrului naţional respectiv, spre a le radiodifuza (mesajele centrelor naţionale). Mesajele sînt apoi colectate şi retransmise mai departe de centrele colectoare regionale continentale, şi apoi de centrul continental principal, sub indicativul Meteor Angot. Acest colectiv de mesaje grupează numai observaţiile de la staţiunile principale ale unui continent. Telegramele din cari sînt formate mesajele meteorologice se numesc meteorograme. Prin indicativ se înţelege primul grup de cifre din telegrama meteorologică. El indică staţiunea în care s-a făcut observaţia. Indicativul oraşului Bucureşti este 575. înaintea unei telegrame sau a unui grup de telegrame de aceeaşi natură se notează un al doilea indicativ (internaţional), în litere, care arată structura telegramei şi codul special după care a fost cifrată. Exemple: Climat: Indică mesajele meteorologice cuprinzînd date clima-tologice lunare. Corac: Indică mesajele meteorologice cifrate, cuprinzînd rezultatele sondajelor aerologice. înlocuieşte termenul Temp, ieşit din uz. Neph: Indică mesajele meteorologice cuprinzînd observaţii nefoscopice asupra felului şi deplasării norilor. Pilot: Indică mesajele meteorologice cuprinzînd sondajele de vînt în altitudine. Ship: Indică mesajele meteorologice cifrate, cuprinzînd observaţii le obişnuite (v. Sinop), efectuate pe vapoarele în cursă pe mări şi pe oceane. Sinop: Indică mesajele meteorologice cifrate, emise de staţiunile sinoptice continentale şi cuprinzînd observaţiile obişnuite asupra stării timpului şi a elementelor meteorologice fundamentale. Temp: Sin. Corac (v.). în telegramele meteorologice, mărimile meteorologice sînt indicate prin cifre, cari ocupă locul simbolurilor literale Meteorologie 60 Metil respective din schema generală a telegramei. Pentru fiecare mărime, deci pentru fiecare simboll iteral, a fost stabilit un cod. în cod sînt indicate, în dreptul fiecărei cifre, semnificaţia sau valoarea care îi corespund. în schema unei telegrame meteorologice, poziţia în care vor fi trecute valorile sau semnificaţiile diferitelor elemente sînt indicate prin una sau prin mai multe litere simbolice, cari reprezintă acea mărime. Astfel, în telegramele „Sinop", vizibilitatea e indicată prin a treia cifră din grupul al doilea. în schema telegramei va apărea deci, în această poziţie, litera simbolică V, care corespunde vizibilităţii (—, —, V, —, —,). Starea timpului în momentul observaţiei se exprimă prin două cifre la începutul grupului al doilea, notate în schemă cu literele simbolice w,w (w w V, —, —,). 1. Meteorologie.Meteor.: Ramură a Geofizicii, care se ocupă cu studiul fenomenelor atmosferice. Meteorologia cuprinde Climatologia şi Prevederea timpului. Observaţiile meteorologice curente se efectuează în staţiuni şi observatoare meteorologice şi măsoară valorile şi variaţiile valorilor presiunii, temperaturii şi umidităţii aerului, direcţia şi viteza vîntului, nebulozitatea, cantitatea de precipitaţii, vizibilitatea, iar în anumite staţiuni, special echipate, se cercetează temperatura, umiditatea şi vînturile din straturile superioare ale atmosferei, gradientul potenţialului electric în atmosferă, unele mărimi magnetice, etc. Pentru observaţiile cari se referă la temperatură, presiune, umiditate, vînt şi nori se folosesc instrumente mai mult sau mai puţin standardizate, cari se compară din timp în timp cu instrumente etalon. Aceste observaţii sînt însoţite de observaţii vizuale cari se referă la felul şi la plafonul norilor, la nebulozitate, vizibilitate, la caracterizarea hidrometeorilor şi, în general, a tuturor fenomenelor meteorologice. Observaţiile destinate scopurilor climatologice se fac la orele 8, 14 şi 20, timp local. Observaţiile meteorologice destinateîntocmirii hărţilorsinop-tice se fac simultan în întreaga reţea meteorologică mondială, din trei în trei ore, cu începere de la ora zero, timp mediu Greenwich. Reţeaua meteorologică mondială cuprinde mai multe centre de colectare şi răspîndire, cari, prin marile posturi de telecomunicaţii, transmit rezultatele observaţiilor după un cod internaţional cifrat, astfel încît înscrierea valorilor pe hărţile sinoptice şi întreaga operaţie a prognozei se termină, în orice institut meteorologic, în ce! mult patru ore din momentul în care au fost făcute observaţiile. Rezultatele observaţiilor se înscriu pe hărţi cu anumite semne convenţionale, de exemplu ploaia printr-un punct; burniţa printr-o virgulă; zăpada printr-o stea; etc. Ramura Meteorologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor şi al proceselor atmosferice vizibile pe hărţile sinoptice^ se numeşte Meteorologie sinoptica. în particular, se numeşte Meteorologie dinamica ramura Meteorologiei care se ocupă cu mişcarea maselor de aer. 2. ~ nautică. Nev.: Parte a Meteorologiei marine, care se ocupă cu aplicarea acesteia la navigaţie. 3. Meterez, pl. metereze. Tehn. mii.: Element a! unei lucrări de apărare cu caracter pasager, din secolul trecut, constituit din valul de pămînt şi din lucrările de apărare anexe cari o înconjurau. 4. Methemoglobinâ.Ch/m. biol.: Ferihemoglobinăsau hemi-globină, avînd ca grupare prostetică hematina. Methemo-globina (MetHb) ia naştere prin acţiunea oxidanţilor asupra hemoglobinei, proces prin care ionul feros Fe2+ al acesteia trece în ion feric Fe3+. Methemoglobina nu mai are capacitatea de a fixa oxigenul molecular. Eritrocitele conţin normal 0,5% methemoglobină. Acest echilibru (Hb~>MetHb-j-e") e menţinut în organismul animal de un sistem enzimatic la care participă codehidrogenaza II, diaforaza şi, ca reducător direct, fosfogli-ceroaldehida. în cazuri patologice, methemoglobina depăşeşte valoarea 0,5%. Methemoglobina e un pigment brun în mediu acid şi roşu în mediu alcalin (v. Hematină). 5. Methiodal. Chim.: Sin. Abrodil (v.). 6. Metil. Chim.: CH3 —. Radical organic monovalent. care a fost obţinut ca radical liber, format dintr-un atom de carbon unit cu trei atomi de hidrogen prin trei legături covalente de doi electroni. Cei şase electroni ai legăturilor a astfel formate se repartizează în trei orbitali hibridizaţi sp2 situaţi în acelaşi plan cu atomul de carbon din centru şi formînd, într/i ei, unghiuri de 120°. Al treilea orbital, orbital p, e orientat perpendicular pe planul orbitalilor hibridizaţi sp2 deasupra şi dedesubtul planului în care se găsesc legăturile a şi atomii de hidrogen şi de carbon. Pe acest orbital se găseşte al patrulea electron de valenţă 'al atomului de carbon, care constituie astfel electronul impar care caracterizează starea de radical liber (v. Legătură covalentă, sub Legătură chimică 2). Radicali liberi metil pot apărea în numeroase reacţii, ca de exemplu: reacţiile de impact de electroni (bombardarea moleculelor în stare gazoasă cu electroni acceleraţi printr-o diferenţă de potenţial măsurabilă), descompunerea termică a hidrocarburilor, a derivaţilor organo-metalici, a peroxizilor de diverse tipuri, a azoderivaţilor, descompuneri fotochimice ale unor derivaţi carbonilici, electroliza sărurilor acizilor carbo-xilici, reacţii de transfer de electroni în soluţii, cum rezultă din următoarele exemple: impact 4 de electroni 1200-• -1600° CH4 + * CH CHo + H+ 4-2 e~ CH.—CH Pb(CH3)4 ch;+h‘ 600° ch3+ch3—ch2—ch2 600° P—2 mm Hg 4 CH3+ Pb CH.—CO—CHo h v X= 2000--3000 A ch3—co+ch3 CH^-j-CO Această reacţie se poate produce şi în soluţii, dar în acest caz radicalii liberi metil formaţi sînt mai greu de pus în evidenţă, întrucît se stabilizează mai repede prin reacţie cu solventul: OO O II II CH3—C—O-O-C-CH peroxid de aceti! S00° CH3—N=N—CH3 ——- azometan 100' II —2 a-L-C-O* 2 ch; +2 C02 2CH3-fN2 anod CH,—COO-Na+ electroliză ->ch3—coo* -> ch3+co2 h2o catod ►Na’- NaOH Cu radicalii liberi metil astfel obţinuţi s-au putut iniţia reacţii de polimerizare. Radicalul liber metil e unul dintre radicalii liberi cei mai reactivi şi, din această cauză, are o viaţă foarte scurtă; în condiţiile de obţinere din tetrametil-plumb, concentraţia radicalilor liberi metil formaţi scade la jumătate (timp de înjumătăţire) în circa 0,005 s. Radicalul liber metil se comportă deci, în reacţiile clasice, ca un radical liber cu viaţă scurtă. Au loc reacţii de stabilizare— şoc trimolecular —■ prin dimerizare: CH3-fCH3 + M (inert) CH3—CH3 +M+; reacţii de propagare a unui lanţ de descompuneri termice (v. Cracare): CHj+CH3—(CH2)4—CH3->CH4-f CH3—CH — (CH2)3—CHa->etc. M eti lacetan î I i dă. 61 Metilceluloză Radicalul liber metil reacţionează cu hidrocarburile cari conţin numai atomi de hidrogen primari sau secundari (de ex. etanul sau neopentanul) mai încet decît cu cele cari conţin şi atomi de hidrogen secundari sau terţiari. Radicalii liberi metil pot fi identificaţi prin metoda oglinzilor (v. Radical liber). 1. Metilacetanilidâ. Farm.: Sin. Exalgină (v.). 2. p-Metilacetofenonâ.C/7/'m.:CH3CO—C6H4—CHs. Derivat metilic al metil-fenil-cetonei. Are p. t. 28°, p. f. 228°. Se găseşte în uleiul eteric de lemn de trandafir şi de flori de mimoză. Se obţine prin condensarea toluenului cu anhidridă acetică. ‘E un ulei incolor sau galben pal, cu miros intens în genul cuma-rinei, solubil în alcool. p-Metilacetofenona oxidată cu hipocloi it de sodiu în exces dă acid p-toluic (p. t. 180°); cu permanganat de potasiu trece în acid tereftalic; reducerea cu sodiu şi alcool conduce la metil-p-tolil-carbinol. Se utilizează în compoziţii de parfumerie cu miros floral şi, datorită intensităţii mirosului şi preţului scăzut, în industria săpunului. Sin. MetiI-p-toli(-cetonă, p-Acetil-toluen. 3. Metilacetonâ. Chim.: Sin. Butanonă (v.). 4. Metilanilinâ. Chim.: C6H5—NH—CH3. Amină secundară, derivat al amoniacului în care doi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi cu doi radicali organici: fenil şi metil. Are p. t. —57°; p. f. 196,1°(193I8°)/760 mm, 156°/250 mm, 95°/25 mm, 79,2°/10 mm ; 0,9874; D148 = 0,98 912. E un lichid uleios, incolor, insolubil în apă. Se fabrică, prin încălzirea în autoclavă emailată, a clorhi-dratului de anilină cu metanol, la temperatura de circa 190° şi în condiţii cari să conducă la formarea unei cantităţi cît mai mici de dimetilanilină. în locul acidului clorhidric se poate utiliza şi acid sulfuric, în acest caz folosindu-se o autoclavă de oţel; apar însă unele reacţii cu formare de produşi secundari (dimetileter, etc.). Se foloseşte şi metoda continuă de fabricare din anilină şi alcool, cu catalizator triclorură de fosfor. Alte procedee de fabricaţie sînt: demetilarea dimetilanilinei prin încălzire cu clorhidrat de anilină, obţinîndu-se un randament de circa 55%; tratarea clorbenzenului cu o soluţie apoasă de meti lani lină, în prezenţa unor compuşi de cupru. Meti f an i li na e utilizată ca intermediar pentru fabricarea unor coloranţi trifenilmetanici, de exemplu a Albastrului de lînă rezistent FBL, în care unul dintre nucleele arilice e 1-metil-2-fenilindol, obţinut din monometilanilină şi co-cloracetofenonă. Derivaţi galbeni din clasa coloranţilor stilbenici seobţin prin condensarea acidului p-nitrotoluen-o-sulfonic cu monometilanilină. Meţilanilina se utilizează şi ca antidetonant; constituie materia primă la prepararea tetranitrometilanilinei (tetrilul), care e un exploziv de amorsare. Sin. N-Metilanilină, MetiI-feniiamină. 5. 2-MetiIantrachinonâ. Chim.: Derivat alchilat al antra-chinonei, care are substituit atomul de hidrogen de la C2 cu gruparea metil. Se obţine, sub forma de ace incolore, prin cristalizare din iu- ~ aU ^'n ac‘^ acetic. Sublimează. 2-Metilantrachinona e solubilă în alcool, în benzen, în acid acetic; e mai puţin u ^ lj solubilă în eter; în acid sul- r furie se disolvă cu o colora- ^.\ /.\ ţie galbenă. Constituentul ^ ^ CH3 volatil al lemnului de teck, Ji 1 u numit şi tectochinonă, a fost ^ 5 / \w/ Jdentificat cu 2-metilantra- CCC chinona. H 11 H Se obţine, printr-un pro- O Anhidrida ftalică şi clorură de aluminiu, în raportul de 1:2 moli, se condensează cu toluen la 45-*‘50°. Toluenul se introduce în mare exces, deoarece serveşte şi ca disolvant. Operaţia decurge discontinuu, în vase de fontă echipate cu agitator. Produsul rezultat din reacţie e tratat cu acid sulfuric 10 %, spălat cu hidroxid de so-diu de 5% şi apoi supus precipitării cu acid sulfuric rezidual. Se obţine, cu un randament de 95%, acidul toluil-benzoic, care e tratat apoi cu o cantitate de opt ori mai mare de oleum cuJ0% SOs, la ;115°, pentru închiderea ciclului antrachinonei. în ultimă fază, materialul din reactor se descarcă cu presiune în apă şi se separă 2-meti I-antrachinona. Randamentul e de 90%. în unele cazuri se utilizează direct soluţia de 2-meti l-antra-chinonă în acid sulfuric; de exemplu: prepararea 1-clor-2-metilantrachinonei, 1-nitro-2-metilantrachinonei. 2-Metilantrachinona serveşte la sintetizarea anumitor intermediari şi coloranţi antrachinonici valoroşi, dintre cari: 1-Clor-2-metilantrachinona se obţine industrial prin clorurarea 2-meti(antrachinonei la 5---8° şi la presiunea de 1---2 at, în mediu de oleum-acid clorsulfonic şi în prezenţa iodului catalizator. Din produsul brut se îndepărtează o parte din compuşii poJicloruraţi, printr-un tratamenteu sulfit alcalin. Se foloseşte ca intermediar la prepararea 2,2'-dimeti 1-1,1 '-antradichinoiIuIui. 1-Brom-2-metilantrachinona se obţine cu randament cantitativ prin bromurarea 2-metilantrachinonei în amestec cu acid oleum-clorsulfonic, în prezenţa clorurii de sulfurii. 2,2'-Dimeti 1-1 .V-antradichinoilul se utilizează la fabricarea pirantronei (Portocaliu auriu, Indantren G), prin încălzirea la 150* * * 160° a doi moli de 1-clor-2-metilantrachinpnă cu praf de cupru, în prezenţă de piridină şi folosind o-diciorbenzen ca solvent de suspensie. Randamentul e de circa 88%. Ciclizarea la pirantronă e realizată prin refiuxare cu potasă caustică şi alcool isobutiiic. Colorantul vopseşte bumbacul în nuanţe de portocaliu strălucitor. 6. N-Metilantrapiridonâ. Ind. chim.: Intermediar utilizat în industria coloranţilor antrachinonici. Derivaţii săi cari au importanţă tehnică sînt: N-Metil - 6 - brom - derivatul, O utilizat la prepararea coloran- II tului Alizarin Rubinol R, prin /?\ înlocuirea bromului cu gruparea para-toluidină şi apoisul-fonarea produsului. Colorantul vopseşte lîna şi mătasea în nuanţe roşii rezistente la lumină. Dacă în loc de para-toluidină 8?/^\ « se utilizează anilina sau m- CC Cv »N—CH, H li O H cedeu discontinuu, din anhidridă ftalică şi toluen, în prezenţa clorurii de aluminiu, faza intermediară fiind acidul 2(p-toluil) benzoic (P.T.B.). K HO H || | CCC #\\\ / \ / HO» C C *CH I II II 'H 5CH anilina sau m- '' clor-anilina, se obţine colorantul Roşu Antralan BBT şi, respectiv, Alizarin Rubinol 5 G. Dacă N-metil-6-brom-deri-vatul se condensează cu beta-amino-antrachinonă, se obţine colorantul Roşu Algol BTK. N-Metil-6-amino-derivatul, utilizat la prepararea unor coloranţi rezistenţi roşii-albăstrui, prin condensare cu 6- sau 7-brom-2-para-clor-fenil-antrachinona. 7. Metilarsinat disodic. Farm.: Sin. Arrhenal (v.). 8. Metilhutadienâ. Chim.: Sin. Isopren (v.). 9. Metilcauciuc. Ind. chim.: Cauciuc sintetic, obţinut prin polimerizarea 2,3-dimetilbutadienei. Are rezistenţă mică la uzură şi nu e destul de elastic, proprietăţi asemănătoare cauciucului Buna. (Termen comercial.) 10. Metilcelosolv. Chim.: Numele uzual al metilgiicoluiui (v.). 11. Metilcelulozâ. Ind. text.: Derivat celulozic (eter celulozic) folosit, în unele cazuri, în imprimeria textilă, pentru fixarea pigmenţilor şi în unele apreturi speciale. Se produce cu diferite grade de eterificare şi sub diferite numiri comerciale. Astfel: Produse cu grad mic de eterificare (0,25 grupări—OCHâ la un radical celobiozic), solubile în-alcalii; Tyloze 4 S, SW» 2-Metilchinolina 62 Metîlglîcol Produse cu grad mediu de eterificare (1---3 grupări —OCHa !a un radical celobiozic), solubile în apă rece: Colloresin DK, Tyloze SL, TWA, Hortol A.S. Produse cu grad mare de eterificare, solubile în solvenţi organici: Tyloze A, AT-Zellulose, BZ-Zellulose. 1. 2-MetiIchinoIinâ. Chim.: Sin. Chinaldină (v.). 2. Metilciclohexan, Chim.: Hexahidrotoluen; hidrocarbură ciclică saturată. Se găseşte în fracţiunea de gazolină a multor petroluri (Caucaz, America, Japonia) şi, în CH3 in h2c/ xch2 I I H2C CHo \ / cantităţi mai mici, în gudroanele de la distilarea cărbunilor. E un lichid incolor cu miros de benzen, cu p.t. —126,6°, p.f. 100,93°; df =0,7694; «2£=1,4231 ;Tf=299,1°;jS>f=45,2 atm ; e solu-bil 'în alcool, insolubil în apă. E inflamabil. Se poate obţine prin sinteză, prin hidro- H2 genarea catalitică a toluenului, în prezenţa nichelului redus la 170“200°sau a platinului coloidal la 140 atm, ori prin isomerizarea cicioheptanului cu clorură de aluminiu sau cu alţi catalizatori. Prin dehidrogenarea metilciclohexanului în prezenţa unor catalizatori ca: pîatin metalic pe silicaţi de aluminiu, sescvioxid de crom (Cr203) şj trioxid de molibden (Mo03), sulfuri de nichel, molibden sau wolfram cu sau tară suport, se obţine industrial toluenul. Isomerizarea metilciclohexanului. în prezenţa catalizatorilor Friedel-Crafts sau a altora, conduce la un amestec în echilibru de 1,2-dimetil-ciclopentan sau etilciclopentan şi metil-ciciohexan. Oxidarea energică chimică (cu acid azotic), sau catalitică cu oxid de vanadiu la 480°, conduce la acizi dicarboxicili (acid glutaric, metiladipic). Principala utilizare a metilciclohexanului, în ţările cari prelucrează petrolul, e la obţinerea toluenului, ca solvent pentru esterii celulozei, ca solvent de polimerizare, cum şi în diverse sinteze organice. 3. Metilciclopentan. Chim.: Hidrocarbură ciclicăsaturatăcu ciclu de cinci carboni. Se găseşte în fracţiunea 69**-71° a petro-lurilor din Caucaz, în unele petroluri americane şi romîneşti. CH3 E un lichid incolor, inflamabil, cu p.t. I — 142,445°; p.f. 71,812°; df-0,74864; “ M C~ il-l = 1,4097; Tc =259,61°; ^=49,2 atm, viscozi- , 2 tatea la 20°=0,503 cP; punctul de anilină 34,7. H2C------------CH2 E insolubil în apă, solubil în eter. Se poate prepara şi sintetic din ciclohexan, în prezenţa de clorură de aluminiu sau de alţi catalizatori (Al203, MoS2), ori pe alte căi. Metilciclopentanul e foarte rezistent la agenţii chimici: amestecul sulfonitric îl atacă numai la cald; cu acidul azotic dă, după condiţii, fie 1- sau 2-nitroderivatul, fie, prin deschidere de ciclu, trece în acizi (pentandioic, butandioic, etanoic, meta-noic). Metilciclopentanul e utilizat în sinteze organice. 4. Metilcumarinâ. Chim.: Derivat al benzo-a-pironei pro- venit prin substituirea unui hidrogen cu gruparea CH3. Se cunosc derivaţii substituiţi în pozi- j, ,, ţiile: 3, 4, 5, 6, 7 şi 8. Intre aceştia ^ q se folosesc derivaţii din poziţiile \ ■/’*% 6 şi 7. — 6-Metilcumarina crista- ^ lizează sub formă de ace din alcool N(l7 n etilic. Are p.t. 74,6°-75°, P.f.14 mm HC\ , / ° 174°; e foarte solubilă in alcool eti- ^ lic, eter etilic, benzen şi parţial solubilă în eter de petrol. Se utilizează în parfumerie. — 7-Me-îilcumarina cristalizează sub formă de ace sau de plăci din soluţii hidroalcoolice. Are p.t. 128°, P-f.11mm 171,5°; e foarte solubilă în alcool etilic, în acid acetic şi, parţial solubilă, în apă. Se utilizează în parfumerie. 5. Metndiclorarsinâ.Ch/m.: CH3AsCl2. Derivat organic halo-genat al arsenului. Are p.t—59°; p.f. 133---136°; d —1°1,838. E greu solubil în apă. Se obţine prin tratarea cu acid clorhidric a metii-arsin-oxidului: CH3AsO-f 2 HC! ~>CH3AsCI2-f H2G. E gaz,tje luptă strănutător din clasa arsinelor şi acţionează sub form/1 de vapori; nu formează aerosoli. A fost utilizat în primul război mondial, încărcat în obuze. Are produsul letal 3000, pragul de excitaţie 2 mg/m3 şi limita de suportabilitate 25 mg/m3. 6. MetHen. Chim.: CH2=. Radical organic divalent, derivat teoretic din metan prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen. Timpul de înjumătăţire al radicalului metilen e mult mai lung decît al radicalului metil, iar conţinutul în energie e mai mic, ceea ce denotă o stabilizare electronică interioară. Ca şi ceilalţi radicali liberi, şi radicalul metilen constituie o moleculă stabilă, care ar putea exista indefinit, dacă ar putea fi izolată. Are caracterul unui atom liber, desprins printr-un mijloc oarecare din molecula care-l conţine. E neutru din punctul de vedere electric. Radicalul metilen se obţine prin descompunerea termică sau fotochimică a cetenei: ch2=c=o CH2+CO, sau prin descompunerea diazometanului: CH2=NsN-»CH2+N2. Decelarea radicalului metilen s-a făcut cu o oglindă de telur, cu care dă un polimer al teluro-formaldehidei: (Te=CH2)x. Modul normal de stabilizare a radicalului metilen e formarea de etenă. P*adicalul metilen are un rol important în unele reacţii şi cunoaşterea proprietăţilor sale e necesară pentru interpretarea mecanismelor de reacţie. 7. Metilescuîetincj. Chim.: Derivat al benzo-a-pironei sub- stituit în nucleul benzenic cu grupări OH şi în nucleul piranic cu gruparea CH3. Cristalizează, din ^ soluţie hidroalcoolică, sub formă de h j 3 ace galbene, cu p.t. 272---274°. E solu- q q bilă în apă caldă, în alcool etilic, acid acetic, acid sulfuric concentrat, afcalii / diluate, şi prezintă fluorescenţă albas- j-jq___(_? tră. Soluţiile de metilesculetină absorb radiaţiile ultraviolete cu lungimile de undă de 2900---3200 A; de aceea se utilizează ca filtru solar pentru preparate cosmetice. Sin. 4-MetiIesculetină ; 6,7-Dihidroxi-4-meti leu marină. 8. Metiletilcetonâ. Chim.: Sin. Butanonă (v.). 9. Metileugenol. Chim.: Eter fenol ic avînd o catenă ne- saturată cu trei atomi de carbon. Are p. f. 248***2490. Se prezintă sub forma unui lichid inco- q_^j_j lor, cu miros plăcut. E insolubil în j 3 apă; în alcool 60%, solubilitatea e de q 25%; în eter e solubil în orice pro- ___q__qH. porţie. Se obţine prin acţiunea iodurii jj j 3 de metil asupra eugenolului. Se con- \~\q ch servă în vase închise, ferit de lumină şi de aer. Se întrebuinţează în parfume- | rie. Sin. Eugenol eter meti 1 ic; 3,4-Di- _CH=CH2 metoxi-1 -aii l-benzen. 10. Metilglicol. Chim.: CH3OCH2CH2OH. Eterul monome-tilic al glicolului etilenic. E un lichid incolor, miscibil cu apa, cu p.f. 115*** 130°, d. 0,97 şi care se aprinde la 36°. Formează azeo-tropi cu apa, tetracloretiiena, 2-cloretanolul, n-butilacetatul, etilbenzenul, etilendiamina şi amestecuri ternare cu apa şi etilbenzenul. E cel mai toxic dintre eterii glicolului. *CH 1 .CO Metilglioxal 63 Metilic, alcobl /w Industrial se obţine prin condensarea alcoolului metilic cu etilenoxidul: O / \ ch3oh+ch2—ch2 CH3CH2OCH2OH. MetiIglicoluI şi unii derivaţi ai săi sînt folosiţi pe scară industrială ca solvenţi. Prin condensarea meti Igl icol u I u i cu etilenoxid se obţine metilcarbitolul, un solvent foarte bun: CHoCH.OCH2OH + CH2- O / \ -CH, Gruparea hidroxil liberă poate fi esterificată, obţinîndu-se, de exemplu, acetatul de metilglicoi, de asemenea un bun soivent. 1. Metilglioxal. Chim.: CH3COCHO. Aldehidă piruvică. Lichid galben, mirositor, cu p.f. 72°, !,■4002; df= 1,0455, solubil în apă, în alcool, eter. Polimerizează uşor; în stare de vapori sau proaspăt distilat în soluţie apoasă sau benzenică se prezintă sub formă de monomer; în stare lichidă, proaspăt distilat e dimer. Apare în organismele vii, ca prim termen al fermentaţiei alcoolice a zaharurilor şi al degradării lor în mediu slab alcalin. Se poate obţine prin sinteză, prin oxidarea acetonei şi a aldehidei propilice cu bioxid de seleniu, sau prin oxidarea gli-cerinei la dihidroxi-acetonă şi distilarea acesteia în prezenţă de pentoxid de fosfor (P2Ofi), etc. Proprietăţile chimice ale metilglioxaluiui sînt comune celor ale aldehideior a-cetonice. E folosit în sinteze chimice. Sin. Propanolonă; Aldehidă a-cetonică. 2. Metîlheptenonâ. Chim.: Cetonă aciclică nesaturată deri-vînd de la heptan, avînd dubla legătură la carbonul 1 (forma oc) sau la carbonul 2 (forma P), gruparea meti! ia carbonul 2 şi gruparea carbonil ia carbonul 6. Are p.t. —67,1 °, p.f. 172—174°. \ C=CH—CH»- "CHo CaCI2 • 4 CH3OH ; CuS04*CH30H; MgCI2*6 CHsOH. Disolvă bine nitroceluloza şi, mai puţin, grăsimile şi uleiurile. Se găseşte în stare liberă, în natură, numai ca urme, în cîteva uleiuri eterice. Combinat, se găseşte ca ester a! acidului antra-nilic în uleiul de iasomie, ca ester al acidului salicilic în uleiul de Gaultneria. Eteri metiIici se întîlnesc în alcaloizi şi coloranţi. Procedeul ce! mai important de fabricare a alcoolului metilic consistă în reducerea oxidului sau bioxidului de carbon sub presiune. In acest scop se foloseşte gazul de sinteză, CO-f-H2, obţinut pe diverse căi: din gazul de apă, din gazul de cocserie, din gazul rezultat la gazeificarea lemnului cu oxigen în prezenţa aburului la 1000° şi, cel mai frecvent, din gazul de sinteză obţinut din metan. Utilizarea de bioxid de carbon în loc de oxid de carbon e rentabilă acolo unde există bioxid de carbon ieftin, de exemplu la fermentarea materiilor organice vegetale, cînd se formează şi hjdrogen. înainte de a fi introdus în reacţie, gazul de sinteză e purificat de compuşii organici ai sulfului, cari „otrăvesc" catalizatorul ; de oxigen, care în timpul catalizei trece în apă şi diminuează activitatea catalizatorului, şi de azot, care impurifică metanolul cu amoniac şi amine greu de îndepărtat din produsul final. Catalizatorul e un amestec de oxizi cu compoziţie aproximativă: 60% oxid de zinc, 30% oxid de crom, restul grafit şi urme de alţi oxizi, ca oxidul de mangan, cari acţionează ca promotori. Catalizatorul nu trebuie să conţină urme de metale alcaline cari favorizează formarea de alcooli superiori. Reacţiile cari au loc în cazul folosirii oxidului de carbon sînt: CH3OH+CO=HCOOCH3 HCOOCH3+2 H2=2CH3OH. Reducerea oxidului de carbon se produce în prima treaptă la 30 at şi 80°, în prezenţă de sodiu metalic disolvat în metanol, iar în a doua treaptă are loc reducerea formiatului de metil, @-meti!heptenonă Se găseşte, de regulă, ca amestec de forme a şi p (conţinînd cel mult 25% forma oc) în uleiurile eterice de lămîie, lemongras, citronelă, palmarosa, adeseori însoţită de compuşii înrudiţi: Nnalo!, geraniol şi citral. Se obţine şi din oxidarea terpenoidelor -aciclice. Se prezintă ca un lichid incolor, mobil, optic inactiv, cu miros caracteristic de fructe, asemănător cu acetatul de amil. oc-Meti!heptenona fierbe ia 168°; Ia încălzire cu af cal ii se transformă în forma (3. La oxidare dă numai urme de acetonă. P-Metilheptenona fierbe la 173 * * -174°; la oxidare se transformă cantitativ în acetonă. > ^Metilheptenona se utilizează la parfumarea săpunurilor, cum §• în sinteze organice. 3. Metilic, alcool :CHsOH. Metanol, primul termen din seria alcoolilor primari saturaţi. E un iichid incolor, volatil, inflamabil (arde cu flacără albăstruie), cu miros neplăcut; are p.t. -97,8°; p.f. 64,7°; d^°=0,792; ^°=1,3290. Are punctul de inflamabilitate (în vas deschis) 15,6° şi limita de explozie în aer, la 2.0-°: limita inferioară, 6,72 volume % ; limita superioară, 36,5 volume %; temperatura critică 240° şi presiunea critică ^res'unea de vapori la —44° e de 1 mm Hg, iar la 49,9 e de 400 mm Hg. Metanolul e miscibil cu apa, cu alcoolul etilic, cu eterul; disolvă multe săruri minerale (AgNOa circa 4%; CaCI2 22%; CuS04 13%; NH4CI 3,2%; NH4NOs 14%, NaCI 1,4%, NaJ 43%); formează compuiş de adiţie cum sînt: Schema tehnologica de obţinere a alcoolului metilic. 1) instalaţie pentru obţinerea gazului; 2) turn de spălare; 3) gazometru pentru gaz brut; 4) instalaţie de desulfurare; 5) convertor; 6) răcitor; 7) gazometru pentru gaze de conversiune; 8) compresor I; 9) instalaţie de aerisire; 10) turbină Pelton; 11) turn de spălare; 12) vas de captare pentru ulei; 13) turn cu cărbune activ; 14) pompă de recirculare; 15) separator de ulei; 16) schimbător de căldură; 17) sobă de sinteză; 18) destinderea gazului; 19) instalaţie pentru produsul de sinteză. la 175***185° şi în prezenţă de catalizatori, jumătate din cantitatea de metanol care se formează în treapta a doua e introdusă în treapta întîi, astfel încît din cele două reacţii, prin însumare, rezultă: CO+2 H2=CH3OH ; AHm= -21,660 kcal. în cazul folosirii bioxidului de carbon, reacţia de sinteză e: COă+3 H2=CH20H+H20; AH298=-14 kcal. Metiliononă 64 Metiloranj Fazele procesului de producţie sînt; purificarea gazului de sinteză, comprimarea, trecerea amestecului comprimat peste catalizator, condensarea produsului de reacţie, purificarea metanolului (metanolul brut obţinut prin acest procedeu conţine şi alcooli superiori ca alcool propilic, isobutilic, isoamilic, urme de amine, acizi, hidrocarburi nesaturate). Se neutralizează acizii cu carbonat de calciu şi apoi se purifică metanolul prin distilare. Fluxul tehnologic poate fi urmărit în schemă. Un procedeu mai vechi, care se mai foloseşte încă, dar care acoperă numai 2% din producţie, e cel bazat pe valorificarea produselor rezultate la distilarea uscată a lemnului. Metanolul se găseşte în fracţiunea de acid pirolignos în proporţia de 3%. Prin fracţionarea acidului pirolignos se obţine o fracţiune alcoolică, de vîrf, cu compoziţia aproximativă: metanol 65***70%; acetonă 10***15%; acetat de metil 10* * * 15 % ; acetaldehidă 1***3%: alcool alilic 0,5* * * 1 %; ulei de metil, restul. După neutralizarea cu lapte de var, fracţiunea alcoolică se separă prin distilare fracţionată, în coloane succesive, în următoarele produse: metanol pur, spirt denaturat, disolvanţi, uleiuri de metil. Sînt în curs cercetări pentru obţinerea metanolului prin procedee fără presiune. S-a pus la punct un procedeu care, pentru moment, prezintă numai interes ştiinţific, prin care acidul carbonic e disolvat într-un eter (de ex. dietilen-glicol-dietil-eter) şi apoi hidrogenat la metanol, fără presiune şi la temperatura ordinară, în prezenţa de L.iAIH4 în exces. Un metanol foarte pur, indiferent de procedeul de obţinere, se prepară prin intermediul complexului cu clorură de calciu. Activitatea chimică a metanolului e similară celei a alcoolilor saturaţi. Gruparea CH3 reacţionează ca şi celelalte grupări alchil,,însă dă şi reacţii specifice, ea fiind unica grupare alchil nelegată de un atom de carbon. Alcoolul metilic prezintă următoarele reacţii mai importante: — Formează metoxizi metalici: 2CH3OH + 2 Na 2CH3ONa+H2. Metoxidul de magneziu e folosit la prepararea alcoolului metilic absolut. — Formează săruri şi esteri cu acizii anorganici: ch3oh+hno2 -> ch3no2+h2o. — Se descompune catalitic la 350*"400° sau, distilat pe praf de zinc, trece în C02+H2. — Prin dehidrogenare şi oxidare parţială se obţine formaldehidă: CHoOH (a) CH20 + H2 (reacţie endotermă) (b) CH3OH+V2O2 -> CH20+H20 (reacţie exotermă) A H- -38 kcal/mol. Deoarece reacţia de dehidrogenare e endotermă, se trimite peste catalizator, odată cu vaporii de metanol, şi aer, care arde o parte din hidrogenul format, menţinînd astfel temperatura optimă de reacţie, 500---7000. Drept catalizator se foloseşte cupru metalic sau argint. — Cu halogenii dă metilhalogenuri; cu amoniacul se formează un amestec de amine primare, secundare şi terţiare. Metanolul formează derivaţi ca: metil-para-brombenzoat, metil-3, 5-dinitrobenzoat, metil-paranitrobenzoat, derivaţi utilizaţi la identificarea metanolului. Identificarea urmelor de alcool metilic se face prin oxidarea la formaldehidă şi detecţia acesteia cu rosanilină sau cu fuchsină bisulfitică. în amestec cu alcool etilic e identificat prin flacăra verde care se obţine Ia arderea în prezenţa acidului sulfuric. Alcoolul metilic e foarte toxic şi, în consecinţă, se manipulează cu atenţie, evitîndu-se inhalarea vaporilor, sau contactul direct cu pielea, care îl absoarbe foarte uşor. Simptomele intoxicaţiilor cu metanol consistă în iritaţii ale mucoaselor nazale, ale ochrfor, în ameţeli, dureri de cap, greţuri si chiar turburări ale vederii. Orbirea apare atunci cînd metanolul ajunge în sînge. Ca antidot se recomandă lactat de sodiu şi,* în ultimul timp, carbonat de amoniu, care neutralizează acidul formic rezultat din metanol şi transformă formaldehida toxică în hexametilentetramină netoxică. Cea mai mare parte din producţia de alcool metilic e utilizată la sinteza formaldehidei (circa 44%); ca anticongelant (circa 38%), ca denaturant (5%), în sinteze organice (5%), ca solvent (8%). în sinteze organice, afară de formaldehidă, e utilizat la obţinerea de esteri (solvenţi), la fabricarea de explozivi, dime-tilanilină (intermediar pentru coloranţi), metilamine, dimetil-sulfat, metilantrachinonă, clorură de metil, la metilarea unor coloranţi sintetici. E folosit drept carburant pentru motoare cu compresiune mare (automobile de curse, avioane), datorită valorii mari antidetonante. Alcoolul metiiic e un disolvant pentru lacuri, avînd un timp de evaporare de 6,3 ori ma> lung decît al eterului; e folosit ca solvent pentru vernis-uri, adezivi, lubrifianţi; ca denaturant pentru alcoolul etilic. Alcoolul metiiic obţinut prin fracţionarea acidului pirolignos poate fi folosit brut în industria pielăriei, la fabricarea disolvanţi lor pentru lacuri, ca alcool de ars, denaturant al alcoolului etilic şi ca lichid anticongelant. Sin. Metanol. 1. Metiliononă. Chim.: Principiul cu miros de toporaşi din rădăcina de micşunea (Iris florentina). V. sub lononă. 2. Metilnonilcetonâ. Chim.: CH3—CO—(CH2)8CH3. Cetonă din grupul combinaţiilor monocarbonilicesaturate. Are p.t.13,5°; p.f. 223•••226°; d. 0,83. Se găseşte în uleiul distilat din Ruta montana, Ruta gra-veolens şi în uleiul de soia. Se izolează prin distilare fracţionată şi purificare prin intermediul compusului bisulfitic, din care cetona se regenerează prin descompunere cu acizi sau cu alcalii. Prin oxidare cu anhidridă cromică dă acid pelargonic şi acid acetic. Se utilizează în compoziţiile de parfumerie. Sin. Unde-canonă-(2). 3. Metiloluree. Chim.: H2N—CO—NH—CH2OH. Derivatul monometilolic al ureei. Se prezintă în cristale incolore cu p.t. 111°; e solubilă în apă 40---45 %; solubilă în alcool metilic, insolubilă în eter. Se poate obţine prin condensarea ureei cu formaldehida în soluţie apoasă, în prezenţă de săruri sau de catalizatori alcalini. Metilolureea e foarte reactivă din punctul de vedere chimic: cu formaldehida trece întîi în dimetiloluree şi apoi, în condiţii mai drastice, în produse cari conţin legături metilenice şi metileneterice. Prin încălzire sau adăugare de acizi, se insolu-bilizează prin rezinificare. Metilolureea e primul stadiu în formarea răşinilor ureo-formaldehidice. Metilolureea se utilizează, alături de dimetiloluree, Iatăbă-cirea pieilor (tăbăcire cu răşini). 4. Metiloranj. Chim.: H H H H . c—C C—C #y 2'^ #2 3^ (CH3)2n c^5, 6/i;c-n=n—a 6 c=c H H / 4C—SO.,H Colorant monoazoic acid : acid 4/-dimetil~amino-azobenzen-4-suI-fonic. Se prezintă sub forma de foiţe sau de pulbere galbenă-portocalie. E insolubil în alcool. în apă se disolvă cu coloraţie galbenă (0,3 g în 100 g apă). Cu acidul clorhidric, metil-oranjul, în soluţie nu prea diluată, reacţionează şi dă un precipitat cristalin roşu-cafeniu. Se obţine prin cuplarea acidului diazo-benzen-sulfonic cu dimetilaniIină. E foarte sensibil la Metiloxidare *<55 Metinici, coloranţi acizi, din care cauză nu se întrebuinţează drept colorant textil. Se întrebuinţează în Chimia analitică drept indicator cu virarea culorii de Ia roşu la galben, în intervalul j&H = 3,1 —4,4. Metil-oranju! are, în mediu neutru şi alcalin, o structură azoidă (sare de sodiu), iar în mediu acid are o structură chinoidă: (ch8)2n—c; H H H H c—c O—C i j 14. C—N=N—C c—SO3 ---- -H+ xc=c/ xc=c/ H H H H galben (mediu alcalin şi neutru) : (CH3)2N=-/ H H C=C H H c—c s % C=N—N—C" VC—SO- 'c-c' xc=cx H H roşu (mediu acid) H H Se mai întrebuinţează la determinarea volumetrică a sta-niului bivalent (Sn!l decolorează la cald metiloranjul), la identificarea reductorilor puternici (Ti111, Cr11, etc.) şi a oxidanţilor (Cl2, Br2) cari decolorează indicatorul. ' Sin. Heiiantină, Oranj III. * 1. Metiloxidare. Chim. biol.: Procesul de oxidare a grupărilor terminale metil din molecula unor compuşi organici, ca acizi graşi,' terpene, etc. Reacţia e catalizată în organism de acidul adenozin-trifos-foric (ATF) şi de acidul adenozin-difosforic (ADF), în prezenţa fosfaţilor şi a sărurilor de magneziu. 2. (3-MetiIumbeliferonâ. Chim.: Eterul metilic al umbeli-feronei. Are p.t. 117°; se prezintă sub formă de cristale incolore. Se găseşte în uleiul de muşeţel german (Matricaria chamomilla L.) H şi în uleiul de lavandă francez. Se . C. O. ✓ \c/ \ I II HC C V' xc^ co I CH H H izolează din uleiurile cari îl conţin, qq_______q prin tratare cu soluţie concentrată de hidroxid de bariu şi regenerarea lactonei cu acid clorhidric diluat. E supus fotodimerizării; forma metastabilă are p.t. 181°, iar forma stabilă, p.t. 207“*208°. Se utilizează ca filtru solar pentru preparatele cosmetice antisoiare, absorbind parţial radiaţiile cu lungimea de undă între 2800 şi 3800 A. Sin. 7-Metoxicu-marină, Herniarină. 3. Metil-violet. Ind. chim.: Colorant trifenil-metanic bazic, cu trei auxocromi; derivat N-alchilatal pararozanilinei. Se prezintă sub formă de bucăţi cu luciu 'CH HC XC—N(CH3)2 H H C C verde metalic sau / ^ ^ sub formă depui- CH3HN C '~LJ 1^ bere. E solubil în l_.1L > «L > apă şi în alcool cu \ // \ / \ a, o coloraţie viole- CCC tă, Se obţine prin H H, H oxidarea dimetil- / \ aniIinei cu aer, în HC CH prezenţa sulfatu- ,.11 " lui de cupru drept \ / catalizator. C Metil - violetul H fiind un cation N*(CH3)2]CI- .organic cu greutate mare, precipită mulţi anioni complecşi gr-ej, iar în. .soluţie acidă această precipitare e însoţită de ittodificârea coloraţiei. Re această proprietate se bazează folosirea metil-violetului la determinarea colorimetrică a unei serii de elemente ca: Zn, Cd, Hg, TI, Au. E folosit ca indicator de p\-\ cu virarea culorii de la galben la verde, în intervalul j&H=0,13--*0,5l şi de la albastru la violet, în intervalul ^H=1,5***3f2. MetiJ-violetuI formează cu acizii fosfowolframic şi fosfo-molibdo-wolframic lacuri rezistente la lumină de tip Fanai (v. Fanai, coloranţi ~). De exemplu: violet Fanai R, violet Fanai R supra; violet Fanai R extra; violet Fanai RM. . Prin încălzirea metil-violetului cu metanol şi acid clorhidric sub presiune se obţine un colorant: Metil-Verde, cu rezistenţă mai bună la lumină decît verdele Malachit, pe care totuşi nu îl poate îniocui complet. Sulfonarea metil-violetului decurge greu, astfel încît pentru obţinerea de coloranţi violeţi acizi se introduc în moleculă resturi benzilicecari, fie că conţin grupări sulfonice, fie că se sulfonează ulterior. Metil-violetul se utilizează în cantităţi mari la vopsirea bumbacului mordansat cu tanin şi a mătăsii, la imprimarea pe bumbac şi la fabricarea de cerneluri, creioane de copiat, panglici pentru maşini de scris; e folosit şi la albirea lînii, pentru corectarea tonului gălbui. Sin. Clorhidrat de pentametil-pararozani-lină. V. şî Trifenilmetanici, coloranţi 4. Metilzaharuri. Chim.: Monozaharide cari nu corespund formulei generale C (HaO) . De exemplu: L-ramnoza (6-desoxi- l-manoză), care corespunde formulei C6H1205. 5. Metinici, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi organici cari conţin în moleculă una sau un număr impar, de .grupări metinice (—-CH=), ca parte a sistemului lor cromofor; grupările metinice formează o catenă cu doi auxocromi la margine. Din acelaşi grup fac parte şi coloranţii cianinici (v.) cari conţin această grupare. Coloranţii metinici au o importanţă mai mică, unii dintre ei fiind folosiţi drept coforanţi galbeni de dispersiune, pentru acetat de celuloză. Coloranţii cianinici sînt utib'zaţi în mod special ca sensibili-zatori fotografici şi, mai puţin drept coloranţi pentru textile. Un colorant polimetinic rezistent la alcalii şi la acizi e Astra-floxina FF (roşu indolenin): H c H3C HO7" ^C—Cx II I x HC C / XC^ XNX H I CHa CHo H H,C CHo C —c' C=CH—CH=CH—C / 6'CH N—C CH I W CH. SC7 H Cl“ E un colorant bazic, care dă o nuanţă roşie strălucitoare pe bumbac mordansat cu tanin şi e utilizat la imprimare, pe bumbac cu tanin şi direct pe lînă. Are rezistenţă slabă la lumină. Nu se foloseşte la vopsitul mătăsii acetat. Formează lacuri toarte rezistente Ia lumină, de culoare roşie-albăstrie strălucitoare, cu acizii fosfo-wolframic şi fosfo-molibdo-wolframic ; de exemplu : colorantul roşu Fanai B Supra (v. Fanai, coloranţi-^). Prin substituirea poziţiilor 5 : 5’ din nucleul benzenic se obţin coloranţi cu nuanţa schimbată spre violet-roşcat; de exemplu: Astraviolet FF extra (5,5’-diacetil-amino-), Astra-violet FN (5,5’-dimetoxi-). Prin scurtarea lanţului de grupări metinice în Astrafloxină, nuanţa trece spre galben, iar prin lungirea lanţului, nuanţa trece spre albastru sau verde. O serie de coloranţi de tip Astrafloxină au numirea comercială de Astrazone, fiind utilizaţi pentru vopsirea şi imprimarea mătăsii acetat. .... - 5 Metionină 66 Hetopă Prepararea coloranţilor polimetinici se poate realiza pe două căi; prin condensarea bazei lui Fischer (1, 3, 3-trimetiI-2-metilenindolină): H C. HaC CH \ N I CH HC^ XC HC C 'c' C=CH, H cu o aldehidă aromatică, în prezenţa acidului acetic; de exemplu: roz Astrazon FG, roşu Astrazon 6 B, care conţine la nucleul benzaldehidic o grupare dialchil-amino, în poziţia para; — prin condensarea 1, 3, 3'-trimetil-2-metilenindolin~ acetaldehidei: H C HaC CH* // \_ 3 HC NC I ii HC C H \ C=CH—CHO CHo cu o amidă aromatică, în prezenţă de acid acetic mineral; exemplu: galben Astrazon 3 G.V. şi Cianinici, coloranţi —. î. Metionina. Ch im. biol., Farm.: a-Aminoacid al i fat ic, din grupul tioaminoacizilor; acidul a-amino y-metil-tio-butinc, Are p.t, 281 * *-283°. Metionina e unul dintre cei zece aminoacizi esenţiali, CH9— ch2- NHo cari nu sînt sintetizaţi de orga- ‘ | nismul animal, ci sînt luaţi de acesta ^ din hrană. Metionina e larg răspîn- 3 dită în substanţele proteice. Conţinutul proteinelor în metionină, reprezentat în moli de metionină la 1G5g proteine, e următorul: albumină ser (bou) 5; (3~lactoglobulină 22; Y'g*0frui>nă ser (om)7; miosină 23 ; aldolază 8 ; a-cazeină 17; hemoglobină(cal)7; zeină 16; cheratină (lînă) 5; fibroină (mătase) 17. Metionina a fost obţinută prin sinteză plecînd de la aldehida metil-tio-propionică; aceasta se obţine, la rîndul său, prin adiţia metilmercaptanului la acroleină. Pentru obţinerea metioninei se foloseşte, fie sinteza Strecker, în care aldehida e tratată cu acid cianhidric şi amoniac (în practică, cu cianuri alcaline şi clorură de amoniu), pentru a obţine nitrilul a-aminoacidului, din care, prin hidroliză cu acizi, se obţine a-aminoacidul, fie sinteza Bucherer, care consistă în transformarea aldehidei în cianhidrină, tratarea cu carbonat de amoniu pentru a obţine hidantoina corespunzătoare şi apoi obţinerea a-aminoacidului prin hidroliză cu hidroxizi alcalini. Metionina îndeplineşte în organismele vii funcţiunea importantă de agent de transmetilare, cedînd gruparea metil unor acceptori potriviţi şi transformîndu-se în omocisteină. Aceasta poate primi gruparea metil de la colină sau betaină şi regenerează astfel metionina. S-a stabilit că organismul animai nu poate sintetiza grupări metil transferabile şi că acestea provin din compuşii cuaternari conţinuţi în hrană, colină şi betaină, transferul făcîndu-se prin intermediul sistemului omocisteină-metionină. Metionina poate fi deci înlocuită în hrana animalelor cu homocisteină, dar e necesar să se dea şi colină sau betaină. Metionina stimulează creşterea plantelor şi a păsărilor. La om are acţiune lipotropă. Metionina se foloseşte ca adiuvant în bolile de ficat, pentru a preveni infiltraţiile grase şi intoxicaţiile cari lezează celula hepatică. Sin. Meonină, Metionă, Acid y-metiltio-a-amino-butiric. 2. Metis, pl. matişi. Zoot., Pisc.: Formă obţinută prin încrucişarea reprezentanţilor aceluiaşi gen şi ai aceleiaşi specii, însă din rase diferite. 3. Metisare. Zoot., Pisc.: Operaţie de obţinere a metişilor. Se poate face liber în natură, sau se obţine prin reproducerea naturală supravegheată şi dirijată, cum şi prin fecundaţie artificială. E practicată în scopul ameliorării raselor de animale prin îmbunătăţirea calităţilor lor economice, pentru un cît mai mare randament, şi urmăreşte: mărirea capacităţii de asimilare a hranei naturale şi artificiale, deci asigurarea unei dezvoltări în timp scurt cu spor de creştere mare, o constituţie robustă, ţesut muscular puternic în detrimentul scheletului, vitalitate şi prolificitate mari, cum şi rezistenţă mare la boli. 4. Metochinonâ. Foto.: [C6H4(OH)2,2CeH4(OH)(NHCH8)]. Developator (v.) compus, format dintr-o combinaţie de hidro-chinonă (v.) şi metol (v.) bază. Permite obţinerea uşoară a unui revelator (v.) prin disolvare într-o soluţie de sulfit, fără adaus de aicalii; ia disolvare, metochinonâ se scindează în constituenţi, baza liberă amorsînd developarea, care e continuată de hidrochinonă. 5. Metoda, pl. metodâ. Gen.: Modul sistematic de procedare în vederea atingerii unui scop. în modul cel mai general de a aborda, de a cerceta şi de a studia natura, societatea şi gîndirear propriu filosofiei, se deosebesc metoda dialectica şi metoda nedialectică, metafizică. Metoda dialectică, proprie materialismului dialectic, consistă în considerarea complexelor de evenimente, din totul unic pe care-l formează realitatea obiectivă, în conexiunea şi condiţionarea lor mutuală generală, conform cu legile cele mai generale de schimbare şi dezvoltare: ale trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi reciproc, ale luptei (negării) contrariilor inseparabile (unitatea contrariilor), şi ale negării negaţiei, adică ale negării vechiului de către nou, la fiecare nivel al dezvoltării. Metoda nedialectică nu e ştiinţifică. Din punctul de vedere al speciilor de operaţii logice se deosebesc, în ştiinţele speciale, metode deductive, în cari se trecFcJe la pro pozîţiî presupu$e valabile la propoziţii cari au implicaţii mai restrînse sau egale cu ale primelor, cari sînt consecinţele lor logice, — şi metode inductive, Jn cari se trece de la propoziţii presupuse Valabile la propoziţii cari au implicaţii ce depăşesc implicaţiile propoziţiilor de plecare, („inducţia" completă din Matematică nu face parte din această inducţie, ci'este o formă specială a deducţiei.) Din punctul de vedere al 'sensului de trecere între tot şi părţi, se deosebesc, în ştiinţe, metode analitice, ln cari se trece de la un tot la părţi — şi metode sintetice, în cari se constituie un tot plecînd de la părţi. Din punctul de vedere al prezentării,.se deosebesc, în ştiinţe, metoda axiomatică, în care ştiinţa e prezentată cu ajutorul unui sistem de concepte primitive şi al unui sistem de axiome (v.), cari reprezintă legile ştiinţei respective şi sînt considerate că definesc implicit conceptele primitive — şi metoda constructivă, în care conceptele se construiesc în definiţii prin punerea (or ca egale cu o combinaţie de concepte şi semne cunoscute, la cari se referă legile ştiinţei considerate. Definiţia, deducţia, fondarea (în sensul de indicare a temeiurilor) şi demonstraţia sînt exemple de operaţii metodice. e. Metol. Ch im., Foto. V. Genol. 7. Metopâ, pl. matope. Arh.: Spaţiul dintre triglifele frizei ordinului doric, de formă pătrată, închis cu o placă de piatră netedă sau decorată cu picturi, mai frecvent cu sculpturi, repre-zentînd scene mitologice, de lupte, etc., cari contribuie, în mare măsură, la efectul decorativ general al edificiului. La primele construcţii, executate din lemn, metopele erau spaţiile libere dintre grinzile transversale ale căror capete erau apărate de Metoxâzorte 67 Metrică triglife; imitate şi ia construcţiile de piatră, metopele capătă numai un rol decorativ. V. fig. sub Triglif. î. Metoxazone, sing. metoxazonă. Chim.: Derivaţi antrachinonici conţinînd gruparea: O H a H C C C N HC^ V I II II I I HC C C C O ^cx xcx Xc^ H II O H ■II O folosiţi la prepararea unor coloranţi de cadă (de ex. „colorant verde"). Se obţin, de exemplu, din acidul 2-amino-antrachinon-3 carboxilic, care reacţionează cu acidul benzoic în mediu de acid sulfuric oleum, pentru a forma C-fenil-metoxazona: O HC l H C H II H C C C N ^ \_/ \_/ V./ ^ X o H II c . c \ /1\ HC C *Cr- I II II HC C SCH H II O menadionă CHo c cx HC^ XC/x 8C—OCHo HC «CH ^cx xcx H II O metoxi-2-nafto chinond E un compus cu activitate antivitaminică K. H2C I HO CH2—O—CH3 -cf ‘ XC—OH I I II HG, „C- -CH, H H C—C C—Q? ^CH li II | I \q==.c/' C C C O u u xc/ xc/ H H H II H II O O 1,2-Metoxazona se poate prepara de la acidul 1-amino-antra-chinon-2 carboxilic în mediu de nitrobenzen şi sub acţiunea clorurii de fier (FeCI3) sau a clorurii de aluminiu (AICI3). 2» p-Metoxiacetofenonâ. Chim.: CH3CO—C6H4—OCH3. Metoxi-derivat al metilfenilcetonei. Are p.t. 38***39°, p.f. 258°, d.1,082. Se prezintă ca o masă cristalină, cu miros puternic de heliotrop. E solubilă în 4-*-5 volume de alcool 50% şi puţin solubilă în apă. Tratată cu exces de hipoclorit de sodiu în soluţie rece de metanol, trece în acid p-metoxibenzoic (p.t. 184°). Prin oxidare cu permanganat de potasiu în soluţie alcalină, dă acid p-metoxi-fenil-glioxilic (p.t. 90°). La degradare cu acid peracetic se transformă în p-hidroxianisol. Se utilizează în produsele de parfumerie fină, de tip floral (liliac, mimoza, cassia). Sin. p-Anisil-metil-cetonă, p-Acetil-anisol. 3. Metoxiclor. Ind. chim.: Numire tehnică uzuală a compusului p, p'-dimetoxidifeniltricloretan sau 1,1,1 -triclor-2, 2-bis (p-metoxifenil)-etan, un analog metoxilat al insecticidului DDT (v.). Se întrebuinţează ca insecticid (v.). 4. Meioxîl. Chim.: Radicalul —OCH3. 5. Metoxi-2-naftochinonâ. Chim. biol.: Compus din grupul vitaminelor K, obţinut prin înlocuirea grupării 2-metil cu o grupare metoxi, din menadionă (vitamina K3): 6. Metoxipiridoxinâ. Chim. biol.: Combinaţie eterociclică cu caracter aromatic, din grupul piridinei; eterul monome-tilic al piridoxinei. Antagonist puternic al vitaminei B6. Activitatea antivitaminică se exercită asupra unor efecte biologice ale acestei vitamine (creşterea animalelor, creşterea microorganismelor, metabolismul triptofanului, activitatea enzimatică, etc.). Sin. 2-Metil-3-hidro-xi-4-metoximeti!-5-hidroximetilpiridină. 7. Met rea fot, pl. metrafoturi. Foto.; Exponometru (v.) foto-electric, universal, complet automat, echipat cu un apărător de lumină care elimină lumina difuză a cerului, construit şi funcţionînd ca parasolarul- (v.) pentru obiective. Poate indica timpi de expunere (v.) între 1/1C00 s şi 120 s, pentru diafragme de 1,4--*22 şi sensibilităţi ale materialului sensibil fotografic (pelicule şi plăci) de 10/10°***25/10° DIN. Are un element amplificator pentru măsurarea impresiunilor luminoase slabe. Var. Metraphot. s. Metrezâ, pl. metreze. Cinem.; Instrument de măsură folosit în cinematografie pentru a măsura lungimea filmelor sau a benzilor de magnetofon. Acestea, prin intermediul perforaţiilor din lungul lor, antrenează o tobă dinţată care, la rîndul ei, acţionează, printr-un sistem de roţi dinţate, indicatorul de metraj. La alt tip de metreze, elementul care stă la baza măsurii e diametrul momentan al bobinei de film sau al benzii de magnetofon (v. fig). Metoda comportă erori datorite faptului că materialele măsurate au grosimi diferite. 9. Metric. 1. Gen.: Calitatea mărimilor de a admite o măsură. 10. Metric. 2. Ger..: Calitatea unei proprietăţi a unei figuri, respectiv a relaţiei care exprimă acea proprietate, de a se referi la lungimi, la arii sau la volume. 11. Metric, sistemul Ms, V. sub Sistem de unităţi de măsură. 12. Metrica. Mot.: pl. metrice. Sistem de măsuri care se asociază unei mulţimi date. într-o mulţime $$ se introduce o metrica generala asociind fiecărei perechi de elemente a, b din un număr real nenegativ p (a, b), care se numeşte distanţa dintre elementul a şi elementul b. O mulţime organizată cu o metrică generală se numeşte spaţiu metric general. De exemplu, mulţimea 2$, formată de perechile de numere reale (x, y), cari verifică condiţiile 0y))=0 pentru y — y’ P ((x> j)»’ (*'» y))=V — 2 + (j — y):2 pentru x=fzx' e un spaţiu metric general. O metrică se numeşte proprie dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii: p(a, b)~0, dacă a e identic cu b şi numai în acest caz (axioma identităţii); p(a, b) = p(b, a) (axioma simetriei); p(a, b)+-p(b, f)> p(a, cr), oricari ar fi" elementele a, b, c distincte în 2$ (axioma triunghiului). 5* Metrezâ. î) suportul bobinei; 2) bobina de film 3); roia; 4) ac indicator; 5) cadran gradat în unităţi de lungime a filmului. Metrică 68 Metrica: O mulţime 9$ organizată cu o metrică proprie se numeşte spaţiu metric. De exemplu, mulţimea numerelor reale, în care distanţa între două elemente a, b e definită de relaţia: (2) 9{a,b) = la-bl e un spaţiu metric. Tot un spaţiu metric e şi mulţimea funcţiunilor f(x) reale şi continue de o variabilă reală x, definite pe segmentul [0, 1], metrizată de distanţa (3) 9(fv /2)=max.|/1—/2|. Dacă ral, numărul inf. p{ava2) unde£2€$0?2 se numeşte distanţa de la la notîndu-se p(^lf P,2). într-un spaţiu metric există relaţia: p ®?i, m2)=p m2> md- Dacă 3D^jl se reduce la un singur element a, se obţine distanţa de la acest element la mulţimea $t2: p(a, 9). Diametrul unei mulţimi care aparţine unui spaţiu metric general e numărul sup. p(a, b), a şi b fiind două elemente arbitrare ale lui gft. O metrică generală p(a, b), introdusă într-o mulţime yjt, induce o organizare topologică în 9$, asociind unei submuliimi $h a lui mulţimea punctelor aţtyl cari satisfac relaţia p{a> 30^)~0. Metrica introdusă determină deci un spaţiu topologic. Reciproc, fiind dat un spaţiu topologic general 3$ (v. Topologie), dacă o metrică p(a, b) asociată punctelor lui 9$ induce în 3$ o organizare topologică ce coincide cu corespondenţa topologică dată a spaţiului 3$, se spune că spaţiul topologic general admite metrica p(a, b). Un spaţiu topologic general se numeşte general metrizabil, dacă admite cel puţin o metrică generală, iar în cazul în care admite cel puţin o metrică proprie, se numeşte metrizabil. Două metrice diferite p(a, b), p\a; b), introduse într-o aceeaşi mulţime 9$, se numesc topologic echivalente, dacă induc aceeaşi corespondenţă topologică în $)£. Pentru ca metricele să fie topologic echivalente e necesar şi suficient ca relaţiile p(Dli) = 0, p'(a, 30^) = 0 să fie simultan verificate sau simultan înlăturate, a şi fiind, respectiv, un element arbitrar şi o submulţime arbitrară din $'?. Metricele remarcabile sînt următoarele: Metrica lui Cayley: într-un spaţiu proiectiv real cu n dimensiuni S , se consideră o hipercuadrică (Q), numită hipercu. adrică fundamentală sau absolut. Prin definiţie, distanţa dintre două puncte X(x.), Y(y.) din S e numărul: (4) d{X, Y)= k\n(X,Y,Ti: 1\), unde Tv T2 sînt punctele de intersecţiune a dreptei (X, Y) cu hipercuadrica (O), iar k e un factor constant, acelaşi pentru toate distanţele. Metrica astfel definită e o metrică proprie. Dacă cel puţin unul dintre punctele X, Y tinde să coincidă cu un punct al lui (H), distanţa tinde către infinit. Dacă hipercuadrica fundamentală e reprezentată în coordonate proiective omogene de ecuaţia: ' a£L—aL (5) ,k~aki i,k =1,2, . , «,//+ 1 expresia distanţei e d (X, Y)*=k I n a (6) : unde xy -v«: xx yy a xy n xy =Yic i, k 'xy 2‘ 'ikXhyk -o o xx yy e forma polară asociată formei pătratice Sl(x)^Y,a-Lx.x^ Distanţa e definită în afară de multiplii 2km ai perioadei logaritmului natural.. Proiectivităţile spaţiului Sn cari invariază hipercuadrica (O) invariază şi distanţele. Aceste automorfisme ale Iui S se numesc mişcări ale spaţiului proiectiv metrizat de (1). Pentru n — 1, adică în cazul formelor geometrice de prima specie: dreapta de puncte, fascicul de drepte în plan, fascicul de plane în spaţiu, expresia distanţei poate fi pusă sub formele: $ft2 sînt două mulţimi ale unui spaţiu metric gene- (7) d (X, Y)= 2 ki arc sin (yţjl'a-ygjli) VA ■\/n Q xx yy (8) d (X, Y) = 2k Arsh (*iJ>’2-Xj;J'i> V - A yn a xx yy binare Q(x). Dacă af.ţ, x., y. sînt numere reale, se deosebesc trei cazuri: a) A<0. Biraportul (X,Y,T1,T2) e pozitiv, dacă X, Y nu-separă punctele Tv T2 definite de ecuaţia: (9) iQ (x) ~an x\ + 2 a12 x^^ -f a22x| = 0, puncte cari sînt reale. Luînd pentru k o valoare reală, considerînd numai punctele unuia dintre segmentele determinate de Tv T2 şi luînd pentru In (X, Y, Tv T2) valoarea reală unică, se obţine o metrică reală, numită metrica iperbolicâ, valabilă numai pentru punctele unuia dintre segmentele determinate de Tv T2. Punctele celuilalt segment se numesc puncte ideale ale metricei, iar punctele Tv T2 sînt puncte inaccesibile. Dacă X sau Y tinde să coincidă cu unui dintre ele, distanţa tinde către infinit. Punctele Tv T2 sînt punctele de la infinit sau punctele improprii ale formei. b) A>0. Punctele Tv T2 sînt imaginare conjugate. Pentru două puncte reale X, Y şi luînd pentru k o valoare imaginară pură, rezultă o distanţă reală cu perioadă reală. Metrica respectivă se numeşte eliptica, iar forma nu are puncte impropri i. c) A — 0. Punctele Tv T2 sînt reale şi coincidente. Metrica introdusă de distanţa (4) încetează de a mai fi valabilă. în locul ei se introduce o altă măsură, utilizînd un proces de trecere la limită. Se consideră Tv T2 distincte şi definite de ecuaţia: H (x) — s xl—x\ = 0. în acest caz, expresia distanţei dintre două puncte devine: (10) //-.V. Y. ? /. A: *• y(ex{-x‘) (ey{-yi) -şi se ia ca distanţă, în cazul A = 0, limita către care tinde această expresie, cînd s tinde către zero, astfel ca produsul k\J e să rămînă constant; de exemplu: 2 k\iz—î. Rezultă expresia distanţei în cazul prezentat: (11) d(X, Y)=^ - *2 J2 Metrica respectivă se numeşte metrica parabolică. în cazul n — 2, de exemplu în planul proiectiv punctual, absolutul e o conică (O). Distanţa de la un punct M al acestei conice la un punct al tangentei în M la (O) e nedeterminată, iar distanţa dintre două puncte ale tangentei, diferite de M, e nulă. Rind date două drepte în plan («), (t»), măsura unghiului lor (», v) e dată, prin definiţie, de expresia: (12) [u, v)=k' In {u, v, tx, /2) , tv t1 fiincf tangentele la (Q) cari conţin punctul comun al dreptelor date, iar ^eo nouă constantă, aceeaşi pentru toate dreptele planului. •• - ■ • ■ " •' - Metrică 69 Metrică Unghiul a două drepte al căror punct comun aparţine absolutului (Q), fără ca nici una dintre ele să fie tangentă la (O), e nul, iar dacă una dintre drepte e tangentă la absolut, unghiul e nedeterminat. După natura conicei absolute, metrica proiectiva a unui plan real e de trei feluri. Dacă (£2) are puncte reale şi dacă se consideră numai punctele interioare lui (Q) şi dreptele cari sînt secante în raport cu (£2), elemente cari se numesc puncte şi drepte proprii, pe fiecare dreap+ă proprie e indusă o metrică iperbolică şi în fiecare fascicul de drepte proprii e indusă o metrică eliptică. Luînd pentru k o valoare reală şi pentru k' una dintre valorile: distanţa dintre două puncte proprii e reală, iar unghiul a două drepte proprii e real ^i admite perioada tt. Geometria acestor elemente proprii e geometria plană iperbolică a lui Lobacevski-Bolyai. Punctele absolutului sînt puncte improprii, iar punctele exterioare lui (O) sînt puncte ideale. Conica absolută admite un grup de automorfisme proiective cu trei parametri, care e compus din două familii continue distincte, fiecare cu trei parametri. prima familie se obţine din transformarea identică, prin variaţia continuă a parametrilor, şi formează familia mişcărilor propriu-zise sau a congruenţelor directe. A doua familie schimbă sensul unghiurilor şi formează familia congruenţelo. inverse. Dacă absolutul ^Q) e propriu şi reprezentat de o ccuaţie cu coeficienţi reali dar nu are puncte reale, de exemplu conica (13) x|H-x| + X3 = 0, în orice formă de prima specie reală e indusă o metrică eliptică. Luînd i j = ____ formulele relative Ia distanţe şi unghiuri devin: (14) (15) d(X, Y) = arc cos (//, t>) = arc cos - t V lungimea totală a unei drepte reale fiind egală cu tv. Mu există elemente reale la infinit şi nici drepte distincte paralele, adică formînd un unghi nul. Geometria elementelor planului e geometria eliptica. Există un singur grup continuu de mişcări avînd trei parametri. Dacă absolutul (£2), reprezentat de o ecuaţie cu coeficienţi 'reali, se descompune — din punctul de vedere tangenţial — în două fascicule de drepte cu centre imaginare conjugate /, J, reprezentate de ecuaţia tangenţială: u\-tu\ — 0, unghiul a două drepte e dat de formula: (16) (», *0 = u1 vx + u 2 v2 ^u\+u\ V v\\-v\ iar pe fiecare dintre dreptele planului e indusă o metrică para-bol^ă, distanţa obţinîndu-se printr-un proces de trecere ia limită din distanţa iperbolică sau eliptică. Expresia ei în coordonate neomogene e: (17) ,/(x,y)=V(x1-A)2+(^-i^. iar geometria elementelor planului, puncte şi drepte, e geome-tria^euclidiană. în cazul spaţiului proiectiv cu trei dimensiuni se consideră ca absolut o cuadrică (£2), în general proprie, şi se defineşte unghiul a două plane printr-o formulă asemănătoare cu formulaşi). Dacă (O) e o cuadrică cu puncte reale şi nu e riglată rezultă o geometrie iperbolică a elementelor proprii, adică a punctelor interioare absolutului şi a dreptelor şi planelor secante faţă de (O). Două drepte sînt paralele, dacă punctul lor comun aparţine absolutului, iar două plane sînt paralele, dacă dreapta lor comună e tangenta la absolut. Automorfismele proiective reale cari invariază absolutul formează un grup compus din două familii continue cu cîte şase parametri fiecare; familia congruenţelor directe şi familia congruenţelor inverse. Luînd ca absolut al spaţiului S% o cuadrică (O), reprezentată de o ecuaţie cu coeficienţi reali, dar fără puncte reale, de exemplu: xf + x\ + x§ + x2 = 0, rezultă o geometrie eliptică. în cazul în care cuadrica absolută, considerată din punctul de vedere tangenţial, e formată din plane tangente la o conică proprie, se obţine geometria parabolică. Dacă această conică nu are puncte reale şi coincide cu cercul absolut al spaţiului *2 +j2-K2 = /=0, geometria parabolică respectivă e însăşi geometria euclidiană. Sin. Metrică proiectivă reală; Metrică hermitică: într-un spaţiu proiectiv complex cu n dimensiuni 2# se consideră figura- formată de mulţimea punctelor spaţiului care verifică o relaţie de forma: (18) (xx) = Y)aikxixk=® (*'.^=1.2, —, # + 1) /;* unde _ (19) (xx) = Yiaik*ixk /, k—^ e o formă pătratică hermitică. Coeficienţii unei astfel de forme sînt numere complexe cari îndeplinesc condiţia auz~aki aki fiind numărul complex conjugat cu a^. Prin urmare, coeficienţii a., sînt numere reale. O astfel de formă are o valoare reală pentru orice sistem de argumente conjugate x., x.. Figura definită de ecuaţia (18) se numeşte hipercuadrica hermitică în 2# ■ In special se consideră formele hermitice cari prin transformări lineare pot fi reduse la una dintre formele canonice: »+1 (20) (xx)= ^ X;Xi /=1 (21) *+1 (.Y.v) - • ^ ' Luînd ca absolut în 2^ ° hipercuadrică hermitică definită prin anularea uneia dintre formele canonice (19), (20), se poate introduce în o metrică analogă metricei lui Cayley în spaţiul proiectiv real. Astfel, în cazul planului complex, se ia ca absolut conica hermitică (H2) 22) (xx) = x^ — x2x.z — x 0. Distanţa dintre două puncte interioare absolutului se defineşte cu formula: V(xy)(xy) + V(xy) (xy) - (xx) (yy) (23) i(x,j/) = ln V (xy){xy) —V (xj>) (xy) ~ (xx) (yy) (24) (xx) = X1X1 + X2X2 + *3*3 = 0 se ia ca distanţă între două puncte numărul real d(x,y) definit, pînă la un multiplu de 2tz, de relaţiile: (25) Notînd 1 . , . \(xy)(xy) cos — d (x, j/)=77^iil^ V (**) V (jj) sin — d (x, j)-= V(xx) (yy)~(xy) (x y) V(xx) V(jj) (u u) — U1U1 + ^2^2 UZUZ ’ unghiul a două drepte e definit de relaţiile: 1 . l/ (u v) (u v) COS :— (u, V)=........ ............. - ^ \J (u u) V (p v) (26) sin — (u, v)- V (u u) (v v) — (u v) (u p) V (u u) Y (v v) (28) / \ V iu \p)(u\ v) t „ v (u, p)=2 arc cos i (mod. 2 jt). un număr real [|x[| condiţiile: numit norma elementului x, care satisface 0 (x € E) !|*||sS0; relaţia ||x[|=0 e echivalentă cu x= ||x+>||sj|x|| + |i y\ (x.yZE) Distanţa dintre două puncte interioare se anulează dacă punctele coincid, şi numai în acest caz. Ea tinde către infinit, dacă cei puţin unul dintre puncte tinde să coincidă cu un punct al absolutului (H2) şi într-un triunghi oarecare există relaţia: Metrica astfel introdusă e deci o metrică proprie şi se numeşte metrica hermitică i p e r b o I i c ă, Considerînd ca absolut al planului proiectiv compiex conica hermitică II ^x || = | # | • II x j! , a fiind un număr complex. Prin definiţie, distanţa dintre două elemente x, y ale spaţiului E e norma elementului x—y: (29) <*(*. •?)= ll^-J’ll-întrucît sînt verificate relaţiile: d(x, y)^0, d(x, y)=0 e echivalentă cu x=»j, d(x, y)°£d(x$-\-d(yt z), spaţiul vectorial E organizat cu metrica (1) e un spaţiu metric, De exemplu, într-un spaţiu linear cu n dimensiuni En ale cărui puncte sînt sisteme ordonate de n numere complexe X=(xv-■•,xa) se defineşte norma elementului x prin relaţia: (30) | x||‘1=x1x1 + x2x2+ - ' +***„ ■ în care x;. e numărul complex conjugat cu x-. Distanţa dintre două puncte x, y e, prin urmare, numărul: (31) (32) d (x, j)="y S (xj—(*,—.>/)■ In cazul unui spaţiu I inear real, expresia distanţei devine: d(x, y) = )-]j% otTo't !h t IP \f ~â- -L - 51 Principiul experienţei lui Michelson. de placa P, şi se reflectă spre a se întoarce la placa P, care o reflectă în parte spre luneta L— şi într-o rază reflectată de placa semiargintată P spre oglinda 0£, din capătul celuilalt braţ al aparatului, perpendicular pe primul şi la egală distanţă /0 de placa P, unde e reflectată, spre a ajunge din nou Ia placa P, prin care trece în parte spre luneta L, spre a interfera cu raza care a parcurs drumul POjP. Se produc astfel, în lunetă, în urma micilor diferenţe dintre lungimile POi şi POv franje de interferenţă. Dacă aparatul ar fi în repaus faţă de sistemul inerţial Îorentzian, viteza mijlocie a luminii Ia dus şi la întors, faţă de aparat, ar fi, conform teoriei electronilor, aceeaşi, în orice direcţie ar fi dispuse cele două braţe, iar franjele de interferenţă nu s-ar deplasa transversal, la rotirea aparatului. — Dacă aparatul se găseşte pe Pămîntul care se mişcăîn direcţia şi în sensul POj, cu viteza v faţă de sistemul îorentzian, viteza mijlocie a luminii la dus spre Oj e c—v, iar la întoarcere e c-\-v faţă de sistemul îorentzian, adică timpul necesar pentru dus şi întors e: L L 2 L 1 /i=-- - + —r-! -v c + v 1-- Viteza faţă de sistemul lorentz:an a razei de lumină care parcurge braţul POt e aceeaşi atît Ia dus în direcţia spre 0£, cît şilaîntors spre P, fiindcă în ambele cazuri lumina parcurge, faţă de sistemul îorentzian, ipotenuza h a unui triunghi dreptunghi care are o catetă egală cu /0 şi cealaltă catetă egală cu a=hv:c. Fiindcă /n rezultă că timpul direcţie e necesar pentru dus şi întors în această ta = - 2L 1 adică e mai scurt decît timpul tv diferenţa tx—fiind 2/„ 1-- Pentru a măsura această diferenţă e suficient să se aşeze aparatul o dată cu braţul POl în lungul vitezei Pămîntului faţă de sistemul îorentzian, şi o dată cu braţul PO£ în direcţia acestei viteze. Cînd se roteşte aparatul din poziţia întîi în poziţia a doua ar trebui ca franjele de interferenţă să se deplaseze transversai în lunetă, cu o d stanţă care corespunde timpului 2(^1 ~ *2) • Experienţa efectuată de Michelson arată că nu se produce, cu siguranţă, nici a suta parte din deplasarea transversală, aşteptată, a franjelor de interferenţă. Repetarea experienţei lui Michelson în condiţii de precze mărite şi utilizînd surse de lumină extraterestre a condus Ia aceleaşi rezultate. Concluzia fundamentală a acestei experienţe a fost că lumina se propagă cu aceeaşi viteză r0 în toate direcţiile şl faţă de Pămînt şi că deci legile Cinematicii clasice, din cari rezultă formuleje de adunare a vitezelor utilizate mai sus, nu sînt valabile. în sfîrşit, considerînd în primă aproximaţie că Pămîntul e un referenţial inerţial (cel puţin pentru perioadele de timp restrînse în cari s-au efectuat experienţele), experienţa lui Michelson mai arată că nici prin metode optice (sau electromagnetice) nu se poate pune în evidenţă starea cinematică a referenţialului inerţial în care se efectuează experienţele. Generalizarea acestor concluzii şi ridicarea lor Ia rangul de principii au condus pe Einstein Ia formularea teoriei relativităţii restrînse (v.sub Relativităţii, teoria —). 3. Michelson, interferometru Opt. V. sub Interfero- metru. 4. Michelson-Marten, actinometru Meteor. V. sub Radiaţie solară. 5. Miehilie, pl. michilii. P/sc.: Debarcader larg acoperit, anexă la cherhanale, servind Ia acostarea îmbarcaţiunilor pescăreşti'cari transportă peştele, cum şi la întreaga manipulare a peştelui adus (cîntărire, sortare, spălare, ambalare, cum şi tăierea, spălarea şi pregătirea peştelui pentru sărare). E construit din piloţi bătuţi în apă, pe cari se montează podeaua asfaltată, cimentată sau de scînduri, cu panta de scurgere spre jgheaburi. Michilia înaintează în albie pînă unde apa are o adîncime suficientă pentru ca îmbarcaţiunile să poată acosta, fie direct, fie la o punte lungă fixată pe piloţi (în cazul unei întinsuri largi la mal) sau la o punte plutitoare (cînd există diferenţe mari de nivel) care se ridică sau se lasă în funcţiune de variaţiile apei. Michilia se acoperă cu stuf. Streşinile ei sînt largi, joase şi ferite din toate ^părţile de soare, pentru a împiedica pătrunderea căldurii. în imediata apropiere a michiliei se construieşte o magazie în care se păstrează utilajul necesar. 6. Michler, cetona Iui Chim. V. Cetona lui Michler. 7. Micocecidie. Agr.: Hipertrofie care se formează pe plante, provocată de o ciupercă parazită a cărei prezenţă în ţesuturile plantei le excită, făcîndu-Ie să se dividă repetat şi să se formeze astfel umflături sau gale. 8. Micoderme. Bot.: Ciuperci filamentoase artrosporate, cu aspect fragmentat, cari vegetează normal în contact cu aerul. Micoîogte 79 Microazotometru Se prezintă sub formă de celule alungite, datorită proprietăţii ciupercii de a-şi dezarticula filamentele. Caracteristică e înmulţirea asexuată prin artrosporii cari se formează prin înmugurirea talului. Sînt foarte răspîndite în aer şi trăiesc în special în lichidele cari conţin alcool. Dintre speciile importante sînt: Mycoderma cerevisiae (care se dezvoltă în bere), Mycoderma vini (se dezvoltă în vinurile cari conţin chiar 12,5% alcool şi formează ceea ce se numeşte floarea vinului, care oxidează alcoolul şi alterează gustul vinului). Alte specii se dezvoltă în lapte, în brînză, în drojdia presată, etc. Pot trăi saprofite sau parazite pe animale. Sin. Oidium, Geotrichum, Oospora. 1. Micologie. Bot.: Ramură a Botanicii, care se ocupă cu studiul ciupercilor. 2. Micorizâ. Bot.; Convieţuirea stabilă între anumite ciuperci şi rădăcinile plantelor superioare, între cari sînt raporturi strînse de nutriţie, în folosul ambelor organisme. Ciuperca se poate dezvolta pe suprafaţa rădăcinilor (ectomicorizâ) sau în interiorul scoarţei acestora (endomicorizâ). 3. Micosterine, sing. micosterină. Chim. bioi.: Sin. Mico-steroli (v.). 4. Micosteroli, sing. micosterol. Chim. biol.: Grup de steroli naturali cari se izolează din ciuperci monocelulare şi din fungi, unde se întîlnesc sub formă liberă sau esterificaţi, la hidroxilui din poziţia 3. Sînt constituenţi celulari indispensabili. Cel mai important micosterol e ergosterolul, izolat din drojdia de bere, în care se găseşte alături de zimosteroli. Sin. Micosterine. 5. Micoza, pl. micoze. Bot., Pisc.: Afecţiune patologică a plantelor, a peştilor, etc. produsă de anumite organisme saprofite (mucegaiuri, ciuperci). Micozele plantelor se combat, în general, prin dezinfectarea seminţelor, prin sterilizarea solului (în special în răsadniţe), prin distrugerea primelor plante bolnave, schimbarea locului răsadniţelor şi rotaţia culturilor, stropiri cu zeamă bordeleză, etc. Micozele peştilor sînt, de cele mai multe ori, infecţii secundare, deoarece ciupercile se dezvoltă pe peştii atinşi de alte boH, pe cei răniţi, slab dezvoltaţi, păstraţi în aglomeraţii, etc. în funcţiune de local izarea ciupercilor în organism, se produc: dermatomicoze, branhiomicoze, enteromicoze, micoza oculară, a rinichilor, a inimii, a ficatului, a creierului şi micoza icrelor. Tratarea în masă nefiind practic posibilă, micoza peştilor se combate preventiv prin evitarea aglomeraţiilor de peşte şi a traumatizărilor la repopulare sau la pescuit, etc.; oprirea distribuirii îngrăşămintelor, în special a celor naturale, în perioada reproducerii, şi a hranei artificiale fără controlul consumului; distribuirea de var; lăsarea ciclică a basinelor pe uscat, pentru mineralizarea fundului şi desinfectare; etc. 6. Micraster. Paleont.: Echinid exocicl ic, atelostom, cunoscut din formaţiunile de vîrstă cretacică, în special din cele seno-niene (foarte rar în Terţiar). Testul are contur cordiform sau oval, cu un şanţ anterior. Regiunea posteri- oară e trunchiată. Zonele ambulacrare sînt scurte, petaloide şi adîncite, cu ambulacrul anterior mai scurt decît celelalte. Gura, deplasată anterior, prezintă marginea posteri-oară îngroşată, iar periproctul e dispus în partea superioară a regiunii trunchiate. Specia Micraster cor-anguinum Ag. a fost identificată în ţara noastră în Cretacicul superior din Dobrogea şi din Carpaţii orientali. 7. Micrat, pl. micrate. 1. Foto.: Microcopie cu o micşorare de 200:1. 8. Micrat, 2. Foto.: Microfotocopie (v.) de pagină sau de foaie, astfel încît dimensiunea ei cea mai mare să fie mai mică ' decît 3,5 mm. Micraster cor-anguinum. 9. Micrinit. Petr. ; ^Macerai (granular sau masiv) al cărbunilor, caracterizat prin: lipsa structurii celulare, culoare albă în lumjnă reflectată (în imersiune) şi opacitate în lumină transmisă. în secţiuni foarte subţiri, în cărbunii de rang mic, e roşcat închis. Are o capacitate de cocsificare mai mică decît a vitrinitului corespunzător, în cărbunii cu mai mult decît 18% materii volatile, acţionînd ca degresant. 10. Micro-. 1. Ms.: Prefix care, adăugat la numirile unităţilor de măsură, indică unităţi de un milion de ori mai mici. 11. Micro-. 2. Mineral.: Prefix care, adăugat la numirile unor roci magmatice (microgranit, microdiorit, microgranulit, microgabbro, etc.), arată că rocile respective, ale căror cristale sînt dezvoltate la scară microscopică, au totuşi o structură similară celei a rocilor cu structură megascopică. 12. Micro-. 3. Fiz., Chim., Tehn.: Prefix care, adăugat la numele unui instrument, arată, că instrumentul are, în principiu, aceeaşi construcţie, dar dimensiuni mai mici decît alte instrumente folosite în acelaşi scop. 13. Microampermetru, pl. microampermetre. E/î.; Amper-metru (v.) construit pentru a măsura curenţi electrici foarte slabi, de ordinul microamperilor, gradat în aceste unităţi. 14. Microanalizâ, pl. microanalize. Chim.: Sin. Analiză micro-chimică (v.). 15. Microaparaturâ, pl. microaparaturi. Chim.: Aparatură de sticlă, de metal sau de porţelan, specifică Microchimiei. Exemple: microaparatu! Koffler, folosit pentru determinarea temperaturii de topire a unei substanţe, montat pe platina unui microscop; microaparatul pentru determinarea cantitativă prin electroliză, care lucrează cu cantităţi de substanţă între 0,05 şi 2 mg; microazotometrul (v.); microbecul (v.); microbiureta (v. sub Biuretă); microexsicatorul (v.); microfiola (v.); micro-nacela (v. sub Nacelă); micropaharul filtrant (v. sub Pahar); micropîlnia (v. sub Pîlnie); micropicnometrul (v. sub Picno-metru); micropipeta (v. sub Pipetă); micropresa pentru pasti-iizat; microspatula (v. sub Spatuiă); microstropitorui (v. sub Stropitor); microtubul; microaparaturile diverse pentru dozări speciale de carbon, de sulf, etc. 16. Microatomizor, pl. microatomizoare. Ind. chim., Prep. min.: Moară cu sortator rotativ, de construcţie specială, cu ciocane bătătoare în formă de I, articulate la periferia unui rotor cu ferestre (v. fig.).* Sortarea se face în vînt radial (centripet), produs de două su-flante (ventilatoare), în cicloane sau în filtre cu saci, şi alimentarea prin intermediul unui transportor elicoidal. Granulele mai mari sînt readuse în zona de măcinare. Sistemul asigură o construcţie compactă şi se aplică în diferite variante (ax orizontal, ax vertical, curent de aer ’axial sau centripet, etc.), la J cărbune pulverizat, klinker, calcare, materiale refractare, fosfaţi, bari-tină, gips, coloranţi minerali, etc.. 17. Microazotometru, pl. mi-croazotometre. Chim.: Micro-aparat de formă specială cu ajutorul căruia se măsoară cantitatea de azot dezvoltată, cînd se determină azotul din substanţele organice, cu ajutorul metodei Dumas. Microazotometrul are un tub de măsură cu capacitatea de 1,5 cm8 şi e divizat cu precizia de 0,01 cm3. Microatomizor. /) ciocane de măcinare; 2) deschiderile clasorului; 3) rotoarele ventilatoarelor; 4) intrarea aerului; 5) intrarea materialului; 6) ieşirea produsului în curentul de aer. Microb 80 Microbiologic 1. Microb, pl. microbi. Biol.: Organism microscopic unice Iu Iar, care face parte, fie din regnul animal, fie din cel vegetal. Celula microbiană e constituită din: un perete rigid (care delimitează citoplâsma, dîndu-i un contur bine definit), o capsulă (care se găseşte între peretele rigid şi citoplasmă şi reprezintă un produs al catabolismului celular legat de specia microbiană şi de mediul ambiant) şi aparatul nuclear (care diferă ca alcătuire, în anumite limite, de la o specie bacteriană la alta, iar aspectul lui variază cu stadiul fiziologic al celulei). Morfologia celulei bacteriene e foarte mult influenţată de compoziţia mediului în care se dezvoltă, de temperatură, de vîrsta culturii şi de numeroşi factori fizici şi chimici. Din punctul de vedere al formei, microbii pot fi: sferici, cu diametri egali sau inegali (eliptic, oval, lanceolat, reni-form, etc.), alungiţi (bastonaşe drepte, cilindrice, curbate, spiralate), filamentoşi sau cu forme intermediare. în cele mai multe cazuri, determinarea unei specii microbiene numai după aspectul morfologic nu e posibilă. în condiţii variabile ale mediului, microbii sînt susceptibili de variaţii morfologice foarte mari, cari în cele mai multe cazuri dovedesc plasticitatea foarte accentuată a acestor microorganisme. Din această cauză, pentru studiul şi identificarea unui microb, acesta trebuie obţinut pe medii artificiale în culturi pure, ceea ce se realizează prin însămînţare. Microbii sînt agenţii fermentaţiei, ai putrefacţiei şi ai multor boli la plante, la animale şi ia oameni. 2. Microbaianţâ, pl. microbalanţe. 1. Fiz., Chim.: Balanţă folosită pentru cîntărirea unor cantităţi mult mai mici de substanţă, cu o precizie absolută mult mai mare decît cea care poate fi obţinută cu balanţele analitice obişnuite. Se folosesc mai multe tipuri de microbalanţe: microbalanţe cu pîrghie, microbalanţe de torsiune, microbalanţe cu spirală metalică, etc. Microbalanţa cu pîrghie (v. fig. /) e similară, constructiv; balanţei analitice obişnuite, dar e de construcţie mai fină şi are dimensiuni mai mici. încărcarea maximă a unei astfel de microbalanţe e de 20 g, precizia cîntări-rii fiind de 0,0001 mg (0,1 y). Se folosesc, fie microbalanţe periodice, fie micrcbalan-ţe aperiodice. La mi-crobalanţele periodice, determinărilepînă la zecimea de mili-gram se efectuează, ca şi la balanţele analitice, cu greutăţi marcate şi călăreţi puşi pe pîrghia lor, iar sutimile si miimile de şi V) platane; 2) braţ cu diviziuni; 3) lupa pentru citire; 4) regulator; 5) cîrlige. miligram se determină din valoarea deviaţiei acului balanţei. La balanţele aperiodice, întreaga greutate cîntărită se deduce din valoarea deviaţiei acului. Microbalanţa de torsiune (v. fig. II) permite determinarea valorii greutăţii cîntărite, prin compensarea unui cuplu al braţului unei pîrghii, supusă acţiunii acelei greutăţi, printr-un cuplu de torsiune care apare într-un fir de cuarţ, unghiul de torsiune fiind proporţional cu forţa care produce rotirea braţului. O astfel de balanţă are o sensibilitate pînă la 0,1 mg. Microbalanţa cu spirală metalică se bazează pe deformarea unei spirale metalice, prin acţiunea cuplului datorit greutăţii cîntărite, deformare indicată de un ac care se mişcă în faţa unei scări gradate. O astfel de balanţă permite cîntărirea rapidă a obiectelor mici, cu o precizie pînă la 0.,5 mg. II. Microbalanţa de torsiune, î) fir cu plumb; 2) opritor; 3) indicator; 4) cîrlig; 5) mî-ner; 6) ac; 7) scară. înainte de efectuarea determinărilor la microbalanţă, în special la microbalanţa cu pîrghie, cutia în care se găseşte trebuie lăsată deschisă cel puţin 15 minute, pentru a permite egalizarea temperaturii şi a umidităţii cu cea din aerul camerei. Operaţia se numeşte aerisirea sau aclima-t a rea microbalanţei. Microbalanţa nu trebuie folosită într-o cameră în care se găseşte praf, deoarece acesta se depune pe cuţitele balanţei şi oscilaţiile pîrghiei nu mai sînt uniforme; faptul acesta constituie îmbîcsirea microbalanţei. Microbalanţele pot fi folosite şi pentru determinarea densităţii gazelor, prin comparare cu densitatea, cunoscută, a unui anumit gaz. în acest scop se folosesc microbalanţe cu pîrghie de cuarţ, la capetele căreia sînt montate două sfere de cuarţ cu volume diferite, asupra cărora acţionează forţe arhimedice diferite. 3. Microbalanţa. 2. Ind. text.: Instrument pentru determinarea fineţei firelor şi a greutăţii ţesăturilor. Cel mai mult utilizată e microbalanţa Schopper, al cărei indicator se mişcă în faţa unui cadran pe care sînt patru scări pentru diferite numerotări de fire, dintre cari scara M arată miligramele dela 0---140. Reglarea microbalanţei se face aducînd indicatorul la zero cu şurubul de reglare. Indicatorul are în partea de jos un cîrlig pe care se pune un fir de o anumită lungime §i un altul pe care se agaţă o greutate pentru a aduce indicatorul în dreptul uneia dintre scări, de exemplu pe scara M, în dreptul unei diviziuni care arată miligrame. Se împarte lungimea firului, exprimată în milimetri, cu numărul de miligrame arătate de indicator, şi se obţine numărul metric ai firului. 4. Microbar, pl. microbari. Fiz.: Sin. Barie (v.). 5. Micrcbarograf, pl. microbarografe. Fiz., Meteor.: Baro-graf (v.) care serveşte la înregistrarea variaţiilor mici şi repezi ale presiunii. 6. Microbec, pl. microbecuri. Chim.: Mic bec de gaz, folositîn operaţii microchimice. 7. Microbii topirii, ind. text. V. sub Topire. 8. Microbiologie. Chim. Microbec de gaz. biol.: Ştiinţacarese ocupăcu studiul germenilor microbieni. în dezvoltarea acestei ştiinţe, o influenţă decizivă au avut: invenţia microscopului şi perfecţionările succesive cari i s-au adus, cercetările asupra fermentaţiei şi putrefacţiei, descoperirea originii microbiene a bolilor contagioase. Microbiologia e în legătură cu diferite ramuri ale Biologiei, constituind un capitol important al acestei discipline. Prin studiul nutriţiei, ai activităţii fermentative şi al metabolismului microbilor în general, Microbiologia intră în domeniul Chimiei biologice, la metodele căreia recurge. în raport cu aplicaţiile ei, Microbiologia poate fi: Micro-biologie medicală (umană, veterinară, vegetală), care se ocupă cu studiul microbilor patogeni, al rolului lor în producerea diferitelor boli la animale şi la plante; Microbiologie agricola l&l Mîcrobiuretâ 81 Mierocentraîă care cuprinde şi microbiologia solului şi se ocupă cu studiul microbilor în viaţa solului şi cu studiul dezvoltării plantelor; Microbiologie industriala, care se ocupă cu studiul fermentaţiilor (Zimotehnica), cu metodele de conservare a alimentelor, etc. i. Microbiuretâj pl. microbiurete. Chim. V. sub Biuretă. •2. Mîcrocator, pl. microcatoare. Ms., Tehn.: Instrument de măsură mecanic, analog microcomparatorului (v, Microcompa-rator 2), la care deplasarea tijei palpatoare 1 e amplificată * şi transmisă direct la acul indicator 9, prin rotirea secţiunii centrale a unui resort plan (cu secţiune dreptunghiulară) răsucit 7, ca urmare a întinderii longitudinale a acestuia. Resortul plan e constituit dintr-o bandă metalică (de cele mai multe ori de bronz fosforos) cu secţiune dreptunghiulară (de la 0,00x40,3 mm-"13 0,010x0,25 mm), care e montată în instrument, cu o jumătate răsucită spre dreapta şi cu cealaltă jumătate, spre stînga. Un capăt al resortului-bandă e legat fix cu resortul-pîrghie 6, iar celălalt capăt, cu plăcuţa de reglare 12. Capătul superior al tijei palpatoare 1 e fixat la resortul-pîrghie 5, care formează corp comun cu a! doilea resort-pîrghie 6, fixat pe postamentul instrumentului. La măsurare, tija de măsurare 1 e împinsă în sus şi curbează spre dreapta resortul-pîrghie, care întinde resortul-bandă 7: prin această întindere, secţiunea transversală centrală a benzii se roteşte cu un unghi proporţional cu forţa de întindere, forţă proporţională cu deplasarea tijei de măsurare. Acul indicator 9, constituit, de regulă, dintr-un fir de cuarţ cu grosimea de 0,03 mm, e fixat de bandă în secţiunea sa centrală, fiind deci rotit odată cu aceasta. întinderea iniţială a resortului-bandă 7 se reglează prin deplasarea plăcuţei 12 cu ajutorul şuruburilor 13. Forţa de măsurare, de ordinul a 200 g, e realizată de resortul elicoidal 3. Deplasarea tijei palpatoare e ghidată de două resorturi plate cu tăieturi 2. Pentru evitarea vibraţiilor, resortul-bandă 7 trece prin amortisorui cu ulei 8. Mecanismul de amplificare al micro-catorului se caracterizează prin simplicitatea construcţiei Şi prin lipsa jocurilor şi a frecărilor între piesele componente, însă e foarte fragil. Microcatorul se execută cu valoarea diviziunii de 0,001 mm şi de 0,0005 mm, cu domeniul de măsurare de ±0,060 mm, respectiv de ±0,030 mm. Eroarea de indicaţie tolerată reprezintă jumătate din valoarea unei diviziuni. 3. Microcenircilâ, pl. microcentrale. E/t.; Centrală electrică (v.) sau de termificare. de putere mică, de la cîţiva kilowaţi pînă la maximum cîteva sute de kilowaţi, care asigură alimentarea cu energie electrică, respectiv cu căldură, a unor consumatori. Partea niecanică şi partea electrică (v. fig. /) a microcen-tralelor sînt mult mai simple decît ale centralelor electrice (v.); duratele de utilizare a puterii instalate sînt mici. Datorită indicilor tehnici-economici defavorabili, instalarea acestora e justificată numai pentru alimentarea consumatorilor izolaţi, a căror racordare la un sistem energetic nu e indicată din punctul Mîcrocator (schema), î) tija. palpatoare; 2) ghidaj (resort plat cu tăieturi); 3) resort elicoidal (pentru dezvoltarea forţei de măsurare); 4) corpul instrumentului^) resort lamelar-pîrghie; 6) resort lamelar-pîrghie ; 7) resort-bandă; 8) a-mortisor cu ulei; 9) ac indicator; 10) indice (pentru limitele de toleranţă); 11) carcasă; 12) plăcuţă; 13) şurub de reglare. -50 de vedere tehnic-economic, ca şi în cazurile în cari se pot folosi resurse energetice locale. Microcentralele hidroelectrice folosesc căderi de apă şi debite de apă mici. Se deosebesc hidromicrocentrale pe canale de derivaţie, de tip baraj, şi plutitoare. Microcentralele pe canale de derivaţie folosesc, în general, cursuri de apă cu debitul modul sub 10*• -12 m3/s, în cazul căderilor mici de1,5***6 m, şi cursuri cu debitul ^ modul de 0,2*■ *5 m3/s, în cazul căderi lor mij-locii de 6---30 m. Microcentralele de tip baraj se construiesc cînd sînt condiţii de teren avantajoase pentru realizarea unui baraj de mică înălţime. în general, amenajarea acestor centrale se combină cu amenajări de lacuri de acumulare pentru irigaţii şi piscicultură. Datorită acumulării, debitul instalat al centralei poate fi egal cu de 3-*-6 ori debitul modul. M ic r ocentralele plutitoare de puteri foarte mici necesită minimul de amenajări. Se instalează pe rîuri cu pantă medie mică (de circa 5°/00) şi cu viteză medie a apelor mai mare decît 1 m/s. Microcentralele termoelectrice folosesc combustibili clasici (gaz metan, combustibili lichizi, cărbune) şi deşeuri combustibile (biogaz, coji de seminţe, paie, etc.). După felul motorului primar, se deosebesc: centrale cu motoare Diesel, cu generatoare de gaz, cu biogaz, şi cu locomobile sau cu semistabile. Microcentralele cu motoare Diesel sînt echipate, în general, cu 1 ••*2 grupuri electrogene, cu puteri mici de 5***100 kW. Microcentralele cu generatoare de gaz (v. fig. II a) sînt echipate cu motoare cu ardere internă, alimentate cu gaze produse^ în gazogene, prin gazeificarea unor combustibili, ca turbă; lignit, paie, deşeuri de lemn, coji de seminţe, sîmburi, etc. Microcentralele cu biogaz folosesc motoare cu ardere internă alimentate cu biogaz, produs în legătură cu instalaţii pentru depozitarea şi prepararea îngrăşămintelor organice pentru agricultură. Microcentralele cu locomobile (cu puterea de 25---80CP) (v. fig. II b) sau cu semistabile (cu puterea de 120—250CP) sînt construite-compact, datorită faptului că fiecare unitate b /. Scheme electrice de microcentrale. a) alimentarea consumatorilor la tensiunea generatoarelor; b) alimentarea consumatorilor atît la tensiunea generatoarelor cît şi la tensiune mai înaltă; 1) generator; 2) siguranţă fuzibilă de joasă tensiune; 3) transformator de curent; 4) întreruptor în aer, neautomat; 5) comutator; 6) plecare la tensiunea generatoarelor; 7) separator; 8) alimentarea serviciilor interne; 9) transformator; 10) siguranţă fuzibilă de înaltă tensiune; 11) descărcător; 12) plecare la tensiune înalto; 13) post de transformare aerian, pe stîlp. Microchimie 82 Microdîn măsură mai mare sau mai mică. Schimbările sînt sensibile, în special, în regiunile muntoase, unde orientarea crestelor şi felul în care sînt expuse văile produc mari variaţii ale elementelor meteorologice pe distanţe mici. Fenomenul se poate constata şi în alte regiuni, putîndu-se vorbi de microclimatul unui oraş sau al unui centru industrial, al unei păduri, al uneigrădini, al unui lan de grîu, al unei regiuni mlăştinoase, etc. Microclimatul se deosebeşte de macro-climat printr-oumidi-tate a aerului mai mare, printr-o mişcare a aerului mai mică şi printr-o variaţie mai mare a temperaturii, drept urmare a răcirii şi a încălzirii solului, cari se produc rapid. El influenţează în mare măsură creşterea şi dezvoltarea plantelor. Sin. Microclimă. 7. Microclima, pi. microclime. Meteor Sin. Microclimat (v.). 8. Microclin. M/- neral.: K(AISi308). Mineral din grupul feldspaţilor potasici, a) cu generatoare ae gaz; D) cu locomoDiie; i) gazogen; z; inctaiaţie ae epurare şi ae răcire; avînd compoziţia chi- 3) locomobilă; 4) motor cu gaz; 5) generator electric; 6) tablou de distribuţie; 7) atelier mecanic; mică analoga celei a 8) fncăperi pentru personal; 9) magazie; 10) linie ferată cu ecartament îngust; 11) pod rulant; ortoclazului: 16,9% 12) tobă de eşapament; 13) protecţie contra curelelor. ^2^ » 18,4% Al203 ; 64,7% Si02, Conţine aproape totdeauna Na2Of mai rar impurităţi de RbaO pînă la 1,4%, şi Cs20 pînă la 0,2%. Se formează în rodie magmatice intruzive acide şi bazice: ca graniţe, granodiorite, sienite, etc., şi în pegmatite, în car1 microclinul e mineralul principal. Microclinul eîntîlnitfrecvent cu albit, cu mică, uneori cu nefelin şi, în special, cu cuarţ, cu care formează concreşteri originale, regulate, numite piatra cu ieroglife sau granit grafic. Cristalizează în sistemul triclinic, clasa pinacoidală, în cristale cu habitus prismatic tabular, deosebindu-se prin aceasta de ortoclaz, care cristalizează în sistemul monoclinic. Formează frecvent macle polisintetice şi, datorită acestora, în secţiuni subţiri, între nicolii încrucişaţi ai microscopului polarizant, prezintă un aspect reticular caracteristic. Dimensiunile indivizilor cristalini, în special din pegmatite, ating uneori zeci de. centimetri şi chiar metri. Se întîlnesc şi geode, cu cristale bine dezvoltate. cuprinde în acelaşi agregat căldarea de abur şi maşina de abur cu piston, care lucrează cu o mică suprapresiune (1,2.—1,3 ata), la locomobile, şi cu condensaţie, la semistabile; generatorul electric e acţionat prin cuplare directă sau prin curea. M ic rocentra -iele eoliene cuprind cîte un motor eolian cuplat cu un generator electric a cărui putere poate fi de la cîţiva kilowaţi pînă la cîteva sute de kilowaţi. Microce nt rolele de termificare servesc la alimentarea cu căldură a unor consumatori termici concentraţi pe unspaţiu mic, şi ale căror cereri de căldură zilnice sînt aproximativ aceleaşi. 1. Microchimie. Chim.: Ramură a Chimiei generale, care se ocupă cu studiul fenomenelor chimice afectînd cantităţi foarte mici de substanţe. Astfel, în mi-crochimia preparativă se lucrează, de o~ bicei, cu cantităţi de substanţă între circa 100 şi 500 mg, condiţiile speciale de lucru determinînd, în general, cantitatea de substanţă. în-micro-analiză, limita variază atît cu domeniul Chimiei analitice în care se lucrează, cît şi cu natura substanţei de analizat. 2. Mîcrocîdinâ, Chim.: Sin. Naftolat de sodiu (v. sub Naf-tolat). s. Microcinematografie.Cinem.: Folosirea tehnicii cinematografice în domeniul microscopiei. V. Microfilmare. 4. Microclimat, pl. microclimate. 1. Ig. ind., Urb.: Ansamblul elementelor meteorologice cari caracterizează starea medie a atmosferei dintr-o incintă (de ex. încăpere de locuit, de lucru, de adăpostit sau de depozitat, etc.) sau dintr-o porţiune a unei incinte (de ex. vecinătatea imediată a unui sistem tehnic — cum e un agregat de lucru—, a unui loc de lucru, etc.). Microclimatul se determină prin: temperatura aerului, umiditatea aerului, viteza de deplasare a curenţilor, conţinutul în impurităţi (praf, aerosoli, etc.), substanţe nocive şi intensitatea diferitelor radiaţii. El depinde de climatul regiunii, —care însă nu îl determină, ci numai îl influenţează, — de specificul topografic, de felul solului şi de vegetaţie. Sin. Microclimă. 5. ~ minier. Mine: Sin. Climat minier (v.). 8. Microclimat. 2. Meteor.; Climat local, din cuprinsul unei mari arii geografice cu climat (v.) bine definit. ; Condiţiile strict locale, naturale sau create de om, schimbă — după caz — carăcte-rele climatice, de la un loc- la altul, -în Culoarea e turbure, roz deschis, galbenă, brună, albă-roşie-tică, uneori roşie şi chiar verde (v. Amazonit), în general neuniform repartizată, fiind reprezentată sub forma de vinişoare, de mici lentile sau de pete neregulate. Luciul e sticlos şi, pe feţele de clivaj, sidefos. Are clivaj perfect după (010) şi bun după (001), duritatea 6***6,5 şi gr. sp. 2,54***2,57. Micro comparator 83 Microfilm are E optic biax, cu indicii de refracţie: tip—\ ,518 ; nm~\ ,522 ; *iT1’525- Se întrebuinţează în industria sticlei şi a ceramicii, la fabricarea porţelanului, 1. Microcomparator, pl. microcomparatoare. 1. Ms. V. Comparator cu cadran cu diviziuni de 0,001 mm, sub Comparator de lungimi. 2. Mîcrocomparcitor.2. Ms., Tehn.: Instrument de măsură mecanic, pentru măsurarea lungimilor după metoda comparativă (relativă) u amplificare mecanică, la care deplasarea tijei palpatoare e amplificată şi transmisă direct la acul indicator, printr-un mecanism constituit din pîrghii, roţi dinţate şi sectoare dinţate (v. fig.), care realizează un raport de amplificare ,1=1000; e folosit, de obicei, la verificarea dimensiunilor pieselor uzinate. 3. Microcomponenţii mineralizatei. Expl. petr.: Ioni prezenţi îh cantităţi foarte mici în apele de zăcămînt (v.) sau în apeleîntîlnite în prospecţiunile pentru hidrocarburi, a căror prezenţă în apa respectivă indică, fie asocierea în trecut sau în prezent a apei respective cu hidrocarburile (microcomponenţii pozitivi) (de ex.: acizi naftenici sau petrolici şi sărurile lor, iodul, bromul, borul, etc.), fie incompatibilitatea în echilibru a acestor ape cu hidrocarburile (microcomponenţii negativi) (de ex.: sulfaţi, azotaţi, azotiţi, sărurile oxidate ale fierului şi manganului, etc.). 4. Microcristalin. Mineral. V-Structura rocilor, sub Rocă. 5. Microdeierminare. Chim.: Operaţia de identificare sau de dozare a unei substanţe prin metode microchimice. Se folosesc metode gravimetrice, volumetrice, Schema mecanismului micro-comparatorului. 1) tija palpatoare; 2) pîrghie cotita (cu sector dinţat); 3) pi-nion ; 4) sector dinţat (solidar cu pinionul 3); 5) pinion ; 6) resort spiral antagonist (pentru preluarea jocurilor dintre flancurile dinţilor); 7) ac indicator (solidar cu pinionul 5); 8).scară gradată (în microni); 9) resort elicoidal (pentru dezvoltarea forţei de măsurare); W) placă electrolitice, prin fluorescentă, prin desustinereşi reglare; II)şurub analiza picăturii, etc. de res|are. ,2) axul de rotire a 6. Mîcroduritate. Tehn. V. sub plăcii W. Duritate 2. 7. Microdurometru, pl. microdurometre. Tehn.: Durome-tru (v.) pentru determinarea prin imprimare a microduri-tăţii Briile II sau Vickers (v. Microduritate, sub Duritate 2) a unor piese foarte mici (de ex. a unor piese rotunde cu diametrul de aproximativ 0,08 mm sau a unor piese plate cu grosimea de aproximativ 0,05 mm, cum sînt cele folosite în construcţia ceasornicelor, a contoarelor, etc.). Aparatul are trepte de încărcare statică de--1 •••10 kgf şi un penetrator-piramidă de diamant de forma celui folosit la încercarea Vickers sau un penetrator-piramidă Knup, cu bază rombică şi cu unghiul la vîrf de 172°30'. Măsurarea diagonalei impresiunii (cu precizia de 1 ţi)' se face cu ajutorul unui microscop şi al unui şurub micrometric, sau-se citeşte direct valoarea durităţii pe cadranul aparatului, etalonat în prealabil. s. Microelement, pl. microelemente. Chim. biol.: Element chimic care se găseşte în proporţie foarte mică într-un sol, în organismul animal şi vegetal. Dintre microelementele cu rol important în stimularea funcţiunilor organismelor animale şi vegetale sînt; iodul, fierul, zincul, cuprul, manganul, cobal“ tul, etc. Ele. se găSesc în alimente sau se introduc intenţionat în organism, cu scopul de a accelera unele funcţiuni. Rezultate interesante se obţin în Zootehnie, la îngrăşarea porcinelor prin folosirea iodului sub formă de iodură de potasiu, a cobaltului sub formă de clorură de cobalt, a compuşilor de mangan şi fier, rezultate cari se obţin şi în creşterea şi protecţia plantelor. Lipsa microelementelor produce turburări în creştere sau alte anomalii (lipsa de iod produce guşa la om; lipsa de cupru şi mangan produce, la animale, decolorarea părului, a pielii, etc.). Marea influenţă a microelementelor se explică prin faptul că ele intră în compoziţia hormonilor, a enzimelor, a fermenţilor (iodul se găseşte în tiroxină, fierul în he-moglobină, cobaltul în vitamina B12, etc.), cari determină orientarea şi dezvoltarea organismelor animale şi vegetale. 9. Microeudiometru, pl. microeudiometre-Chim.: Aparat folosit în microdeterminările gazometrice. Aparatul e format dintr-un tub termometrie (v. fig.), lărgit la partea de jos sub formă de pîinie, care se introduce în apă. Partea de sus a tubului e îndoită de două ori şi se termină, de asemenea, cu o pîinie. Această parte e echipată cu un tub de cauciuc şi cu o baghetă de sticlă cu care, ca şi cu un piston, se poate absorbi sau îndepărta apa, respectiv mercurul care umple toate părţile micro-eudiometrului. Gazul se introduce, cu o mi-cropipetă pentru gaz, în pîlnia de jos şi, încet, ridicînd bagheta, se absoarbe în tubul capilar, unde se măsoară volumul coloanei de gaz format. Apăsînd pe baghetă, gazul e împins din nou în pîlnia de jos şi se absoarbe cu o micropipetă. Aceasta e umplută cu o soluţie corespunzătoare de reactiv. Gazul reacţionează cu soluţia, după care restul de gaz se introduce din nou în microeudiometru, unde se măsoară din nou volumul său. 10. Microexsicator, pl. microexsicatoare. cu dimensiuni mici, folosit în Microchimie. Microeudiometru Timireazev. 1) tubtermometric; 2) pîinie; 3) vas cu apă; 4) pîinie ;5) tub de cauciuc; 6) baghetă de sticlă. Chim.: Exsicator Microexsicator Pregi. 11. Microfelsit. Petr.: Rocă magmatică efuzivă acidă, din familia rioliţelor. E formată dintr-o -pastă microcristalină, constituită dintr-un amestec de cuarţ şi feldspat. Microcristalele au activitate optică slabă, care dă rocii o textură isotropă. 12. Microfilm, pl. microfilme. Foto.: Microcopie fotografică pe fi Im. Serveşte la reproducerea la scară redusă a documentelor de arhivă sau a bibliotecilor pe peliculă cinematografică cu dimensiuni normale (imagini 24x36 sau 18x24 mm). Peliculele utilizate în acest scop trebuie să aibă un suport neinflamabil pe bază de acetat, o mare putere de separaţie şi un contrast mare. Expunerea se efectuează cu aparate de fotografiat sau cu camere construite special în acest scop. 13. Microfilmare. Cinem.: Filmare cu microscopul. Pentru a putea urmări procese microscopice lente sau rapide, viteza de filmare poate varia între un cadru pe oră şi cîteva zeci de cadre pe secundă (viteza de proiecţie rămînînd de .24 de cadre pe secundă). .. Microfiola de cîntărire 84 Microfon 1. Microfiola de cîntârire, pl. microfiole de cîntărire. Chim.: Microvas cu ajutorul căruia se pot cîntări la microbalanţă atît substanţe higroscopice cît şi substanţe nehigrosco-pice. 2. Microfisurarea ro- Q cii. Expl. petr.: Apariţia, în roca din talpa son- Microfiola de cîntârire. dei, afară de fărîmiturile de forme şi mărimi diferite, desprinse complet (dislocate) din masa rocii de instrumentele de foraj (sape, capete de carotiere, etc.), a unei reţele de fisuri (crăpături) invizibile cu ochiul liber (microfisuri), cari străbat masa rocii pe o anumită adîncime. Microfisurarea e reversibilă, deoarece după anularea forţelor exterioare ea dispare, închizîndu-se sub acţiunea forţelor moleculare de adeziune. Reţeaua de microfisuri în cari pot pătrunde lichidele de foraj ajută foarte mult la reducerea rezistenţei rocii la săpare. 3. Microflorâ autohtona B. A gr.: Sin. Îngrăşămînt bacterian AMB (v. AMB, îngrăşămînt bacterian ^). 4. Microfon, pl. microfoane. Elt., Te/c., Cinem.: Dispozitiv electroacustic pentru transformarea semnalelor acustice în semnale electrice, adică pentru transformarea cît mai fidelă a variaţiilor de presiune şi de viteză ale undelor sonore în variaţii de tensiune şi de curent electric. Un microfon se compune dintr-un receptor acustic (redus eventual la o simplă diafragmă sau membrană, care vibrează sub acţiunea undelor sonore) şi dintr-un traductor electroacustic al vibraţiilor sonore în oscilaţii electrice. După natura traduc-torului, microfoanele pot necesita o sursă exterioară de curent continuu (microfonul cu contact, microfonul capacitiv, microfonul electronic, etc.), în care caz funcţionează ca releu, semnalul acustic comandînd numai modul de variaţie a curentului debitat de sursă (şi deci a energiei electromagnetice) — sau pot funcţiona fără o sursă exterioară (microfonul piezoelectric, microfonul electrodinamic, microfonul electromagnetic, etc.), în care caz traductorui electroacustic e un traductor generator, care transformă energia acustică în energia electromagnetică necesară circuitului de sarcină al microfonului. Microfoanele se folosesc, în primul rînd, pentru transformarea vorbirii, a muzicii şi, în general, a mesajelor sau programelor sonore, în semnale electrice cari sînt transmise la distanţă sau sînt înregistrate. Ele au o construcţie adecvată captării undelor sonore din direcţia dorită şi, uneori, echipamentului sau persoanej pe cari le deservesc (v. şî Microreceptor, Telefon, Laringofon). în al doilea rînd, microfoanele se folosesc pentru măsurarea mărimilor acustice, ca traductoare necesare pentru măsurarea electrică a acestor mărimi. Principalele caracteristici tehnice ale microfoanelor sînt sensibilitatea, caracteristica de frecvenţă, coeficientul de distorsiune (v.), rezistenţa nominală de ieşire, zgomotul de fond şi caracteristica de directivitate (v.). Sensibilitatea e raportul dintre tensiunea în gol la bornele microfonului şi valoarea presiunii sonore în locul unde se găseşte microfonul, în lipsa ^acestuia, pentru o frecvenţă şi o direcţie de incidenţă date. în general, sensibilitatea microfonului se determină în cîmp de unde plane. Se exprimă, de obicei, în mV/^bar. Sensibilitatea unui microfon se mai exprimă şi în decibeli, considerîndu-se ca nivel de referinţă sensibilitatea de 1 V/jxbar. Caracteristica de frecvenţa (curba de răspuns) e curba de variaţie a sensibilităţii microfonului cu frecvenţa. Uneori se reprezintă printr-o curbă care exprimă abaterile, în decibeli, ale sensibilităţii la diferite frecvenţe, faţă de sensibilitatea la o frecvenţă de referinţă (de obicei 1000 Hz). Caracteristica de frecvenţă se măsoară în cîmp de unde plane. Coeficientul de distorsiune (v.) e mare la microfoanele cu cărbune şi relativ mic la toate celelalte tipuri de microfoane. Rezistenţa nominală de ieşire e rezistenţa interioară a generatorului echivalent microfonului, indicată de fabricant. Zgomotul de fond e semnalul parazit la ieşirea microfonului într-o bandă dată de frecvenţe, măsurat la bornele microfonului în gol, în absenţa unei excitaţii acustice şi a cîmpurilor perturbatoare exterioare şi în condiţii atmosferice normale. Zgomotul de fond se datoreşte unor cauze ca: agitaţia termică în conductoare, fluctuaţiile presiunii create de agitaţia termică a moleculelor aerului, etc.; amplificat, se aude ca un fîşîit. Zgomotul de fond determină limita inferioară a nivelului sunetelor transmise de microfon. Calitatea unui microfon e cu atît mai bună cu cît zgomotul de fond e mai mic. Caracteristica de directivitate e curba care reprezintă (în. plan ce conţine microfonul) variaţia sensibilităţii microfonului în funcţiune de unghiul format de direcţia de incidenţă a undelor sonore cu direcţia de sensibilitate maximă a microfonului. Caracteristica de directivitate a unui microfon depinde de frecvenţă, microfonul fiind în general mai directiv la frecvenţele înalte decît la cele joase. Curbele de directivitate (în plan orizontal) ale unui microfon sînt foarte mult utilizate în practică, întrucît ele uşurează alegerea tipului de microfon şi arată amplasamentul iui optim faţă de sursa sonoră. — Caracteristicile microfoanelor depind de utilizarea dată şi de instalaţia în care urmează să fie folosite. în unele aplicaţii, cum e, de exemplu, telefonia, o tensiune de ieşire mare, un cost redus şi o durabilitate mare sînt mai importante decît fidelitatea reproducerii; în alte aplicaţii, dimensiunile mici şi fidelitatea sînt mai importante decît sensibilitatea şi costul redus. Pentru toate aceste aplicaţii există numeroase tipuri de microfoane (v. tabloul). După forma caracteristicii de directivitate în pian orizontal, se deosebesc microfoane omnidirecţionale, a căror caracteristică e practic circulară (v. fig. la) şi microfoane direcţionale, 3 b c I. Caracteristici de directivitate ale microfoanelor, o) omnidirecţionala; b) cardioidă; c) în opt. a căror caracteristică prezintă maxime pronunţate; dintre acestea se folosesc, în special, microfoanele unidirecţionale, a căror caracteristică (în cardioidă) prezintă un singur maxim (cu un minim în sensul opus, „spatele" microfonului) (v. fig. I b), şi microfoanele bidirecţionale, a căror caracteristică (în opt) prezintă două maxime în direcţii opuse (cu 180°) şi două minime în direcţii transversale (la 90°) faţă de primele (v. fig. I c). După mărimea acustică ale cărei variaţii sînt traduse direct în variaţiile unei mărimi electrice, se deosebesc microfoane de viteză, la cari mărimea electrică de ieşire urmăreşte variaţiile vitezei particulelor de aer cari oscilează în unda sonoră şi cari, datorită polarizaţiei longitudinale a vectorului viteză, sînt microfoane direcţionale ; microfoane de presiune, la cari mărimea electrică de ieşire urmărecte variaţiile presiunii în unda sonoră şi cari pot fi şi omnidirecţionale; microfoane combinate, la cari se realizează situaţii intermediare, ceea ce permite obţinerea diferitelor caracteristici de directivitate (v. mai jos, sub Microfon electrodinamic cu bandă). După modul de transformare a energiei semnalelor acustice în energie electromagnetică, adică după tipul de traductor Microfon 85 Microfon Caracteristicile principalelor tipuri de microfoane (valori medii) Tipul microfonului Sensibilitatea maximă Caracteristica de frecvenţă şi neunifor-mitatea Avantaje Dezavantaje Aplicaţii cu cărbune 10 mV/ţibar, -40 dB 50*• *8000 Hz, 20 dB robust; sensibilitate mare; puţin costisitor zgomot de fond mare; necesită o sursă de polarizare; distorsiuni nelineare mari telefonie., amatori, instalaţii mobile piezoelectric, cu diafragmă 2,5 mV/jj,bar, — 52 dB 50—10 000 Hz, 12 dB sensibilitate mare; zgomot de fond redus fragil; sensibil la umiditate şi la căldură; necesită amplificator în apropiere instalaţii interioare, aparate pentru persoane cu auzul slab electrodinamic, cu bobină mobilă 0,1 •••0,2 mV/jibar, — 60-*'—74 dB 50--10 000 Hz, 6 dB robust; zgomot de fond redus; caracteristica de frecvenţă e bună sensibil la vînt; efectul direcţional variază cu frecvenţa vorbire şi muzică la captări de calitate electrodinamic, cu bandă 0,06“*0,12 mV/ţxbar, — 78 84 dB 50-**10 000 Hz, 5 dB zgomot de fond redus; caracteristica de frecvenţă e foarte bună; efectul direcţional variază puţin cu frecvenţa sensibilitate mică; sensibil la vînt captări de calitate capacitiv 1 mV/jjtbar, — 60 dB 50-•-10 000 Hz, 5 dB caracteristica de frecvenţă e foarte bună; redă bine frecvenţele înalte; zgomot de fond redus necesită alimentare specială; efectul direcţional variază cu frecvenţa captări de calitate, în special muzică realizat, se deosebesc microfoane rezistive (cu cărbune), microfoane capacitive (cu condensator), microfoane piezoelectrice, microfoane electrod inamice (cu bobină mobilă sau cu bandă), microfoane electromagnetice, microfoane magnetostrictive, microfoane fotoelectrice (cu oglindă), microfoane termice (cu fir cald), microfoane electronice, etc. Microfonul rezistiv utilizează un traductor rezistiv bazat pe variaţia unei rezistenţe electrice sub acţiunea undelor sonore incidente. în tehnica actuală se utilizează în special variaţia, cu presiunea aplicată, a rezistenţei de contact a unor granule conductoare. Se folosesc, de obicei, granule de cărbune (în microfonul numit microfon cu cărbune). Microfonul cu cârbunee format din una sau din două capsule alăturate, în cari^se găseşte un mare număr de granule de cărbune (v. fig. II). în faţa capsulei sau între cele două capsule există o membrană confecţionată din mică, celuloid sau mătase cauciucată, care poate vibra sub acţiunea undelor sonore. Vibraxiile membranei produc variaţii de presiune între granule, şi, în consecinţă, variaţii ale rezistenţei electrice, ale cărei valori medii sînt cuprinse între 100 şi 500 Q. Pentru deplasări mici, variaţiile de rezistenţă sînt proporţionale cu deplasările membranei. Introducînd acest traductor în circuitul unei surse de curent continuu, se obţine un curent variabil, care reproduce variaţiile de presiune datorite undei sonore şi care induce (în secundarul unui transformator al cărui primar îl parcurge) o tensiune variabilă corespunzătoare. Un astfel de microfon are o sensibilitate mare, funcţiune de densitatea granulelor de cărbune. O densitate mare face ca sensibilitatea să scadă. în plus, sensibilitatea creşte cu nivelul sonor. La un microfon cu cărbune, la care curentul de la baterie e de 0,06 A, sensibilitatea e de ordinul a — 40 dB faţă de nivelul de 1 V/p bar. Curba de răspuns (caracteristica de frecvenţă) rm II, Microfon cu cărbune, î) membrană; 2) granule de cărbune; 3) electrod mobil; 4) placă perforată de protecţie; 5) electrod fix. a unui microfon cu cărbune cu o singură capsulă nu e uniformă şi microfonul lucrează într-o bandă relativ îngustă. Prin folosirea a două capsule, domeniul de utilizare se lărgeşte şi curba de răspuns se aplatisează. Zgomotul microfonului cu cărbune e relativ mare, din cauza scînteilor cari se produc între granule (la presiune statică insuficientă sau la curenţi prea mari) şi a fluctuaţiilor rezistenţelor de contact. Pentru a putea funcţiona, microfonul cu cărbune are nevoie de o sursă de curent continuu de polarizaţie, ceea ce constituie un dezavantaj faţă de alte microfoane. Se foloseşte pe scară mare în instalaţiile telefonice. Alte tipuri de microfoane rezistive utilizînd principii asemănătoare, dar nefolosite practic, sînt microfonul hidraulic(v. fig. III), în care vibraţiile membranei modifică lungimea şi deci rezistenţa electrică a unei vine de apă, şi care nu se mai foloseşte (v. şi Reiss, microfon ~), şi m i c r of o n u I cu descărcare (cu arc), în care vibraţiile sonore modifică rezistenţa coloanei de descărcare a unui arc electric. III. Microfon hidraulic, î) intrarea apei; 2) vînă de apă; 3) membrană; 4) ieşirea apei. Microfonul capacitiv utilizează variaţia capacităţii unui condensator sub acţiunea undelor sonore. Sin. Microfon condensator; Microfon electrostatic (impropriu). Traductorul e format din două armaturi plane foarte apropiate între ele, dintre cari una, o membrană metalică bine întinsă, poate vibra sub acţiunea undelor sonore, în timp ce cealaltă armatură nu intră în vibraţie. între cele două armaturi e aplicată o tensiune continuă, relativ înaltă (v. fig, IV), In urma vibraţiilor membranei, distanţa dintre armaturi, şi deci capacitatea condensatorului, variază. La tensiune de polarizaţie dată, variază corespunzător atît sarcina electrică a condensatorului cît şi tensiunea electrică (la bornele rezistenţei de sarcină a circuitului) care rezultă, practic, proporţională cu deplasarea membranei. Cum această tensiune e foarte joasă, e necesară o amplificare imediată. Sensibilitatea unui microfon, condensator cu o tensiune de polarizaţie de 200 V e egală cu Microfon cu cărbune 86 Microfon electrostatic IV, Microfon capacitiv. 1) armatura fixă; 2) armatură mobilă-membrana; 3) baterie de alimentare; 4) rezistenţă de sarcină; 5) condensator de cuplaj; 6, 6‘) borne de ieşire. aproximativ — 50 dB faţă de 1 V/pibar. Curba iui de răspuns pentru o presiune acustică constantă e lineară într-o bandă largă d-e frecvenţe. Microfonul capacitiv e un traductor de calitate, folosit în înregistrările sonore de înaltă fidelitate, în transmisiunile radiofonice, în măsurările acustice, etc. Microfonul piezoelectric utilizează proprietatea pe care o aU unele cristale de a se polariza electric permanent, dacă sînt supuse unor compresiuni şi dilataţii succesive, după o direcţie anumită (v. Piezoelectric, efect ^). Sin. Microfon cu cristal. Microfoanele cu cristal pot fi: microfoane acţionate direct şi microfoane acţionate cu diafragma. în cele acţionate direct, presiunea sonoră acţionează direct asupra cristalului. în cele acţionate cu diafragmă (v. fig. V), presiunea sonoră acţionează asupra diafragmei, care e cuplată mecanic cu cristalul. în ambele cazuri, tensiunea generată de cristal e culeasă la două armaturi fixate de feţele laterale ale cristalului şi e condusă, prin intermediul a două fire (bornele de ieşire), la un amplificator. La aceste microfoane se utilizează, în special, cristale de sare de Rochelle, care are proprietăţi piezoelectrice superioare, cum şi plăcuţe de titanat de bariu (material ceramic ' piezoelectric). Se poate folosi o singură plăcuţă de cristal, avînd de obicei o grosime mică (mai mică decît un milimetru), sau două plăci suprapuse, combinaţie carese numeşte dublet sau bimorf. Astfel, micşo-rînd apreciabil impedanţa mecanică, se obţine o sensibilitate mărită. Sensibilitate a unui microfon cu cristal de sare de Roche! le e de aproximativ — 50 dB faţă de 1 V/(x bar, Microfoanelecu cristal sînt folosite încazurileîn cari nu se impune o fidelitate mare ia transmisiunea sau înregistrarea sunetelor (de ex. la magnetofoanele pentru amatori), Microfonul electrodinamic cu bobină mobilă e un microfon de tip electrodinamic, la care induce în spirele unei bobine care se poate deplasa în cîmpul unui magnet permanent. Sin. Microfon cu bobină mobilă. Bobina mobilă fixată de o membrană uşoară se deplasează ca urmare a acţiunii undelor sonore (v. fig. VI), Microfoanele cu bobină mobilă prezintă o caracteristică de frecvenţă destul de uniformă în banda cuprinsă între 30 şi 10 000 Hz. Ele sînt robuste, nu necesită sursă de alimentare, ca microfoanele ca-pacitive, şi sînt foarte mult folosite în instalaţiile de amplificare şi înregistrare a sunetului. Sensibilitatea unui astfel de microfon e de ^aproximativ -85 dB, faţă de 1 V/ţxbar, pentru o impe-danţă de circa 25 O a bobinei mobile. în cazul unei impedanţe de 250 Q, sensibilitatea creşte la 80 dB (faţă de 1 V/ţzbar), V. Microfon cu cristal. 1) membrană; 2) bicuarţ; 3) placă perforată protectoare; 4,5) fire de conexiune. tensiunea electromotoare se 5 A 6 VI. Microfon cu bobină mobilă, 1) magnet; 2) armatură; 3) spaţiu de aer; 4) bobină mobilă; 5) diafragmă; 6) membrană; 7) canale de aer; 8) piese polare. m VII, Microfon electrodinamic cu bandă. 6) bandă; N.S) poli nagnetici nord, respectiv sud ; M) magneţi permanenţi; T) transformator. Microfonul electrodinamic cu bandă e un microfon electrodinamic, la care tensiunea electromotoare se induce într-o bandă confecţionată dintr-un metal uşor (aluminiu sau aliaj pe aluminiu), care se deplasează în cîmpul unui magnet permanent (v. fig. Vil). Banda fiind supusă acţiunii undelor sonore pe ambele feţe, se obţine un microfon de viteză, cu proprietăţi direcţionale. Sensibilitatea maximă se manifestă pe o direcţie perpendiculară pe suprafaţa benzii şi sensibilitatea devine minimă pentru undele sonore incidente după o direcţie paralelă cu suprafaţa benzii. La un microfon cu bandă echipat cu un transformator producînd la ieşire o impedanţă de 250 Q, sensibilitatea e de aproximativ —85 dB (referitor la 1 V/ţxbar). Prin combinarea unui microfon cu bandă cu un microfon cu bobină mobilă se pot obţine microfoane avînd caracteristici de directivitate variate. Astfel de microfoane cu caracteristică de forma unei cardioide sînt mult folosite în captările sonore ale concertelor, în vederea transmisiunilor radiofonice sau a înregistrării sunetelor. — O utilizare mai restrînsă au următoarele; Microfonul electromagnetic, care se bazează pe curenţii induşi într-o bobină cu miez de fier magnetizat permanent (polarizat), în urma apropierii şi depărtării de feţele polare ale miezului, a unei membrane feromagnetice. Sin. Microfon inductiv. — Microfonul electromagnetic are distorsiuni nelineare şi de frecvenţă înalte. Principiul său de funcţionare e utilizat în dozele electromagnetice (v. Doză de redare) şi în capsulele telefonice receptoare. Microfonul electrodinamic cu membrană şi cu bobine fixe, care se bazează pe curenţii turbionari induşi în membrana conductoare (în mişcare sub acţiunea undelor sonore) situaţă în cîmpul magnetic constant produs de două bobine plate fixe, coaxiale, parcurse de curent continuu (v. fig. VIU). Cîmpul magnetic variabil al acestor curenţi turbionari induce în bobinele fixe o tensiune alternativă supfementară, care se obţine Ia bornele de ieşire printr-un transformator şi care are ritmul vibraţiilor membranei. Microfonul magnetostrictiv, care se bazează pe curenţii induşi într-o bobină cu miez de fier magnetizat, avînd proprietăţi magneto-strictive şi utilizînd efectul magnetostrictiv invers, adică variaţia permeabilităţii magnetice sub acţiunea deformaţiilor elastice ale miezului. Microfonul fotoelectric, care foloseşte devierea unui fascicul luminos de către o mică oglindă fixată pe membrana microfonului, v///. Microfon e!ec~ Fasciculul cade apoi pe o celulă fotoelectrică, trodinamiccumem-al cărei curent variază în ritmul vibraţiilor brană vi cu bobine oglinzii. Sin. Microfon cu oglindă. fixe. Microfonul termic, care foloseşte vibraţia m) membranăcon-rezistenţei electrice a unui conductor, produsă ductoare; 0,8') bo-în urma variaţiei temperaturii sale, sub acţiu- bine plate ; T)trans-nea undelor acustice. Sin. Microfon cu fir formator, cald. Microfonul electronic, al cărui principiu de funcţionare se bazează pe variaţia fluxului electronic într-un tub cu vid, în urma deplasării unuia dintre electrozi sub acţiunea undelor acustice. Sin. Catodofon (v,), - 1.- ^ cu cărbune. Te/c. V. sub Microfon. 2. ^ cu descărcare» Te/c. V. sub Microfon. 3. ~ electrostatic, Te/c. V. Microfon capacitiv, sub Microfon, Microfon hidraulic Microfon ist Amplificator microfonic, 1,1') borne'de intrare; 7,2') borne de ieşire; P) microfon cu cărbune; m) membrana microfonului; M) magnet permanent; E) sursă de alimentare; Rp rezistenţă de sarcină. i, /v/ hidraulic. Telc. V. sub Microfon, . 2, zgomot de Te/c,: Semnalul perturbator produs în receptorul telefonic de zgomotul de fond al microfonului şi perceput ca un pîrîit şi ca un fîşîit cari se aud atît în timpul convorbirii cît şi în pauzele unei convorbiri. Zgomotul de fond e mai accentuat la microfonul cu cărbune (v. şî Microfon). 3. Microfonic, amplificator Te/c.; Amplificator electro- mecanic, constituit dintr-un microfon cu cărbune şi un electro-magnet polarizat, prin a cărui înfăşurare circulă curentul alter- p l>l^ nativ de amplificat (v. fig.) şi a cărui armatură e chiar membrana microfonului. Aceasta e adusă în 1 oscilaţie de electro- ^ magnet, ceea ce de- , termină variaţia rezistenţei microfonului şi apariţia unei componente alternative a curentului din circuitul microfonului. Dacă parametrii amplificatorului sînt aleşi în mod convenabil, puterea de curent alternativ dezvoltată în rezistenţa de sarcină e mai mare decît puterea consumată în înfăşurarea electromagnetului. Amplificatorul microfonic prezintă avantajul că se alimentează cu o sursă de tensiune joasă, de ordinul volţilor. în schimb, ei introduce distorsiuni mari, pentru reducerea cărora trebuie utilizată o înfăşurare specială de compensaţie sau alte metode. Azi amplificatoarele microfonice nu se mai folosesc, fiind depăşite de amplificatoarele cu transistoare. 4. Microfonic, efect 1. E/t.; Apariţia unor perturbaţii electromagnetice în amplificatoare şi receptoare, produse de vibraţia mecanică a unor piese componente ale acestora. Vibraţia poate fi produsă de solicitări mecanice ale întregului aparat, sau de unde sonore cari ajung la piesa respectivă care funcţionează ca un traductor electroacustic (de unde provine şi numirea efectului). Efectul microfonic se manifestă prin apariţia unui semnal electric şi prin zgomote în difuzor la lovirea piesei care vibrează şi la trepidaţii, iar în unele cazuri, printr-o reacţie mecanică sau acustică, care produce oscilaţii continue în amplificator sau în receptor. Reacţia se produce, de cele mai multe ori, prin intermediul şasiului şi al casetei de cari sînt fixate difuzorul şi piesa care vibrează, sau prin intermediul aerului. Sin. Microfonie. Piesele cari produc cel mai frecvent efectul microfonic sînt tuburile electronice şi condensatoarele variabile, mai rar bobinele, rezistoarele şi condensatoarele fixe. Efectul microfonic la tuburile electronice se produce prin vibraţia electrozilor, care are ca rezultat variaţia parametrilor tubului (panta, factorul de amplificare, rezistenţa internă, capacităţile dintre electrozi), ceea ce conduce ja apariţia unei componente alternative a curentului anodic, amplificată de etajele următoare. Variaţia pantei tubului, produsă, în special, de variaţia distanţei dintregrilă şi catod, produce un efect microfonic important în primele etaje ale amplificatoarelor de audiofrecvenţă de sensibilitate mare. Variaţia capacităţilor interne ale tubului electronic, cauzată de variaţia distanţei dintre electrozi, poate produce efect microfonic în amplificatoarele cu circuite acordate ş: în receptoare, pro-ducînd o modulaţ;e parazită în amplitudine a semnalului (în aceste cazuri, efectul microfonic se manifestă numai în prezenţa unui semnal la intrarea etajului). Variaţia capacităţilor tubului oscilator din receptoarele supereterodină poate produce perturbaţii datorite variaţiei frecvenţei oscilatorului şi, deci unei modulaţii parazite în frecvenţă a semnalului, care se poate transforma în modulaţie de amplitudine, cînd caracteristica de frecvenţă a amplificatorului nu e perfect simetrică faţă de frecvenţa purtătoarei. Efectul microfonic se poate produce şi prin variaţia rezistenţelor de izolaţie dintre electrozi, în urma vibraţiilor acestora: dacă între electrozi există o tensiune continuă, se produce o tensiune alternativă perturbatoare. Sub această formă, efectul microfonic se observă în special datorită variaţiei rezistenţei de izolaţie dintre grilă şi catod. Cel mai frecvent, efectul microfonic e datorit oscilaţiilor transversale ale electrozilor sau mişcării acestora în urma unei fixări imperfecte în izolatoare; în primul caz, spectrul de frecvenţă al tensiunii perturbatoare care ia naştere cuprinde frecvenţele de rezonanţă mecanică ale electrozilor tubului, sunetul care se obţine fiind, de ceie mai multe ori, un sunet muzical, iar în ai doilea caz, spectrul conţine o bandă largă de frecvenţă, obţinîndu-se zgomote neregulate. Efectul microfonic se măsoară cu metode balistice, cu ajutorul unei mese^ trepidante, sau prin producerea oscilaţiilor electroacustice. în primul caz se percutează tubul cu un mic ciocan şi se măsoară sarcina electrică totală produsă în circuitul anodic al tubului. în al doilea caz se măsoară cu un voltmetru componenta alternativă a tensiunii anodice, produsă în urma vibraţiilor la cari e supus tubul: vibraţiile put fi sinusoidale, de diverse frecvenţe, sau pot avea un spectru larg de frecvenţe. în al treilea caz se creează un cuplaj acustic între ieşirea şi intrarea amplificatorului în al cărui prim etaj e montat tubul examinat, prin apropierea difuzorului de tub, şi se studiază condiţiile în cari iau naştere oscilaţii electroacustice datorite efectului microfonic al acestui tub (această metodă e foiosită în special pentru selecţionarea tuburilor din punctul de vedere al efectului microfonic). Pentru reducerea efectului microfonic, electrozii tubului trebuie să aibă grosime mare şi lungime mică, fixarea lor trebuie să fie rigidă, filamentul nu trebuie să se mişte în interiorul catodului, iar fixarea soclului tubului şi al difuzorului trebuie să fie elastică şi suficient de amortisată. Afară de aceasta, în primele etaje ale amplificatoarelor sensibile trebuie folosite tuburi electronice de construcţie specială, cu efect microfonic redus. Efectul microfonic al condensatorului v a r i a b i I din receptoare e datorit vibraţiei plăcilor acestuia, El se manifestă în special la supereterodine, pe gama de unde scurte, printr-un fluierat care apare la o mică dezacordare a receptorului, cînd se recepţionează un semnal; acest efect se produce în acelaşi mod ca şi cel cauzat de variaţia capacităţii tubului oscilator. Reducerea efectului microfonic al condensatoarelor variabile se obţine prin mărirea rigidităţii plăcilor şi prin fixarea elastică a condensatorului de şasiul receptorului. 5. Microfonic, efect 2. Te/c.; Fenomen întîlnit la micro-receptoarele telefonice, datorit efectului local şi cuplajului acustic între receptorul şi microfonul montat în acelaşi suport, care se manifestă prin fluierături în receptor. Un şoc incidental poate produce o impulsie de curent în microfon, care se transmite, prin efect local, la receptorul propriu, şi, de aici, prin vibraţiile membranei receptorului, la masa^microreceptorului, şi apoi din nou la membrana microfonului. în anumite condiţii se produc astfel oscilaţii întreţinute de sursa de alimentare a circuitului telefonic, avînd frecvenţa proprie a circuitului oscilant electroacustic. Efectul microfonic poate fi înlăturat prin folosirea de dispozitive antilocale (v.) şi prin evitarea rezonanţei mecanice, printr-o construcţie corespunzătoare a microreceptorului şi prin folosirea unor materiale antivibrante. Sin. Efect Larsen, e. Microfonist, pl. microfonişti. Cinem.: Tehnician de sunet, care asigură amplasarea şi deplasarea microfoanelor la filmări sincrone. M'crofosilă 88 Micromagnetism 1. Microfosilâ, pl. microfosile. Po/eont.; Fosilă(v,)cu dimensiuni microscopice (de ex,: bacteriile, fiagelatele, algele, dintre plante; foraminiferele, radiolarii, infuzorii şi ostracodele, dintre animale). 2. Microfotocopie, pl. microfototopii. Foto,: Sin. Fotomicro-copie (v.), s, Microfotografie, ocular Foto. V, sub Ocular, 4. Microfotografie, pl. microfotografii. 1. Foto,; Sin, Foto-microscopie (v.). 5. Microfotografie. 2. Foto.: Sin, Fotomicrografie (v.). 6. Microfotogrammetrie. Fotgrm.: Ramură a Fotogram-metriei care se ocupă cu măsurarea şi reprezentarea corpurilor cu dimensiuni mici, pe bază de fotograme obţinute fie în laborator, fie în condiţii create special în acest scop. 7. Microfotometru, pl. microfotometre. F/z.: Densitometru (v.) folosit în studiul opacităţii locale a unei plăci fotografice. Se compune din+r-o sursă de lumină cu intensitate constantă, un sistem optic care produce o imagine punctuală a sursei în punctul plăcii fotografice în care se măsoară opacitatea, un alt sistem optic, care dă o imagine a acestei imagini (după ce radiaţia a străbătut placa) pe un receptor integral (pilă termoelectrică, etc.) legat ia un galvanometru. Cu cît opacitatea e mai mare, cu atît deviaţia spotului galvanometrului, pe o scară gradată, e mai mică. Mişcînd placa, în planul ei, se poate determina pe această cale variaţia opacităţii în diferite puncte ale plăcii. Cînd spotul galvanometrului se deplasează pe o hîrtie fotosensibilă înfăşurată pe un cilindru în mişcare de rotaţie uniformă în jurul axei sale, se obţine o curbă de variaţie a opacităţii plăcii în lungul direcţiei ei de deplasare. Microfotometrele sînt folosite în spectroscopie pentru obţinerea curbei care dă variaţia intensităţii, în funcţiune de lungimea de undă, a liniilor spectrale ale unui spectru de linii, în emisiune, respectiv variaţia extincţiei într-un spectru de absorbţie. 8. Microfurnir, pl. microfurnire. Ind Semn. V. sub Furnir. 9. Micrografie. Metg.: Sin. Metaiografie microscopică. V. sub Metăiugratie 1. 10. Microgram, pl. micrograme. Ais.; A mia parte dintr-un miligram. 1 ţxg = l0”6g==10'3mg=1 y. Sin. Gamma (v. Gamma 1). 11. Microindicator, pl. microindicatoare. Ms., Tehn,: Sin. Microcomparator (V. Microcomparator 2). 12. Microîntîrziere, împuşcare cu Mine. V. sub împuşcare 2. 13. Microîntreruptor, pl. microîntreruptoare. Elt.:Contactor (v.) mecanic cu dimensiuni foarte mici (v. fig. /), cu un contact L li, Secţi une printr-un microîntreruptor cu arc elicoidal. f, Microîntreruptor cu pîrghie demultiplicatoare, î) pîrghie demultiplicatoare; 2) rolă. normal deschis şi unul normal închis (pentru 250 sau 380 V şi 2***4 A), folosit în instalaţiile de automatizare pentru comanda contactoarelor electromagnetice din circuitele principale. 1 şi 2) contacte fixe de ieşire; 3) contact mobil; 4) contact fix de intrare; 5) corpul microîntre-ruptorului; 6) ciulită fixă; 7) şurub de reglare.; 8) resort elicoidal; 9) buton de acţionare. Presiunea pe contact şi revenirea în poziţia de repaus sînt asigurate prin elasticitatea lamelei port-contact sau prin resort elicoidal (v. fig. II). 14. Microlit, pl. microlite. 1. Petr.; Cristal microscopic, în general de formă prismatică sau tabulară, care se găseşte în pasta rocilor magmatice microcristaline sau emicristaline. 15. Microlit, 2. Mineral.: Sin. Incluziune solidă (v. sub Incluziune 2). ie. Microlitotip, pl. microHtotipuri. Petr.: Constituent microscopic al cărbunilor humici, format dintr-un singur macerai (v.) sau din asociaţii tipice de macerale, a căror grosime minimă e de 50 [x. Principalele microlitotipuri sînt indicate în tabloul care urmează: Microlitotipu! j Maceratul sau grupul de 1 macerale constituente Vitrit vitrinit (colinit, telinit) Fuzit inertinit (fără micrinit) Clarit vitrinit 4* exinit Durit inertinit -f- exinit Vitrinertit vitrinit + inertinit Duroclarit vitrinit -j- exinit -f- inertinit Clarodurit inertinit 4- exinit 4- vitrinit 17. Microlux, pl. microluxuri. Ms., Tehn.: Instrument de măsură mecanic, pentru măsurarea lungimilor după metoda comparativă (relativă), cu amplificare optico-mecanică (v. fig.), folosit de obicei pentru verificarea dimensiuni lor pieselor uzi-nate. Deplasarea tijei palpatoare 1 produce rotirea pîrghiei cu braţe inegale2, care, la rîndul ei, roteşte pîrghia cotită4, pe al cărei ax e calată o oglindă cir-culară5. Aceasta reflectă razeie primite de la o sursă luminoasă imobilă 6, printr-un condensator 7, pe un ecran de sticlă mâţă, pe care e trasată o scară Schema instrumentului «Mic!.oiu:<:... gradata(mmicroni)8, sub forma t, palpQtoare. 2)plrghie. 3) axu| unui spot circular luminos. Va- derotirea pîrghiei 2. 4) pirghie loarea unei diviziuni e de cotita. s) oglindadrculara. 6) sursa 0,001 mm iar domeniul de ma- de |umina. 7) condensor; 8) scara surare e de ±0,1 mm. Se deose- gradată. ' beşte de alte intrumente de măsură optice (de ex. de optimetru) prin posibilitatea de citire foarte uşoară. îs. Micromagnetism. Geofiz.: Tehnică a prospecţiunilor magnetice, urmărind punerea în evidenţă a anomaliilor magnetice de amplitudine şi de extindere spaţială mici şi o mai bună corelare a lor cu structura geologică fină şi cu natura rocilor cari o determină. Folosind aceleaşi aparate ca prospecţiunile magnetice, micro-magnetismul le valorifică mai bine din punctul de vedere al preciziei — pe seama reducerii productivităţii lucrărilor— prin repetarea frecventă a determinărilor într-o staţiune locală de referinţă şi prin executarea lor în staţiuni situate la distanţe mici una de alta (aproximativ 3 m). în sens restrîns, prin termenul micromagnetism se defineşte şi o tehnică a petromagnetismului care studiază micile „anomalii" magnetice prezentate de o placă şlefuită, făcînd determinări cu o sondă de saturaţie (v. sub Magneto-metru) şi trasînd „harta" cu isolinii corespunzătoare. Micromagnetismul conduce la indicaţii preţioase cu privire la manifestarea caracteristică în efectele magnetice a Micromanometru 89 Micrometru diverselor tipuri de formaţiuni, roci şi minerale, punînd ia dispoziţie elemente importante pentru corelarea datelor prospecţiunii magnetice cu geologia şi, deci, pentru interpretarea calitativă geologică a anomaliilor magnetice. 1. Micromanometru, pl. micromanometre. Fiz.:, Manometru (v.) folosit pentru măsurarea presiunilor, respectiv a diferenţelor de presiune, mici. V. sub Manometru. 2. Micrometalografie. Metg.: Sin. Micrografia metalelor, Metaiografie microscopică. V. sub Metaiografie 1. 3. Micrometric, şurub Tehn. V. Şurub micrometric. 4. Micrometru, pl. micrometre. Ms., Tehn.: Instrument de precizie pentru măsurarea lungimilor după metoda directă, bazat pe transformarea deplasărilor unghiulare în^ deplasări lineare, efectuată cu ajutorul unei asamblări filetate. în general, micrometrele sînt formate din următoarele subansambluri principale: corpul propriu-zis, pe care e fixată una dintre suprafeţele de măsurare; şurubul micrometric cu cea de a doua suprafaţă de măsurare, şi dispozitivele auxiliare, cari au rolul de a asigura precizia de citire. După clasa de fabricaţie, se deosebesc: micrometre de clasa I şi micrometre de clasa II. • După felul dimensiunilor pe cari le măsoară, aceste instrumente se clasifică astfel: micrometre de exterior, micrometre de interior şi micrometre de adîncime. Toate micrometrele clasificate în aceste trei grupuri principale funcţionează pe principiul expus sub Micrometru pentru măsurări obişnuite, Micrometrele de exterior sînt instrumente de lucru cu şurub micrometric, pentru măsurarea dimensiunilor exterioare (diametri, lungimi, etc.) ale fabricatelor. Piesele micrometrelor de exterior, cum sînt şurubul micrometric, tija şi nicovala, se execută din oţel special, nealiat, pentru scule, care după călire trebuie să aibă duritatea HRC58---64. Piesele menţionate se mai execută, în unele cazuri, şi din oţel carbon de calitate, duritatea necesară a suprafeţelor de măsurare urmînd să fie obţinută prin aplicarea unor plăci minerale-ceramice. Potcoava, braţul cilindric, tamburul şi celelalte piese ale micrometrelor se execută din oţel carbon de calitate. După destinaţie, se deosebesc: micrometre pentru măsurări obişnuite; micrometre pentru măsurarea normalei comune a danturii roţilor dinţate; micrometre pentru sîrmă; micrometre pentru tablă; micrometre pentru ţevi; micrometre pentru filete exterioare; micrometre cu comparator; micrometre statistice; micrometre cu pîrghie. După diametrul nominal d al tijei şurubului micrometric, se deosebesc: micrometre de tip uşor, cu d— 6 mm; micrometre de tip greu, cu d—8 mm. După cursa de măsurare a şurubului micrometric, se deosebesc: micrometre avînd cursa de 10 mm: micrometre avînd cursa de 1 5 mm (numai la tipul uşor). După limita superioară de măsurare L, se deosebesc: micrometre cu L—10; 15 (numai la tipul uşor); 25; 50; 75; 100 mm. MicrometruI pentru măsurări obişnuite (v. fig. /) se compune din potcoava 1, braţul cilindric 2, pe care se găseşte o scară gradată lineară unilaterală sau cu zero decalat, nicovala 3 fixată în potcoavă, tija şurubului micro- metric 4, tamburul 5, pe a cărui suprafaţă tronconică^e'''â-a doua scară gradată circulară, dispozitivul de fixare 6, pentru blocarea tijei şurubului micrometric, şi dispozitivul pefttru limitarea apăsării 7, care nu permite depăşirea forţei de măsurare. Scara lineară dispusă pe braţul cilindric fix e greaţă în partea inferioară cu diviziuni a căror valoare e de 1 mm şi în partea superioară cu subdiviziuni din 0,5 în 0,5 mm. Scara circulară a tamburului rotitor e gradată cu 50 de diviziuni; datorită pasului egal cu 0,5 mm al şurubului micrometric, la o rotaţie completă a tamburului, acesta se deplasează, solidar cu tija 4 (v. fig. /), cu a 50-a parte din valoarea unei diviziuni a scării circulare egale cu 0,5 mm, Ca atare, precizia de citire (v.) a micrometrului e de 0,5/50=0,01 mm. Micrometrul pentru roţi dinţate e folosit pentru măsurarea normalei comune a danturii roţilor dinţate (cota peste n dinţi). Diferă de micrometrul descris pentru măsurări obişnuite numai prin forma şi dimensiunile suprafeţelor de măsurare. Acestea au forma unor discuri (talere) (v. fig. II), cu scopul de a materializa cele două plane, cari trebuie să fie tangente la două flancuri opuse ale dinţi lor, în scopul măsurării normalei comune. Deoarece domeniul de utilizare a acestor micrometre e restrîns prin faptul că au limita de măsurare fixată prin construcţie, se execută şi micrometre pentru roţi dinţate cu limita superioară de măsurare schimbabilă. Construcţia unui astfel de micrometru (v. fig. III) se deosebeşte de cea descrisă numai prin forma potcoavei. La acest micrometru, potcoava e înlocuită cu un cadru deschis, echipat cu o tijă cilindrică solidară cu braţul pe care e montat discul fix. Pe această tijă se poate deplasa al doilea braţ, pe care e fixat corpul cilindric al micrometrului. Prin montarea între II. Micrometru pentru roţi dinţate, 1) suprafeţe de fixare în formă de disc (talar); 2) loc pentru inscripţii. ///.Micrometru pentru roţi dinţate cu limita superioara de măsurare schimbabild. /. Micrometru de exterior pentru măsurări obişnuite. î) potcoavă; 2) braţ cilindric; 3) nicovală; 4) tija şurubului micrometric; 5) tambur; 6) dispozitiv de fixare; 7) dispozitiv pentru limitarea apăsării. celejdouă braţe a unor bucele cu înălţime etalonată, limita superioară de măsurare a instrumentului poate fi schimbată în cîteva trepte de dimensiuni, după numărul corespunzător al bucelelor montate. Micrometrul pentru sîrmă e folosit pentru măsurarea diametrilor sîrmelor sau a pieselor mici cu dimensiuni sub 10 mm. Se deosebeşte de micrometrele pentru măsurări obişnuite numai prin forma potcoavei, care e cea reprezentată în fig. IV. Micrometrul pentru tablă (v. fig. V) diferă de cele obişnuite prin faptul că braţul cilindric 1 se roteşte liber în jurul piuliţei şurubului micrometric; acest braţ e echipat cu un indice 2, care se roteşte în faţa cadranului gradat 3, şi cu un ştift 4, pe care e trasat un reper transversal. Ştiftul culi-sează de-a lungul unei ferestre longitudinale executate în tamburul 5. Prin rotirea tamburului, care e solidar cu şurubul IV. Micrometru pentru sîrmă. Micrometru 90 Micrometru V. Micrometru pentru tablă, î) braţ cilindric; 2) ac indicator; 3) cadran gradat; 4) ştift pe care e trasat un reper transversal; 5) tambur; 6) nicovală; 7) tija şurubului micrometric. micrometric, ştiftul antrenează în mişcare şi braţul cilindric, împreună cu indicele care se deplasează în faţa scării gradate de pe cadran. Pe marginea superioară a ferestrei longitudinale, şi perpendicular pe aceasta, sînt trasate reperele scării cari .indică milimetri. Pe cadran sînt trasate reperele scării, cari indică sutimi de milimetru* La aceste instrumente, pasul şurubului micrometric e de 1 mm, iar limita superioară de măsurare e de 15 mm. Mi c r o m e t r u I pentru ţevi e folosit pentru măsurarea grosimii pereţilor ţevilor. Din punctul de vedere constructiv, micrometrul pentru ţevi (v. fig. VI) e similar micro-metrului pentru măsurări obişnuite, cu diferenţa că suprafaţa de măsurare a nicovalei are forma unui mic butoi, iar cea a tijei şurubului micrometric e sferică. .;; M ic r o metrul pentru filete exterioare se foloseş-.te la măsurarea diametrului mediu al file-tului după metoda directa şi Ia măsurarea diametrului mediu al filetului după metoda indirecta, „a celor trei sîrme", Micrometrul care permite măsurarea directă a diametrului mediu al fi fetelor (v. fig. VII) are forma asemănătoare cu a micrometrului obişnuit, de care se deosebeşte prin faptul că atît nicovala cît şi capătul tijei şurubului micrometric au găuri în cari se montează adausuri schimbabile în funcţiune de pasul filetului de măsurat. Adausul fix care se montează în nicovală are formă prismatică, cu un canal în formă de V, iar adausul care se solidarizează cu tija şurubului micrometric — putîn-du-se roti odată cu aceasta — are forma unui vîrf conic. Datorită formelor descrise, cele două adausuri pot pătrunde între spirele filetului exterior, per-miţînd astfel măsurarea directă a diametrului, prin citirea indicaţiilor micrometrului. Pentru măsurarea după metoda indirectă se utilizează acelaşi micrometru, echipat însă cu două adausuri cari au forma unor plăcuţe dreptunghiulare. Pe una dintre plăcuţe e fixată o sîrmă calibrată, iar pe cealaltă plăcuţă sînt fixate două sîrme calibrate, aşezate paralel. Micrometrul cu comparator (v. fig. VIII) se foloseşte pentru măsurări exterioare precise, după metode absolute şi relative. Asemănător ca formă cu un micrometru obişnuit, se compune din potcoava 1, şurubul micrometric 2, solidarizat cu tamburul 3, nicovala 4, deplasabilă în sens axial, VII. Micrometru pentru măsurarea diametrului mediu a! filetelor, 1) micrometru; 2) cald de verificare; 3) adausuri schimbabile. care acţionează mecanismul cu pîrghie 6 al comparatorului, şi indicele 7. Nicovala poate fi deplasată şi manual, cu dispozitivul de deplasare 5. Citirea se efectuează atît pe scările gradate ale micrometrului cît şi pe scara comparatorului, în cazul măsurărilor efectuate după metoda absolută, Prin metoda relativă se reglează instrumentul cu ajutorul unei cale a cărei dimensiune e egală cu dimensiunea nominală a piesei care se măsoară. VIU. Micrometru cu comparator, I) potcoavă; 2) şurub micrometric; 3) tambur; 4) nicovală; 5) dispozitiv de deplasare manuală; 6)dispozitiv cu pîrghie al comparatorului; 7) indicator. Micrometrul statistic eun aparat integrator, care indică direct valoarea mediei aritmetice a dimensiunilor unui şir de măsurări exterioare. Aparatul e format dintr-un micrometru pentru măsurări obişnuite, un contor integrator cuplat cinematic cu tamburul micrometrului şi un suport care permite aşezarea aparatului pe masa de lucru. Micrometrul cu pîrghie se foloseşte de regulă la măsurarea directă a dimensiunilor exterioare ale pieselor urinate, la producţia cu caracter individual. E bazat pe folosirea simultană a cuplei cinematice şurub-piuliţă (ca şi micrometrul de exterior obişnuit, cu care e asemănător ca aspect) şi a amplificării, printr-un sistem de pîr-ghii şi roţi dinţate, care mişcă un ac indicator în faţa unui cadran gradat (v. fig. IX). Pe braţul cilindric şi pe toba capului micrometric se citesc milimetrii si sutimile de IX. Micrometru cu pîrghie. o) schemă; b) execuţie; 1) şurub micrometric; 2) tija şurubului micrometric ; 3) tambur gradat; 4) nicovală (mobilă); 5) resort elicoidal de compresiune (pentru dezvoltarea forţei de măsurare); 6) pîrghie pentru retragerea nicovalei (la introducerea piesei verificate); 7) pîrghie cu sector dinţat; S) roată dinţată; 9) resort spiral antagonist (pentru preluarea jocurilor de flancuri); 10) ac indicator; 11) scară gradată; 12) braţ cilindric; 13) dispozitiv de calare. milimetru, iar cadranul gradat are diviziuni de 0,002 mm, Se execută cu limitele de măsurare între 0---25 mm şi 25---50 mm. Pentru reglarea la zero, se aduc în contact suprafeţele de măsurare ale nicovalei şi tijei şurubului micrometric şi apoi, fie că indicaţia capului micrometric e zero, cînd acul indicator e în dreptul gradaţiei zero, fie că se reglează toba la poziţia zero (ca la micrometru) sau se alege un zero convenţional pe scara gradată a cadranului. Verificarea indicaţiilor se face cu ajutorul garniturilor de cale plan-paralele. Micrometru optic de interior 91 Micrometru optic cu coincidenţă Micrometrele de interior sînt instrumente de iucru cu şurub micrometric, pentru măsurări interioare (de ex. diametrul unui alezaj). După construcţie, se deosebesc: micrometre cu fălci şi micrometre-vergea. Micrometrul de interior cu fălci (v. fig. X) se compune din braţul cilindric 1, pe care e trasată scara gradată lineară; tamburul 2 (cu scara circulară), solidarizat cu şurubul micrometric; fălcile de măsurare 3, echipate cu două ciocuri, al căror exterior material izează suprafeţele de măsurare ; dispozitivul deblo- x. Micrometru de interior cu fălci, care 4 a şurubului micrometric şi dispozitivul de limitare a apăsări1 5. Pentru măsurare, cele două ciocuri se introduc în alezajul sau în gaura respectivă şi se roteşte tamburul cu ajutorul dispozitivului de Iimitare, pînă cînd suprafeţele de măsurare vin în contact cu pereţii piesei. Citirea se efectuează în mod obişnuit. Micrometrul-vergea (v. fig. XI a) se compune din braţul cilindric 1, pe care e trasată scara lineară, din tamburul 2 cu scara circulară, şurubul microme- 0 trie3, vîrfurile cu suprafaţa sferică de măsurare 4 şi dispozitivul de .blocare 5. Pentru a mări » domeniul de măsu- 0 rare, micrometre-le-vergea pot fi e~ chipatecu prelun- XI. Micrometru de interior. micrometru-vergea: b) prelungitor. XI b). Prelungi- toarelesînt compuse din vergeaua montatăîn interiorul unui manşon protector 2, şi dintr-un arc 3 prin care, în stare montată, suprafaţa de contact a vergelei 4 e apăsată permanent pe suprafaţa de măsurare corespunzătoare a micrometrului. Pentru controlul micrometrelor de interior se efectuează, în ordinea de mai jos, următoarele operaţii metrologice: verificarea aspectului exterior, a construcţiei şi a dimensiunilor; verificarea apăsării de măsurare, ver'ficarea prelungitoarelor şi verificarea indicaţiilor. Micrometrele de adîncime sînt instrumente de lucru cu şurub micrometric, folosite pentru măsurarea adîncimii pragurilor şi a găurilor înfundate. După construcţie, se deosebesc: micrometre cu tijă fixă şi micrometre cu tijă amovibilă. Micrometrul de adîncime cu t i j â f i x â (v. fig. XII) e format din talpa^ cu suprafaţa x„, Micrometru de 0dtnclmt. de masurare 1, braţul cilindric 2, pe care e trasată scara lineară, tija de măsurare 3, tamburul 4 cu scara circulară, dispozitivul de limi- tare a apăsării 5, şi dispozitivul de blocare a şurubului micrometric 6. La acest instrument, cursa de măsurare a şurubului micrometric e de 25 mm, iar pasul, de 0,5 mm. Micrometrul de adîncime cu tijă amovibilă are o construcţie asemănătoare cu a celui descris, de care se deosebeşte prin faptul că tija de măsurare 3 (v. fig. XII) poate fi înlocuită, în scopul măririi domeniului de măsurare. Tija amovibilă are forma unei vergele echipate, lâ unul dintre capete, fie cu filet, fie cu două piuliţe, fie cu o bridă; cu ajutorul acestora, tija se asamblează fix cu şurubul..mfero-metric. La celălalt capăt al tijei amovibile se găseşte suprafaţa plană de măsurare. A doua suprafaţă de măsurare e formată din suprafaţa plană a tălpii instrumentului. Valoarea diviziunii e de 0,01 mm, citirea la aceste instrumente făcîndu-se în acelaşi mod ca la micrometrele obişnuite. î. ~ optic de interior. Tehn.: Instrument de măsură optk-mecanic pentru măsurarea diametrilor alezajeior mici (de minimum 2 mm). Are un palpator sferic, cuplat cu o oglindă basculantă, a cărei înclinare deplasează imaginea unui reper în cîmpul vizual al unui microscop cu vernier spiral. La măsurare se reglează la zero vernierul spiral, pentru poziţia de contact al palpatorului cu un perete al alezajului măsurat, şi apoi se deplasează palpatorul pînă la stabilirea contactului cu peretele opus al alezajului; diametrul alezajului e suma dintre deplasarea orizontală a palpatorului (citită cu microscopul cu vernier spiral) şi diametrul sferei palpatorului. Pentru mărirea domeniului de măsurare al instrumentului se folosesc palpatoa-re amovibile cu diametri diferiţi; pentru diameţri mai mari decît 7 mm se aşază cale plan-paralele între şurubul micrometric de deplasare a mesei suportului instrumentului şi această masă. 2. Micrometru obiectiv. Fiz.: Lamă, asemănătoare cu o iarnă port-obiect, pe care e trasată o scară, de regulă cu lungimea de 2 mm, divizată în sutimi de milimetru — şi care e acoperită cu o lamelă de protecţie. E folosit, în microscopie,4a operaţiile de determinare a lungimii obiectelor studiate'la microscop. 3. Micrometru ocular. Fiz.: Disc de sticlă, pe care etrasată o scară cu lungimea de 5 * * * 10 mm, divizată, de regulă, în zecimi de milimetru, aşezat în interiorul ocularului unui microscop, pe o diafragmă al cărei plan coincide cu planul în care-se formează imaginea dată de obiectivul microscopului. E folosit pentru determinarea lungimii obiectelor studiate cu ajutorul microscopului. în acest scop trebuie cunoscută lungimea căreia îi corespunde o diviziune a scării micrometrului ocular, ceea ce se realizează comparînd diviziunile micrometrului ocular cu cele ale unui micrometru obiectiv (v.) aşezat, pe platina microscopului, în locul obiectului. 4. Micrometru optic. Topog.: Organ de citire, pe teodo-litele, stadimetrele şi aparatele de nivelat moderne, care măreşte precizia de citire. Micrometrele funcţionează pe principiul de= vierii razelor de lumină paralel cu ele însele şi proporţional cu unghiul de incidenţă i (cînd acest unghi e mic), cînd -ele străbat o lamă de sticlă cu feţe plan-paralele: unde K e o constantă şi 8 e deviaţia razei. .Se deosebesc micrometre cu o singură lamă şi micrometre cu două lame.. 5. ~ optic cu coincidenţa. Topog., Geod.: Dispozitiv optic incorporat în instrument, sau ataşabil la un instrument, folosit în topografia şi în geodezia de precizie, pentru măsurarea, în special în nivelmentul de precizie, a fracţiunilor de diviziuni, cu o precizie superioară. Acest micrometru se bazează pe principiul coincidenţei (v.) diviziunilor sau pe încadrarea liniilor de diviziune în bisectoarea firelor reti-culare. Se deosebesc: Micro motor 92 Micronacelă Micrometre optice cu placa de sticlă p I a tipa r a I e I â (placă cu feţe plane şi paralele), cari se montează la teodolite şi la instrumentele de nivelment de precizie. /. Imaginile diametral opuse ale gradaţiilor cercului orizontal, cari apar în ferestruica a, b, c, d. Micrometrul optic pentru teodolite permite realizarea coincidenţei diviziunilor diametral opuse de pe limb (v.) prin centralizarea citirilor (v. fig. /). Fig. II reprezintă micrometrul unui teodolit de construcţie recentă care, prin înclinarea lame- //. Micrometrul optic cu coincidenţă lor de Sticlă plan-paralele (47) al teodolitul Ta (v. fig. sub Teodolit). din monturile (?) __ care se Ai Ş''V) imaginile diametral opuse GirI monturile [J), care se de pe limb; 47) lamele micrometru- obţine prin rotaţia tamburului lui optic cari deviazâ pe A1 şi Aa şi gradat al micro-metrului op- realizează coincidenţa imaginilor în + ir (fi n'S nrin hrpfplp (4\ ___ ferestruica Fx din microscop, cînd se .> 0);Pnn Dira\el®. W' învîrteşte tamburul micrometrului; real izează coincidenţa diviziuni- 3) montura lamelor 47; p) articu-lor diametral opuse (Ax şi A2), iar prin aceasta, permite să se citească pe tamburul gradat (49) fracţiuni de diviziune ale limbului pînă la 0,2 Micrometrul optic pentru instrumentele de nivelment de precizie se bazează pe acelaşi principiu de folosire a deplasării paralele a razelor de lumină cari trec printr-o^ lamă cu feţe paralele, sub un unghi de incidenţă / variabil (prin înclinarea lamei de sticlă cu feţe plan-paralele) (v. fig. III), prin care se obţine o deplasare paralelă; d—k •/, unde k eo constantă, si care se măsoară Micrometre optice bazate pe deplasa- laţia monturii 3 şi a braţelor 4; 4) braţele oscilante solidar cu monturile 3 şi cu lamele 47; 6) raze de lumină cari trec prin tamburul de sticlă gradat şi cari dau imaginea părţii Pjj a citirii în ferestruica Fs din microscop; 8) melcul (spiral) ce acţionează braţele 4, apropiindu-Ie sau depărtîndule cu cantităţi egale în sensuri contrare; 7) prisma devia-toare a lui 6; 8a) sensul de rotaţie al tamburului micrometrului care produce deplasările braţelor 4; 49) tamburul de sticlă gradat al micrometrului optic. III. Principiul citirii pe mira de invar cu ajutorul unui nivel cu micrometru optic. 1) obiectivul lunetei; 2) micrometrul optic cu lama cu feţe paralele; 3) lama cu feţe paralele; 4) axa de vizare nedeviată cînd lama 3 e perpendiculară pe axa de vizare; 5) axa de vizare deviată; 6) jumătate din mira de invar. imaginii mire/, 3 fyP) Motor electric a IV, Citirea pe mira de invar la un nivel de precizie (P|=148000 cm citit direct pe miră+P||=0,647 cm citit pe tambur). rea mecanică paralelă a folosite la instrumentele de nivelment geometric de mare precizie, şi cari se bazează pe principiul arătat în fig. V. La acest instrument, micrometrul optic e bazat pe schimbarea poziţiei grupului de oglinzi de refiexiune (1 şi 2) în bloc, care se traduce mecanic în citiri la tamburul micrometrului optic. V. Nivel de precizie cu lunetă verticală. 1-2) oglinzi de refiexiune la 45°; 3) obiectivul lunetei; 12 (Rt) reticulul pendulat suspendat pe firele g de lungime egală AB=f, unde f e distanţa facală echivalentă a lunetei; 7(R2) dia-gragmă de cîmp; 6) prismă pentagonală cu refiexiune totală; 4 şi 9) obiective pentru reprezentarea imaginii rebelei reticulare în planul diafragmei de cîmp; 8) ocular; 13) şuruburi de calaj. 1. Micromotor, pl. micromotoare. cărui putere poate fi de o fracţiune de watt pînă la aproximativ 500 W. Se deosebesc: motoare cu colector (de curent alternativ» de curent continuu sau pentru ambele feluri de curenţi), asincrone fără colector — şi sincrone. Motoarele cu colector pot fi; universale (pentru curent alternativ şi continuu) cu caracteristică serie (de ex. motoarele cu puteri de ordinul zecilor de waţi, folosite pentru rotirea discurilor de gramofon); de repuisiune, cu dispozitiv centrifug, care, după pornire, scurt-circuitează lamelele colectorului două cîte două şi astfel motorul continuă să funcţioneze ca motor asincron monofazat (de ex. motoarele unor răcitoare cu compresor) ; de curent continuu, în generai bipolare, uneori cu polii din magneţi permanenţi fixaţi într-o carcasă (exemplu de folosire; pe avioane, pentru puteri de cîţiva waţi şi tensiunea de 24 V). Motoare/e asincrone monofazate fără colector sînt folosite, în special, în unităţi cu puterea de cîteva sute de waţi. Se folosesc motoare fără crestături, deosebite după principiul de funcţionare: inducerea de curenţi turbionari sau fenomenul de isterezis. în exemplul din figură, miezul plin 1 e de oţel, inelele de legătură frontale 2 şi 2' sînt de cupru, învelişul 3 al miezului e de cupru sau de cupru-oţel şi, în fine, un al doilea înveliş e de fier-nichel sau de oţel special turnat. Motoarele sincrone sînt frecvent de tip reactiv. Motorul reactiv e un motor sincron (v.) lipsit 5 ❖ 3 / li# \V^\V\V ,2 br-r--=i "T Micromotor asincron bazat pe inducere de curenţi turbionari. 1) miez masiv; 2 şi 2') inele frontale de legătură, de cupru; 3) strat de cupru sau de fier-cupru; 4) strat de fier-nichel; 5) stator. cu mare precizie pe tamburul micrometrului optic. Modul de încadrare pentru coincidentă cu bisectoarea reticulară şi modul de citire sînt arătate în fig. IV, unde trăsăturile d ivi -zoare de pe mira de invar au grosimea de 1 mm. Pentru vize la depărtare mai mare se folosesc, în prezent, şi mire cu trăsături divizoare cu grosimea de 3 mm, ■ de excitaţie, a cărui funcţionare se bazează pe inducerea de curenţi în rotor, datorită reluctanţei neuniforme. Se construiesc şi motoare monofazate sincrone ci) pornire proprie; în acest scop, în jurul unui pol se instalează o înfăşurare scurt-circuitată sau se creează asimetrii magnetice. 2. Micron.pl. microni. 1. F/z.: Unitate de lungime egală cu a mia parte dintr-un milimetru (1 0,0001 mm = 0,000001 m). Se notează cu \i. 3. Micron. 2. Chim, fiz.: Particulă cu diametrul între un milimetru şi un micron, vizibilă la microscopul obişnuit. 4. Micronacelâ, pl. micronaceje, Chim. V. sub Nacelă 2. Micronizator 93 Microraion 1. Micronizator, pi. micronizatoare. Ind. chim., Prep. min.: Moară cu vînă, formată dintr-o cameră circulară de mărunţire, prin peretele căreia pătrund injectoare în direcţie aproape tangenţială (v. fig. se găseşte un ciclon, 71 Perpendicular pe camera de mărunţire în care aerul sau vaporii de apă cari au servit la mărunţire se separă de produsul pulverizat. Micro-nizatorul e folosit pentru mă-runţirea foarte fină a: sulfului, insecticidelor, calomelului, ba-chelitei, criolitului, baritinei, talcului, pigmenţilor, antibioticelor, etc. Micronizator. I) cameră de mărunţire; 2) injector de alimentare; 3) injector de mâ-runţire; 4) conducta de alimentare a injectoarelor cu aer sau cu abur; 5) ciclon ; 6) ieşirea produsului pulverizat; 7) ieşirea aerului sau a aburului. Aparatul „Micronnaire". 1) cilindru; 2) masâ de fibre; dicator de plutâ; 4) tub de etalonat. 3) in-sticla 2. Micronnaire, aparatul Ind. text.: Aparat pentru determinarea fineţei fibrelor de bumbac (v. fig.) şi care funcţionează după următorul principiu: în cilindrul 1 se introduce şi se presează în mod uniform, pînă la un volum constant, o probă de 3,24 g bumbac sub formă de masă fibroasă (destrămată) 2, şi apoi se măsoară viteza aerului care trece prin acest cilindru sub o presiune constantă (1,75 kgf/cm2). Rezistenţa opusă trecerii aerului de către masa de fibre depinde de fineţea şi de maturitatea acestora. Un indicator uşor de plută 3, montat într-un tub de sticlă, etalonat în unităţi de fineţe (jjtg/ţol sau 10“6g/25,4 mm), măsoară viteza de trecere a aerului prin masa de fibre. 25 400 cifra ,,micronnaire" Transformarea valorii fineţei, exprimată în cifre „micron-naire“ în valoare exprimată în numere metrice (v.), se face cu formula: Calificativele pentru fineţea fibrelor, determinată cu aparatul Micronnaire, sînt următoarele: sub 3,0, foarte fine; 3,0***3,9, fine; 4,0**• 4,9, medii; 5,0—5,9, groase; 6,0 şi mai mult, foarte groase. 3. Microobiect, pl. microobiecte. Fiz.: Obiect avînd masă atît de mică încît prezintă net dualismul undă-corpuscul, spre deosebire de macroobiecte, la cari nu apare acest dualism. Atomul, .electronul, pozitronul, mesonii, barionii şi hiperonii sînt exemple de microobiecte. 4. Microorganism, pl. microorganisme. Biol., Agr.: Plante şi animale foarte mici, cari nu pot fi văzute cu ochiul liber. Se deosebesc: microflora, care cuprinde microorganismele din regnul vegetal [bacterii (v.), alge (v.), ciuperci (v.) inferioare] şi microfauna, constituită din microorganismele din regnul animal fprotozoare (v.)# virusuri (v.)]. Pentru agricultură prezintă importanţă deosebită microorganismele din sol. Acestea, prin activitatea lor, contribuie la menţinerea structurii glomerulare şi a-fertilităţii solului. O umiditate suficientă şi un conţinut bogat în substanţă organică al solului favorizează dezvoltarea microorganismelor din acest mediu. In medie, 1 g de sol arabil uscat conţine: 100 de milioane de bacterii şi actinomicete, 100 000 de ciuperci, 50 000---100 000 de alge şi 10 000 de pro-tozoare. 5. Micropahar, pl. micropahare. Chim. V. sub Pahar. 6. Micropaleontologie. Paleont.: Ramură a Paleontologiei, care se ocupă cu studiul microfosilelor animale (Foraminifere, Radiolari, Infuzorii şi Ostracode) şi vegetale (Bacterii, Flagelate şi Alge), cercetate cu ajutorul lupelor sau al microscoa-pelor stereoscopice. Micropaleontologia se ocupă şi cu elementele microscopice, scheletice sau de altă natură, cari aparţin unor organisme cu talie mare, cari însoţesc microfosilele tipice (spiculi, radiole, fălci, tuburi, cochilii, opercule, dinţi, solzi, otolite, etc., provenind de la diferite metazoare), sau unor plante superioare (de ex.: sporii, polenul, fructificaţiile, etc.). Micropaleontologia s-a dezvoltat odată cu Geologia economică şi, în special, cu geologia ţiţeiului. Pe baza analizei asociaţiilor de microfosile, extrase prin dezagregarea rocilpr sedimentare (probe de suprafaţă sau carote), se poate stabili vîrsta relativă a sedimentelor, se pot fixa limite stratigrafice, se pot face paralelizări şi pot fi urmărite pe orizontală şi pe verticală faciesurile eteropice, pot fi stabilite detalii de structură (falii, cute, etc.). 7. Micropenetrometru, pl. micropenetrometre. Ind. alim.: Aparat pentru determinarea consistenţei grăsimilor prin metoda penetraţiei, folosind cantităţi mici de produs supus cercetării (v, şî sub Penetrometru). Determinările se bazează pe pătrunderea unui ac cu grosimea de 1,06 mm şi lungimea de 73,6 mm, lăsat să cadă liber de la înălţimea de 330 mm într-o probă cristalizată rapid şi uniform prin turnare într-o scobitură practicată într-un bloc de cupru sau prin termostatare la temperaturi adecvate. Întrucît consistenţa grăsimilor variază puţin în funcţiune de distanţa de la peretele blocului metalic, pentru determinări mai exacte, grăsimea topită la 70° şi răcită apoi la 50° e turnată într-o scobitură cu diametrul de 21 mm şi înălţimea de 40 mm, într-un bloc de oţel cu diametrul de 34 mm şi înălţimea de 50 mm. Se ţine în termostat 16 ore la 0° şi apoi 30***60 de minute la temperatura de determinare a penetraţiei. Stabilirea curbelor de micropenetraţie în funcţiune de conţinutul în gliceride solide permite, de asemenea, un buri control la fabricarea margarinei şi, în general, a grăsimilor plastice. 8. Micropertit. Minerai.: Concreştere de ortoză (v.) cu lamele microscopice de albit (v.). 9. Micropicnometru, pl. micropicnometre. Fiz. V. sub Picnometru. 10. Micropil, pl. micropili. Bot. V. sub Ovul, şi sub Oosferă. 11. Micropipetâ, pl. micropipete. Chim. V. sub Pipetă. 12. Micropilnie, pl. micropîlnii. Chim. V. sub Pîinie. 13. Microporozitate. Ped.: Partea din porozitatea totală a solului, care corespunde volumului, în procente, al porilor capilari (sub 8 [i), cari rămîn umpluţi cu apă după scurgerea apei din precipitaţii. Sin. Porozitate capilară. V. Porozitatea solului, sub Sol. 14. Microradiometru, pl. microradiometre. Fiz.: Sin. Radio-micrometru (v.). 15. Microraion, pl. microraioane. Urb.: Element teritorial constitutiv al zonei de locuit, care reprezintă o unitate urbanistică, avînd aria de 20-**50 ha şi populaţia de 5000-*-15 000 de locuitori. Microraionul poate fi alcătuit din unităţi mai mici (cuartale şi ansambluri de locuit) sau poate avea o compoziţie liberă, cu alei în buclă, fundături, etc. Microraionul cuprinde edificii cu dotare de primă necesitate (creşe, cămine, şcoli elementare, magazine), cari pot fi grupate, eventual, într-un mic centru şi cu un spaţiu verde interior, a cărui suprafaţă e proporţională cu numărul populaţiei respective. - ' • Microreacţie 94 Microscop 1. Microreacţie, pi. microreacţii. Chim. V. sub Reacţie chimică, 2. Microreceptor, pl. microreceptoare. Te/c.: Ansamblu format din reunirea unui microfon, a unui receptor telefonic şi a conductoarelor de legătură aferente, într-un singur mîner, dimensionat şi modelat astfel, încît cînd receptorul e aplicat pe ureche, microfonul să se situeze în faţa gurii, la o distanţă suficientă pentru a putea vorbi normal (v. fig.). Construcţia şi materialul sînt alese astfel, încît să s^ evite reacţia acustică între receptor şi microfon, cum şi pentru a proteja capsulele microfonică şi receptoare de ciocniri şi deteriorări. Deasemenea, poziţia şi forma capsulei microfonice se aleg ţinînd seamă că trebuie să se evite tasa-rea prafujui de cărbune din interiorul capsulei. în fine, un rezonator acustic, combinat cu pîlnia din faţa capsulei microfonului, e introdus pentru a ameliora distorsiunea de frecvenţă a membranei microfonului. Legătura dintre microreceptor şi aparatul telefonic se face printr-un cordon, care poate cuprinde patru sau trei fire, 3. Microregiune, pl. microregiuni. Urb.: Teritoriu restrîns, cu caracter dominant, în (industria prelucrătoare sau extractivă, energetică, turism, etc.) în cadrul unei regiuni urbanistice, care permite efectuarea unui studiu complet şi unitar al problemelor complexe de urbanism ale regiunii respective. 4. Microrelief, pl. microreliefuri. Geogr., GeoL: Ansamblul formelor de relief cu dimensiuni mici (de ex.: o regiune de dune, de grinduri, de viroage, de alunecări, etc.), cari, în general, au lungimea de 2---50 m şi înălţimea sau adîncimea de 2***5 m. 5. Microreversibilitate. Fiz.: Principiu al Fizicii atomice, în conformitate cu care, pentru un sistem atomic, capabil de a efectua tranziţii sub acţiunea unei perturbaţii, probabilitatea tranziţiei directe /->/ între stările staţionare/ şi/ e egală cu probabilitatea tranziţiei inverse/-»/. în Mecanica cuantică, principiul poate fi justificat în ordinul întîi al calculului perturbaţilor (pe baza caracterului hermitic al operatorului de perturbaţie). Principiul microreversibilităţii serveşte la simplificarea calculelor de Fizică statistică. El permite, de exemplu, o demonstraţie cinetică succintă a legii de distribuţie a particulelor într-un sistem de particule identice, 6. Microrile, înregistrare cu Te/c.: înregistrare mecanică a sunetului pe discuri cu rile strîmte şi cu turaţie joasă. De obicei, la aceste discuri (v. şî Disc de gramofon), lăţimea unei rileede 70fx, adîncimea e de 25-**30^, iar distanţa dintre două rile vecine e de 13 \l; turaţiile uzuale ale discurilor cu microrile sînt: 45 t/min, 33 1/9 t/min sau 162/3 t/min. Se foloseşte aproape excluziv sistemul de înregistrare cu deplasare laterală, pe discuri cu diametrul de 17 cm, 25 cm sau 30 cm. Calitatea înregistrărilor cu microrile se asigură prin folosirea unor doze de redare cu presiune mică, cu ace de safir, şi a unei caracteristici de frecvenţă speciale ia înregistrare şi la redare. . Datorită apăsării reduse a dozei de redare, care poate fi ckiar de ordinul gramelor, se micşorează în mare măsură zgomotul de fond şi se măreşte durabilitatea discului, fiind posibilă folosirea acelor cu duritate mare, de safir sau de diamant. - Caracteristica de frecvenţă a înregistrării se alege astfel, încît la frecvenţe joase să nu rezulte elongaţii excesiv de mari, carj-ar necesita mărirea distanţei dintre rile, iar la frecvenţe îpălte să se obţină un raport suficient de mare între semnalul util şi zgomotul jje fond datorit neuniformităţilor rilei. Pentru aceasta, înregistrarea se face menţinînd constantă amplitudinea vitezei acului de tăiat, la frecvenţele de mijloc ale benzii de audiofrecvenţă, iar la frecvenţe joase şi la frecvenţe înalte, înregistrarea se face menţinînd constantă amplitudinea deplasării acului de tăiat. Astfel rezultă o atenuare a componentelor de frecvenţe joase şi o accentuare a componentelor de frecvenţe înalte (v. fig.), cari trebuie compensate în mod corespunzător la redare, cu ajutorul unor circuite de corecţie intercalate în amplificatorul de redare. Dacă redarea se face cu ----------------------------- ——^ doză piezoelectrică, se poate re- Caracteristica de frecvenţă o nunţa de cele mai multe or,, la înregistrarii cu microri|e. aceas a corecţie. pUţerea amplificatorului de Discurile cu microrile prezintă înregistrare; f) frecvenţa, avantajul unei durate mai mari şi al unei calităţi mai bune a redării. Ele permit realizarea unei înregistrări mecanice cu caracteristici comparabile cu înregistrarea magnetică. Sin. înregistrare cu discuri microsillon. 7. Microscop, pl. microscoape. F/z., Tehn.: Instrument optic din grupul instrumentelor cari formează imagini virtuale, folosit pentru, observarea obiectelor cu dimensiuni mici sub un unghi mult mai mare decît cel sub care obiectul e observat cu ochiul. Sistemul optic al unui microscop cuprinde, în principal, un obiectiv, care formează o imagine reală mult mărită a obiectului respectiv, şi un ocular, care are rolul de lupă şi cu care se observă imaginea reală dată de obiectiv, obţinîndu-se imaginea definitivă, virtuală. în fig. / se presupune că atît obiectivul cît şi ocularul sînt cîte o lentilă convergentă subţire, în realitate, aceste două piese optice sînt constituite, fiecare, din mai multe lentile (v. sub Obiectiv, şi sub Ocular). Ocularul e montat la partea superioară a unui tub metalic, iar obiectivul, la partea inferioară a tubului. Tubul e adaptat, prin intermediul unei cremaliere, pe un stativ (v. fig. II) format dintr-un picior masiv, din măsuţa pe care se aşază obiectul şi din suportul tubului. Tubul poate fi deplasat în lungul suportului prin intermediul cremalierei, deplasarea fiind comandată de un şurub de punere la punct grosolană şi de un şurub de punere la punct fină. Măsuţa pe care se aşază obiectul, numită şi platina microscopului, se găseşte într-un plan perpendicular pe axa obiectivului microscopului. Pe ea se găseşte dispozitivul de fixare a obiectului microscopic observat, cum şi, de regulă, un dispozitiv prin care obiectul e deplasat pe suprafaţa platinei. Obiectul e format dintr-o lamă port-obiect, pe care se aşază preparatul microscopic (obiectul propriu-zis) şi care e acoperit cu o lamelă. Atît lama cît şi lamela au grosimi bine determinate, de grosimea lamelei (0,16***0,18 mm), ţinînd seamă la calculul obiectivului, şi de cea a lamei (0,6**• 1 mm), la calculul dispozitivului de iluminare a preparatului, în cazul observaţiilor cu iluminare prin transmisiune. în acest din urmă caz, platina are, în centrul Microreceptor. 1) mîner; 2) receptor telefonic; 3) microfon; 4) cordon. I, Formarea imaginii într-un microscop. AB) obiect imaginea realâ produsă de obiectiv; A"B") imaginea virtuală; Oj) obiectiv; 02) ocular; Fii F'j) focarele obiectivului; f8, F's) focarele ocularului. Microscop 95 Microscop ei, o deschidere circulară prin care pătrunde fasciculul de lumină folosit pentru iluminare. Obiectele privite cu microscopul fiind, de regulă, nelumi-noase, trebuie iluminate. Din acest punct de vedere, se deose- //. Vedere în perspectiva a unui microscop secţionat. 1) tubul microscopului; 2) ocular; 3) obiective; 4) piciorul microscopului; 5) suportul cremalierei; 6) cremalierâ; 7) şurub de punere la punct aproximativă; 8) şurub de punere Ia punct precisă; 9) platină; 10) clemă de fixare; 11) oglindă de iluminare; 12) condensor; 13) lentilă de concentrare a luminii. besc trei cazuri de observaţii: observaţii în iluminare prin transmisiune, observaţii în cîmp întunecat şi observaţii în iluminare prin refiexiune. In cazul observării în iluminare prin transmisiune, obiectul se prezintă sub forma unui preparat cu grosime foarte mică, mai mult sau mai puţin transparent. Pentru ca detaliile preparatului să poată fi observate, ele trebuie să difere de restul cîmpului observat, fie prin indicele lor de refracţie, fie (în special în cazul preparatelor biologice) prin culoare, deosebirea de culoare fiind obţinută prin colorarea preparatului cu reactivi convenabili. . :IJ u mi narea e realizată cu ajutorul unui sistem-optic situat sub platina microscopului.. Pentru a obţine.o iluminare corectă, fasciculul convergent de raze emergente produs de acest sistem trebuie să aibă un unghi egal cu unghiul sub care e văzut obiectivul din punctul obiect situat pe axa obiectivului. Dispozitivul cel mai simplu e constituit dintr-o oglindă plană care se poate orienta astfel, încît fasciculul de raze venit de la sursa de lumină să cadă pe preparat (v. fig. III). Un astfel de sistem de iluminare e folosit numai în cazul unei surse suficient de largi, de exemplu cînd această sursă e constituită din suprafaţa difuzantă a cerului sau a unui nor alb difu-zant. Pentru o mai bună observare a obiectului sursa de lumină trebuie să aibă o strălucire cît mai mare. Astfel de surse au, totdeauna, dimensiuni micişi, pentru a satisface condiţia de ilumina- ///. Sistemul optic de iluminare prin transmisiune, re corectă, se fo- a) sistem cu oglindă plană; b) condensor cardioid; losesc dispozitive c) condensor paraboloid; d) condensor Abbe; de ilummaţ cari O) oglindă plană; D) diafragmă de limitare a formează imagi- cîmpului; L) lamă port-obiect; P) preparat micro* nea sursei pe pre- scopic. parat. Un tip simplu de astfel de dispozitiv e constituit dintr-o ogiindă con-: cavă, de regulă montată pe spatele oglinzii plane. Alte tipuri de sisteme de iluminat folosite sînt condensoarele, aşezate între oglinda plană şi preparatul microscopic (v. Condensor). Pentru comoditatea observaţiei, astăzi se folosesc din ce în ce mai mult microscoape cu tub f r î n t, a căror platină e orizontală, al căror tub are o porţiune verticală, în care e montat obiectivul (axa obiectivului e, deci, verticală), şi o porţiune înclinată, în care e montat ocularul. Schimbarea direcţiei axei sistemului optic se realizează cu ajutorul unor prisme cu refiexiune totală. Se folosesc, de asemenea, şi m /-croscoa pe cu doua oculare (microscoape b inoculare). în observaţiile în cîmp întunecat se foloseşte, pentru iluminarea preparatului, fie un condensor format dintr-un ansamblu de lentile, sub care se găseşte o diafragmă cu diametru reglabil (condensor Abbe), fie un condensor cardioid sau unul paraboloid. Pentru a evita să cadă pe preparat un fascicul direct, în cazul condensorului cardioid, pe faţa inferioară se aşază un ecran opac, care are o deschidere inelară; la condensorul paraboloid, baza e mascată aproape în întregime de un ecran opac circular, cu centrul pe axa paraboloidului, iar condensorul Abbe foloseşte o diafragmă iris aşezată excentric, sau un ecran axial. Observaţii în cîmp întunecat se folosesc, de exemplu, în ultramicroscopie (v. Ultramicroscop). în observaţiile în iluminare prin refiexiune, folosite în ca?ul obiectelor opace (suprafaţa unor piese metalice şlefuite, la microscoapele metalografice, suprafaţa lustruită a unui preparat petrografic, la microscoapele calcografice), sursele sînt, de regulă, aşezate lateral în raport cu tubul microscopului, fasciculul de lumină fiind trimis asupra obiectului prin refiexiune (pe o lamă plană semimetalizată sau pe o prismă cu refiexiune totală) şi prin concentrare cu ajutorul obiectivului (v. fig. IV a). în cazul folosirii unei prisme, aceasta, nu acoperă întregul Microscop 96 Microscop cîmp al microscopului, razele reflectate pe preparat trecînd pe lîngă prismă spre ocular. Se folosesc şi iluminări prin refiexiune în cîmp întunecat. In acest caz, fie că (v. fig. IV b) sursa trimite direct fasciculul luminos asupra preparatului, la obiectiv ajungînd numai lumina difuzată de acesta, fie că se foloseste un sistem similar celui IV, Sistemul de iluminare prin refiexiune. o) iluminare prin tubul microscopului; £>) iluminare în cîmp întunecat; S) sursă de lumină; Ob, Obi-Ob2) obiectiv; L) lentilă; 0) oglinda plană. din fig. IV a, în care lama semimetalizată e înlocuită cu o oglindă inelară, asupra preparatului ajungînd numai un fascicul inelar de lumină. Dat fiind că preparatele microscopice observate în iluminarea prin refiexiune nu sînt acoperite cu lamela care acoperă preparatele observate prin transmisiune, în microscoapele metalografice şi în cele calcografice nu pot fi folosite obiectivele microscoapelor obişnuite. Gros/smeritul microscopului e dat, în cazul în care se presupune că imaginea virtuală e la infinit, iar obiectul e observat cu ochiul la distanta minimă a vederii clare A, de relaţia: g-^l. /i/2 în care D e distanţa dintre focarul-imagine al obiectivului şi focarul-obiect al ocularului, f± e distanţa focală a obiectivului şi /a e distanţa focală a ocularului. D avînd valori de ordinul a 150 mm***200 mm, se pot obţine grosismente mari şi fără a mai fi nevoie de obiective sau de oculare cu distanţe focale prea mici. Astfel, ft nu scade sub 1,5 mm, iar /2, sub 8,5—10 mm. Diametrul pupilei de ieşire a instrumentului ed'~Af, unde / e distanţa focală a întregului microscop, iar A—n sin u e deschiderea numerică a obiectivului (n e indicele de refracţie al mediului cuprinsîntre obiect şi obiectiv şi u e unghiul pe care razele incidente extreme îl fac cu axa instrumentului). In cele mai multe cazuri, dr e mai mic decît diametrul pupilei ochiului, pe care-l depăşeşte numai în cazul grosismentelor mici. Practic, pupila de ieşire e în planul focal-imagine al instrumentului, plan în care poate fi aşezată şi pupila de intrare a ochiului. Cîmpul microscopului e limitat în lărgime (cîmp unghiular), fie de montura uneia dintre lentilele ocularului, fie de o diafragmă specială a cîmpului, aşezată în planul focal-imagine al ocularului. Cîmpul linear, în planul obiectului, e mărginit de cercul a cărui imagine umple diafragma din cîmpul vizual al ocularului şi e invers proporţional cu mărirea obiectivului. Cîmpul în adîncime e de ordinul sutimii de milimetru. Iluminarea imaginii e n2 unde JC e un coeficient a cărui valoare depinde de pierderile de lumină în microscop, B e strălucirea obiectului, A' e deschiderea numerică a pupilei de ieşire şi n e indicele de refracţie al mediului dintre obiect şi obiectiv. Puterea separatoare lineara e inversul distanţei minime 1,22 X J ~A~ ’ dintre două puncte vecine văzute separat prin microscop, X fiind lungimea de undă a radiaţiei folosite pentru observare. Pentru a folosi complet puterea separatoare a obiectivului e necesar un grosisment suficient de mare, astfel încît unghiul sub care se vede lungimea imaginii din centrul pupilei ochiului să fie cel puţin 2'. Presupunînd o radiaţie de lungime de undă X—5500 A (pentru care ochiul e cel mai sensibil) rezultă o valoare a grosismentului între 500 şi 1000 A, numită grosis-mentul util. în Mineralogie se folosesc adeseori observaţii în lumina polarizată. Microscoapele cari permit astfel de observaţii în iluminarea prin transmisiune se numesc microscoape polarizante, iar cele folosite în iluminarea prin refiexiune, se numesc microscoape calcografice. Microscopul polarizant (v. fig. V) se deosebeşte de un microscop obişnuit prin faptul că sistemul său optic cuprinde V. Secţiune printr-un microscop polarizant. 1) ochiul observatorului; 2) ocular; 3) lentilă Bertrand; 4) analizor; 5) focarul obiectivului; 6) imaginea microscopică; 7) preparat; 8) condensor; 9) polarîzor; î0) oglindă. Microscop calrograflc P7 Mîcroscâp de măsură si următoarele dispozit ve: un dispozitiv de polarizare a luminii (de regulă un nicol polarizor) completat, fie cu o lentilă /conoscopică (pentru observarea în fascicul convergent), fie cu o lentilă ortoscopică (pentru observarea în fascicul paralel), nicolul fiind aşezat între oglinda şi platina microscopului; un dispozitiv de analiză a luminii polarizate (nicol analizor) mobil, care se poate intercala între obiectiv şi ocular; la partea inferioară a tubului microscopului, între obiectiv şi analizor, un compensator; între analizor şi ocular, o lentilă de mărire a imaginii (lentilă Bertrand); fire reticulare. Afară de aceasta, măsuţa pe care se aşază secţiunea de iluminat e rotundă şi poate fi rotită în jurul unui punct care se găseşte în prelungirea axei microscopului. Microscopul calcografic (v. fig. VI) se deosebeşte de microscopul metaiografie prin dispozitivul pola-rimetric; iluminarea se face lateral, razele de lumină, cari intră în tubul microsco-pic;printr-un orificiu lateral, sînt reflectate de o prismă cu refiexiune totală sau de o lamelă reflectoare înclinată cu 45° faţă de direcţia razelor. _ Sn Metalurgie se folosesc microscoape metalografice, adaptate pentru examenul microscopic al metalelor sau al mineralelor opace, prin re-flexiunea luminii pe suprafaţa lustruită a preparatelor. Observarea obiectelor e posibilă cînd acestea au un contrast faţă de mediul înconjurător, contrastul putînd fi de culoare sau de indice de refracţie. în acest din urmă caz apare o diferenţă de fază între fasciculul care traversează obiectul şi fasciculul care traversează mediul înconjurător. Con- VI. Secţiune prin microscopul trastul poate fi accentuat calcografic. introducînd, în planul focal J) ocular; 2) obiectiv; 3) analizor; 4j po-âl obiectivului, un inel de larizor; B1"-B4) blendă. contrast de fază. Un astfel de microscop se numeşte microscop cu contrast de fază. Un tip particular de astfel de microscop e microscopul anoptral, cu lentile acoperite cu un strat de material semi-transparent. i. ~ calcografic. Mineral: V. sub Microscop. 2- ~ de mâsurâ, Tehn.: Instrument optic de măsură, pentru măsurarea dimensiuni lor „lineare şi unghiulare şi a razelor de racordare, folosit la verificarea foarte precisă (cu erori de ordinul a 0,001 mm) a dimensiunilor şi a formei pieselor uzi-nate, a parametrilor geometrici ai sculelor (cuţite-profil, tarozi, freze pentru filete, etc.), a şabloanelor, a calibrelor pentru filete, etc. După posibilităţile de măsurare, cari depind de scopul urmărit, se deosebesc: Microscop de atelier: Microscop de măsură, constituit în principal dintr-un microscop montat pe un batiu şi dintr-o măsuţă ale cărei deplasări longitudinale şi transversale se măsoară cu cîte un dispozitiv cu şurub micrometric, numit cap micrometric. Microscoapele de atelier se execută în trei modele (microscopul mic de atelier, microscopul mare de atelier şi microscopul universal), cari se deosebesc între ele prin precizia şi limitele de măsurare. Microscopul de atelier — model mic sau mare — (v. fig. /) e format dintr-un cap optic 1, care se poate deplasa pe verticală pe coloana 2; masa 3, cu săniile dispuse în cruce şi deplasabile pe bile în direcţie longitudinală şi transversală; suportul 4 şi corpul de iluminat 5. Coloana 2 se poate roti în jurul axului orizontal 6 în ambele părţi faţă de poziţia medie, cu un anumit J unghi (8***12°). Reglarea brută se obţine prin deplasarea capului optic care se calează cu un şurub, iar reglarea precisă se obţine cu ajutorul unei tobe. Deplasările longitudinale şi transversale ale mesei /. Microscop de atelier (vedere se citesc pe două tobe micro- generală), metrice, echipate cu scări gradate cu valoarea diviziunii cuprinsă între 0,01 şi 0,005 mm. Deplasarea limită a mesei, asigurată în ambele sensuri prin rotirea celor două tobe micrometrice, e de 25 mm. Pentru mărirea domeniului de măsurare, ghidajele săniei sînt mobile, astfel încît să permită introducerea, între ele şi opritoare, a unor cale plan-paralele de 25 şi de 50 mm. Prin introducerea calelor, limitele de măsurare pot fi mărite de la 25 la 50 mm sau de la 50 la 75 mm. în mijlocul mesei 3 e montată o placă rotundă plană de sticlă mată, prin care obiectul e iluminat pe dedesubt de razele venite de la corpul de iluminat. Pe masa microscopului e montat şi suportul 7, cu vîrfuri pentru aşezarea obiectelor cilindrice, cari au găuri de centrare. Capul optic 1 e echipat cu un obiectiv format din două lentile, dintr-un sistem de prisme, un ecran cu scară gradată, şi din lentilele ocularului. Obiectul montat pe masă e iluminat de un fascicul de raze care, trecînd prin diafragma reglabilă 1 (v. fig. II), e îndreptat în sus de oglinda 2, prin placa 3 a mesei; razele trec apoi în obiectivul 4 şi prin sistemul optic format de cele trei prisme 5. Refractîndu-se, razele ies perpendicular pe ecranul mat 6, echipat cu o scară gradată, şi apoi trec în ocularul 7; conturul II. Schema microscopului III. Ocular cu ecran cu scară lineară, de atelier. o) vedere generală; b) cîmpul vizual. Ecranul mat poate fi înlocuit, împreună cu ocularul, astfel încît microscopul să poată fi folosit, fie cu o scară lineară (v. fig. III), în cazul măsurării lungimilor după metoda absolută, fie cu o scară gradată în unităţi unghiulare, sau cu ecrane pe cari sînt desenate diferite profiluri (v. fig. IV b) utilizate pentru verificări după metoda comparativă. în ultimul caz, ecranul mat poate fi rotit pentru ca liniile proiectate ale conturului obiectului să poată coincide cu diferitele profiluri desenate pe ecran. Unele microscoape de atelier au construcţia capului optic astfel, încît permit montarea unui ecran cu dimensiuni mari, 7 Microscop electronic 98 Microscop electronic care permite vizarea directă a conturului proiectat al obiectului, ca şi la aparatele de măsură de tipul proiectorului (v.). La microscoapele de atelier (model mic sau mare) se obţin măriri totale de 10, 15 sau 30 de ori, depinzînd de ocularele şi obiectivele folosite/ La măsurarea unghiurilor, precizia e de ±1', iar la măsurarea lungimilor (cu ajutorul crucii reticulare), de ±5 jjl. Microscoapele de atelier model mic şi mare se utilizează în special în sculării, unde sînt folosite curent la măsurarea calibrelor de filet, a burghielor, a tarozilor, frezelor, cuţitelor profilate, stanţelor, etc. Microscopul de atelier universal are o construcţie principial similară celor descrise,-;v_- oSlaT~cu “ecran' revolver, de cari se deosebeşte însă prin pre- a) vedere generaia; b) dmput cizia mai mare a măsurărilor Imea- vizual (profi,uri pentru mSsu. re şi prin intervalul mai mare de rarea fi]ete|or), măsurări. Spre deosebire de microscoapele obişnuite, de atelier, la cari lungimile se măsoară cu ajutorul scărilor gradate de pe tobele micrometrice, la microscopul universal toate măsurările se fac numai prin mijloace optice. Pentru a putea fi citite şi miimile de milimetru, microscopul e echipat cu vernier spiral (v. fig. V). Microscopul universal cu vernier spiral e echipat cu un ocular şi cu două plăci de sticlă suprapuse. Pe placa inferioară fixă 9 e trasată o scară lineară cu zece repere, cu valoarea diviziunii de 0,1 mm. Pe placa superioară 7 sînt trasate două spirale Arhimede 10, ech id istanţate cu 0,012 mm (distanţa aparentă fiind de 0,7 mm) şi o scară circulară 11, cu 100 de diviziuni. Pasul fiecărei spirale e de 0,1 mm. La o rotaţie completă a razei spiralei, un punct parcurge pe ea o distanţă egală cu pasul spiralei (adică 0,1 mm); la rotirea razei cu unghiuri la centru egale, punctul parcurge segmente lineare egale de-a lungul razei. La un pas al spiralei de 0,1 mm şi la o rotire a razei (în cazul de faţă a plăcii superioare) cu 1/100 din cerc, punctul se deplasează cu o distanţă de 0,1/100=0,001 mm. în cîmpul vizual al ocularului sînt vizibile: reperele scării milimetrice, cele zece diviziuni ale scării lineare, o parte a scării circulare cu 100 de diviziuni şi o parte din cele două spiral e Arhimede. Pentru efectuarea citirii se roteşte placa superioară pînă cînd un reper al scării milimetrice, care se găseşte între reperul 0 şi 10 al scării mici, ajunge exact între două spire ale perechii de spirale. Milimetrii întregi se citesc pe scara milimetrică, zecimile de milimetru pe scara transversală, sutimile şi miimile de milimetru, pe scara circulară. Microscopul universal serveşte, în special, la măsurarea precisă a pieselor filetate, a frezelor-melc sau de alte forme, a calibrelor, a şabloanelor, camelor, etc. Microscop de maşină-unealtă: Microscop de măsură constituit în principal dintr-un microscop cu ocular micrometric sau cu reticul, şi dintr-un suport pentru fixarea sa pe maşini-unelte, în scopul verificării dimensiunilor şi a formei pieselor, în timpul execuţiei acestora pe maşina-unealtă. î. ~ electronic. Fiz., Tehn.: Instrument de cercetare asemănător microscopului optic (v. Microscop), care dă imagini reale ce pot fi fotografiate, şi avînd în loc de fasciculele luminoase ale microscopului optic, fascicule electronice, iar în loc de lentile optice, lentile electronice (v.). Distanţa minimă dintre două puncte cari pot da imagini distincte, într-un instrument optic, variază în acelaşi sens cu lungimea de undă a radiaţiei folosite în formarea imaginii, fiind proporţională cu aceasta în lipsa aberaţiilor pieselor constitutive. Aceasta a condus la folosirea, în microscopia optică, a radiaţiilor de lungimi de undă cît mai mici, radiaţii violete şi chiar ultraviolete cu lungimi de undă de ordinul miilor de ângstromi. Prin folosirea fasciculelor de electroni, distanţa minimă se micşorează într-un raport de ordinul sutelor de mii; deci puterea separatoare a instrumentului se îmbunătăţeşte în acelaşi raport, ea fiind limitată inferior numai la intervale pentru cari proprietăţile ondulatorii ale electronilor, conduc la fenomene de difracţie cari nu pot fi neglijate. Din calcul rezultă că distanţa minimă d dintre două puncte cari mai pot fi observate distinct cu un microscop electronic e Z sin a L mv sin a ’ unde X e lungimea de undă de Broglie asociată electronilor, m e masa electronului, v e viteza electronilor, oc fiind unghiul maxim dintre axa obiectivului şi dreapta dusă din centrul obiectului cercetat spre marginea deschiderii (circulare) a obiectivului, iar h e constanta lui Planck. Deoarece electronii sînt acceleraţi la viteze mari, această distanţă se poate micşora foarte mult. Pentru diferenţele de potenţial de ordinul zecilor de mii de volţi folosite curent în microscoapele electronice,, lungimile de undă aso- O ciate electronilor sînt de ordinul a 10"2 A, adică de acelaşi ordin de mărime ca şi lungimile de undă ale radiaţiei X. în cazul microscopului electronic, distanţa minimă dintre puncte cari dau imagini distincte una de cealaltă e limitată de aberaţiile lentilelor electronice şi, teoretic, nu scade sub ° ° 5---10 A, iar în practică, e de ordinul a 50 A. Aceste valori arată că microscopul electronic poate fi folosit, de la limita sub care nu mai poate fi folosit un microscop optic, pînă în domeniul dimensiunilor moleculelor mari. Un microscop electronic e constituit din următoarele părţi: o sursă de electroni (care poate fi un catod încălzit sau un catod rece care emite electroni în urma bombardării cu ioni pozitivi acceleraţi); o lentilă-condensor care condensează fasciculul electronic pe obiect; un po rt-obiect care susţine proba studiată; un obiectiv; o lentilă de proiecţie (care are rolul ocularului producător de imagine reală, din cazul unui microscop optic); un ecran fluorescent (care poate fi îndepărtat din calea fasciculelor de electroni); caseta cu placa fotografică. Piesele sînt dispuse astfel. încît pe lentila de proiecţie să cadă fascicule .electronice cu deschidere unghiulară cît mai mică, deci cît mai apropiate de fascicule paralele, astfel încît imaginea să se formeze departe, fiind, astfel, mult mărită. în acelaşi scop se foloseşte uneori încă o lentilă de proiecţie, imediat după obiectiv.. Prin această V. Vernierul spiral.' o) schema vernierului spiral; b) cîmpul vizual al microscopului spiral; 1) buton ; 2) ambreiaj; 3) lentilele ocularului; 4) dispozitiv de fixare; 5) coroana plăcii superioare; 6) bilă; 7) placa superioară; 8) axa de rotaţie a plăcii superioare; 9) placa inferioară; 10) spirală; 11) scara gradată circulară. Microscop fotografic 00 Microscop fotografic dispoziţie, imaginea obţinută e, practic, la punct într-o regiune destul de întinsă în lungul axei optice a instrumentului, ceea ce permite ca ea să fie observată clar pe ecranul fluorescent şi să fie înregistrată clar pe placa fotografică care se găseşte dincolo de poziţia în care se găseşte acest ecran. Dacă obiectul cercetat emite, el însuşi, electroni, microscopul electronic e un microscop de emisiune. Dacă obiectul nu emite electroni, ci trebuie iradiat cu electroni de la o altă sursă, această iradiere se face fie prin refiexiune, fie prin transmisiune. în microscoapele de emisiune, fasciculele electronice cari pornesc de la diferitele puncte ale obiectului sînt constituite din electroni lenţi, cari sînt acceleraţi într-un cîmp accelerator situat în vecinătatea obiectului. Dacă microscopul e echipat cu un obiectiv magnetic acesta urmează ■imediat după cîmpul accelerator. Dacă e echipat cu un obiectiv electrostatic, acesta e reunit cu cîmpul accelerator, for-imînd, astfel, un ansamblu care are acelaşi rol ca acela al ynui obiectiv cu imersiune al unui microscop optic. Microscoapele de emisiune sînt folosite la cercetarea proceselor de emisiune de către catozi incandescenţi şi a proceselor fotoelectrice produse de lumină sau de radiaţia X, ca şi la cercetarea structurii suorafetei unor materiale neemitătoare de electroni, pe care se depune un strat de material emiţător. în microscoapele cu reflexi-u n e, electroni i dintr-o sursă de electroni sînt reflectaţi, de cele mai multe ori aproape tangenţial, pe suprafaţa obiectului. Microscoapele de acesttip, cari sînt folosite în metaiografie, au o ^putere separatoare ;mare şi nu cer o preparare specială a suprafeţei obiectului cercetat. Astfel de microscoape prezintă dezavantajele unor aberaţii „cromatice" mari (datorite dis-persiunii vitezelor e-lectronilor) şi al unei slabe intensităţi. în microscoapele prin transmisiune, obiectul, care are forma unei pelicule subţiri, e densor; 4)obiect; 5) bo- trie condensor; 4) o- montat pe un suport, bină-obiectiv; 6) ima- biect; 5) cîmp e!ec- totul fiind străbă- ginea dată de obiec- tricobiectiv; 6) imagi- tut de un fascicul tJVj 7^ bobină-ocu!ar; nea dată de obiectiv; de electroni repezi 8)imaginea finală. 7) cîmp electric ocu- (v.fig. /şi //), Probele lar; 8) imagineafi- cercetate, a căror nal&. grosime depinde de natura materialului din care sînt constituite şi care e de ordinul cîtorvasute de angstr6mi, sînt montate pe filme-suport, cu grosimi pe ordinul a 100***200Al-dacă_sînlde.nitroce!uloză, de .ace- tat de celuloză ori de unii polimeri macromoleculari, sau de o ordinul a 40---150 A, dacă sînt din unele aliaje ori de carbon, obţinute prin condensarea vaporilor. Cînd probele sînt prea groase şi nu pot fi tăiate mai subţiri şi cînd se cercetează natura suprafeţei lor, se iau mulaje ale acestei suprafeţe o prin depunerea unui strat subţire (50--200 A) dintr-un material care absoarbe cît mai puţin electronii (de tipul colo-diului, al carbonului sau al unor compuşi ai siliciului), strat care, apoi, e desprins de pe obiectul respectiv, constituind el însuşi, în urmă, obiectul cercetat. Fasciculul de electroni transmis prin obiect e din nou omogeneizat din punctul de vedere al vitezelor printr-un cîmp accelerator dispus înaintea obiectivului. Se folosesc două tipuri de microscop prin transmisiune: microscopul cu tramă, în care se foloseşte o sursă de electroni sub forma de sondă foarte fină, iar fasciculul de electroni mătură obiectul, care, şi el, se găseşte în mişcare, şi microscopul cu umbră, în care se foloseşte o sursă d^ electroni punctiformă, care iradiază întregul obiect în acelaşi timp şi dă, pe un plan, umbra obiectului. Electronii acceleraţi sub diferenţe de potenţial de ordinul zecilor de mii de volţi străbătînd, fără a fi absorbiţi, numai straturi de aer, la presiunea normală, cu grosimi de circa 0,2 mm, microscoapele electronice funcţionează la presiuni joase, astfel încît drumul liber mijlociu al electronilor să depăşească drumul parcurs de la sursă pînă la locul imaginii. De regulă, presiunea de funcţionare e mai joasă decît 10"4 mm col. Hg. Aceasta face imposibil studiul unor obiecte constituite din materiale cari, sub bombardament electronic, degajă vapori sau cari au o tensiune de vapori prea mare. 1. ~ fotografic. Fiz., Foto'.: Microscop de construcţie specială, care are în stativul său atît dispozitivele de fotografiat (sistemul optic, caseta cu film fotografic, ecran mat pentru punere la punct, etc.) cît şi dispozitivul de iluminare, astfel .încît să se poată microfotografii, fără a utiliza dispozitive adaptoare speciale (v. Miflex, Microfotografie). în figură e reprezentat un microscop fotografic pentru film îngust. L Microscop electronic magnetic. 1) sursă de electroni; 2) anod; 3) bobină-con- iâ //. Microscop electronic electrostatic. 1) sursă de electroni; 2) anod; 3) cîmp elec- Schema microscopului fotografic «Mikrophot». 1) lampă electrică pentru iluminare (6 V, 13 W); 2) colector asferic; 3) diafragmă pentru iluminare; 4) oglindă pentru iluminare; 5) pene de sticlă;6) diafragma condensorului; 7) condensor; 8) dispozitiv pentru iluminarea preparatului; 9) obiectiv; 10) prismă (poziţia pentru observare) ; 10') prismă (poziţia pentru fotografiere); 11) ocular (poziţia pentru observare); IV) ocular (poziţia pentru fotografiere); 12) ecran mat; 13) oglindă (poziţia pentru observare); 13') oglindă (poziţia pentru fotografiere); 14) ocular schimbător pentru fotografiere; 15) obiectiv fotografic; 16) prismă de dirijare; 17) suprafaţa filmului fotografic; 18) stativul microscopului; 19) masă port-obiect, mobilă, cu reglare de precizie; 20) dispozitiv mobil-caseta pentru film fotografic ; 21) dispozitiv-revolver pentru patru obiective. face atît observaţii vizuale normale, cît şi Microscop, lampa pentru ^ 100 Microspumant 1. lampa pentru Fiz.,Elt. V. Lampă pentru microscop. 2. metaiografie. Metg. V. sub Microscop. 3. ^ polarizant. Mineral. V. sub Microscop. 4. Microscop topografic. Topog.: Lupă sau vizor, folosite pentru citirea gradaţiei cercurilor gradate pe un teodolit sau pe un tahimetru. Microscoapele topografice au un grosisment de 4—12 şi au intercalate, între obiectiv şi ocular, dispozitive speciale pentru aproximarea intervalelor mai mici decît cele trasate pe cercurile gradate. Se deosebesc următoarele tipuri mai importante de microscoape topografice: Vernierui cu lupa (v. Vernier); vernierui cu microscop, similar celui precedent, cu care se poate obţine o precizie pînă 20c la valoarea p ; microscopul cu scăriţa, care are intercalat, între obiectiv şi ocular, o lamelă de sticlă (scăriţa), pe care sînt gradate n diviziuni, cari încap între două diviziuni minime de pe limb, şi microscopul cu tobă, care are o precizie de lectură mai mare decît a celor precedente. 5. Microscopic. 1 ■ Fiz.: Calitatea de a avea sau de a se referi la dimensiuni observabile numai cu microscopul. 6. Microscopic. 2. Fiz.: Calitatea de a se referi la proprietăţi ale structurii discrete, la scară atomică şi subatomică, indirect accesibile experienţei, ale obiectelor şi fenomenelor fizice şi chimice. Exemple: teorie microscopică, (de ex. teorie microfizică), stare microscopică, model microscopic, mărime microscopică, lege microscopică. Teoriile microfizice se împart în teorii pe modele (de ex. teoria cuantificării pe model) şi în teorii cari ţin seamă de dualitatea undă-corpuscul a a microobiectelor (de ex. Mecarica cuantică şi Teoria cuantică a cîmpului). 7• Microscopie. 1. Fiz., Tehn.: Tehnica folosirii micro-, scopului şi a observărilor la microscop. Dacă dimensiunile obiectului sau ale detaliilor de structură observate depăşesc limita inferioară determinată de puterea separatoare a instrumentului, prin observare la microscop se pot deduce forma, dimensiunile şi structura unui obiect. Cum, în acest caz, marea majoritate a obiectelor cercetate' nu sînt luminoase, ele trebuie iluminate, fie prin transmisiune(în cazul obiectelortransparente), fie prin refiexiune (în cazul celor opace). în cazul obiectelor transparente, observarea se face, fie în lumină directă, fie în cîmp întunecat. în observarea prin transmisiune, un obiect nu poate fi distins pe fondul care îl înconjură decît dacă acel obiect are, fie o culoare diferită de cea a fondului, fie un indice de refracţie diferit. Dacă atît culoarea cît şi indicele de refracţie sînt vecine cu cele ale fondului, pentru a distinge obiectul, acesta trebuie fie colorat, fie observat cu un microscop cu contrast de fază sau cu un microscop anoptral. Arîumite detalii de structură sînt mai bine puse în evidenţă observînd preparatul microscopic în lumină polarizată. în cazul obiectelor ale căror dimensiuni sînt sub dimensiunea minimă impusă de puterea separatoare a microscopului, observaţiile se fac prin iluminare laterală, datorită difracţiei produse de obiectele observate (v. Ultramicroscop). în acest caz, observaţia dă numai poziţia obiectului, nu şi forma, dimensiunile şi structura lui. Observaţiile microscopice sînt folosite în Metalurgie, la determinarea structurii metalelor şi aliajelor; în Chimie, la studiul microreacţiilor şi ia identificarea produselor de-reacţie ; în Biologie, etc; cele efectuate cu microscopul polarizant, la examinarea mineralelor. 8. Microscopie. 2. Fiz.: Observarea şi studiul unui material cu ajutorul unui instrument optic măritor, cu o mărire de peste 20 de ori. Exemplu: microscopia nisipurilor, etc. 9. Microseîsm, pl. microseisme. Geol., Geofiz.: Vibraţii ale ..scoarţei terestre, înregistrate pe seismograme (v.), cari com- plică citirea acestora şi identificarea seismelor (macroseisme-lor) propriu-zise. Principalele microseisme, provocate de cauze mai mult sau mai puţin locale şi mai mult sau mai puţin bine identificate, sînt: Microseismele industriale, legate de traficul feroviar sau rutier, de trepidaţiile motoarelor şi ale maşinilor, de explozii, etc.; cauze naturale — cum sînt cascadele sau activitatea vulcanică — produc microseisme asemănătoare, cu perioade cari nu depăşesc, în general, secunda. Efectele vîntului, transmise solului prin intermediul arborilor, al clădirilor, al neregularităţilor reliefului din vecinătatea staţiunii seismice; oscilaţiile neregulate ale solului produse astfel au perioade mai mari, putînd atinge 20 s, şi amplitudini cari ating cîţiva microni. Efectele valurilor, manifestate în seismografele staţiunilor apropiate de coaste, sub forma de „dinţi de ferestrău", cu perioade de 2---8 s. Microseismele de timp rece, manifestate, în forme neregulate, în timpul iernii, în staţiunile situate la latitudini medii, cu perioade mai mari decît 30 s, legate, probabil, de îngheţul stratelor superficiale ale solului; ele sînt mascate, adeseori, de efecte parazite, avînd drept cauză curenţii de convecţie din caja seismografului. Efectele presiunii atmosferice, manifestate la seismografele verticale cu perioadă mare, cari nu au compensaţie baro-metrică, sub forme mult mai regulate decît în cazurile precedente, cu perioade cari variază"de la 30 s la mai multe minute. Agitaţia microseismică generală de origine, probabil, complexă, meteorologică, consistînd din ansamblul microseismelor cari rămîn după înlăturarea celor de mai sus — operaţie foarte dificilă de altfel — şi prezentînd aspecte foarte regulate pentru suprafeţe mari, afect în d suprafeţele unor ţări întregi, independent de activitatea lor seismică; manifestarea tipică a agitaţiei microseismice generale prezintă succesiuni de trenuri de unde, de perioade de 2.—10 s — a căror ampiitudine_creşte şi apoi descreşte—, separate prin intervale în cari amplitudinea rămîne mică; amplitudinea depinde de caracterul solului regiunii, putînd atinge, excepţional, zeci de microni. 10. Microsferâ, pl. microsfere. Paleont.: Camera iniţială cu dimensiuni mici, care se observă la unele cochilii de forami-nifere (v. Dimorfismul foraminiferelor, sub Foraminifere). 11. Microsinoptic, proces Meteor.: Proces atmosferic care se desfăşoară pe suprafaţă mică, într-un interval de timp scurt. 12. Microsomi .Chim. biol.: Formaţiuni cu structură nucleo-proteinică cu diferite dimensiuni (50***150 mjx). Conţin aceleaşi enzime ca mitocondriile (citocromoxidaze, dehidrază lactică şi succinică, citocrom c, carboxilază, hidrolaze, fosfatază alcalină, arginază). Nucleul conţine puţine enzime de oxidoreducere. 13. Microspatulâ, pl. microspatule. Chim. V. sub Spatulă. 14. Microspectroscop, pl. microspectroscoape. Fiz.: Spectro-scop cu dimensiuni mici, care se adaptează unui microscop, în locul ocularului, pentru a studia spectrul de absorpţie al substanţelor din cari e constituit un preparat microscopic sau pentru a observa preparatul în lumină dispersată spectral. Spectrul radiaţiei transmise prin preparatul studiat e raportat la o scară gradată în lungimi de undă, vizibilă, în acelaşi timp, prin aparat. Dacă preparatul microscopic e eterogen, un sistem de diafragme permite izolarea porţiunii studiate. îs. Microspectroscopie. Fiz.: Tehnica determinării spectrului de absorpţie al unei substanţe, folosind un microspectroscop. 16. Microspor, pl. microspori. Bot: Spor. cu dimensiuni sub 200 jx. Se deosebesc: microspori (în sens strict), proveniţi din plante eterospore ; isospori, proveniţi din plante isospore ; polen (v.) sau microspori de fanerogame; megaspori mici. îs.- Microsporange. Bot.: Sin. Saci polen ici (v. Polen ici, saci /~). îs. Microspumant, pl. microspumanţi. Mat. cs.: Adaus plas-tifiant (.), folosit la prepararea betoanelor de ciment pentru a forma, în timpul amestecării acestora, bule foarte fine de Microstropitor 101 Mi eşti aer (microbule), cu diametrul de 50---250 ţx, răspîndite uniform în masa betonului şi persistente, în vederea măririi lucrabili-tăţii, a impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţuri şi dezgheţuri repetate ale betonului. 1. Microstropitor, pl. microstropitoare. Chim. V. sub Stropitor. 2. Microstructura, pl. microstructuri. 1. Metg.: Structură de detaliu, care în general nu poate fi observată decît la microscop. De exemplu: structura unui metal sau a unui aliaj, studiată pe probe metalografice, la măriri mai mari decît 50 : 1. V. şî sub Metaiografie. 3. Microstructura. 2. Geol. V. sub Microtectonică. 4. Microsublimare.Chim. V. sub Sublimare. 5. Microtast, pl. microtasturi. Ms.; Instrument de măsură mecanic, pentru măsurarea lungimilor după metoda comparativă (relativă), cu amplificare mecanică prin pîrghie cu braţe inegale şi cu reazeme în formă de cuţit (pentru mărirea sensibilităţii), care serveşte la verificarea dimensională a pieselor uzinate. Funcţional e similar minimetrului, de care se deosebeşte prin detalii de construcţie. e. Microtecsuri, sing. microtecs. Ind. piei.: Tecsuri (v.) cu tija cu diametrul de 0,5 mm şi cu lungimea de 5***7 mm, folosite la tragerea feţelor pe calapod, la încălţămintea la care se cere flexibilitate mare. 7. Microtectonică. Geol.: Ramură relativ nouă a Geologiei structurale, care se ocupă cu studiul cinematic şi dinamic al diaclazelor (v.), al faliilor (v.) minore, al cutelor (v.) minore (de antrenare), al clivajului (v.), al separaţiunilor şi al şistozi-tăţii (v.) cari pot apărea în roci. Aceste elemente structurale putînd fi observate, de obicei, într-un singur afloriment, se numesc microstructuri, spre deosebire de macrostruct'uri (de ex. cute sau falii de ordinul cîtorva kilometri) şi megastructuri (de ex. un anticlinoriu cu extensiune regională). Datele microtectonice, colectate din zone restrînse şi bine deschise la zi (cu roci sigur „in situ“) şi apoi transpuse pe diagrame cu reţea Schmidt (de arie egală), stereografice (diagrame polare) sau pe diagrame mai simple („roze" , de orientare a direcţiilor), pot fi interpretate prin aprecierea orientării lor medii, pe baze statistice. Coroborînd datele de mai sus cu observaţii directe pe teren, asupra caracterelor acestor elemente, se pot trage concluzii tectonice cinematice (modul în care au fost deformate rocile de forţele tectonice) sau dinamice (natura şi orientarea forţelor tectonice). Studiile microtectonice sînt înrudite cu cele petrotectonice (ale petrologiei structurale), cari se referă la orientarea dominantă a mineralelor, a incluziunilor, etc., din cadrul unei roci, pentru a-i determina geneza sau cinematica deformaţiilor suferite. ^'Importanţa practică a Microtectonicii consistă în faptul ca, prin determinarea microstructurilor, poate servi la identificarea de macrostructuri cu importanţă economică, acolo unde cartarea geologică nu poate realiza cu siguranţă acest lucru (de ex. în roci magmatice şi metamorfice). Pentru rocile sedimentare, microtectonică poate fi folosită ca auxiliar al cartam geologice (în care se determină macro- şi megastruc-turile) pentru diagnoza unor elemente suplementare (de ex.: modul^şi timpul cutării, extensiunea şi caracterul cutelor sau al faliilor în adîncime, etc.). Studiul gradului de diaclazare (fisurare) a rocilor, indiferent de natura lor, are şi importanţă practică imediată în zona lucrărilor de artă inginerească şi a amenajărilor hidroenergetice, pentru stabilirea posiblităţii infiltrării apei în roci compacte fisurate cari se găsesc sub aceste lucrări. s. Microtelefon, pl. microtelefoane. Te/c. V. Microreceptor. 9. Microterme, specii Geobot.: Specii vegetale adaptate la căldură nu prea mare, vara, şi la frig, iarna, cari cresc s& s© % dezvoltă în zonele arctică şi alpină. * în vegetaţia respectivă, se deosebesc: un strat de muşchi şi de alge şi un al doilea strat, constituit din ierburi. Speciile lemnoase lipsesc sau sînt rare şi pipernicite. Specii microterme comune în ţara noastră sînt: Polygonum viviparum, Soldanella pusilla, Gnaphalium supinum, Poiytri-chum sexangulare, Salix herbacea, etc. 10. Microtom, pl. microtoame. Fiz., Biol.: Instrument cu ajutorul căruia un corp poate fi tăiat în felii destul de subţiri pentru ca elesă poată fi folositeca preparate microscopice în observarea cu iluminare prin transparenţă. Microtomul e constituit dintr-un suport fix şi un cărucior mobil de-a lungul unui şurub bine filetat. La unele tipuri de microtoame, corpul e fixat pe suport, şi cuţitul, pe cărucior, iar la alte tipuri, cuţitul e fix şi corpul se deplasează odată cu căruciorul. 11. Microton, pl. microtoane. Fiz. V. sub Particule, accelerator de 12. Microunde, sing. microundă. Telc.; Unde radioelectrice cu lungime de undă mică în comparaţie cu dimensiunile lineare ale instalaţiilor cari le folosesc; în general se numesc, astfel, undele centimetrice şi milimetrice. Tehnica microundelor comportă tuburi electronice în cari fascicule de electroni interacţionează cu cîmpuri electromagnetice pe distanţe comparabile cu lungimea de undă, foloseşte ghiduri de undă în loc de conductoare, nu foloseşte elemente de circuit cu constante concentrate, iar antenele pentru microunde au, în general, dimensiuni foarte mari faţă de lungimea de undă, ceea ce permite studiul lor aproximativ cu mijloacele opticii geometrice. 13. Microvitrit. Petr : Particulele de vitrit din clarit. Termenul microvitrit e impropriu pentru această accepţiune. 14. Microvoltmetru, pl. microvoltrretre. Ms., Elt.: Voltmetru (v.) construit pentru a măsura tensiuni electrice foarte mici, de ordinul microvolţilor, gradat în aceste unităţi. 15. Microvolummetru,pl. microvolummetre. Poiigr.: Instru- ment folosit la determinarea rapidă a densităţii specifice aparente a cernelurilor, a pastelor şi a firnisurilor de tipar, cum şi la stabilirea proporţiei de cerneluri _ f __ 2 de tipar şi de a-dausuri, cînd se fac amestecuri pentru obţinerea culorii şi a nuanţei dorite. Secompune (v, fig.) dintr-un dispozitiv obişnuit micrometric 1, de oţel, pentru măsurarea grosimii exterioare, a cărui tijă 2 formează la capătul de măsurare un piston 3, care se mişcă într-un cilindru cav de alamă 4, acoperit, prin înşurubare, cu un capac 5 de alamă, care are la centru un orificiu 6. Prin mişcarea pistonului cu o distanţă dată, măsurată pe scara micrometrică 7 cu precizie de 0,01 mm, materialul care umple cilindrul poate fi refulat prin orificiu într-o cantitate strict determinată. Volumul cilindrului e de 1,5—3,0 cm3. Orificiul capacului trebuie să aibă diametrul de 3 mm, pentru paste vîscoase (de ex.: cerneluri pentru tipar, offset), şi de 1,5 mm, pentru materiale fluide (de ex.: cerneală rotoheliografică, flexografică, firnisuri). 16. Microzonâ, pl. microzone. Agr.: Regiunea din masasolului arabil în care sînt grupate particulele cu funcţiuni biochimice identice. 17. Micşti. Ind. cb.: Amestec natural constituia din materia organică a cărbunilor, întreţesută cu substanţe anorganice (şisturi, steril). Exemple: cărbunii şistoşi, şisturile cărbu-noase, etc. Materia anorganică poate fi repartizată uniform în masa V&ţdpunelui, formînd cu ea micşti propriu-zişi (cari ar trebui Microvolummetru. Micul pavoaz 102 Miersît măcinaţi prea mărunt pentru a separa cărbunele din ei), sau concentrată în intercalaţii cu grosime mică, dar dese, strîns legate de materia cărbunoasă, formînd micştii baraţi (la cari separarea cărbunelui de steril se face prin fărîmare). Sin. (impropriu) Mixte. 1. Micul pavoaz. Nav. V. sub Pavoaz. 2. Micum. /nd. cb.; Metodă pentru determinarea rezistenţei mecanice a cocsului metalurgic la rece. Principiul metodei consistă în rotirea unei probe de cocs cu dimensiunea bucăţilor peste 40 mm într-o tobă de oţel echipată cu patru corniere echidistante, fixate în interiorul tobei, pe toată lungimea ei. După 100 de rotaţii, cocsul e trecut prin site vibrante cu diametrul ochiurilor de 40, 20 şi 10 mm, după care se cîntăresc resturile rămase pe ciururi (v. %)• Rezultatele determinării, exprimate în procente de greutate, sînt reprezentate prin următorii indici: indicele M 40 (rezistenţa) caracterizează cantitatea de cocs cu dimensiunea mai mare decît 40 mm; indicele M 20—40 (friabil itatea) caracterizează cantitatea de cocs cu dimensiunea între 20 şi 40 mm; indicele M 10—20 (mărunţirea) caracterizează cantitatea de cocs cu dimensiunea între 10 şi 20 mm; indicele M 10 (roaderea sau abraziunea) caracterizează cantitatea de cocs cu dimensiunea sub 10 mm. 3. Micuţa, pl. micuţe. Metg.: Vagon basculant folosit în siderurgie ia transportul oalelor pentru zgură. (Termen de uzină.) 4. Miel, blana de Ind. piei.: Blană provenind din pieile animalelor tinere din toate rasele de ovine, cari, după provenienţă, vîrstă şi rasă pot avea dimensiuni de la 25***75 cm şi cele mai variate calităţi şi culori ale părului. Pieile mieilor născuţi morţi, proveniţi de la oi din rasele cu coadă scurtă, se numesc şmaşe. Cea mai mare cantitate de şmaşe pentru blănuri e livrată de America de Sud, sub numirea de şmaşe de Buenos Aires. Pieile din rasele nobile de miei, — astrahan, persan, Breit-schwanz, — se vopsesc totdeauna, chiar şi cele negre, deoarece în stare naturală culoarea neagră e neuniformă şi mată. Prin vopsire se obţine o culoare neagră închisă, profundă şi lucioasă, care e specifică acestor blănuri. Din blănurile de miel tunse la o înălţime mai mare a părului se obţin, prin vopsire în diverse nuanţe de maron, cu coloranţi de developare şi îndreptarea ireversibilă a firului de păr, imitaţii de blănuri nobile, cunoscute sub numirea de nutrio, nutriet, biberet, focă (Seal-lamm). Din alte piei de miel, cu părul de coroană dur şi lung (langhaarige), se obţin, prin vopsire corespunzătoare şi îndreptare ireversibilă a ondulaţiei firului de păr, imitaţii de blănuri nobile, caracterizate prin părul de coroană lung, cum sînt blănurile de vulpe argintie, de lutrâ marina (biber de Kamciatka), etc. 5. Miemit. Mineral.: Varietate de dolomit (v.). 6. Miere. Ind. alim.: Aliment natural zaharat, produs de albine din nectarul floral sau extrafloral al plantelor, pe care-l culeg cu trompa şi pe care-l transformă, îmbogăţindu-l cu substanţe proprii, prin acţiunea sucului secretat de diferitele glande din guşa albinelor. După origine, se deosebesc: miere monofloră, miâre poli-floră şi miere de mană. Mierea monoflorâ provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul florilor melifere ale unei singure specii, în comerţ e numită după specia florală predominantă (miere de salcîm, de tei, de floarea-soarelui, etc.). Mierea poliflorâ provine dintr-un amestec natural de nectar de pe flori melifere de diferite specii sau dintr-un cuplaj. Cea mai apreciată e mierea polifloră care provine din fîneţele artificiale cu trifoi alb, sulfină şi sparcetă. Mierea de mană provine integral, sau în cea mai mare parte, din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantei decît florile.— După procedeul de obţinere, se deosebesc: miere naturală în fagure, mierescursă liber, miere presată şi miere centrifugată. Mierea în fagure se comercializează sub formă de bucăţi . separate de fagure plin cu miere, ambalate în pergament sau în foiţe de material plastic şi aşezate în cutii pătrate. Mierea scursa liber se obţine prin scurgere şi strecurare liberă, fără presare. E curată şi gustoasă. Mierea presata se recoltează după scurgerea liberă, prin încălzire şi presare. Mierea astfel obţinută e inferioară celei precedente. Mierea centrifugată e o miere gustoasă, cu un grad mare de puritate şi claritate, obţinută prin separare mecanică centrifugă. — Indiferent de origine şi de modul de obţinere, mierea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie incoloră pînă la brună-roşcată; să aibă aromă plăcută şi gust dulce, plăcut; să aibă consistenţă siropoasă sau solidă în diferite stadii de cristalizare; să nu conţină corpuri străine vizibile sau adausuri pentru falsificare; se admite prezenţa granulelor de polen, să conţină apă maximum 22%, cenuşă maximum 0,35***0,8%, zahăr invertit 60--*80%, zaharoză maximum 5** * 10 %, substanţe nezaharoase 1,5***12%; zahăr invertit artificial nu e admis; glucoză industrială şi culori de anilină nu sînt admise; să aibă greutatea specifică la 15° minimum 1,402, aciditatea (cm3 NaOH n/1 la 100 g miere) maximum 4---5; indicele di'astazic minimum 10,9. Conţinutul de glucoză şi fructoză e aproape acelaşi. Substanţele azotoase sînt în proporţia de 0,4%. Mierea se ambalează în borcane de sticlă, în borcane de carton impermeabilizat, în butoaie de lemn impermeabilizate la interior sau în bidoane de tablă albă. Mierea se păstrează timp mai îndelungat în încăperi răcoroase (-{-5°—-J-12°), uscate, bine aerisite, fără mirosuri străine. Schimbarea bruscă a temperaturii accelerează procesul de cristalizare. Mierea ambalată şi depozitată în bune condiţii se menţine nealterată timp îndelungat. Mierea e un foarte bun aliment şi are unele proprietăţi terapeutice (stimulează creşterea în greutate; îmbunătăţeşte tonusul general; sporeşte cantitatea de hemoglobina în sînge, etc.), cari o indică într-o serie de afecţiuni: ulcer, diaree infecţioasă, etc. 7. ~ artificiala. Ind. alim.: Produs obţinut prin invertirea zaharozei cu acizi slabi şi cu adaus de substanţe aromate cari dau produsului mirosul şi aspectul de miere naturală. Seprezintă ca un lichid siropos cu caracteristici organoleptice şi fizico-chimice similare celor ale mierii naturale de albine, de care se deosebeşte prin absenţa polenului de flori, care se poate constata la examenul microscopic. 8. Miersit. Mineral.: 4AgJCuJ. lodură de argint şi cupru, naturală, isomorfă cu marshitul (v.). Se prezintă sub formă de Schema utilajului pentru determinarea rezistenţei mecanice a cocsului în tobă prin metoda Micum. 1, 2 şi 3) site cu diametrul ochiului de 40, 20 şi, respectiv, 10 mm; 4) toba de oţel; 5) uşa rabatabila pentru încărcarea şi descărcarea cocsului; 6) corniere; 7) jgheaburi pe cari alunecă cocsul; 8) lădiţe pentru colectarea fracţiunilor separate de cocs; 9) pîinie pentru descărcarea cocsului care nu a trecut prin sita respectivă; 10) mecanism de agitare pentru scuturarea sitelor; 11) bare de legătură. Mierţă 103 Miez, cutie de ~ cristale* tetraedrice, de culoare galbenă pală, cu indicele de refracţie n—2,20. 1. Mierţâ, pl. mierţe. Ind.ţâr.: Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu o jumătate de chilă (v.) sau cu 10 baniţe (v.). V. şî Dimerlie. 2. Miez, pl. miezuri. 1. Metg.: Partea interioară a pieselor dintr-un aliaj feros, care a rămas sensibil mai moale decît coaja acestora, durificată printr-un tratament termic, termochimic sau mecanic (de ex.: prin călire superficială sau printr-un tratament termochimic de difuziune, cum sînt nitrurarea, cemen-tarea, pentru piese de oţel; prin turnarea în forme permanente metalice, pentru cilindre semidure de fontă; etc.). '3. Miez. 2. Metg.: Element al formei de turnare, cu ajutorul căruia se obţin cavităţile în piesa turnată (miez interior) sau conturul exterior al piesei turnate (miez exterior). Miezul se execută, fie din amestec de formare (la formele temporare şi metalice), fie, mai rar, din metal (la formele metalice) şi —la asamblare — se montează în formele de turnare. Miezurile obţinute din amestec de formare se execută, în mod analog formării, în cutii de miez sau cu şabloane, fie manual, fie mecanizat (v. sub Formare 3; v. şî Maşină de format miezuri, sub Format, maşină de ~). Miezurile trebuie să aibă permeabilitate şi rezistenţă mecanică mari. Pentru îmbunătăţirea acestor proprietăţi, ele se armează, se aerisesc şi se usucă. Armarea miezurilor se face prin introducerea în cutia de miez, laîndesare, de armaturi de sîrmă sau — la miezurile mari — de schelete ori cadre de fontă (v. sub Armatură pentru forme şi miezuri, sub Armatură 3). Aerisirea lor se efectuează similar cu aceea a formelor: prin executarea de canale de aerisire, cu ajutorul unei vergele (la miezurile simple); prin folosirea de fitiluri cari se scot din miez, după îndesare, sau de lumînări carisetopescîn timpul uscării miezului (la miezurile complicate); prin tăierea de canale sau imprimarea , de canale şi de răsuflători pe su- 0 prafeţele de separaţie, CU ajutorul I• Aerisirea miezului cu ajuto-unor plăci de aerisire speciale (la rul plăcii şi al răsuflătorului. miezurile cari se îmbină din două o) cutie de miez cu placă de jumătăţi); prin umplerea miezului aerisire; b) răsuflător; 1) placă cu zgură sau CU bucăţi de COCS (la deaerisire;2) buceade ghidare; miezurile mari şi masive) (v. fig. I 3) miez; 4) umplutură; 5)canal şi II). Uscarea miezurilor executa- de aerisire practicat cu răsu-te în cutii se face aşezîndu-le pe flătorul. suporturi de uscare plane sau profilate (corespunzător miezului), pentru a evita deformaţiile în cursul transportului Ia cuptoarele de uscat. Suporturile de uscare profilate se toarnă din fontă, cu grosimea de 4***5 mm, sau din aluminiu, cu grosimea de 4---J mm; pe toată suprafaţa lor se execută orificii pentru accelerarea îndepărtării umidităţii din miezuri, la uscare (v. fig. III). După uscare, miezurile sînt supuse unui control special de verificare dimensională cu şabloane. Asamblarea jumâtâţilor de miez uscat se face cu cleiuri pe bază de dextrină. Jumătăţile de miez cari se folosesc crude se asamblează prin suprapunerea cutiilor de miez respective şi baterea cu ciocanul. în turnătoriile mecanizate, înainte de montarea miezurilor in formă se execută asamblarea preliminară a miezurilor în garnituri, pentru simplificarea şi sporirea preciziei la montare. Miezurile se montează în formă în diferite feluri: pe mărci; pe suporturi metalice; suspendate în semiforma superioară; etc. Mărcile de pe model, cari se imprimă corespunzător în formă, trebuie să aibă dimensiuni puţin mai mari decît mărcile miezului, pentru a uşura montarea acestuia. în mărcile modelului se execută şanţuri mici, cari determină proeminenţe în formă, datorită cărora se realizează un contact perfect cu mărcile miezului; aceasta împiedică pătrunderea metalului topit prin II. Miezuri mari, cu umplutură de cocs. 1) amestec de miezuri; 2) umplutură; 3) canal de aerisire; 4) placă de armare. interstiţiile de la mărci, la capătul frontal al miezului şi obturarea canalelor de aerisire. — Suporturile pentru miezuri se folosesc cînd mărcile sînt prea mici şi puţin rezistente, cînd ele nu dau miezului stabilitatea necesară şi cînd miezul necesită mărci suplementare. Suporturile sînt, în general, de oţel moale. Ele se montează în forme prin înfigere sau fixare cu prizoane şi rămîn în piesa turnată, sudîndu-se cu metalul lichid. Pentru obţinerea unei III. Aşezarea, pe plăci de uscare, a miezurilor scoase din cutia de miezuri, o) suprapunerea plăcii de uscare (metalică) pe semi-cutia de miez; b) placă cu miezuri pregătite pentru uscare; 1) cutie de miezuri; 2) placă de uscare; 3) găuri pentru uşurarea uscării; 4) miez. IV. Aplicarea suporturilor metalice pentru miezuri la o formă de radiator, o) aplicarea suportului în model; b) montarea miezului în formă; 1) model; 2) suport metalic; 3 şi 4) forma inferioară, respectiv superioară; 5) miez. V. Suspendarea miezului în semiforma superioară. 1 şi 2) semiforma inferioară, respectiv superioară; 3) bară de suspendare; 4) miez. bune suduri, suporturile se montează decapate sau cositorite, ară-mite, etc. (v. fig. IV). — Miezurile suspendate în semiforma superioară, prin intermediul unei bare montate în armatură, cu ajutorul şuruburilor cu piuliţe, se folosesc numai cînd sînt impuse de tehnologia de formare (v. fig. V). Pentru controlul poziţiei corecte a miezurilor în formă se folosesc şabloane sprijinite pe suprafaţa de separaţie a formei, cu cari se verifică grosimea peretelui piesei turnate, care trebuie să fie aceeaşi în jurul miezului. 4. cutie de Metg.: Component al echipamentului de formare, care serveşte la formarea miezurilor (v. sub Formare), avînd forma golului interior corespunzătoare configuraţiei miezului care urmeazăsăfieexecutat (v.fig. /).Cutiile de miez se confecţionează din lemn (de paltin, tei), la turnarea de piese izolate, sau din metal (de obicei aluminiu), la turnarea în serie (v. şî Model), fie monobloc, fie dezmembrabile. Părţile cutiei de miez dezmembrabile se centrează reciproc cu ajutorul unor cepuri de lemn sau metalice (v. fig. II). Solidarizarea părţilor componente ale cutiei în timpul formării miezului se face cu scoabe, cu şuruburi de strîngere sau cu pene. Mtez; 104 Miflex La cutiile de miez de lemn, pereţii au grosimea de 20---60 mm ; la cele de aluminiu, păreţii sînt subţiri (6---20 mm), însă au la exterior nervuri de întărire (cu grosimea de 5—15 mm). Suprafeţele cutiei, perpendiculare pe suprafaţa de separaţie a acesteia, trebuie să aibă o înclinaţie (care depinde de înălţimea peretelui şi de .metoda de executare a miezului) pentru a uşura scoaterea miezurilor din cutie. La executarea miezurilor prin procedee tehnologice speciale, cutia de miez e adaptată în consecinţă. De exemplu, la întărirea chimică a miezurilor prin insufiare de bioxid de carbon, în pereţii cutiei de miez se prac- /. Cutie de miez, pentru miez cilindric. o) cutie asamblată; b) scoaterea din cutie a miezului format; 1 şi 7') părţile cutiei de miez; 2) scoabă; 3) placă; 4) miez. II. Cepuri de centrare pentru cutii de miez metalice, dezmembrabile. o) nereglabile; b) reglabile; 1 şi 1') părţile cutiei de miez; 2) cep; 3) bucea. III. Insuflarea de bioxid de carbon prin pereţii cutiei de miez. 1) peretele cutiei de miez; 2) fund; 3 şi 4) canal, respectiv orificiu în peretele cutiei de miez; 5) intrarea de C02. tică orificii şi canale pentru accesul la miez al bioxidului de carbon (v. fig. III); la formarea miezurilor prin suflare se folosesc găuri (ajutaje) de ventilaţie montate în pereţii cutiei, pentru evacuarea aerului pătruns în cutie (împreună cu amestecul de formare) (v. fig. IV). Pentru a evita formarea de zone rarefiate IV. Ventilarea cutiei de miezuri, fa formarea la maşina de suflat amestec, î) peretele cutiei; 2 şi 3)canale de evacuare a aerului; 4) dopuri de ventilare, cu perforaţii f*‘ne (0,3‘-0,4 0). o porţiune dintr-un circuit magnetic (v.), inducţia magnetică are valoare mare (de polilor maşinilor electrice de curent continuu, JB=1,2---1,6 T). Miezul poate fi masiv sau lamelar (dintr-unul sau din mai multe pachete de tole, separate prin canale de ventilaţie). Miezul transformatoarelor e cuprins între două juguri, iar al polilor maşinilor e|ectrice, între jug (v.) şi piesa polară (v.). 3. Miez. 5. Bot.: Sin. Carne (v. Carne5). 4. Miez. 6. Mat. cs., Ut.: Organ al preselor de argilă, care serveşte la fasonarea golurilor din interiorul calupului. E utilizat la fabricarea cărămizilor şi a blocurilor cu goluri, cum şi a tuburilor ceramice. Miezurile (v. fig. /) sînt montate la nivelul părţii de ieşire din mundstuck-ul presei şi sînt susţinute de bare-suport fixate pe o traversă care e montată mai în interiorul presei, pentru ca argila, separată de traversă în două părţi, să se lipească din nou pînă la ieşirea din presă. în fig. diferite forme de miezuri cu organele de în care, în general, exemplu, în miezul /. Cap de rpresare cu miezuri pentru cărămizi cu goluri. J) miez; 2) bară-suport; 3) traversă; 4) mund-stiick; 5) cap de presare. II sînt reprezentate prindere. V. Cutie de miez cu îmbinare etanşă, pentru formarea prin suflare. 1 şi V) piesele cutiei de miez; 2) garnitură de cauciuc; 3) miez. în miez, din cauza etanşării insuficiente a părţilor cutiei de miez, se foloseşte o îmbinare a acestora etanşată cu cauciuc (v. fig. V). Miez. 3. Elt.: Piesă de cupru, de alamă sau de oţel, incorporată prin turnareîn polii punţii de asamblare a plăcilor acumulatoarelor electrice, pentru fixarea prin înşurubare a legăturilor dintre elementele unei baterii. Sin. Miză. 2. Miez. 4. Elt.: Partea de oţel (fier) în jurul căreia e bobinată o înfăşurare electrică concentrată (v.) şi care constituie //. Diferite forme de miezuri. 1) miez; 2} bară-suport; 3) traversă.? 5 Miez de cabfu. Telc.: Partea centrală a cablului telefonic, care cuprinde totalitatea conductoarelor cablului, incluziv izolaţia electrică, pînă la cămaşa exterioară de protecţie (v. Cablu de telecomunicaţii). 6. Miezoase. Agr.: Fructe mici, la cari partea comestibilă e miezul. Exemple: nuca, migdala, aluna, etc. 7. Miezuinâ, pi. miezuine. Geogr.: Hotarul sau limita dintre două ogoare. (Termen regional, Transilvania.) 8. Miezul umpluturii. Cs.: Volum de pămînt uşor dezagre-gabil, aşezat în interiorul corpului unui rambleu şi acoperit cu pămînt de calitate bună, pentru a economisi pămîntul bun, cînd acesta nu se găseşte în cantitate suficientă în regiunea în care se construieşte. 9. Miflex. Foto.: Dispozitiv fotografic care se poate ataşa oricărui microscop, în vederea efectuării de microfotografii cu ajutorul aparatelor fotografice de format mic sau al unei camere speciale pentru plăci fotografice de formatul 6,5x9 cm. Dispozitivul Miflex (v. fig.) e compus dintr-un suport, din aparatul sau din anexa fotografică, din dispozitivul de fixare la microscop şi din oculare proiective. Drept sursă de lumină se poate folosi orice lampă de microscop. Aproximativ 80% din intensitatea fluxului luminos cade pe pelicula sau pe placa fotografică, iar restul e deviat către tubul lateral de reglare Migdal 105 Migraţiun ea hidrocarburilor al dispozitivului. La dispozitivul'Miflex, grosishnentul nu poate fi variat, deoarece e dinainte stabilit prin constantele echipamentului. Punerea la punct a camerei cu plăci se poate face şi cu ajutorul unui geam mat, aşezat în locul casetei cu plăci. Fixarea pe stativul microscopului se face, fie prin intermediul unui tub (cînd se lucrează cu oculare proiective), fie cu o clemă care se introduce peste tubul ocular al microscopului. în acest din urmă caz, dispozitivul se foloseşte cu ocularele' normale ale microscopului. 1. Migdal, pl. migdali. Bot.: Prunus communis L. (Sin. Amyg-dalus communis L., Prunus amyg-daluş L.). Arbore de înălţime mijlocie (5---6 m), rareori înalt pînă la 12 m, din familia Rosaceae, originar din Turkestan şi din Asia centrală. Are lemnul compact, care se lustruieşte frumos, dar crapă şi se scorojeşte uşor. După gustul miezului seminţei, se deosebesc: migdali dulci şl migdali amari. Migda- 1) camera fotografica specialei, Iul amarse foloseşte ca port-altoi cu plăci; 2) casetă; 3) lentilă de pentru migdalul dulce şi pentru proiecţie; 4) obturator; 5) pris-piersic. Fructul (migdala) e o drupă me; 6) declanşator flexibil; ovoidă, turtită, al cărei mesocarp 7) ocular de reglare telescopic; crapă la maturitate şi se desface 8) tubul microscopului; 9) ocu-de sîmbure, care are culoare cafe- Iar; 10) şurub de fixare; nie. Miezul sîmburelui e comestibil, ip) imaginea reală proiectată; are culoare albă, cu gust dulce sau iQ) imaginea reală dată de amar — şi e acoperit cu un tegu- obiectivul microscopului, ment brun-roşietic. Prin extracţie cu solvenţi se obţine din sîmburi, în cantitate de.45---67%, ulei de migdale (cu indicele de iod 92— 102, cifra de saponificare 189—195,4), care e întrebuinţat în Medicină, în industria cosmetică şi în alimentaţie. - 2. pitic de stepa. Agr., Bot.: Amygdalus nana L. Arbust fructifer din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae. Fructele lui sînt mici, uşor zbîrcite şi au o formă ovală turtită. Creşte şi,în ţara noastră. E folosit ca port-altoi pentru pomii pitici şi e o plantă indicatoare a locurilor potrivite pentru cultura pomilor. Sin. Cais sălbatic. 3. Migdala, pl. migdale. Bot.: Fructul migdalului (v.). 4. Migmatite. Petr.: Roci metamorfice cari se formează prin metamorfismul de contact sau prin metamorfismul de injecţie. Magmele, pătrunzînd în rocile sedimentare înconjurătoare fisurate, sau pe planele de stratificaţie, formează roci de amestec, în cari predomină materialul de origine magmatică şi în cari caracteristicile rocilor sedimentare pot fi bine conservate sau dispar, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin asimilarea lor în masa magmatică. 5. Mignon. Poiigr.: Corp de I iteră avînd şapte puncte tipografice. Sin. Colonel (v.). 6. Migra-fer. Metg.: Fontă cenuşie aliată, cu compoziţia: 3»8*"4,1%C, 2—3 % Sî, 0,4—1,5 % Mn, adausuri de nichel şi crom şi restul fier. E folosită la turnarea de cilindri (sau de cămăşi de cilindri) pentru motoare şi la turnarea anumitor pistoane grele de motoare stabile. 7* Migraţiune, pl. migraţiuni. Gen.: Deplasarea temporară sau definitivă, în masă ori izolată, de oameni, animale (în special păsări şi peşti), etc. dintr-o regiune în alta. 8. Geobot.: Deplasarea seminţelor, a fructelor, a sporilor, a bulbilor, a plantelor sau a unor porţiuni din acestea, la distanţe mai mici sau mai mari de la locul de formare a lor. Spre deosebire de migraţiunea animalelor, migraţiunea la plante e mijlocită de om, în deplasările sale, şi de diferite animale migratoare, de cari se agaţă, se lipesc, etc., sau sînt transportate în aparatul lor digestiv. Exemple: Elodea canadensis, care adeseori invadează apele, fiind introdusă de unele păsări călătoare; buruienile, ca: ştirul, loboda căprească; etc. 9.. ~ alimentara. Agr.: Deplasarea unor insecte, ca păduchii ţestoşi, păduchii de frunze, etc. de pe o plantă pe alta, sau, pe aceeaşi plantă, de pe un organ pe altul, în raport cu compoziţia chimică a sevei ori cu rezistenţa mecanică a scoarţei. De exemplu: păduchele ţestos al prunului (Eulecanium corni Bouche) migrează vara ca larvă, de pe scoarţă pe frunze; toamna, de pe frunze pe tulpini şi pe ramuri, pe cari iernează, iar primăvara migrează înapoi, pe ramurile subţiri, unde larvele se hrănesc şi devin femele. 10. ~a geosinclinalului. Geol.: Deplasarea zonei ae maximă sedimentare în zona geosinclinală, din spre interior spre platformă, în timpul unui ciclu geotectonic care transformă un geosinclinal într-un orogen, sau spre exteriorul regiunilor de platformă a zonelor geosinclinale în succesiunea ciclurilor tectonice, ceea ce conduce la extinderea treptată a platformelor, în dauna geosinclinalelor (v. şî sub Geosinclinal). 11. ~a hidrocarburilor. Geol., Expl. petr.: Deplasarea ţiţeiului şi a gazelor asociate lui, din zăcămîntul primar în care s-au format, pînă la rezervoarele naturale, unde formează,acumulări (zăcăminte secundare), şi apoi în cuprinsul acestora. Indicaţii despre existenţa migraţiunii sînt: legătura dintre zăcămintele actuale de hidrocarburi şi dislocaţiiIe scoarţei Pămîntului,—şi emanaţiile de gaze, apariţiile de ţiţei, vulcanii noroioşi, cari apar la suprafaţa scoarţei. După complexul rocilor în cari se produce deplasarea, se deosebesc: migraţiune în afara rezervorului, prin seriile groase ale rocilor slab permeabile, şi care poate fi: migraţiune singenetică, din interiorul formaţiunii care însoţeşte procesul de depunere a sedimentelor şi de transformare a substanţei organice din sediment, sau migraţiune epige-n e t i c ă, care se produce atît în cuprinsul cît şi în afara for-maţiunii-mame de petrol, după transformarea sedimentelor în rocă; migraţiune în cuprinsul rezervorului, în rocile permeabile, şi care poate fi: migraţiune în interiorul rezervoarelor stratiforme, separate de roci imper-meabile, sau migraţiune în rezervoare masive ori stratiforme, formate din strate permeabile, neseparate între ele prin roci greu permeabile. După tipul căilor de mişcare, se deosebesc: migraţiune capilara, care se produce în faza de sedimentare a formaţiu-nii-mame, în interiorul ei; migraţiune fisurata, prin fisuri şi falii, care se produce în interiorul şi la exteriorul rezervorului; migraţiune poroasă (prin pori), care'se produce numai în cuprinsul rezervoarelor stratiforme separate de roci impermeabile. După direcţia mişcării, migraţiunea poate fi: laterală şi verticală, şi se produce atît în cuprinsul cît şi în afara rezervorului. După drumul pe care ţiţeiul îl parcurge de cînd părăseşte roca-mamă pînă cînd ajunge la locul de acumulare, ca şi după modul în care el traversează stratele întîlnite, se deosebesc: migraţiune primară, migraţiune secundară şi migraţiune transversală. Migraţiune primară e deplasarea hidrocarburilor din roca-mamă spre o rocă-magazin adiacentă sau intercalată în masa ei şi are ca rezultat formarea de zăcăminte primare. Migraţiune secundară sau laterală e deplasarea hidrocarburilor spre roca-magazin paralel cu stratificaţia. Ea se poa£e produce atît în cuprinsul rocilor-mame, cînd î-n acestea sînt intercalaţii de roci poroase, cît şi în interiorul rezervorului din afara acestor roci. Migraţiune ionică 106 Miime Migraţiune transversală sau verticală e deplasarea hidrocarburilor spre roca-magazin, perpendicular pe stratificaţie. Ea se produce pe o scară mai mare şi are ca rezultat formarea de zăcăminte secundare. Se poate produce şi în cuprinsul rezervorului natural, pe o scară mai mică, prin difuziune moleculară, în cazul cînd în rezervor sînt intercalaţii marnoase, fine. Căile de migraţiune ale ţiţeiului şi ale gazelor pot fi prin porii rocilor (în nisipuri, gresii slab cimentate, marne nisipoase, etc.), prin fisuri sau fracturi, de-a lungul faliilor şi al planelor de înclinaţie, etc. v Cauzele principale ale migraţiunii sînt: greutatea sedimentelor, care, acţionînd asupra porozităţii rocilor, produce com-pacizarea acestora şi, astfel, spaţiul poros micşorîndu-se, fluidele caută să se deplaseze; creşterea temperaturii cu adîncimea, sub influenţa acesteia producîndu-se o dilataţie atît a rocilor cît şi a gazelor, a ţiţeiului şi a apei, conţinute în acestea (fluidele se dilată mult mai mult decît rocile şi tind să migreze spre regiuni cu temperaturi mai joase); forţele orogenice, cari determină deplasarea hidrocarburilor din regiunile comprimate spre regiuni de detentă, cum sînt bolţile anticlinalelor; acţiunea apelor de circulaţie, intensificată de forţele orogenice, şi care determină transportul hidrocarburilor în regiuni noi de acumulare, legate de existenţa unor capcane (v.). Procesul migraţiunii se poate produce sub următoarele forme: ţiţeiul şi gazele, împreună cu apa, în stare lichidă formînd soluţii (migraţiune liberă); hidrocarburile în stare de vapori; hidrocarburile sub forma de molecule izolate sau sub forma de grupuri de molecule (migraţiune moleculară sau difuz-peliculară). Cunoaşterea proceselor de migraţiune, atît în stare lichidă cît şi în stare gazoasă, procese cari se manifestă limitat în regiunile de platformă, şi pe o scară mai mare în regiunile cutate, e strîns legată de condiţiile de formare şi de conservare a zăcămintelor. După scara şi forma mişcării, şi în funcţiune de caracteristicile structurale şi stratigrafice, cari controlează.. în cazul migraţiunii locale, formarea structurilor petrolifere, iar în cazul migraţiunii regionale, formarea zonelor de acumulare, clasificarea proceselor de migraţiune e prezentată în tabloul care urmează: 1. ^ionica. Chim. fiz.: Deplasarea ionilor într-un cîmp electric. 2. ~a peştilor. Pisc.: Deplasarea regulată şi periodică a peştilor, sub influenţa factorilor interni şi de mediu. Migraţiunea urmăreşte drumuri mai mult sau mai puţin stabile între două regiuni geografice, cari reprezintă biotopuri specifice unor anumite momente din viaţa animalului. Instinctul migrator stabilit în organism e condiţionat de existenţa periodică a unor stări vitale transmise prin ereditate. Transformările intime ale peştelui, determinate de anumite stări fiziologice, cum sînt cele legate de maturitatea sexuală şi de reproducere, produc o sensibilitate manifestată printr-o mai mare receptivitate a organelor sensoriale, astfel încît cunoaşterea condiţiilor favorabile sau defavorabile e transmisă organismului. în determinarea migraţiunilor, mediul, curenţii, temperatura, salini-tatea, lumina, cantitatea de gaze şi pH-ul apar deci nu ca un element esenţial, ci mai mult ca un regulator al proceselor intime pentru declanşarea sau oprirea acestor migraţiuni. Majoritatea peştilor întreprind călătorii mai mult sau mai puţin lungi, în timpul cărora ei urmăresc o direcţie orizontală, sau mişcarea se desfăşoară pe verticală, de la suprafaţă spre adîncime, şi invers; foarte puţini duc o viaţă sedentară. Din punctul de vedere al acţiunii întreprinse de peşti, migraţiuni le se pot grupa în: Migraţiuni pasive, în timpul cărora peştii, în special în stadiul tînăr (icre, larve, alevini), sînt purtaţi de forţa curentului. Migraţiuni active, cari au loc cu participarea activă a peştelui adult, fie învingînd rezistenţa stratului de apă, fiedepla-sîndu-se contra curentului (migraţiuni anadrome sau c o n t r a n a t a n t e), ori chiar în sensul lui de curgere (migraţiuni catadrome sau denatante). Factorii determinanţi în migraţiunile active sînt nutriţia şi reproducerea. Formaţia specifică deplasării e cîrdul (bancul) supus forţelor hidrodinamice cari determină adaptarea şi coeziunea exemplarelor. Din punctul de vedere al mediului, se deosebesc: Migraţiuni în apele dulci, în cari migratori locali urcă în cursul superior al rîurilor pentru reproducere (salmonidele) sau intră din apele rîurilor şi fluviilor în zona lor inundabilă, pentru hrănire şi reproducere; migraţiuni din apele marine ln apele dulci ale fluviilor şi rîurilor, în cari migratori tipici (sturionii, scrumbiile), după depunerea icrelor, se reîntorc în mare (din acest grup, somonii din oceanele Pacific şi Atlantic întreprind migraţiuni pe distanţe de 2000---3000 km); migraţiuni din apele dulci în mări şi oceane, în cari migratorul tipic (anguila) se deplasează pe distanţe de mii de kilometri, pentru a se reproduce o singură dată, la adîncimea de 4000---6000 m; migraţiuni în apele mărilor şi oceanelor, cari sînt determinate de găsirea celor mai bune locuri de hrănire sau de reproducere (clupeidele). Cunoaşterea direcţiilor de deplasare a peştilor, a întinderii lor, a epocii de desfăşurare şi a factorilor determinanţi permit să se ia măsuri de protecţie a efectivelor de rezervă, şi intensificarea raţională a pescuitului în apele dulci şi marine, pentru obţinerea unor producţii mari de peşte. 3. Miime, pl. miimi. Ms.: Unitate de unghi, egală cu unghiul sub care se vede un segment de dreaptă egal cu unitatea de lungime, dintr-un punct situat pe mediatoarea sa (pe normala pe mijlocul său), la distanţa de 1000 de unităţi de lungime. E egală, practic, cu miimea naturală, care reprezintă o miime de radian şi care se obţine împărţind cercul în 2tcx 1000 = 6283 de diviziuni. Numărul 6283 nefiind multiplu de 2, 4 sau 8, şi neobţinîndu-se unghiuri caracteristice măsurate într-un număr întreg de miimi naturale, această unitate nu e folosită curent în tragerile de artilerie. Se foloseşte, de regulă, miimea obis- Grupurile principale ale Felurile principale de migraţiune, după forma mişcării proceselor ae du pa scara migraţiune mişcării Migraţiune moleculară Migraţiune liberă controlată prin caracteristicile structurale în limitele ridicărilor structurale izolate locala, care conduce la formarea în legătură cu faliile locale, din mo- noclinalele izolate structurilor petrolifere controlată prin caracteristicile stratigrafice ! în legătură cu schimbările litologice | locale ale rocilor de-a lungul suprafeţelor de discordanţă stratigrafice locale controlată prin ; în legătură cu monoclinalele regionale regionala, care conduce la formarea zonelor importante de a-cumulare a ţiţeiului şi a gazelor caracteristicile structurale j în legătură cu zonele anticlinale de importanţă regională în legătură cu faliile regionale controlată prin caracteristicile stratigrafice de-a lungul suprafeţelor de discordanţă stratigrafice regionale în legătură cu zonele de schimbare regională a faciesurilor Mijloace circulante 107 Miiarit nuitâ, obţinută împărţind cercul în 6400 de diviziuni şi, mai rar, miimea obţinută împărţind cercul în 6000 de diviziuni. î. Mijloace circulante. Ec.: Mijloacele de producţie (băneşti sau materiale) pe cari întreprinderile sau organizaţiile economice le folosesc pentru formarea stocurilor de producţie, pentru formarea stocurilor de produse neterminate, de produse finite şi de alte valori, cum şi pentru satisfacerea altor nevoi ale producţiei şi circulaţiei. Se împart în: fonduri circulante şi fonduri de circulaţie. Fondurile circulante sînt acea parte din mijloacele de producţie caconsumă ri se în întregime în procesul de producţie, în cursul unei anumite perioade de timp (de obicei un an) şi a căror valoare se transmite asupra noului produs al muncii, intrînd implicit, în întregime, în cheltuielile pentru producţia lui. în aceste fonduri intră: stocurile de materii prime, materiale de bază şi auxiliare, combustibil, aflate în depozit; semifabricate cumpărate; piese de schimb pentru reparaţii curente; scule, inventar, etc. de mică valoare şi cari se uzează repede (pînă la maximum un an), cum şi producţia neterminată, valoarea semifabricatelor de producţie proprie şi cheltuielile întreprinderii cari urmează să fie incluse în preţul de cost al producţiei viitoare. Fondurile de circulaţie sînt reprezentate prin: producţia finită, destinată vînzării; mijloacele băneşti pentru achiziţionarea de materii prime şi de combustibil, pentru plata salariilor, cum şi creanţele faţă de alte întreprinderi şi organizaţii, etc. Mijloacele circulante ale întreprinderilor pot fi proprii sau împrumutate. Mijloacele circulante proprii sînt cele pe cari întreprinderile le au la dispoziţie pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie şi a realizării produselor, constituind fondul statutar al întreprinderii, iar mijloacele circulante împrumutate sînt creditele financiare pe cari întreprinderea le ia cu împrumut pe termen scurt, pentru cheltuielile cu destinaţie specială şi pe cari trebuie să le restituie. Mijloacele circulante descriu în mod planificat o rotaţie continuă, trecînd permanent din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi invers, asigurînd circuitul neîntrerupt al mijloacelor întreprinderii. Cu cît mijloacele circulante trec mai repede dintr-o sferă a circuitului în alta, cu atît întreprinderea are nevoie de mai puţine mijloace pentru îndeplinirea planului de producţie şi realizarea mărfurilor sale. 2. Mijloace de producţie. Ec.: Totalitatea obiectelor muncii şi a mijloacelor de muncă pe cari oamenii le folosesc în procesul de producţie a bunurilor materiale şi cari constituie baza materială a acestui proces. Obiect ai muncii esteoricelucru sau complex de lucruri supuse prelucrării în procesul de producţie, adică orice lucru asupra căruia acţionează munca omului. Dintre obiectele muncii fac parte atît obiectele pe cari omul le găseşte şi le obţine nemijlocit din natura înconjurătoare (din pămînt, din apă), cum sînt: cărbunii, minereurile, ţiţeiul, lemnul, gazele naturale, etc., cît şi obiectele cari au mai fost supuse acţiunii muncii (deci unei prelucrări prealabile) şi cari, ca atari, devin materii prime (de ex.: cocsul pentru producţia metalurgică; bumbacul pentru filaturi; fibrele pentru ţesătorii; etc.). Dintre mijloacele de muncă fac parte: uneltele de muncă (maşinile şi utilajul, sculele şi dispozitivele, motoarele, etc.), clădirile destinate producţiei şi construcţiile speciale (incluziv clădirile fabricilor şi depozite, căi ferate şi drumuri, conducte, linii de transport al energiei electrice, poduri, canale, etc.), mijloacele de deplasare a încărcăturilor şi cari nu fac parte din uneltele de muncă (vagoane de marfă, platforme de cale ferată, cărucioare, etc.), diferitele recipiente pentru păstrarea obiectelor muncii (cisterne, butoaie, butelii, rezervoare, etc.). 3. Mijloace fixe. Ec.; Mijloacele (fondurile) de producţie cari deservesc producţia în cursul unei perioade îndelungate, cari participă integral şi de mai multe ori la procesul de producţie şi a căror valoare se transmite treptat, parţial şi pe măsura uzurii lor, asupra produsului fabricat cu ajutorul lor. înlocuirea mijloacelor fixe se face pe seama fondului de amortisare (v.). Se deosebesc: mijloace fixe productive (de ex.: clădirile şi instalaţiile destinate producţiei; maşinile de forţă şi de lucru; aparatele şi instalaţiile de transmisiune; mijloacele de transport; sculele şi inventarul, cari servesc mai mult decît un an şi depăşesc o anunrtă valoare; conductele; construcţiile rutiere; barajele, digurile, podurile; instalaţiile de irigare şi de ameliorare; plantaţiile de păduri şi terenurile arabile; animalele de muncă şi cele productive; etc.), şi mijloace fixe improductive (de ex.: casele de locuit; clădirile, instalaţiile şi utilajul instituţiilor şi organizaţiilor de învăţămînt, de ocrotire a sănătăţii, de gospodărie comunală; etc.). Sin. Fonduri fixe. 4. Mijloc, pl. mijlocuri. 1. Geom.: Punct al unei multiplicităţi metrice (cînd un astfel de punct există) situat la distanţe, respectiv la intervale egale de punctele frontierei sau ale frontierelor multiplicităţii. Exemple: mijlocul unui segment de dreaptă, centrul de simetrie al unei figuri. 5. Mijloc. 2. Geom., Tehn.: Mic domeniu al unei multiplicităţi metrice situat la distanţe —espectiv la intervale — aproximativ egale de punctele frontierei sau ale frontierelor multiplicităţii. 6. ~ optic. Poiigr.: Linia orizontală care trece prin centrul optic şi desparte o imagine (de ex.': o figură, o suprafaţă de text, etc.) în două părţi inegale, dînd totuşi impresia că cele două părţi sînt s v' 6 egale. Mijlocul optic formează punctul de reper pentru aşezarea rîndurilor de text sau a figurilor, în prezentarea sau la executarea schiţei, respectiva formei de tipar, pentru coperta unei cărţi sau a oricărui alt imprimat, deoarece linia orizontală care trece prin centrul geometric (mijlocul geometric) al dreptunghiului formei e percepută (datorită unei iluzii optice) ca fiind trasă mai jos decît acest mijloc. în figură e re- Centrul şi mijlocul optic, prezentată construcţia geometrică pen- *) centrul geometric; x') tru găsirea centrului optic şi deci a centrul optic; dd') mijlocul mijlocului optic. Axa verticală optică optic; ac—ab. vv' coincide cu axa geometrică, deoarece vizibilitatea binoculară (cu ambii ochi) se întinde egal atît la stînga cît şi la dreapta acestei axe. 7. Mijlocul navei. 1. Nav.: Porţiunea situată în imediata vecinătate a planului diametral al unei nave. 8. ~ navei. 2. Nav.: Zona centrală din corpul navei, de o parte şi de alta a secţiunii maestre. 9. Mikral, placa Poiigr.: Placă monometalică de aliaj de aluminiu cu o suprafaţă microgranulată, folosită la confecţionarea formelor de tipar offset (v.) pentru tiraje mijlocii şi mici. Suprafaţa aproape netedă permite folosirea unui strat sensibil cu grosime minimă şi obţinerea unui punct net chiar atunci cînd se folosesc site (rastere) cu 300 linii/cm. Plăcile Mikral necesită o umezire cu apă, în maşina de tipar, cu 50---75 % mai mică decît plăcile obişnuite de zinc; deci se pot obţine un tipar mai viu şi scăderea alungirii hîrtiei. 10. Milanez. Ind. text. V. sub Tricotat, maşină de 11. Miiarit. Aiineral,: KCaa(OH)[Be2AISi12Og0]. Silicat complex de aluminiu, potasiu, calciu şi beriliu, întîlnit în fisurile unor graniţe. Cristalizează aparent în cristale exagonale, constituite Milazzian 108 Mii Ier, efect însă,în interior, din şasesectoare rombice. E incolor, transparent, sau galben-verde pal. Are spărtura concoidală, duritatea 6 şi gr. sp. 2,6. Se topeşte uşor la flacăra suflătorului. î. Milazzian. Stratigr.: Etaj al Pleistocenuiui mediteranean, cuprinzînd depozitele terasei de +55---60 m, situată pe coasta de nord-est a SiciIiei. E cuprins între etajul Sicilian şi etajul Tirenian şi corespunde aproximativ Interglaciarului Gunz-Mindel (v. şî sub Cuaternar). 2. Mila, pl. mile. Ms.: Unitate de măsură pentru lungimi, folosită în Anglia şi în Statele Unite. O milă are 1609,3 m. 3. ~ austriaca. Ms.: Unitate de măsură pentru distanţe mari, folosită mai demult şi în Transilvania, egală cu 4000 de stînjeni vienezi. E egală cu 7,5859 km. 4. ~ marina. Ms.: Unitate de măsură marină, pentru lungimi, a cărei valoare variază după modul de calcul. Exemple: Mila marina internaţională, care are lungimea medie a unui minut de meridian şi e egală cu 1851,85 m (în practică 1852 m). Milă marină engleză, care reprezintă media dintre lungimea unui minut de meridian şi a unui minut de ecuator, rotunjită în picioare engleze, şi e egală cu 1853,18 m. Mila amiralităţii engleze, care reprezintă lungimea medie a unui minut de ecuator şi e egală cu 1855,16 m. 5. ~ pâtratâ austriaca. Ms,: Măsură de suprafaţă, folosită mai demult şi în Transilvania, egală cu 100 de jugăre cadastrale, adică cu 57,55 ha. 6. Mildiu. Agr.: Sin. Mana‘viţei de vie (v. sub Mană). 7. Milezim, pl. milezime. Gen.: Dată marcată în cifre pe o monetă sau pe o medalie, pentru a indica anul în care acestea au fost bătute. 8. Mili-, Ms.: Prefix care indică o unitate de măsură de o mie de ori mai mică decît unitatea indicată de substantivul cu acest prefix. Exemple: miligram, milimetru, milibar, miligal. Miliampermetru, pl. miliampermetre. E/t.; Ampermetru (v.) construit pentru a măsura curenţi electrici fo de ordinul miliamperilor, gradat în aceste unităţi. io. Milibar, pl. milibari. Ms.: Unitate de presiune, egală cu a mia parte dintr-un bar, şi deci egaiă cu 10"3 bari (1C3 dyn/cm2). n. Milimess, pl. milimess-uri. Ms., Tehn.: Instrument de măsură mecanic, pentru măsurarea lungimilor după metoda comparativă (relativă), cu amplificare mecanică, folosit de regulă pentru verificarea dimensiunilor pieselor uzinate. Deplasarea tijei palpatoare e amplificată şi transmisă direct la acul indicator printr-un mecanism constituit din pîrghii, roţi dinţate şi sectoare dinţate (v. fig.), Raportul de amplificare e: slabi, &2 &4 Re Ri R* Rk ^900 , unde Rx e lungimea braţului scurt al pîrghiei cotite 4, R2 e raza sectorului dinţat al pîr-ghiei cotite 4, R3 e raza pi-nionului 6, R4 e raza sectorului dinţat. 5, R5 e raza pinionului 7 şi Rq e lungimea acului indicator 9. Placa 11, pe care sînt montate pîrghia cotită 4, sectorul dinţat 5 şi pinioanele 6 şi 7, serveşte la reglarea la zero a instrumentului, prin rotirea în jurul punctului 13, cu ajutorul şurubului de reglare 12. Resor- Schema mecanismului milimess-ului. 1) tijă palpatoare; 2) buton (de retragere a tijei palpatoare); 3) resort elicoidal (pentru dezvoltarea forţei de măsurare); 4) pîrghie cotită (cu sector dinţat); 5) sector dinţat; 6 şi 7) pinioane; 8) resort spiral antagonist (pentru preluarea jocurilor dintre flancurile dinţilor); 9) ac indicator; 10) scară gradată (în microni); ii) placă de susţinere şi reglare; 12) şurub de reglare; 13) axul de rotire a plăcii 11. tul elicoidal de întindere 3 creează o forţă de măsurare de circa 100 g, iar butonul 2 serveşte la retragerea tijei palpatoare 1, la introducerea piesei care se verifică. Are valoarea diviziunii egală cu 0,001 mm şi se execută în două mărimi: tip mic, cu domeniul de măsurare de ±0,05 mm, şi tip mare, cu domeniul de măsurare de ±0,1 mm. 12. Milimetru, pl. milimetri. Ms.: Submultiplu al metrului, egal cu a mia parte a metrului. Are simbolul mm (de folosit numai după valori numerice). 13. Milimetru de mercur. Ms.: Sin. Torr (v.). 14. Miliola. Paleont.: Gen de foraminifer cu test calcaros neperforat, cu cochilia formată din mai multe camere cari se acoperă, camera iniţială fiind dimorfă. Are apertură cribrată. E răspîndit din Triasic pînă astăzi. 15. Milioiidae. Paleont.: Foraminifere marine calcaroase, neperforate, pluriloculare, cu lojele dispuse ca firele într-un ghem (agatisteg). Sînt forme bentonice, atît de ape calde cît şi de ape reci, capabile să se adapteze la diferite grade de salinitate. Zidul testului e format dintr-un strat intern chitinos, acoperit de un strat calcaros neperforat şi de un strat arenaceu care persistă la unele genuri primitive. După condiţiile mediului de viaţă, predomină unul sau altul dintre cele trei straturi: în ape salmastre, testul e chitinos, iar în apele calde marine, testul e calcaros. Apertura e simplă sau tipică cu un dinte. Majoritatea Miliolidelor prezintă dimorfism (v. sub Foraminifere). Sînt cunoscute din Carbonifer pînă azi, avînd maximul de dezvoltare în Terţiar, cînd au format calcarele cu miliolide. Nu sînt fosile caracteristice. Genurile mai importante sînt: Pyrgo (cu două loje vizibile la exterior), Triloculina, Quinqueloculina, Spiroloculina, Miliola, Sigmoiiina. Articulina, etc. 16. Milisecunde, împuşcare cu Mine. V. sub împuşcare 2. 17. Milivoltmetru, pl. milivoltmetre. Elt.: Voltmetru (v.) construit pentru a măsura tensiuni electrice foarte mici, de ordinul miIivolţilor, gradat în aceste unităţi. îs. Mille-carreaux. Ind. text.: Ţesătură cu un desen care prezintă nenumărate carouri mici, formate prin legarea în opoziţie a firelor de urzeală şi de bătătură la intervale mici de 3---6 fire. 19. Mille-points. Ind. text.: Stofă (de costume bărbăteşti) care, pe un fond de culoare închisă, prezintă mici puncte dese de culoare deschisă. 20. Millepora. Paleont.: Gen de celenterat din clasa Hydro- zoa, subclasa Hydromedusae, ordinul Hidrocoralieri, care se caracterizează prin forme coloniale, cu schele- . • * tul constituit dintr-o ţesătură de fibre calcaroase în cari sînt prinşi indivizi. La suprafaţă are o crustă străbătută de canale, cari la bază au tabule. A fost identificat din Terţiar pînă azi. 21. Miller, efect Te/c.: Dependenţa impedanţei de intrarea unui tub electronic de impedanţa lui de sarcină, datorită reacţiunii prin capacitatea grilă-anod a tubului sau, mai general, prin capacitatea unui condensator conectat între grilă şi anod. Neglijînd pierderile, admitanţa de intrare a tubului are expresia: Y'.= lr=MCgf + C^-A)l. o Q ■ °XS> . • ’ oQo O 0“ •. .o's'o O o ' Millepora. în ca re şi Cga sînt capacitatea grilă-catod, respectiv capaci- tatea grilă-anod a tubului, Zî e impedanţa de intrare, iar A e amplificarea etajului. Datorită capacităţii grilă-anod; admitanţa de intrare are o componentă a cărei valoare depinde de Milier, integrator — 109 Mimezie amplificarea etajului, deci şi de impedanţa de sarcină din circuitul anodic. Dacă impedanţa de sarcină e o rezistenţă, impedanţa de intrare e capacitivă; dacă impedanţa de sarcină are şi o componentă reactivă, impedanţa de intrare are şi o componentă rezistivă. în cazul în care impedanţa de sarcină e inductivă, impedanţa de intrare e constituită dintr-o reactanţă capacitivă în paralel cu o rezistenţă negativă, care poate avea influenţă importantă asupra funcţionării anumitor montaje cu tuburi electronice. Pentru eliminarea consecinţelor efectului Milier trebuie folosite tuburi cu capacitate grilă-anod mică (pentode). în unele montaje, efectul Milier e folosit pentru generarea de oscilaţii, modulaţie de frecvenţă, obţinerea unor circuite integratoare (v.), etc. 1. Milier, integrator Telc. V. sub Integrator, circuit —. 2. Mille-raies. Ind. text.: Ţesătură care prezintă în lungime numeroase dungi înguste, în două sau în mai multe culori, cari se obţin prin legătură (v.) de fire colorate, sau prin imprimare. 3. MiElerit. Mineral.: Ni S. Sulfură naturală de nichel, cu compoziţia: 64,7%Ni, 35,3% S, care conţine, de cele mai multe ori, pînă la 1***2% Fe, pînă la 0,5 % Co şi pînă la 1%Cu. E un mineral rar, de formaţiune hidrotermală, întîlnit în zăcămintele de sulfuri de cupru-nichel, ca mineral secundar dezvoltat pe seama pentlanditului, în parageneză cu ilmenit, gersdorfit, galenă, etc. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonal scalenoe-drică, în cristale cu habitus acicular, cu striaţiuni longitudinale grosiere sau în agregate radiare, capilare. Structura cristalină cu numărul de coordinaţie 5, intermediară între modi-ficaţia de temperatură înaltă a mi I leritu lui şi pent landitu lui, e foarte complicată, Are culoarea galbena de alamă, urma neagră-verzuie şi luciu metalic puternic. E casant, are duritatea 3***4 şi gr. sp> 5,2—5,6, clivaj perfect după (1011) şi (0fÎ2). E bun conducător de electricitate. Se disolvă în acid azotic şi în apă regală, separînd sulful. E un important minereu de nichel, chiar în mase fin diseminate. 4. Millian-Armani, reacţia Chim.: Reacţie folosită pentru identificarea uleiului de bumbac, în amestec cu alte uleiuri sau grăsimi. Identificarea se bazează pe proprietatea uleiului de bumbac, după ce a fost descompus în acizii graşi respectivi, de a da imediat, în prezenţa azotatului de argint, la cald, o coloraţie brună intensă, care trece apoi într-un precipitat negru. 5. Millman, teorema lui E/t.: într-o reţea electrică, potenţialul punctului neutru al unui sistem de laturi pasive conectate în stea — fără cuplaje mutuale—e egal cu media aritmetică a potenţialelor bornelor libere ale laturilor, ponderate cu admitanţele laturilor (în cazul reţelelor de curent alternativ sinusoidal, studiate în complex), respectiv cu con-ductanţele laturilor (în cazul reţelelor de curent continuu). Sin. Teorema potenţialului punctului neutru (v. sub Deplasarea neutrului). 6. Milion, reactivul V. sub Milion, reacţia 7. Milion, reacţia Chim.: Reacţie de recunoaştere şi dozare a proteinelor, cu reactivul Milion, format dintr-o soluţie de azotat mercuric în acid azotic, conţinînd şi acid azotos, şi preparat, în mod curent, prin disolvarea mercurului într-o cantitate dublă în greutate de acid azotic concentrat şi apoi prin diluarea soluţiei cu de două ori volumul său de apă; în momentul determinării se adaugă şi soluţie de nitrit de sodiu. Proteinele dau cu reactivul Milion un precipitat alb care, prin încălzire, trece în roşu. Coloraţia e datorită reacţiei dintre reactiv şi resturile fenolice ale tirozinei şi se produce chiar la o diluţie a albuminei de 1/100 000. Reacţia nu e specifică; mono-şi polifenolii dau şi ei coloraţii; e utilizată în Chimia analitică pentru determinări colorimetrice, cum sînt dozările de acid p-hidroxi-benzoic, sau sal ici I ic, în alimente, ori fenolul în urină. Reactivul serveşte şi drept colorant pentru protoplasma în secţiuni pentru studii microscopice şi pentru mătasea naturală în amestec cu viscoză. 8. Milonit, pl. milonite Petr.: Rocă metamorfică, formată în regiunile cu dislocaţii puternice din scoarţă (la baza marilor şariaje, la contactul dintre autohton şi alohton), în cari nu se schimbă compoziţia mineralogică a rocilor preexistente. Roca e compactă, fără clivaj sau diaclaze, cu textură adeseori rubanată şi cu structură cataclastică, care, examinată cu ochiul liber sau cu lupa, prezintă mineralele componente zdrobite şi înglobate într-o masă foarte fină, de cele mai multe ori de culoare diferită de a mineralelor componente vizibile, formată din minerale măcinate ca o făină. Cele mai frecvente milonite provin din calcare. în milo-nitele de roci magmatice (de ex. din granit) se observă adeseori şi fenomene de coroziune produse de topiturile reziduale, înlo-cuindu-se unele minerale cu altele. De cele mai multe ori, elemente le constitutive ale mi Ion iţelor au forme unghiulare, pot fi deosebite cu ochiul liber şi sînt unite între ele printr-un ciment (v. şî Brecie tectonică, sub Brecie). Prezenţa milonitelor constituie un criteriu important pentru stabilirea supraîncălcărilor, în special în cazul rocilor meta-morfice, la cari criteriul stratigrafie al vîrstei relative a formaţiunilor nu poate fi aplicat direct. 9. Milonitizare. Geol., Petr.: Fenomen de metamorfism de dislocaţie, care se formează la baza şariajelor (de ex. la baza Pînzei getice din Carpaţii meridionali), în urma căruia, datorită unei laminări pronunţate, produse de presiunile mari cari apar în şariaj prin zdrobirea şi rostogolirea mineralelor rocilor peste cari avansează carapacea pînzei de şariaj, se formează miloni-tele (v.). Deoarece fenomenul se produce în condiţii de presiune foarte înaltă şi în timpuri geologice, transformarea rocilor în milonite se produce fără a se distruge coeziunea dintre granulele de minerale cari compun roca respectivă (e un exemplu de curgere solidă). Milonitizarea se produce mai vizibil în rocile cu granule mari (de ex. în granit) decît în rocile zaharoide sau cu gra-nulaţie mică. De asemenea, în rocile tari se formează milo-nitele cele mai frumoase, spre deosebire de rocile mai plastice, cari nu se sfărîmă şi se cutează fără să se rupă. 10. Miîton, metoda lui Chim.: Metodă folosită pentru determinarea celulozei din cereale şi din făiniie lor. Metoda se bazează pe proprietatea celulozei brute din cereale, făină, furaje, etc., de a se separa, sub acţiunea acidului clorhidric şi a hidroxidului de potasiu, de anumite concentraţii. 11. Mimetesit. Mineral.: Pb5(As04)3CI. Mineral din grupul apatitului, care conţine 74,9% PbO, 23,2%As305 şi pînă la 2,4% CI şi, frecvent, amestecuri isomorfe de P2C>5, Sb205, etc. Se întîlneşte mai rar decît piromorfitul, cu care se aseamănă, în zona de oxidaţie a zăcămintelor de sulfuri de plumb şi de zinc. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa bipiramidală, sub forma de cristale prismatice, adeseori aciculare. Se întîl-nesc şi cristale tabulare şi în formă de butoi, cum şi cruste şi, mai rar, mase pămîntoase sau stalactitice compacte. E transparent şi incolor, sau galben-arămiu, brun sau verde, cu urmă albă şi luciu adamantin sau gras. E casant, cu spărtura concoidală, neregulată; practic, fără clivaj. Are duritatea 3,5, gr. sp. 7,19 — 7,25 şi indicii de refracţie «^ = 2,315 şi «p=2,12. Se disolvă în acid sulfuric şi în acid clorhidric. 12. Mimezie. Mineral.: Fenomenul prezentat de uneie asociaţii regulate de cristale, cari, deşi aparţin unor clase de cristalizare cu simetrie inferioară, imită, în ansamblu, o formă cristalografică de simetrie superioară (v. şi Maclă mimetică, sub Maclă). Mimoză 110 Mină 1. Mimoza, pi. mimoze. Bot., Ind. chim.: Nume generic pentru o serie de arbori, arbuşti sau plante erbacee exotice din familia Leguminosae, subfamilia Mimosoideae (de ex. Mimosa pudica). Au frunzele dublu penate, florile mici, tetra-mere sau pentamere, cu simetrie radiară şi îngrămădite în inflorescenţe lungi, iar pistilul, uneori, cu mai multe cârpele (ca la Rosacee). Din flori, tratate cu eter de petrol, se obţine un concret care poate fi transformat într-un absolut solubil în alcool. Din 200 kg flori de mimoză se obţine 1 kg concret, iar din acesta, 0,18• **0,20 kg absolut. Concretul de mimoză e o masă solidă, ceroasă, brună deschisă, cu miros mai slab decît al florilor ca atare şi care are: p.t. 48---540, indicele de carbonil 47,6, indicele de aciditate 9,8—16,1, indicele de esterificare 26,2**-38,8. Conţine 4,1 —6,2% ulei antrenabii cu vapori de apă, care are d15=0,810, indicele de aciditate 14,1; [oc]D= — 0°30/, indicele de esterificare 18,2. Se utilizează în industria parfumurilor, ca fixator şi pentru „rotunjirea" parfumurilor. Absolutul de mimoza e un lichid vîscos, galben-brun, cu miros mai apropiat de ce! al florilor decît concretul. Are d15=0,9797-*-1,002, indicele de aciditate 8,9—28,2, [a]D= + 15°40,---~f-22°40/, indicele de esterificare 43,3***60,4, «C?= 1,5175• • • 1,5184, indicele de carbonil 49. La distilare cu vapori de apă dă 15,1% ulei cu d. 0,816, indicele de aciditate 3,6—12; [oc] D = 0°—[-0°35 ; indicele de esterificare 22, «0*= 1,4812. Absolutul de mimoză se utilizează în par-fumeria fină, fiind apreciat atît datorită mirosului delicat cît şi puterii mari de fixare a parfumurilor. 2. coaja de <-*/, Silv., Ind., piei. V. sub Coajă pentru substanţe tanante. 3. Minalpha. Metg.: Aliaj pentru rezistenţe electrice de precizie, din grupul manganinului, cu compoziţia: 86% Cu, 12% Mn, 2% Ni. V. şî Manganin. 4. Minare. Tehn., Mine, Tehn. mii.: Acţiunea de a aşeza explozivi, pentru a distruge prin explozie un obiectiv, fie în scop defensiv, contra unui inamic, fie în scopuri tehnice. 5. Minaret, pl. minarete. Arh.: Turnul înalt al unei moschei, din înălţimea căruia muezinul cheamă pe credincioşi la rugăciune şi care serveşte, uneori, şi ca post de observaţie. Are secţiunea orizontală pătrată, poligonală sau circulară, iar la partea superioară e înconjurat de un balcon. 6. Minargent. Metg.: Aliaj Cu-Ni-W, cu compoziţia: 56,8% Cu, 39,8% Ni, 2,8 %W şi restul aluminiu. E folosit în electrotehnică, ca înlocuitor al argintului sau al unor aliaje de argint. 7. Minas, seria de Stratigr.: Serie cristalofiIiană a Ai-gonkianului din America de Sud, care conţine bogate zăcăminte de minereuri de fier (itabirite) în Brazilia. Seria de Minas stă discordant, cu un conglomerat bazai aurifer, pe un complex cristalofilian puternic cutat (Huronian) şi suportă în discordanţă seria de Itacolomi, constituită din cuarţite. 8. Minasragrit. Mineral.: V2,,”[(0H)2|(S04)3] • 15 HaO. Sulfat de vanadiu natural, rezultat ca produs de alterare al altor minerale de vanadiu. Cristalizează în sistemul • mono-clinic. Are culoarea albastră. E uşor solubil în apă. 9. Mina. pl. mine. 1. Mine: Complexul de lucrări miniere şi de instalaţii din subteran şi de la suprafaţă, cari constituie o unitate independentă din punctele de vedere tehnic, economic şi administrativ, de exploatare a unui zăcămînt de substanţe minerale utile (v. planşa.). Lucrările miniere subterane formează o reţea de căi de acces în subteran şi de circulaţie (a aerului de aeraj, a personalului, a transportului de materiale necesare pentru exploatare, şi a substanţelor extrase, etc.) care continuă cu abatajele (v. sub Abataj 2) în cari are loc extracţia propriu-zisă a substanţei minerale utile. Reţeaua e formată din lucrări miniere cari au caracter: permanent (de ex.: puţ de extracţie, plan înclinat de extracţie, galerie de coastă, galerie transversală de deschidere, puţ de aeraj, etc., şi cari durează cît mina sau cel puţin o perioadă lungă, fac legătură între instalaţiile de la suprafaţă şi cele subterane, către ele converg toate căile de transport subteran, şi de la ele se ramifică curenţii de aeraj (v. sub Aeraj 2), din care cauză se sapă cu secţiunea mai mare decît a celorlalte lucrări miniere şi li se face o susţinere rezistentă şi la agenţii atmosferici); semipermanent (de ex.: puţuri oarbe, galerii direcţionale sau transversale, suitori, plane înclinate, cari se ramifică din lucrările permanente; formează scheletul orizonturilor şi al suborizonturilor şi se părăsesc pe măsura epuizării zonei din zăcămînt pe care o deservesc); temporar (se ramifică din lucrările semipermanente şi servesc la compartimentarea zăcămîntului prin galerii, plane înclinate şi suitori, în blocuri, felii sau panouri, şi cari se distrug concomitent cu deplasarea fronturilor abatajelor pe cari le deservesc); provizoriu (abataje) (v. şî sub Galerie, Puţ de extracţie, Suitoare, Plan înclinat, Orizont, Suborizont). Lucrările miniere permanente (uneori şi unele lucrări semipermanente) sînt lucrări de deschidere a minei şi a zăcămîntului (v. Deschidere, lucrări de ~~), iar cele semipermanente şi provizorii sînt lucrări de pregătire (v. Pregătire, lucrări de —). Mina trebuie să aibă cel puţin două' căi de comunicaţie cu suprafaţa: una, de intrare a aerului şi de extracţie (cazul general); a doua, de evacuare a aerului viciat, — ambele căi trebuind să fie amenajate astfel, încît să permită refugierea personalului la suprafaţă în caz de pericol. O mină poate exploata unu sau mai multe strate, filoane, masive, una sau mai multe substanţe minerale utile, acestea numind, în general, mina, fie direct (de ex.: mină de cărbuni, de sulf, de caolin, etc.), fie după principalul metal din minereu (de ex.: mină de fier, de plumb, de zinc, etc.), fie după caracterul principal al produsului extras (de ex.: mină de sulfuri complexe, etc.). V. şî Baie 2, Salină, Carieră. Extracţia de substanţă minerală utilă are loc, în cea mai mare parte, în abataje (v.) şi, în mică parte, în unele lucrări de pregătire (v. Pregătire, lucrări de ~), folosind procedee moderne mecanizate sau cu explozivi, ori combinate, de abataj. Din lucrările de deschidere rezultă aproape numai steril. Pentru ca exploatarea minieră să fie cît mai rentabilă trebuie ca proporţia de substanţe sterile excavate pentru pregătirea unei zone din zăcămînt (bloc, panou, etc.) să nu depăşească o anui.sită limită, aplicîndu-se pentru aceasta metodele de exploatare cari se pot adapta cel mai bine la deschideri cît mai largi, cari necesită un minim de lucrări de pregătire (se exprimă prin mii de tone de rezerve deschise sau pregătite pe metru de galerie) şi asigură securitatea muncii şi randamente optime. în minele moderne, evacuarea materialelor excavate din fronturile de lucru se efectuează mecanizat (de ex.: cu maşini de încărcat, benzi sau transportoare de diferite tipuri, etc.), transportul la puţuri sau plane înclinate fiind efectuat cu trenuri de vagonete de capacitate mare, remorcate de locomotive de mină (v.). în ultimul timp a început să se aplice şi transportul hidraulic. Prin puţuri sau plane înclinate, producţia se extrage cu colivii, skipuri sau hidraulic (v. sub Transport minier). în general, minele au un puţ (sau un plan înclinat) principal de extracţie şi un puţ (sau un plan înclinat) auxiliar pentru transportat materiale, etc. Golurile rămase în urma abatajelor exploatate sau a galeriilor părăsite se lichidează, fie prin provocarea surpării tavanului, fie prin umplerea cu rambleu (v. Dirijarea acoperişului, sub Acoperiş 3; v. şî sub Rambleiere). La rampele puţurilor principale se amenajează: camere de aşteptare pentru' personalul care'urmează să- iasă -din Mina 111 Mină mină/ puncte sanitare, rastele cu lămpi de rezervă, mici magazii de materiale curente sau de unelte, uneori mici ateliere de reparaţii uşoare, etc. Orice mină are o instalaţie de aeraj în subteran (de ex.: staţiuni de ventilatoare principale, cu sau fără dispozitive de inversare a curentului de aer, montate la puţuri; plane înclinate sau puţuri de aeraj; căi special amenajate de aeraj; uşi de dirijare a curenţilor de aer; serviciu de control cantitativ şi calitativ al aerului de mină) şi o instalaţie de evacuare a apelor de infiltraţie sau provenite din rambleiere hidraulică (v. sub Evacuarea apelor de mină). La suprafaţă, în jurul instalaţiilor de extracţie, se organizează incinta minei, care trebuie să permită dezvoltarea proceselor principale de preluare, de însilozare şi, eventual, de preparare a producţiei extrase, şi care cuprinde: turnuri de extracţie (v.), cu casele respective ale turnurilor şi ale maşinilor de extracţie (v. Extracţie, maşină de ~); circuitul (v. şî Circuit automat) şi gara vagonetelor pline şi goale; silozuri de produse brute; uzina de preparare cu silozuri de concentrate sau cu deşeuri; lămpăria (v.) minei; staţiunea de conectare la reţeaua electrică; staţiuni de compresoare pentru aer comprimat; ateliere de reparaţii curente (maşini, utilaje, cadre sau stîlpi metalici de susţinere, etc.), de duI-gherie (pentru lemn ecarisat de mină), de tîmplărie, pentru confecţionarea de bolţari de beton; drumuri de legătură cu şoselele învecinate; ramificaţii de linii de cale ferată industrială sau de cale ferată normală; staţiuni de funiculare pentru legătura cu instalaţiile de extracţie izolate sau cu staţiunile centrale de preparaţie, etc. în incintă se mai organizează instalaţiile serviciilor auxiliare: birourile administraţiei; magazii de materiale şi de utilaje; depozite de lemne;’baia pentru lucrători; postul de prim ajutor; etc. Pentru deşeuri se organizează o haldă (v.). La minele moderne, procesele tehnologice se mecani-zează (v. Mecanizarea minelor, sub Mecanizare) şi se automatizează atît la suprafaţă cît şi în subteran, pentru eliminarea muncilor manuale grele şi epuizante şi, în acelaşi timp, pentru mărirea productivităţii minei. Sin. Exploatare minieră. în funcţiune de stadiul în care se găseşte mina, se deosebesc: Mină în construcţie: Mină în curs de deschidere sau de pregătire ori de amplificare a lucrărilor miniere şi a instalaţiilor aferente, pentru atingerea producţiei prevăzute în proiect. Mină epuizată: Minăjn care exploatarea zăcămîntului util a intrat în faza finală. în astfel de mine nu mai există rezerve cari să asigure continuarea exploatării la nivelul producţiei zijnice din proiectul de construcţie, producţia zilnică înce-pînd să scadă treptat, pînă atinge limita de nerentabilitate, şi exploatarea trebuie sistată. t Mină grizutoasă: Mină în care se produc emanaţii de grizu cari pot fi detectate cu aparatura de control omologată a conţinutului de grizu în aerul de mină (v. Grizu; Grizu-metrie). Mină inundată: Mină în care exploatarea substanţei minerale utile e parţial sau total oprită din cauza viiturilor de apă. Mină închisă: Mină în care exploatarea substanţei minerale utile e oprită temporar din anumite cauze (lipsă de debuşeu, nerentabilitate momentană, avarie, etc.), în care intrările sînt zidite, iar lucrările miniere principale sînt ram-bleiate, astfel încît să poată fi repuse în funcţiune la redeschidere. Mină largă: Mină cu orificiul echivalent (v.) mult mai mare decît 1 m2. Mină mecanizată: Mină în care operaţiile principale de tăiere, de evacuare şi de transport al produselor extrase, de evacuare a apelor, de aeraj, etc., se efectuează mecanizat (v. Mecanizarea minelor, sub Mecanizare). Mină mijlocie: Mină cu orificiul echivalent (v.) de aproximativ 1 m2. Mină negrizutoasă: Mină în atmosfera căreia aparatura de control omologată nu detectează grizu. Mină părăsită: Mină în care exploatarea substanţei minerale utile e definitiv oprită din diferite cauze (epuizarea rezervelor, avarie gravă, etc.). Mină strîmtă: Mină cu orificiul echivalent (v.) sub 1 m2. î. Mina. 2. Tehn. mii.: Galerie săpată de un atacator sub zidurile unei cetăţi sau sub poziţiile unei lucrări de fortificaţie, în vederea distrugerii acesteia prin aruncarea ei în aer. Sin. Lucrare de mină. Galeria săpată de apărător, în scopul împiedicării atacatorului de a-şi atinge scopul prin lucrarea de mină, se numeşte contraminâ (v.). Locul din mină unde se aşază încărcătura explozivă destinată distrugerii unei cetăţi sau a unei lucrări de fortificaţie se numeşte furnal de mină. 2. Mina. 3. Tehn. mii.: Dispozitiv complex care, sub acţiunea unei anumite impulsii, explodează cu puternic efect de distrugere, sau cu un alt efect. După felul în care se provoacă impulsia, se deosebesc mine cari funcţionează la apăsare sau la lovire, şi mine magnetice. Minele cari funcţionează la apăsare sau la lovire pot fi mine de uscat, mine de apă (fixe sau plutitoare) şi mine de aruncător. Minele de uscat sînt constituite dintr-o carcasă, o încărcătură explozivă şi un focos. în general, ele funcţionează la apăsare sau la lovire; astfel, minele antitanc sînt plate şi se îngroapă în pămînt la o mică adîncime, pe căile de acces probabile ale tancurilor. Se folosesc şi alte tipuri de mine de uscat, a căror formă şi a căror funcţionare depind de scopul lor. Minele cu mecanism de ceasornic permit explodarea la un anumit timp după declanşarea mecanismului. Uneori, minele de uscat sînt constituite numai dintr-o încărcătură explozivă care face explozie datorită unui fitil detonant care se aprinde de la distanţă şi necesită un timp proporţional cu lungimea lui pentru ardere, astfel înctt personalul care minează are timp să se pună la adăpost. Alte mine funcţionează cu ajutorul amorselor electrice, fie tot de la distanţă, ca minele cu fitil, fie din imediata apropiere, datorită intervenţiei involuntare a obiectului care se urmăreşte să fie distrus, sau în alte moduri. Minele de apă sînt, în general, mai uşoare decît apa; unele sînt ancorate de fundul apei (mine fixe), iar altele plutesc liber (mine plutitoare). Ele funcţionează prin izbirea vasului de mină; în acest moment, unul dintre focoasele sau pîrghiile de declanşare e lovit şi produce aprinderea capsei şi apoi explozia încărcăturii. O astfel de mină trebuie să poată funcţiona oricum ar fi lovită. De aceea, în general, are forma de corpuri de revoluţie sferice sau cilindrice ori conice, cu axa de revoluţie verticală. Pe generatoarele corpului minei sînt aşezate focoase sau pîrghii de declanşare orientate, de cele mai multe ori, normal la suprafaţă. Cele mai multe mine de acest fel sînt sferice, şi funcţionează din orice poziţie ar fi lovite. încărcătura lor explozivă variază de la cîteva sute de grame pînă la cîteva sute de kilograme, în raport cu tonajul vaselor cari circulă pe apa respectivă. Minele de aruncător sînt proiectile cu capacitate explozivă mai mare decît a obuzelor (v.); ele sînt trase în general cu aruncătoarele, parcurg traiectoria, de cele mai multe ori fără a avea o mişcare de rotaţie, iar stabilitatea pe traiectorie e asigurată, în cele mai multe cazuri, numai printr-un stabilizator. O mină e constituită din: un focos, corpul minei, coada şi stabilizatorul său; în interiorul minei se găseşte încărcătura de explozie, iar în coada şi între aripile Mina de creion 112 Miner stabilizatorului se aşază, de obicei, încărcătura de azvîrlire. Corpul minei e la partea dinainte ogival, în zona mijlocie cilindric, iar în partea dinapoi e un solid de revoluţie rezultat din rotirea unui arc de cerc în jurul axei minei; pe partea cilindrică el are două sau mai multe brîie directoare, al căror diametru e diametrul maxim al minei. încărcarea minelor de aruncător se face, de cele mai multe ori, pe la gură. Pentru a micşora pierderea de gaze între ţeavă şi proiectil, înaintea şi între brîiele directoare se execută şanţuri, în peretele corpului, de care gazele lovindu-se în scurgerea spre exterior, se produc vîrtejuri puternice, cari contribuie la micşorarea scurgerii şi, deci, a pierderii de energie propulsivă. Stabilizatorul cuprinde o ţeavă (coada minei) şi un ampenaj format din plăci de oţel; el contribuie la deplasarea centrului de rezistenţă a aerului înapoia centrului de greutate al minei, ceea ce produce un moment stabilizator. în interiorul ţevii se introduce partea principală a încărcăturii de azvîrlire, care e aşezată într-un cartuş cu pereţii de carton; ţeava are orificii radiate prin cari ies în exterior gazele provenite din încărcătură; aşezarea acestora are în vedere, pe lîngă o distribuţie uniformă a gazelor în spate'e minei, şî asigurarea aprinderii încărcături lor suple-mentare, aşezate între aripile ampenajului. Stabilizatorul se fixează la ţeavă prin înşurubare; la unele calibre mici, ţeava stabilizatorului face corp comun cu corpul minei. Plăcile ampenajului (5---2S) au rolul de a contribui la crearea momentului stabilizator şi de a centra mina în interiorul ţevii aruncătorului, cu ajutorul unor praguri directoare. După natura efectului folosit, minele de aruncător sînt de numeroase tipuri, cari se indică mai jos. Minele folosite pentru efectul de suflu al gazelor încărcăturii (şi numai într-o mică măsură pentru efectul schijelor pereţilor rezultate din explozie) pot fi în formă de picătură (v. fig. / o) sau în formă alungită (v. fig. / b); acestea din urmă au partea /. Mine folosite pentru //. Mină supracalibrată. ///. Mina explozivă, efectul de suflu ai gazelor încărcăturii. cilindrică mult mai lungă decît primele; a) mină în formă de ele au efect mult mai mare, dar sînt picătură(ogivală);b)mi- mai grele la transport şi mai dificile la nă alungită de mare ca- manipulare. pacitate (cilindrică). Pentru a mări capacitatea de suflu a minelor se mai folosesc şi m/ne supra-calibrate, cari au o coadă cilindrică ce poate fi introdusă în ţeava oricărei guri de foc avînd calibrul apropiat de calibrul acestei cozi (v. fig. II), iar corpul, de calibru şi, deci, de capacitate, mult mai mare decît cea corespunzătoare caiibrului gurii de foc cu care e trasă. Minele explozive au, în general, calibre sub 100 mm şi se folosesc, în principal, pentru efectul schijelor produse la explozia minei, din peretele acesteia, care e puţin mai gros decît la minele cu efect de suflu. Coeficientul de umplere al acestor mine e de 10***15%. Efectul lor e mai mare decît efectul proiectilelor trase de gurile de foc de artilerie, de aceeaşi greutate, datorită, în primul rînd, unghiului decădere mare şi vitezei mici; acest efect e mai bun, atît din punctul de vedere al suprafeţei pe care o acoperă cu schije, cît şi din punctul de vedere al adîncimii gropii produse în sol, I a explozie (v. fig. III). Minele cu efect de suflu şi exploziv, combinat, au calibrul peste 100 mm şi coeficientul de umplere între 10 şi 20%. Minele cumulative au încărcătura cu o cavitate conică, sferică, parabolică, etc., la partea dinainte (v. Proiectile cumulative). Ele se trag, de obicei, din guri de foc speciale sau din guri de foc de artilerie cu calibru mic; aceste mine sînt în general supracalibrate, fapt care le măreşte foarte mult capacitatea. Ele pot pătrunde în blindaje mult mai groase decît proiectilele cu greutate comparabilă. Ele sînt echipate, de cele mai multe ori, cu un focos de cap cu funcţionare instantanee şi cu unul de fund, cu întîrziere. Gunle de foc speciale pentru aceste mine sînt foarte uşoare şi, de cele mai multe or , sînt din categoria celor fără recul; greutatea ior mică permite apropierea de obiectiv şi creşterea eficacităţii armei, care la distanţă mai mare are o împrăştiere mult mai mare decît a proiectilelor gurilor de foc de artilerie sau a aruncătoarelor. O mină cumulativă de 95 mm poate perfora un blindaj de tanc cu grosimea pînă la 120 mm, iar una de 150 mm, un blindaj pînă la 160 mm. Se mai folosesc şi: mine fumigene, cari se încarcă cu substanţe cari produc la explozie un nor de fum, pentru a împiedica vederea inamicului; mine luminoase, mine port-mesaje, mi ne-şcoalâ, mine pentru încercarea pe poligoanele de încercare a gurilor de foc, mine de instrucţie, etc. Minele magnetice pot fi de uscat sau de apă şi se deosebesc de celelalte feluri de mine, fie prin faptul că pot fi atrase de masele metalice şi în momentul contactului sau la un oarecare timp după contact fac explozie, fie prin faptul că funcţionează numai datorită prezenţei maselor metalice ale navelor sau tancurilor cari, variind prin mişcarea lor cîmpul magnetic în jurul unei bobine, produc în aceasta un curent electric capabil să declanşeze funcţionarea minei. Unele mine magnetice sînt folosite pentru a se fixa pe obiectivul de distrus (de ex. pe tancuri). După ce au fost fixate de cel care minează, acesta pune în funcţiune un mecanism de declanşare cu întîrziere. 1. Mina de creion. Gen., Tehn. V. sub Creion. 2. Minciog, pl. mincioguri. Pisc.: Sin. Ciorpac (v.). 3. Mindel, faza Stratigr. Fază de glaciaţie pleistocenă alpină, succedînd fazei Gunz şi precedînd faza PJss, ale cărei urme au fost identificate, pentru prima oară, în Alpii bavarezi. Corespunde fazei de glaciaţie nordică Elster şi marii regresiuni mediteraneene, numite regresiunea romană (între Sicilian şi Tirenian). Sin. Glaciaţie Mindel. 4. Mindelian.Strat/gr.: Etaj al Pleistocenului, care cuprinde ansamblul depozitelor constituite în timpul glaciaţiei Mindel (v. Mindel, faza ~). 5. Mindigit. Mineral.: 9Co2Oa*2 CuO-16 H20. Mineral din grupul stainieritului (v.), cu structura cristalină analogă acestuia. Se prezintă sub forma de cruste coloidale. 6. Mindir/pl. mindire. Ind. ţâr.: Sac umplut cu paie, folosit ca saltea. 7. Miner, pl. mineri. Mine: Lucrător calificat, care lucrează într-o mină (v. Mină 1), avînd ca atribuţii mai importante: executarea găurilor de mină şi, eventual, a împuşcării aces- Secţiune printr-o mină de cărbuni n a) strate de cărbuni {cx — stratul'I, cu grosime rrcre; c2 — stratul II, cu grosime medie; fit — strctul UI, subţire); bjfc,) cukuşul, respectiv acoperişul strctclcr; c) folie; d) lucrâri rrîrîere vechi; eJ( e2, es) cbctaje-ccmerâ în plane verticale diferite; e„) abaîaj cu rambfeiere hidraulică; e,) abataj în trepte răsturnate; f) preabataj; Oj, Of|, Ojjj, Ojy, Oy) orizonturile ?, II, III, IV, V. 1) puţ de extra:;ie: 2) puţ de aercj şi pentru introducerea ramtleului hidraulic; 3) puţ orb în exploatare; 4) puţ orb în săpare; 5) rampa puţului; 6) galerie transversală de transport; 7) galerie direcţională în culcuş; 8) galerie direcţională pe cukuş, 9) galerie de aeraj, ÎC) grcjct; 11) camera pompelor; î 2) basin de colectare a cpeior din mină; 13) jompul puţului; 14) ecmera troliului puţului orb; ÎS) suitoare; 16) rostogol; 17) uşi de aeraj; 18) turn de extracţie; 19) colivie de transport: 20) maşină ae extracţie (în turn); 2i) cablu de extracţie: 22) opritor de siguraf«ţâ: 23) casa puţului de extracţie; 24) sala ccmpresocreior; 25) turnul puţului de aeraj; 26) moară de rambleu; 27) ventilator; 28) ate» ^»er mecanic; l9) funicular; 30) tunicuiar pentru haldă; 31) fialdă; 32) fcaia luciătorilor şi Idn păria; 33) birourile mirei; 3*) staţia de descărcare la zi; 35) răsturnător; 36) bandă de transport spre spălătorie; 37) spre instalaţia d@ preparare mecanicS; 58) colonia muncitorească. Mineral 113 Minera'izaţie tora cînd nu sînt artificieri specializaţi); tăierea şi extragerea substanţelor minerale din zăcămînt; asigurarea frontului şi armarea abatajului; răpirea stîlpilor şi, eventual, a stivelor, în vederea surpării tavanului; executarea operaţiilor de rambleiere; etc. Minerul se formează prin practică, după ce a îndeplinit funcţiunile de curăţitor, vagonetar şi ajutor de miner, iar în ultimul timp, din ce în ce mai mult, ca absolvent al şcolilor profesionale sau medii tehnice de specialitate. î. Mineral, pl. minerale. Mineral.: Corp, în general solid (cu excepţia mercurului), mai mult sau mai puţin omogen, anorganic din punctul de vedere chimic (dacă se face abstracţie de impurităţi şi de eventuale incluziuni), cu compoziţia bine definită şi cu proprietăţi fizice şi chimice constante, în brice exemplar întîlnit în scoarţa Pămîntului, în care se formează şi 2.,9 — 3. 4.-Mineralizare. Geol., Paleont. V. Mineralizaţie 1, 2 şi 3. 5. Mineraiizator, pl. mineralizatori. Mineral.: Constituent magmatic voiaui (,n20, HF, H2S, HC!, etc.), care poate favor riza formarea unor minerale sau cristalizarea lor în indivizi foarte dezvoltaţi. V. şî Mineralizaţie 1. 6. Mineralizaţie. 1. Geol.: Procesul de formare a mineralelor (de ex.: acoliţi, silice sub forma de opal, calcedonie sau cuarţ, carbonaţi metalici, etc.) în crăpăturile scoarţei Pămîntului, în vacuole, în goluri, în porii rocilor, etc., din soluţii mineralizate şi din gaze. Mineralizatorii din soluţii se formează prin precipitare, fie din disolvarea rocilor, fie din topiturile magmatice. Procesul de precipitare are loc în mai multe moduri: evaporare şi saturare, cu formare de eflorescenţe; oxidare şi hidratare, cu formare de oxizi an-hidri şi hidrataţi; reacţii între soluţii (de ex.: soluţiile de bicarbonaţi, cu sulfaţii, dau carbonaţi de plumb, de zinc şi de cupru); reacţii între lichide şi solide '(ganga sau rocile înconjurătoare), cari formează carbonaţi metalici. Gazele, provenite din degazeificarea magmelor, colectează şi transportă metalele din magmă în rocile înconjurătoare, unde le depun prin condensare. Procesul de mineralizaţie are o mare importanţă economică, deoarece formează concentraţii metalifere exploatabile. Var. Mineralizare. 7. Mineralizaţie. 2. Paleont. V. sub Fosilizare. 8. Mineralizaţie. 3. Ped.: Descompunerea treptată, prin oxidare, a humusului, în apă, bioxid de carbon şi săruri minerale simpie. Mineralizaţia azotului organic din sol se produce în prezenţa oxigenului, formîndu-se succesiv, ca urmare a activităţii bacteriilor nitrifiante (v. sub Nitrificare), amoniac, nitriţi şi nitraţi. Cea mai mare parte din amoniac se găseşte în complexul de adsorpţie; nitriţii sînt numai o formă de tranziţie spre nitraţi, iar aceştia se găsesc în soluţia solului. Mineral izaţia-..se produce paralel cu humificarea, 8 Minfcralizaţiâ 114 Minârit fiind favorizată, ca şi aceasta, de temperatură şi de umiditate, între anumite limite. în solurile cu textura nisipoasă, mineralizaţia e mai puternică decît în cele cu textura argi-loasă. Var. Mineralizare. 1. Mineralizaţie. 4. Canal.: Fenomenul de transformare a materiilor organice provenite din dejecţiuni (v.)f în substanţe minerale, sub acţiunea bacteriilor aerobe sau anaerobe. Mineralizaţia se poate produce (în funcţiune de condiţiile în cari se desfăşoară), fie oxidativ (dacă oxigenul există în cantitate suficientă), fie reductiv (dacă oxigenul nu se găseşte în cantitate suficientă, iar pătrunderea lui din mediul ambiant e dificilă). în primul caz, oxidarea se produce repede, cu transformarea substanţelor organice în săruri minerale (nitraţi, azotaţi, carbonaţi, sulfaţi) şi în bioxid de carbon; în cazul al doilea se produce o descompunere lentă (putrefacţie), însoţită de emanaţii de gaze rău mirositoare, dăunătoare sănătăţii oamenilor (metan, bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, etc.). Stratele superioare ale solului conţin, afară de oxigenul din pori, bacterii saprofite în număr foarte mare, cari folosesc materiile organice ca hrană. Dacă în sol pătrunde o cantitate mică de materii organice, acestea sînt mineralizate destul de repede, infecţia care a pătruns în sol prin depunerea dejecţiunilor dispărînd; totodată dispar ş) bacteriile patogene, cărora nu le convin noile condiţii de viaţă. Acesta e procesul de autoepuraţie a solului, proces care se produce cînd cantitatea de dejecţiuni e suficient de mică pentru ca oxigenul din pori şi din aerul atmosferic, împreună cu bacteriile aerobe, să producă mineralizaţia materiilor organice. Rezultatul mineralizaţiei prin oxidare sînt sărurile minerale; de aceea, în mediul rural, dejecţiunile sînt utilizate ca îngrăşămînt al pămîntului. Cînd în sol pătrund cantităţi mari de dejecţiuni, sau cînd la suprafaţa acestora cantitatea de oxigen e insuficientă (de ex. cînd dejecţiunile sînt depozitate în strat gros pe sol, cînd sînt înecate sub apă, etc.), oxigenul din sol nu mai poate fi reînnoit şi procesul de mineralizaţie se produce anaerob, lent, putrifiant, cu descompunerea materiilor organice şi cu liberarea unei emanaţii de gaze. în aceste condiţii, bacteriile îşi păstrează vitalitatea timp îndelungat, înmulţindu-se repede şi infectînd zona respectivă. 2. Mineralog, pl. mineraiogi. Mineral.: Om de ştiinţă care se ocupă cu studiul mineralelor. 3. Mineralogie. Mineral.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor din scoarţa Pămîntului, din punctul de vedere al formei lor de cristalizare, al proprietăţilor lor fizice şi chimice, al structurii lor interne, al proceselor şi condiţiilor de formare şi de transformare a mineralelor, cum şi al condiţiilor de formare a asociaţiilor naturale de minerale şi de concentraţii exploatabile (zăcăminte). După scopul urmărit în studiu, se deosebesc: Mineralogie fizică, Mineralogie chimică, Mineralogie structurală, Mineralogie genetică, Mineralogie tehnică, Mineralogie economică, etc. 4. Mineraloid, pl. mineraloizi. Mineral.: Mineral (v.) de natură organică, format în scoarţa terestră sub influenţa proceselor diagenetice. Exemple: chihlimbarul (cu diverse varietăţi, conţinînd sau nu acid succinic), ozocheritul, dopple-ritul, hartitul, mellitul, pigotitui, etc. 5. Mineralurgie. Mineral.: Ştiinţa care studiază aplicarea cunoştinţelor de Mineralogie, pentru folosirea mineralelor în industrie. 6. Minereu, pl. minereuri. Geol., Mine: Asociaţie de minerale metalice cu minerale de gangă (v.), în amestec chimic sau mecanic, din care se pot extrage economic, în cantităţi industriale, unu sau mai multe metale, ori unu sau mai mulţi metaloizi. Un minereu exploatabil trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să conţină un procent de substanţă utilă a cărei valoare să compenseze cheltuielile de extracţie; să se găsească în cantitate suficient de mare pentru a se putea amortisa cheltuielile pentru investiţii de exploatare minieră şi de preparare; zăcămîntul din care se extrage să fie uşor accesibil, iar exploatarea să se facă în condiţii de securitate minieră maximă; să existe procedee industriale deseparare, din^amestec, a substanţei utile. în general, numirea de minereu e însoţită de specificarea elementului sau a elementelor cari se extrag din minereul respectiv. Din acest punct de vederp, se deosebesc: minereuri simple (monominerale), cari conţin un singur element (de ex.: minereu de aur, de cupru, de fier, etc.) şi minereuri complexe (poliminerale), cari conţin mai multe elemente (de ex.: minereu de plumb, de zinc şi de cupru; minereu de fier, de mangan, etc.). Numirea minereului se completează şi cu indicarea conţinutului de metal sau de metale, cari pot fi extrase în condiţii economice din acel minereu, şi care se exprimă în grame la tonă (g/t) pentru aur, argint, platin şi, în general, pentru metalele preţioase, şi în procente (%), pentru fier, mangan, cupru, zinc, plumb, etc. Se deosebesc: minereuri bogate, în cari substanţa utilă depăşeşte o anumită limită, şi minereuri sărace, cînd substanţa utilă e sub această limită. Valorile minime ale conţinutului unui minereu, pentru a mai fi exploatabil, variază cu metalul (sînt mai mici la metalele preţioase şi la cele cari interesează în mod special economia naţională), cu preţul, cu condiţiile locale de zăcămînt (sînt mai mari pentru un minereu care poate fi exploatat în condiţii grele, şi mai mici, pentru cele cari pot fi extrase în condiţii mai uşoare), cu progresele tehnicii mineritului, a preparării şi a metalurgiei elementului (de ex.: deşeurile vechilor instalaţii de preparare servesc astăzi drept minereuri; unele minerale de gangă — de ex. baritina, etc.— pot fi extrase pentru întrebuinţări industriale). Exemple de minereuri mai importante: minereuri de aluminiu: bauxitul (v.), etc.; minereuri de antimoniu: stibi-unul (v.), etc.; minereuri de argint: argentitul (v.), stefanitul (v.), pirargirituI (v.), polibasitul (v.), proustitul (v.); minereuri de aur: calaveritul (v.), silvanitui (v.), petzitul (v.), nagyagitul (v.); minereuri de cobalt: cobaltina (v.), smaltina (v.); minereuri de crom: cromitul (v.), etc.; minereuri de cupru: calcozina (v.), calcopirita (v.), bornitul (v.), covelinul (v.), tetraedritul (v.), bournonitul (v.), cupritul (v.), azuritul (v.), malachitul (v.), atacamitul (v.), brochantitul (v.), criso-colul (v.), etc.; minereuri de fier: magnetitul (v.), hematitul (v.), limonitul (v.), sideritul (v.), etc.; minereuri de magneziu: carnalitul (v.), magnezitul (v.); minereuri de mangan: psilo-melanul (v.), piroluzitul (v.), manganitul (v.)( hausmannitul (v.), rodocrozitul (v.), braunitul (v.), etc.; minereuri de mercur: cinabrul (v.); minereuri de molibden: molibdenitul (v.), wulfenitul (v.); minereuri de nichel: miileritul (v.), nichelina (v.), pentlanditul (v.), garnieritul (v.); minereuri de plumb: galena (v.), ceruzitul (v.), anglezitul (v.), bournonitul (v.), etc.; minereuri de staniu: casiteritul (v.); minereuri de zinc: blenda (v.), smithsonitu! (v.), willemitul (v.), zincitul (v,), etc.; etc. 7. ~ preparat. Prep. min.: Minereu (v.) care a fost supus operaţiilor de sortare mecanică sau de prelucrare fizico-chimică şi care, în această stare, conţinînd mai mult metal decît minereul brut, urmează să fie supus proceselor tehnologice de extragere a substanţei utile. Minereul preparat obţinut prin sortare se numeşte concentrat sau spălat (dacă sortarea s-a făcut pe cale umedă), iar cel obţinut prin prăjire, se numeşte minereu aglomerat. 8. Minerit. Mine: Ramură a industriei extractive, care se ocupă cu exploatarea la zi sau în subteran a zăcămintelor de substanţe minerale utile solide (cărbuni, minereuri, sare gemă şi săruri de potasiu, minerale nemetalifere, etc.) şi, Minerit, extracţia ţiţeiului prin — 115 Miniatură excepţional, lichide sau gazoase, cum şi a maselor de roci, cari servesc ca pietre de construcţie sau ca materii prime pentru celelalte ramuri ale economiei naţionale, aplicînd principiile, normele şi cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice ale exploatării minelor (v.). Sin. Industrie minieră. i. extracţia ţiţeiului prin Expl. petr.; Procedeu de exploatare a zăcămintelor de ţiţei epuizate total sau aproape total din punctul de vedere energetic (la cari, adică, nu a existat sau nu mai există acţiunea deîmpingere a apei sau a gazelor), care foloseşte procedee speciale, cum sînt: extragerea la suprafaţă a nisipului petrolifer, prin săparea de puţuri şi galerii: drenarea ţiţeiului în galerii sau prin sonde subterane săpate din galerii. Extragerea nisipului petrolifer prin săparea de puţuri şi galerii se efectuează în scopul tratării acestuia Ia suprafaţă prin spălare, flotaţie sau distilare, pentru extracţia ţiţeiului. Nisipul adus la suprafaţă e descărcat în extractoare, e spălat cu apă caldă care conţine carbonat de sodiu (acesta măreşte acţiunea de spălare a ţiţeiului de pe rocă, de către apă, prin reducerea tensiunii superficiale a acesteia), după care, prin decantarea apei, se separă ţiţeiul, iar nisipul se reintroduce în mină pentru rambleiere. Acest procedeu asigură un coeficient de recuperare a ţiţeiului de 80-*-85%. Pentru mărirea acţiunii de spălare şi, implicit, a coeficientului de recuperare a ţiţeiului, s-a încercat spălarea nisipului cu solvenţi, dintre cari cel mai eficace e white-spirit-ul. S-a obţinut un coeficient de recuperare de 95***100%, însă procedeul e costisitor şi nu e convenabil la aplicarea pe scară industrială. Drenarea ţiţeiului în galerii se efectuează prin săparea galeriilor de drenare în acoperişul stratului productiv sau chiar în stratul productiv. Prin săparea galeriilor longitudinale în strat, pînă la talpa acestuia, se obţin suprafeţe mari de drenare. Curgerea ţiţeiului către galerie, datorită acţiunii gravitaţiei, e mai intensă decît în cazul afluxului spre gaura de sondă, din cauza lipsei convergenţei liniilor de curgere şi, ca atare, a micşorării rezistenţei la curgere. Săparea galeriilor de drenare, în întregime în stratul productiv, e foarte dificilă, din cauza prezenţei ţiţeiului şi a gazelor cari curg (sau se degajă) ^ în timpul lucrărilor. Din această cauză, galeriile se sapă mai sus decît talpa stratului productiv, acoperişul galeriilor gă-sindu-se în stratul de marnă de deasupra stratului productiv (v. fig. / a). în galeriile săpate se execută şanţuri de drenaj pînă la talpa stratului productiv, aJgurîndu-se astfel /, Galerii de drenaj. Condiţii bune de a) galerie săpată în stratul productiv, cu tavanul drenare şi colectare în stratul de marnă; b) galerie săpată în acope-pentru întreaga gro- rîşul stratului productiv; c) secţiune transversală sime a stratului pnn §aier*a d'0 cazui (b)* Un procedeu mai eficient de drenare a stratului consistă m saparea unor galerii principale în stratele de marnă din acoperişul stratului productiv, în I ungul cărora, la distanţa de ci te 10 m, se sapă puţuri cari străbat pînă la talpa stratului (v, fig, / b, c). în aceste puţuri se colectează ţiţeiul şi, de aici, el e extras cu ajutorul pompelor. în principiu, cînd stratul productiv se găseşte sub regim hidraulic, galeria se sapă deasupra stratului productiv, iar cînd se găseşte sub regim gravitaţional, se sapă sub stratul productiv. Drenarea stratului productiv prinsa-p a r e de sonde se execută cînd ţiţeiul din strat conţine fracţiuni volatile importante sau cînd în strat se găsesc pungi de gaze şi de ţiţei cu presiune mare. Sondele subterane se sapă din galerii sau din camere de abataj situate deasupra (v. fig. //) sau dedesubtul stratului productiv (v. fig. ///), folosind instalaţii de forat cu sondeze acţionate cu aer comprimat. Acest procedeu permite săparea unor găuri de sondă cu diametrul mai mare decît al celor cari s-ar săpa . de la suprafaţă. j^ îl. Sonde subterane săpate din camere (/, II, III) de abataj situate deasupra stratului productiv. V V 7}/ trr,7/ yi r III. Sonde subterane săpate din camere de abataj amplasate sub stratul productiv. Pentru mărirea eficienţei drenajului, sondele se sapă în tufă (mai multe găuri de sondă săpate dirijat, în direcţii diferite, de pe aceeaşi locaţie). Extracţia ţiţeiului colectat în găurile de sondă se face prin pompaj de adîncime sau prin gas-liftare. La exploatarea ţiţeiului prin minerit, o mare importanţă prezintă aerajul, care trebuie să fie foarte puternic, pentru a elimina gazele cari se degajă, şi să asigure astfel posibilitatea efectuării lucrărilor. Spre deosebire de minele de cărbuni (în cari aerajul se face prin aspiraţie), la minele de exploatare a ţiţeiului aerajul e suflant, pentru a permite menţinerea unei oarecari suprapresiuni şi a împiedica degajarea gazelor din ţiţei. Procedeele de exploatare a zăcămintelor petrolifere prin minerit nu sînt aplicabile în următoarele cazuri: la presiuni relativ mari în zăcămînt; la ape active de sinclinal cari înaintează şi creează riscul de inundare; în cazul stratelor acvi-fere puternice deasupra stratelor petrolifere; cînd există roci-magazin neconsolidate, cu tendinţă de curgere; la adîncime prea mare (peste 2000 m) a stratului care urmează să fie exploatat prin minerit; etc. 2. Minetâ, pi. minete. 1. Petr.: Lamprofir (v.) format din ortoză şi biotit. 3. Minete, pi. minete. 2. Petr.: Minereu de fier, caracteristic Aalenianului din Lorena, carese prezintă sub forma unor strate oolitice calcaroase-argiloase sau silicioase, cu grosimea, uneori, pînă la 16 m, cari conţin cantităţi mari de limonit, hematit şi carbonaţi de fier. Minetele sînt exploatate ca minereu de fier la Brie/, Longvy şi Nancy (Franţa). 4. Miniatura, pl. miniaturi. 1. Arta: Desen sau pictură executată cu trăsături fine şi care ornează paginile lucrărilor vechi, scrise cu mîna. 8* Miniatură 116 Minimetru 1. Miniatura. 2. Artâ: Orice fel de pictură, incluziv în ulei, de format foarte mic şi executată cu trăsături foarte fine. ■ (Accepţiune prin extensiune.) 2. Miniatura. 3. Ind. text.: Desen redus la scară şi repre-^entînd părţile componente ale îmbrăcămintei, pentru orientarea unei aşezări raţionale a tiparelor de mărime naturală pe material (ţesătură sau tricot). Reducerea se realizează cu ajutorul pantografului, după desenul în mărime naturală, întocmit prin calcul sau trasat cu ajutorul tiparelor pe materialul textil. 3. Miniatura, sodu Telc. V. sub Soclu de tub electronic. 4. Miniaturist, pi. miniaturişti. 1. Artâ: Specialist în mi-niaturistică (în a.ţ unea Mini atu r i stică 1). 5. Miniaturist. 2. Artâ: Artist specializat în execuţia miniaturilor. 6. Miniaturisticâ. 1. Artâ: Studiul ornamentelor şi al miniaturilor de pe manuscrisele vechi. 7. Miniaturisticâ. 2. Artâ: Arta executării miniaturilor. s. Minim, pi, minime. Mat.: Cea mai mică valoare pe care o ia o funcţiune într-un interval în care funcţiunea e mărginită. 9. Minim barometric. Meteor. V. sub Forme isobare. 10. Minima, suprafaţa Geom. V. Suprafaţă minimă, sub Suprataţă. 11. Minimei, principiul ~ acţiuni. Mec. V. Acţiuni, principiul minimei 12. Minimei, principiul ~ constrîngeri. Mec. V. Constrîn-geri, principiul celei mai mici 13. Minimetru, pi. minimetre. Tehn., Ms.: Instrument de măsură mecanic, pentru măsurarea lungimilor prin metoda comparativă (relativă), cu amplificare mecanică prin pîrghie cu braţe inegale şi cu reazeme în formă de cuţit (pentru mărirea sensibilităţii), folosit de regulă la verificarea dimensională a pieselor uzinate. Raportul de amplificare al mini-metrului e dat de raportul dintre braţele de pîrghie (K—L/a). Braţul scurt al pîrghiei, cu lungimea a, e distanţa dintre tăişurile cuţitelor reazemelor, care e foarte mică, iar braţul lung, cu lungimea L, e lungimea acului indicator. Eroarea de măsură principală a minimetreior e datorită schemei cine-matice a acestora şi consistă în lipsa , Schema unui minimetru de proporţionalitate dintre deplasa- cu cutit supeHor osci|ant. rea lineară a tijei de măsurare şi deplasarea unghiulară a acului indicator, ceea ce limitează întinderea scării gradate şi deci mărimea intervalului de măsurare. Minimetrul se utilizează (ca şi comparatorul cu cadran şi alte instrumente mecanice de măsură) fixat i) tijă palpatoare; 2) resort circular, plan; 3) piesă prismatică; 4) cuţit superior, simplu, oscilant; 5) acindi-cator; 6) scară gradată; 7) cuţit inferior, dublu, solidar cu tija palpatoare 1 ; . . „ S) resort elicoidal (pentru pe un suport, echipat cu o masuţa de deivo|tarea fortei dorn5su. masurare pe care se aşaza piesele de verificat sau calele plan-paralele de reglare la zero, şi care se poate ridica sau coborî, după necesitate. De asemenea, se poate adapta la diferite dispozitive cari să permită măsurări exterioare, interioare sau de adîncime. Dimensiunea controlată se determină după deviaţiile acului indicator faţă de poziţia zero a scării gradate, la care a fost reglat în prealabil minimetrul, cu ajutorul unui bloc de cale plan-paralele cu lungimea egaJă.cu-dimensiunea de controlat. Pentru verificarea unei serii de piese identice, a căror dimensiune e rare şi echilibrarea pîrghiei); a) lungimea braţului scurt al pîrghiei; L) lungimea braţului lung al pîrghiei. limitată între două valori de toleranţă, se utilizează indicatoarele mobile de toleranţă, observîndu-se ca acul indicator să nu depăşească poziţia acestor indicatoare. încercarea minimetreior consistă în verificarea planei-tăţii suprafeţei superioare a măsuţei şi a vîrfului de măsurare, în verificarea forţei de măsurare şi în verificarea indicaţiilor. De asemenea se verifică şi constanţa indicaţiilor, pentru cel puţin trei poziţii ale acuiui indicator, acţionîndu-se pîrghia tijei de măsurare de cel puţin cinci ori pentru fiecare poziţie. Acul indicator trebuie să revină de fiecare dată în aceeaşi poziţie, eroarea admisă fiind de un sfert de diviziune. După limita de măsurare şi după forma scării gradate a cadranului, se deosebesc: minimetre cu scarâ scurtâ (îngustă), la cari limitele de măsurare sînt între 0,2 şi 0,02 mm, şi minimetre cu s c o r o lungă (lat ă), la cari limitele de măsurare sînt între 0,6 şi 0,06 mm. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: Minimetru cu cuţit superior osciiant, la care tija palpatoare 1 (v. fig. /) e ghidată, de regulă, de două resorturi circulare plane 2 (cari elimină la şocuri) însă sînt fragile şi nu rezistă frecarea, şi apasă, prin muchiile celor două reazeme în formă de cuţit, de la extremitatea sa superioară, bifurcată (care constituie cuţitul inferior al instrumentului), asupra piesei prismatice 3, care se roteşte în jurul muchiei cuţitului superior oscilant 4, sprijinit pe un scaun solidar cu carcasa instrumentului. Acul indicator5, solidar cu piesa prismatică 3, se roteşte în faţascării gradate 6. Lungimea a a braţului scurt ai pîrghiei se reglează prin deplasarea scaunului alunecător (a perniţei) cuţitului superior 4, de-a lungul piesei prismatice 3. Resortul elicoidal de tensiune 8 asigură contactul perma- _____ nent dintre tăişurile cu- (frrrr',i"nTrrr>J ţitelor şi piesa prismatică 3, respectiv scaunul alunecător (perniţa alunecătoare) al acestuia şi exercită, împreună cu apăsarea resorturilor circulare plane 2, forţa 3 de măsurare a instrumentului. Minimetru cu cuţit inferior osciiant, la care cuţitul superior dublu 4 (v. fig. II) e fix şi soiidar cu carcasa instrumentului, iar cuţitul inferior 5 e oscilant. Jumătatea inferioară a acestuia e conică şi se sprijină pe un scaun conic de la extremitatea superioară a tijei palpatoare 1, iar ju- //. Minimetru cu cuţit inferior oscilant, a) schemă; b) execuţie (parţial); 1) tijă palpatoare; 2) resort elicoidal de compresiune; 3) resort elicoidal de tensiune; 4) cuţit superior, dublu, fix; 5) cuţit inferior, simplu, oscilant; 6) piesă prismatică; mătatea superioară are 7) ac indicator; 6) scară gradată; 9) şurub forma de cuţit şi se spri- limitor de cursă; a) lungimea braţuiui scurt jină prin muchiasa pe un al pîrghiei; L) lungimea braţului lung al scaun alunecător (per- pîrghiei. niţă) de-a lungul piesei prismatice 6. Forţa de măsurare e exercitată de resortul eli-coidal de compresiune 2, iar tija palpatoare e ghidată cu alunecare în două b-ucele. Resortul elicoidal de tensiune Mîrrîu 117 Mîocen asigură contactul permanent dintre tăişurile cuţitelor şî suprafeţele pe cari se sprijină acestea. Minimetru cu reazem alunecător, la care cuţitul superior dublu 5 (v. fig. III) e solidar, prin cadrul 6, cu tija palpatoare 1, şi se ridică odată cu aceasta, permiţînd rotirea piesei prismatice 4 în jurul muchiei cuţitului inferior (simplu şi fix, solidarizat cu carcasa instrumentului), datorită acţiunii resortului elicoidal 8. Concomitent cu rotirea piesei prismatice 4, care e solidară cu acul indicator 7, se produce alunecarea ei faţă de muchia cuţitului fix 3, datorită căreia se produce uzura relativ rapidă a tăişului cuţitului şi a suprafeţei de reazem a acestuia. Forţa de măsurare e dată de diferenţa dintre forţa exercitată de resortul 2 şi componenta, după direcţia tijei de măsurare, a forţei exercitate de resortul 8. î. Miniu. Mineral.: Pb304. Oxid de plumb (sare a acidului ortopiumbic). în natură, se prezintă în mase compacte sau ca pete pe alte minerale, cum şi ca 0 tijă palpatoare; pseudomorfoză după galenă şi ceruzit. 2) resort elicoidal de Are culoare roşie aprinsă, urma galbenă- compresiune; 3) cuţit portocalie şi spărtură pămîntoasă. Are inferior, simplu, fix; duritatea 2--*3 şi gr. sp. 4,6. E optic 4) piesă prismatica, anisotrop, cu indicele de refracţie #^-2,42. alunecătoare; 5) cuţit Se obţine şi artificial, prin încălzi- superior, dublu, soli-rea la 300***400°, în contact cu aerul, dar cu cadrul 6: 6) ca-a masicotului pulverulent sau a albului dru solidar cu tija pal-de plumb. Prin încălzire treptată, cu- patoare 1; 7) ac in-loarea roşie slăbeşte şi se transformă în dicator, solidar cu pie-violet şi apoi în negru. Prin răcire îşi sa prismatică 4; 8) re-rfcia culoarea iniţială. Miniul se descom- sort elicoidal de tensi-pune termic la 600°, cu degajare de une; 9) scară gradată; oxigen. Se prezintă sub formă de pulbere, a) lungime-a braţului insolubilă în apă. Prin tratare la cald cu scurtai pîrghiei:L) lun-acid azotic diluat se descompune, CU gimea braţului lung al formare de bioxid de plumb de culoare pîrghiei. brună. Miniul se întrebuinţează mult ca pigment, în vopsele cu ulei de in, utilizate pentru protecţia fierului contra ruginii. Sin. Miniu de plumb, Mennige. 2. Miniu de fier. Chim.: Sin. Caput mortuum (v.), Pigment roşu de fier, Roşu veneţian, Colcotar. 3. Minkowski, inegalitatea Iui Mat.: Inegalitatea V£l /(*■) + £(*) f{x)\Pâx+ y fa\g(x) \p Ax , în care f(x) şi g(x) sînt două funcţiuni _£-sumabile (puterea lor de ordinul p e sumabilă), cînd p^ 1. Pentru numere se poate scrie: ■ Vi w+‘, /=1 1 1 cînd Minkowski, univers Fiz. V. sub Univers. 5. Min of ar. Metg.: Aliaj pe bază de staniu, cu^ compoziţia 1/***20% Sb, 9 —10% Zn, 3-**4% Cu şi restul staniu. E folosit pentru executarea de obiecte casnice, de obiecte de ornament, etc. 6- Minor, pl. minori. Mat. V. sub Determinant. Minovctr. Metg.: Fontă cenuşie aliată, cu 34-’-36% Ni, rezistentă la coroziune la temperaturi înalte. A v8* Mintean, pl. mintene. Ind. ţâr.: îmbrăcăminte lungă pînă mai jos de brîu, confecţionată din postav sau din dimie care se poartă în regiunile de munte, de locuitorii din mediul rural. Are două buzunare aplicate lateral, echipate cu capace (clape): gulerul e rotund, încheiat pe gît, putînd avea faţa din acelaşi material ca şi restul îmbrăcămintei sau din catifea, şi se încheie la un rînd de nasturi. Sin. Mînecar, Zăbun. 9. Minţirea treptelor. Arh., Cs.: Sin. Balansarea treptelor (v.). 10. Minus. Mat. .- Simbol matematic avînd forma unei scurte linii orizontale, la jumătate din înălţimea cifrelor, folosit, fie pentru a indica o scădere, fiind aşezat între scăzător şi descăzut, fie aşezat înaintea unei mărimi sau a unui număr, pentru a caracteriza acea mărime sau acel număr ca negativ. 11. Minuscule, sing. minusculă. Poiigr.: Literele mici ale alfabetului (a, b, c, ...), în opoziţie cu majusculele (v,). 12. Minut, pl. minute. 1. Astr., Ms.: Interval de timp egal cu 60 s. Se notează cu m. 1 13. ^sideral. Astr.: Interval de timp egal cu r zi si- r & 1440 derală (v. Zi siderală). 14. Minut. 2. Mat.: Unitate pentru măsurarea unghiurilor plane, submultiplu al gradului. Minutul sexadecimal e egal 1 cu ~~~ grad sexadecimal şi se notează cu'. Minutul cente- 60 1 zimal e egal cu grad centezimal şi se notează cu °. 15. Minutâ, pl. minute. 1. Topog.: Originalul, executat în creion, al unei hărţi, al unui plan topografic sau al unei ridicări cadastrale, care serveşie la întocmirea hărţii sau a planului respectiv, cum şi a registrului cadastral. 16. Minutâ. 2. Gen.: Document în care se relatează în rezumat dezbaterile unei consfătuiri, lucrările unei şedinţe, etc. şi pe baza căruia se poate întocmi procesul verbal respectiv, se pot încheia convenţii de colaborare sau se pot da dispoziţii pentru executări de lucrări, etc. 17. Mioalbuminâ. Chim.: Albumină de provenienţă musculară. E uşor solubilă în apă, dar coagulează prin încălzire, denaturîndu-se. Precipită din soluţia apoasă, prin saturare cu sulfat de amoniu. îs. Miocainâ. Farm. ;3-(2'-Metoxil-fenoxi)-propan-1,2-diol. Se obţine prin condensarea guaiacolului cu clorhidrina. gli-cerinei, în prezenţa alcaliilor. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă, cu p.t. 78°. Producînd o relaxare a muşchilor abdominali, miocaina e întrebuinţată în tratamentul stărilor convulsivante (tetanos, etc.), cum şi în chirurgie. Acţiunea miocainei se instalează la cîteva secunde după administrare. 19. Miocen. Stratigr.: Prima epocă, respectiv seria inferioară a Neogenului, caracterizată prin dezvoltarea Pectini-delor, prin reînnoirea şi apoi reducerea faunei de foraminifere mari, prin apariţia Proboscidenilor în Europa, alături de Perisodactile şi Artiodactile, prin oscilaţii repetate deter-minînd alternanţe de faciesuri marine, salmastre şi continentale. Miocenul cuprinde următoarele subdiviziuni: Sarmaţianul, Tortonianul, Helveţianul, Burdigalianul şi Acvitanianul. După o altă împărţire, primele trei subdiviziuni constituie împreună al doilea etaj mediteranean, iar celelalte două subdiviziuni, primul etaj mediteranean. Unii autori ataşează Miocenului şi Meoţianul, iar alţii ataşsază Acvitanianul la Oligocen, datorită faptului că mamiferele Acvitanianului constituie o asociaţie particulară, distinctă de aceea a Burdigalianului. în tabloul care urmează sînt indicate subdiviziunile Miocenului şi principalele lor asociaţii de faună: ///. Schema unui minimetru cu .reazem alunecător. Miochinază 118 Miogeosinclînal Epoca Etajul Foraminifere Moluşte Mamifere Mioce-nul superior (Sărim a-ţian) Kerso- nian Bessn- rabian Volhy- nian Nonion granosum Elphidium haueri-anum Elphidium reginum Mactra bulgarica Mactra * vittaliana Mactra eichwaldi Hipparion, Ictithe-rium robustum, Ictitherium hippa-rionum Mioce- nu! mediu (Vin- dobo- nian) Torto- nian Orbulina universa Orbulina suturalis Chlamys lilli Pecten aduncus Amussium denuda- tum Ultimii Anchithe-rium, Bunoiopho-don angustidens, Rhinoceros sansa-niensis, Chalico-therium grande, Brachypotherium brachypus, Pro-tragocerus, Dryo-pithecus Helve- ţian Globigerinoides bisphaerica Miogypsina medi-terranea Miogypsina cushmani Oncophora partschi Miocenul in-ferior (Giron-dian) Burdi- galian Miogypsina intermedia Miogypsina irre-gularis Nephrolepidina tournoueri Pecten hornensis Pecten pseudo- beudanti Anchitherium aure-lianense, Brachyo-dus onoideus, Bu-nolophodon angustidens, Dinothe-rium cuvieri Acvita- nian Miogypsina tani Miogypsina gunteri Nephrolepidina tournoueri, Eulepidina dilatata Cycloclypeus communis Pecten carryensis Chlamys rotundata Melongena lainei Melissiodon schlos-seri, Cricetodon gerandianum, Ace-ratherium lema-nense Depozitele Miocenului sînt foarte variate, cuprinzînd: falune; formaţiuni de tipul Schlier (marne nisipoase şi argile cenuşii) sau de tipul Tegel (argile plastice albastre cu pleu-rotome); calcare cu orbitoizi şi scutele; calcare recifale cu Lithothamnium (calcarele de Leitha ale Tortonianului), sau cu briozoare şi nubecularii (recifele cu Membranipora ale Sarmaţianului); nisipuri cu pectinide şi ostreide de talie mare; formaţiuni de molasă (marine, salmastre sau de apă dulce) cu conglomerate şi gresii în bancuri groase, cu strati-ficaţie încrucişată, uneori de culoare roşie; calcare lacustre cu helicide; marne cu cirene; cărbuni; gips; sare; tufuri vulcanice. Variaţiile multiple de facies ale Miocenului sînt în legătură, de o parte, cu relieful creat prin tectogeneza premio-cenă, în domeniul alpino-carpatic, şi cu oscilaţiile repetate în ariile de platformă, iar de altă parte sînt condiţionate de instabilitatea tectonică chiar în timpul Miocenului, culminînd cu mişcări mai ample şi mai întinse de ridicare la sfîrşitul acestei epoci. în Miocen, teritoriul Europei centrale şi occidentale prezintă un relief insular, porţiunile de uscat fiind separate prin braţe de mare puţin adînci, rapid colmatate prin aportul de material detritic f 1 u vi at i I, sau izolate sub formă de basine salmastre ori lacustre, prin oscilaţii de mică amplitudine. Cu Miocenul începe sfîrşitul domeniului marin în cea mai mare parte din Europa. în ţara noastră, depozitele Miocenului sînt larg răspîndite, fiind dezvoltate în depresiunea marginală a Carpaţilor, pe tot cuprinsul Podişului moldovenesc, pe platforma moesică, în basinul Transilvaniei şi într-o serie de basine intramontane cu dimensiuni mai mult sau mai puţin reduse (Maramureş, Munţii Apuseni, Banat, basinul Petroşani). Seriile cele mai complete sînt dezvoltate în depresiunea marginală a Carpaţilor şi în basinul Transilvaniei (v. tabloul). Etajul Depresiunea marginală a Carpaţilor Basinul Transilvaniei Sarma- ţian marne, argile, nisipuri, local calcare cu mactre mici marne şi nisipuri Tuful de Sărim aşel marne Tuful de Urca nisipuri Tuful de Ghiriş marne cu er-vilii Tuful de Hădă-reni marne şi argile masive de sare Tuful de Dej gresii calcaroase şi conglomerate gresii calcaroase cu mactre mari, local conglomerate facies argilos-marnos cu Cryptomactra Buglo- vian Torto- nian marne cu Venus konkensis, Do-nax dentiger, D. intermedius nisipuri fosil ifere şi calcare de Leitha marne cu Spirialis; şisturi cu radiolari; masive de sare, bre-cii şi argile salifere; tuf cu glo-bigerine Helve- ţian ^ , 'k intercala-Orizontul cenuşiu l +jj t(Jf Orizontul roşu j şi gips Conglomeratele de Brebu şi de Pietricica Strate de Hida cu conglomerate la partea inferioară Burdi- galian Acvita- nian Formaţiunea salifera inferioara cu argile, masive de sare, gips, conglomerate sau brecii cu matrice argiloasâ; în Muntenia, Stratele de Cornu şi gipsuri Marnele de Chechiş Stratele de Coruş cu pec-teni gresii cu Pectunculus (la Cliţ) 1. Miochinazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul biocata-lizatorilor de transport, făcînd parte, împreună cu hexo-chinaza, fosfochinaza, etc, din grupul enzimelor de trans-fosforilare. Miochinaza catalizează transferul unui rest de acid fosforic între molecule de acid adenozin-difosforic, această disproporţionare conducînd Ia formarea acidului adenozin-trifosforic şi a acidului adenozin-monofosforic. Miochinaza e o enzimă foarte răspîndită în ţesuturi, avînd un optim =7,5 şi e stabilă la temperaturi relativ înalte şi la pY\ acid. în organism are rolul de a reface depozitul de acid adenozin-trifosforic, 2. Miofibriief sing. miofibrilă. Biol.: Elemente diferenţiate ale fibrelor muşchiului striat. Miofibrilele au diametrul de 1---2 [x, fiind orientate paralel cu axa fibrei. Miofibrilele sînt înconjurate de o substanţă analogă unui gel, numită sarcoplasmâ. Privite Ia microscop, fibriIele prezintă striaţiuni transversale cu aspect alternativ luminos şi întunecat. 3. Miogen. Chim. biol.: Proteină specifică, prezentă în ţesutul muscular. Muşchii vertebratelor conţin 15-**20% proteine. Dintre acestea, unele sînt insolubile şi au funcţiune structurală, iar altele sînt solubile şi au, fie funcţiune con-tractilă, fie funcţiune enzimatică. Fibrila musculară conţine o soluţie de proteine, săruri anorganice şi metaboliţi, cum şi proteină f ibri Iară. Toate aceste proteine pot fi extrase cu soluţii saline în cari sînt solubile. Cercetările au stabilit că în muşchi există şase componenţi: miogenul, miozina, glo-bulina X, stroma musculară, tropomiozina şi actina. Miogenul e un amestec de cel puţin trei proteine cu caracter de albumine (proteine solubile în apă şi în soluţii diluate de acizi, săruri, baze) şi globuline (proteine solubile numai în soluţii de electroliţi). Miogenul conţine enzimele esenţiale ale muşchiului: fosforilaza, fosfoglucomutaza, aldolaza şi dehidraza fosfatului de glicerin-aldehidă. Miogenul, alături de celelalte proteine din muşchi, ia parte la realizarea con-tracţiunii musculare. 4. Miogeosinclinali pl. miogeosinclinale. Geol.: Geosinclinal apărut prin regenerarea unor zone periferice ale platformelor mai vechi şi care e lipsit de activitate magmatică (v. şî sub Geosinclinal). Mioglobină 119 Mir- ii Mioglobină. C/i/m. biol.: Cromoproteidă formată dintr-o grupareprostetică, hemul (v.), şi un component proteic, globina. Mioglobinase aseamănă multcu hemoglobina, dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că are un singur atom de fier în moleculă (hemoglobina are patru) şi că are greutatea moleculară 17 200, adică de patru ori mai mică decît a hemoglobinei. Conţinutul în fier e de 0,335%. Mioglobină a fost obţinută în stare cristalină. Afinitatea sa faţă de oxigen e de şase ori mai mare decît a hemoglobinei, avînd şi o viaţă mai lungă. .Mioglobină conţine: acid aspartic, acid glutamic, glicocol, serină, alanină, treonină, arginină, lizină, histidină, prolină, valină, leucină, metionină, isoleucină, fenilalanină, tirozină, dar nu conţine cistină. în organismul vertebratelor, mioglobină se găseşte în muşchi şi, în special, în muşchii cari au de efectuat mişcări ritmice, cum sînt muşchii inimii şi muşchii pectorali ai păsărilor, cu ajutorul cărora se efectuează zborul. Rolul mioglobinei în organism e de a constitui o rezervă de oxigen, pentru oxidările celulare din ţesutul muscular. 2. Miogypsina. Paleont.: Foraminifer perforat de talie mică (cu diametrul de 2-**3 mm), /VVVY¥, din familia Miogypsinidae, cu lojile ecuatoriale » Y Y Y I f 3 mari, în formă de lance. Testul e calcaros, Miogypsina. neregulat, lenticular, cu suprafaţa papilată reţea ecu’a_ (pilieri), asimetric, deoarece nucleoconca, de tip toriala. primitiv spiralat, se găseşte la periferia testului. A apărut în Oligocenul superior, caracterizînd însă formaţiunile de vîrstă miocenă. 3. Mion, pl. mioni. Fiz.: Sin. Meson Mu-on. V. sub Particulă elementară. 4. Miop, ochi Opt. V. sub Ochi, 5- Miopatie. Biol.: Turburare funcţională sau organjcă a unui muşchi, indiferent de cauza care o produce, e. Miopie. Opt. V. sub Ochi. Farm.: -0S09Na 7. Miosalvarsan. NH—CH9- NH- HO- H | -cP: 'f^C-OH 'cJc' H C-C -cfl J^C—A—As-\ 5 6 / Nc=c H H H H Derivat al arseno-benzenului; sarea de sodiu a acidului 3,3'-diamino-4,4'-hidroxi-arseno-benzen- metan - sulfonic. Se prezintă ca o pulbere galbenă deschisă, solubilă uşor în apă. Conţine 19% arsen. Miosalvarsanul e mai puţin toxic şi mai puţin activ decît neosalvarsanul; e mai rezistent la oxidare.^ Materia primă de bază o constituie acidul 3-amino-4-hidroxi-fenil-arsonic, din care se prepară ca produs intermediar salvarsanul. Prin tratarea acestuia cu formal-dehidbisulfit de sodiu sînt acilate ambele grupări NH2 şi se obţine miosalvarsanul. Se întrebuinţează în tratamentul sifilisului, produsul avînd acţiune chimică directă asupra parazitului. Sin. Miarsenol; Sulfarsfenamină; p.p'-Dioxi-m, m-diamino-arseno-benzen-sulfonat de sodiu. 8- Miosminâ. Chim.: Alcaloid, compus de origine vegetala sau sintetic, cu structură eterociclică, avînd un inel piridinic legat de un inel pi rol i-dinic care are o dublă legătură. ? R’1, ^78° şi se disolvă uşor în apă fierbinte. E de zece ori mai puţin toxic decît nicotină. Face parte din grupul de alcaloizi din grupul nor-nicotinei. Miosmina se găseşte în fumul de ţigări de foi, împreună cu alţi compuşi de descompunere a nicotinei, cum şi. a celorlalţi alcaloizi. HC II HC C— I CH HC -CH II CH H 9. Miozinâ. Chim.: Proteină (globulină) din muşchii animalelor, reprezentînd 10,9% din conţinutul total de proteine al acestora; e un agregat neunitar, polidispers, şi anume un polimer (cu greutatea moleculară puţin sub 1 000 000) al proteinei unitare tropomiozina. Conţine în moleculă acid glutamic, leucină, lizină. Se prezintă, la microscopul electronic, sub formă de fi- o o brile cu diametrul >50---250 A şi cu lungimea pînă Ia 15000 A; prezintă fenomenul de birefringenţă la curgere, datorit moleculelor filiforme orientate paralel şi cu axa fibrei în direcţia curgerii. Miozina, ca orice globulină, e insolubilă în apă pură, dar e solubilă în soluţii de săruri, în alcalii, acizi; prin încălzire, coagulează. Punctul isoelectric e la _pH = 5f4. Se poate extrage din muşchii proaspeţi, prin disolvare într-o soluţie 0,5 de clorură de potasiu sau de clorură de litiu la p\-\ 7--*8, corectarea j&H-ului la 7, şi diluare progresivă, cînd are loc precipitarea miozinei. Miozina acţionează ca o enzimă asupra acidului adenozin-trifosforic pe care ÎI transformă, în timpul contracţiunii musculare, în acid adenozin-difosforic şi un fosfat anorganic, punînd în libertate energie chimică, care e transformată în energie mecanică, necesară producerii contracţiunii. 10. Miozinogen. Chim. biol.: Sin. Miozină (v.), 11. Mipolam. Chim.: Polimer mixt al clorurii de vinii şi al esterilor acidului acrilic. E un material plastic insolubil în majoritatea solvenţilor, rezistent la apă, la uleiuri, alcooli, acid acetic, acid sulfuric, acid clorhidric, acid azotic diluat, soluţii alcaline; se umflă în clorură de metilen şi ciclohexa-nonă; nu e inflamabil; are d.1,34 şi rezistenţa la îndoire circa 1000 kg/cm2. Prin adausuri de plastifianţi se obţine sub forma unei mase cauciucoase, care se prelucrează prin injectare. Fiind elastic şi bun izolant electric, se întrebuinţează ca izolant pentru cabluri, foi, profiluri sau tuburi, ori pentru robinete, în ţesătoriile de mătase artificială sau de bumbac, în fabricile de margarina, etc. Sub forma de plăci poate fi folosit şi la pardoseli pentru laboratoare. Numirea comercială s-a generalizat, şi actualmente se foloseşte pentru majoritatea copolimerilor de clorură de vinii, în special cu acetat de vinii şi cu esterii acrilici. 12. Miquel, teorema lui Geom.: Cercurile circumscrise triunghiurilor formate de patru drepte asociate cîte trei sînt concurente în acelaşi punct M, care e focarul parabolei tangente la cele patru drepte, iar centrele celor patru cercuri sînt situate pe un cerc care trece prin M. 13. Mir. Ind. chim.: Gumă răşină obţinută din diferite specii de Commiphora (familia Burseraceae), în special C. abyssinica Engler, C. Schimperi şi C. mirrha. Pentru colectarea răşinii se practică inciziuni în arbori, producîndu-se o exsudaţie a unei oleorăşini galbene; aceasta, expusă Ia aer, se întăreşte, colorîndu-se în roşu-brun. Se prezintă sub forma de boabe rotunde, neregulate, sau de mase aglutinate, de culoare roşie închisă sau galbenă-cafenie. Spărtura e ceroasă, mirosul e balsamic, iar gustul, aromat, amar şi acru. E parţial solubilă în apă şi în eter. Soluţia alcoolică, după filtrare şi concentrare în vid, dă rezinoidul de mir, masă foarte vîscoasă, solubilă în alcool şi'în uleiuri eterice, care conţine 25***45% răşini, 30---40% gumă, şi 3***8% ulei eteric antrenabil cu vapori de apă. Uleiul eteric e un lichid gros, galben pînă la verde, avînd următoarele caracteristici: di5=0,988—1,024; [a]D= = —29°------93° ; 1,5196---1,5274; indicele de aciditate 0,8“*6; indicele de esterificare 16"*40 ; e solubil în 7*••'10voi. alcool 90%. Constituenţii principali sînt: d-pinenul, dipen-tenul, limonenul, aldehida cuminică, aldehida cinamică, euge-nolul. Mirabilit 120 Miră Uleiul eteric de mir se utilizează foarte frecvent în compoziţiile de parfumerie de tip oriental, avînd miros apropiat de opoponax şi de santal, cum şi în preparate cosmetice, iar rezinoidul' e folosit ca fixator pentru parfumuri. Sin. Smirnă. 1. Mirabilit. 1. Mineral.: Na2S04*10 HaO. Sulfat de sodiu natural, din grupul sulfaţilor metalelor alcaline, cu următoarea compoziţie: 19,3% Na20; 24,8% S03 şi 55,9% HaO. Se formează în lacurile sărate, saturate în sodiu şi anioni de sulfaţi, din regiunile de stepă, prin evaporarea apei la o temperatură mai joasă decît 33° (dacă în soluţie nu se găsesc şi alte săruri solubile) sau prin scăderea temperaturii în timpui toamnei şi al iernii. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus columnar scurt. De cele mai multe ori formează agregate granulare compacte, cruste şi eflores-cenţe. E incolor, uneori turbure, alb-găibui, albăstrui sau verzui, cu luciu sticlos şi clivaj perfect după (100); în alte direcţii prezintă spărtură concoidală. Are duritatea 1,5 * * • 2 şi gr. ^sp. 1,48. Are gust amar-sărat. în aer uscat pierde opt molecule din apa de cristalizare şi se transformă în thenardit (v.) pulverulent, de culoare albă', încălzit peste 32°, se disolvă în propria sa apă de cristalizare. Are indicii de refracţie foarte mici: ^=1,394; 1,396; ^=1,398. Se întrebuinţează la prepararea sodei după metoda Leblanc, în industria sticlei, a vopselelor şi, în Medicină, ca purgativ. Zăcăminte de mirabilit se găsesc în golful Cara-Bugaz, în lacurile din Cazahstanul de nord-est, în Caucazul de Nord, Transcaucazia, Crimeea; în Statele Unite, în Marele Lac Sărat din statul Utah ; în lacurile din Mexic şi din Argentina. Sin. Sarea lui Glauber (nume vechi), Salmirabile Glauberi. 2. Mirabilit. 2. Metg.: Aliaj de turnare pe bază de aluminiu, cu compoziţia: 4,1 % Ni, 0,4% Fe, 0,3% Si şi restul aluminiu. Are mare rezistenţă la coroziune. E întrebuinţat la confecţionarea de piese în industria avioanelor şi a automobilelor, pentru vagoane de cale ferată, etc. 3. Mirador, pl. miradore. Arh.: în arhitectura spaniolă, fereastră cu loggia sau cu balcon, aşezată astfei, încît să permită vederea de-a lungul străzii, spre un peizaj frumos, etc. 4. Miraj, pl. miraje. Meteor. V. sub Optica atmosferei. 5. Miramant. Metg.: Metal dur pe bază de carburi complexe de wolfram, molibden şi tantal, cu compoziţia: 55 % W, 20% Mo, 15% Ta, 2% C şi restul fier. Are duritatea HRA» circa 88---90 kgf/mm2 şi care rămîne nemodificată pînă la temperaturi de circa 1000°. E folosit la confecţionarea de plăcuţe pentru scule aşchietoare. e. Miraşi pl. miraşi. Hidr.: Observator la un post hi-drometric (v.), care are următoarele atribuţii: efectuarea de observaţii asupra nivelurilor şi turbidităţii apei; montarea diagramelor de limnigraf (v.); observaţii asupra fenomenelor de iarnă şi măsurări ale grosimii podului de gheaţă şi ale stratului de zai; prelevare de probe de apă; observaţii asupra duratei şi intensităţii curgerii diverşilor flotanţi; observaţii meteorologice calitative sau cantitative. De asemenea, miraşul îngrijeşte de păstrarea în bune condiţii a utilajului postului hidrometric şi de crearea condiţiilor necesare pentru efectuarea observaţiilor în condiţii normale (de ex.: despotmo-lirea mirei, înlăturarea flotanţilor din jurul ei, efectuarea copcilor de măsură în podul de gheaţă, etc.). 7. Mira, pl. mire. 1. Topog.: Riglă special divizată, cu lungimea de 3-4m, care serveşte la determinarea altitudinilor punctelor (mire de nivelment) sau la măsurarea indirectă a distanţelor (mire tahimetrice). Mirele pot fi dintr-o singură bucată, pliante (v. fig. / a, b, d, e) sau telescopice (v. fig. Ic, f); uneori se folosesc şi mire suspendate (în subteran). Mirele pot fi gradate pe o faţă ori pe ambele feţe si sînt construite din lemn bine uscat sau din invar (pentru lucrări de înaltă precizie). Mirele tahimetrice speciale (v. fig. II) au, pe lîngă diviziunile mici, şi diviziuni mari de la 5---50cm. De asemenea 3 b !. Diverse tipuri d« mire. II. Mire tahimetrice. se utilizează şi mire orizontale de invar, cu lungimea de 2 m (v. fig. III), pentru determinarea distanţelor pe cale indirectă. "în ultimul timp s-au realizat mire logaritmice cari sînt astfel gradate, încît permit citiri egal^ de clare şi uşor de citit, indiferent de lungimea măsurată. în acest scop, mărcile III. Miră de invar. 1) trepied; 2) baterie electrică; 3) lampă electrică de mînă; 4) întreruptor electric; 5) suport (placă de tensiune) cu trei şuruburi de calaj ; 6) nivelă sferică de orizontalizare; 7) braţe tubulare de metal uşor (în axa lor au cîte un fir de invar de 1 m întins sub tensiune constantă, legat de mărcile 8); 8) mărci de vizare (se pot ilumina în întuneric); 9) şarnieră de repliere a celor două braţe tubulare; 10) vizor de aşezare a mirei perpendicular pe linia de vizare. IV. Diviziunile logaritmice (cercurile) şi normale (cifrele) ale mirei. 1) indicele de zero al mirei în formăde pană, proiectat cen-tric pe diviziuni. de diviziune ale mirei au dimensiuni crescătoare proporţional cu lungimea de măsurat. Mira logaritmică (v. fig. IV) are pe partea dreaptă diviziuni normale, iar pe partea stîngă, diviziuni logaritmice. Indexul deplasat pe miră — în formă Miră cu vernter 121 Miră hidrometrică de pană — se proiectează centric peste cea mai apropiată diviziune circulară, ceea ce permite obţinerea unui număr generator L, care se înmulţeşte cu 200. Formulele de calcul* sînt diferite, după cum se utilizează mire orizontale sau verticale. Astfel, dacă se utilizează mire verticale, se obţin: IgD-lg 200 L+A, fg H== Ig 200 L+B, unde D e lungimea orizontală, H e diferenţa de nivel dintre punctul de staţie şi cel vizat, A şi jB sînt valorile cari se extrag din tablourile însoţitoare, în funcţiune de unghiul zemital Z. Dacă se utilizează mire orizontale, formulele sînt: lg£>=Ig200+lgsinZ, IgH-Ig 200+Ig sin Z. Eroarea medie pentru determinări de lungimi efectuate în condiţii obişnuite de lucru e de ±3***i4cm, pentru lungimi pe înclinare pînă la 100 m. Avantajele pe cari le prezintă mira logaritmică sînt următoarele: precizia măsurării nu depinde de lungime; citirile directe se fac pe miră, iar fracţiunile, cu ajutorul micrometrului; se pot folosi şî mire verticale şî mire orizontale; cu o miră de 300 m se pot măsura lungimi pînă la 600 m. î. ~ cu vernier. Topog., Geod.: Miră (v.) gradată în dublicentimetri sau în centimetri, care are pe ea un vernier, construită de obicei ca miră orizontală, susţinută pe un suport verticalizat cu ajutorul unei nivele sferice. Mira se aşază perpendicular pe linia de vizare a tahimetrului, cu ajutorul unui vizor, a cărui axă e perpendiculară pe miră. Această miră serveşte la măsurarea optică a distanţelor în tahime-tria cu dublă imagine, la care obiectivul tahimetrului dă două imagini: una nedeviată, a mirei (printr-o jumătate de obiectiv) şi una deviată, a vernierului (prin a doua jumătate a obiectivului). Dacă niciuna dintre diviziunile vernierului nu coincide exact cu vreo diviziune a mirei, se acţionează, pentru realizarea coincidenţei, un micrometru optic cu placă de sticlă plan-paralelă (v. sub Micrometru optic cu coincidenţă), care dă deplasări mici vernierului în raport cu diviziunile mirei. Citirea distanţei măsurate optic e dată astfel de citirea directă pe miră, citirea pe vernier şi citirea pe tamburul micrometrului optic. La mirele orizontale cu vernier, citirile nu sînt influenţate de refracţia atmosferică atît cît sînt influenţate la cele verticale şi dau, din această cauză, citiri mai precise. 2. ^ cu vernier. Tehn. mii.: Aparat care serveşte Ia reglarea în înălţime şi în distanţă a telemetrului sau a alti-telemetrului folosite în trageri. E format dintr-un tub sau dintr-o bară cu două miei table indicatoare la capete, şi dintr-un dispozitiv de vizare care permite aşezarea mirei perpendicular pe direcţia de vizare a telemetrului. Sin.Stadie de telemetru. 3. ~ de zai. Hidr.: Instrument cu ajutorul căruia se măsoară grosimea zaiului (v.) acumulat sub podul de gheaţă (v. Gheaţă, pod de ~). E format (v. fig. I) dintr-o bară gradată, cu diametrul de 5***7 cm, avînd lungimea pînă la 5 m, care are la capătul inferior o furcă metalică, constituită dintr-un manşon de 10*-*15cm, în continuarea barei, şi din doi dinţi cu hjngimea de 40 cm, situaţi într-un plan perpendicular pe bară şi făcînd între ei un unghi de 20---300. Măsurarea se execută astfel: se introduce mira într-o copcă practicată în podul de gheaţă, străpungînd şi stratul de zai, astfel încît furca să ajungă sub acest strat; se ridică mira încet, pînă cînd furca întîmpină o uşoară rezistenţă, marcînd atingerea suprafeţei inferioare a stratului de zai; se roteşte mira astfel, încît furca metalică să-şi facă loc prin zai şi se opreşte manevra in momentul în care rezistenţa sporită marchează atingerea suprafeţei inferioare a podului de gheaţă; diferenţa dintre notaţiile făcute în momentele marcate de cele două rezistenţe dă grosimea stratului de zai. Efectuînd măsurări de zai într-o serie de copci situate în profilul transversal al rîului (sau al lacului), se obţine o imagine a stratului de zai acumulat sub podul de gheaţă în profilul transversal respectiv (v. fig. II). Măsurătorile de grosime a zaiului sînt folosite la calculul variaţiei debitelor în perioada de iarnă. T4uCf?P' //, Profii transversal prin stratul de zai de sub podul de gheaţa. /. Miră de zai. o) pod de gheaţă; b) zai; c) apă. 4. ~ hidrometrică. Hidr.: Riglă gradată, fixată vertical în cadrul unui obiect de apă (de ex.: o apă curgătoare, un lac, etc.), pentru măsurarea variaţiei nivelurilor suprafeţei libere (a oglinzii)obiectului de apă respectiv. E formată dintr-o serie de plăcuţe de aluminiu (pentru ape dulci), de aliaj de aluminiu şi magneziu (pentru ape sărate şi slab alcaline), şi, rar, de fontă sau de lemn, cu grosimea de 1---2 cm şi avînd lungimea de 0,50 m (sau 1 m) şi lăţimea de 10—15 cm, gradate din 2 în 2 cm (gradaţiile alternînd din 10 în 10 cm) şi cu decimetrii notaţi pe plăcuţe şi în cifre (v. fig. /). Plăcuţele se montează cap la cap cu şuruburi, pe o scîndură de lemn verticală, care se fixează, fie de o construcţie existentă, fie de o instalaţie special construită în acest scop, fie direct pe malul obiectului de apă, cînd acesta oferă condiţiile necesare (de ex. stîncă stabilă, care poate fi cioplită cu o faţă verticală). Mira, care constituie o parte componentă a unui post hidrometric (v.), se montează astfel încît să fie ferită de avarii produse de gheţuri, flotanţi, nave, etc. si în locuri /. Gradaţiile mirei hidrometrice. II. Miră hidrometrică (3), plasată lîngă un pilot (1), Ia care accesul se face pe o paserelă (2). III. Miră hidrometrică fixată pe o talpă de susţinere. I) pilot; 2) miră hidrometrică; 3) talpa de susţinere; 4) blocaj de bolovani. cari un se pot împotmoli uşor. Cea mai simplă construcţie de susţinere a mirei — cînd aceasta nu poate fi aşezată direct pe stîncă —- consistă dintr-un pilot de lemn care se bate Miră 122 Mirban, esenţă de ~ A-A IV. Miră hidrometrică înclinată, urmărind taluzul. pînă la refuz în albia rîului, şi la care accesul, pentru întreţinerea mirei hidrometrice, se face, uneori, pe o paserelă (v. fig. //) executată între pilot şi mal. Cînd baterea pilotului nu e posibilă (din cauza rezistenţei terenului din albie), se foloseşte un pilot montat pe o talpă de susţinere, lestată cu bolovani (v. fig. III). Pentru a evita deteriorarea mirei de gheţuri, flotanţi, etc., se folosesc mire înclinate (cu lungimea de 0,70 m pentru înclinarea de 45°, şi de 1 m, pentru înclinarea de 30°), montate oblic pe mal, astfel încît să urmărească taluzul (v. fig. IV), construcţia desus-ţinere putînd fi, în acest caz, piloţi de lemn sau de beton. Pentru rî-urile de şes, cari au de regulă albii majore întinse şi des inundabile, se folosesc mire pe mai mulţi piloţi, cari sînt, fie mire fixate în scară, şi la cari plăcile de pe un pilot sînt în continuarea plăcilor de pe pi-* lotul vecin (v. fig. V), fie sînt numai o serie de piloţi numerotaţi (v. fig. VI), cu capetele (a căror cotă e stabilită prin nivelment) puţin deasupra niveluluj Amplasarea piloţilor numerotaţi, ficşi, pentru terenului, ^ ^ determinări cu mira hidrometrică mobila, plăci de miră, mă" ^ pilot reper; Nmax) nivelul maxim al apei; Nm;n) ni-surarea^ nivelului Velu! minim al apei; 1, 2, 3...) numărul pilotului, apei făcindu-se, m acest caz, cu ajutorul unei mire mobile (portative), care se aşază pe capul unuia dintre piloţi sau alăturat (v. fig. VII). Cînd accesul la malul apei e dificil, se utilizează mira orizontala (v. fig. VIII), constituită din-tr-o riglă gradată, aşezată pe o consolă, la capătul căreia se găseşte un scripete, peste care trece un cablu legat la un reper mobil, culisant de-a lungul mirei şi care are la celălalt capăt o greutate-flotor. Observaţiile de nivel se execută (de regulă) numai de 2***3 VII. Miră hidrometrică mobilă, pe piloţi, ori pe zi. Deoarece în in- c) alăturată pilotului 5; b) în capul tervalul dintre două citiri pilotului 6. se pot produce variaţii importante ale nivelurilor suprafeţei libere a apei (niveluri maxime sau minime), pentru determinarea lor se utilizează mire de maxim (v. fig. IX a) şi mire de minim (v. fig. IX b), de-a lungul cărora se pot deplasa, numai într-un singur sens, flotoare cari rămîn fixate la nivelul maxim sau minim respectiv. Dacă nivelul apei prezintă oscilaţii foarte frecvente, cari îngreunează citirea nivelului, observaţiile la miră se execută cu ajutorul unui liniştitor de nivel (v,). Pentru determinarea variaţiei zilnice a pantei apei într-o anumită zonă se utilizează mirele de panta, cari consistă din două mire hidrometrice montate în amonte si VIU. Miră hidrometrică orizontală. IX. Mire hidrometrice înregistratoare de niveluri maxime (o) şi de niveluri minime (b). în aval de mira principală (v. fig. X), pentru cari se determină diferenţa de nivel a cotelor zero şi distanţa dintre ele. Pentru a determina cu precizie poziţia mirei şi a fixa această poziţie pentru eventuala reconstituire în caz de avarie, mira hidrometrică se reperează cu ajutorul unor repere speciale, sau folosind reperele construcţiilor existente. Cu ajutorul mirelor hidrometrice se poate determina şi grosimea podului de gheaţă (v. Gheaţă, pod de ~). Mirele respective (mire de gheaţă) au montate la partea inferioară X. Amplasarea mirelor de pantă, o) miră amonte; b) miră principală; c) miră aval. XI. Miră_] pentru măsurarea grosimii podului de gheaţă* 1) placa mirei; 2) cursor; 3) braţ oblic. un braţ oblic (v. fig. XI), a cărui parte rotunjită de sus se găseşte în dreptul gradaţiei zero a mirei, cînd aceasta e în poziţie verticală. Pe miră se mişca în sus şi în jos un cursor care — cînd s-a aşezat pe suprafaţa gheţii — se fixează cu un şurub şi la faţa Iui inferioară se citeşte gradaţia care indică grosimea gheţii. Sin. Miră limnimetrică, Hidrometru, Limnimetru, Limnometru. 1. Mira. 2. Telc.: Sin. imagine de reglaj (v.). 2. Mirban, esenţa de Chim.: Nitrobenzenul folosit în parfumerie (numire comercială). Esenţa de mirban are miros similar celui al migdalelor amare. Se întrebuinţează Ia fabricarea săpunurilor. Sin. Ulei de Mirban. Mlrcen 123 Mirt î. Mircen, Chim.: j>C=CH—CH2~—CH2—C—CH=sCH2 h3c/ II ch2 2-Metil-6-metiIen-2,7-octadien, Hidrocarbură din grupul termenilor aciclici, dimer al isoprenului. Se găseşte în uleiul de Myrcia acris, de verbenă (Lippia citriodora), de Galbanum, Lemongras, etc. Se izolează tratînd uleiul cu soluţie alcalină şi distilînd fracţionat, în vid, repetat, porţiunea nedisolvată. Tratat cu permanganat de potasiu apos se oxidează la acid succinic. Cu bioxid de seleniu se oxidează la mircenol, mircenal şi acid mircenic. Se poate prepara prin isomerizarea [3-pinenului, sau a unei fracţiuni de terebentină bogată în [3-pinen, în stare de vapori. Prin reducerea cu sodiu şi alcool, mircenul trecejn dihidro-mircen, iar prin ozonoliză se obţine acid succinic. în prezenţa acidului sulfuric trece în mircenol. Mircenul formează aducţi; astfel, aductul cu 1,4-nafto-chinona are p.t. 80*“81,5°, iar cel cu anhidrida maleică,34--*35°. Fiind instabil, mircenul se polimerizează prin stocare chiar la temperatura camerei. Se păstrează la rece (3°) şi i se adaugă ca inhibitor 0,1 % p-terţ-butilcatechină. 2. Miriametrice, unde Te/c.: Unde radioelectrice a căror lungime de undă e cuprinsă între 10 şi 100 km; în practică nu se folosesc emisiuni peste 33 km lungime de undă. Undele miriametrice se propagă la mari distanţe cu pierderi foarte mici, atît la suprafaţa solului, cît şi prin refiexiune pe stratele ionosferice D sau E. Ele sînt folosite în radiocomunicaţiile maritime. Pot fi recepţionate şi de submarine, atenuarea lor în apa de mare fiind de ordinul unui decibel pe metru de adîncime. t 3. Miristic, acid Chim.: CH3—(CH2)12COOH. Acid ali-fatic saturat, cu p.t. 54,4°; p.f. 122°/1 mm; indicele de refracţie 1,4308/60°. Acidul miristic e mult răspîndit în natură sub formă de ţrigliceride (v.) în amestec cu trigliceridele altor acizi graşi, în proporţia de 10 % se găseşte în uleiul de peşte şi de balenă, în uleiul de caşalot, în uleiul de nucă de cocos şi de palmier. 4. Miristic, alcool Chim.: CH3(CH2)12CH2OH. a-Oxi-tetradecan, tetradecanol-1. Alcool gras, care se prezintă ţn cristale (din alcool diluat) cu aspect de parafină ; are p.t.38° ; P-f- 760 mm 295-**295J8°; D^°=0,8200; există în două modificaţii solide, una fiind instabilă între 0 şi 34°. Se găseşte în natură sub formă de esteri cu acizi graşi, în grăsimea de balenă, seul de bovine, uleiul de nucă de cocos, uleiul de palmier. Se obţine din aceste grăsimi, în amestec cu alţi alcooli, prin saponificare. Liber, se găseşte în fructele de Ligusticum acutilobum. Sintetic se obţine prin procedeul oxo, prin reducerea catalitică cu hidrogen a acidului miristic sau a esterilor acestuia. Se obţine în amestec cu alcool dodecilic, prin hidrogenarea uleiului de nucă de cocos pe catalizator de cromit de zinc care conţine cadmiu, la 380° şi 189 at. Are proprietăţi chimice comune cu cele ale alcoolilor graşi. Sub formă de sulfat şi, în special, de sare de sodiu a esteruiui cu acidul sulfuric, e folosit în amestec cu sulfaţii altor alcoolj graşi: ca agent de spălare şi ca egalizator 1n industria textilă, în industria pielăriei, ca agent de flotaţie în metalurgie, ca emulgator în cosmetică; ca emulgatorîn polime-rizarea în emulsie şi ca agent de spălare şi curăţire pentru uzul casnic. 5. Miristică, aldehida i Ctiim■« CI II!2)12^H01 oc~OxO" tetradecan. Se prezintă în foiţe cu p.t. 23°; p. f--jQmm ^5°. Se găseşte în uleiul de Ocotea usambarensis şi se prepară din alcool miristic, prin oxidare chimică cu acid cromic, oxidare catalitică cu aer în prezenţa unor catalizatori de argint, sau prin dehidrogenare catalitică în vid. E o aldehidă instabilă; prin stocare se polimerizează şi formează un trimer: o-CH(CI3H27) c13h27ch' )o. O—CH (C13H27) Aldehida miristică e folosită în sinteze chimice. 6. Miristoleic, acid Chim.: CH3(CH2)3-CH=CH(CH2)7COOH Acidul 9-tetra-decenoic. Lichid cu d4O=0,9018; «^=1,4549; indicele de neutraiizare 247,9; indicele de iod 112,2. E un acid gras, monobazic, omolog al acidului oleic. Se găseşte în proporţii mici în grăsimea din lapte, ca şi în uleiurile de animale marine şi în grăsimea din ficatul unor animale. In sursele naturale e însoţit de un isomer de poziţie, acidul 5-tetradecenoic, CH3(CH2)7CH=CH(CH2)3COOH. 7. Mirişte, pl. mirişti. 1. Agr.: Totalitatea tulpinilor retezate, rămase în picioare pe cîmp după recoltarea păioaselor şi a plantelor semănate des (rapiţă, mazăre). Miriştea şi rădăcinile corespunzătoare sînt resturi vegetale cari, introduse în sol, contribuie la creşterea conţinutului în materie organică şi în substanţe nutritive al acestuia. Cantitatea acestor resturi variază în funcţiune de specia şi de soiul plantei cultivate pe terenul respectiv; în medie se obţin 15 q substanţă uscată la hectar, ceea ce corespunde cantităţii de substanţă organică uscată incorporată solului prin gunoirea cu 200 q băligar la hectar, o dată la trei ani. Pentru pregătirea terenului în vederea semănatului plantei următoare, miriştea trebuie întoarsă imediat după recoltare (v. şî Dez-miriştit). 8. Mirişte. 2. Agr. Teren de pe care s-au recoltat cereale păioase şi pe care a rămas miriştea în accepţiunea sub 1. 9. Mirmecit. Petr.: Textură specială a plutonitelor şi a şisturilor cristaline, în interiorul cărora apar particule cu secţiune semicirculară sau în formă de crustă, cari la microscop se prezintă ca baghete aciculare de cuarţ şi plagioclazi. 10. Mirobofan, pl. mirobolani. Bot. V. Corcoduş. 11. extract de Ind. piei.: Extract tanant obţinut din fructul mai multor specii de Terminalia, dintre cari mai importante sînt Terminalia chebula, T. citrina şi T. belIer ica, răspîndite în India şi în Ceylon. Se folosesc, în special, următoarele soiuri demirobolan: Bimlies (Madras), Rajporesşi Vin-gorlas (Bombay). Fructul acestor arbori are forma de prună, de culoare albă-verzuie în stare proaspătă şi brună pînă la negricioasă după uscare. Taninul e conţinut excluziv în pulpa fructului. Din cauza conţinutului mare de substanţe zaharoase, în zemurile tanante, mirobolanul e generator de acizi prin fermentaţie. Taninul se extrage foarte uşor şi dă zemuri de culoare deschisă, din cari se depun însă cantităţi importante de sediment. Se întrebuinţează, în cantităţi mari, în combinaţie cu alţi tananţi vegetali, deoarece singur produce o piele moale şi pufoasă. Se produce şi sub formă de extract solid, care conţine circa 60 % substanţe tanante, sau de extract lichid cu circa 26% astfel de substanţe. 12. Mirt, pl. mirţi. Silv.: Myrtus communis L. Arbore mic, cu înălţimea pînă la 5 m, din familia Myrtaceae, totdeauna verde, originar din regiunile mediteraneene. Are iemn greu, cu structura fină şi omogenă, care se lucrează bine în toate sensurile, şi e foarte rezistent. E întrebuinţat în strungărie, la fabricarea bastoanelor, etc. E un bun combustibil. Scoarţa Mirt, ulei de — 124 Mises, condiţia lui ^ şi frunzele de mirt servesc ia tăbăcit. E cultivat şi ca plantă ornamentală. 1. ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut din frunzele de Myrtus communis L., prin distilare cu vapori de apă. E un ulei galben pînă la verde, cu miros plăcut, răcoritor. Randamentul la distilare e de 0,2% faţă de planta proaspătă. Are d. 0,913—0,929; »2°=1,466-1,470 ; [oc]D=21—26,15°; in-dicele de aciditate 2,7; indicele de esterificare 63***92. Are compoziţia chimică: a-pinen, cineol, dipenten, d-mirtenol, geraniol, nerol. Se utilizează în compoziţii de arome alimentare, în special pentru sosuri de masă; de asemenea, la prepararea de ape de toaletă. 2. Mirus. Metg.: Aliaj antifricţiune complex pe bază de aluminiu, cu compoziţia: 5,3 % Cu, 1,3 % Zn, 1,3 % Si, 1,9 % Fe, 0,9 % Sb, 0,3 % Mn, 0,2% Pb, 0,1 % Ni şi restul aluminiu. Are următoarele caracteristici mecanice: cr^. = 10 —16 kgf/mm3; 8=circa 1%; duritatea HB=60“*70 kgf/mm2; are conductivitatea termică de circa 0,34 cal/cm*s*grd. Avînd duritatea mare în comparaţie cu alte aliaje antifricţiune, duritatea fusului la care se folosesc lagăre construite din acest aliaj trebuie să fie foarte mare. De asemenea, avînd coeficient de dilataţie mare, lagărul respectiv trebuie să aibă un joc mare, iar montajul trebuie făcut cu multă atenţie. Aliajul Mirus poate fi folosit pentru lagăre cu ungere bună, ia presiuni specifice pînă la 100 kgf/cm2 şi viteze periferice pînă la 5--*7 m/s. 3. Miscelâ, pl. miscele. Ind. alim.: Soluţie de ulei în diverşi solvenţi (benzină, tricloretilenă, etc.). Se obţine în faza de extracţie a uleiurilor vegetale din materii prime oleaginoase cu solvenţi, a turtelor de presare, a deşeurilor din industria cărnii şi a peştelui, etc. V. sub Ulei. 4. Mischmetall. Metg.: Sin. Metal mixt. V. sub Piroforice, aliaje 5. Mischweiss. Poiigr.: Sin. Alb amestec (v.). Var. Mişvais. e. MiscibiS. Fiz.: Calitatea unor substanţe sau a unor materiale de a prezenta miscibiIitate (v.) şi putînd forma deci amestecuri omogene. 7. Miscibi!, exploatare cu dop Expl. petr.: Metodă modernă de exploatare a zăcămintelor de ţiţei, consistînd în introducerea unei anumite cantităţi de hidrocarburi cu greutate moleculară relativ mică (44--‘58), înainte de injectarea de gaze, în zăcămînt, pentru dezlocuirea ţhţeiului. Prin disolvarea în ţiţeiul şi (mai imperfect) în gazele dez-locuitoare, se suprimă meniscurile de la contactul ţiţeiului cu faza dezlocuitoare, ceea ce conduce la o extracţie mult mai completă (coeficientul de extracţie ajunge la 0,90--*0,95). O variantă a metodei consistă în realizarea dopului misci-bil cu ambele faze, fără adaus de hidrocarburi străine zăcă-mîntuiui, prin ridicarea presiunii în zăcămînt pînă la o valoare care asigură miscibilitatea totală a hidrocarburilor lichide şi lichefiate în zona de tranziţie gaze-ţiţei. 8. Miscibilitate. Fiz.: Proprietatea a douăsau a mai multor substanţe de a da un amestec omogen, de cele mai multe ori la scară moleculară. Gazele sînt complet miscibile; miscibilitatea în stare lichidă sau solidă poate fi totală sau parţială, uneorj substanţele putînd fi chiar, practic, complet imiscibile. în cazul miscibilităţii parţiale, substanţele se separă în două faze, fiecare fază fiind constituită dintr-o soluţie a uneia dintre substanţe în cealaltă. Concentraţia acestor soluţii depinde de temperatură şi compoziţiile lor tind una spre cealaltă, cînd temperatura variază, fazele devenind identice şi substanţele fiind complet miscibile la o anumită temperatură, numită temperatură critică de disolvare (v. Disolvare, temperatură critică de ~). Cînd se distila un amestec lichid de substanţe parţial miscibile, se obţine un distilat cu compoziţie constantă, cît timp există în lichid cele două faze, după care distilă componentul rămas. Cînd se distilă un amestec de substanţe total miscibile, dacă vaporii substanţei A se disolvă uşor în B şi vaporii lui B în A, există un anumit amestec de A şi B care are o tensiune de vapori mai mică decît a oricărui alt amestec şi, în cursul distilării, distilă cei doi componenţi pînă cînd în lichid rămîne acest amestec, care distilă apoi la temperatură constantă. Dacă vaporii fiecăreia dintre cele două substanţe sînt greu solubili în cealaltă substanţă, există un amestec cu o tensiune de vapori maximă, şi acesta distilă întîi, rămînînd în lichid componentul în exces. Dacă vaporii componentului A se disolvă uşor în B şi vaporii lui B se disolvă greu în A, şi dacă tensiunea de vapori a lui A e mai mare decît cea a lui B, se obţin, în cursul distilării, întîi componentul A pur şi apoi amestecuri de concentraţie crescîndă în B. Printr-un număr destul de mare de distilări, cei doi componenţi pot fi, astfel, complet separaţi. 9. lacuna de Chim. fiz.: Intervalul de concentraţii în care nu e posibilă formarea de cristale mixte între doi sau între mai mulţi componenţi. 10. Misco, metal Metg.: Grup de aliaje Fe-Ni-Cr, cu compoziţia între limitele: 12*• *30% Cr, 30---65% Ni, 1,5% Si, 0,4---0,5% Mn, 0,5--*0,7% C şi restul fier, cu excepţia tipului C, la care conţinutul în nichel ajunge la 8-**10%. Aliajele cel mai bogat aliate (cu circa 60% Ni şi circa 25***30%Cr) au proprietăţi electrice superioare: rezistivi-tatea la 20° = 1 •••1,10 Q mm2/m ; coeficientul de temperatură al rezistenţei electrice = (O^-O^-IO"6 pe 1°C, pentru in* tervalul de temperatură 20**-400°> respectiv (0,2---0f8)-10‘6 pe 1°C, pentru intervalul de temperatură 20**-1000°. Au rezistenţă mare la coroziune şi la temperaturi înalte, putînd funcţiona pînă la temperaturi de regim de 1250°. Aliajele din grupul metal Misco sînt folosite pe scară mare pentru rezistenţe electrice. Var. Misco-metal. 11. Misenit. Mineral.: 6 KHS04*K2S04. Sulfat de potasiu natural, întîlnit ca eflorescenţe în unele tufuri vulcanice. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoarea albă, cu luciu mătăsos. 12. Mises, condiţia lui Plast.: Relaţia dintre componentele tensorului tensiunilor cracare caracterizează stadiul de deformare plastică al unui corp solid, de forma: O) sijsiJ=2^s /,y=i,2,3, în care s.j = a.j — a$.j e deviatorul tensiunilor (v. Deviatorul • r-^ ^11 “F Ctoţi 4“ CToo tensiunilor, sub Deviator 2), a=———ţ——-1 e tensiunea medie, iar S.j (8^=1 dacă i—j, S.j =0 dacă i^fcj) e tensorul lui Kronecker, ts fiind limita de plasticitate la forfecare pură. Condiţia lui Mises presupune că materialul e perfect plastic (v. Plasticitate), adică e lipsit de ecruisare. Condiţia (1) a fost extinsă în mai multe moduri şi pentru materialele ecruisabile (v. Consolidare 1). De exemplu, se presupune că, în timpui deformării plastice a unui material ecruisabil, 1 între al doilea invariant -Trs-.-s. - al deviatorului tensiunilor 2. *J 1 şi al doilea invariant — e.-e;: al deviatorului deformaţiilor e 2. satisfăcută o relaţie de forma: (2) sifij=f (eklekî> >• J' k’ /= 1' 2' 3' în care = e deviatorul deformaţiilor, s.,* e ten- tj ij ij * i] sorul deformaţii lor, s = e deformaţia medie, / e o funcţiune strict crescătoare. Mises, teoria lui 125 Mistelă Dacă materialul e ecruisabil, dar şi compresibil, în generalizarea relaţiei (1) trebuie să intervină, afară de al doilea invariant al deviatorului deformaţiilor, şi tensiunea medie a: (3) susirF^ki'ki ’a) '■ J< /=1-2-3- Relaţiile (1) şi (2) sînt aplicate în special metalelor, pe cînd relaţia (3) e aplicată în special diferitelor tipuri de pămîn-turi. Toate trei sînt în foarte bună concordanţă cu experienţele, Pentru diferite tipuri de materiale plastice au fost stabilite anumite condiţii de plasticitate, variante ale condiţiilor de mai sus (v. sub Plasticitate). Sînt utilizate adeseori diferite reprezentări geometrice ale condiţiilor (1),#*(3). într-un spaţiu tridimensional al tensiunilor principale gv a2, a3, condiţia (1) se reprezintă printr-un cilindru circular (v. sub Cilindrul iui Huber-Mises), iar într-un spaţiu al deviatorilor sv s2, s3, prin sfera avînd ecuaţia: JÎ + 4 + Ji = 2aJ. Atît cilindrul cît şi sfera au raza constantă în cursul deformării plastice a corpului. Condiţia (2) se reprezintă, de asemenea, printr-un cilindru circular sau, respectiv, printr-o sferă, cu rază variabilă în cursul deformării plastice a corpului. în spaţiul tensiunilor principale, relaţia (3) reprezintă un con circular, al cărui vîrf, în timpul deformării plastice, se deplasează de-a lungul dreptei a1 = a2 = a3. i. Mises, teoria lui Plast.: Una dintre teoriile clasice, macrofizice şi de bază, ale Teoriei plasticităţii, în care se neglijează deformaţiile elastice şi se presupune că între vitezele de deformare-şi deviatorul tensiunilor s.j există o relaţie de forma: CO sij’=V-sij 7=1 2,3, n care jxe un factor de proporţionalitate variabil şi apriori necunoscut. Pentru determinarea lui se ataşează la relaţiile (1) şi o condiţie de plasticitate (v. sub Plasticitate). De obicei se ataşează o condiţie de plasticitate de tip Mises (v. Mises, condiţia lui ~); dacă condiţia de plasticitate e de forma: (2) /. y-1.2.3. factorul jx e dat de: fiind limita de plasticitate la forfecare pură. La relaţiile (1) se pot ataşa şi alte condiţii de plasticitate (v. sub Mises, condiţia lui~) cari să determine pe jx. Prin teoria Iui Mises se înţelege, de obicei, ansamblul relaţiilor (1) şi (2) care defineşte un corp plastic, incompresibiI, perfect plastic şi plastic rigid (v. Plasticitate). Aceasta e teoria curgerii plastice, în sensul că relaţia dintre tensiune şi deformaţie (numită uneori legea de curgere) e diferenţială. Ea e utilizată în cazuri te în cari deformaţiile plastice sînt mari, cele elastice putînd fi neglijate; aceasta are loc, de exemplu, în multe procese de Prelucrare a metalelor. în teoria laminării, trefilării, presam, aşchierii, etc., se utilizează de obicei teoria Iui Mises. O particularitate importantă a teoriei lui Mises consistă ln faptul că ea nu reflectă în nici un fel proprietăţile de viscozitate ale materialului, după cum rezultă din procedeul de determinare a factorului [x, care face ca relaţiile (1) să !e onr^ogene şi de ordinul zero în derivatele în raport cu timpul. 2- Mishima, aliaj Elt,, Metg.: Aliaj pentru magneţi permanenţi de tipul aliajelor magnetic dure (v. sub Magnetice, .:Jjnateriale Alni, cu următoarea compoziţie: 1G---40 % Ni, u1Q---2Q%AI şi restul fier. 3. Mislic, pl. mislicuri. Pisc.: Plasă de mînă folosită la pescuitul pe rîuri. (Termen regional.) 4. Mispichel. Mineral.: FeAsS. Sulfoarseniură de fier naturală, din grupul piritei, cu compoziţia chimică: 34,3% Fe, 46% As, 19,7% S. Conţine uneori cobalt, mai rar nichel, stibiu şi, adeseori, aur. Se formează pe cale hidrotermală, separîndu-se Ia tem- peraturi mai înalte şi constituind, împreună cu alte sulfuri, zăcăminte filoniene şi metasomatice. Ca mineral accesoriu, mispichelul se întîlneşte în zăcămintele de staniu, wolfram, bismut, cupru, plumb, zinc, etc., asociat adeseori cu cuarţ, turmalin, feldspaţi, mice, etc. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus bine dezvoltat, columnare scurte, bacilare, aciculare şi bipiramidale. Sînt caracteristice striaţiuniie feţelor paralele cu axa c şi maclele în cruce (v. Maclă). Ca forme de agregare se întîlnesc mase compacte, agregate granulare şi bacilare. Are culoarea albă de staniu pe feţe şi cenuşie de oţel în spărtură, adeseori cu reflexe gălbui; urma e neagră-cenuşie, cu nuanţe brune, iar luciul e metalic. Prezintă clivaj pronunţat după (110) şi (001). Are duritatea 5,5-**6 şi gr. sp. 5,9---6,2. Frecat, degajă miros de usturoi. Se alterează uşor în scorodit (v.)f colorat în tonuri gălbui şi verzui. Minereurile cari conţin mispichel reprezintă sursa principală din care se obţin diverşii compuşi ai arsenului, întrebuinţaţi în agricultură pentru combaterea paraziţilor, în industria vopselelor, în tăbăcărie şi în alte ramuri ale industriei chimice. Zăcăminte de mispichel, împreună cu alte sulfuri, în cari predomină mispichelul, se găsesc la: Cocicar (la sud-vest de oraşul Celiabinsk), Uci-lmciak în munţii Talask-Alatan, Darasum în Siberia orientală; la Boliden (Suedia), etc. în ţara noastră se găseşte în zăcămintele hidrotermale de la Baia de Arieş (Munţii Apuseni) şi la Baia Borşa. Sin. Arseno-pirit. 5. Missal. Poiigr.: Corp de literă avînd 48 de puncte tipografice (18,5 mm). 6. Mississippian. Stratigr.: Prima epocă (seria inferioară) a Carboniferului din America de Nord, discordantă peste Devonian. Cuprinde următoarele diviziuni şi asociaţii de faună: Etajul Midcontinent Appalachi Namurianul inferior Viseanul superior Calcare cu Eumorphoceras şi Goniatites crenistria (Ch ester) şisturi roşii şisturi şi gresii calcare Viseanul inferior Calcare cu Melonites şi Goniatites striatus (Meramec) lacună Tournaisian Calcare cu Productus striatus (Osaga) Calcare cu Aganides şi Peri-cyclus (Kinderhook) gresia de Pocono, cu intercalaţii de calcare marine 7. Missourian. Stratigr.: Etaj superior al Pennsylvania-nului (Carboniferul superior) din America de Nord, echivalent cu Gjelianul din basinul Moscovei. E discordant (faza asturică) pe seria de Des Moines sau Strawn (Westfalian B şi C) şi suportă în discordanţă (faza marathoniană) formaţiunile de Virgil, Cisco superior sau Wolfcamp (Sakmarskian). 8. Mistelâ. Ind. alim.: Must de struguri Ia care s-a adău^ gat alcool (de preferinţă alcool din vin), în scopul opririi fermentaţiei. Concentraţia în zahăr şi în alcool a mistelei Mistral 126 Mişcare variază în funcţiune de proporţia părţilor componente şi de concentraţiile lor. De obicei, concentraţia în alcool e de 16% (în volume). 1. Mistral. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de 2. Mistreţ, pl. mistreţi. Zoo/. V. sub Porcine. 3. Mistrie, pl. mistrii. Cs.: Unealtă constituită dintr-o placă plană şi subţire de oţel de diferite forme (dreptunghiulară, trapezoidală, triunghiulară, rombică, etc.) şi dimensiuni, care are fixat la unul dintre capete un mîner de lemn, şi care e folosită la executarea zidăriilor, pentru în- mişcarea punctului supus la legaturi, sub acţiunea, de exemplu, a forţelor elastice, pe o curbă sau pe o suprafaţă (fără frecare sau^cu frecare), etc. în raport cu un sistem de referinţă cartesian considerat fix, faţă de care poziţia unui punct e determinată de vectorul lui de poziţie: r = xi+yj -tţk , mişcarea punctului e dată prin ecuaţiile parametrice: x=q?1(/); y~Wz(J) Şi Z—'n car> parametrul t e timpul, iar în cazul cînd parametrul folosit e un unghi sau o lungime X: Ar=3(X), unde X=/(/). Ecuaţia traiectoriei, adică a locului geometric al poziţiilor succesive ale punctului material, rezultă eliminînd parametru,'variabil din ecuaţiile parametrice; se obţin două ecuaţii de forma: QiC*- j. s)=0; $20*.y.s)=o. Viteza punctului material e derivata de ordinul întîi a vectorului de poziţie în raport cu timpul: v=±r = xi -f yj i- Tipuri de mistrii. o) mistrie dreptunghiulară, mare, pentru lucrări de mozaic; b) mistrie dreptunghiulară, mică, pentru lycrări de ipsos; c) mistrie triunghiulară pentru lucrări de ipsos; d) mistrie trapezoidală, pentru lucrări de zidărie şi tencuieli; e) mistrie trapezoidală cu vîrful rotunjit, pentru lucrări de zidărieşi tencuieli. tinderea mortarului pe asizele acestora, pentru umplerea rosturilor verticale şi curăţirea de mortar a feţelor zidăriei, la aplicarea pe pereţi a mortarului, a tencuielilor, şi la netezirea sumară a acestora, la executarea mozaicurilor şi a stucaturilor, la netezirea betonului turnat în cofraje, etc. (v. fig.). 4. Mistrie ascuţita. Ut., Metg.: Sin. Inimioară (v,). V. şl sub Formare, unelte de 5. Mişcare, pl. mişcări. Mec.: Schimbarea în timp a poziţiei corpurilor sau părţilor lor în raport cu un sistem de referinţă. Mişcarea unui mobil faţă de un sistem de referinţă inerţial fix dat se numeşte convenţional mişcare absoluta; mişcarea lui faţă de un sistem de referinţă mobil în raport cu primul se numeşte mişcare relativa (în special cînd cel de al doilea sistem e neinerţial), iar mişcarea acestui sistem faţă de sistemul ales fix se numeşte mişcare de transport (de antrenare, de tîrîre, conducătoare). După corpurile cari se mişcă, se deosebesc: mişcarea punctului material, mişcarea sistemelor de puncte materiale, mişcarea solidului rigid, mişcarea mediului continuu, care poate fi solid deformabil, fluid, gazos, etc. Fiecare dintre acestea se împart în mişcări mai simple, după caracteristicile lor. Mişcarea punctului material: Din punctul de vedere cinematic, mişcarea punctului material se numeşte: după traiectorie: mişcare rectilinie, respectiv mişcare curbilinie (circulară, eliptică, pe elice, etc.); iar după modul de parcurgere a traiectoriei: mişcare uniformă, variată, uniform variată, oscilatoare, etc. Din punctul de vedere dinamic, mişcarea punctului material poate fi: mişcarea punctului liber, în vid, de exemplu sub acţiunea gravitaţiei, sub acţiunea unor forţe centrale sau nu ; Viteza e tangentă la traiectorie şi are modulul]* (=Vx2-f j2-f-^2, iar direcţia ei poate fi dată prin cosinusurile ei directoare: cosoc = j^; cosp=p~; cos y—pr ■ H rl rl Acceleraţia punctului material e derivata a doua a vectorului de poziţie în raport cu timpul: a = p — r=xi -jryj + Valoarea ei absolută se determină prin \a |=Vx2 + J2+ Z2,» 5C 9 iar direcţia ei, prin cosinusurile directoare: cos a1 = pr n y K cosl3i=n; cosYi=pr • \a\ \a\ în coordonate cilindrice (p, 9, %), mişcarea poate fi descrisă de ecuaţiile parametrice: p =fx (/); 9=f2 (/); /3 (/). Ecuaţia traiectoriei poate fi reprezentată prin (p, 9, ^) = 0 şi (p» =rco, iar acceleraţia lui e centripetă:^=rco2, unde r e raza cercului. Mişcarea circulară uniform variată e caracterizată prin acceleraţia unghiulară s constantă. Viteza punctului e ^=rco, iar acceleraţia lui e tf=ry co4+s2, vectorul acceleraţie a făcînd cu raza un unghi cp dat de tg 9“~2» con' siderat în sensul mişcării, cînd aceasta e accelerată, şi în sens contrar, cînd mişcarea e întîrziată (încetinită). M / ş c a r e a eliptică, parabolică şi i p e r b o-li c ă (mişcarea pe o conică) constituie cazuri particulare ale mişcării curbilinii, caracterizate prin faptul că traiectoria 'Punctului e o elipsă, o parabolă sau o iperbolă. Aceste mişcări seîntîlnesc, în special, în cazul mişcării punctului sub acţiunea unei forţe centrale. Mişcarea c i c I o i d a l ă e mişcarea punctului pe o cicloidă normală, ale cărei ecuaţii parametrice sînt *r=r(0— — sin 0), jf=r(1 —cos 0), unde r e raza cercului generator. Dacă traiectoria e o epicicloidă sau o hipocicloidă, mişcarea punctului se numeşte mişcare epicicloidală, respectiv mişcare hipocicloidală. Mişcarea pe elice se caracterizează prin traiectoria punctului material, care e o elice dată în coordonate carte-siene de ecuaţiile x—r cos 0; y—r sin 0; %=r6 tg oc; o carac-eristică^ importantă a elicei o constituie pasul, lungimea măsurată pe generatoare, care corespunde unei rotaţii com-^ M ,m J'Urul axei ellce'' a cărei expresie e: p—lLur tg a. • M/şcarea fi goi dă e mişcarea punctului caractere Zhi ^nn ^aPtu* ca traiectoria lui face parte din familia în+"l P num'te figoide. Ca aplicaţie, această mişcare se 1 neşte la studiul zborului unui avion cu motorul oprit. lŞ.Ca[eabrahistocronă e mişcarea punctului ţ rac ®riz5tă prin faptul că traiectoria descrisă de punct ei+re-. oua puncte date se realizează pe drumul care necesita timpul cel mai scurt. işcarea relativă a punctului material e mişcarea în raport ^ ®rent'al nnobi! faţă de cel considerat fix. Faţă de relaţia1* peferinţă. fix, poziţia punctului M e dată de = + r. Viteza absolută v a punctului M e dată de cuf- unde — [derivata locală (relativă) a vectorului r] e viteza relativă vf a punctului, iar expresia ^=r0+coxr e viteza lui de transport. Acceleraţia absolută a punctului M e dată de expresia: _ ~ — _— ~ q) 2 f — n) r tf = ^0+ex?'tWX(a)X/')+ —+ 2 CO X : c)*2 a* a — af + ar + ac, 0)2r unde a =—— (derivata locală de ordinul al doilea a vecto-r cK2 — — ---------------------------- rului r) e acceleraţia relativă, a— 2co x— e acceleraţia Co- riolis (complementară), iar termenul a— tf0-fsxr+co x(co xr) e acceleraţia de transport. Mişcarea punctului material sub acţiunea unei forţe centrale e mişcarea lui sub acţiunea unei forţe a cărei direcţie trece permanent printr-un punct fix: F —F r Ecuaţia mişcării e dată de relaţia: m { (V — r02) p + 2 (r 0 + rd) s }—F , care se descompune în ecuaţiile: m{r—r02)=F; 2r0-|-r8 = O. Prin integrarea ecuaţiei a doua se obţine: r*Q~C, în care C e constanta ariilor; ţinînd seamă de expresia vitezei areo-lare O, se poate scrie: C 1 n=T=T^9. Mişcarea unui punct material sub acţiunea unei forţe centrale se produce cu viteză areolară constantă. Traiectoria descrisă de mobil sub acţiunea forţei centrale e o curbă plană, planul trecînd prin punctul fix. Ecuaţia traiectoriei se obţine din ecuaţiile de mişcare, înlocuind derivata r în funcţiune de derivatele în raport cu 0. Efectuînd calculele, se obţine ecuaţia lui Binet: d2 d02 r F-r2 mC2 r2d0. 1 f Expresia timpului e dată de relaţia: t= în cazul atracţiunii universale, forţa centrală e: — / *mM - F=J-— ------P şi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale are forma: =^4cos0-F-Bsin 0 + JM C2 ' Mişcară 128 Mişcare Traiectoria are următoarea expresie: P 1 4~ 6 cos (0 — 0O) in care p* C2 *f-M şi e* /•M Constanta ariilor are expresia C—rQvQ sin oc, în care r0 şi p0 sînt poziţia şi viteza iniţială; M e masa; / e coeficientul de atracţiune; oc e unghiul format de direcţia razei vectoare şi a vitezei. Dacă e>1, traiectoria e o iperbolă; dacă e=1, traiectoria e o parabolă; dacă e<1, traiectoria e o elipsă. Mişcarea punctului material sub acţiunea unei forţe elastice e caracterizată prin faptul că forţa e proporţională cu deplasarea dintr-o anumită poziţie a punctului. Dacă se notează această deplasare cu r, se ajunge la relaţia: mr — — Kr, care, proiectată pe o axă, se scrie: mx— — Kx, Soluţia generală e: x—Cx cos v/ + C2 sin v/, :unde v = V-- y m Constantele Cx şi C% se determină cu ajutorul condiţiilor iniţiale. Dacă x0 şi p0 sînt spaţiul şi viteza în momentul iniţial, ecuaţia generală devine: Vn . x—x0 cos v/H------sin v/ , adică o mişcare oscilatoare armonica. Cînd mişcarea punctului material se face sub acţiunea unei forţe elastice şi a unei forţe rezistente de tipul forţei de frecare vîscoasă pe care o întîmpină punctul (din partea unui mediu sau a altor agenţi), ecuaţia de mişcare devine: - Kx — K0x sau x +2 H-v|x = 0, cu ecuaţia caracteristică: r2 -f 2 VjrH- vf=0, care are rădăcinile: = -V1±VV1-V2=-V1±^'. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcini complexe, mişcarea e dată de ecuaţia: -V în acest caz se obţine o mişcare oscilatoare amortisată. în cazul în care ecuaţia caracteristică are rădăcini reale, soluţia generală a ecuaţiei are forma: şi reprezintă o mişcare aperiodicâ caracteristică situaţiilor în cari intervin frecări mari. Cînd mişcarea punctului material se produce sub acţiunea unor forţe elastice şi a unei forţe armonice exterioare, ecuaţia de mişcare are forma:* x + v2x—p sin co/. Soluţia generală a acestei ecuaţii are forma: sin v/ + Cg cos v/+Xq*. Soluţia particulară x0 are expresia: x0*=A cos co/+B sin co/, dacă co =£ v x0=®=/ (A cos co/ + B sin co/), dacă co«® v. în primul caz, co=£v, efectuînd calculele şi identificînd termenii, se obţine soluţia generală: *i = ^1 cos v/ + C2 sinv/ + - - sin v/. Oscilaţiile sistemului se obţin suprapunînd două oscilaţii, şi anume: oscilaţia de pulsaţie co, numită oscilaţie forţată, şi oscilaţia de pulsaţie v, numită oscilaţie proprie. Dacă co =/= v, dar v — co = e o valoare foarte mică, ecuaţia de mişcare se poate aduce la forma: p . £/ x~ .--------sin _ cos COS 1 şi reprezintă o mişcare oscilatoare de pulsaţie co şi amplitu- P st dine variabilă: A=^— sin — ■ cos 2 în a! doilea caz, co —v, soluţia generală a ecuaţiei are forma: x—t (A cos co/ + -B sin co/). Efectuînd calculele de identificare, ecuaţia devine: x——-—-/ cos co/, L CO şi reprezintă o mişcare oscilatoare armonica de pulsaţie co şi de amplitudine variabilă: A——t. Amplitudinea creşte zco cu timpul, depăşind orice limită, provocînd fenomenul de rezonanţă. Cînd, afară de forţele de mai sus, intervine şi o forţă de frecare, proporţională cu viteza, ecuaţia de mişcare are forma: x + 2 + v2x=sin co/. Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sînt complexe şi au forma: — Viitp/* Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale are forma: x—e~Vxt [Cx cos (3/ + C% sin f}/] +A sin co/+jB cos co/. Efectuînd calculele pentru identificarea termenilor A şi B se obţine: A — - 2 co p 4 vf co2 H-(vi-~ co*) ?'B= (v2 — co2) p 4 vf co*4-(v2— co2)1* După un timp suficient de |ung, primul termen din ecuaţia mişcării care-l conţine pe e'Vxt devine neglijabil. Dacă co = v1( ecuaţia mişcării după un timp suficient de lung devine: * • sin co/. I CO V, Dacă frecările sînt mici, valoarea lui vx e foarte mică şi amplitudinea mişcării oscilatoare e foarte mare, se produce rezonanţă. Mişcarea punctului de masă variabilă e mişcarea punctului care, în cursul mişcării, primeşte-din exterior sau elimină spre exterioro parte din substanţa sa, masa sa devenind astfel Mişcare 129 Mişcrre mai mare, respectiv mai mică. în acest caz, ecuaţia fundamentală a diriamicii are forma: d . - - âm - —— (mp) = F +-—Uf d/ d t u fiind viteza relativă a particulelor expulsate sau primite. Problema are aplicaţii în mişcarea rachetelor şi a avioanelor cu reacţiune. Mişcarea de libraţie e un caz particular al mişcării punctului atras de două centre fixe C şi C', cu forţe invers proporţionale cu distanţele: MC — r şi MC'=r'. în studiul acestei mişcări a punctului se iau drept coordonate generalizate coordonatele eliptice introduse de lacobi: 1 1 \ = — (r + r'y. y. = —(r-r’), astfel încît: X=const. să reprezinte o elipsă cu semiaxa mare egală cu X, iar [x = const. să reprezinte o iperbolăcu semiaxa mare egală cu [x. Focarele celor două şiruri de curbe se găsesc în C şi C\ curbele tăindu-se ortogonal; se pun condiţiile: Valoarea minimă a expresiei r-ţ-r' — l c = CC' şi rezultă X > c. Valoarea maximă a expresiei r—r' — 2c şi rezultă deci X ;> c > pi. Ecuaţiile cartesiene ale elipselor şi iperbolelor sînt: r ■ = 1. y* — c Se notează: cp(X)-2(X2-c2) [A X2 + (V + f’) X + a] ^([x) = 2([x2 — c2) [h\t? + (c — c') [x + a]; dacă X1( X2, respectiv [i2, sînt cele două rădăcini simpie ale ecuaţiilor ________ undeco şi e sînt viteza unghiulară, respectiv acceleraţia unghiulară. Pentru studiu! mişcării se alege de regulă un sistem de axe Oxjz solidar cu corpul, axa O% fiind chiar axa de rotaţie, şi se aplică cele trei teoreme generale ale Mecanicii: teorema impulsului, teorema momentului cinetic şi teorema energiei. La aplicarea teoremelor impulsului şi a momentului cinetic trebuie să se ţină seamă că sistemul de referinţă ales e mobil şi că derivatele au expresiile: 3H H= a* -f- co x H , K—^~—!- co x K , 0/ q)K — în cari ---- si -— sînt derivatele locale ale vectori lor impuls H O-* ' O* ___ şi moment cinetic K, în raport cu timpul, iarco e viteza unghiulară. Proiectînd pe axele sistemului relaţiile date de cele trei teoreme, se ajunge la şase ecuaţii de mişcare: -Ms j'0—Mco2x0 = MzXq — Mco2 j0 = ■■X- R1x+R2x ' -Y + Riy+R2y, O-Z+R^+R^, * = JLx~*R2y 2x ’ -Jxze+Jj>za' ~ J+ JxZ0i2 = Jft-y + J*e = Jlr z ^’^z ’ în cari M e masa carpului; s e acceleraţia lui unghiulară; xQ, jyQ sînt coordonatele centrului de greutate al corpului; 9 Mtşear® 130 Mişcare X, Y, Z, sînt proiecţiile forţei exterioare R; R^, JK.^ , R^, s’nt Pr°'ect'^e reaciiunilor R1( R2 din punctele fixe Ox, 02 de pe axă; h e distanţa 0102, ^ JfLy.' JfLy' sînt proiecţiile momentului Jfi. Mişcarea solidului cu un punct fix e o mişcare de rotaţie în jurul unei axe variabile, numită axă instantanee de rotaţie, care trece permanent printr-un punct fix. Mişcarea faţă de un reper fix poate fi definită prin-trei parametri Independenţi. în acest scop se folosesc unghiurile lui Euler (v. Euler, unghiurile lui ~~) 4^-9- Oi se consideră mişcarea cunoscută, dacă se cunosc funcţiunile: = 9=ţ>(/) şi e=e (/). Mişcarea se determină pe baza ecuaţiilor lui E u I e r (v. Euler, ecuaţiile lui —), cari se obţin aplicînd teorema momentului cinetic în raport cu punctul fix: y)1»j™K = Jtlx • //Vf (Jx-Jz)wz + (Jy-Jx^x 0iy=.Mz ■ Ecuaţiile lui Euler nu au putut fi integrate decît în anumite cazuri particulare, dintre cari trei sînt mai importante: 1) Cazul Euler-Poinsot, care se caracterizează prin faptul că momentul rezultant în raport cu punctul fix e nul: 0. 2) Cazul Lagrange-Poisson, care se caracterizeaza prin faptul că elipsoidul de inerţie în raport cu punctul fix e un elipsoid de rotaţie, iar centrul de greutate se găseşte pe axa acestui elipsoid. 3) Cazul Sofia Kovalevskaia, care se caracterizează prin faptul că elipsoidul de inerţie în raport cu punctul fix e de asemenea de rotaţie, iar centrul de greutate se găseşte în planul ecuatorial xOy şi /^=/^=2/ . în cazul mişcării solidului cu punct fix, vectorul co e variabiI. Locul geometric al axei de rotaţie faţă de sistemul fix e un con numit con herpolodic, iar faţă de sistemul mobil, un con numit con polodic. Legate de numirile date unghiurilor lui Euler, se deosebesc mişcarea de precesiune, mişcarea de rotaţie proprie şi mişcarea de nutaţie (v. Precesiune; Nutaţie, mişcare de — ; Rotaţie, mişcare de — proprie). Mişcarea generală a solidului rigid e compusă, într-un punct O, din două mişcări, una de rotaţie, cu viteza unghiulară co, şi una de translaţie, cu viteza de translaţie Vq , vectorii co şi Pq avînd orientări oarecari. Distribuţia vitezelor şi acceleraţiilor în mişcarea generală a solidului e dată de relaţiile: PM = P0 iw x r ^M~ao+£ X r+co x (co x r). în cazul mişcării generale, distribuţia vitezelor se caracterizează prin cîteva proprietăţi geometrice. a) Proiecţiile vitezelor a două puncte O, M ale solidului rigid pe dreapta OAf de versor [/., care uneşte aceste puncte, sînt egale: VM * 'x ~ vO' ^ ^ (co x ( )l^ ' *11 sau ^•{x = /-'0,«=:COn st. b) Proiecţiile vitezelor diferitelor puncte'ale solidului rigid pe direcţia^vectorului co sînt constante. Versorul direcţiei vectorului co fiind ux> proiecţia vitezei unui punct M e: vM'u^~vOui ^ (a) x OM) =/^Q*^l==const. După poziţia vectorilor co şi u se deosebesc două mişcări particulare importante, şi anume: mişcarea plan-paralelâ (coX«) Ş> mişcarea elicoidalâ (co || u). în mişcarea cea mai generală a solidului rigid, distribuţia de viteze e identică cu aceea a unei mişcări elicoidale, care se produce în jurul axei instantanee a mişcării. Pornind de la relaţia de distribuţie a vitezelor: v — Vq -f co x r şi proiecţiile pe axe: v*rvox+<*y^~ în tehnică se deosebesc: mişcare principală (v.) şi mişcare secundară a unui mobil, după cum e sau nu e efectuată conform scopului în care a fost destinat mobilul. 1. ~ de revenire. Tehn.: Mişcare efectuată la o maşină de prelucrare pentru ca — după ce s-a efectuat o parte din prelucrare — să se readucă fie unealta, fie obiectul prelucrat, într-o nouă poziţie de prelucrare. Mişcarea de revenire poate fi efectuată cu mecanismul principal sau cu mecanismul de înaintare. 2. ~ diurnei. Astr. V. Diurnă, mişcare 3. ~ impulsiva. Mec.: Mişcarea corpurilor, în cazul cînd se produc variaţii bruşte de viteză, iar asupra corpurilor acţionează forţe de intensităţi foarte mari, a căror durată e foarte mică. De regulă, în studiul mişcărilor impulsive, adesea se neglijează forţele cari acţionează în mod curent asupra corpurilor (greutatea proprie, frecările, etc.), deoarece forţele cari produc ciocnirea sînt de regulă mari. în studiul mişcărilor impulsive, în mod practic se utilizează, în locul forţelor, percusiunile definite de relaţia P^Jg-F'd/, unde t e intervalul de timp foarte scurt în care forţa acţionează asupra corpului. Pentru studiul mişcărilor impulsive se folosesc teoremele generale ale Dinamicii. Teorema impulsului, în cazul^mişcărilor impulsive, se exprimă sub forma: H2—H1 = = £P, unde Hv H2 reprezintă impulsul întregului sistem la începutul şi la sfîrşitul mişcării, iar JJP e suma percusiunilor exterioare. Teorema momentului cinetic, apli-£atăjn cazul mişcărilor impulsive, se exprimă sub forma ^2""^i=SrxP, unde Kv K2 sînt momentele cinetice pentru mtregul sistem, în raport cu un punct O înainte şi dupăcioc-mre, iar rxP reprezintă suma momentelor percusiunilor exterioare cari acţionează în raport cu acelaşi punct. 4. ~ panoramica. Cinem.: Rotirea camerei de luat vederi, W timpul filmării, în jurul unei axe verticale sau orizontale, *n scopul obţinerii unui efect artistic. 5. /v/ perturbatoare. Tehn.: Sin. Mişcare secundară (v.). 6* ^ principala. Tehn.: Mişcarea funcţională a unui mobil, cum e cea a unui vehicul sau a organelor mobile ale unei ^aşim\ condiţionată constructiv. Mişcarea principală se studiază, în general, în raport cu un sistem de referinţă care nu e legat de mobil. — La vehicule sau la maşini rulante, mişcarea principală e deplasarea acestora, pe sol sau subteran, în apă (la suprafaţă sau sub apă) şi în aer. Mişcarea principală se numeşte: rulare (v.)f la vehiculele terestre cu roţi. sau cu şenile, ca şi Ia maşinile de transport rulante; pQtmare (v.) la vehiculele terestre cu patine;, navigaţie (v. Navigaţie 1), la nave sau la îmbarcaţiuni; zbor (v.), la aeronave. — La maşini prelucrătoare, mişcarea principală se numeşte mişcare de lucru (v.), care e efectuată de organele mobile ale acestora. Mişcare de lucru: Fiecare dintre mişcările efectuate de organele mobile ale unei maşini prelucrătoare, cari se obţin prin intermediul mecanismului ei organic, pentru o anumită operaţie. Mişcările de lucru pot fi principale şi secundare, ultimele putînd fi mişcări de avans şi de pătrundere. Mişcare de lucru principală: Mişcarea caracteristică a unei maşini, efectuată pentru a realiza o anumită prelucrare, cum sînt aşchierea, forfecarea, mărunţirea, etc. Această mişcare se obţine prin intermediul lanţurilor cinematice principale ale mecanismului organic al maşinii, fiind deplasată scula (de ex. la shaping) sau obiectul prelucrat (de ex. la strung); astfel, la un strung, mişcarea principală e efectuată de arborele principal. Mişcare de lucru secundară: Mişcare care e rezultanta mişcărilor de avans şi de pătrundere. Această mişcare se obţine prin intermediul lanţurilor cinematice „de înaintare" ale mecanismului maşinii, fiind deplasată scula (de ex. la strung) sau obiectul prelucrat (de ex. la shaping). De exemplu, o maşină de alezat-frezat are şapte mişcări, anume mişcarea săniei, a căruciorului transversal, a mesei rotitoare, a căruciorului port-bară, a căruciorului port-unealtă, a barei de alezat şi a platoului. Dintre acestea, una poate fi mişcare principală, iar celelalte sînt mişcări de înaintare. Sin. Mişcare de înaintare. Mişcare de avans: Mişcare relativă între unealtă şi obiectul de prelucrat, efectuată de o maşină de aşchiere şi tangentă la suprafaţa prelucrată, care e deosebită de mişcarea principală, cînd aceasta e tangentă la aceeaşi suprafaţă. De exemplu, la o strunjire exterioară efectuată pe un strung paralel, deplasarea săniei (căruciorului) cu cuţitul fixat pe ea, de-a lungul obiectului de prelucrat fixat între vîrfuri, constituie o mişrare de avans. După natura avansului, se deosebesc: mişcare de avans longitudinal, mişcare de avans transversal, mişcare de avans unghiular, etc. (v. şi sub Avans). Mişcarea de avans e efectuată prin mecanismul de înaintare, fie de obiectul prelucrat, fie de unealtă. Mişcare de pătrundere: Mişcare pe care o efectuează o maşină de prelucrare şi prin care se reglează adîncimea de pătrundere a uneltei în materia! (de ex. grosimea aşchiei). Mişcarea de pătrundere poate substitui sau poate coincide cu una dintre mişcările de avans. De exemplu: la operaţia de burghiat, mişcarea de lucru a maşinii e mişcarea de rotaţie a burghiului, iar mişcarea de avans longitudinal coincide cu mişcarea de pătrundere a burghiului; la operaţia de retezare efectuată la strungul-revolver, mişcarea de avans e o deplasare transversală, care coincide cu mişcarea de pătrundere. Mişcarea de pătrundere e efectuată de mecanismul de înaintare. La maşinile de aşchiat, mişcarea de pătrundere determină grosimea aşchiei desprinse. Mişcare de înaintare. V. Mişcare de lucru secundară. 7. ~ proprie. Astr.: Schimbarea poziţiei unei stele pe cer, datorită propriei ei mişcări în raport cu un sistem de referinţă inerţial faţă de care impulsul şi momentul cinetic al sistemului stelelor fixe sînt nule. 8. ~ retrograda. Astr.: Mişcare opusă direcţiei generale a mişcării planetelor şi sateliţilor. 9. ~ secundară, Tehn.: Mişcare a unui mobil, care poate fi un ansamblu autonom sau un organ mobil al unui astfel de ansamblu, efectuată neintenţionat, fiind provocată de condiţii defavorabile interne sau externe. Mişcările secundare, cari de regulă influenţează mişcările funcţionale, se 9* Mişcare secundară 132 Mişcare secundară V< studiază în raport cu axele principale de inerţie ale mobilului considerat şi se mai numesc mişcări perturbatoare. Vehiculele sau maşinile rulante, cari în mers trebuie să satisfacă condiţii de stabilitate, se deplasează de cele mai multe ori în direcţia axei lor principale de inerţie, corespunzătoare momentului inerţial minim, numită axă longitudinală; celelalte două axe principale de inerţie (perpendiculare pe prima şi între ele), corespunzătoare momentelor inerţiale maxim şi mediu, se numesc axă transversală şi axă de g i raţie, după cum au poziţia orizontală sau verticală. Astfel, mişcările în raport cu axele principale de inerţie sînt, practic, mişcări în raport cu direcţia normală (adică preferenţială) de deplasare, în raport cu o direcţie transversală faţă de ea şi în raport cu direcţia perpendicularei comune a acestora. Deci sînt posibile şase mişcări perturbatoare, şi anume trei în lungul axelor principale de inerţie şi trei în jurul lor. La un mobil, în special la vehicule, mişcările perturbatoare se numesc (v. fig. /): mişcare de recul, care e o oscilaţie trans-latorie de-a lungul axei longitudinale, adică în direcţia axei principale de inerţie corespunzătoare momentului inerţial minim, paralelă cu viteza de mers normal al mobilului; mişcare de clătinare, care e o oscilaţie translatorie de-a lungul axei transversale, adică în direcţia unei axe principale de inerţie corespunzătoare momentului inerţial maxim sau mediu, orizontală şi perpendiculară pe direcţia vitezei de mers normal al mobilului; mişcare de săltare, care e o oscilaţie translatorie de-a lungul axei de giraţie, adicăîn direcţiaunei axe principale de inerţie corespunzătoare momentului inerţial maxim sau mediu, verticală şi perpendiculară comună a axelor longitudinală şi transversală; $ mişcare de ruliu, numită’" şi legănare (mai ales la vehicule terestre), care e o oscilaţie rotatorie în jurul axei longitudinale; mişcare de tangaj, numită şi galop (în special la vehicule terestre), care e o oscilaţie rotatorie în jurul axei transversale; mişcare de giraţie, numită şi şerpuire (mai ales la vehicule feroviare), care e o oscilaţie rotatorie ţn jurul axei de giraţie. Mişcările perturbatoare ale unui vehicul pot deranja mersul normal al acestuia, periclitînd stabilitatea lui. Aceste mişcări perturbatoare pot fi provocate de: cauze in- terne, de exemplu echilibrarea imperfectă a maselor în mişcare de translaţie sau de rotaţie faţă de vehicul, variaţia cuplului motor, jocuri funcţionale (jocul suspensiunii, jocuri laterale la osii, etc.), jocuri de uzură (joc la cusineţi, uzura anvelopelor, etc.), etc.; cauze externe, de exemplu starea mediului în care se deplasează vehiculul (atmosferă, apă, etc.), neregularităţile căii (gropi pe şosea, joantele şinelor de cale ferată, etc.), înscriere incorectă în curbe, etc. Uneori, aceeaşi mişcare provine atît din cauze interne, cît şi din cauze externe. Forţele perturbatoare, datorite unor cauze interne sau externe, acţionează asupra vehiculului izolat sau asupra ansamblului vehicul-cale, reprezentate prin sisteme oscilante, constituite din mase (respectiv momentele de-'inerţie /. Mişcările secundare ale unui mobil (vehicul) care înaintează în direcţia Ox. o) recul; b) clătinare; c) săltare; a) legănare, ruliu ; 3) galop, tangaj; y) giraţie, şerpuire. imetrie, ca şi o formă direcţiilor rezistentei aferente), elemente elastice (de ex.: suspensiunea vehiculului şi elasticitatea căii, la vehicule terestre; elasticitatea mediului de plutire şi elasticitatea vehiculului, la nave şi aeronave) şi elemente de amortisare. Durata mişcării perturbatoare depinde de raportul dintre aceşti trei parametri şi de durata forţei perturbatoare. Mişcarea perturbatoare poate atinge chiar starea de rezonanţă, cu consecinţe grave pentru sistemele perturbate. Sin. Mişcare parazită. Exemple: Mişcările perturbatoare ale avionului: Mişcări secundare ale unui avion, datorite solicitărilor externe sau interne, cari îl scot din zborul lui stabil, prin cabrare, picaj, ruliu, alte oscilaţii, etc. — Cauzele externe sînt: perturbaţii le atmosferice, curenţii verticali, etc.; cele interne sînt: interacţiunea cîrmelor, variaţia bruscă a admisiunii gazelor în motor, cuplul elicei sau al elicelor, forţa centrifugă pe o traiectorie curbilinie, centrarea imperfectă a avionului, etc. O centrare perfectă s-ar realiza prin coincidenţa, într-un punct situat în planul vertical de simetrie al avionului, a centrului de greutate, a centrului de presiune şi a punctului de aplicaţie a tracţiunii propulsorului. Pentru uşurarea manevrelor şi din motive de siguranţă, axa de tracţiune trece însă pe sub centrul de greutate, iar centrul de presiune e situat înapoia centrului de greutate. Se obţine astfel o centrare imperfectă, la care contribuie şi o repartiţie necorespunzătoare a greutăţilor avionului (grup motopropulsor, celulă, tren, rezervoare, pilot, etc.), care poate scoate centrul de greutate din planul vertical de inadecvată a curbei metacentrice aerului pentru incidenţele uzuale de zbor, curbă care ar trebui să treacă la o distanţă cît mai mică de centrul de greutate. Mişcările secundare (v, fig. II) se produc cînd forţele exercitate asupra avionului se reduc nu numai la o rezultantă unică, care trece prin centrul de greutate, ci şi la un cuplu, care tinde să-l rotească (v. Mişcare secundară, sub Mişcare).- Mişcările neintenţionate pot fi: mişcări de auto-frînare ale avionului, care prin reglajul" său fix tinde să contracareze o mişcare ce rotaţie survenită dintr-o cauză oarecare; mişcări automate, prin organe mobile cari acţionează automat asupra comenzilor (prin pilot automat, electronic, etc.). Mişcările pe cari le efectuează avionul fără intervenţia pilotului sînt uneori periculoase, fiindcă pot aduce avionul într-o instabilitate din care nu mai poate fi redresat. Cîrmele unui avion au acţiuni principale, pentru cari sînt construite, şi acţiuni secundare, induse prin acţiunea unei cîrme asupra celeilalte. De exemplu: cîrma de direcţie, pentru mişcarea principală de giraţie, poate provoca un ruliu indus; aripioarele, a căror acţiune principală e înclinarea laterală a avionului, pot provoca, o giraţie indusă, avînd ca urmare o derapare puternică. Acţiunile secundare sînt datorite unui bracaj prea lent şi profund, acţiunii dispozitivelor de compensare a cuplului motor, etc. O variaţie bruscă a admisiunii de gaze poate da o forţă inerţială care poate provoca, fie un tangaj prea violent, urmat de o cabrare excesivă a avionului, care e periculoasă la o aterisare ratată, fie o pierdere de viteză, dacă variaţia admisiunii s-â operat la un singur motor (în cazul unui avion mulţi motor). Rotaţia elicei (sau ă elicelor), la avioanele nesimetrice (c u y n -m oto r şi o e I i c e, s a u m u 11 im ot o a r e ■ c u- e I ic e' c u * rot aţ i J II, Mişcările perturbatoare ale avionului. 2) derapare; 3) săl-4) ruliu; 5) tangaj; 6) giraţie. 1) recul tare; Mişcare secundară 133 Mişcare secundară în acelaşi sens), provoacă un cuplu de reacţiuns,. rare .tinde să rotească avionul în sens contrar turaţiei, elicei, Acest cuplu poate fi compensat prin incidenţa diferită a celor d.ou.ă aripi, un calaj anumit al derivei în raport cu planul de simetrie, folosirea a două elice cu rotaţii în sensuri contrare, etc. Oscilaţiile amplificate ale avionului, cari se produc în special la plină admisiune a gazelor şi la viteze mici, se dato-resc faptului că impulsul, provocat sau nu pentru producerea unei mişcări, nu e totdeauna exact cel necesar pentru readucerea avionului în poziţia dorită, şi dă deci oscilaţii în jurul unei poziţii medii. Aceste oscilaţii jenează pe pilot în conducere, incomodează pe pasagerii avioanelor civile, deranjează -tirul sau bombardamentul avioanelor militare, etc. Ele nu sînt periculoase dacă, în cursul lor, avionul trece de mai multe ori prin poziţia de echilibru şi permite pilotului să blocheze .comanda respectivă, în poziţia dorită. Ele devin periculoase la amplitudine mare şi la intrarea în rezonanţă cu forţa vîntului. Mişcările perturbatoare ale autovehiculului: Mişcările perturbatoare ale unui autovehicul sînt provocate atît de cauze externe (neregul.arităţile căii, curenţi de aer, etc.), cît şi de cauze interne (variaţia cuplului motor, jocul suspensiunii, jocuri de uzură, etc.). Practic, mişcările perturbatoare importante ale autovehiculului sînt cele datorite suspensiunii acestuia. Autovehiculul în deplasare poate fi considerat constituit din două sisteme oscilante: sistemul nesuspendat, format din anvelope şi din osiile roţilor; sistemul suspendat, format din resorturile şi din masa autovehiculului. Primul sistem are o frecvenţă proprie înaltă, astfel încît absoarbe numai oscilaţiile cari au o frecvenţă mai înaltă decît cea proprie a sistemului, datorite neregularităţilor frecvente ale căii; al doilea sistem are o frecvenţă proprie, joasă (circa 100 de oscilaţii pe minut) şi primeşte oscilaţiile de joasă frecvenţă transmise de pr!mul sistem. Sistemul suspendat amortisează oscilaţiile de frecvenţe mai înalte decît frecvenţa lui proprie, iar pentru amortisarea oscilaţiilor cu frecvenţa mai joasă decît aceasta (datorite, de exemplu, gropilor sau şanţurilor de pe şosea), vehiculul e echipat cu amortisoare. Autovehiculele fiind suspendate pe resorturi, cari se pot deforma perpendicular pe planul căii, au următoarele mişcări perturbatoare mai pronunţate (v. fig. ///): săltare, cînd oscilaţiile provocate de deformaţiile tuturor resorturilor sînt în fază; tangaj sau galop, cînd oscilaţiile corespunzătoare resorturilor din faţă ale vehiculului sînt defazate faţă de cele corespunzătoare resorturilor din spate; ruliu sau legănare, cînd oscilaţiile corespunzătoare resorturilor uneia dintre părţile laterale ale vehiculului sînt defazate faţă de oscilaţiile corespunzătoare resorturilor celeilalte părţi. Mişcările perturbatoare ale locomotivei: Mişcări secundare ale locomotivei, datorite unor cauze interne (echilibrarea imperfectă a maselorîn mişcare, variaţia cuplului motor, jocul suspen-jocuri laterale la osii, etc.) sau externe (neregularităţile căii, lovituri la joanta şinei, etc.). Diferă după sistemul de antrenare al acesteia: motor cu piston, cu transmisiune directă (locomotivă cu abur, cu motor cu piston), motor cu piston, cu transmisiune indirectă (locomotivă Diesel), şi motor cu rotor, cu transmisiune individuală sau colectivă (locomotivă cu turbine cu abur, locomotivă electrică). La locomotivele cu abur, cu motor cu piston, la cari mişcarea rectilinie alternativă a pistonului e transformată în mişcare de rotaţie (axa cilindrilor e aproximativ orizontală), apar următoarele mişcări perturbatoare: reculul, săltarea, legănarea, tangajul, şerpuirea din mecanism şi şerpuirea din cale (v. fig. IV). Reculul e provocat de forţele inerţiale datorite maselor în mişcare rectilinie alternativă şi variaţiei presiunii aburului în cilindri. Reculul descreşte cu creşterea masei totale 7 l n —4 9 —ţ —r d h - J» F H L-— ' T '^LJ III. Mişcări perturbatoare ale autovehiculului. 1) recul; 2) clătinare ; 3) săltare ; 4) ruliu ; 5) tangaj; 6) şerpui re. IV. Mişcări perturbatoare ale locomotivei cu abur, cu piston. 1) recul; 2) tangaj; 3) săltare; 4) şerpuire din cale ; 5) şerpuire din m-ecanlsm ; 6) legănare. a locomotivei; de aceea, cuplarea tenderului cu locomotiva se face strîns, pentru a forma o singură masă n a mări astfel masa totală care se opune mişcării de recul. Combaterea reculului se efectuează prin dispoziţia convenabilă a mecanismelor motoare şi prin contragreutăţi la roţi (v. suB Contragreutate de roată de locomotivă). — Săltarea e datorită maselorîn mişcare de rotaţie incomplet echilibrate prin contragreutăţi, provocînd, în acelaşi timp, deplasarea în sus şi în jos a întregii mase suspendate. Ea intervine rar şi se combate prin preciziunea echilibrării. — Legănarea e datorită decalajului dintre masele în mişcare de rotaţie ale mecanismelor motoare situate de o parte şi de alta a planului vertical care trece prin centrul de greutate al locomotivei. Se combate prin balansiere transversale. — Tangajul e datorit presiunii capului de cruce pe glisiere, şi loviturilor la joantele căii, cari provoacă o solicitare variabilă pe osii. Se combate printr-o bună repartiţie a punctelor de sprijin ale maselor suspendate, prin balansiere longitudinale şi prin rigiditatea adecvată a resorturilor de suspensiune. — Şerpuirea din mecanism e provocată de masele în mişcare alternativă, cari nu sînt aşezate în planul vertical care trece prin centrul de greutate şi sînt diferite ca valoare şi, uneori, ca sens, în timpul unei rotaţii. Se evită prin contragreutăţi la roţile cuplate. — Şerpuirea din cale e provocată de loviturile laterale ale căii asupra bandajelor; ea variază împreună cu unghiul de oscilaţie faţă de axa longitudinală (unghiul de atac). Se combate prin reducerea maselor suspendate şi prin mărirea ampatamentului rigid, ţinînd seamă de înscrierea în curbe a locomotivei. La locomotivele Diesel, la cari axa de rotaţie a motorului e orizontală, iar axa cilindrului, verticală sau înclinată, apar următoarele mişcări perturbatoare: săltarea, clătinarea, legănarea, tangajul, şerpuirea din cale. — Clătinarea e datorită dezechilibrului maselor în mişcare de rotaţie ale motorului, şi apăsării laterale a pistoanelor pe cilindri. Se evită prin echilibrarea cît mai bună a motorului şi prin aşezarea unui element de amortisare între motor şi cadrul vehiculului. Celelalte mişcări sînt de aceeaşi natură ca şi la locomotivele cu abur cu piston şi se combat prin aceleaşi mijloace. La locomotivele electrice şi cu turbine cu abur, cari nu au mase în mişcare rectilinie alternativă, mişcările perturbatoare datorite cauzelor interne Mişcare seismică 134 Mişcarea pămîntului sînt mult reduse, în special la locomotivele cu antrenare individuală. La locomotivele cu antrenare colectivă, cari au mase mari în mişcare de rotaţie (biele cuplare, cadre rotitoare, osie falsă, etc.) şi decalate între ele, aceste mase provoacă mişcări periodice de săltare şi de tangaj, cari produc fenomene de rezonanţă cînd una dintre pulsaţiile sistemului coincide cu una dintre pulsaţiile lui proprii. Mişcările provocate de cauze externe sînt: săltarea, legănarea, tangajul şi şerpuirea din cale, cari sînt de aceeaşi natură ca şi la locomotivele cu abur şi se evită prin aceleaşi mijloace. Mişcările perturbatoare aie navei: Mişcări provocate prin deranjarea din poziţia de echilibru de plutire în apă'Iiniştită sau agitată, datorite unor cauze exterioare: (împingerea valurilor, împingerea vîntului, impulsuri, etc.) şi unor cauze interioare (deplasări de greutăţi în navă, încărcări sau descărcări de greutăţi, infiltraţii de apă în corpul navei, reculul tunurilor de bord, mişcarea periodică a maselor neechilibrate ale maşinilor navei, variaţia periodică a împingerii exercitate de elice, etc.) Mişcări le sînt alternate, ele fiind oscilaţii din elasticitate, sau oscilaţii ale întregii nave considerate ca un corp rigid. — Dintre oscilaţiile din elasticitate, prezintă importanţă oscilaţiile de torsiune în jurul axei longitudinale de inerţie a navei, şi cele de încovoiere longitudinală a navei. Oscilaţiile corespunzătoare pentru diferite turaţii şi în diferite secţiuni ale navei se determină cu ajutorul unui palograf (v.). Oscilaţiile se atenuează prin echilibrarea cît mai bună a maselor în mişcare, prin aşezarea palierelor în dreptul nodurilor de oscilaţii longitudinale din elasticitate, prin echilibrarea elicei, respectiv a elicelor, şi prin evitarea vitezelor critice ale maşinilor. — Oscilaţiile navei considerate ca un corp rigid sînt: oscilaţii lineare trei axe principale de inerţie (v. fig. V) şi oscilaţii de pendulare în jurul poziţiei de echilibru a navei. Dintre oscilaţiile lineare, cea mai importantă în practică e oscilaţia de afundare în direcţia axei verticale; oscilaţia laterală (clătinare în direcţia axei y) şi cea longitudinală (recul în direcţia axei x) sînt mai puţin importante. Oscilaţiile de pendulare sînt: ruliul (v.), în jurul axei longitudinale de inerţie a navei; tangajul (v.), în jurui axei transversale de inerţie a navei; giraţia (şerpuirea), în jurul axei verticale. Ruliu! poate fi rapid (adică de frecvenţă mai înaltă şi cu amplitudine mică), sau de mare înclinare (adică oscilaţii lente, cu amplitudini mari). Tangajul poate fi de proră sau de pupă, după cum axa transversală de oscilaţie e situată mai departe de proră, respectiv de pupă. Efectul perturbator al oscilaţiilor consistă în sporirea rezistenţei ia înaintare a navelor cu pînă la circa 120%, în legănarea pasagerilor şi a mărfurilor, mărirea solicitării mecanice a construcţiei navelor, etc. Ele se reduc prin următoarele mijloace: în general, prin adoptarea unui anumit profil al cocei navei şi al anumitor raporturi între dimensiunile ei (dar numai pentru traseuri date, ale căror condiţii de navigaţie probabile, ca lungimea, înălţimea, frecvenţa şi direcţia valurilor, sînt cunoscute); în special, pentru atenuarea ruliului, echiparea navei cu tancuri de stabilizare sau de ruliu (v.), echiparea cu aripioare laterale (cari sînt aşezate de-a lungul cocei, sub apă, şi cari amor-tisează parţial oscilaţiile); echiparea navelor cu giroscoape Stabilizatoare (v.); etc, 1. ~ seismica. GeoL: Sin. Cutremur de pămînt (v,), 2. Mişcarea pămîntului. Drum., C.f.: Studiu întocmit la proiectarea unei şosele sau a unei căi ferate, pentru determinarea cantităţilor de pămînt necesare executării unui terasament şi cari trebuie transportate din porţiunile de traseu în debleu sau din gropile de împrumut, în porţiunile în rambleu sau în depozite, în vederea compensării terasa-mentelor, pentru ca lucrările să se execute cît mai uşor şi să coste cît mai puţin. Costul transportului maselor de pămînt depinde atît de mărimea cantităţilor cari trebuie să fie transportate, cît şi de distanţa la care sînt transportate acestea, şi care se numeşte distanţa de transport. Pentru a nu exista, în devizul unei lucrări, mai multe preţuri unitare pentru transportul pămîntului, corespunzătoare diferitelor distanţe de transport, se foloseşte un singur preţ unitar, corespunzător unei distanţe medii de transport pentru toate cantităţile de pămînt transportate cu ajutorul aceluiaşi mijloc de transport. Evaluarea raţională şi economică a volumelor de pămînt şi a distanţelor medii de transport se poate face analitic sau grafic, astfei încît volumele săpăturilor să fie, pe cît posibil, egale cu volumele umpluturilor, iar distanţele medii de transport să nu fie mai mari decît distanţele economice de transport ale mijloacelor folosite. Cel mai frecvent se folosesc metodele grafice, şi anume: metoda exactă, metoda distanţei aplicabile, metoda Lalanne şi metoda Bruckner. Metoda exacta consistă în următoarele: Se trasează o linie orizontală (numită linie de referinţa sau linia pămîntului), care reprezintă traseul desfăşurat, pe care se marchează, la scara desenului, toate punctele în cari s-au făcut profiluri transversale, şi se trece în ordonatele acestora valoarea suprafeţei profilului transversal respectiv (la o scară anumită), — şi anume, deasupra liniei orizontale, suprafeţele în debleu şi, sub ea, cele în rambleu; prin unirea punctelor cari marchează aceste suprafeţe se obţine o figură poligonală în care volumele sînt reprezentate prin triunghiuri sau trapeze (v. fig. I) şi care poate fi descompusă în suprafeţe par- /. Epura pentru calculul mişcării pămîntului prin metoda exacta. ţiale astfel, încît fiecărei suprafeţe din debleu să-i corespundă o suprafaţă egală în rambleu. După calculul suprafeţelor şi al centrelor de greutate ale lor, se înmulţeşte suprafaţa fiecărei porţiuni de debleu cu distanţa orizontală dintre centrul ei de greutate şi cel al rambleului corespunzător. Suma acestor produse, împărţită prin suma volumelor de săpătură, dă distanţa medie. Cînd pe epură rămîn suprafeţe neutilizate, terasamantele nu sînt compensate, iar volumele respective de pămînt reprezintă depozite sau împrumuturi. La profilurile mixte, cînd există suprafeţe şi deasupra şi dedesubtul liniei de referinţă, se compensează întîi volumele de săpătură şi umplutură din acelaşi profil. Metoda exactă e folosită rar, deoarece reclamă construcţii grafice destul de laborioase. Met o da distanţei aplicabile consistă în reprezentarea volumelor prin dreptunghiuri ale căror înălţimi / ^ V. Sistem de coordonate pentru raportarea mişcărilor perturbatoare ale novei. î) centru de greutate; 2) coasta principala a navei; 3) linie de plutire; 4) planul median al navei, în direcţia uneia dintre cele Mişcări tectonice 135 Mişcări tectonice sînt egale cu suprafeţele profilurilor şi ale căror baze sînt egale cu semisuma distanţelor la cele două profiluri vecine (v. fig. //)• Metoda e avantajoasă, deoarece reclamă construcţia - 84 m - A \B 9tiw 70,00- C ti \1G97 A0\Ef 148m --181 m - JZBr- TJT '2? 1 i ms^Kh, r 6\\H H 5$, II. Epura pentru calcului mişcării pămîntului prin metoda distanţei aplicabile. de figuri geometrice simple, ale căror centre de greutate se determină uşor. Pentru simplificare se admite că centrele de^greutate ale dreptunghiurilor sînt situate chiar pe profil. în acest caz, distanţa medie rezultă puţin mai mare, dar aceasta e compensată prin reducerea calculelor. Compensarea terasamentelor se efectuează ca şi la metoda precedentă, împărţind dreptunghiurile în suprafeţe egale, cele de deasupra liniei de referinţă reprezentînd porţiunile în debleu, iar cele de dedesubtul acestei linii reprezentînd porţiunile în rambleu. Metoda La lan ne se caracterizează prin faptul că verticalele ridicate pe linia orizontală de referinţă reprezintă volumul de terasament din fiecare profil, rezultat din calculele terasamentelor, după compensarea în acelaşi profil. Epura se construieşte plecînd de la primul profil din stînga (v. fig. III) şi trecînd volumele de terasamente în ordo- D T ______________I__________________;3:. 4 - 80,00 - 70,00"” 209 ^ -75,08-* w—~\ =1 2Q3'H '136 III. Epura Lalanne pentru calculul mişcării pămîntului. naţele profilurilor, la scara aleasă, cele de săpătură în sus, şi cele de umplutură în jos. Se obţine o linie în trepte, care permite repartizarea imediată a terasamentelor. Pentru aceasta se prelungesc unele dintre orizontalele diagramei, astfe! încît ele să taie verticalele. Segmentele de verticale cuprinse între două orizontale consecutive reprezintă volumele parţiale echivalente de săpătură şi umplutură. Dreptunghiurile succesive formate cu aceste linii or:-zontale şi verticale au, fiecare, drept înălţime, unul dintre volumele parţiale, iar drept bază, distanţa de transport al acestor volume. Suprafaţa lor reprezintă produsul celor două cantităţi. Distanţa medie de transport se obţine făcînd suma acestor suprafeţe şi împărţind-o prin suma înălţimilor lor. Dacă extremitatea din dreapta a ultimei linii verticale se opreşte pe linia pămîntului, există o compensaţie a terasamentelor; dacă se opreşte deasupra există un exces de săpătura, iar dacă se opreşte sub linia pămîntului, există un exces IV. Epura Bruckner pentru calculul mişcării pămîntului. o) profilul longitudinal al traseului; b) curba suprafeţelor profilurilor transversale ; c) curba volumelor de pămînt (săpături şi umpluturi), de umplutură. în primul caz se face un depozit, iar în al doilea, un împrumut. Metoda Bruckner foloseşte o construcţie grafică executată pe baza tabloului de mişcare a pămîntului, în care volumele supuse operaţiei de mişcare sînt numai cele rezultate după compensarea în acelaşi profil. Principala parte a epurei Bruckner o constituie curba volumelor (v. fig. IV), care se construieşte astfel: pe o linie de referinţă orizontală, corespunzătoare traseului desfăşurat, se ridică, în dreptul fiecărui profil transversal, la o scară convenabilă, o ordonată a cărei lungime corespunde volumelor cumulate pînă la profilul respectiv, Prin unirea capetelor acestor ordonate se obţine curba volumelor. Ramurile ascendente ale curbei volumelor corespund debleuriior, iar cele descendente, ram-bleurilor. De cele mai multe ori, pe aceeaşi epură, deasupra curbei volumelor, se reprezintă şi profilul în lung şi curba suprafeţelor, fiecare dintre ele desenate în raport cu o linie de referinţă, care e linia roşie la profilul în lung, şi o paralelă cu ea, la curba suprafeţelor. La punctele de trecere din debleu în rambleu, şi invers, de pe profilul în lung (punctele M şi N din fig. IV) corespund, pe aceeaşi verticală, puncte de suprafaţă hulă (profiluri fictive), pe curba suprafeţelor, şi puncte de maxim sau de minim, pe curba volumelor. Porţiunea din curba volumelor cuprinsă între două puncte consecutive situate pe linia de referinţă (buclă) corespunde unei compensaţii perfecte a terasamentelor (porţiunea ABC), Volumul care se compensează e egal cu ordonata maximă a acestei porţiuni (BB'). Distanţa medie de transport, pentru porţiunea considerată, se obţine făcînd raportul dintre momentul de transport (reprezentat prin aria cuprinsă între curba volumelor şi linia de referinţă) şi volumul transportat (reprezentat prin ordonata maximă). Compensarea terasamentelor se obţine pentru orice linie paralelă cu linia de referinţă. O astfel de linie orizontală se numeşte linie de repartiţie. Dacă se folosesc mai multe feluri de mijloace de transport, se poate face pe epură o demarcaţie a volumelor cari vor fi transportate cu mijloace de transport diferite. Pentru aceasta, fiecare buclă a curbei volumelor se împarte în sectoare, prin linii orizontale, de lungime egală cu a distanţelor maxime cari se consideră pentru un anumit fel de mijloc de transport. Cînd nu există compensaţie totală pe întregul traseu, curba volumelor nu se închide pe linia de referinţă. Dacă rămîne deasupra liniei de referinţă, trebuie să se execute un depozit de pămînt, iar dacă rămîne dedesubt, sînt necesare gropi de împrumut. i. Mişcări tectonice. Geol.: Deplasările părţii solide, care constituie scoarţa Pămîntului, produse de forţele interne sau de gravitaţie şi cari conduc la modificarea structurii Mişcările scoarţei 136 Mitoză geologice a scoarţei. Nu sînt mişcări tectonice: alunecările sau surpările de teren; deformaţiile stratelor din patul gheţarilor, produse de acţiunea acestora; îndoirea capetelor de strate în afloriment sub propria greutate (Lakenwerfen); etc, cari, deşi sînt determinate direct sau indirect de gravitaţie, efectele lor sînt cu totul superficiale. Unii autori includ în mişcările tectonice aie scoarţei şi mişcările magmei intra-crustale. Se deosebesc următoarele tipuri de mişcări tectonice: mişcări oscilatoare, mişcări de cutare şi mişcări rupturale. Mişcările oscilatoare, num'te şi mişcări de undaţie, constituie mişcările verticale (radiale) ale scoarţei. Ele pot da, în regiuni de platformă, ridicări (mişcări epiro-genice sau epirogenetice pozitive ori propriu-zise) sau cobo-rîri (mişcări epi rogenice sau epi rogenetice negative ori talato-cratice), al căror rezultat e formarea de anteclize (v.) şi de sinecfize (v.), dacă aceste mişcări au un caracter mai diferenţiat în spaţiu (mişcări de boltire sau depresia na re), sau pot genera ori imersa continente întregi, dacă mişcările au extindere terestră (mişcări oscilatoare generale). în regiunile de geosinclinal (orogenice), mişcările oscilatoare produc fose adînci, dacă sînt negative, şi ridicări cu caracter de cordilieră sau ridicări în bloc ale zonei geosinclinale, cu formarea unui sistem muntos, dacă sînt pozitive (v. Geosinclinal). Cauzele mişcărilor oscilatoare, încă în domeniul ipotezelor, pot fi următoarele: concentrarea neuniformă a materiilor radioactive în substratul scoarţei; compensarea isostatică (v. Isostaziei, teoria ^) a blocurilor si alice peste Sima, mai greu şi mai plastic; existenţa unor curenţi de convecţie subcrustali şi deplasarea tangenţială a blocurilor continentale de Sial. Pe platforme, mişcările oscilatoare au amploare mică şi gradienţi laterali de viteză şi amplitudine de asemenea mici; produc oscilaţii des repetate în timp şi fac ca grosimea depozitelor de platformă să fie în general mică, cu variaţiuni laterale de facies lente, dar cu variaţiuni litofaciale, pe verticală, frecvente. în geosinclinal, mişcările oscilatoare au amploare mare; prezintă contraste şi gradienţi laterali de viteză şi amplitudine mari şi sînt rare în timp. Ca urmare, depozitele de geosinclinal au variaţiuni laterale mari de grosime şi de Iitofacies, iar pe verticală, faciesurile sînt mai persistente. Din punctul de vedere calitativ, mişcările oscilatoare prezintă caracteristici unitare în întreaga scoarţă a Pămîntului, şi anume: ubicuitatea şi permanenţa (se produc pretutindeni şi totdeauna, scoarţa terestră nerămînînd perfect nemişcată nicăieri şi niciodată); caracterul ondulatoriu (în aceeaşi regiune se succed mişcări de ridicare şi coborîre); contrastul sau polaritatea (în scoarţă coexistă permanent regiuni învecinate de ridicare şi de coborîre); discontinuitatea scurtă (individualizarea stratelor arată că mişcările se produc cu mici sacade în cursul ridicărilor sau al coborî-rilor); periodicitatea (unui dintre cele două sensuri ale mişcărilor verticale predomină asupra celui contrar, predominare care trece periodic de la un sens la altul); complexitatea (pe fondul oscilaţiilor majore se grefează oscilaţii de ordin secundar); individualizarea în spaţiu a regimului acestor mişcări (după amploarea, viteza sau gradienţii acestora, mişcările oscilatoare permit separarea de regiuni geosinclinale şi de platformă). După timpul în care s-au manifestat astfel de mişcări, se (deosebesc: Mişcări oscilatoare actuale (produse în timpul istoric), cari se studiază prin urmărirea schimbării liniei de ţărm a mării (prin documente istorice, prin metode geologice) şi prin urmărirea schimbărilor relative de. altitudine a diverselor porţiuni ale uscatului (prin metode geodezice sau geomorfologice). Mişcări oscilatoare recente (produse în Cuaternar), cari se studiază prin metoda geomorfologică, urmă-rindu-se variaţiunile de nivel ale teraselor marine şi fluviale. Ridicările sau scufundările actuale şi recente se reprezintă prin isoanabaze (curbe de egală ridicare) şi isocatabaze (curbe de egală scufundare). De exemplu, regiunile Carpaţilor şi ale Caucazului au suferit, din Cuaternar pînă astăzi, ridicări în bloc, regionale, însoţite de scufundări locale lineare de-a lungul unor linii de fractură mai veche; unele regiuni se ridică puternic prin boltire (de ex. Peninsula scandinavă, regiunea Taimir şi insula Noii Siberii, etc.); altele se scufundă în masă (de ex. Olanda, regiunea New-York-Baltimore, nordul şesului Siberiei de vest, depresiunea caspică şi a Mării Negre, etc.). Studiul acestor mişcări prezintă importanţă în proiectarea marilor construcţii inginereşti calculate pentru perioade lungi de timp (de ex,: hidrocentrale, sisteme de irigaţie, instalaţii portuare). Mişcări oscilatoare vechi (produse în timpurile geologice antecuaternare), cari se studiază prin metode geomorfologice, dar, în special, prin metoda geologică a examinării variaţiunilor de grosime şi de facies ale stratelor din depozitele sedimentare. Studiul mişcărilor tectonice vechi prezintă mare importanţă practică pentru identificarea regiunilor cu perspective economice (de ex. regiunile marginale ale depresiunilor sînt favorabile acumulărilor de ţiţei) şi importanţă teoretică, pentru cercetarea şi lămurirea istoriei geologice a unei regiuni. Mişcările de cutare (plicative sau structogene-t/ce) conduc la deformarea plastică a scoarţei Pămîntului prin flexionarea depozitelor sedimentare într-o serie de cute (v. Cutare, proces de —, Cută). Aceste mişcări se numesc şi mişcări orogenice sau orogenetice (mişcări „generatoare de munţi"), dar acestea nu sînt determinate direct de cutări (v. Geosinclinal), astfel încît trebuie să se facă diferenţă între o mişcare de cutare sau structogenetică (generatoare de structuri cutate) şi m'şcarea orogenică (v. sub Orogeneză). Mişcările rupturale (disjunctive) conduc la crearea de discontinuităţi in scoarţă, de-a lungul cărora compartimentele astfel create, fie că nu prezintă deplasări relative (diaclaze) (v.), fie că sînt decalate între ele, formînd falii de diverse tipuri (v. Falie, Fractură, Decroşare, încălecare, Şariaj). Astfel de mişcări se produc în rocă numai după ce aceasta a epuizat toate posibilităţile de deformare plastică prin alunecări inter- şi intragranulare, sub acţiunea unor forţe deformante. După amploarea domeniului deformaţiilor elastice şi plastice, o rocă cedează la ruptură după o deformaţie mai mică (rocile competente) sau mai intensă (rocile incompetente), sub acţiunea unei forţe mai mici sau mai mari (rocile rigide) (v. Deformări plastice, sub Deformarea rocilor). Rupturile se produc prin deplasări radiale diferenţiale ale scoarţei (forfecare directă, urmată de împingerea antigravi-taţională sau căderea prin gravitaţie a unui compartiment), prin distensiune (fracturile de tensiune) sau prin deplasări tangenţiale convergente (fracturile de forfecare determinate de compresiune). în crearea unei rupturi cu deplasare există două etape distincte, cari pot fi determinate de cauze mecanice diferite, şi anume crearea discontinuităţii şi crearea deplasării. Rupturile cu deplasare produse de exagerarea procesului de cutare sînt caracteristice regiunilor de geosinclinal, iar cele produse independent de cutare sau legate de boltiri largi sînt caracteristice regiunilor de platformă. 1. Mişcările scoarţei. Geol. V. Mişcări tectonice. 2. Mitiliculturâ. Pisc.: Creşterea midiilor. 3. Mitozâ. Biol. V. sub Nucleu 4. Mitra 137 Mitralieră 1. Mitra. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat sifonostom, cu cochilia fuziformă, cu spira înaltă şi ascuţită. Peristomul era îngust, cu un canal sifonai scurt; buza internă prezenta coaste columelare puternice, iar cea externa era netedă. Formă marină, foarte frecventă în formaţiunile de vîrstă miocenă, e cunoscută din Terţiar pînă azi. Specia Mitra scrobiculata Brocc. e cunoscută în ţara noastră din Tortonianul de la Bahna-Orşova, şi din jurul Munţilor Apuseni. 2. Mitralie! pi. mitralii. Tehn. mii.: Proiectil spe- Mitrascro-cial construit pentru a funcţiona imediat după ieşirea biculata. din gura de foc. E constituit dintr-un înveliş metalic cu rezistenţă mică sau din carton de calitate superioară şi dintr-o încărcătură de gloanţe în general sferice. Pereţii proiectilului sînt sub acţiunea presiunii încărcăturii proprii; în ţeavă ei se taie parţial în ghinturi, ceea ce uşurează şi ghidează spargerea, astfel încît, la ieşire, nemaiavînd reazemul peretelui ţevii, sub acţiunea forţei centrifuge şi a inerţiei axiale a gloanţelor din interior, cedează şi permit răspîndirea gloanţelor într-un con care se încadrează în anumite dimensiuni. Mitraliile sînt folosite cînd bateria e atacată direct de infanteria inamică şi constituie ultimul mijloc de apărare al gurii de foc. Mitralia nu are încărcătură de azvîrlire şi nici de explozie; de aceea corpul ei trebuie să aibă o rezistenţă mai mică, spre a fi. distrus, cînd lovitura e trasă. Fasciculul de gloanţe are un unghi de dispersiune de 6---9°. Proporţia gloanţelor faţă de restul mitraliei atinge 95%. 3. Mitraliera, pl. mitraliere. Tehn. mii.: Gură de foc automată, cu calibru mic, portativă sau semiportativă, care poate trage un mare număr de lovituri cu cadenţă deasă de tragere, continuu sau lovitură cu lovitură. E armamentul cel mai eficient pentru distanţe mici. Puterea de foc a unei mitraliere e cu atît mai mare, cu cît viteza şi durata de tragere sînt mai mari. Aceste calităţi impun o greutate mare şi un sistem de răcire corespunzător. Consistenţa fasciculului de proiectile trase permite să se utilizeze şi tragerea indirectă. Cadenţa mare, putînd depăşi 600 de lovituri pe minut, şi durata de tragere conduc la încălzirea rapidă a ţevii, datorită absorbirii căldurii gazelor produse de încărcătura de azvîrlire, cum şi din cauza frecării glonţului pe ghinturile ţevii, a forţării în ghinturi şi a deformaţiilor elastice din pereţii ţevii. Pericolul imediat al încălzirii ţevii consistă în posibilitatea de aprindere a încărcăturii de azvîrlire înainte de tragere, şi deci în posibilitatea accidentelor. Această posibilitate creşte cînd grosimea ţevii scade şi descreşte repede, cînd această grosime creşte, iar la o ţeavă răcită cu apă, pericolul poate fi considerat înlăturat Procedeele mai cunoscute de reducere a încălzirii ţevii sînt următoarele: mărirea masei ţevii; înlocuirea ţevii încălzite cu o ţeavă de rezervă; mărirea suprafeţei de răcire prin nervuri longitudinale şi transversale; răcirea cu apă ori cu substanţe chimice; utilizarea energiei gazelor provenite din arderea pulberii pentru răcire, ca la maşinile frigorifice; etc. In momentul tragerii unei lovituri cu mitraliera, presiunea gazelor produse de încărcătura de azvîrlire pune în mişcare concomitent proiectilul, gazele şi diferitele părţi ale armei, dînd reculul mitralierei. Dacă forţa de recul acţionează direct asupra închizătorului^ deplasîndu-l faţă de ţeavă şi, prin aceasta, punînd în funcţiune diferitele mecanisme ale mitralierei, mitraliera respectivă e o mitraliera cu reculul închizătorului. La astfel de mitraliere, ţeava nu execută mişcare de translaţie, iar închizătorul, cînd închide ţeava, nu e înzăvorît la aceasta sau, dacă e; în momentul reculului se produce deszăvorîrea. Reculul complet liber al închizătorului nu e aplicat La mitraliere, dar se aplică reculul semiliber, la care legătura dintre închizător şi ţeavă încetează automat odată cu .începerea mişcării închizătorului. La- mitraliere se folosesc închizătoare la cari o parte din închizător reculează normal, iar cealaltă parte, dinapoi, reculează cu o viteză mult mai mare. Cînd închizătorul rămîne legat de ţeavă, care reculează împreună cu închizătorul la tragere, mitraliera e o mitraliera cu reculul ţevii. La aceste mitraliere, deschiderea închizătorului pentru descărcare şi încărcare se produce după ce ţeava a executat o anumită deplasare. Mitralierele folosesc, în general, reculul scurt al ţevii, la care deszăvorîrea închizătorului se produce în timpul deplasării sistemului din poziţia anterioară în cea posterioară. După desprinderea de închizător, ţeava parcurge o distanţă scurtă, după c^re se opreşte, în timp ce închizătorul îşi continuă mişcarea de recuL.:Cînd depărtarea închizătorului faţă de ţeavă e destul de mare spre a se putea face încărcarea, sensul mişcării închizătorului se schimbă, cartuşul e împins în ţeavă, închizătorul se înzăvo-reşte şi continuă, împreună cu ţeava, drumul de revenire pînă la poziţia iniţială. La unele construcţii, închizătorul execută pentru deschidere o mişcare diferită de a ţevii şi, în astfel de cazuri, deszăvorîrea şi deplasarea închizătorului se . produc în timpul reculului ţevii, care îşi continuă mişcarea în mod obişnuit. Mitralierele la cari o parte din gazele pulberii ies din ţeavă şi acţionează o piesă mobilă care pune în mişcare partea automată fac parte din categoria armelor automate cu împrumut de gaze. La unele dintre acestea, gazele ieşind dintr-un orificiu lateral al ţevii pătrund într-un canal cilindric în care deplasează înapoi un piston cu o tijă, prin intermediul căreia pun în mişcare închizătorul, fie pe toată cursa lui, fie numai pe o parte, restul efectuîndu-se prin inerţie, iar mişcarea închizătorului antrenează toate mişcările de funcţionare automată a mitralierei; la altele, pistonul şi tija se deplasează înainte, în sens contrar mişcării de deschidere a închizătorului, ceea ce impune existenţa unui mecanism de transmisiune a mişcării convenabile la închizător. Există mitraliere la cari împrumutul de gaze, în loc să se facă printr-un orificiu practicat în peretele ţevii, se produce la gura acesteia, unde gazele cari ies în urma glonţului lovesc întăritorul de recul montat pe ţeavă şi legat de închizător. întăritorul se poate deplasa înainte faţă de ţeavă sau poate fi fixat la ţeavă. Transmiterea mişcării la închizător se face printr-un mecanism adecvat. Sînt şi mitraliere cari funcţionează folosind mai multe dintre mijloacele descrise mai sus. Mitralierele uşoare au de obicei calibru mic, sub 7,5 mm, greutate mică şi sînt uşor de transportat. Ele pot fi deplasate pe roţi proprii, la distanţe mici pe cîmpul de luptă, sau pot fi purtate de personalul de deservire. Mitralierele grele au de obicei calibru mai mar-e, pînă la 14 mm, au bătaie şi precizie mai mare şi sînt mai grele. Ele se transportă în mod normal pe roţi proprii sau pe cărucioare speciale, iar pe teren, în general pe roţile proprii, şi numai în cazuri deosebite pot fi demontate, spre a fi transportate de personalul de deservire. Mitralierele antiaeriene sînt în general miţra-liere grele, fixate pe un suport care permite ochirea în direcţie prin rotirea axei ţevii sau a mitralierei întregi în jurul unei axe verticale, rezemîndu-se pe o platformă. Mitralierele antiaeriene moderne sînt grupate cîte două, patru sau chiar mai multe pe aceeaşi platformă, şi sînt mînuite de personal care stă, împreună cu mitraliera, pe platforma de tragere.. . Mitralierele montate pe avion pot- fi: cu turelă, aşezate pe suporturi mobile faţă de avion; cu poziţie fixă faţă de avion, tirul lor fiind sincronizat cu rotaţia elicei; instalate pe aripile avionului, etc. Ele au o mare cadenţă M {troacă 138 Mîgiaş de tragere şi trag foc continuu. Cele cu turelă sînt alimentate cu bandă sau cu încărcător. Cele sincronizate au un dispozitiv care asigură sincronizarea tragerii cu mişcarea elicei, astfel încît glonţul să nu lovească palele acesteia. La toate mitralierele montate pe avion se folosesc muniţii speciale: trasoare, incendiare, etc. Mitralierele montate p e t a n c sînt construite astfel, încît să ocupe cît mai puţin loc, alimentarea, ca şi dispozitivul lor de ochire, deosebindu-se de ale mitralierelor obişnuite de infanterie. 1. Mitrcacâ, pl. mitroace. Pisc.: Mosor de lemn dispus orizontal pe dubă, pe care se deapănă codulele năvodului, la tragerea acestuia din apă. E format dintr-un butuc gros, cilindric, străbătut la capete de cîte o vergea de lemn care serveşte la rotirea butucului. 2. Mitscheriichit. Mineral.: K2(CuCI4)-2H20. Clorură de cupru şi de potasiu naturală, formată ca produs de emanaţie vulcanică (de ex. la vulcanul Vezuviu). Cristalizează în sistemul tetragonal, în mici cristale verzi-albăstrui. Are indicii de refracţie: co= 1,637 şi s —1,615 şi gr. sp. 2,42. 3. Mittel. Poiigr.: Corp de literă avînd 14 puncte tipografice. 4. MIU, indice^. Ind. chim.: Indice folosit pentru aprecierea calităţii grăsimilor utilizate în industria săpunului şi care reprezintă suma procentelor de umiditate, impurităţi insolubile şi nesaponificabile. Indicele MIU, împreună cu culoarea şi aciditatea liberă, constituie principalul criteriu de clasificare a grăsimilor din punctul de vedere calitativ. Pentru grăsimile de foarte bună calitate, indicele MIU trebuie să fie sub 1 %. 5. Mixaj. Cinem.: Procedeul de amestec (v. Amestec de sunet) sau de reînregistrare a sunetului, prin care se definitivează coloana sonoră corespunzătoare imaginii respective. 6. Mixer, pl. mixere. 1. Teic., Cinem.: Sin. Masă de amestec (v. Amestec, masă de —, şi Amestec de sunet). 7. Mixer. 2. Te/c.: C ircuit electronic căruia i se aplică două semnale de frecvenţe diferite, frecvenţa semnalului de ieşire fiind o combinaţie lineară a frevenţelor semnalelor de intrare. Sin. Circuit de amestec, Etaj de amestec. Mixerul poate fi constituit, în principiu, din orice circuit nelinear, în care semnaiul de ieşire are un mare număr de componente armonice de frecvenţe mfx±nf^ fx şi /2 fiind frecvenţele semnalelor de intrare, iar m şi n, numere întregi oarecari; din aceste componente se poate selecta componenta dorită cu ajutorul unui circuit oscilant sau al unui filtru. Cel mai simplu mixere cel cu diodă (v. fig. /), în care semnalelesînt aplicate în serie, într-un circuit care conţine o diodă cu vid sau semiconductoare, Aproximînd caracteristica diodei printr-un polinom de forma i — au \-buz-\-.,. , i fiind curentul din circuit, iar b\ sin (wjZ-f-y1)-f -f U2 sin (co2/4~Y2) fiind suma tensiunilor aplicate, se obţine 1 /=~-£(l/f+£/§)-f*L7x sm(o1/H■y1)+aU2 sin(co2/ j y2) f 1 1 cos 2(o>j/ + Yj) -f - b UI cos 2(co2/ 4 y2) 4- + b UXU2 cos [(coj — co2) / -I- Yi — y2] — b UXU2 cos [((^4-to2)/-f 4 Yi + Y2] + . adică componentele curentului au atît frecvenţele multiple ale frecvenţelor semnalelor aplicate, cît şi combinaţii ale I. Mixer cu dioda. //. Mixer cu triodâ, la care semnalele ■><-: aplică pe grila şi pe catodul tubului, acestora. Prin acordarea circuitului oscilant pe una dintre aceste frecvenţe rezultante, se separă componenta dorită. Montaje analoge cu acesta se pot realiza cu ajutorul trio-delor sau pentodelor, aplicînd semnalele, în serie sau în paralel, în circuitul degrilă. Dezavantajul tuturor acestor montaje e că determină o influenţă reciprocă puternică între sursele celor două semnale aplicate. Pentru a reduce această influenţă, se poate aplica unul dintre semnale pe grila triodei, iar celălalt, pe catodul aceleiaşi triode (v. fig. II); în acest caz, cuplajul dintre cele două surse va fi slab, realizîndu-se numai prin capacităţile tubului. O reducere şi mai mare a influenţei dintre surse se obţine la mixerele cu tuburi multigrile, de obicei hexode, heptode sau octode (v. fig. ///). La acestea, semnalele se aplică pe două grile de ___i t comandă diferite ale aceluiaşi tub, între cari există o grilă-ecran de potenţial constant. în acest mod, capacitatea dintre grile e foarte mică, ceea ce asigură o separare bună a surselor. Mixerele se folosesc cel mai frecvent pentru conversiunea de frecvenţă (v.). V. şî Convertor. 8. Mixer. 3. Expl. petr.: Amestecător hidraulic (cu vînă), folosit în industria petrolului ia prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor (v. Amestecător de ciment, sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor), la prepararea noroiului pe bază de apă şi humă, şi la tratarea fluidelor de foraj cu materiale de îngreunat. Mixerul se aşază în imediata apropiere a agregatului de cimentare a sondelor, fiind alimentat cu apă de o pompă centrifugă montată pe agregat sau în interiorul ori în apropierea barăcii de substanţe chimice a sondei, cînd se foloseşte la prepararea sau la îngreunarea noroiului, fiind alimentat cu apă sau cu noroi de una dintre pompele sondei. 9. Mixomicete. Bot. V. Myxomycetes. 10. Mixte» 1. Mine: Produse naturale constituite din mai multe minerale (unele utile, altele sterile) concrescute cari, pentru a fi separate, trebuie sfărîmate (v. şi Minereu). 11. Mixte. 2. Prep. min.: Produse intermediare rezultate în operaţiile de preparare mecanică, sau produse inferioare din punctul de vedere calitativ, cari conţin în cantităţi destul de mari atît materiale utile, cît şi steril, fără ca ele să fie neapărat concrescute, şi cari se pot separa printr-o nouă operaţie de concentrare. 12. Mixte. 3. ind. cb.: Sin. (impropriu) Micşti (v,). 13. Mixtura asfaiticâ, pl. mixturi asfaltice. Cs.: Amestec de materiale minerale, granulare, şi de bitum, folosit la confecţionarea îmbrăcămintelor rutiere asfaltice, a straturilor hidroizolante, etc. 14. Mixtura minerala. Cs.; Amestec de materiale minerale inerte, granulare, cu anumită compoziţie granulometrică, folosit la confecţionarea mortarelor şi a betoanelor, a unor îmbrăcăminte rutiere, a unor produse aglomerate, a unor umpluturi (de ex,: la filtrele de apă, la drenuri), etc. 15. Mizzonit. Mineral.: Varietate descapolit (v.), a cărui compoziţie e 20--*50% marialit (v.) şi 80---50% mejonit (v.). 16. MîglaŞf pl. mîglaşi. Mine: Muncitor care transportă şi depozitează bolovanii de sare în mîglă (v.), care poate fi situată, fie la suprafaţă, în magazii, fie în interiorul minei, Mîglă 139 Mîner 1, Mîglă, pl. mîgle. M/ne: Stivă alcătuită din bolovani de sare (formali). (Termen regional, în exploatările de sare din Transilvania.) 2. Mîl, pl- mîluri. 1. Petr.: Rocă sedimentară detritică, organogenă, constituită din particule pelitice foarte fine, necimentate, provenite, din punctul de vedere mineralogic, din minerale argiloase, calcaroase şi silicioase. Se formează prin dezagregarea fină a rocilor preexistente pe continent (mîluri terigene) şi prin depunerea materialului rezultat în basine marine şi lacustre, de cele mai multe ori pe fundul acestor basine, în general în părţile mai depărtate de ţărm, în regiunile batială (v. Batială, regiune ~) şi abisală (v. Abisală, regiune ~), şi din descompunerea cochiliilor calcaroase şi silicioase ale vieţuitoarelor cari trăiesc în apa lacurilor şi â mărilor (mîluri organice). în mîlurile terigene se întîlnesc adeseori, alături de substanţa minerală, şi resturi de schelete organice (fragmente de cochilii, frustule de diatomee), încă nedescompuse. Mîlurile terigene, în general batiale (semipela-gice), pot fi: mîluri albastre (negricioase sau cenuşii-albăstrui), constituite în cea mai mare parte (84%) din particule argiloase, restul fiind material organic; mîluri calcaroase, albe sau albe-gălbui, formate prin triturarea materialului coraligen, în regiunea platformei continentale (de ex.: în regiunea ecuatorială a celor trei oceane, în Marea Mediterană, Marea Roşie şi Marea Caraibilor); mîluri roşii, formate în zonele aerisite ale mediului marin din regiunile tropicale şi subtropicale, din loess, terra rossa sau laterit, bogate în oxizi de fier (de ex.: în Marea Galbenă, în Oceanul Atlantic, pe coasta Braziliei şi Guyana, în zona de vărsare a fluviilor Amazoanelor şi Orenoc, etc.); mîluri verzi, cari conţin glauconit (v,), formate în mările cu curenţi reci, cu ape bine aerisite şi în prezenţa substanţelor organice coloidale (de ex.: pe coasta Atlanticului din partea de sud-est a Statelor Unite, pe coasta de vest şi de est a Africii şi pe coasta Australiei); mîluri negre, sulfuroase (v. Sapropel), formate pe fundul mărilor închise, neaerisite complet de la anumite adîncimi în jos (de ex. în Marea Neagră); mîluri vulcanice, provenite din acumulări pelitice şi aleuritice, în apropierea insulelor şi ţărmurilor cu vulcani. Mîlurile organice, în general abisale (eupela-gice), sînt numite după organismele cari predomină în alcătuirea lor, fiind constituite şt din material organic şî din material anorganic (argilă, precipitate chimice, praf cosmic, praf vulcanic, etc.), Se deosebesc: mîluri cu foraminifere (globigerine, rota-lide, fusulinide), amestecate cu alge calcaroase şi coccoli-toforidee, de culoare cenuşie sau albicioasă, cari se formează •n regiunile calde ale oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian, Ş« cari, afară de carbonat de calciu, conţin circa 27% cariat de magneziu şi 10 —15% silice; mîluri cu radiolari (Heliastrea, Acanthometra), cari se formează în basine adînci Ş* naai puţin adînci din regiunile tropicale (de ex.: în Oceanu I Pacific şi, mai puţin, în Oceanul Indian) şi în cari se întîlnesc schelete de radiolari, cu aspectul unei reţele foarte fine, nppreună cu spicule de spongieri şi chiar cu frustule de diatomee; mîluri cu diatomee, de culoare albă sau gălbuie, provenite din depozitarea, la adîncimea de 1000---5700 m, a rustulelor silicioase de diatomee din genurile Chetoceras, Coscinodiscus, Synedora, etc., la cari se adaugă schelete de radiolari, spongieri, etc. (de ex.: în Oceanul Atlantic, în partea nordică a Oceanului Pacific şi, în special, în jurul Antarctidei); mîluri cu pteropode, cari se formează în zonele ?. nc;i ale> oceanelor din regiunile calde (de ex.: în jurul . ani Bariere din Australia, în regiunile insulelor Bermude, zore şi ale Mării Roşii), din cochîlii si fragmente de ptero-fxode şi heteropode. Un mîl special e argila roşie abisala, care acoperă fundurile cele mai adînci ale oceanelor şi e constituită din circa 9% organisme calcaroase şi siIicicase şi circa 9% argilă şi alte granule minerale (magnetit, bronzit, etc.). 3. Mîl, 2. Prep. min., Ind. cb.; Sin. Şlam (v.). 4. Mînâ, pl. mîini. Ind. ţâr.: Sin. Condac (v.). 5. Mînâ curenta. Cs.: Marginea superioară, continuă, a unei balustrade, care serveşte la sprijinirea mîini! pe ea, cînd se circulă pe lîngă balustradă. Uneori, se fixează o mînă curentă şi pe peretele casei scării, pentru a se crea două curente de circulaţie (în special la clădiri publice, cu circulaţie intensă). V. şi sub Scări interioare. Mîna curentă poate fi constituită, fie dintr-o bară de lemn sau de metal, fie din plăci de piatră naturală sau artificială, simple sau cu diferite profiluri (la balustradele de zidărie, cu goluri), sau din însăşi marginea (simplă sau fasonată după un profil) a peretelui de beton sau de zidărie al balustradei. La balustradele metalice, pentru a evita sensaţia de răceală produsă de mîna curentă metalică, aceasta e constituită dintr-o platbandă acoperită cu o piesă de lemn sau de material plastic. 6. Mînâtarcâ, pl. mînătărci. Bot.: Boletus edulis Bull. Ciupercă comestibilă din familia Polyporaceae. Are pălăria cărnoasă şi bombată, cu faţa inferioară poroasă, de culoare brună-gălbuie, şi piciorul gros, umflat la bază. Carnea, albă sau uşor roşietică, e gustoasă şi are miros plăcut. Mînătăr-cile cresc prin păduri şi poieni. Sin. Hrib, Pitarcă. 7. Mînecar, pl. mînecare. 1. ind. text.: Sin. Mintean (v.), Zăbun. 8. Mînecar. 2. Ind. text.: Unealtă care se foloseşte în operaţia de călcare a mînecilor (v.), la produsele de îmbrăcăminte exterioară (sacouri, pardesie, paltoane, etc.). 9. Mînecare. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte, confecţionat din fire de lînă, prin tricotare manuală, de formă tubu-lară, corespunzătoare antebraţului şi cu lungimea de circa 18 cm, care îmbracă glesna mîinii, spre a o proteja contra frigului. 10. Mînecâ, pl. mîneci. 1. Ind. text.: Parte componentă a produsului de îmbrăcăminte, care acoperă braţul; de obicei se fixează prin coasere în răscroitura adecvată din corpul, îmbrăcămintei. 11. Mînecâ. 2. Tehn.: Dispozitiv cu formă mai mult sau mai puţin asemănătoare unei mîneci de îmbrăcăminte. 12. ~ de tragere. A1/.: Mînecă de pînză, remorcată de un avion în zbor orizontal, care serveşte ca ţintă pentru exerciţiile de tragere cu armele de bord de pe alte avioane. Cablul de remorcare trebuie să aibă o lungime suficient de mare pentru ca avionul remorcher să nu fie lovit. 13. de vînt. 1. Nav.: Trombă de pînză pentru aerisire. 14. ^ de vînt. 2. Av.: Dispozitiv în formă de mînecă, instalat pe un aerodrom, într-un loc uşor vizibil şi cît mai înalt, cu ajutorul căruia se indică direcţia şi sensul vîntului. V. şi Instrumente de măsură, sub Vînt. 15. Mîner, pl. mînere. 1. Tehn.: Parte a unui obiect, care e adaptată pentru a permite manipularea acestuia, avînd o formă adecvată. Mînerele (v. fig,) sînt r°, —t de cele mai multe ori p-3IZ_—^ tronconice, sferice, M i-----1 j| cilindrice, etc.; la | | | | maşini-unelte sau la unelte se folosesc, Minere de diferite forme, uneori, mînere executate după standarde sau după prescripţiuni. Dacă e necesar, mînerul poate fi termoizolant sau electroizolant. 16. ~ de broasca. Tehn. V. Clanţă. 17. Mîner. 2. Ind. ţâr.: Sin. Condac (v.). Mînuire 140 Mîţâ' 1. Mînuire. Tehn.: Grup ordonat de mişcări executate de un lucrător, cînd acţionează asupra obiectului de prelucrat, asupra maşinii-unelte sau asupra sculei, pentru efectuarea unei prelucrări sau pentru pregătirea acesteia.Mînuirea e unitatea operativă pînă la care se descompune ansamblul acţiunilor aferente unui proces de lucru. Exemple de mînuiri sînt; fixarea sculei, poziţionarea pe maşina-unealtă a obiectului de prelucrat sau măsurarea lui, pornirea maşinii-unelte, apropierea sculei de obiectul prelucrat, cuplarea mişcării de avans automat, retragerea sculei, oprirea maşinii-unelte. Mînuirile pot fi; principale, prin cari se realizează prelucrarea intenţionată; auxiliare, cari asigură posibilitatea efectuării mînuirilor principale. Mînuiriie principale sînt şi tehnologice, dacă ele conduc la schimbarea directă a formei, a dimensiunilor sau a proprietăţilor fizicochimice ale obiectului prelucrat. La o prelucrare, mînuirile se stabilesc ţinînd seamă de: rolul fiecărei mînuiri şi necesitatea ei, cum şi posibilitatea înlăturării celor inutile; felul mînuirii şi mecanizarea posibilă; ordinea de succesiune a mînuirilor şi eventualitatea executării unora în paralel ; durata mînuirii. Pentru stabilirea mînuirii se consideră factorii cari o influenţează, în scopul reducerii timpului de lucru. Mînuirea poate cuprinde mai multe mişcări, numite şi mînuiri elementare, fiecare dintre acestea fiind o acţiune simplă de lucru sau o deplasare completă a lucrătorului. Astfel, mişcarea constituie cea mai simplă parte a procesului de lucru. De exemplu, la prelucrarea unui obiect în menghină, mişcările sînt: apucarea obiectului de prelucrat de pe masă, aducerea lui la o menghină, desfacerea fălcilor menghinei, • punerea obiectului între fălcile menghinei, etc. Efectuarea unui proces tehnologic comportă mai muite mînuiri, grupate în faze şi operaţii, ştiind că faza e o parte dintr-o operaţie de uzinare sau de montare. Faza e constituită dintr-un grup de mînuiri, aferente prelucrării unei anumite suprafeţe a obiectului considerat, care e efectuată cu aceeaşi sculă şi la acelaşi regim de.lucru al maşinii-unelte (determinat prin avans, adîncimea de aşchiere şi viteza de aşchiere). Modificarea oricăreia dintre aceste condiţii, de exemplu altă suprafaţă, aită sculă sau alt regim de-lucru, înseamnă intrarea într-o nouă fază; fac excepţie prelucrările simultane la mai multe suprafeţe ale unui obiect, cu sculele respective, cari reprezintă o fază complexă şi se consideră ca fază atît timp cît nu se schimbă feţele de lucru şi nu se înlocuiesc sculele. La uzinarea unui obiect (adică la prelucrarea la maşini), o fază se poate executa în una sau în mai multe treceri (pasaje) succesive ale uneltei (cînd adausul de prelucrare e mare), trecerea fiind o parte a fazei de prelucrare, prin care se îndepărtează un strat de material (suprafaţa de prelucrare, unealta şi regimul de lucru rămînînd aceleaşi). Operaţia e totalitatea mînuirilor executate la un anumit post de lucru. Deci operaţia e acea parte principală a procesului tehnologic de prelucrare sau de montare a unei piese, care se execută într-un anumit loc de lucru şi fără întrerupere, de un lucrător sau de o echipă, pînă cînd se trece la prelucrarea sau la montarea piesei următoare pe acelaşi loc de lucru. De asemenea, operaţia poate fi definită ca totalitatea acţiunilor unui lucrător sau ale unei echipe, realizate asupra unuia sau asupra mai multor obiecte şi la un singur post de lucru, cu ajutorul unor mecanisme, dispozitive, unelte, etc. cari rămîn neschimbate pe toată durata operaţiei. Divizarea proceselor tehnologice în operaţii ia aspecte foarte variate, în diferitele ramuri de producţie, însă totdeauna unitatea postului de lucru e decizivăîn delimitarea operaţiilor. Operaţia poate fi efectuată cînd obiectul se găseşte în una sau în mai multe aşezări, cum şi cînd are una sau mai multe poziţii. Aşezarea e locul pe care-l ocupă obiectul, după prinderea lui pe maşina-unealtă sau pe un dispozitiv de lucru, iar poziţia e fiecare dintre orientările obiectului prelucrat faţă de maşina-unealtă sau faţă de dispozitivul de lucru, într-o anumită aşezare de prelucrare. De exemplu, operaţia de tăiere a dinţilor unei roţi dinţate la o maşină de frezat, cu un cap divizor, are o singură aşezare şi un număr de poziţii egal cu numărul de dinţi ai roţii dinţate. Procesele tehnologice se descompun în părţile componente, şi uneori pînă la mînuiri, după felul prelucrării. Astfel, la procese tehnologice de prelucrare pe maşini-unelte se foloseşte, de obicei, următoarea descompunere; numai în operaţii, la producţia individuală (unitară); pînă la faze sau grupuri de mînuiri, la producţia în serie mică şi mijlocie; pînă la mînuiri sau chiar pînă la mişcări, la producţia în serie mare şi în masă. La procese tehnologice de prelucrare manuala şi la cele de montare se extinde descompunerea, de regulă, pînă la grupuri de mişcări sau numai pînă la grupuri de mînuiri. Documentele de bază ale unui proces tehnologic sînt fişa tehnologica şi planul de operaţii, cari se întocmesc pentru fiecare obiect în parte şi prezintă diferite structuri, după felul fabricaţiei. Schema reprezintă un plan de fabricaţie, care în cazul general cuprinde operaţii de prelucrare si de montare. Pian de fabricaţie (Prelucrare) I (Montare) Proces tehnologic. Proces tehnologic Aşezare Operaţie Poziţii: Operaţie Fază Fază Mînuire Mîr I Mişcare 2. Mînz, blană de Ind. piei.: Blană provenind din pieile minjilor foarte tineri, prezentînd un desen moarat al părului şi avînd părul fin şi pielea subţire. Pe măsură ce mînzul înaintează în vîrstă, pielea devine mai groasă şi părul mai aspru. Cele mai bune piei provin de la animale cari nu au depăşit două luni, cînd firele au lungimea de 6**• 10 mm. Din punctul de vedere geografic, cea mai bună provenienţă e cea din URSS (Kazan), urmînd pieile din Asia, America de Sud şi Australia. Pieile mînjilor născuţi morţi se numesc galjac. Culoarea naturală variază de la brun-cenuşiu pînă la brun-roşcat închis. Semnul cel mai important de calitate e desenul moarat frumos şi luciul intens al părului. Blănurile de mînz se finisează în culoare naturală, atunci cînd au o culoare brună uniformă, în caz contrar se vopsesc în negru. Durabilitatea blănii e. mare. 3. Mînzat, pl. mînzaţi. Zoot.: Viţelul, de la înţărcare şi pînă la vîrsta de un an şi jumătate. 4. Mîţâ, pl. mîţs. Mine: Dispozitiv de siguranţă pentru prinderea coliviei, cînd se rupe cablul. E constituit dintr-o tijă de care e articulat un sistem de pîrghii. De tijă se MKS 141 Mlaştină, sol de ^ suspendă colivia, comprimîndu-se în acelaşi timp un resort de oţel. Cît timp colivia e suspendată de cablu, resortul e comprimat de greutatea coliviei şi sistemul de pîrghii ţine depărtate, de fiecare glisieră a puţului, cîte două piese metalice în formă de gheare. La ruperea cablului, resortul se întinde, trage tija care, prin sistemul' de pîrghii, roteşte axurile de cari sînt prinse ghearele, iar acestea se înfig în glisiere, împie-dicînd astfel colivia să cadă în puţ. Mîţele sînt obligatoare pentru toate coliviile de persoane (v, şî sub Paracăzător). 1. MKS. Fiz., Tehn : Simbol literal pentru sistemul de unităţi de măsură avînd ca unităţi fundamentale, cinematice şi dinamice, metrul (pentru lungimi), kilogramul (pentru mase) şi secunda (pentru durate). V. şl sub Sistem de unităţi. 2. MKSÂ. Fiz., Tehn.: Simbol literal pentru sistemul de unităţi de măsură avînd ca unităţi fundamentale metrul pentru lungimi, kilogramul pentru mase, secunda pentru durate (v. MKS) şi amperul pentru intensităţile de curent electric. Sistemul MKSA raţionalizat se mai numeşte sistem Giorgi. V. şî sub Sistem de unităţi. 3. Mlcsjâ, pL mlaje. 1. Silv., Bot.: Salix viminalis L.Arbust sau arbore din familia Salicaceae, cu înălţimea pînă la 8 m, care creşte pe malurile şi pe prundişurile rîurilor; adeseori, e cultivat în răchitării. Are albumul alb-gălbui sau alb-verzui * şi duramenul roşietic-brun. Lemnul de mlajă are pori mici (cari se văd greu cu lupa), relativ rari, răspîndiţi uniform, şi pete medulare numeroase şi mari, gălbui sau brune-roşie-tice. Florile mlajei sînt melifere. Ramurile de mlajă sînt flexibile; se întrebuinţează, pe scară mare, ca material pentru confecţionarea de împletituri şi de coşuri de nuiele, şi ca material de legat (în special pentru viţa de vie). Sin. Lozie, Răchită de mlajă, Răchiţică-mlajă, Răchiţică albă. 4. Mlajâ. 2. Siiv,. Bot. V. Răchită roşie, Răchită albă, sub Răchită. 5. Mlaştina, pl. mlaştini. Geogr.: Depresiune naturală de teren, fără scurgere, pe care se adună şi stagnează apa provenită, fie din precipitaţii sau din ape de suprafaţă, fie din apa subterană, prin ridicarea nivelului hidrostatic respectiv. Mlaştina reprezintă ultima fază, înainte de transformarea în uscat, a lacurilor de tip eutrof. Fundul depresiunii e fie impermeabil, fie imbibat cu apă pînă la saturaţie şi favorizează formarea turbăriilor (v.) în regiunile muntoase şi în regiunile nordice, şi a unor soluri foarte bogate în materii organice, cari stingheresc sau fac imposibilă dezvoltarea unei vegetaţii utile, în regiunile mai calde (v. şi sub Lăcovişte, Tinov, -Podzol), în regiunile mlăştinoase, apa pierde (ca urmare a proceselor de oxidare) cea mai mare parte din oxigenul necesar dezvoltării plantelor, se îmbogăţeşte în bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat, dăunători, şi plantele, obişnuite cu apa în mişcare, care le asigură o absorpţie suficientă de oxigen, dispar şi sînt înlocuite treptat cu altele (submerse sau emerse), cari respiră prin partea superioară, direct din aer (de ex.: muşchi, rogoz, trestie, papură, etc.). Echilibrul biologic faunistic, în special al peştilor, e răsturnat în favoarea unor specii rezistente cum sînt: carasul degenerat, caracuda, etc. Mlaştinile se formează şi ca rezultat al defrişării sau al mcend'erii unor păduri, în cari rădăcinile arborilor absorbeau capti.tăţi mari de apă din sol; al unor lucrări de terasamente (căi ferate, drumuri, etc.) lipsite de poduri suficiente sau rau amplasate, cari reduc sau suprimă condiţiile de scurgere naturală; al existenţei unui covor de vegetaţie care, datorită desişului de frunze sau de tulpini, stînjeneşte scurgerea nor-mală a apei; etc. Din punctul de vedere topografic, se deosebesc (v. fig. /): mlaştini de creasta (de cumpănă de ape, superioare sau înalte), ae cele mai multe ori adînci, alimentate cu apă . din precipitaţii, cu uh conţinut foarte mic de'substanţe minerale, aco- perite cu un strat gros de turbă din muşchi Sphagnum; mlaştini de coastă (de tranziţie sau intermediare), mai puţin adînci decît mlaştinile de creastă, alimentate cu apa subterană care apare la suprafaţă, săracă în substanţe minerale, cu vegetaţie compusă din rogoz şi muşchi Sphagnum sau din muşchi Sphagnum şi Hypnum; mlaştini în albia rîurilor (joase sau inferioare), de suprafaţă şi de adîncimi mici, cari se găsesc în 1). Principalele tipuri de mlaştina. I) stadiul de alimentare cu apă din precipitaţii; II) stadiul de alimentare cu apă subterană; III) stadiul de alimentare cu apă din lac sau din rîu; a) mlaştină superioară; b) mlaştină de tranziţie (de pădure); c) mlaştină de tranziţie (de arini); d) mlaştină inferioară (cu iarbă, rogoz, etc.); e) mlaştină inferioară (de stuf); f) basin de apă; g) sapropel. special în albiile vechi sau în depresiuni accidentale ale acestora, alimentate din scurgeri de la suprafaţă sau din ape freatice, bogate în substanţe minerale şi cu vegetaţie constituită din rogoz, stuf, anin şi muşchi verde (Hypnum). Afară de aceste tipuri se mai cunosc mlaştinile în depresiuni închise (de ex. în lacuri), cari cu timpul se acoperă cu muşchi sau cu alte vegetaţii cari se turbifică. Pentru ameliorarea regiunilor mlăştinoase, în vederea transformării lor în terenuri cultivabile, se fac lucrări de amenajare (asanare) cari influenţează atît solul propriu-zis cît şi plantele cari urmează să fie cultivate. Metodele principale folosite în amenajarea mlaştinilor sînt: metoda acoperirii sau a colmatării (v. Colmatare 1); metoda amestecării, la care terenul mlăştinos e acoperit, după eliminarea apei, cu un strat de pămînt cu grosimea de 4**-10 cm, care se amestecă cu solul mlaştinii prin lucrări de cultură; metoda desecării (v. sub Desecare 1), care consistă în drenarea apei de pe terenul mlăştinos prin puţuri absorbante sau prin şanţuri deschise, cu adîncimea de 30---40 cm, printr-o reţea de drenuri închise (v. fig, II), principale şi secundare, cari după colectarea şi evacuarea apei permit exploatarea eventuală a turbei, Sin. Bahnă. (Termen regional, Moldova.) 6. sol de Red.: Sol hidromorf (v. Hidromorf, sol ~), format în condiţii de drenaj intern împiedicat, fie din cauza nivelului foarte înalt al apei freatice, fie din cauza texturii argiloase a rocii-mame, imbibate cu apă, care ajunge la suprafaţă în mod permanent sau aproape permanent. în solurile de mlaştină predomină un mediu reductor, favorabil li. Schema sistemului de desecare (asanare) a unei mlaştini. 1) recipientul-rîu; 2) canal principal de evacuare; 3) canal colector principal; 4) canal de colectare şi evacuare (colector de sector) sau dren colector; 5a) şanţuri deschise, provizorii; 5b) şanţuri umplute cu material filtrant; 5c) drenuri; 6) canal de centură care poate vărsa apele colectate în amonte (a) sau în aval (b) de unitatea de-secabi !ă. Mlaştină barometrica 142 Moara producerii intense de glei (v.). Se găsesc în lunci, în depresiuni sau în munţi, sub vegetaţie de rogoz, de stuf sau de muşchi, Materia organică e parţial descompusă, în condiţii de predominare a anaerobiozei, favorizînd formarea de turbă. V. Turbos, sol — ; Turbărie; Gleic, sol Pseudo-gleic, sol —. 1. Mlaştina barometrica. Meteor. V. sub Forme isobare. 2. Mlâciu, pl. mîăcii. Ind. ţâr.: Sin. îmblăciu (v.). 3. Mladiţâ, pl. mlădiţe. Bot.: Ramură roditoare de pom fructifer, subţire şi cu lungimea de10---30cm, la care majoritatea mugurilor laterali, sînt vegetativi, iarmugurele terminal şi unu sau cîţiva dintre mugurii laterali superiori sînt flori fer i. 4. Mn Ch im.: Simbol literal pentru elementul Mangan. 5. Mn, aliaj Metg.: Aliaj binar Al-Mn, cu compoziţia: 1,5% Mn şi restul aluminiu. In stare recoaptă are următoarele caracteristici mecanice: cr^ = 13 * * * 15 kgf/mm2; $=18***20%; duritatea HB—30--*35 kgf/mm2. După ecruisare, are: a = 16***18 kgf/mm2; S=8—10 % ; duritateaHB=40---45 kgf/mm2. E folosit în locul aluminiului pur, cînd se cere o rezistenţă mecanică mai mare. 6. MN, receptor Geofiz.: Dispozitiv format din două prize de pămînt şi un voltmetru, folosit în prospecţiunea electrică pentru măsurarea diferenţei de potenţial stabilite între două puncte MN, cînd un curent e trimis prin pămînt cu ajutorul unui emiţător AB (v. AB, emiţător ~). Uneori, ansamblul format de emiţătorul AB şi receptorul MN e numit cuadripolul AB MN. Cuadripolii folosiţi în practică sînt de regulă simetrici: cei patru electrozi sînt în linie dreaptă şi mijlocul O al lui AB coincidecu mijlocul lui MN. Rezistivi-tâtea aparentă determinată în aceste condiţii e atribuită punctului O. Pentru aplicaţii sînt importanţi: cuadripolul Wenner, definit prin AM=MN—MB, şi cuadripolul Schlum-berger, în careMN e teoretic infinit mic, practic cel mult o zecime din AB, pentru ca măsurarea diferenţei de potenţial între MN să poată fi considerată echivalentă cu măsurarea cîmpului electric în O. 7. Mo Ch im.: Simbol litera! pentru elementul Molibden. 8. Mo. Geot.: Fracţiunea granulometrică (v.) a pămîn-turilor, constituită din particule cu dimensiunile cuprinse între 0,02 şi 0,2 mm şi numită, în mod curent, nisip fâinos sau faina de nisip (se pronunţă „mu"), în prezent, termenul e folosit rar. 9. Moaca, pl- moace. 1. Pisc.: Puiet de somn (Sifurus glanis L.) în vîrstă de o vară, cu lungimea între 10 şi 25 cm şi greutatea între 50 şi 250 g. (Termen regional.) 10. Moaca. 2. Pisc.: Adult de zglăvoc (Cottus gobio gobio L.). Specie de peşte din apele de munte. (Termen regional.). 11. Moale, nava Nav.; Navă care are tendinţa de „a abate sub vînt", adică de a se îndepărta de la direcţia din care bate vîntul. 12. Moar. Ind. text., Poiigr. V. Moire. 13. Moaraj. Poiigr.: Efectul optic obţinut prin suprapunerea a două tipare de clişee cu reţele de puncte sau de linii, astfel încît să formeze un unghi oarecare între ele (v. fig.). Aspectul imaginilor (structurate geometric) variază după orientarea celor două reţele una faţă de cealaltă. Suprapunerea a două tipare colorate ale unei tricromii (v.) provoacă apariţia aceluiaşi fenomen, deoarece maşinile de tipar nu pot suprapune perfect cele două reţele. Pentru a evita moarajul, la selecţia tricromă se înclină cele trei site monocrome între ele. cu 30°, — dînd sitei corespunzătoare albastrului înclinarea de 45° faţă de orizontală, — sau se variază punctul for- mat de sită pe clişeu prin utilizarea unor diafragme cu tăietură specială (de ex. ovale), la fotografierea originalului, cu ajutorul căreia se dă o predominare accentuată uneia dintre direcţiile sitei. Alteori se aleg site cu desene diferite, rezervîndu-se pentru clişeul galben sita cadrilată. La patrucromii (v.) se foloseşte pentru galben sita metzografă (v. sub Sită fotografică), sau, cînd nu există, sita pentru galben se aşază orizontal, iar celelalte trei se înclină la 30° între ele (galben 0°, albastru ^ 15°, negru 45°şi roşu 75°). înclinarea reţelelor între ele se obţine, fie cu site cu încli- Aspect optica! fenomenului de nări diferite, fie cu o ace- moaraj. eaşi sită circulară care se roteşte în jurul centrului său, cînd e introdusă în suportul special a! aparatului de foto-reproducere. 14. Moara, pl. mori. 1. Tehn., Prep. min., ind. chim.: Maşină de lucru folosită pentru mărunţirea fină (v. şî sub Măcinare) a materialelor tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice, cereale, etc.). După construcţia lor, se deosebesc: mori cu bile, cu bare sau cu bolovani, în cari măcinarea se produce prin rostogolirea şi căderea corpurilor de sfărîmare asupra materialului, adică prin frecare şi lovire; mori cu discuri sau'cu pietre, în cari măcinarea se produce prin zdrobirea materialului între discurile sau pietrele morii, adică prin frecare şi presiune; mori pendulare, mori chiliene, mori cu cilindre, etc., în cari măcinarea se produce prin presarea pe care o exercită, asupra materialului respectiv, unu sau mai muîte corpuri de sfărîmare, în formă de role, cilindre, etc.; m.ori cu ciocane (v.) şi şteampuri (v.), cari acţionează asupra materialului prin lovire (v. şî sub Sfărîmare) ; mori coloidale, în cari măcinarea se face prin lovirea şi frecarea particulelor solide aflate într-o suspensie (al cărei mediu dispersant poate fi îndepărtat după măcinare) de elementele active ale morii. Cel mai frecvent folosite sînt morile cu bile şi cu bare (la prepararea minereurilor, la fabricarea cimentului, etc.) şi, într-o măsură mai mică, morile cu ciocane şi şteampurile, în cazul măcinării materialelor tari, şi morile chiliene, morile pendulare, cele cu cilindre, şi, îritr-o mare măsură, morile cu ciocane, pentru măcinarea materialelor mai puţin tari (cărbuni, sare, caolin, etc.). Morile cu bile sînt constituite dintr-o tobă cilindrică sau conică (cilindro-conică), căptuşită în interior cu plăci (de oţel dur, aliat cu crom sau cu mangan, mai rar de fontă) sau cu bare de uzură, în care măcinarea materialului se produce prin căderea şi rostogolirea unor bile metalice, de silex (în care caz, căptuşeala e formată din bolovani tot de silex), etc. cu cari toba e umplută pînă la un anumit nivel. Moara e pusă în mişcare de rotaţie în jurul axului ei orizontal, cu o turaţie («) mai joasă decît turaţia critică (N) (la care bilele rămîn aderente la mantaua tobei, datorită forţei centrifuge), astfel încît bilele să se desprindă de pe tobă la o anumită înălţime şi să cadă peste materialul din moară. Valoarea acestei turaţii e dată de relaţia: «=42,3/(în rot/min), care D e diametrul tobei (în m). în general, turaţia morii e de 60***85% din turaţia critică, depăşirea acestor limite Hoâfa 143 Moarî a) Ia turaţie joasă; b) /. Poziţia încărcăturii în morile cu la turaţie medie; c) la turaţie înaltă; turaţie critică. lor (cari depind de încărcătura morii, de fineţea şi de capacitatea de măcinare urmărită) provocînd căderea bilelor într-o regiune a tobei în care nu se găseşte materialul supus măcinării (v. fig. /). Astfel, o turaţie prea joasă micşorează efectul de lovire al bilelor, cari cad de la o înălţime prea mică, măcinarea realizîndu-se în cea mai mare parte prin rostogolirea bilelor şi frecarea ..dintre acestea şi materialul cuprins între ele; se foloseşte cînd se urmăreşte realizarea unei măcinări foarte fine şi e caracteristică pentru morile cijindrice tubulare, în cazul cînd materialul supus măcinării e tare şi cu dimensiuni mai mari se folosesc mori cu diametri mari şi turaţii inalte, . pentru ca zdrobirea să se producă prin lovire de la înălţimi cît mai mari. Traiectoria bilelor în interiorul morii e reprezentată în fig. II. Punctul (6), unde încetează mişcarea circulară şi începe traiectoria parabolică, n2 r n e determinat de expresia sin a = care oc e unghiul dintre raza morii, corespunzătoare punctului de desprindere a bilei, şi orizontala dusă prin axa morii, r (m) e raza traiectoriei circulare abilei, «(rot/min) e turaţia morii, g (m/s2) e acceleraţia gravitaţiei. încărcătura de bile variază între 30 şi 50% din volumul morii şi e determinantă pentru capacitatea şi fineţea de măcinare a materialului ; cu cît încărcătura de bile e mai mare, cu atît capacitatea de prelucrare a morii e mai mare, respectiv, pentru o aceeaşi capacitate de prelucrare, fineţea realizată e mai mare. Dimensiunea bilelor —care variazăîntre 40 şi 150 mm ■—se alege după diametrul morii, cele mici fiind folosite la morile cu diametri mici; în general, însă, încărcătura de bile e constituită din bile cu diametri diferiţi, cele cu dia-metri mai mari fiind predominante în cazul mori lor cu diametri mari. Capacitatea de prelucrare a morilor cu bile depinde de duritatea şi de dimensiunile materialului supus măcinării, de fineţea de măcinare urmărită, de diametrul şi de turaţia morii, de încărcătura de bile şi de modul de evacuare a mate-r|alului măcinat, de mediul în care se face măcinarea (măcinare uscată sau umedă), etc. în medie se poate considera o productivitate specifică de 1 t/m3/h, valoare care variază între limite mari (0,25 t/m3/h-**1,5 t/m3/h), în.funcţiune de factorii de mai sus. In majoritatea cazurilor, măcinarea în morile cu bile se face umed, realizîndu-se turbureii groase (numite măciniş, pulpă), cu 30---40% umiditate, care poate ajunge pînă la 50 60 %, în cazul măcinării foarte fine. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc; mori cilindrice scurte (cu diametrul apropiat de lungimea morii), mori tubulare (la cari lungimea morii e de peste 1,5*• *2 ori mai mare decît diametrul) şi mori conice (sau cilindro-conice). — După modul de evacuare a materialului evacuat, se deosebesc: mori cu evacuare prin prea-plin, mori cu camere de evacuare şi mori cu evacuare periferica (unele mori cilindrice scurte), cel mai frecvent, axial (v. fig, III), — Morile conice şi o mare parte din morile cilindrice (scurte sau tubulare) sînt construite pentru e~ vacuarea axială prin evacuare sînt folosite numai în în special al celor scurte. bile. d) la turaţie foarte înaltă; e) la prea-plin; camerele de cazul morilor cilindrice, Traiectoria într-o mo-'jră. AB) traiectorie circulară (ridicarea bilei); BC) traiectorie aproape parabolică; CA) traiectorie parabolică (căderea liberă a bilei); OFAG) locul geometric al punctelor A; OED) locul geometrical punctelor B; OEF) zonă moartă, în care nu există mişcare efectivă ; FAG) curba pe care o produce acţiunea de sfărîmare a bilelor; DHG) traiectorie a bilelor dincolo de care, pînă la mantaua morii, nu mai cad bile. III. Forma morilor cu bile. a) moară cilindrică scurtă; b) moară tubulară; c) moară conică sau cilin-dro-conică; d) moară cu evacuare prin prea-plin; e) moară cu cameră de evacuare; f) moară cu evacuare periferică. Morile cilindrice cu evacuare prin preaplin (v. fig. IV) sînt formate dintr-o tobă de tablă de oţel sudată, echipată, la cele două capete, cu cîte un capac de oţel turnat, fixate de mantaua cilindrică prin buloane şi echipate cu cîte un fus gol, care se aşază pe lagăre. Mişcarea de rotaţie a morii în jurul axului ei se realizează cu ajutorul unei coroane dinţate solidare cu mantaua morii; alimentarea şi evacuarea continuă a morii se fac prin fusurile goale, cel de alimentare fiind echipat, în general, cu o nervură elicoidalâ care uşurează transportul materialului în interiorul morii, iar cel de evacuare fiind echipat, în interior, cu o bucşă conică, terminată cu un ciur, care dă posibilitatea evacuării separate a corpurilor străine (aşchii de lemn, sfărîmături de bile, etc.). Atît mantaua cît şi pereţii morii sînt căptuşiţi cu plăci de uzură, prinse cu buloane cu capul înecat. Plăcile cu cari e căptuşită mantaua sînt netede — cînd se urmăreşte o măcinare foarte fină, însă mai frecvent sînt ondulate (v. fig-, V), IV. Moară cilindrică, cu evacuare prin prea-plin. 1) tobă; 2 şi 3) pereţi frontali; 4) gît de alimentare; 5) dispozitiv de evacuare; 6 şi 7) lagăre; 8) coroană dinţată; 9) arbore de transmisiune; 10) roată de transmisiune; 11) cameră de evacuare. Moara 144 Meira Foarte frecvent, căptuşirea mantalei se face cu bare de oţel, dispuse parale! cu axa morii şi fixate ia capete cu ajutorul plăcilor de uzură cu cari sînt căptuşiţi pereţii frontali ai morii. Uzura plăcilor variază în funcţiune de calitatea mate- V. Diferite tipuri de placi de căptuşeala pentru mori cu bile. rialului din care sînt fabricate, de duritatea minereului şi de fineţea de măcinare, între 50 şi 250 g/t. Consumul de bile — cari sînt confecţionate din fontă turnată în cochile, sau, de cele mai multe ori, din oţei forjat ori din oţel aliat cu mangan sau cu crom — variază între 500 şi 2 000 g/t, în funcţiune de aceiaşi factori. Morile tubulare lucrează, în majoritatea cazurilor, cu evacuarea materialului prin prea-plin. Ele sînt folosite pentru măcinarea foarte fină a minereurilor, fiind alimentate, în generai, cu produsele mai grosolane rezultate din măcinarea materialelor în mori scurte, cu cari lucrează în acelaşi circuit. în cazul cînd lucrează independent, alimentarea lor se face cu material fărîmat în prealabil ia dimensiuni sub 1--*2 mm. Spre deosebire de morile scurte, efectul de măcinare al bilelor e realizat, în principal, prin frecare, în care scop turaţia lor e cu mult mai joasă decît turaţia critică. în unele construcţii (v. fig. VI), morile tubulare sînt compartimentate prin pereţi despărţitori verticali, perforaţi, fiecare compartiment fiind încărcat cu bile cu dimensiuni diferite, în funcţiune de fineţea materialului din fiecare VII. Moară conică. 1) alimentare; 2) tobă; 3) evacuare; 4)angrenaj. V/. Moară tubulară compartimentată (compound), î) alimentare; 2) compartimente de măcinare; 3) site despărţitoare; 4) evacuare. compartiment, care creşte către capătul de evacuare al morii. în unele construcţii, pereţii despărţitori sînt dubli, spaţiul dintre aceştia fiind echipat cu nervuri radiale cari — ca şi în cazul morilor cu cameră de evacuare — permit alimentarea centrală a compartimentului următor. Morile tubulare compartimentate permit măcinarea — într-o singura unitate— a . materialului cu dimensiuni relativ mari (20*'-30 mm) la dimensiuni sub 0,1 mm. Aceste mori sînt folosite în instalaţiile de cianurare şi, în mod curent, în industria cimentului, putînd realiza măcinarea klinkerului sau a materiei prime, de la dimensiuni de 30---50 mm, pînă la dimensiunea de 0,074 mm. Morile conice (v. fig. VII) sînt, din punctul de vedere constructiv, asemănătoare morilor cilindrice cu evacuare prin prea-plin, de cari diferă prin forma mantalei, care e constituită dintr-o parte cilindrică şi din două părţi tronconice (la unele construcţii, numai din aceste două părţi tronconice), terminate cu cîte un fus gol. Datorită faptului că bilele se aşază în moară în ordinea dimensiunilor lor des-crescînde către partea de evacuare, corespunzătoare părţii conice cu conicitatea mai mică (30%), măcinarea se face mai raţional decît la morile cilindrice, şi în-trucîtva asemănător măcinării în morile tubulare compartimentate. Morile conice se construiesc, fie pentru funcţionare discontinuă (în şarjă), fie pentru funcţionare continuă, în circuit deschis sau închis (v. fig. VIII). Sin. Moară Hardinge. Morile cilindrice cu camera de evacuare au, ia capătul de evacuare, un perete vertical, care are o serie de deschideri dispuse radial, şi care formează cu capacu morii o cameră de evacuare, compartimentată printr-o serie de nervuri radiale (v. fig. IX). Materialul măcinat care a ajuns în compartimentele inferioare ale camerei de evacuare e ridicat de nervurile radiale ale peretelui despărţitor pînă la partea superioară a morii, de unde se evacuează prin cădere liberă în fusul gol al morii. Nivelul turburelii din aceste mori fiind mai jos decît la morile cu evacuare prin prea-plin, datorită deschiderilor din peretele despărţitor, efectul de măcinare al bilelor e mai mare; pe de altă parte, datorită trecerii mai repezi a materialului măcinat prin moară, se evită formarea mîlurilor, realizîndu-se, în acelaşi timp, şi o productivitate mai mare pe unitatea de volum a morii. Aceste VIII. Schema unei instalaţii de măcinare cu moară conică, funcţionînd în circuit închis. 1) siloz de materie primă; 2) dozator automat; 3) moară conică cu bile; 4) conductă de aer; 5) ventilator; 6) separator pneumatic; 7) conductă pentru întoarcerea granulelor mari în moară; 8) ciclon. Moara 145 Moară mori sînt folosite, în special, pentru măcinarea minereurilor cari conţin minerale cu densitate mare (de ex. minereurile aurifere). montate pe axul morii (v. fig. X/). Frecvenţa mare a oscilaţiilor, care e de ordinul a 1500---3000 osc i I aţi i/m i n, imprimă bilelor o mişcare în toate direcţiile, supunînd materialul la eforturi de lovire, comprimare şi de forfecare de mărimi /X. Dispozitivul de evacuare al unei mori cilindrice cu camera de evacuare. ?) diafragma; 2) găurile diafragmei; 3) nervuri radiale; 4) capacul frontal de evacuare; 5) buloane; 6) plăci de căptuşeală; 7) grătar cu bare dreptunghiulare; 8) buloane pentru prinderea căptuşelii; 9) pană; 10) buloane; 11) gură de vizitare demontabilă. Morile cu evacuare p e r i f e r i c a (v. fig. X) se deosebesc de morile cilindrice scurte, prin forma curbată a plăcilor din cari e constituită mantaua. Aceste plăci sînt prinse cu buloane de pereţii frontali ai morii şi sînt găurite pe partea dinspre placa precedentă. Mantaua de plăci curbate e înconjurată de doua rînduri de site *— dintre cari prima e de tablă perforată, iar a doua e de împletitură de sîrmă', cu ochiurile cu dimensiunea fineţei urmărite să fie obţinute prin măcinare. Materialul care nu a trecut prin ochiurile acestei site cade în moară, trecînd prin ochiurile sitei de tablă, perforată, şi prin partea găurită a plăcilor din cari e constituită mantaua. Aceste mori sînt folosite, în special, pentru măcinarea uscată a celor mai diferite materiale, de la cele cu duritatea medie pînă la cele foarte dure. în unele cazuri, măcinarea se ____________, _______, ____ face Umed, realizindu-se in acest scop curbate pentru readucerea o stropire cu apă sub presiune a refuzului în spaţiul de mă-SÎtei exterioare, pentru evitarea in- cinare ; 7) pîinie de evacuare, fundării ei. Dezavantajul principal al aFe5*?r mor> consistă în imposibilitatea realizării unei măcinări fine — datorită înfundării sitelor exterioare — care de altfel limitează şi capacitatea lor de măcinare. Morile vibratoare cu bile sînt mori de construcţie recentă, folosite pentru măcinarea foarte fină (0,5* • * 10 pi) a materialelor moi şi tari, plastice şi friabile (grafit, talc, carburi metalice, materiale de construcţie, coloranţi, etc.), în principiu, ele sînt formate dintr-un corp cilindric, încărcat pînă la 90% din volumul morii cu bile şi cu materialul supus măcinării, care e pus în vibraţie prin intermediul unui dispozitiv elastic şi al unei mase neechilibrate, bile periferică (moară cu şi site). 1) carcasă; 2) plăci de oţel dur; 3) bile; 4) tablă găurită; 5) sită fină; 6) table XI. Moară vibratoare cu bile. 1) corpul morii; 2) bile.; 3) arbore; 4) arcuri cari susţin corpul morii; 5) contragreutăţi (sau piesă excentrică); 6) tub de protecţie; 7) legătură elastică între motor şi corpul morii; 8) lagăre cu bile. diferite, cari asigură o măcinare intensă a materialului. Aceste mori sînt limitate la volume relativ mici şi sînt construite în special pentru măcinări discontinue. Mori cu bile centrifuge sînt acele mori în cari se face măcinarea fină a materialelor moi şi semitari, în special a cărbunilor uscaţi. Ele sînt formate (v. fig. XII) dintr-un inel concav 1, în interiorul căruia se rostogolesc mai multe bile 2, cu ajutorul unor braţe 3, puse în mişcare de rotaţie de axul vertical 4, pe care sînt montate, — şi care e antrenat de roata de transmi-siune5. Măcinarea e provocată de acţiunea bilelor asupra materialului alimentat prin pîlnia 6, prins între bile şi peretele inelului, materialul măcinat fiind aspirat de paletele unui exhaustor 7, montat pe acelaşi ax de care sînt fixate braţele de antrenare a bilelor şi trecut prin două ciururi cilindrice 8 şi 9, montate la partea superioară a morii. Materialul trecut prin ciururi cade într-o cameră inelară, de unde e evacuat prin tubul 11, cu ajutorul unor palete 10, în timp ce materialul care nu a trecut prin ciururi cade în spaţiul de măcinare. Sin. Mori cu sfere. Morile cu bare sînt mori tubulare cu evacuare axială (v. fig. XIII), în cari bilele sînt înlocuite cu bare cilindrice cu diametrul de 40--’ 100 mm, confecţionate din oţel cu pînă la 1 % carbon ; lungimea lor e, în general, de 1,5*• *3 ori mai mare decît diametrul (faţă de morile tubulare cu bile, în cari acest raport poate ajunge la 4***5 şi chiar mai mult, în cazul morilor pentru ciment). Caracteristica principală a acestor mori e selectivitatea măcinării, realizată XII, Moară cu bile centrifuge. XIII. Moară cu bare. 10 Moară 146 Moară prin paralelismul dintre bareie de măcinare — cari au o lungime puţin mai mică decît lungimea morii — care face ca materialul fin să scape de sub acţiunea lor de rostogolire, obţinîndu-se în acest fel un produs cu dimensiuni mai uniforme, cu un procentaj mic de material fin. Datorită acestor caracteristici ale materialului măcinat şi granulaţiei mai mari decît cea realizată în morile cu bile, morile cu bare sînt folosite, în special, cînd produsul rezultat e destinat operaţiilor de separare gravitaţională sau electromagnetică. Morile cu bolovani sînt mori cilindrice tubulare mai scurte (uneori mori conice), cu evacuare prin prea-plin, la cari bilele sau barele de oţel sînt înlocuite^cu bolovani de silex, de cuarţ sau de altă rocă tare, cu diametrul între 50 şi 150 mm. Ele sînt folosite în cazul măcinării materialelor în cari prezenţa pulberii de fier, rezultată din uzura bilelor, e dăunătoare utilizării lor în procesele la cari urmeazăsăfiesupus materialul măcinat. Morile cu bolovani se căptuşesc cu plăci de oţel şi, în special, cu bolovani de silex sau de cuarţit, prinşi în ciment. Din cauza greutăţii mai mici a umpluturii de silex şi a volumului mai mic ai morii, datorită grosimii mari a căp-tuş'elii de silex, capacitatea de .prelucrare a acestor mori e de 2***3 ori mai mică decît a morilor cu bile obişnuite. Morile cu cilindre (v. fig. XIV) sînt mori' în cari fărîmarea se produce prin presiunea exercitată de trei ci-! indre cari se rostogolesc pe suprafaţa interioară a unui inel pe care materialul supus fărîmării e proiectat de forţa centrifugă rezultată în urma mişcării de rotaţie a inelului, provocată prin frecare, de rotirea cilindrului superior. Celelalte două cilindre se rotesc, la rîndul lor, datorită în fig. XV e reprezentată o moară din această clasă cu valţ şi inel de măcinare şi cu instalaţie de uscare şi selec- XV. Moară cu valţ şi inel de măcinare, cu instalaţie de uscare şi cu selector pneumatic. 1) moară cu valţ; 2) intrarea gazelor fierbinţi; 3) carcasă de măcinare; 4) inel de măcinare; 5) dispozitiv de tensionare hi-frecării CU suprafaţa in- draulic cu ulei sub presiune; 6) valţ de terioară a inelului, asigu- măcinare pendular; 7) uşa morii în poziţie deschisă; 8) gura de evacuare a morii; 9) acţionare cu şurub-melc; 10) palete de aruncare a materialului; 11) ventilator; 1 2) dispozitiv de alimentare ; 13) selector p neumatic ; 14) dispozitiv de reglare pneumatic; 15) evacuarea grisului. rată de două arcuri pu ternice, cari presează cilindrele pe această suprafaţă. Aceste mori sînt folosite, în special, pentru măcinarea cărbunilor, a fosfaţilor, a varului sau a materialelor pentru ciment, a produselor refractare, etc., şi lucrează în general în circuit închis cu un desprăfuitor. XIV, Moară cu cilindre. 1) cilindru superior; 2 şi 3) cilindre inferioare; 4) pîrghii, în formă de furcă, oscilante în jurul axurilor; 5 şi 6) inel de măcinare; 7) carcasă; 8) arcuri cari presează cilindrele inferioare pe inelul de măcinare; 9) pîinie cu dozator de alimentare; 10) evacuarea produsului fin. tor pneumatic pentru măcinarea maselor cera-mice cu umiditatea de 10—12%. Materialul e introdus în traseu! de uscare cu ajutorul unui dispozitiv de alimentare 12, unde întîlneşte un curent de gaze fierbinţi 2, care îi antrenează în selectorul pneumatic- 13). Particulele prea mari, cari nu pot fi antrenate de curentul de gaze fierbinţi, cad şi sînt aruncate în traseul de uscare de paletele 10, cari se rotesc ia periferia carcasei de măcinare. Fracţiunea de particule mai mari (grisul), separată în selectorul pneumatic, ajunge prin traseul de întoarcere între inelul de măcinare 4 şi valţul de măcinare pendular 6, asupra căruia se transmite presiunea hidraulică a uleiului din cilindrul superior al dispozitivului de tensionare a morii, care, la rîndul său, exercită presiunea de măcinare necesară pe inelul de măcinare. în consecinţă, valţul de măcinare capătă şi el o mişcare de rotaţie şi se rostogoleşte pe inelul de măcinare, mărunţind materialul care se găseşte între valţ şi inel. Produsul fin măcinat şi grisul cad lateral din inelul de măcinare şi sînt din nou aruncate, de paletele rotitoare, în traseul de uscare. în selectorul pneumatic 13, fracţiunea fină se separă de cea grosieră, fiind antrenată de curentul de gaze într-un separator de praf, unde se depune; gazele părăsesc instalaţia după o filtrare prealabila, Moari T47 M§arâ parte din acestea putînd fi recirculate pentru recuperarea u-nei părţi din căldura lor. Cu un astfel de agregat de măcinare, umiditatea maselor ceramice se reduce pînă la 0,5% (de ex. în cazul maselor ceramice necesare fabricării plăcilor pentru pardoseli şi pereţi şi pentru fabricarea mozaicului ceramic). Sin. Moară cu inel şi cu valţuri, Moară Kent, Moară Maxecon. Mori pendulare (v. fig. XVI) sînt morile folosite pentru măcinarea fină şi uscată a cărbunilor (pentru focarele cu praf de cărbune), abari-tei, .a argilelor, a grafitului, talcului, caofinului, etc., şi pentru- măcinarea umedă a minereurilor aurifere, cînd se produce simultan şi amalgamarea lor. Ele sînt formate dintr-un inel sau dintr-o cuvetă metalică, pe suprafaţa căreia apasă cilindrele unor pendule (2, 4 sau 6) suspendate în lagărele unei piese fixate la partea superioară a unui ax vertical, pus în mişcare de rotaţie prin intermediul unui sistem de roţi dinţate. Simultan cu fărîmarea materialului, datorită presiunii exercitate asupra materialului;1 de cilindrele pendulelor, se produce şi o măcinare prin frecare, cilindrele pendulelor descriind şi o mişcare de rotaţie în jurul axelor lor. Morile cu clopot, asemănătoare concasoarelor conice giratoare (v. sub Concasor), se deosebesc de acestea prin faptul că rotirea conului mobil se face în jurul unui arbore care coincide cu axa de simetrie, iar suprafeţele de măcinare ale conurilor sînt acoperite cu benzi tăietoare cari acţionează asupra materialului prin forfecare. Fanta inelară dintre cele două conuri e uniformă, ca deschidere, ea fiind reglată prin ridicarea sau coborîrea conului mobil. Produsul morilor cu clopot e un griş care conţine multă pulbere fină, aceste mori fiind astfel indicate ca mori intermediare, înaintea morilor fine. Ele sînt folosite pentru măcinarea cerealelor, a gipsului, a dolomitului, a argiiei, a sării, et:c.f sau a materialelor lipicioase. Morile chiliene (v. fig. XVII), cu utilizări similare celor ale morilor pendulare, sînt formate dintr-o cuvă metalică (un taler) pe fundul căreia se rostogolesc 2***4 cilindre grele de oţel, de fontă dură, de piatră, etc., cari fărîmă materialul prins sub ele. Mişcarea cilindrelor de fărîmare, cari se. rotesc în jurul axei lor, e realizată prin intermediul unui ax vertical, pus în mişcare de rotaţie, la rîndul lui, cu ajutorul unor roţi dinţate. La unele construcţii, sistemul de cilindre e fix, acestea rotindu-se numai în jurul axelor proprii, ’^r cu va (talerul) rotindu-se în jurul axului principal. în arnb^le.. cazuri, fărîmarea se . produce prin presare, sub XVI, Moară pendulara. 1) inel de măcinare (de uzură); 2) cuva morii; 3) braţ pendular cu piatra de măcinat 3'; 4) arbore vertical, principal; 5) pîinie şi dozator (5') pentru alimentarea materialului de măcinat; 6) piesă de care sînt fixate braţele pendulare; 7) spaţiu de ieşirea materialului fin, antrenat de ..aer spre desprăfuitor; 8) lopeţi cari ridică materialul de pe fundul cuvei, în spaţiul de măcinare. acţiunea greutăţii cilindrelor (tăvălugilor) şi prin frecarea care se produce între suprafaţa cilindrelor şi cea a cuvei (v. fig. XVIII). Pentru acoperirea cît mai completă a suprafeţei cuvei, cilindrele sînt dispuse, în general, la distanţe diferitede axul vertical, iar un sistem de palete (raclete sau pluguri), fixate pe axul vertical, conduc materialul în calea cilindrelor de fărîmare. Măcinarea materialului se face umed sau uscat, putîndu-se realiza dimensiuni de la 20***40 mm pînă la dimensiuni mai mici decît 0,2 mm, produ- XV//. Moară chiliană. sul fiind astfel un gris 0 postamentul morii; 2) arbore principal ; conţinînd multă pulbere 3). arbore de acţionare cu angrenajul 3'ţ măruntă. Ca Ş! morile 4 5) iagare de susţinere; 6) tăvălugii pendulare, ele sînt carac- (pietrele) pentru măcinare; 7) cuva sau terizate prin capacităţi talerul rotativ, reduse de măcinare. în funcţiune de natura materialului supus măcinării, fundul cuvei e căptuşit cu plăci de oţel sau de fontă, calcar, granit, gresie, etc. Morile chiliene !Vi, * r 1 J j . ■5 ~ 3 |-H (— 3 j— i sînt folosite în industria materialelor ceramice şi în industria chimică, iar uneori la măcinarea şi la amalgamarea minereurilor aurifere. De a-semenea, ele sînt’ indicate pentru măcinarea materiale- xviii. Schema de principiu a funeţio-lor unsuroase, CU structura nării morilor chiliene.; Iamelară, cum e grafituI, de- a) cu taler fix; b) cu taler rotativ; 1) p.i-oarece păstrează structura vot centrai; 2) taler; 3) pietre de măci-lor în foiţe. Sin. Moară cu nare; 4) axul pietrelor; 5) stîipi da pietre verticale, Moară cu susţinere, tăvălugi, Kollergang. Morile cu pietre (v. fig. X/X) sînt formate din două pietre de moară cilindrice, dispuse orizontal, dintre cari una (cea superioară) e fixă, iar cealaltă e mobilă (la unele construcţii, ambele pietre sînt mobile şi se mişcă în sensuri contrare). Piatra superioară e apăsatăpepiatra inferioară cu ajutorul unor arcuri, iar piatra inferioară (alergătoare) X/X. Moară cu pietre. 1) piatra superioară fixă; 2) piatra inferioară mobilă (alergătoare); 3) arbore vertical; 4 şî 5) angrenaj conic ; 6) arbore de transmisiune; 7 ) iagăr de presiune; 8) pîinie de alimentare; 9) evacuarea produsului; 10) şurub de fixare; 11) învelişul pietrelor; 12) postament. _ %* Moară Biffar Moară cu vînă e pusă în mişcare de rotaţie cu ajutorul unui ax vertical, acţionat de un sistem de roţi dinţate, Alimentarea cu material se face central, prin golul cilindric al pietrei superioare, măcinarea realizîndu-se prin presarea, forfecarea şi frecarea materialului între suprafeţele celor două pietre, cari au, adeseori, şanţuri. Aceste mori sînt folosite pentru măcinarea materialelor moi (sare, gips, grafit, argile, etc.) şi pot lucra atît umed cît şi, mai frecvent, uscat. Morile cu discuri funcţionează după acelaşi principiu ca morile cu pietre, cu deosebirea că piesele cilindrice între cari se produce măcinarea sînt dispuse vertical şi formînd între ele un unghi de 1*-*2°. Ele sînt folosite pentru fărîmarea materialelor secundare şi tari şi, în ultimul timp, sînt limitate la lucrări de laborator (v. Concasor cu discuri, sub Concasor). Morile coloidale sînt mori cu fricţiune lichidă, în cari elementele active ale morii acţionează, prin lovire şi frecare, asupra particulelor solide din suspensie, prin intermediul fazei lichide dispersante. Construite iniţial pentru prepararea pe cale mecanică a dispersiunilor coloidale, aceste mori au căpătat largi aplicaţii industriale în măcinările foarte fine şi în procesele de dispersare şi omogeneizare, cari nu implică măcinare. Construcţia obişnuită a morilor coloidale e similară celei a morilor cu fricţiune uscată, de tipul cu discuri metalice sau cu conuri (moară de urluială, moară de cafea, etc.), axa putînd fi verticală sau orizontală. Măcinarea se produce prin forţele de forfecare dintre suspensie şi elementele active ale morii, cum şi prin viteza foarte mare necesară (20---100 m/s). Durata mărunţirii şi fineţea produsului obţinut sînt influenţate de natura mediului dispersant. Uneie substanţe (de ex. glicerina la mărunţirea sulfului) accelerează proce&ul de mărunţire: altele (de ex. acizii şi electroliţii) îl încetinesc, iar altele (de ex.: clei, gelatină, albuminoide, etc.) anulează acţiunea substanţelor cari încetinesc mărunţirea foarte fină (coioizi protectori). Suprafeţele active ale morii sînt, de cele mai multe ori, netede, iar crestăturile, cînd există, au un rol secundar în măcinare, servind, în principal, fie la antrenarea lichidului, fie la producerea de vibraţii de frecvenţă înaltă (5000 Hz). Turaţia obişnuită a morilor coloidale e de 2800 rot/min (uneori şi mai înaltă), iar capacitatea, de la 50---100 l/h (mori de laborator) la 20 m3/h. Măcinarea se poate efectua continuu sau în circuit închis, cu un rezervor şi un separator, pînă la atingerea fineţei dorite. După acţiunea principală de măcinare, se deosebesc: mori coloidale acţionînd prin lovire (de ex.: moara Plauson şt moara Oder-berger) şi mori coloidale acţionînd prin frecare (de ex.: moara Premier şi moara Hurrel). Moara P lau-s o n (v. fig. XX) are o carcasă inelară în care se învîrteşte, cu viteză mare, un mic rotor cu dinţi scurţi, dispuşi în plane transversale, cari trec prin dinţii asemănători ai unui miez şi ai . unei „nicovale XX. Moară coloidală Ptauson. 1) carcasă; 2) rotor dinţat; 3) miezul centrai, dinţat în partea concavă; 4) nicovală dinţată; 5) intrarea suspensiei de mărunţit. cu poziţia reglabilă din exterior. în timpul măcinării intervin şi acţiuni termice şi electrice, cari influenţează favorabil mărunţirea. Moara are un efect de mărunţire relativ slab şi o eroziune mare a elementelor ei active. Moara Oderberger (v. fig. XX/) elimină în parte defectele morii Plauson prin modificarea rotorului într-unu cu patru dinţi mari, — măcinarea făcîndu-se între aceste braţe şi o nicovală în formă de dinte. Morile Premier (v. fig. XX//) şi H u r re I (v. fig. XXIII) au rotorul tronconic, prima avînd o turaţie foarte înaltă (pînă la 15 000 roţ/min). Suspensia de măcinat e aspirată prin efectul de pompare centrifugă a rotorului conic. Principalele aplicaţii ale morilor coloidale sînt la: emulsionarea uleiurilor, răşinilor şi cerurilor; prepararea cremelor alimentare, cosmetice şi farmaceutice; incorporarea de pigmenţi in vopsele fluide; măcinarea vopselelor şi prepararea cernelii de tipar; prepararea insecticidelor, a fungicidelor şi extractelor tanante, efectuarea diferitelor extractii lichid- XXL Oder- Moară coloidală berger, 1) carcasă; 2) rotor; 3) «nicovală»; 4) umflătură pentru evitarea eroziunii; 5) racord de intrare; 6) racord de ieşire. XXII, Moară coloidală Premier. XX///. Moară elicoidalâ Hurrel, 1) rotor tronconic; 2) carcasă; 3) şurub 1, î') rotoare; 2) carcasă; 3) in- micrometric pentru reglarea distanţei trarea suspensiei; 4, 4') ieşirea dintre rotor şi carcasă; 4) intrarea produsului, suspensiei; 5) ieşirea produsului; 6) roată de transmisiune. lichid (spălarea uleiurilor) sau solid-lichid (obţinerea t an inului, a chininei, a cafeinei, etc., din materiile prime vegetale respective); introducerea diferitelor dispersiuni, pigmenţi, etc, în latexul de cauciuc, a grafitului în uleiul lubrifiant, a caoli-nului în cauciuc, în locul licopodiului, etc.; accelerarea reacţiilor chimice între substanţe imiscibile; saponificarea grăsimilor în locul autoclavelor cu agitator, schimbînd prin aceasta fabricaţia săpunului (micşorînd timpul de contact dintre grăsime şi leşie, cum şi gabaritul instalaţiei). î. ~ Biffar. Ind. hîrt. V. Rafinator-sortator Biffar, sub Rafinator. 2. ~ conica. Ind. hirt.: Utilaj pentru măcinarea pastelor fibroase, cuprinzînd un rotor şi un stator de formă conică, echipate cu cuţite speciale. Se deosebesc: moara conică obişnuită, numită moară Jordan (v. Jordan, moară —), care are în special o acţiune de scurtare (tăiere) a fibrelor, şi moara conică rapidă, numită rafinor conic (v.)f sau hidro-finor , care are în special o acţiune de hidratare şi fibrilizare a fibrelor. 3. ~ cu ciocane. Prep. min.: Aparat de măcinare asemănător, din punctul de vedere constructiv, cu concasoarele cu ciocane (v. sub Concasor), de cari se deosebeşte numai prin turaţia mai înaltă (pînă la 1200 rot/min). V. şi Dezintegrator 1. 4. cu impact. Tehn., Chim., Prep. min.: Sin. Concasor cu percusiune (v. sub Concasor). 5. ~ cu vînâ. Ind. chim.: Agregat de mărunţire fără organe mobile sau supuse la şoc, adică fără impact pe un corp solid, în care particulele sînt antrenate de vine de gaz sau de aer comprimat, expandate (de la 7***35 at la presiunea atmosferică) sub anumite unghiuri într-o cameră de mărun- Moară de amalgamare 149 Moară de vfnt ţire. Sub acţiunea turbulenţei create particulele se lovesc între ele şi se macină, pînă la o granulaţie foarte fină. • Agregatul serveşte şi la realizarea unui contact intim gaz-solid, în vederea omogeneizării unui amestec, a uscării Iui sau a unei reacţii chimice (depinde de mediul gazos de antrenare), cu sau fără mărunţire concomitentă. în fig. I e reprezentată o moară de construcţie recentă, folosită în industria lacurilor şi a vopselelor, la care camera de măcinare are o formă cilindrică, cu înălţime mica. în peretele lateral .al camerei există cîteva duze prin cari pătrund vinele de gaz comprimat, a căror viteză de expansiune se găseşte între limitele vitezei sunetului. Prin alegerea unui unghi potrivit duzelor de expansiune se poate realiza, în camera de măcinare, un curent de circulaţie convenabil, care să producă o stare de turbulenţă înaintată şi, în final, o mărunţire foarte fină. Particulele cari nu au căpătat fineţea dorită sînt aruncate la periferia gaz; numai după ce întrunesc anumite condiţii de fineţe, din punctul de vedere cinematic, particulele pot părăsi camera prin racordul central. în această moară se obţin particule cu o formă regulată, iar produsul obţinut e foarte pur. în fig. II e reprezentată moara cu vînă Whecler, folosită în laboratoare, la care mărunţirea se produce sub ac-ţijnea unei vine de aer sau de abur supraîncălzit, iar fineţea produsului se reglează prin poziţia jaluzelelor de ieşire (v. şî sub Micronizator). Se construiesc şi mori cu vînă în cari procesul de măcinare e realizat într-un spaţiu inelar determinat de un rotor şi de o carcasă închisă, unde materialul de măcinat e adus intr-o stare de turbulenţă maximă, creată cu ajutorul unui gaz^ sub presiune şi de turaţia rotorului. ln aceste mori, folosite în special ca mori pentru reactivi chimici puri, gazul vehicul poate fi: heliul, a..erul, azotul, bioxidul de carbon, freonul, hexafluo-rura de sulf, etc. 1. ^ de amalgamare. rrep. min.: Moară cu bile (y*)» cu funcţionare discontinuă, folosită pentru măci-nareaşi amalgamarea concomitentă a minereuri lor foarte bogate în aur nativ. Introducerea şi evacuarea materialului se fac prin îndepărtarea^ nu i capac fixat cu buloane de corpul morii, care în timpul funcţionării e închisă ermetic (v. fig.). V. ş] sub Amalgamare. 2. Moara. 2. Tehn.: Instalaţia care cuprinde mori în accepţiunea Moară 1. 3. ~ de apa. Ind. ţâr.: Moară rustică pentru măcinatul cerealelor (grîu, porumb, etc.) sau al seminţelor oleaginoase, alimentată cu energia unui curs de apă, de obicei printr-o roată hidraulică, Părţile exterioare ale unei mori de apă sînt: casa, stăvilarul morii, scocurile şi roata morii, iar părţile interioare sînt următoarele (v. fig.): pietrele (zăcătoare şi alergătoare) 1, podul morii 2, stratul 3 pe care stă podul, scara 4, poliţa prîsnelului 5, prîsnelu! sau prîstelni-cul 6, roata cu măsele 7, montată pe grindeiu! sau fusul de lemn al roţii de moară, babele sau stîlpii 8, cari susţin podul morii şi cari alcătuiesc ursoaica morii, şi coşul 9, din care cad grăunţele pentru a fi măcinate. 4. ~ de rambleu. Mine: Instalaţie în care se mărunţeşte şi se prepară materialul steril care urmează să fie întrebuinţat la rambleierea (v.) golurilor subterane. 5. ~ de vînt. Ind. ţâr.: Moară rustică pentru măcinatul cerealelor (grîu, porumb, etc.) sau al seminţelor oleaginoase, antrenată prin energia vîntului. în general, moara de vînt (v. fig.) e compusă din urmă-toarele părţi: aripile 1, colurile sau săgeţile 2, chiftgile sau camerei, revenind apoi 4 /. Moară cu vînă. 1) duze; 2) canal de aer; 3) intrarea aerului; 4) gura de alimentare a materialului; 5) gură de evacuare a materialului măcinat; 6) curentul de circulaţie a aerului; 7) drumul parcurs de particulele materialului măcinat. în calea vinelor de II. Moară cu vînă Wheeler. 1) injector de alimentare; 2) intrarea aerului comprimat sau a aburului supraîncălzit; 3) orificiile vînelor; 4) spaţiu de mărunţire ; 5) jaluzele; 6) ieşirea produsului, spre ciclon. Moară de amalgamare (moară discontinuă cu bile). 1) corpul morii; 2) capacul mobil care se fixează cu butoanele 2"; 3) bile; 4) axul orizontal al morii; 5) roată de transmisiune. ;J 7jJ Moară de apă. Moară de rambleu 150 Mobilitatea albiilor dreveie aripilor 3, grindeiui 4, roata cu măsele 5, prîsnelul, crîngul, fenerul, fanarul, vălugul sau vălogul 6, care e montat pe axul vertical, numit şi fusul de fier, cleştele de o-p-rit moara 7, frînghia, piedica de strîns moara „în cleşte", lanţul de strîns sau lanţul cîscîciurilor 8, fusul de fier sau fierul prîsneiului 9, coşul 10, teica 11, fruntarul sau stratul pietrelor 12, piscoaia, chiscoaia sau vrana 13, pereţii morii 14, acoperişul 15, cerdacul, pridvorul sau tinda 16, scara 17, talpa 18, baba 19, proţapul, cîrma, pîrghiasau drugul morii 20. 1. Moara de rambleu. Mine: Excavaţie subterană, executată în rocile înconjurătoare sterile ale unui zăcămînt în curs de exploatare, în legătură cu abatajele în funcţiune în mina respectivă şi din care se scoate material pentru ram-bleierea (v.) golurilor rezultate în urma extragerii substanţei minerale utile. Morile de rambleu se amplasează în zonele dezagregate din acoperişul zăcămîntului, unde se poate provoca uşor surparea tavanului, din cauza rezistenţei reduse a rocii, obţinîndu-se, în acelaşi timp, şi cu cheltuieli reduse, atît excavaţia cît şi mărunţirea materialului care va servi la rambleiere. Extragerea materialului surpat se face prin partea de jos a morii, pe măsura extragerii producîndu-se noi surpări, cari regenerează masa de material marunţrt, Transportul materialului rezultat se face manual, semi-mecanizat sau mecanizat. Morile de rambleu sînt folosite la exploatarea zăcămintelor de roci magmatice sau metamorfice, în mine în cari nu sînt necesare cantităţi prea mari de material de rambleiere şi în locurile în cari rocile înconjurătoare ale zăcămîntului, subminate de surpări, nu au influenţe dăunătoare asupra exploatării subterane sau a suprafeţei. 2. ~ râzuitoare. ind. alim,; Sin. Raibă (v,). 3. Moazare. 1 < Cs.: Solidarizarea mai multor piese de îemn situate în acelaşi plan, cu ajutorul unei moaze. 4. Moazare. 2. Cs.: Executarea unei moaze. 5. Moazâ« pl. moaze. 1. Mine: Fiecare dintre grinzile transversale de compartimentare a puţului de extracţie prinse în susţinerea acestuia şi aşezate la distanţa de 2*”3 m una de alta, care serveşte la preluarea şi transmiterea pe susţinere a sarcinilor ce-i sînt transmise prin ghidaj de vasele de extracţie, în timpul circulaţiei lor prin puţ. Moazele cari suportă şi podurile din compartimentele scărilor se confecţionează din lemn, din metal sau combinate (v. fig.), iar în ultimul timp, din beton. Calculul lor se face, în general, laîncovoiere (coeficientul de dinamizare 5-**6), iar în ultimul timp, pentru reducerea secţiunii moazelor şi, deci, pentru obţinerea unor economii im-portante de materiale, la forţa de frînare bruscă, etc. Adoptarea moazelor de beton armat a permis adoptarea unor profiluri aerodinamice cu secţiune bieliptică, cari reduc coeficientul de rezistenţă aerodinamică al puţului cu peste 60%, realizînd;astfel îmbunătăţirea condiţiilor de aeraj. La puţurile de intrare a aerului se renunţă, Diverse moduri de compartimentare a unui puţ prin moaze. c, b) moazele pot fi de lemn sau metalice; c, d) moaze metalice; e, f,g,h şi i) moaze combinate; 1) lemn; 2) metai. uneori chiar şi la folosirea moazelor (procedeu recent), ghidajele fiind prinse, în acest caz, prin ancore, direct în susţinerea puţului; astfel se liberează secţiunea puţului de orice piedică şi rezistenţa aerodinamică a acestuia se reduce cu 75 %. 6. Moazâ. 2. Cs.: Element de construcţie folosit la solidarizarea mai multor piese de lemn situate în acelaşi plan şi distanţate unele de altele (de ex. piloţii unei palee sau ai unei culee, piesele unei grinzi cu zăbrele, etc.), pentru a împiedica deplasarea acestora, atît în planul lor cît şi lateral. Moaza e formată din două piese de lemn (grinzi sau dulapi), aşezate de o parte şi de alta a pieselor de solidarizat, la acelaşi nivel, şi strînse între ele cu şuruburi cu piuliţă. Uneori, îmbinarea dintre moază şi piesele solidarizate se face cu crestături, nentru a mări rigiditatea construcţiei. Sin. Cleşte. 7. Mobil, Tehn.: Calitatea unui corp sau a unui sistem de a se putea mişca sau de a putea fi mişcat dintr-un ioc în altul. Un sistem tefmic mobil poate fi automobil, sau deplasabil. 8. Mobil, pl. mobile. Tehn., Mec.: Corp care se poate mişca. Mobilul poate fi un punct, material, un corp rigid, un ansamblu de solide legate între ele, ori un fluid. 9. Mobila, pl. mobile. 1. Tehn., Ind. lemn., Arh.: Fiecare dintre obiectele cu diferite utilizări de păstrare, de susţinere, de decorare, etc., cu cari se amenajează, fie interiorul locuinţelor, instituţiilor (creşe, cămine, şcoli, spitale, biblioteci, săli de spectacol, hoteluri, etc.), al birourilor de întreprinderi, etc., fie incinte deschise din imediata apropiere a acestora. Mobila poate fi liberă în interiorul încăperilor ori ai incintelor, sau înzidită. Mobila poate fi executată în unicat, în serie mică (cîteva zeci de garnituri) sau în serie mare, continuă (cîteva mii de garnituri sau mai mult). Mobila se execută din lemn, din metai, pai, nuiele sau din aceste materiale combinate cu alte materiale, cum sînt marmora, sticla, faianţa, textilele, pielea, rafia, ceramica, plastele, etc. şi avînd structura, fie din corpuri (v. Corp de mobilă), cînd mobila, mai ales dulapuri, bufete, biblioteci, etc., e numită mobilă din corpuri, — fie din schelete, cînd mobila. în general mobila pentru odihnă, e numită mobilă din : schelete. — Mobila din corpuri poate fi demontabilâ (dezmermbrabiJă), nedemontabilă (nedezmembrabilă) sau adaptabilă (adică alcătuită din unităţi independente, cari prin. alăturare sau suprapunere formează un ansamblu, practic, armonios). Mobila din schelete poate fi tapisată sau netapisată. După utilizare, se deosebesc: mobilă pentru odihno (scaune, taburete, fotolii, canapele, divane, paturi, etc.), mobilă pentru lucru şi pentru susţinerea obiectelor (mese, etajere, etc.), mobilă pentru păstrarea obiectelor (dulapuri, bufete, comode, scrinuri, rafturi, etc.). Piesele de mobilă cu diferite utilizări pot constitui garnituri (dormitoare sufragerii, hal l-uri, birouri, etc.) sau pot fi folosite ca piese separate. După materialele întrebuinţate şi după calitatea execuţiei, se deosebesc: mobilă de serie, mobilă fină şi mobilă, de artâ, iar după stilul folosit, mobilă modernâ şi mobila clasică. 10. Mobila. 2. Arh.: Sin. Mobilier (v.). 11. Mobilier. Arh.: Totalitatea mobilelor dintr-o încăpere, o locuinţă sau un birou. Sin. Mobilă. 12. Mobilitate. 1. Tehn.: Proprietatea unui corp, — care poate fi şi un organ al unui sistem tehnic, — de a se mişca sau de a putea fi mişcat dintr-un loc în altul. 13. ~a albiilor. Hidr.: Modificarea continuă a albiilor rîurilor, prin intermediul materialului aluvionar transportat, ca urmare a interacţiunii dintre curentul de apă şi albie, Albiile rîurilor se caracterizează, în marea lor majoritate, şi pe cea mai mare parte a cursului lor, prin instabilitate, gradul de instabilitate variind în funcţiune de cauzele cari Mobilitate 351 Mocşandă produc. această instabilitate şi cari sînt variabile de la un rîu îa a*tul sau c^'ar de la un tronson la altul al aceluiaşi rîu. Pentru rîurile din ţara noastră, cauzele instabilităţii albi i lor pot fi: cauze active (acţiunea cursului de apă asupra albiei) şi cauze pasive (modificări produse datorită caracteristicilor văii în care se înscrie albia). Cauzele active sînt: variaţia debitelor lichide, a vitezelor şi a secţiunilor, variaţia în transportul aluviunilor, fenomenele de îngheţ, transportul de sloiuri şi de flotanţi, — iar cauzele pasive: structura şi textura rocilor (solurilor) şi condiţiile geologice şi geomorfologice ale văii prin care rîul îşi formează albia; coborîrea sau ridicarea naturală (de natură tectonică) sau artificială a bazei de eroziune sau a pragurilor, cum şi modificările punctelor obligate în plan, — activitatea omului. între aceste două grupuri de cauze există o interacţiune continuă şi complexă şi niciodată separarea lor netă nu e posibilă. Mobilitatea albiei se manifestă prin: modificări ale traseului în plan, ale profilului în lung şi ale secţiunilor transversale. Se deosebesc: modificări (deformaţii) naturale şi modificări (deformaţii) artificiale. Modificări le naturale sînt: adîncirea albiei, care se observă în special la rîurile de munte cari nu au atins încă profilul de echilibru (v.), adică la cari capacitatea de transport a curentului e mai mare decît debitul aluviunilor transitcte; lăţirea periodică a albiei, care se observă la rîurile de deal şi, parţial, la rîurile de şes, cari au o albie aproximativ rectilinie şi constituită din aluviuni cu granulo-metrie variată, astfel încît, la diferite debite, se produc eroziuni şi depuneri cari realizează condiţiile de scurgere (rugozitate, lăţime, adîncime) corespunzătoare: formarea, accentuarea, deplasarea spre aval şi tăierea meandrelor, cari se produc pe rîurile avînd fundul puţin erodabil, iar malurile erodabile; divagarea rîurilor (v. sub Divagare), care se produce pe rîurile cari curg pe cîmpii aluvionare înt'nse, unde există posibilitatea eroziunii uşoare a malurilor şi a fundului (în timpul viiturilor, rîul creează braţe noi, astupă braţe vechi, creează meandre, ostroave, îşi lăţeşte sau îşi îngustează, îşi adînceşte sau îşi ridică albia). Modificările artificiale sînt datorite, fie executării de construcţii transversale în albiile rîurilor (baraje, praguri, poduri, etc.), cari produc în amonte colmatări şi o tendinţă de divagare a rîului (datorită ridicării bazei de eroziune şi remuului pozitiv), iar în aval, o tendinţă de adîncire a albiei (datorită reţinerii aluviunilor în amonte şi creşterii corespunzătoare a deficitului de aluviuni în aval, uneori şi a capacităţii de transport, datorită concentrării energiei în dreptul construcţiei respective), — fie executării de construcţii longitudinale (apărări de maluri, diguri, epiuri, etc.). V. şî sub Regularizarea albiilor. !■ Mobilitate. 2. Fiz.: Mărime egală cu viteza unei particule într-un cîmp de forţă al cărui vector cîmp e egal cu unitatea lui de măsură. 2* ~a unui ion. Fiz. V. Ionilor, mobilitatea^. 3. Mobilitate. 3. Ms.; Mărime metrologică ce caracterizează inerţia mică a instrumentului de măsură, egală cu raportul dintre variaţia mărimii de măsurat şi timpul de acomodare necesar aparatului pentru a da indicaţia respectivă. 4. Mobilometru, pl. mobilometre. Chim. fiz., Tehn.: Aparat folosit pentru determinarea consistenţei lacurilor, vopselelor, emailurilor, etc., folosind proprietăţile lor de plasticitate şi de tixotropie. Mobilometrul e un viscozimetru de construcţie specială, format dintr-un pahar (h^250 mm, 0 =40 mm), în care se poate mişca o sită circulară cu diametrul de 139,5 mm, avînd ochiuri cu diametrul de 1,5 mm. De sită e fixată, în centru, o tijă, la capătul căreia se găseşte un platan pe care se pot aşeza greutăţi. Pentru efectuarea determinări lor se introduce produsul de analizat în pahar şi sita se introduce în masă, manual, de zece ori. Se iasă apoi să pătrundă sita în masă sub acţiunea unei anumite greutăţi, puse pe platan, şi se măsoară timpul în care aceasta pătrunde 20 mm. Pătrunderea se citeşte pe o scală alăturată tijei aparatului (determinările se fac ia o anumită temperatură). Se execută mai multe determinări succesive, pentru .o aceeaşi greutate adiţională, şi se repetă determinările pentru greutăţi diferite. G G Presiunea exercitată De sită e: P= ------—-, unde 6^ egreu- E tatea sitei, a tijei şi a platanului, G2 e greutatea adiţională, E e suprafaţa sitei. Viteza de curgere prin sită a probei de analizat e.exprimată prin raportul y//, unde v e volumul care a trecut prin sită (corespunzător la o pătrundere de 20 mm), iar t e timpul de pătrundere pentru 20 mm. Graficul funcţiunii vjt=f(P) (lucrînd cu diverse greutăţi adiţionale) e o dreaptă care taie axa absciselor în punctul de presiune p. Această presiune reprezintă presiunea la care, în condiţiile experienţei, nu se mai produce curgerea masei prin sită şi e o măsură a consistenţei. Caracteristică pentru proprietăţile tixotropice ale pro- , , ■ • • P-P f(P-p) dusului e valoarea expresiei: ———----------------, iar pentru V V 7 proprietăţile substanţelor de acoperire, valoarea expresiei: 5. Mobius, suprafaţa lut Geom. V. sub Suprafaţă, e. Mocheta. Ind. text.: Ţesătură pluşată cu urzeală de lînă şi bătătură de in sau de cînepă, folosită ca stofă de mobile sau de covoare. 7. Mocirla, pl. mocirle: 1. Agr.: Pastă subţire obţinută din apă, pămînt galben şi băligar de cornute, în părţi aproape egale, cu care se înmoaie rădăcinile plantelor înainte de plantare. Operaţia de înmuiere (mocirlire), folosită uneori şi pentru coroana plantei, înainte de ambalarea şi expedierea ei din pepinieră, consistă în introducerea rădăcinilor pomilor şi viţelor destinate plantării, într-o mocirlă,, care aderă la rădăcini şi uşurează, prin umiditatea sa şi prin substanţele nutritive pe cari le conţine, prinderea de sol a plantelor. Mocirla. 2. Gen.: Noroi mare, adînc. o. Mocirlire. Agr. V. sub Mocirlă 1, 10. Mock, argint Metg.: Aliaj Al-Sn-Cu, cu compoziţia; 10,2% Sn, 5,5% Cu şi restul aluminiu. îşi păstrează luciul argintiu timp îndelungat. E folosit la confecţionarea de bijuterii puţin costisitoare. 11. Mock, aur Metg,: Aliaj Cu-Pt, cu sau fără nichel, care se elaborează în două variante, cu compoziţia: 71 % Cu. 25% Pt şi 4% Zn, respectiv 12% Cu, 12% Pt, 64% Ni şi 12% Ag. E folosit la confecţionarea de bijuterii, înlocuind aurul. 12. Mock, platin Metg.: Aliaj Zn-Cu, de culoare albă, dur, cu compoziţia: 55% Zn, 45% Cu, E folosit la confecţionarea de bijuterii puţin costisitoare. 13. Mocşandâ, pl. mocşande. Topog.: Movilă mică de pămînt, care se face în jurul unui pom sau al unui par, care indică hotarul a două proprietăţi sau a două comune. (Termen regional, Banat.) Mod 152 Modei ii Mod, pi. moduri. C/c. pr.: Valoarea unei variabile, care se întîlneşte cu frecvenţa maximă într-o distribuţie (v,), Sin. Dominantă, 2, Mod de propagare. E/t., Te/c.; Fiecare dintre configuraţiile elementare posibile ale cîmpului electromagnetic la propagarea unei unde progresive într-un ghid de unde fără pierderi, caracterizată prin anumite direcţii ale vectorilor electrici şi magnetici, printr-o anumită viteză de propagare şi printr-o anumită repartiţie a liniilor nodale (de amplitudine nulă) într-un plan transversal pe ghid. V. sub Ghid de unde 2. 3. Moda, pl. mode. Hidr.: Valoarea cea mai frecventă (maximă) întîlnită în cadrul unui şir statistic. Cînd curba de Valoarea modei în cazul curbelor de frecvenţă asimetrice, a) coeficient de .asimetrie pozitiv; b) coeficient de asimetrie negativ; d) moda; m) media; ycj) frecvenţa modala, ^ frecvenţă (v.) a şirului e simetrică, valoarea corespunzătoare modei e egajă cu valoarea mediei observaţiilor şirului statistic considerat. în cazul curbelor de frecvenţă asimetrice, valoarea modei e diferită de valoarea medie, fiind mai mică, în cazul unui coeficient de asimetrie pozitiv, şi mai mare, în cazul unui coeficient de asimetrie negativ (v. fig.). Valoarea frecvenţei corespunzătoare modei respective se numeşte frecvenţă modala. 4. Modderit Mineral.: CoAs. Arseniură de cobalt naturală, asemănătoare compuşilor similari de nichel (de ex. niche-IinuI). Sin. Arsenocobalt. 5. Model, pi. modele. 1. Tehn.: Obiect destinat să servească drept orientare pentru reproducere, imitaţie, etc. De exemplu, obiectele de îmbrăcăminte confecţionate ca unicat din ţesături, tricot, etc. şi destinate reproducerii unui lot mai mare de produse similare, din acelaşi material, de acelaşi tip şi cu aceleaşi caracteristici; încălţăminte sau alte articole din confecţiuni de piele, create ca unicate cu caracteristici noi, conform modei, atît în croială, componenţă, format, formă a conturului pieselor şi mod de pregătire şi de asamblare a pieselor componente, cît şi în colorit. Realizarea unui model bun (estetic şi în acelaşi timp corespunzător necesităţilor practice) e baza care permite trecerea la fabricarea în serie şi contractarea în comerţ. 6. Model. 2. Artâ: Lucrare de sculptură executată din ceară, din plastilină sau din lut, cu ajutorul degetelor şi al modelatorului (v.) şi care e apoi mulată în ipsos, pentru a servi la executarea operei definitive, în mărimea şi din materialul prevăzut (piatră, marmoră sau bronz). 7. Model. 3. Mett.: Corp solid component al echipamentului de formare, care reproduce configuraţia piesei turnate şi cu ajutorul căruia se realizează cavitatea formei de turnare. Se confecţionează din lemn, din metai sau din alte materiale, în ateliere speciaie numite modelârie sau atelier de modele (v. mai jos). Modelele se confecţionează din una sau din mai multe bucăţi, astfel încît să poată fi extrase din formă fără să o deterioreze. Alegerea suprafeţelor de separaţie a modelului are o mare importanţă pentru calitatea piesei turnate, atît în privinţa respectării configuraţiei modelului la formare, cît şi a aspectului exterior. Dimensiunile modelului sînt mai mari decît ale piesei turnate, la dimensiunile acesteia adăugîndu-se înclinaţia de scoatere a modelului din formă, adausul de retragere pentru a compensa retragerea metalului lichid la solidificare şi adausurile de prelucrare. Valoarea înclinaţiei se determină prin unghiul format de peretele modelului faţă de verticală. Ea depinde de înălţimea peretelui, de materialul modelului şi de procedeul de formare. Modelele de lemn reclamă înclinaţie mai mare (1***3°) decît cele metalice (0,5*• * 1,0°), cari au suprafaţa mai netedă; la formarea cu maşini, cu scoaterea mecanizată a modelului, înclinaţia e mai mică decît la formarea manuală; la înălţimi de model mai mari, înclinaţia e mai mică. Valoarea adausului de retragere depinde de coeficientul de retragere al aliajului care se toarnă. Pentru aceasta, dimensiunile modelului se măsoară cu metru! de modelier (v.), iar la piese complicate, prin turnări de probă, măsurare cu metrul obişnuit, şi corectare, Adausurile de prelucrare se dau la toate suprafeţele cari urmează să fie prelucrate. Mărimea lor depinde de poziţia suprafeţei în timpul turnării, de procedeul de formare, de dimensiunile şi calitatea suprafeţei prelucrate, etc. Adausuri mai mari se dau la formarea manuală, la suprafeţele cari la turnare se găsesc în partea superioară a piesei. Modelele de lemn se confecţionează din scînduri bine uscate de molid, tei, mesteacăn, brad, nuc, etc. Confecţionarea cuprinde următoarele operaţii: trasarea dimensiunilor pe baza desenului piesei, lipirea scîndurilor cu fibrele dispuse încrucişat, prelucrarea semifabricatului (v. fig, I) /. Semifabricate pentru modele de turnătorie, o) pentru disc; b) pentru inel; c) pentru cilindru; d) pentru piesă serni-cilindrică, compus din doage. obţinut, controlul, chituirea şi vopsirea. Ele se folosesc la formarea manuală, la o producţie de serie mijlocie. Modelele metalice se confecţionează prin turnare, fie separat, montîndu-se apoi pe placa de model, fie împreună cu aceasta, din fontă, aliaje pe bază de cupru, aliaje pe bază de aluminiu, etc., cele mai avantajoase fiind cele de aluminiu cu cupru, cari au greutate mică şi se prelucrează bine. Confecţionarea lor cuprinde următoarele operaţii: confecţionarea modelului din lemn, formarea şi turnarea, prelucrarea lui mecanică (prin aşchiere), montarea pe plăcile de model, Model de turnătorie 153 Modei de aeronavă executate şi rabotateîn prealabil (v. fig. //). Modelul de lemn respectiv se confecţionează cu dublă retragere, pentru a compensa atît retragerea metalului din care se toarnă modelul, cît şi cea a metalului din care se toarnă piesa. Modelele metalice, cu durabilitate mai mare şi suprafaţă de lucru mai netedă decît a celor de lemn, se folosesc în special în cazul formării cu maşina, la producţia în serie mare. Modelele de gips, ciment, beton, etc. se confecţionează prin turnarea materiei prime în forme, în stare de pastă, după întărire obţinîndu-se placa de model cu modelele respective. Durata lor e mai mică decît a modelelor metalice; ele sînt mai grele şi au o suprafaţă mai puţin netedă. Se folosesc numai în cazul producţiei în serie mică, fiind mai puţin costisitoare. Atelierele de modele sînt, de obicei, anexe ale secţiilor de turnătorie şi sînt dispuse, în planul general al uzinelor, în apropierea acestor secţii. Sin. Atelier de modelărie, Modelărie. ' în cazul turnării în serie mare sau de masă, atelierele de mode-lărie au două subateliere principale de lucru: subatelierul de execuţie a modelelor de lemn, care fabrică, în principal, submo-dele, adică modele de lemn cu dublă contracţiune (una pentru metalul din care se toarnă modelul şi alta pentru metalul din care se toarnă piesa), şi subatelierul de execuţie a modelelor metalice. Subatelierul pentru modele de lemn e utilat cu maşini de debitat lemnul (de ex. ferestraie circulare, ferestrău cu panglică) şi cu maşini de fasonat lemnul (deex.: maşini de nndeluit şi de frezat, strunguri, maşini de găurit şi maşini I* w III. Atelier de modele de lemn. Kamerăde uscare; II) depozit de cherestea uscata; III) sectorul maşinilor; : .Retorul pentru asamblarea modelelor mari; V) sectorul modelelor as‘CI \ Vl> subsecţie de lăcuit; VII) subsecţie de încleit; VIII) subsecţie de 2) f’lt: ^9 maSaz'e; X) încăperi sociale şi birouri; 1) ferestrău pendular; V ş rest rai e circulare de tăiat longitudinal; 3) maşină de îndreptat; 4) ^aşinade rindeluit la grosime; 5) ferestrău cu panglică; 6) strung; 7) maşină 11 ?Av,,t^ombinatâi 8) piatră de ascuţit; 9) polizor; 10) placă de verificare ; ) tejghele pentru modelărie; 13) platformă pentru montaj; 14) tej-. gheaua lăcuitorului. € II. Montarea modelelor pe două plăci de model, după metoda găuririi simultane a plăcilor, o) cele două semimodele asamblate prin cepuri; b) un semi-model asamblat pe o placă cu semnele de reper de pe model coincidente cu cele de pe placă; c) ..centrarea" celor două plăci de model, cu cadru de ghidare (sau, uneori, cu cepuri de ghidare); d) fixarea ambelor semimodele pe plăci, folosind cepuri de ghidare; 1 şi V) semimodele; 2 şi 2J) cele două plăci de model; 3) cepuri de ghidare pentru semimodele ; 4) cepuri de ghidare pentru plăci; 5) cadru de ghidare; 6) şurub de fixare. de şlefuit). Lucrările' manuale se efectuează la bancuri de tîmplărie obişnuite, folosind aceleaşi unelte ca în tîmplăria de mobilă sau de binale. Gruparea şi amenajarea utilajelor, tejghelelor şi meselor în atelierele de modelărie sînt corespunzătoare procesului tehnologic de execuţie a modelelor de lemn. Ca anexe, atelierul de modelărie are un depozit de cherestea uscată şi încăperi speciale pentru vopsirea modelelor (v. fig. ///). Suprafaţa atelierelor de modelărie se determină în funcţiune de numărul de maşini de prelucrare a lemnului şi de numărul de tejghele, cari — la rîndul lor — sînt impuse de necesarul de modele pe zi sau pe schimb. în sectorul de maşini se admit 25---30 m2 de suprafaţă pentru fiecare maşină, iar în sectorul de lucru manual se admit 15—20 m2 pentru fiecare tejghea de modelier. Suprafaţa de asamblare şi montaj generai a modelelor are valoarea de 15—30% din suprafaţa calculată pentru maşini şi lucrări manuale, iar suprafeţele auxiliare reprezintă 25---40% din suprafaţa productivă totală. Subatelierul de modele metalice e amenajat ca un atelier mecanic de prelucrare. Maşinile obişnuite cu cari se dotează un astfel de atelier sînt: strunguri normale, maşini de rabotat, maşini de frezat universale, maşini de copiat tridimensionale, maşini de găurit, polizoare biax şi pantograf. Pentru lucrările manuale de trasaj şi ajustaj se folosesc mese de trasaj şi bancuri de lăcătuşărie. 1. ~ de turnatorie. Metg. V. Model 3. 2. ~ înjumătăţit. Metg.: Model de turnătorie, format din două bucăţi, pentru a putea fi scolT din formă uşor, fără a deteriora amprenta. 3. Model. 4. Tehn.: Sistem tehnic care permite studiul indirect al proprietăţilor şi transformărilor unui sistem fizic sau tehnic dat — prin analogia care există între proprietăţile şi relaţiile lui caracteristice de o parte — şi proprietăţile şi relaţiile caracteristice ale sistemului dat de altă parte, Modelul poate fi: un sistem tehnic de aceeaşi natură cu sistemul dat, de care diferă numai prin ordinul de mărime al dimensiunilor lui geometrice şi al valorilor mărimilor lui caracteristice (v. sub Similitudine), în care caz se numeşte uneori macheta (v,); sistem tehnic de altă natură, caracterizat numai prin relaţii de aceeaşi formă cu ale sistemului dat. Reprezentarea prin modele se numeşte modelizare (v.), 4. ~ de aeronava. Av.: Model al unei aeronave sau al unui organ al acesteia, geometric asemenea din punctul de vedere al formei exterioare, care se încearcă în aer liber sau în suflerie (tunel aerodinamic), pentru a-i studia caracteristicile din punctul de vedere aerodinamic. Sin. Machetă de aeronavă. Realizarea condiţiilor de similitudine în cari trebuie, încercat un model (o machetă) în suflerie, pentru a se putea trage concluzii referitoare la comportarea originalului, poate prezenta dificultăţi, fiindcă încercarea trebuie efectuată menţinînd constant numărul lui Reynolds (pentru viteze de deplasare subsonice) sau numărul lui Mach (pentru viteze de deplasare supersonice). — La viteze la cari se foloseşte numărul lui Reynolds R = pL/v — const., ştiind că lungimile L ale machetei sînt reduse faţă de original, e necesar ca viteza v a aerului din suflerie să fie foarte mare sau ca visco-zitatea cinematică v (raportul dintre viscozitate şi densitate) să fie micşorată (prin mărirea densităţii aerului, adică a presiunii lui). Dacă raportul dintre pătratul vitezei aerului şi pătratul vitezei sunetului nu mai e neglijabil, rezistenţa aerului nu mai e proporţională cu pătratul vitezei şi deci-nu se mai poate aplica legea de similitudine a lui Newton; de aceea se recurge la alte soluţii, cum sînt construirea unui model cu dimensiuni cît mai apropiate de cele ale originalului, eventual mărirea densităţii aerului din suflerie, prin ridicarea presiunii lui (de ex. la circa 20 at). — La viteze la Modei de navă 154 Mode! de zăcămînt cari se foloseşte numărul iui Mach M=p/C = const., macheta se încearcă într-o suflerie în care mediul fluid poate fi un gaz greu sau aer cu o presiune mai joasă decît cea atmosferică. î, ~ de nava. Nov.: Model al unei nave, geometric asemenea din punctul de vedere ai formei exterioare, confecţionat de obicei din parafină, care se încearcă într-un basin de probe, pentru a i se studia caracteristicile din punctul de vedere hidrodinamic. Sin. Machetă de navă. : Realizarea condiţiilor de similitudine în cari trebuie încercat un model (o machetă) în basinul de probe, pentru a se putea trage concluzii referitoare la comportarea originalului, se efectuează menţinînd constant numărul lui Froude 9 = K/V'Lg^vjy lg = :onst., ştiind că între original şi machetă există raportul Ljl pentru lungimi şi raportul V/p pentru vitezele relative de curgere ale lichidului (în general apă), ia:re acceleraţia gravitaţiei. La o machetă cu lungimea / şi cu suprafaţa f se consideră cunoscute viteza relativă de curgere v a lichidului sau unghiul de atac şi se determină experimental forţa k exercitată asupra ei; astfel se deduc numărul lui Froude cp şi constanta p/>2 ’ pentru fiecare viteză v a lichidului de densitate p, şi se trasează curba a—/(n coeficientul de viscozitate lineară r\Q, iar elasticitatea întîrziată, prin cele n modele Voigt, cu constantele Gy., (/=1 ,•••,*«)• Sub acţiunea unei tensiuni constante s0 aplicate la e(f) jr_i = | g„ II. Model general Voiqt. G0) constanta modelului Hooke; tj0) coeficient de viscozitate lineară care caracterizează modelul Newton; G i, Gn, rjt, t}n) constante cari caracterizează modelele Maxwell ; s) tensiunea. /~0, corpul capătă o deformaţie, funcţiune de timp, dată de: ~,hi\s fin ÂkA G • 1 0 ' i0 / = 1 * J unde t. e timpul de întîrziere a deformaţiei, dat de t. — v)ţ Gj. Variaţi-a- în timp a deformaţiei corpului sub acţiunea unei sarcini constante pune în evidentă fenomenul de fluaj. Dacă - . ’ 1 se îndepărtează sarcina, deformaţia instantanee Dacă s{t) e tensiunea, iar e(t) e deformaţia corespunzătoare, ecuaţia caracteristică corpului reprezentat prin acest model e dată de: III. Model general Maxwell. G0) constanta care caracterizează modelul Hooke; rl0) coeficient de viscozitate care caracterizează modelul Newton; Gi, Gn, Tji, 7)n) constante cari ca-racteriz°ază modelele Maxwell; s) tensiunea. d*r d t* a dn~ V J , unde a., b. sînt constante ale modelului. Dacă se imprimă corpului, la / = 0, o deformaţie constantă /0, tensiunea necesară menţinerii acestei deformaţii scade (se relaxează) cu timpul, tinzînd asimptotic către o valoare constantă egală cu 2G0/0. Supus unei tensiuni constante la / = 0, corpul nu se deformează instantaneu, ci prezintă o deformaţie întîrziată, care tinde, cu timpul, asimptotic, către o valoare constantă finită. Suprimînd pe rînd din acest model elementul Hooke, elementul Newton sau ambele, se obţin încă trei modele. Fiecare dintre modelele obţinute din modelul general Voigt are un echivalent într-unul dintre modelele obţinute din modelul general Maxwell. Orice model viscoelastic constituit din elemente Hooke şi Newton se poate reduce la unul dintre aceste modele. Ţinînd seamă de relaţiile (1), (2), (4) şi (5), se poate deduce, pentru fiecare model, ecuaţia reologică de stare respectivă. Modelul B i n g h a m e cel mai simplu model visco-plastic, constituit din cuplareaîn paralel a unui model Newton cu un model St. Venant (v. Corp Bingham). Ecuaţiile reologice de stare ale acestui model sînt: I s I < Jj de d t ■P ■ ~st+ 2 7] dt j Legarea în serie a modelului Hooke cu modelul Bingham conduce ia cel mai simplu modei elasto-viscoplastic. î. ~ stereoscopic, Fotgrm.: Sin Model optic (v.). Modelaj 159 Modelizarea construcţiilor 1. Modelaj. Artâ: Sin. Modelare (v. Modelare 1). 2. Modelare. 1. Artâ: Executarea, în ceară, în plastilină sau în lut, a modelului (v. Model 2) unei lucrări'de sculptură, cu ajutorul degetelor şi al modelatorului (v.). Sin. Modelaj. 3. Modelare. 2. Metg.: Procesul tehnologic de confecţionare a modelelor de turnătorie, din lemn sau din metal. V, sub Model 3. 4. Modelare. 3. Ind. piei.: Obţinerea modelului de calapod dintr-un bloc de lemn, prin prelucrare la maşină, sau manuală, cu unelte de aşchiere. s. Modelare. 4. Tehn.: Sin. Modelizare (v.). - 6, /^hidraulica. Hidr.: Sin. Modelizare hidraulică. V, sub Modelizarea construcţiilor. 7. Modelator, pl. modelatoare. Artâ: Unealtă constituită dintr-o tijă de metal, de lemn, os sau fildeş, cu o extremitate ascuţită ori lăţită sau formînd un ochi, şi cu sau fără mîner, folosită de sculptori la executarea în materiale plastice (plastilină, lut, ceară, etc.) a modelelor de lucrări de sculptură. 8. Modelărie, pl. modelării. Metg.: Sin. Atelier de modele (v, sub Model 3;. ~9« Modelier, pl. modelieri. 1. A/letg.: Lucrător din atelierul de modele (v. sub Model 3) care confecţionează modelele, şabloanele, plăcile de model şi cutiile de miez necesare pentru executarea formelor şi a miezurilor pentru turnare de piese metalice. Sin. Modelor, Modelist. 10. Modelier. 2. Ind. piei.: Lucrător care proiectează modelele de încălţăminte şi de alte articole de acest fel. 11. Modelist, pl. modelişti. Metg. V, Modelier 1. 12. Modelizare. Tehn.: Reprezentarea printr-un model (în accepţiunea de sub Model 4). 13. ~a construcţiilor. Cs.; Reprezentarea prin modele, îmbinată cy folosirea principiilor de similitudine mecanică pentru stabilirea, pe cale experimentală, a eforturilor dintr-o construcţie, cînd acestea nu pot fi determinate prin metode de calcul analitic, fie fiindcă nu există metode de calcul adecvate, fie fiindcă metodele existente sînt prea laborioase. Modelizarea e folosită pentru studiul structurilor construcţiilor supraterane cu forme complexe şi, în special, al construcţiilor hidrotehnice. Modelizarea construcţiilor supraterane se execută pe modele confecţionate, de obicei, la o scară inferioară unităţii, din aceleaşi materiale din cari e executată construcţia (cînd se urmăreşte comportarea unei construcţii constituite din materiale cu proprietăţi mecanice complexe) sau din alte materiale, cari au caracteristici similare cu ale materialelor de execuţie a construcţiei respective. De exemplu: celuloidul, folosit în special la construirea modelelor cu structuri plane; masele plastice, în special cele fabricate pe bază de metacrilat de metil (cunoscute sub numele de plexiglas, lucit, perspex) şi cele fabricate pe bază de fenolformaldehidă (cunoscute sub numele de bachelită, trolon, etc.), folosite de preferinţă la confecţionarea modelelor plane şi, curent, la executarea modelelor pentru încercări fotoelastice; mortarele de ipsos şi de ipsos cu kieselgur, folosite cel mai frecvent ia. confecţionarea modelelor elastice cu trei dimensiuni, în special pentru construcţiile cu elemente foarte groase; metalele, în special duraluminul şi oţelurile de înaltă rezistenţă, -folosite în prezent în măsură mai mică; apoi cauciucul şi pluta aglomerată. Materialele folosite la executarea modelelor pentru încercări fotoelastice trebuie să fie omogene, isotrope şi transparente, şi să aibă un coeficient fotoelastic mare. Ele nu trebuie sa aibă birefringenţă iniţială, sau trebuie, cel puţin, să per-.™*tă eliminarea ei prin tratamente simple. Cel mai frecvent sînt folosite bachelita, plexiglasul, celuloidul, gelatina, etc. V* sub ..Fotoelasticimetrie. • Forţele exterioare, concentrate sau repartizate, cari sînt, în general, solicitările cele mai importante cari acţionează asupra construcţiilor, sînt uşor de reprodus în studiul pe modele. Forţele concentrate sînt realizate, de obicei, cu ajutorul unor greutăţi, cricuri sau resorturi (cari pot avea şi rolul de dinamometre), aparate vibratoare sau-carf produc şocuri (pentru studiul la acţiunea cutremurelor), etc. Forţele repartizate sînt înlocuite, în general, prin forţe suficient de apropiate, mai mult sau mai-puţin-concentrate, în general, e necesar un număr mare de forţe, ceea ce complică montarea şi creează dificultăţi la efectuarea observaţiilor. Cînd forţele repartizate acţionează după normala la suprafaţa solicitată, ele pot fi realizate cu ajutorul lichidelor sau al materialelor necoezive. Deoarece densitatea lichidelor şi a materialelor e, în general, mică, şi nu e suficientă pentru realizarea solicitărilor necesare, se folosesc perne deforma-bile în cari se introduc lichide sau gaze, supuse ia presiune. Cercetarea pe modele a efectelor provocate de schimbarea de temperatură prezintă o serie de dificultăţi. Pînă în prezent au fost efectuate puţine cercetări în această direcţie. Modelizarea construcţiilor hidrotehnice cuprinde două ramuri distincte: modelizarea hidraulică (pentru studierea fenomenelor de scurgere în conducte, canale, albii de rîu, deversoare, vane, ecluze, etc., sau pe lîngă pile de poduri, nave, etc., ori a scurgerilor subterane) şi modelizarea construcţiilor hidrotehnice din punctul de vedere static (pentru calculul rezistenţelor şi al deformaţiilor în construcţiile hidrotehnice şi în terenurile de fundaţii respective). Modelizarea h i d r a u l i c â permite studierea pe. model a fenomenelor hidraulice în următoarele scopuri: determinarea unor relaţii hidraulice experimentale; determinarea parametrilor de calcul ai unor amenajări proiectate (pentru dimensionarea hidraulică şi stabilirea eforturilor pe cari le suportă construcţia); îmbunătăţirea unor proiecte sau a unor construcţii, prin găsirea de forme, de dimensiuni şi de parametri cît mai raţionali din punctul de vedere hidraulic. Pentru a realiza modele cari să reproducă identic fenomenele din natură trebuie satisfăcute o serie de condiţii stabilite de teoria similitudinii (v.), care constituie baza teoretică a modelizării hidraulice. Doi curenţi (modelul şi curentul natural) se consideră similari, din punctul de vedere mecanic, dacă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: asupra particulelor lichide, în punctele analoge ale celor doi curenţi, acţionează forţe de aceeaşi natură fizică; raporturile dintre toate forţele de naturi fizice corespunzătoare, cari acţionează în punctele analoge ale celor doi curenţi, sînt egale (forţele fiind raportate la unitatea de volum); condiţiile geometrice, cinematice şi dinamice, iniţiale şi la limită, ale celor doi curenţi, sînt echivalente (similare) şi se deduc pentru unul dintre curenţi din condiţiile celuilalt, prin înmulţirea cu raportul respectiv al scării. Aplicînd principiile de mai sus la ecuaţiile fundamentale ale HidrauIicii rezultă că modelul trebuie să îndeplinească, afară de condiţia similitudinii geometrice, o serie de condiţii, numite criterii de similitudine, reprezentînd relaţiile cari trebuie să existe între diferiţi parametri geometrici, mecanici şi fizici, pe model şi în natură, pentru a exista similitudine. Principalele criterii de similitudine sînt: (1) (2) &ml„. r2 (criteriul lui Reynolds, sau Re); (criteriul lui Froude, sau Fr); Moielizarea constrllcţiiioi* 160 Modelizarea cânstrucţilioi* (3) (4) (5) (6) A. E« P / vl Yn n n (criteriul lui Euler, sau Eu)\ (criteriul lui Kârmân, sau K); (criteriul lui Cauchy, sau Ca)\ (criteriul iui Weber, sau We). în formulele de mai sus, v e viteza de scurgere (medie), / e lungimea caracteristică (de ex., la conducte, diametrul), v e viscozitatea cinematică, g e acceleraţia gravitaţiei (sau a cîmpului exterior de forţe care acţionează asupra modelului), p e presiunea, p e densitatea lichidului, sj v'~ e abaterea medie pătratică a vitezei instantanee, v., în raport cu 1 rT \ viteza medie (v. Turbulenţă), p'* — — i (p. — p)-dT, E e mo- J o dulul de elasticitate a! lichidului, iar a e tensiunea superficială a lichidului. Indicii n şi m se referă la mărimile din natură, respectiv de pe model. în cazul modelizării unui fenomen în care sînt de determinat M parametri, numărul criteriilor de similitudine cari trebuie respectate e egal cu diferenţa M—N, în care N e numărul maxim de parametri independenţi dimensional. Fiecare criteriu, împreună cu condiţia de similitudine geometrică, permite determinarea raportului în care trebuie să se găsească celelalte mărimi mecanice şi fizice, pentru asigurarea respectării criteriului, Raportul în care se găseşte aceeaşi mărime fizică măsurată pe model şi în natură se numeşte raport de scară. Respectarea simultană a două sau a mai multor criterii de similitudine, folosind unul şi acelaşi fluid în natură şi pe model, nu e posibilă, deoarece un raport de scară al lungimilor care să satisfacă un criteriu nu satisface un altul. Utilizarea pe modei a altor fluide decît apa (cu excepţia aerului) nu se obişnuieşte în practică, fiind neeconomică şi permiiînd numai rezolvarea unor probleme cu caracter particular. Din această cauză, în practică, se efectuează modelizarea‘ţinînd seamă numai de criteriul corespunzător forţei principale care determină fenomenul, celelalte criterii nefiind respectate. Astfel, de exemplu, pentru conducte sau pentru studiul pe model al rezistenţei de înaintare a unui corp, în care forţa principală e datorită viscozităţii, se impune respectarea criteriului lui Reynolds. Pentru modelizarea disipării energiei, unde forţa principală e cea gravitaţională, se impune respectarea criteriului lui Froude. Pentru fenomenele în cari rolul preponderent revine tensiunii superficiale, se execută modelizarea respectînd criteriul lui Weber; etc. în unele cazuri se poate deduce efectul neglijării unuia dintre criterii, executînd o serie de experienţe pe modele la rdiferite scări. - La realizarea modelului, afară de respectarea legilor generale ale similitudinii dinamice, trebuie satisfăcute următoarele condiţii: Pe model trebuie să se realizeze acelaşi regim de mişcare laminar sau turbulent, lent sau rapid, ca în natură. Această condiţie fixează una dintre limitele scării geometrice a modelului şi poate cere uneori o distorsiune geometrică a acestuia. Rugozitatea pereţilor trebuie să reproducă, de asemenea, rugozitatea naturală a albiei. Pentru alegerea rugozităţii pe rnodel se pune condiţia ca coeficientul de rezistenţă X-/(to,A) să fie acelaşi pentru natură şi pentru model (Re e numărul Reynolds, A e înălţimea medie a rugozităţilor, R e raza hidraulica). Modelizarea hidraulică e o metodă modernă de cercetare, care se aplică pe o scară din ce în ce mai mare în probleme hidrotehnice: lucrări de derivaţie, lucrări de retenţie, prize de apă, evacuatoare de debite, stavile, castele de echilibru, lucrări de regularizare a cursurilor de apă, decantoare, etc. Faţă de alte metode de cercetare, metoda modelizării hidraulice prezintă următoarele avantaje: rezolvă probleme complexe, a căror soluţionare teoretică e dificilă şi uneori greu de abordat; constituie un mijloc de verificare a rezultatelor teoretice, cari introduc anumite ipoteze de calcul simplificatoare; dă posibilitatea întocmirii unui studiu complex, în diverse variante, pentru aiegerea soluţiei optime; conduce la găsirea celor mai bune soluţii constructive din punctul de vedere al siguranţei investiţiilor; preţul şi durata încercărilor pe model sînt în general reduse, ceea ce face şi mai recomandabilă utilizarea metodei. Dificultăţile în aplicarea metodei consistă în: imposibilitatea practică de a respecta totdeauna toate condiţiile cari rezultă din teoria similitudinii, şi deci necesitatea de a admite unele abateri; alegerea convenabilă a scării modelului, pentru a evita „efectul de scară", care poate conduce la deformarea rezultatelor; necesitatea de a folosi un aparataj de înaltă precizie. în modelizarea hidraulică intră studiul problemei, stabilirea criteriilor de similitudine, calcului şi construcţia modelului, tararea modelului,, experienţele, prelucrarea rezultatelor, transpunerea lor de la model la natură şi interpretarea lor. Un capitol special^ al modelizării hidraulice îl constituie modelizarea albiilor. în albiile deschise (canale, rîuri) intervin ca forţe principale atît forţele de frecare, cît şi cele gravitaţionale, astfel încît e necesară respectarea simultană a criteriilor Re şi Fr. Experienţele efectuate arată, însă, că pierderile de sarcină datorite frecărilor sînt dependente de Re numai în anumite domenii, şi anume în domeniul scurgerii laminare şi în domeniul de tranziţie. în domeniul scurgerii turbulente (numit şi domen'ul automodelizării), pierderile de sarcină sînt independente de Re. în baza acestui considerent, în modelizarea albiilor se asigură pe model regim turbulent de scurgere, deoarece în natură, în majoritatea cazurilor, scurgerea în albii e turbulentă, şi se respectă numai criteriul Fr. Adeseori, prin reducerea la scară, în limitele impuse de posibilităţile tehnice (debit, suprafaţă disponibilă), se ajunge însă pe model la regim laminar. Pentru a evita aceasta, se recurge la modele distorsionate, adică la modele cari au scări diferite pentru modelizarea în plan, în secţiunea transversală şi în secţiunea longitudinală, astfel încît să se obţină adîncimile şi vitezele de scurgere necesare asigurării unui regim turbulent pe model. Deformarea geometrică a modelului poate fi necesară, de asemenea, cînd nu e posibilă o alegere convenabilă a rugozităţii. în majoritatea cazurilor, o astfel de modelizare nu poate să dea rezultate cari să permită transpunerea la natură a rezultatelor pe baza raporturilor de scară, ci dă numai o imagine calitativă a fenomenelor. Modelizarea albiilor cu fund mobil, adică a albiilor săpate în aluviuni şi cari, datorită interacţiunii dintre curent şi aluviuni, îşi modifică în permanenţă forma (v. Mobilitatea albiilor), constituie una dintre cele mai complexe probleme ale modelizării hidraulice. în cazul modeii-zării acestui tip de albii trebuie să se ţină seamă, nu numai Modelizare electrica 161 Modelizare electrică de criteriul Fr şi de asigurarea scurgerii turbulente, ci şi de necesitatea asigurării mişcării similare a aluviunilor în natură şi pe model. Scara aluviunilor trebuie aleasă astfel, încît să nu se modifice condiţiile fizice ale transportului, folosirea de pulberi prea fine pe model putînd conduce la accentuarea rolului unor forţe electrofizice cari în natură nu influenţează decît în "mică măsură transportul aluviunilor. Din această cauză, se renunţă la modelizarea geometrică şi se asigură analogia fenomenelor prin utilizarea pe model a unor aluviuni cu diametri mai mari decît cei cari rezultă din aplicarea scării lungimilor, dar cu densităţi mai mici (cărbune, rumeguş). Raportul de scară al densităţilor se alege în funcţiune de felul aluviunilor (în suspensie sau tîrîte) şi de natura fenomenului cercetat. în general, prin modelizarea unor astfel de fenomene nu se pot- obţine decît rezultate calitative. Pe modele se măsoară nivelurile, secţiunile şi pantele (cu ace hidrometrice), presiunile (cu manometre), vitezele (cu tuburi Pi tot, flotoare de suprafaţă şi de adîncime, morişti hidrometrice), debitele lichide (cu deversoare, diafragme, sau volumetric), debitele solide (cu batometre,^sau volumetric), forţele de rezistenţă (cu dinamometre). în unele cazuri, pe model se pot vedea firele de curent, prin introducerea unor vine de coloranţi, sau a unor' flotoare luminoase, în.ojltimul timp se studiază introducerea isotopilor radioactivi pentru efectuarea măsurărilor diverselor elemente ale scurgerii, în special ale debitului solid. Modelizarea fenomenelor hidraulice cu aer, adică utilizarea pe model a unui curent de aer în locul apei, permite, uneori, rezolvarea unor probleme greu de soluţionat prin modelarea cu apă şi e mult mai economică, deoarece reclamă spaţii şi instalaţii mai simple. Prezintă dezavantajul că asigură greu condiţiile la limită, în cazul modelizării scurgerilor cu suprafaţa liberă, deoarece suprafaţa superioară a curentului trebuie limitată şi ea printr-o suprafaţă rigidă. Unele probleme de modelizare, privind scurgerea potenţială (în special probleme de infiltraţie subterană), pot fi studiate pe modele cari utilizează analogia ecuaţiilor armonice ale s-curgerii potenţiale a apei cu ecuaţiile armonice ale scurgerii unui curent electric (metoda analogiei electrodina-mice). Pe modele, zonele permeabile sînt modelizate prin zone bune conducătoare de electricitate, iar cele impermeabile, prin zone rele conducătoare de electricitate. Cu ajutorul acestui sistem de modelizare se pot determina liniile echi-potenţiaie şi liniile de curent ale scurgerii şi, pe baza acestora şi a caracteristicilor hidrogeologice ale mediului poros, se stabilesc ceilalţi parametri ai scurgerii (viteze, debite). Modelizarea construcţiilor hidrotehnice din punctul de vedere static se foloseşte pentru studierea pe model a tensiunilor şi a deformaţiilor cari apar în aceste construcţii datorită diferitelor solicitări, în următoarele scopuri: determinarea condiţiilor de siguranţă a lucrării proiectate; determinarea formelor şi a dimensiunilor celor mai raţionale ale construcţiei; determinarea variantelor celor mai economice ale construcţiei; stabilirea comportării terenului de fundaţie a construcţiilor sub sarcină; stabilirea valabilităţii diferitelor ipoteze de calcul. • Criteriile de similitudine ale modelizării construcţiilor hidrotehnice din punctul de vedere static sînt următoarele: (7) Fl H (8) = , Pfj'~n n P m&tn m în cari (i, e coeficientul lui Poisson, P e forţa, iar celelalte simboluri au aceleaşi semnificaţii ca mai sus. în cazul utilizării pe model a unui material identic cir cel din natură, criteriul (7) e satisfăcut, iar prin alegerea convenabilă a scărilor, lungimilor şi forţelor, poate fi satisfăcut şi criteriul (9). Pentru satisfacerea criteriului (8) trebuie schimbată acceleraţia cîmpului de forţe care acţionează asupra modelului (pentru a avea gnltt=gmlm). Aceasta se realizează efectuînd încercarea modelului într-o maşină centrifugă cu ax orizontal, care imprimă acceleraţia necesară. Modelizarea cu maşina centrifugă e folosită, în special, pentru modelizarea construcţiilor hidrotehnice executate din pămînt şi a fundaţiilor. în mod curent, modelizarea statică se efectuează folosind pe model alte materiale decît în natură, căutînd să se obţină un coeficient al lui Poisson cît mai apropiat de cel din natură. Experimentarea modelelor de construcţii hidrotehnice se efectuează în laboratoare amenajate special, în cari sînt construite canale pentru fncercârt pe modele. Aceste canale pot fi fixe sau mobile (canale cu pantă variabilă), cu pereţii şi fundul executate din metal (pentru canale mici şi, în special, pentru canale cu pantă variabilă), din zidărie (de beton, în special fundul, şi de cărămidă, pereţii), din sticlă sau din alt material transparent (de ex. plexiglas), pentru studiul vizual al fenomenelor studiate. Dimensiunile canalului depind de natura şi de scara modelelor, şi de debitele de apă disponibile. Sistemul de alimentare şi de recirculare a apei se compune dintr-un rezervor de apă sau dintr-un racord la reţeaua de alimentare cu apă, dintr-o pompă, un rezervor de reglare a debitului, echipat cu un sistem de prea-plin, şi un canal de întoarcere, situat la un nivel inferior faţă de canalul propriu-zis. Cînd se studiază modele cu fundul mobil, adică se studiază pe model şi mişcarea aluviunilor, canalul se echipează cu un sistem de introducere a aluviunilor (de obicei un buncăr) şi de recirculare a lor (cu ajutorul unei drage şî al unei benzi rulante). î. ~ electrica. Elt.: Reprezentarea sistemelor fizice sau tehnice (original) în cari se produc anumite fenomene neelectrice, prin sisteme tehnice (model) în cari se produc fenomene electrice ale căror legi au aceeaşi structură ca şi legile fenomenelor neelectrice din original, în vederea studierii acestora prin urmărirea experimentală a fenomenelor electrice din model. De obicei, pentru modelizarea electrică se construiesc aparate speciale, numite modele electrice (v.), cu ajutorul cărora pot fi rezolvate mai multe probleme din domenii diferite ale Fizicii sau tehnicii. Modelizarea electrică se deosebeşte de rezolvarea problemelor cu ajutorul calculatoarelor analogice (v. sub Calculator) prin faptul că fiecare element al structurii studiate are un element corespondent în modelul electric, care îndeplineşte funcţiuni analoge, pe cînd calculatorul analogic rezolvă ecuaţia generală a sistemului studiat prin calcularea fiecărui membru al acestei ecuaţii, fără să existe, în general, corespondenţa amintită. După natura sistemului fizic studiat, se deosebesc modelizarea sistemelor cu constante concentrate şi modelizarea sistemelor cu constante repartizate (a cîmpurilor). Modeiizarea sistemelor cu constante concentrate se face cu ajutorul unor reţele electrice, cuprinzînd elemente lineare şi nelineare, în curent continuu sau în curent alternativ, construite astfel încît ecuaţiile integro-diferenţiale ale curenţilor din laturile reţelei sau ale tensiunilor dintre nodurile reţelei să fie analoge ecuaţiilor pe cari le satisfac mărimile sistemului studiat. în aceste 11 Modelizare: electrică 162 Modelizare electrică condiţii, valorile curenţilor şi tensiunilor din reţea vor fi proporţionale cu valorile mărimilor corespunzătoare din sistemul studiat, constantele de proporţionalitate putînd fi calculate pe baza similitudinii ecuaţiilor, în funcţiune de valorile coeficienţilor cari intervin în acestea. Din clasa sistemelor cu constante concentrate, cel mai frecvent se studiază, prin modelizare electrică, procesele cari au. loc în reţele electrice complicate şi, în special, în sistemele electroenergetice (v. Model electric de reţea) şi şiîn unele sisteme mecanice şi hidraulice, în regim permanent sau transitoriu. .. Modelizarea sistemelor electroenergetice se face cu ajutorul unor reţele electrice monofazate, cuprinzînd rezistenţe, inductivităţi, capacităţi, transformatoare, surse şi diverse elemente nelineare (diode, tuburi electronice, etc.) cari modelizează sistemul studiat. în cazul studiului regimurilor dezechilibrate ale reţelelor trifazate se studiază separat componentele directă, inversă şi omopolară ale sistemului, pe reţele de modelizare construite în mod adecvat. Schema bloc obişnuită a unui dispozitiv de modelizare pentru studiul sistemelor electroenergetice, numit şi masă de c a I-c u I (v. fig. /), cuprinde un panou de comutaţie, cu borne şi jack-uri pentru efectuarea legăturilor între elementele reţelei, conform schemei studiate, o cutie de rezistenţe, inductivităţi şi capacităţi, sursele de tensiune reglabilă în amplitudine şi în fază, dispozitivul. de măsurare care permite determinarea tensiunii, a curentului şi a /. Schema bloc a unei reţele de mode-iizare pentru studiul sistemelor electroenergetice. î) panou de comutaţie; 2) cutie de rezistenţe, inductivităţi şi capacităţi; 3) surse reglabile; 4) dispozitiv de măsurare; 5) unitate de alimentare. puterii în fiecare punct ai reţelei, şi unitatea de alimentare. Elementele de circuit pasive (rezistenţe, inductivităţi, capacităţi) sînt, de cele mai multe ori, variabile în trepte, cu ajutorul unor comutatoare, iar frecvenţa de lucru e de ordinul zecilor sau al' sutelor de hertzi. ; Problemele mai importante cari se studiază cu ajutorul acestor modele sînt calculul stabilităţii mersului în paralel al sistemelor energetice, calculul curenţilor de scurt-circuit şi al dispozitivelor de protecţie, calculul repartiţiei sarcinii active şi reactive între centralele electrice şi al reglării tensiunii, determinarea puterii de compensare, etc. Avantajele esenţiale ale folosirii modelelor pentru studiul acestor probleme consistă în posibilitatea de a urmări influenţa variaţiei diverşilor parametri asupra regimului de funcţionare a sistemului şi în timpul relativ scurt pe care îl necesită operaţiile necesare. Prin introducerea unor elemente nelineare în reţeaua de modelizare se pot studia şi fenomene nelineare, ca efectul corona de pe liniile de transmisiune a energiei electromagnetice. Modelizarea sistemelor mecanice cu constante concentrate se face pe baza analogiilor electromecanice, cari pun în corespondenţă elemente mecanice ca masa, constanta de elasticitate, rezistenţa de frecare, cu elemente ale circuitelor electrice ca inductivitatea, capacitatea, rezistenţa, cum şi mărimi mecanice ca coordonata, viteza, forţa, cu mărimi electrice ca sarcina electrică, intensitatea curentului electric, tensiunea electrică, etc. Aceste analogii rezultă din analogia ecuaţiilor cari descriu fenomenele din cele două sisteme. De exemplu, unui sistem oscilant mecanic cu un singur grad de libertate, compus dintr-un punct mate-, riaf 'de masă ///, un resort ideal" de constantă e şi’ care' se mişcă cu frecare, coeficientul rezistenţei de frecare fiind S, îi corespund, fie un circuit electric compus dintr-o inducti-vitate Lt o capacitate C şi o rezistenţă R, legate în serie, fie un circuit compus din aceste elemente legate în paralel, în primul caz, vitezei din sistemul mecanic îi va corespunde intensitatea curentului din circuitul electric, iar în al doilea caz, vitezei îi va corespunde tensiunea electrică, ecuaţiile pe cari le satisfac aceste mărimi fiind următoarele: d y m dt 4 -f S v ~f ■— J v dt — F (t), d' +R;+-^pd/=U(/), dt ca7+¥*+r^d/'=J(/)' unde v e viteza, F e forţa apiicată, i e intensitatea curentului, u e tensiunea electrică, U e tensiunea aplicată, I e curentul aplicat (toate în valori instantanee). Tabloul cuprindă analogiile de cele două tipuri. Tabloul I Mărimi electrice Mărimi mecanice Primul sistem de analogii Al doilea sistem de analogii Coordonată Viteză Forţă impuls Masă Constantă de elasticitate Rezistenţă de frecare Energie cinetică Energie potenţială Energie disipată prin frecare ; Sarcină electrică | Curent electric j Tensiune electrică | Flux magnetic Inductivitate Capacitate Rezistenţă Energie magnetică Energie electrică Energie disipată prin * efect joule i Flux magnetic ! Tensiune electrică Curent electric ■ Sarcină electrică Capacitate Inductivitate Conductanţă Energie electrică Energie magnetică Energie disipată prin efect Joule în cazul sistemelor mecanice cu mai multe grade de libertate, uneori e mai avantajos să se folosească, pe lîngă dipoli, şi cuadripoli în reţeaua de modelizare. De cele mai multe ori se folosesc transformatoare cu raportul de transformare II. Modelizarea electrica a suspensiunii unuî automobil, a) schema suspensiunii mecanice; b) schema reţelei de modelizare; elt eg. ©a, e4) resorturi elastice reprezentînd arcurile şi pneurile automobilului; mlt m2) masele roţilor; r1( r2) rezistenţe de amortisare; P) centrul de masă al automobilului; Llt L2, L3, l4) inductivităţi corespunzătoare resorturilor; C1( C2) capacităţi corespunzătoare maselor roţilor; Rlt R2) rezistenţe corespunzătoare amortisoarelor; C0) capacitate corespunda* toare masei automobilului; C;) capacitate corespunzătoare momentului de inerţie al automobilului; Ls, L6) bobine cuplate formînd un autotrans-formator, astfel încît LJL&~liP2- 1 :1 sau diferit de acesta; se mai folosesc şi tuburi electronice, ca elemente de circuit cuasilineare, cari prezintă avantajul unor pierderi mai mici în comparaţie cu transformatoarele. Ca exemplu, în fig, li e reprezentat modelul electric ai suspensiunii unui automobil; masele sînt modelizate prin induc- Modelizare electrica T63 Modelizare electrică tivităţi, elementele elastice prin capacităţi, rezistenţele de frecare prin rezistenţe electrice, iar mişcarea de rotaţie în jurul centrului de masă al automobilului e redată de variaţia curentului din autotransformator. Sursele cari perturbă sistemul mecanic sînt deplasările verticale ale roţilor automobilului din cauza neregularităţilor terenului, modelizate prin sursele de tensiune şi U2 din reţeaua de modelizare. Mai complicată e problema modelizării sistemelor mecanice cari au mişcări în două sau în trei dimensiuni. în acest caz, fiecărui grad de libertate al sistemului mecanic i se asociază o reţea electrică, aceste reţele fiind interconectate astfel, încît să fie respectate analogiile (ecuaţiile să aibă aceeaşi formă). Se pot modeliza şi sisteme mecanice nelineare, prin introducerea în reţeaua de modelizare a unor elemente nelineare, ca bobine cu miez feromagnetic, tuburi electronice sau semiconductoare. Modelizarea sistemelor hidraulice cu constante concentrate se face pe baza analogiilor dintre legile fluidelor incom-presibile în conducte şi teoremele reţelelor electrice. Folosind tuburi electronice în diferite regimuri de funcţionare se pot modeliza şi sisteme hidraulice cu fluide oarecari, descrise de ecuaţii nelineare. Modelizarea sistemelor cu constante repartizate se bazează pe analogiile dintre ecuaţiile cîmpului electromagnetic şi ecuaţiile altor cîmpuri fizice: cîmpuri hidrodinamice, cîmpuri termice, etc. Pe baza analogiei ecuaţiilor se pot stabili corespondenţe între mărimile fizice cari caracterizează cîmpul electromagnetic, de o parte, şi cîmpurile fizice de altă natură, de altă parte. De obicei, pentru modelizare se foloseşte cîmpul electromagnetic staţionar sau cuasistaţionar din conductoare, deoarece acesta permite o măsurare mai uşoară a mărimilor cîmpului. Pentru rezolvarea problemelor de cîmp eleclro-magnetic în dielectrici se pot folosi analogiile dintre mărimile cîmpului electrostatic, ale cîmpului magnetostatic şi ale cîmpului electrocinetic, prezentate în tabloul II. Tabloul II Mărimi ale cîmpului electrostatic Mărimi ale cîmpului magnetostatic Mărimi ale cîmpului electrocinetic Intensitatea cîmpului Intensitatea cîmpului Intensitatea cîmpului electric magnetic electric : Inducţia electrică Inducţia magnetica Densitatea curentului de conducţie Sarcina electrica Fluxul magnetic Intensitatea curentului de conducţie Potenţialul electric I Potenţialul magnetic j scalar Potenţialul electric Capacitate Permeanţă Conductanţă Permitivitate Permeabilitate magnetica Conductivitate electrică V, Pr°blemele de electrotehnică cari pot fi studiate comod prin modelizare sînt în special problemele de cîmpuri statice Şi staţionare, ca determinarea cîmpului electrostatic al electrozilor de diverse forme în dielectrici omogeni şi neomogeni, calculul capacităţilor electrostatice, calculul sistemelor folosite în optica electronică, calculul permeanţelor magnetice, etc. Se pot studia însă şi unele probleme de cîmpuri electromagnetice cuasistaţionare şi nestaţionare, ca repartiţia curentului alternativ în conductoare, repartiţia cîmpului electromagnetic în ghiduri de undă şi cavităţi rezonante, etc. - Cîmpurile hidrodinamice şi aerodinamice se pot modeliza ejeetric pe baza analogiei ecuaţiilor cari descriu aceste fenomene, $$ pot stabili mai multe sisteme de corespondenţe între mărimile cîmpurilor de acest fel şi mărimile cîmpului electromagnetic; un exemplu de corespondenţă între mărimile cîmpului hidrodinamic potenţial şi mărimile cîmpului electrocinetic în regim staţionar e dat în tabloul III. Tabloul III Mărimile cîmpului electrocinetic j Mărimile cîmpului potenţial hidrodinamic in fluide ideale Intensitatea cîmpului eiectric Potenţialul electric Conductivitatea electrică Intensitatea curentului electric Viteza locală Potenţialul hidrodinamic Densitatea fluidului Debitul masic Prin modelizare electrică se rezolvă în special probleme de scurgere a fluidelor ideale în regim permanent, probleme de filtraţie, scurgerea fluidelor prin conducte, oscilaţii ale fluidelor în sistemele hidrodinamice, etc. în unele cazuri se pot stabili analogii cari uşurează mult studiul acestor probleme, ca, de exemplu, analogia dintre scurgerea lichidelor în conducte tubulare şi propagarea undelor electromagnetice pe liniile de transmisiune. La baza modelizării cîmpurilor termice stau corespondenţele din tabloul IV dintre mărimile acestui cîmp şi mărimile cîmpului electromagnetic staţionar sau cuasistaţionar. Tabloul IV Mărimile cîmpului electromagnetic Mărimile cîmpului termic Primul sistem de analogii Al doilea sistem de analogii Al treilea sistem de analogii Al patrulea sistem de analogii Cantitatea de căldură i Sorcină electrică Flux magnetic Flux magnetic Sarcină electrică Flux de căldură Curent electric Tensiune electrică Tensiune electrică Curent electric Temperatură Rezistenţa termică Capacitate termică Tensiune electrică Rezistenţa Capacitate Curent electric Conduc- tanţă Inductivi- tate Sarcină -electrică Capacitate Rezistenţa Flux . magnetic Inductivi-tate Conductanţă Dintre cele patru tipuri de corespondenţe, practic se. foloseşte aproape excluziv primul, deoarece el permite utilizarea unor reţele de modelizare simple, cu rezistenţe şi capacităţi. în cazurile obişnuite, constanta de timp a proceselor termice e marer iar constanta de timp a circuitelor cu rezistenţe şi capacităţi e mică, astfel că trebuie să se lucreze cu scări diferite ale timpului. Problemele ce! mai frecvent studiate prin modelizare electrică sînt determinarea repartiţiei temperaturii în corpuri omogene şi neomogene, în regim staţionar şi nestaţionar. Modelizarea electrică a sistemelor cu constante repartizate se poate face în două moduri: cu medii continue şi cu medii discontinue. Modelizarea cu medii continue foloseşte modele electrocinetice sub forma unor conductoare masive, în cazul problemelor tridimensionale se folosesc conductoare lichide (electroliţi), iar în cazul problemelor bidimensionale se folosesc şi conductoare solide, ca plăci sau foiţe metalice şi hîrtie conductibilizată prin înglobarea unor particule bune conductoare în masa ei. Cel mai răspîndit model de acest gen e cuva e lect ro- ii t i c ă, cane consistă dintr-un vas de material izolant; care conţine o soluţie apoasă de acid, bază sau sare, din sonde cu vîrf conductor pentru măsurarea potenţialului şi a inten-: 11* Modelizare electrică 164 Modelizare electrică sităţii cîmpului electric în diverse puncte ale electrolitului, din sursele de tensiune (sau de curent) şi din dispozitivul de măsură. Cuvele electrolitice servesc la rezolvarea problemelor descrise de ecuaţii Laplace şi Poisson, cu două sau cu trei variabile independente; ele pot fi adaptate, în anumite cazuri particulare şi cu oarecari dificultăţi, şi pentru rezolvarea problemelor descrise de ecuaţii de alte tipuri, ca ecuaţii Fourier sau Helmholtz-. în cazul ecuaţiei Laplace, condiţiile la limită se pot realiza prin aplicarea unor tensiuni sau a unor curenţi pe frontiera conductorului, iar sursele cîmpului sînt reprezentate pe model de surse de tensiune plasate convenabil. Se pot studia probleme de tip Dirichjet şi Neumann, cum şi probleme cu condiţii la limită mixte. în cazul ecuaţiei Poisson e necesară aplicarea unor curenţi în puncte egal repartizate în conductorul modelului şi cît mai numeroase, în conformitate cu membrul drept al ecuaţiei. Toate sursele folosite sînt numai de curent alternativ (de obicei de cîteva sute sau mii de hertzi), pentru a evita efectele electrolitice. Măsurările se fac, de ceie mai muite ori, prin metode de opoziţie. Cele mai răspîndite sînt cuvele electrolitice bidimensionale, cu ajutorul cărora se pot rezolva probleme plan-paralele sau probleme în spaţiu, cu simetrie de rotaţie. Folosind anumite artificii se pot modeliza şi probleme în domenii infinite, cum şi în medii neomogene. Modelizarea cu medii continue solide e avantajoasă pentru rezolvarea problemelor plan-paralele, deoarece elimină erorile datorite impurităţilor cari se formează la suprafaţa electrozilor în cuvele electrolitice, şi e foarte simplă. Modelizarea cu medii continue permite determinarea mărimii care caracterizează cîmpul studiat, în fiecare punct al domeniului, trasarea suprafeţelor sau a liniilor echipoten-ţiale, trasarea liniilor de cîmp şi determinarea directă a unor mărimi globale ale sistemului studiat (de ex. capacitatea dintre doi electrozi sau rezistenţa termică a unui corp). Avantajele modelelor cu medii continue sînt simplicitatea constructivă şi posibilitatea de a realiza exact forma frontierei domeniului problemei; în schimb, ele sînt utilizabile comod numai pentru rezolvarea problemelor descrise de ecuaţia Laplace.. Modelizarea cu medii discontinue foloseşte r e ţ e I e de modelizare formate din rezistenţe, inductivităţi şi capacităţi, uneori cuprinzînd şi elemente nelineare (mai ales semiconductoare). Ecuaţia potenţialelor nodurilor reţelei trebuie să coincidă cu ecuaţia cu diferenţe finite care aproximează ecuaţia cu derivate parţiale a cîmpului studiat. De exemplu, ecuaţia pe noduri a unei reţele formate din elemente de tipul celui din fig. III, reţea la care toate nodurile sînt legate între ele prin impedanţe şi, în plus, în fiecare nod e conectată o sursă de curent şi încă o impedanţă la masă — e o ecuaţie Helmholtz neo-rnogenă, cu diferenţe finite, de forma IU. Element al unei reţele de modelizare. Zoll Z02--*Z06) impedanţe conectate între nodurile reţelei; Z0) impedanţa conectata între nod şimasă; /„) sursă de curent conectată între nod şi masă. (A/)* .r [~ [ Ax2 A2U + a7 + A El= +r =/#+y0L' e lungimea cubului elementar în care s-a descompus domeniul, iar R e restul din dezvoltarea în serie Taylor a expresiei din membrul stîng, acesta reprezentînd suma curenţilor cari circulă de la nodurile învecinate către nodul considerat al reţelei. Admitanţele Y şi Y0 se aleg în conformitate cu tipul ecuaţiei pe care trebuie să o satisfacă U. De exemplu, dacă se ia y0—0, ecuaţia va fi de tip Poisson (sau tip Laplace, dacăse ia şi J0=0), dacă y0=1/ 1, aria din hartă e dilatată; dacă p< 1, aria din hartă e contractată; dacă p— 1, aria din hartă e egală cu cea de pe elipsoid şi, în acest caz, proiecţia cartografică a echivalentă. 2. ~ de deformaţie. Geot., Drum.: Raportul dintre presiunea uniformă p, exercitată pe o suprafaţă de încărcare, pe teren sau pe o probă de laborator şi tasarea relativă X, corespunzătoare, a acestei suprafeţe: Tasarea relativă X se calculează cu expresia: în care / e tasarea absolută, considerată uniformă, a suprafeţei de încărcare, D e diametrul sau latura mică a acestei suprafeţe, iar a e un coeficient care depinde de natura pămîntului şi de forma şi rigiditatea suprafeţei de încărcare (0,79 pentru plăcile circulare rigide şi 0,88 pentru cele pătrate, de asemenea rigide, la calculul fundaţiilor elastice ale construcţiilor, pămîntul fiind considerat omogen şi isotrop; 1,00 în cazul pămînturifor omogene şi 1,57 în cazul terenurilor stratificate sau al sistemelor rutiere vechi, pentru plăci circulare rigide, la calculul sistemelor rutiere). Determinarea modulului de deformaţie, necesar pentru dimensionarea sistemelor rutiere rigide şi nerigide şi pentru proiectarea fundaţiilor elastice ale construcţiilor civile şi industriale aşezate pe orice fe! de terenuri, cu excepţia celor stîncoase, se face atît în laborator cît şi pe teren. Metoda de determinare în laborator e indicată în cazul debleurilor mari (cu adîncimea peste 1,00 m), ai rambleurilor şi, în general, al drumurilor noi, fără un traseu preexistent, încercările se fac pe probe neturburate sau turburate, avînd umiditatea naturală, sau saturate prin imersiune în apă timp de 48 de ore, cu porozitatea cît mai apropiată de cea care se va realiza în lucrarea proiectată. Materialul se introduce într-o formă cilindrică de metal, iar încărcarea se face, în trepte de presiune, cu stampe circulare, avînd aria de 2 cm2 pentru pămînturile argiloase plastic-vîrtoase sau pentru nisipurile îndesate, 4,5 cm2 pentru pămînturile argiloase, plastic-consistente sau plastic-moi, ori pentru nisipurile cu îndesare mijlocie, şi de 8 cm2 pentru pămînturile curgătoare sau pentru nisipurile afînate. Tasările se măsoară cu ajutorul unui microcomparator montat pe dispozitivul de încărcare, iar cu datele obţinute se trasează curba de încărcare p — tasare relativă X, pe baza căreia se calculează valoarea E pentru tasarea relativă maximă impusă de proiect. Metoda de determinare pe teren se foloseşte pentru stabilirea valorii modulului de deformaţie în diferite condiţii de umiditate naturală, în cazul debleurilor mici, la modernizarea unui drum împietruit existent şi, în general, la verificarea determinărilor în laborator sau la precizarea capacităţii portante a sistemelor rutiere. Se folosesc dispozitive de încărcare pe placă, echipate cu prese hidraulice de 5,10 sau 30 t. Pentru proiectarea sau verificarea sistemelor rutiere se utilizează plăci circulare rigide cu aria de 600 cm2 (la pămînturile argiloase şi nisipoase) sau de 2500 cm2 (la pămînturi conţinînd balast), iar pentru fundaţiile construcţiilor, plăci cu aria de 5000 cm2. încărcarea se face în trepte de 0,25---0,50 kg/cm3, pînă la stabilizarea tasării sub fiecare treaptă. După trasarea curbei de încărcare se procedează ca la determinarea de laborator, Pentru cîteva tipuri de pămînturi şi sisteme rutiere, valorile medii ale modulelor de deformaţie (în kg/cm2) sînt: pămînt argilos plastic-vîrtos, 100---200; nisip, 200---400; balast, 500 ••• 600; macadam, 900 ••• 1300; pavaj de bolovani, 1500---1700; blocaje, 1800; macadam asfaltic, 2200-*’2500; beton asfaltic, 3000. Sin. Modul de reacţiune. 3. ~ de deformaţie lineara. Geod. V. sub Indicatoarea lui Tissot. 4. ~ de deformaţie unghiulara. Cartog: Diferenţa co = a~p dintre unghiul a dintre două direcţii, considerat pe suprafaţa terestră, şi unghiul corespunzător [3 din reprezentarea plană (în hartă). 5. ~ de ecruisare. Plast.: Parametru (constant sau variabil) care caracterizează ecruisarea materialului într-o anumită stare de tensiune şi deformaţie. în cazul unei încercări unidimensionale de stabilire a relaţiei dintre tensiune şi deformaţie, panta la curba caracteristică oOs într-un punct oarecare, care se găseşte dincolo de limita de elasticitate, e chiar modulul de ecruisare. Dacă ecruisarea e lineară, modulul de ecruisare e o constantă caracteristică materialului respectiv. în cazul unei ecruisări oarecari, acest modul e variabil (v. sub Curbă caracteristică, şi sub Consolidare 1). în cazul solicitărilor cu mai multe dimensiuni, cînd ecrui-sarea materialului poate fi exprimată printr-o relaţie între invarianţii pătratici ai deviatorilor tensiunilor (v.) S şi ai deformaţiilor E, panta la curbaS=F(E) dincolo de limita de elasticitate e numită modul de ecruisare (v. sub Consolidare 1), Şi în acest caz, modulul de ecruisare E± poate fi constant, la ecruisarea lineară, cînd relaţia de ecruisare e S—x^EJE—yY A , ln general, acest modul depinde de starea de tensiune şi de deformaţie, dar şi de alţi factori: viteza de deformare, temperatură, timp, presiune hidrostatică, radiaţii radioactive, etc. Sin. Modul de consolidare. 6. ~ de elasticitate. Rez. mat. V. Elasticitate, modul de 7. ~ de elasticitate generalizat. Rez. mat. V. Constantă elastică generalizată. 8. ~ de elasticitate instantanee. Rez. mat.: Constantă reologică care se referă la acea parte a deformaţiei unui corp care se produce instantaneu la aplicarea forţei. V. Elasticitate, modul de S J 9. ~ de fineţe. Mat. cs.: Raportul m—-~---------- = ——r . în 100 logi 30,1 care S e suprafaţa lui Hummel, delimitată de curba granulo-metrică a unui agregat mineral, de axa ordonatelor şi de W T? Js 135 7 10 15 30 fiizmctrul ochi urilor odelor si ciururilor, la scară logsnlmică Exemplu de diagramă granulometrică pentru determinarea modulului de fineţe a! agregatelor. paralela la axa absciselor corespunzătoare ordonatei maxime, a cărei valoare e 5"= JJA , în care hm e înălţimea medie a fîşiilor cu lăţimea de 1 cm, în cari se împarte suprafaţa pentru însumare. Modul de irigare 169 Modulare . Se notează cu litera m, urmată de un indice care indică dimensiunea maximă a granulelor (de ex. mSo reprezintă modulul de fineţe al unui agregat constituit din granule cu dimensiuni de cel mult 30 mm). Curba granulometrică a agregatului se construieşte scriind în ordonatele unei diagrame, — ale cărei abscise reprezintă logaritmii zecimali ai diametrilor sitelor şi ciururilor folosite la determinarea granulozităţii agregatului (sitele 010, ,020, şi 050, şi ciururile 1, 3, 5, 7, 10, 15, 30, 40 şi 70),— procentele de material trecut (în greutate) prin fiecare dintre aceste site şi ciururi (v. fig.). Modulul de fineţe al agregatelor reprezintă o caracteristică agranulozităţii agregatelor pentru betoane, exprimată printr-un număr. El e cu atît mai mic, cu cît conţinutul de nisip fin din agregat e mai mare. Sin. Modulul de fineţe al lui Abrams. 1. ~ de irigare. Hidrot., Agr.: Debitul mediu (l/s-ha) necesar în perioada de vegetaţie (incluziv perioada de aprovizionare) pentru irigarea unui hectar cultivat cu o singură cultură, sau în asolament. 2. de presare. Mat. cs.: Raportul dintre presiunea exercitată asupra unui corp şi comprimarea specifică (pe unitate de arie) corespunzătoare a materialului. Se notează cu B şi se exprimă, de obicei, ca şi modulul de elasticitate, în kgf/cm2. Valoarea modulului de presare variază în funcţiune de o serie de factori (de ex. presiunea aplicată, umiditatea şi plasticitatea materialului, etc.). 3. ~ de reacţiune. Geot., Drum.: Sin. Modul de deformaţie (v,). 4. /-^ de rezistenţă. Rez. mat.: Raportul dintre momentul centra! de inerţie I a! unei secţiuni (faţă de centrul de greutate a! secţiunii sau faţă de o axă care trece prin acest centru de greutate) şi distanţa maximă a de la centru! de greutate sau de la axă la conturul secţiunii; w-L. a In cazul încovoierii unei bare drepte se foloseşte modulul de rezistenţa axial (ecuatorial), calculat faţă de axa neutră, numit şi modul de rezistenţă la încovoiere. în cazul răsucirii unei bare drepte cu secţiune circulară sau inelară se foloseşte modulul de rezistenţa polar, calculat faţă de centrul de greutate al secţiunii, numit şi modul de rezistenţă la răsucire. Modulul de rezistenţă serveşte, în cazul solicitărilor simple de încovoiere şi răsucire, la exprimarea tensiunii maxime într-o secţiune transversală a unei bare drepte, ca raportul dintre intensitatea unui efort pe secţiune (moment înco-voietor sau moment de răsucire) şi o caracteristică geometrică a secţiunii, ca şi în cazul solicitărilor axiale sau al forfecării simple. 5. ~ de scara. Nomg.: Lungimea dintre două diviziuni ale unei scări grafice proporţionale sau funcţionale, dacă raportul indicaţiilor celor două diviziuni e egal cu valoarea aleasă ca unitate pentru scara respectivă. De exemplu, modulul unei scări logaritmice e egal cu distanţa dintre diviziunile corespunzătoare indicaţiilor al căror raport e egal cu 10, cum e distanţa dintre diviziunile 1 şi 10 sau dintre diviziunile 15 şi 150. V. şî sub Scară. 6- ~ de silice. Mat. cs., Ind. Chim.: în chimia cimentului Portland, raportul dintre procentul de silice şi suma procentelor de Al208 şi Fe203: % Si02 A/ -__ , % Al203_P% ^2^3 Un ciment cu modul de silice mare e mai bogat în silicaţi şi mai sărac în aluminaţi şi în feriţi. Modulul de silice dă indicaţii şi .asupra klinkerizării şi a propoiîţier de fază Hchidm şi anume cimenturile cu MSi mare se ard mai; greu-:dssît cele cu Mg. mic. : s în chimia materialelor refractare magnezitice, modulul de silice e raportul dintre procentul de Si02 şi suma procentelor de Al203 şi de echivalenţi faţă de A!203 ai celorlalţi sescvr-oxizi: % Si02 " si“% Al203-f 0,64% Fe203 + 0,67% CraOa ' în chimia refractarelor dolomitice, modulul de. silice e raportul dintre procentul de Si02 şi suma procentelor de A!203+ Fe203. 7. ~ de udare, Hidrot., Agr.: Norma de udare pentru o anumită cultură, exprimată în debit mediu (l/s * ha) raportat la perioada de udare. 8. debit Hidr.: Sin. Debitul mediu norma! (v. Debit modul, sub Debit de curs de apă; v. şl sub Medie normală). 9. ~ feric. Ind. chim.: Raportul dintre procentul de alumină şi procentul de sesevioxid de fier, > ALO» folosit în chimia cimenturilor aluminoase, indicînd conţinutul de aluminoferit tetracalcic din ciment, care creşte cînd MFe scade. io. ~ hidraulic. Mat. cs.: Raportul dintre oxizii bazici şi oxizii acizi conţinuţi într-un liant hidraulic, % CaO + % MgO ' Si02 + % AI2Os+ % Fe203 ' Prezintă importanţă la calculul amestecului de materii prime pentru fabricarea varurilor hidraulice (ţinînd seamă că Ia numitor intră în calcul numai bioxidul de siliciu reacţionabil), Valoarea modulului hidraulic variază pentru diferite categorii de varuri hidraulice: Modulul hidraulic Var slab hidraulic Var mediu hidraulic Var obişnuit Var foarte hidraulic Var total hidraulic 1,0—6,0 6.0—3,0 3.0—2,5 2,5-1,8 1,8—1,3 în cazul cimentului Portland, pentru calculul materiilor prime nu e corect să se ia în consideraţie modulul hidraulic (cum se proceda în trecut), întrucît oxidui de calciu poate fi legat în diferiţi compuşi şi, în consecinţă, cimenturi cu acelaşi modui hidraulic pot avea proprietăţi cu totul diferite. Sin. Modul de bazicitate. n. ~ pe asolament. Hidrot., Agr.: Debitul de apă (l/s • ha), determinat în anumite condiţii pedoclimatice, necesar pentru irigarea, într-o anumită perioadă de timp, a unui hectar dintr-un asolament. Reprezentarea grafică a acestor module formează graficul variaţiei modulului pe asolament. 12. Modulara, funcţiune Mat. V. Funcţiune modulară. 13. Modulare. 1. Cs.: Aplicarea unui sistem unitar de dimensionare a construcţiilor, a elementelor de construcţie şi a fabricatelor de construcţie, pe baza unei unităţi de lungime alese convenţional, numită modul de baza. Modularea construcţiilor constituie o metodă de proiectare care creează premisele necesare industrializării construirii lor. Modularea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii.: să permită folosirea universală a fabricatelor de construcţie Modulare 170 Modulator (materiale de construcţie şi de instalaţii, prefabricate); sa stabilească tipurile de bază pentru materialele de construcţie (prefabricate, instalaţii, tîmplărie, etc.)î să permită interschimbabilitatea prefabricatelor şi a materialelor de construcţie, de diferite tipuri, confecţionate în acelaşi scop; să permită trecerea la- fabricarea materialelor şi a prefabricatelor de construcţie, cu noile dimensiuni modulate, cu cheltuieli de investiţie cît mai mici. Valoarea modulului de bază nu trebuie să fie prea mare, pentru a nu restrînge posibilităţile de creaţie ale proiectantului, şi nici prea mică, pentru a nu micşora posibilităţile de tipizare şLde execuţie în serie a fabricatelor. Dimensiunile construcţiilor, ale elementelor de construcţie şi ale fabricatelor de construcţie, stabilite pe baza unui sistem modulator, sînt numite dimensiuni modulate. Modulul specific reprezintă un multiplu întreg ai modulului de bază, şi care, pentru categorii mari de construcţii, e stabilit în funcţiune de destinaţia clădirilor astfel, încît prin înmulţirea acestuia cu numere întregi, să se obţină dimensiunile principale modulate ale construcţiilor (de ex.: interaxele pereţilor, interaxele deschiderilor şi traveelor, etc.). Dimensiunile secundare ale construcţiilor şi ale elementelor de construcţie se pot stabili şi cu fracţiuni ale modulului de bază (de ex.: grosimile planşeelor, dimensiunile secţiunilor transversale ale stîlpi lor şi grinzilor de beton armat, etc.). Dimensiunile modulate sînt dimensiuni nominale, respectiv dimensiunile unei construcţii sau ale unui element de construcţie, induziv rostul de asamblare. Dimensiunile reale ale elementelor şi ale fabricatelor de construcţie pot să nu fie multipli ai modulului dar trebuie să dea o dimensiune modulată prin grupare. în unele cazuri, dimensiunile nominale pot coincide cu cele reale. Reţelele modulare au ochiuri rectangulare ale căror laturi sînt egale cu modulul specific şi sînt folosite la proiectare astfel, încît feţele sau axele elementelor de construcţie să fie aşezate pe o latură a reţelei modulare. Diferenţa dintre valorile succesive ale unor dimensiuni nominale de acelaşi fel a construcţiilor, a elementelor şi fabricatelor de construcţie, se numeşte gradaţie modulara. După gradul de dependenţă de mărimea modulului, elementele de construcţie şi fabricatele de construcţie se împart în două clase: elemente de construcţie portante şi despărţitoare (ziduri, stîlpi, etc.) şi toate mărimile spaţiale cari sînt cuprinse între elementele de construcţie despărţitoare, şi cari depind de modul pe baza simplei relaţii de multiplu; elemente prefabricate şi materiale în bucăţi (cărămizi, blocuri, plăci, grinzi, trepte, etc.), cari compun elementele de construcţie din prima clasă. Din punctul de vedere teoretic, la baza sistemului modular poate sta orice număr. în diferite ţări s-au făcut diverse propuneri pentru alegerea şi stabilirea unui modul unic. în general, s-au propus următoarele valori: 100, 125, 130, 200, 250 şi 260 mm. Valorile 260 şi 130 au la bază dimensiunile nominale ale formatului cărămizii standard (250 x 120 x 65 mm), reprezentînd modulul natural al zidăriei de cărămidă. Aceste module prezintă dezavantajul că au un caracter unilateral; ele nu determină dimensiunile zidăriei decît pe orizontală, necuprin-zînd şi dimensiunile pe verticală. Afară de aceasta, modulele de260 şi 130 mm nu reprezintă fracţiuni întregi dintr-un metru, ceea ce creează o serie de dificultăţi la coordonarea dimensiunilor. Un sistem modular mai raţional e constituit pe baza sistemului decimal, pe baza modulului de 100 mm. El permite executarea simplă şi comodă a diverselor calcule pentru adaptarea spaţiilor şi a elementelor. Folosirea acestui modul implică, însă, modificarea dimensiunilor cărămizilor, pentru a se putea înscrie în acest modul. în prezent se folosesc mai frecvent sistemele modulare pe baza modulelor de 100 mm şi de 125 mm. Ultimul sistem se apropie, în oarecare măsură, de dimensiunile standardizate ale cărămizii. în ţara noastră e standardizat modulul de 100 mm, şi se consideră dimensiuni modulate multiplii întregi ai modulului şi, în cazuri excepţionale, jumătatea şi sfertul de modul. Toate dimensiunile construcţiilor sau ale părţilor de construcţie cari se condiţionează reciproc trebuie să fie modulate. Astfel, dimensiunile modulate pentru deschiderile şi tra-veele halelor industriale sînt cuprinse între 3,00 şi 12,00 m, din 1,50 m în^.50 m. Dimensiunile de 7,50 m şi de 10,50 m nu pot fi folosite pentru hale cu poduri rulante. La elementele de susţinere cu secţiune variabilă (stîlpi de cadre, etc.), axele acestor elemente se aleg astfel: la hale fără poduri rulante se consideră ca axă a unui element de susţinere verticala care trece prin centrul de greutate a! secţiunii la nivelul pardoselii finite a primului nivei; la halele cu poduri rulante se consideră ca axă a unui element de susţinere verticala care trece prin centrul de greutate al secţiunii la nivelul feţei căii de rulare a podului rulant. De asemenea, sînt modulate şi golurile pentru uşi şi ferestre, La uşi, înălţimea nominală se consideră de la nivelul pardoselii finite pînă la faţa superioară modulată a buiandru-gului (situată la 0,5 cm sub faţa inferioară a buiandrugului). Dimensiunile de execuţie ale golurilor sînt cu 1 cm mai mari decît cele modulate, afară de înălţimea uşilor, la care dimensiunea de execuţie e cu 0,5 cm mai mare decît cea modulată, 1. Modulare. 2. Fiz.: Operaţia de modificare a anumitor elemente caracteristice ale unei oscilaţii continue, pentru a transmite astfel semnale purtătoare de informaţii,^, sub Modulaţie. 2. Modulator, pl. modulatoare; 1. Elt., Te/c.; Circuit, etaj sau dispozitiv pentru realizarea modulaţiei (v.) unui semnai purtător. După natura purtătorului, se deosebesc: modulatoare de oscilaţii sinusoidale şi modulatoare de impulsii. Adeseori modulatorul face parte integrantă din dispozitivul generator al semnalului purtător. Modu latoare de osci laţii sinusoidale pentru modulaţia în amplitudine. Se deosebesc modulatoare la cari folosesc următoarele procedee de modulaţie (v. sub Modulaţie): Modulaţia a n o-d i c â se obţine su-prapunînd semnalul modulator cu tensiunea anodică de alimentare a unui amplificator de clasa C (v, fig. /). La variaţia tensiunii ano-dice (datorită tensiunii de modulaţie) de la zero pînă la dublul tensiunii de alimentare anodică (tensiunea de excitaţie de înaltă frecvenţă fiind menţinută constantă ca şi negativarea), tensiunea de ieşire de înaltă frecvenţă va reproduce variaţiile semnalului modulator. Modulatorul e constituit, în acest caz, de un etaj amplificator de putere, Modulaţia pe grila se obţine prin variaţia tensiunii de negativare a unui amplificator de clasa C (v. fig. II). 3 l. Modulaţie anodică. a) cuplaj direct; b) cuplaj prin transforma’ tor; 1) intrarea semnalului purtător nemo-duiat; 2) intrarea semnalului modulator: 3) amplificator de înalta frecvenţă de clasa C modulat; 4) amplificator de putere, modulator, de joasă frecvenţa; 5) circuitul de sarcina de unde se extrage semnalul de ieşire. Modulator 171 Modulator La variaţia tensiunii de negativare (datorită tensiunii de -modulaţie, tensiunea de excitaţie de înaltă frecvenţă fiind menţinută constantă ca şi tensiunea anodică), tensiunea de ieşire de înaltă frecvenţă va reproduce variaţiile semnalului modulator. Linearitatea e însă mai redusă decît la modulaţia anodică; în schimb, puterea pe care trebuie să o debiteze modulatorul e mai mică. 3 C II. Modulaţie pe grila, o) schemă de principiu; b) tensiunea aplicată pe grilă; c) tensiunea anod-catod; 1) intrarea semnalului purtător nemodulat; 2) intrarea semnaluluj modulator; 3) amplificator de clasa C modulat pe grilă; 4) amplificator de modulaţie; 5) ieşirea semnalului de înaltă frecvenţă modulat. Modulaţia se poate realiza şi pe catod, sau, în cazul tubu-rilorcu mai mulţi electrozi, pe unul dintre aceştia (modulaţia pe grila-ecran, modulaţia pe grila supresoare, etc.) sau simultan pe mai mulţi electrozi. Modulatorul e constituit însă totdeauna dintr-un etaj amplificator al semnalului de modulaţie. Modulaţia pe grila supresoare se reali-.zează simplu la un amplificator de clasa C cu pentodă, apIi- cînd tensiunea de modulaţie pe supresor, conform schemei de principiu din fig. Ilia. Modulaţi ape grila-ecran se realizează supra-punînd tensiunea de modulaţie peste tensiunea continuă de alimentare a grifei-ecran la un amplificator de clasa C cu pentodă. Modulaţia pe catod se realizează aplicînd tensiunea de modulaţie între catodul unui tub amplificator de clasa C şi masă, aşa cum se arată în fig. III b. Sistemul constituie, de fapt, o combinaţie a modulaţiei pe anod cu modulaţia pe grilă. Modulaţia prin absorpţie se realizează absorbind o parte din energia furnisată de un amplificator de radio-frecvenţă, în concordanţă cu semnalul de modulaţie. Acest sistem a fost^primul sistem de modulaţie utilizat în radio-comunicaţii. în schema de principiu din fig. III c şi d se prezintă un etaj amplificator de clasa C, la care circuitul anodic e shuntat de tubul modulator T2. Acesta poate fi o triodă (v. fig. III c) sau o diodă (v. fig. III d). La aplicarea tensiunii de modulaţie, sarcina circuitului acordat LjCj variază, şi întrucît curentul anodic al tubului amplificator Tt e menţinut constant cu ajutorul şocului L, se produce o variaţie a tensiunii la bornele circuitului acordat, în concordanţă cu semnalul modulator. Sistemul cu diodă prezintă avantajul unui randament mai mare, întrucît aici puterea de radiofrecvenţă aplicată diodei e restituită sursei de alimentare sub forma de curent redresat. Un alt procedeu de modulaţie prin absorpţie consistă în varierea rezistenţei de sarcină a unui etaj amplificator de clasa C în ritmul semnalului modulator. Schema corespunzătoare de principiu (v. fig. III e) conţine o linie de transmisiuni pentru cuplajul amplificatorului cu sarcina, la care se cuplează, la o distanţă de X/4 de la intrare, o altă linie în X/4, avînd la capete tuburile modulatoare, conectate drept * 110 IU. Scheme de modulatoare. a) etaj modulat pe supresor; b) etaj modulat pe catod; c, d) etaje modulate prin absorpţie, cu stabilizarea curentului prin bobină de şoc; e) etaj modulat prin varierea rezistenţei de sarcină; f, g) modulatoare de mare randament, cu producerea separată a purtătoarei şi a benzilor laterale; h) modulator de mare eficacitate; /) modulator pentru modulaţia autoanodică; 1) intrarea semnalului purtător nemodulat; 2) intrarea semnalului modulator:; 3) etaj de înaltă frecvenţă, modulat; 4) etaj de joasă frecvenţă, modulator; 5) ieşirea semnalului modulat; 6) intrarea semnalului de înaltă frecvenţă corespunzător excluziv benzilor laterale. Modulator 172 Modulator sarcină. Transformînd, prin intermediul liniilor în X/4, această impedanţă variabilă în ritmul semnalului modulator se regăseşte la bornele de intrare ale liniei principale, adică în paralel cu circuitul acordat al amplificatorului. Ea provoacă o absorpţie de putere în concordanţă cu semnalul de modulaţie. Sistemul a fost propus pentru modulaţia emiţătoarelor de televiziune, la cari etajul modulator pune în general probleme dificile, întrucît trebuie să asigure o bandă de frecvenţe relativ largă. Modulaţia cu producerea separata a p u r-tăt oarei şi a benzi io r laterale se realizează ‘aplicînd pe o sarcină comună semnalele de ieşire de la două amplificatoare (v. fig. IHf,g), dintre cari unul în clasaC, pentru purtătoare, şi altul în clasa B, pentru benzile laterale. Aceste benzi se obţin cu ajutorul unui modulator echilibrat. Cuplajul celor două amplificatoare se poate face fie inductiv (v. fig. III f), fie prin intermediul unui cuadripol echivalent cu o linie în X/4 (v. fig. III g). Modulaţia autoanodi ca se realizează într-un amplificator la care etajul finai (v. fig. III /) e excitat cu o tensiune modulată în etajul anterior, în etajul final produ-cîndu-se o modulaţie suplimentară, atît pe grilă cît şi pe placă. Modulaţia pe grilă apare datorită trecerii curentului de grilă prin rezistenţa Rg şi a variaţiei tensiunii de negativare care rezultă, iar modulaţia anodică se obţine datorită prezenţei şocului Lp în circuitul anodic al tubului final. Acest sistem de .modulaţie permite reducerea puterii modulatorului, păstrînd un bun randament şi o linearitate satisfăcătoare. Sin. Modulaţie Kruglov. Modulaţia de mare eficacitate se realizează intr-un montaj (v. fig. III h) care reprezintă o combinaţie între sistemul de modulaţie pe anod, cu nivel scăzut al purtătoarei -şi amplificarea ulterioară a undei modulate şi sistemul de modulaţie prin absorpţie. Tubul Tx e tubul de absorpţie, tubul T3 constituie un amplificator de clasa C modulat pe anod, iar T2, un amplificator de unde modulate în clasa B. Tubul de absorpţie e conectat, prin intermediul unui cuadripol echivalent unei linii în X/4, în serie cu circuitul anodic al tubului T2. Faza tensiunii de modulaţie care se aplică lui Tx e aleasă astfel, încît în cursul vîrfurilor pozitive de modulaţie pe tubul T3, grila lui Tx e negativată. Negativarea iui Tx e aleasă astfel, încît în lipsa modulaţiei, jumătate din puterea debitată de î2 e dată în sarcină, iar jumătate, în cuadripolul de cuplaj cu Tv şi deci în Tv La vîrfurile pozitive de modulaţie, tubul Tji e aproape blocat, ceea ce face ca, la intrarea cuadripolului de cuplaj, impedanţa prezentată tubului 72 sa fie foarte mică şi deci întreaga putere să treacă în sarcină. Se produce astfel o accentuare a vîrfurilor de modulaţie, prin reducerea absorpţiei. La vîrfurile negative de modulaţie, Tj e deschis; prezintă deci o impedanţă mică, iar impedanţa de intrare a cuadripolului de cuplaj e mare, producînd o divizare importantă a tensiunii debitate de T2 între acest cuadripol şi sarcină, deci o reducere a puterii în sarcină şi 0 adîncire a vîrfurilor negative de modulaţie. Randamentul total al acestui sistem e de 50---60%. Pentru a reduce pierderile de putere în Tv tensiunea de alimentare se alege mai mică decît tensiunea de radiofrecvenţă care 1 se aplică la purtătoare, ceea ce face ca o parte din puterea de radiofrecvenţă aplicată acestui tub să se reîntoarcă în sursa de alimentare sub forma de curent redresat. Sin. Modulaţie Doherty. Modulaţia prin d e f a z a j (v. fig. IV) se realizează însQmtnd"puterile date de două amplificatoare de clasa C ntr-(5 impedanţă comună de sarcină, oscilaţiile celor două amplificatoare avînd o modulaţie de unghi care se transformă, prin însumare, într-o modulaţie de amplitudine. Sin. Modulaţie Chireix. Funcţionarea sistemului se poate înţelege uşor urmărind diagramele vectoriale din fig. IV b, reprezentînd tensiunile de la ieşirea fiecărui etaj. Avantajul sistemului consistă în IV, Sistemul de modulaţie prin defazaj. a) schema bloc; b) diagramele vectoriale la ieşirea diferitelor etaje ; 1) oscilatorcu cuarţ; 2) semna! de modulaţie de joasă frecvenţă; 3) separator; 4) modulator echilibrat; 5) defazor cu tt/2 ; 6,6', 7,1', 8, 8') amplificatoare de clasa C; 9) sarcină. posibilitatea de a amplifica oscilaţii de amplitudine aproximativ constantă, ceea ce se face cu randament bun în amplificatoare de clasa C. Prin însumarea celor două semnale cu modulaţie de unghi se obţine semnalul modulat în amplitudine direct pe impedanţa de sarcină. Modulatoare de oscilaţii sinusoidale pentru modulaţia cu bandă laterală unică se realizează utilizînd iniţial un modulator în inel (v. sub Modulator cu celule redresoare) şi sepa-rînd apoi, cu ajutorul unui filtru, una dintre ceie două benzi laterale rezultate. Modulatoare de oscilaţii sinusoidale pentru modulaţia de frecvenţă. Se deosebesc următoarele tipuri: Modulatorul cu tub de reactanţâ e constituit dintr-un tub electronic echipat cu un circuit corespunzător de reacţiune, care se comportă ca o r.eactanţă variabilă odată cu panta tubului şi, deci, cu tensiunea de polarizaţie a grilei. Acest tub se conectează în - 1 2 paralel cu circuitul a-cordat ai oscilatoru-lui modulat (v.fig. V), variindu-i parame- j trii şi, deci, frecven- t-ţa, în concordanţă cu semnalul modulator aplicat grilei tubului de reactanţă. Există numeroase tipuri şi scheme de tuburi de reactanţă (v.). Modulatorul V. Modulaţia de frecvenţă a unui oscilator cu ajutorul unui modulator cu tub de reactanţă. 1) tub de reactanţă; 2) oscilator modulat; 3) intrarea semnalului modulator; 4) ieşirea semnalului modulat. cu semiconductoare utilizează proprietatea unei Joncţiuni p-n de a prezenta-o capacitate variabilă cu tensiunea de polarizaţie, dacă aceasta e aplicată în sens contrar sensului de conducţie. Conectînd o astfel de diodă în paralel cu circuitul oscilant al unui oscilator se poate obţine modulaţia de frecvenţă a acestuia. Modulator* 173 Modulator* Modulatorul cu ferită utilizează proprietatea feritelor de a varia permeabilitatea dinamică în funcţiune de cîmpul magnetic premagnetizant. Variind acest cîmp, inductanţa echivalentă a unei bobine cu miez de ferită variază şi permite obţinerea modulaţiei de frecvenţă, dacă aceasta e conectată î-n circuitul oscilant al unui oscilator. Modulatoare de oscilaţii sinusoidale pentru modulaţia de fază. Se pot folosi circuite de defazare în cari se variază unul VI. Modulaţie de faza. o) circuit în punte cu care se poate obţine o oscilaţie cu modulaţie de fază (rezistenţa variabilă R se realizează cu un tub electronic, iar C e o capacitate constanta); b) diagrama vectoriala corespunzătoare, în care Uia e tensiunea de înaltă frecvenţă nemodulată, iar U03 e tensiunea modulată în fază. dintre parametri, elementul respectiv fiind realizat cu un tub electronic (de ex. un tub cu rezistenţă variabilă, cum se arata în schema echivalentă din fig. VI, unde se dă şi diagrama vectorială a tensiunilor), a cărui polarizaţie pe grilă e comandată de semnalul modulator. Modulaţia de fază se mai poate obţine şi utilizînd tuburi speciale de tip fazitron (v.). Modulatoare de impulsii pentru modulaţia în amplitudine a impulsiilor. Modulatorul cel mai simplu se realizează cu o n Io- & -O 3 7o— 2* f>m(t) uc(t) E ?4-t£ >3-0 uc(ti Up it) comandă periodice şi care generează impulsii de durată variabilă în concordanţă cu variaţiile semnalului modulator care comandă polarizaţia grilei unuia dintre tuburi, deter-minînd variaţia duratei impulsiilor generate. / 7 [/] 7 W 7 ? zi / / j 7 V1 / ( f V / / [/_ / / /. r IX. Modulaţia impulsiilor în fază-, o) impulsii modulate în durată; b) impulsii modulate în fază. VI!. Modulaţia impulsiilor în amplitudine. o) schema modulatorului cu diodă; b) diagramele temporale corespunzătoare; un (t) semnal nemodulat; uc (t) semnal modulator; um (t) semnal modulat. diodă (v. fig. VII) conectată într-un montaj de limitare serie (v. Limitor), la care pragul de limitare e comandat prin semnalul modulator. Alt tip de modulator e realizat cu ajutorul unui amplificator-limitor de impulsii cu o pentodă, la care semnalul modulator comandă tensiunea de ecran, şi deci pragul de limitare. Modulatoare da impulsii psntru modulaţia în durată a Impulsiilor. Se folosesc frecvent montaje modulatoare constituite dintr-un limitor bilateral cu pentodă (v. sub Limitor 1) (prin tăiere şi prin curenţi de grilă) pe grila căruia se aplică impulsii în dinţi de ferestrău, suprapuse semnalului modulator (v. fig. VIli). Se variază astfel nivelul de limitare al Impulsiilor, obţinîndu-se impulsii modulate în durată în concordanţă cu semnalul modulator. Alt tip de modulator e realizat cu ajutorul unui circuit basculant monostabil (v.)t căruia i se pot aplica impulsii de b VIII. Modulaţia impulsiilor în duratâ. a) schema modulatorului; b) diagramele temporale corespunzătoare; î) semnal de intrare în dinţi de ferestrău; 2) semnal modulator; 3) ieşirea impulsiilor modulate. Modulatoare de impulsii pentru modulaţia în poziţie (fază) a impulsiilor. Se folosesc frecvent modulatoare de durată de tipul celui cu circuit basculant monostabil descrise anterior, urmate de un circuit de derivare şi unu! de limitare, cari separă numai impulsiile corespunzătoare fron- Jr u tului posterior al impui-siilor modulate în durată, cari sînt modulate în fază (v. fig. IX). Alt tip de modulator utilizează un comutator cu fascicul catodic. La acest modulator, într-un tub catodic (v.) se realizează un baleiaj circular al spotului, cu ajutorul a două tensiuni sinusoidale defazate cu tt/2, aplicate plăcilor de deflexiune. Fasciculul se aplică apoi unui anod colector, trecînd în prealabil printr-un ecran cu fante oblice. în faţa fiecărei fante e dispusă o pereche de plăcuţe deflectoare, cari produc o deflexiune suplementară a fasciculului electronic, corespunzătoare semnalului de modulaţie (v. sub Comutator cu fascicul electronic). Astfel, momentul apariţiei impulsului în circuitul anodului colector e variat, datorită dispunerii oblice a fantei şi variaţiei traiectoriei fasciculului electronic. Avantajul considerabil al acestui tip de modulator consistă în posibilitatea obţinerii impulsiilor corespunzătoare celor n canale gata mixate, cum şi a generării impulsiilor de sincronizare (cu ajutorul unei ferestre mai late). Modulatoare de impulsii pentru modulaţia de cod. Se folosesc, de asemenea, comutatoare cu fascicul electronic trecut printr-un ecran cu fante dispuse corespunzător diverselor grupuri de cod. Deflexiunea pe verticală se realizează cu semnalul modulator cuantificat în prealabil. i. Modulator. 2. Te/c.; Circuit sau dispozitiv electronic care permite modulaţia frecvenţei purtătoare prin semnalul de joasă frecvenţă, pentru a se ajunge la transpunerea acestui semnal spre frecvenţe în general superioare, în vederea comunicaţiilor multiple, pe aceleaşi circuite fizice. După elementele electronice folosite, se deosebesc modulatoare cu tuburi electronice şi modulatoare cu celule semiconductoare. După locul pe care-l ocupă în schema generală a unui echipament, se deosebesc modulatoare de cale sau modulatoare de grup. , Modulator cu celule redresoare 174 Modulaţie După natura telecomunicaţiei pe care o deservesc, modulatoarele pot fi pentru telefonie prin curenţi purtători, sau pentru telegrafie armonica. La echipamentele telefonice pe curenţi purtători se folosesc în mod curent modulatoare pentru modulaţia în amplitudine a unui semnal sinusoidal, echipate cu celule semiconductoare (de cele mai multe ori, de cuproxid). i. ~ cu celule redresoare. Te/c.: în telefonia cu curenţi purtători, dispozitiv cu diode semiconductoare (de cele mai multe ori, de cuproxid), care asigură modulaţia unei frecvenţe purtătoare F cu frecvenţa / a semnalului care trebuie transpus în altă bandă de frecvenţe (în general superioare). De cele mai multe ori se foloseşte modulaţia de amplitudine cu transmiterea unei singure benzi laterale, fără frecvenţa purtătoare, ceea ce asigură obţinerea la ieşire a unui spectru de frecvenţe cît mai simplu, pentru a nu se impune filtrelor, la separarea benzii de frecvenţă utilă, condiţii prea grele. După schema folosită, modulatorul poate fi: în contratimp, în inel, în punte, în punte încrucişată sau în stea. Modulatorul în contratimp (v. fig. a) foloseşte două celule semiconductoare, dispuse în contratimp. Dacă amplitudinea Modulatoare pentru transpunerea benzilor de frecvenţă. a) în contratimp; b) în ine!; c) în punte; d) în punte încrucişată; e) în stea. frecvenţei / a semnalului care trebuie transpus, aplicat la bornele 1—1, e mult inferioară amplitudinii frecvenţei purtătoare F, aplicate la bornele 2-—2, la ieşire (bornele 3—3) se obţin frecvenţele: /; F±/î 3F±/; etc. (fără frecvenţa purtătoare). Din acestea se poate separa, prin filtrare, una dintre cele două benzi laterale (Fi/)- care are o amplitudine proporţională cu a semnalului de frecvenţă /, aplicat la bornele 1—1. Modulatorul în inel (v. fig. b) foloseşte patru celule semiconductoare dispuse — faţă de'ochiul de reţea care le conţine— în serie. în aceleaşi condiţii ca la modulatorul în contratimp, la modulatorul în inel se obţin, la ieşire (bornele 3—3), numai frecvenţele (F±jO I (3F±/); etc. Modulatorul în punte (v. fig. c) lucrează în aceleaşi condiţii ca modulatorul în contratimp, avînd la ieşire un spectru de frecvenţă similar. Modulatorul în punte încrucişată (v. fig. d) şi modulatorul în stea (v. fig. e) lucrează în aceleaşi condiţii ca modulatorul în contratimp, avînd la ieşire spectre de frecvenţă similare celor ale modulatorului în inel. 2» ~ de cale. Te/c..* în telefonia cu curenţi purtători, modulator care deserveşte o singură cale telefonică. a. ^ de grup. Te/c. ; în telefonia cu curenţi purtători cu .mai .multe căi şi cu modulaţie multiplă (v.), modulator care asigură transpunerea simultană a unui grup de căi, după ce acestea au fost transpuse cel puţin o dată, prin modulatoare de grup anterioare sau prin modulatoare de căi (v.), 4. Modulator de lumina. Cinem.: Parte a unui aparat de înregistrat sunetul pe cale optică (bloc), care comandă, în ritmul vibraţiilor acustice cari urmează să fie înregistrate, variaţia fluxului de lumină care cade pe pelicula virgină. Comanda fluxului de lumină (modularea) se poate face acţionînd asupra lăţimii dreptunghiului de lumină care cade pe peliculă, de unde, prin deplasarea acesteia, rezuită, o variaţie a suprafeţei expuse» intensitatea fluxului luminos rămînînd constantă (procedeul cu suprafaţă variabilă). Un alt procedeu acţionează asuora intensităţii fluxului de lumină, menţinînd constantă lăţimea dreptunghiului de lumină (procedeul cu intensitate variabila). Un modulator de lumină e constituit, în general, dintr-o sursă de lumină, un dispozitiv de modulare (comandare) a fluxului de lumină şi un sistem optic de formare a imaginii pe peliculă, echipat cu o fantă mecanică. în plus, modulatoarele de construcţie recentă mai au şi dispozitive de reducere a zgomotului de fond. Modularea fluxului de lumină se poate face modulînd însăşi intensitatea sursei de lumină (în cazul lămpilor cu descărcări, astăzi utilizate numai rareori) sau modulînd fluxul de lumină constant emis de sursa de lumină. Modularea fluxului de lumină constant se poate realiza pe cale electrooptică sau pe cale electromecanică. Modularea electrooptică nu mai e utilizată astăzi. Modulatoarele electromecanice pot utiliza, pentru modularea fluxului de lumină, un d'spozitiv electro-dinamic sau unul electromagnetic. Aceste dispozitive acţionează asupra unei măşti oscilante, asupra unei oglinzi oscilante sau asupra unei benzi oscilante. Cele mai utilizate: sînt dispozitivele cu oglindă, numite galvanometre, Fasciculul de lumină, produs de sursa de lumină 1 şl de condensorul 2, cade pe o masă 3, de apoi, printr-o lentilă 4, ajunge pe oglinda galvanometrului 5, care oscilează în ritmul vibraţiilor cari trebuie să fie înregistrate. Fasciculul deviat de oglinda 5 e deplasat în faţa unei fante 6 fixe, de formă dreptunghiulară, a cărei imagine e proiectată pe pelicula virgină formă unghiulară, şi 1 ' de obiectivul 7 al modulatorului Astfel, fluxul de lumină care cade pe pelicula 8 e modulat, con-ducînd Ia înregistrarea sunetului pe cale optică. 5. Modulaţie, pl. modulaţii.-1. Elt., Telc.: Variaţiaîn timp, după o anumită lege, corespunzătoare mesajului de transmis; a unuia dintre parametrii unui semnal constituit dintr-o oscilaţie sinusoidală de înaltă frecvenţă sau dintr-o succesiune periodică de impulsii scurte şi numit semnal purtător. Semnalul a cărui variaţie în timp determină legea de modulaţie se numeşte semnal modulator sau modulaţie. El poate fi un semnal telegrafic, telefonic, de televiziune, etc. Modulaţia se realizează cu circuite şi dispozitive numite modulatoare (v.), iar operaţia opusă ei — demodulaţia (v.) — se realizează cu demodulatoare (v,). Pentru identificarea modulaţiei utilizate într-o anumită instalaţie, se deosebesc tipuri de modulaţie şi procedee de modulaţie. . : . : Modulaţie 175 Modulaţie /. Transmiterea unui semnal (/), cu ajutorul unor oscilaţii modulate în amplitudine (2). Tipurile de modulaţie sînt caracterizate de parametrul semnalului purtător care e supus variaţiei. în cazul unui purtător sinusoidal, caracterizat printr-o anumită valoare a amplitudinii, a-frecvenţei şi a fazei, modulaţia se poate obţine variind unul dintre aceşti parametri, 6bţinîndu-se în mod corespunzător: modulaţia de am- plitudine (MA), modulaţia de frecvenţă (MF) sau modulaţia „de fază (MP). Se va nota cu jF(/)semnalul modulat şi cu /(/) semnalul modulator, Modulaţia de ampli- i u d i n e. Expresia unui semnal cu MA e: (1) F (/) = -40 [1 -}-/(/)] cos (J unde se numeşte grad de modulaţie, iar o*m e pulsaţia (frecvenţa unghiulară) de modulaţie. Frecvenţa semnalului de modulaţie e, de cele mai multe ori, mult mai joasă decît frecvenţa oscilaţiei purtătoare. înfăşurătoarea semnalului cu MA reproduce forma semnalului modulator (v. fig. /). Oscilaţia modulată cu un semnal sinusoidal poate fi considerată ca suma a trei oscilaţii: F (t)=*=A0 [1 + m cos (&V + J f

care Aco = 2ttA/, iar A/ se numeşte deviaţie de frecvenţă. Expresia semnalului cu MF e, în acest caz: (6) F (f) = A0 ros j^0/ Uhp | MWl/WVA- II. Comparaţie între oscilaţii de înaltă frecvenţa modulate cu acelaşi semnal modulator în diferite tipuri de modulaţie. x(t) semnal modulator triunghiular; UMA) oscilaţie cu modulaţie de amplitudine; p) oscilaţie cu modulaţie de frecvenţă; p) oscilaţie cu modulaţie de faza. III. Efectul suprimării purtătoarei şi a unei benzi laterale. a) semnal modulator cu fundamentală şi armonica a treia ; b) oscilaţie modulată în amplitudine; c) oscilaţie modulată în amplitudine, cu purtătoarea suprimată; d) oscilaţie modulată în amplitudine, cu purtătoarea şi o bandă laterală suprimate. d Ato A f •'aportul (3 = ■----= se numeşte indice de modulaţie. ^ m fm Din cauza benzilor largi ocupate, transmisiunile cu MF se fac la frecvenţe foarte înalte. în fig.lise reprezintă, pentru comparaţie, forma unui semnal sinusoidal modulat MA, MF şi MP cu un semnal dreptunghiular. în cazul modulaţiei de amplitudine, mesajul transmis e conţinut în întregime într-o singură bandă laterală. -De aceea, Modulaţie 176 Modulaţie. suprimarea purtătoarei (care nu variază în timpul modulaţiei) şi a celeilalte benzi laterale permite atît reducerea benzii totale transmise (în raportul 1/2) cît şi reducerea puterii (cu aproximativ 2/3). Se obţin, astfel, modulaţii cu bandă laterală unică (BLU). Transmisiunile BLU sînt folosite la comunicaţiile telefonice prin fir, în transmisiunile radiotelefonice, cum şi în televiziune. Oscilaţiile cu BLU prezintă o serie de particularităţi ilustrate în fig. III. în transmisiunile de televiziune (v.) se realizează o reducere a purtătoarei şi suprimarea parţială a benzii laterale inferioare, ceea ce permite reducerea benzii, pe de o parte, iar pe de alta, permite utilizarea unor receptoare mai simple decît receptoarele necesare pentru transmisiunile cu bandă laterală unică în sens strict. Modulaţia însăşi, înainte de reducerea unei benzi, e realizată prin variaţia amplitudinii şi se poate face în două moduri: modulaţie pozitiva, în care la semnalul maxim corespunde iluminarea maximă şi modulaţia negativa, în care la semnalul minim corespunde iluminarea maximă (v. fig. IV). Actualmente se foloseşte frecvent modulaţia negativă, în care perturbaţiile se manifestă sub forma unor puncte negre cari apar pe imagine, mai iinjjijinftnn.nnnn l, ■T~^-h\ \ \i—| b IV. Semnale de televiziune cu modulaţie pozitivă (o), respectiv negativă (b). 1) alb; 2) negru. puţin supărătoare decît punctele albe cari apar în modulaţia pozitivă. în cazul unui purtător constituit de o succesiune periodică de impulsii scurte, caracterizate printr-o anumită valoare a amplitudinii, a duratei, a poziţiei faţa de un şir de momente de referinţă şi a frecvenţei de repetiţie, modulaţia, numită şi modulaţie cu impulsii, se face variind unul dintre aceşti parametri, obţinîndu-se în mod corespunzător: modulaţia impulsiilor în amplitudine (MIA), modulaţia impulsiilor în durată (MID), modulaţia impulsiilor în frecvenţă (MIF) şi modulaţia impulsiilor- în fază sau poziţie (MIP). Formele corespunzătoare de undă sînt prezentate în fig. V. Fiecare tip de modulaţie descris anterior prezintă o serie de particularităţi şi variante în modul de realizare. Afară de tipurile descrise, există o serie de tipuri speciale ca: modulaţii multiple (de ex. MIA şi MIP simultan), modulaţia de cod (v.) şi modulaţia delta (v.). Adeseori, succesiunile de impulsii modulate servesc drept semnale modulatoare pentru purtătoare sinusoidale, rea-lizînd o modulaţie în amplitudine. Astfel se pot transmite, prin sisteme de radiocomunicaţii, semnalele sub formă de impulsii. . ,M q d u_l a ţ i a de amplitudine a i m p u I si i I o r p9£î§;fi. de două tipuri: modulaţie de speţa întîi, la care palie- x(f)f t mia i li | A iji iii n n n n n n °. *flnijiiţiijiijiiiinnnnnn d_ m/f rjnfţinpri [ji fjînnnnnn n n w ;njn';n[ii[jiiji nnnnnn f V. Diferite tipuri de modulaţie a impulsiilor. o) semnal cu impulsii nemodulate; b) semnal modulator x(t); c) semnal cu impulsii modulate în amplitudine; d) semnal cu impulsii modulate în durată; e) semnal cu impulsii modulate în frecvenţă; f) semnal cu impulsii modulate în poziţie. in re- rul impulsiilor modulate rămîne constant la fiecare impuls şi e determinat de valoarea semnalului modulator în momentul apariţiei impulsului respectiv, şi modulaţie de speţa a doua, la care palierul impulsiilor modulate variază în conformitate cu semnalul de modulaţie, cum se arată mai jos pentru cazul unui semnal de modulaţie sinusoidal. Diferenţa dintre cele două tipuri de modulaţie e esenţială, dacă durata impulsiilor e comparabilă cu perioada semnalului modulator. Practic, însă, această durată e mult mai mică decît perioada semnalului modulator şi, de aceea, nu se face distincţie între cele două tipuri de modulaţie. Aceste particularităţi ale modulaţiei de amplitudine se referă, în special, la modul de obţinere a impulsiilor respective, adică la structura modulatorului (v.) (v. fig. VI). Fără a face distincţie între cele două variante de modulaţie în amplitudine, se poate considera că amplitudinea impulsiilor variază, în căzu! unui semnal modulator sinusoidal, după următoarea relaţie: Vi. Modulaţia în amplitudine a impulsiilor, a) semnal modulator; b) semna! nemodulat; c) semnal cu modulaţie de speţa întii; d) semnal cu modulaţie de speţa a doua. (12) um=uaO+mas'm coi) în care UQ e amplitudinea impulsiilor în absenţa modulaţiei, ma e gradul de modulaţie al impulsiilor în amplitudine, jm e frecvenţa de modulaţie (co;^2ttfm). Spectrui corespunzător conţine componentele de frecvenţe multiple ale frecvenţei de repetiţie a impulsiilor, avînd de o parte şi de alta benzi laterale la distanţa / . Afară de acestea, mai apar în spectru o componentă de curent continuu şi o componentă de frecvenţă egală cu frecvenţa de modulaţie, avînd amplitudinea proporţională cu gradul de modulaţiei . Prezenţa acestei componente permite o demo-dulare foarte comodă a semnalelor cu MIA, prin simpla utilizare a unui filtru. De aceea, obişnuit, demodularea impulsiilor se face trecînd prin MIA ca etapă intermediară. Impulsiile cu MIA nu se folosesc obişnuit în comunicaţii, deoarece nu pot fi limitate pentru a elimina efectul perturbaţiilor şi, de aceea, se recurge la unul dintre tipurile de modulaţie în cari amplitudinea impulsiilor rămîne constantă. Modulaţia în d u rata a impulsiilor şi modulaţia în poziţie a impulsiilor pot fi, de asemenea.de două feluri: modulaţia de speţa întîi, la care durata, respectiv poziţia impulsiilor, depind de valoarea semnalului modulator în momentul în care ar fi trebuit să apară impulsul nemodulat, şi modulaţia de speţa a dcua, la care durata, respectiv poziţia impulsului, depind de valoarea semnalului modulator în momentul apariţiei impulsului modulat. Ca şi la MIA, aceste particularităţi sînt determinate de modul de realizare a modulatorului respectiv, practic nefiind o diferenţă prea mare între ele şi utilizîndu-se, în special, modulaţiile de speţa a doua. La MID se deosebesc, de asemenea, două variante: una, la care frontul anterior al impulsiilor rămîne neschimbat, frontul posterior deplasîndu-se conform valorilor semnalului modulator, şi alta, la care ambele fronturi se deplasează (în sensuri contrare), astfel încît axa de simetrie a impulsului rămîne neschimbată. Modulaţie de cod a impulsiilor1 177 Modulaţie telegrafică - în cazul modulaţiei în durată (MID) şi pentru un semnal modulator de formă sinusoidală, variaţia duratei impulsiilor se face conform relaţiei: (13) T=T0(1+^sinco^/), în care t0 e durata impulsiilor nemodulate, mţ e gradul de modulaţie în durată al impulsiilor, fme frecvenţa de modulaţie ■K,=2,t/»v în cazul modulaţiei în fază (MIP) a impulsiilor şi pentru un semnal modulator de formă sinusoidală, variaţia deplasării impulsiilor faţă de poziţia impulsiilor nemodulate e dată de relaţia: (14) §=§„ 7- în care $ e deplasarea impulsiilor modulate, S0 e deplasarea maximă a impulsiilor şi fm e frecvenţa de modulaţie (&>^— Spectrele semnalelor cu MID sau MIP conţin, de asemenea, • frecvenţele multiple ale frecvenţei de repetiţie a impulsiilor, cum şi cîte o componentă de frecvenţa semnalului modulator, dar de amplitudine foarte mică. De aceea, demodularea impulsiilor nu se poate face direct, ci se trece întîi prin MIA, la care această componentă are amplitudine importantă şi poate fi separată simplu, cum s-a arătat mai sus. Modul de realizare a acestor tipuri de modulaţie e descris la mod u-lat o a re le de impulsii (v. sub Modulator 1). Procedeele de modulaţie sînt caracterizate de modul tehnic de realizare a tipului de modulaţie considerat. Ele utilizează procese nelineare sau parametrice, obţinute în elemente de circuit nelineare, sau cu caracteristici variabile în timp după o lege dată, şi anume tuburi electronice sau elemente cu semiconductor! (v. sub Modulator). i. ~ de cod a impulsiilor. Te/c.: Sistem complex de modulaţie cu impulsii, caracterizat de faptul că valorile instantanee ale semnalului corespunzător mesajului detrans-mis sînt transformate în prealabiI, cu ajutorul unui cod(v.) oarecare, în anumite grupuri de impulsii, Şirul acestor impulsii constituind semnalul modulator propriu-zis. Semnalul corespunzător mesajului detransmis acţionează în prealabil asupra unei succesiuni de impulsii, producîndo modulaţie de amplitudine a acestora, după care impulsiile sînt cuantificate (v.sub Informaţiei, teo-ria ~) iarvalorile corespunzătoare W 14 17 W 3 8 S 4 ? 11/ iiim numim 13 .12 .10 9 mi mm om 3 3 10 10 Modulaţia de cod a unui semnal, a) semnal modulator şi semnal cuantificat (în trepte) corespunzător; b) impulsii cu MIA cuantificate; c) transcrierea amplitudinilor cuantificate în nume-raţia binară; cQ impulsii cu modulaţie de cod corespunzătoare. şi din cari sînt eliminate impulsiile corespunzătoare cifrei 0, lăsînd doar impulsiile corespunzătoare cifrei 1 (v. fig.). 2. ~ delta. Te/c.: Variantă a modulaţiei de cod a impui-siilor, în care, în fiecare moment, în loc să se transmită semnalul, se transmite numai semnul variaţiei acestuia sub forma unei impulsii, de polaritate pozitivă sau negativă şi de amplitudine constantă, după cum în acel moment semnalul e mai mare sau mai mic decît valoarea care rezultă din decodajul impulsiilor precedente. în figură, semnalul din 1 e pozitiv faţă de nivelul zero ^5618 1 2W 1 3451 iniţial, şi deci în 1 se va emite o impulsie pozitivă. Semnalul în 2 e pozitiv, dar nu depăşeşte amplitudinea unitară corespunzătoare primei impulsii; în 2 se va emite deci o impulsie negativă. în 3, amplitudinea corespunzătoare primelor două impulsii e 0, deci sub valoarea semnalului; se emite o impulsie pozitivă; în 4, amplitudinea corespunzătoare primelor trei impulsii e 1 şi semnalul e mai mare; din nou impulsie pozi-ti vă; etc. La recepţie, semnalul se obţine simplu prin însu= marea (integrarea) impulsiilor primite. Modulaţia delta e o metodă de transmisiune a informaţiei cu previziune, care necesită, pentru transmisiunea mesajului, un număr minim de simboluri, conducînd la o utilizare optimă a canalului de telecomunicaţii; de aceea, ea dă o bandă de frecvenţe ocupată destul de mică. Această bandă e determinată de mărimea admisă pentru zgomotul de cuantificare şi de rapiditatea variaţiei semnalului transmis: 2 6 8 Semnal transmis prin modulaţie delta, o) descompunerea semnalului în impulsii; b) impulsii transmise. V 3 sînt codate binar. Numărul binar obţinut acţionează asupra unor grupuri de cod de impulsii, cari se repetă periodic. unde n e numărul de impulsii pe secundă, necesare; S e rapor^ tu! semnal/zgomot de cuantificare; F e funcţiunea de timp care reprezintă semnalul; F/ e derivata ei în raport cu timpul; fme cea mai mare frecvenţă modulatoare care are amplitudine importantă. Aparatura modulatoare şi demodulatoare, în cazul modulaţiei delta, e foarte simplă. 3. ~ ionosfericâ. Telc:: Sin. Intermodulaţie (v.), Efect Luxemburg. 4. ~ sincrona în cuadraturâ. Te/c.: La televiziunea în culori, modulaţia simultană a unei aceleiaşi subpurtătoare, cu cele două semnale de crominanţă. Fiecare dintre cele două componente în cuadratură ale subpurtătoarei se modulează în amplitudine cu cîte una dintre cele două informaţii de crominanţă. în acest mod se obţin, pentru subpurtătoarea rezultantă, o modulaţie de amplitudine aproximativ proporţională cu saturaţia, şi o modulaţie de fază aproximativ proporţională cu nuanţa. V. Televiziune în culorj. 5. ~ telegrafica. Telc.: Procedeul de generare a succesiunilor de impulsii cari constituie semnalul de telegrafie (v.), corespunzător sistemului de telegrafie utilizat: Morse, Baudot, Hughes, aritmie, etc. Modulaţia telegrafică se caracterizează prin rapiditatea de modulaţie (viteza de telegra-fiere), egală cu numărul de intervale unitare emise pe secundă, şi a cărei unitate se numeşte baud. V. sub Telegraf; Telegrafie, 12 Modulaţîe, grad de ^ 178 Modulo ~» gradde Te/c.: La un semna! modulat, raportul dintre variaţia maximă a mărimii supuse modulaţiei şi valoarea acelei mărimi în lipsa modulaţiei. în modulaţia de amplitudine cu un semnal modulator sinusoidal (v. fig. /), gradul de modulaţie e raportul dintre diferenţa între amplitudinea maxima şi cea medie, şi valoarea amplitudinii medii. Dacă semnalul nu e sinusoidal, pot exista un grad de modulaţie pozitivă şi un grad de modulaţie negativa (v. fig. //). în modu- §5 f' asimetric. Grad de modulaţie pozitivă: £U mie = E0 grad de modulaţie negativă: —ST’ laţia de frecvenţă, gradul de modulaţie e raportul dintre deviaţia maximă de frecvenţă şi frecvenţa centrală, dar nu prezintă interes tehnic în acest tip de modulaţie, care se^caracterizează prin indicele de modulaţie (v.). în modulaţia de fază nu se poate defini un grad de modulaţie, faza iniţială fiind definită pînă Ia un multiplu de 2 7c. în cazul modulaţiei radiofonice de amplitudine, gradul de modulaţie are valori între 0,01 (1%) şi 1 (100%), iar valoarea lui medie e 0,3 (30 %). Depăşirea valorii 1 se numeşte supramodulaţie (v.). în modulaţia radiofonică de amplitudine, gradul de modulaţie se măsoară osciloscopic, cu două voltmetre sau cu ki UI UI. Măsurarea osciloscopica a gradului de modulaţie 771 ~ (Ex -Ea)/(.Ei-j~-Ea), o) metoda directa; b) metoda trapezului. modulometrul cu dublă detecţie. în metoda osciloscopica, deflexiunea orizontală poate fi proporţională cu timpul, iar cea verticală, cu va- ^ loarea instantanee a yjf*'. semnalului studiat (v. fig. III a); sau deflexiunea orizontală poate fi proporţională cu semnalul modulator, iar cea verticală, cu valoarea instantanee a semnalului studiat: metoda trapezului (v. fig. III b). în metoda cu doua voltmetre, unul măsoară valori medii, iar altul, valori de vîrf; primul indică E0, iar al doilea, £0(1-f ar).'- Cu ajutorul unui IV. Modulometru cu dubla detecţie. 1) poziţia de etalonare; 2) poziţia pentru indicarea gradului de modulaţie. modulometru cu dubla detecţie se redresează înalta frecvenţă şi se măsoară valoarea medie a tensiunii obţinute; apoi, din aceasta, se detectează şi se măsoară componenta alternativă. Reglînd nivelul de intrare astfel, încît valoarea medie să fie 1, componenta alternativă dă direct gradul de modulaţie (v. fig. IV). 2. Modulaţie. 2. Te/c.; Operaţia prin care se realizează translaţiunea (transpunerea) în scara frecvenţelor a. unui întreg ansamblu de componente sinusoidale — corespunzător unuia sau mai multor semnale, respectiv uneia sau mai multor căi — printr-un procedeu analog celui de modulaţie în amplitudine (v. sub Modulaţie 1) a unui semnal purtător, însoţit de reţinerea ulterioară a uneia dintre benzile laterale astfel obţinute. Dacă F e frecvenţa purtătoare şi / e frecvenţa unei componente sinusoidale din banda de frecvenţe transpusă, după modulaţie frecvenţa acelei componente devine [Fi/J. Modulaţia e utilizată în sistemele de telecomunicaţie multi-căi cu diviziunea în frecvenţă a căilor (sistemele de curenţi purtători), cum şi în alte aplicaţii de radiotehnică ' (de ex. la supereterodine, v.), unde se numeşte, de obicei, amestec de frecvenţe sau mixaj de frecvenţe. V. şî Modulator 2. 3. ~ de grup. Te/c.; în telefonia cu curenţi purtători, modulaţia în a doua treaptă (sau în treptele următoare) prin care un întreg grup de căi, care în urma modulaţiei anterioare formează o bandă de frecvenţă continuă, e transpus într-o altă zonă, de înaltă frecvenţă. Se aplică în cazul modulaţiei multiple (v.), în vederea transpunerii definitive a căilor componente în banda de înaltă frecvenţă, care le-a fost afectată prin organizarea şi caracteristicile echipamentului respectiv. 4. ~ individuala. Te/c,; în telefonia cu curenţi purtători, operaţia de transpunere a căilor componente spre frecvenţe superioare, prin folosirea de modulatoare separate pentru fiecare cale. Se aplică la echipamente de curenţi purtători cu căi puţine (de ex. trei căi), unde nu se face decît o singură operaţie de transpunere şi, în general, la prima treaptă de transpunere (cînd e necesară modulaţia multiplă). Modulatoarele folosite sînt modujatoarele de cale'(v.). 5. ~ multipla. Te/c.; în telefonia cu curenţi purtători, modulaţia succesivă, în mai multe trepte de modulaţie succesive, prin care semnalul de frecvenţă vocală e transpus în zona de înaltă frecvenţă destinată lui în conformitate cu organizarea şi caracteristicile echipamentului respectiv. în prima treaptă de modulaţie (v. Modulator de cale, sub Modulator 2), semnalul de frecvenţă vocală e adus într-o zonă intermediară de frecvenţă şi formează, împreună cu un număr determinat de alte căi, un grup de cai, Grupul de căi, considerat ca o cale unică, e supus unei a doua transpuneri, care reprezintă a doua treaptă de modulaţie (v. Modulator de grup). în cazul unui număr mare de căi, pot urma şi alte operaţii de transpunere, pînă la aducerea tuturor căilor în zona de înaltă frecvenţă destinată. e. ~ unica. Te/c.; în telefonia cu curenţi purtători cu număr mic de căi, modulaţia într-o singură treaptă, cu ajutorul unui singur modulator (v. Modulator de cale), prin care semnalul telefonic de frecvenţă vocală e transpus în zona de înaltă frecvenţă destinată lui în conformitate cu organizarea şi caracteristicile echipamentului respectiv. 7. Modulaţie. 3. Te/c.; Semnalul modulator utilizat pentru modularea unui semnal purtător. Sin. Semnal de modulaţie. V. sub Modulaţie 1. 8. Modulo. Mat.: Reprezentare a di vizi bi f ităţi i diferenţei a două numere cari precedă termenul „modulo" şi sînt legate cu particula ,,congruent“ — şi numărul care urmează după termenul „modulo": a congruent h, modulo c, înseamnă că a—b e -divizibil prin q Modulometru 179 Mohr, metoda lui ^ =-i. Modulometru, pl. modulometre. 1. Te/c.; Aparat pentru măsurarea sau controlul gradului de modulaţie al unui semnal modulat în amplitudine, respectiv a deviaţiei maxime de frecvenţă şi a indicelui de modulaţie, pe cari le are un semnal modulat în frecvenţă. Modulometrele pentru semnale modulate în amplitudine folosesc, de cele mai multe ori, metoda dublei detecţii, care consistă în măsurarea simultană a doi curenţi continui, unul proporţional cu amplitudinea semnalului purtător şi altul proporţional cu amplitudinea semnalului modulator de joasă frecvenţă. Dacă se reglează amplitudinea purtătoarei, astfel încît primul instrument să aibă o anumită indicaţie, al doilea ihstrument poate fi gradat direct în valori ale gradului de modulaţie. în figură e dată schema de principiu a unui modulometru cu dublă detecţie. Constanta de timp a primei detecţii se alege astfel, încît să fie mică în comparaţie cu perioada semnalului modulator, şi mare în comparaţie cu perioada semnalului modulat, în- aceste condiţii, curentul detectat are expresia Io(i+m sin co *), fiind format dintr-o componentă continua I0 şi o componentă de joasă trecvenţă de amplitudine ml0, unde m e gradul de modulaţie. Rezistenţa de sarcină R a detecţiei e legată în serie cu un circuit format din bobina L şi condensatorul C, legate în paralel. Prin bobina L circulă numai componenta continuă a curentului detectat, iar prin condensatorul C, numai componenta alternativă a acestui curent. Cu ajutorul variometrului M se reglează nivelul tensiunii de radiofrecvenţă, astfel încît indicaţia instrumentului sa se situeze la un anumit reper; gradul de modulaţie se citeşte la instrumentul A2 . .. . Prin inversarea diodei D2 se poate măsura atît gradul de modulaţie pentru vîrfuri pozitive, cît şi cel pentru vîrfuri negative. Mod uhmet rele pentru semnale modulate în frecvenţa consistă din receptoare speciale, în cari semnalul e amplificat Ş!; demodulat, măsurîndu-se amplitudinea semnalului de joasă frecvenţă care rezultă. V. Monitor de modulaţie. Modulometru. 2. Te/c.: Aparat utilizat pentru controlul nivelului semnalului modulator în instalaţiile de audio-frecvenţă ale studiourilor de radiodifuziune. Modulometru! consistă dintr-un voltmetru de vîrf (v.), precedat de un amplificator şi urmat de un instrument indicator, gradat de obicei in decibeli, cu precizarea pe scală a nivelului zero, corespunzător modulaţiei maxime admisibile (grad de modulaţie de 100% a undei purtătoare a staţiunii de radioemisiune). Voltmetru! de vîrf asigură o constantă de timp mare la revenirea spotului (acului) indicator, ceea ce permite aprecierea comodă a maximelor semnalului modulator, cari nu trebuie să depăşească valoarea limită menţionată, pentru a nu se ajunge la supramodularea emiţătorului. 3. MoelJon. Ind. piei.: Subprodus al fabricării pieilor chamois, tăbăcite cu untură de peşte, care se foloseşte ca material de ungere în industria pielăriei, în special împreună cu "alte grăsimi pentru gresarea pieilor tăbăcite vegetal, cărora le conferă o supleţe deosebită, datorită acţiunii sale lubr/ifiante excepţionale. E înrudit cu degrasul (v.), de care se:deose'beşte prin.faptul că acesta din urmă nu se mai produce astăzi decît pe cale artificială, în timp ce moellonul pur, ca produs comercial, rezultă totdeauna de la tăbăcirea pieilor chamois. Moellonul formează cu apa o emulsie de tip apă în ulei, datorită conţinutului său de oxiacizi graşi, ca^.e e de 4***8%. Prin combinarea oxiacizilor graşi cu pielea, moellonul pierde proprietăţi le hidrofile şi conferă pielii un caracter hidrofob. 4. Moeritherium. Paleont.: Proboscidian primitiv, descoperit în Eocenul superior din Egipt. Era un animal de talia, unui tapir, lipsit, probabil, de trompă, şi cu dentiţie completă: prima pereche de incizivi şi. canini erau rudimentari; perechea a doua de incizivi erau lungi şi puternici, indicînd dezvoltarea defenselor; molarii, brahiodonţi, prezentau douăf şiruri transversale de tubercule. E cel mai vechi reprezentant al Proboscidienilor. 5. Moesiace. Geobot.: Calitatea unor specii vegetale de a fi caracteristice regiunilor est-balcanice. Unele se întîlneşc în partea de sud a Banatului, altele sînt endemisme. Dintre speciile moesiace din ţara noastră, ■ mai importante sînt: Cerastium bulgaricum, Dianthus petraeus, Rindera umbella-ta, Symphytum otomanum, etc. 6. Mofeta, pl. mofete. Geol.: Emanaţie vulcanică de gcze, la temperaturi obişnuite (sub 40°), constituite în principal din bioxid de carbon, apoi azot, hidrogen şi metan. Gazele mofetelor sînt însoţite uneori de cantităţi mici de As, NH4, B, SH2, Li, iar disolvat în apă, bioxidul de carton dă naştere acidului carbonic, care solubilizează în primul rînd metalele alcalino-pămîntoase şi alcaline (Ca, Mg, Na, K, Li), sub forma de bicarbonaţi. în acelaşi fel poate fi solubilizat şi fierul. Mofetele sînt active atît în timpul erupţiei vulcanice, cît şi mult timp după ce s-a produs paroxismul vulcan.ic.; în majoritatea cazurilor, bioxidul de carbon întîlnind în ascensiunea sa strate de apă subterane, de origine vadoasă, e în parte disolvat în acestea şi'formează apele carbonatate, numite borvizuri. în ţara noastră se găsesc manifestaţii mofetice în regiunea lanţului vulcanic Căliman-Harghita: la Tuşnad, Turia, Covasna, Malnaş, Armăşeni, în căldarea Harghita, în depresiunea Dorna moldovenească, la Sîn-Georgiu, la Slăhicul Moldovei, etc. Sin. Fumarolă rece. 7. Mohavit. Mineral.: Na2B407-5 H20. Borat de sodiu hidratat, asemănător kernitului (v.), care se întîlneşte în mase compacte 'de culoare albă. Cristalizează în sistemul monoclinic. Sin. Tincalconit. « 8. Mohor. Bot., Agr.: Sin. Dughie (v.). 9. Mohr, cercurile lui Rez. mat. V. Cercuri le lui Mohr. 10. Mohr, condiţia lui Plast.: în timpul deformării plastice, tensiunea tangenţială t din planul de alunecare depinde numai de valoarea tensiunii normale a care acţionează în acelaşi plan, t=/(a). Geometric, aceasta exprimă că cercurile mari din reprezentarea cu ajutorul cercurilor lui Mohr au o înfăşurătoare. Un caz particular important al acestei teorii e condiţia lui Guest, în care relaţia dintre t şi o e lineară: T—a-{-ba, a şi b fiind constante. în acest caz, înfăsurătoarele cercurilor lui Mohr sînt două drepte simetrice faţă de axa Oa. 11. Mohr, liniile lui Mineral.: Sistem de fisuri cari se produc în reţeaua cristalină a unor minerale şi apar la suprafaţa cristalelor respective sau a esantioanelor de roci, cînd se fac încercări pentru determinarea rezistenţei lor la strivire. Liniile lui Mohr apar în momentul în care s-a realizat presiunea maximă, dar înainte de a se produce strivirea eşantionului încercat. 12. Mohr, metoda lui Chim.: Metodă folosită pentru determinarea ionului de clor sau de brom din sărurile lor. Principiul metodei e următorul: clorul sau bromul dintr-o soluţie neutră a unei cloruri sau bromuri e precipitat cu azotat de argint, în prezenţa indicatorului cromat de potasiu. După ce toată cantitatea de clor sau de brom e precipitată Di Schema unui modulometru cu dubla detecţie. Ai) instrument de curent continuu pentru fixarea nivelului de referinţă ; A2) instrument de curent continuu, la care se citeşte valoarea gradului de modulaţie; D1( D2) diode; R) rezistenţă de detecţie; M) variometru. 12* Mohr, sarea lui ^ 180 Mojar Balanţa Mohr-Westphal. î) suport fix cu trei şuruburi de calare; 2) suport mobil; 3) şurub de fixare; 4) pîrghie cu braţe inegale ; 5) braţ scurt; 6) braţ lung, diviziuni; 7) corp plutitor; 8) termometru. de azotatul de argint, excesul de azotat de argint formează cromat de argint de culoare roşie-cărămizie, uşor de observat. î. Mohr, sarea Iui Chim.: Sulfat dublu de fier şi amoniu [(NH4)2S04, FeS04, 6 H20)], de culoare verde,solubil în apă, stabil la aer, folosit ca reactiv în analize chimice. 2. Mohr, teoria Iui Rez. mat.: Teorie de rezistenţă a materialelor, înrudită cu teoria a treia a rezistenţei, care se poate aplica în cazul unui material cu proprietăţi diferite ia întindere şi la compresiune. V. sub Rezistenţa materialelor. 3. Mohr-Westphal, balanţa Fiz.: Instrument pentru determinarea rapidă a densităţii lichidelor, bazat pe echilibrarea momentului forţei arhimedice care lucrează asupra unui plutitor, de către momentele unor călăreţi deplasa-biliîn lungul aceluiaşi braţ de pîrghie de care e legat plutitorul. Se compune dintr-o pîrghie care se poate roti în planul vertical în jurul unei axe orizontale şi care la un capăt suportă un plutitor, iar la celălalt capăt are o greutate de echilibrare. Cînd plutitorul e cufundat în lichid, pîrghia se dezechilibrează şi e readusă în poziţie orizontală, aşezînd diferiţi călăreţi în dreptul unor diviziuni a căror citire dă, direct, valoarea densităţii căutate. 4. Mohs, scara lui Mineral. : Sin. Scară de duritate mineralogică (v. sub Duritate mineralogică). 5. Mohsit. Mineral.; 1! menit. (Termen vechi, părăsit.) 0. Moina, pl. moine. Meteor.: Scurt interval de dezgheţ, într-o perioadă de îngheţ. 7. Moineşti, gresia de ~tStratigr., Petr.: Gresie micacee, cu ciment calcaros-argilos, de culoare verzuie sau gălbuie, puţin consistentă, care apare în bancuri, intercalate în flişul eocen din zonele externe ale Pînzei de Tarcău (Carpaţii orientali). Termen puţin utilizat. 8. Moi re. 1. Ind. text.: Efect de finisare textilă cu aspect de ape, asemănător efectului optic care rezultă din suprapunerea a două ţesături rare, transparente. Efectul de moire poate fi obţinut prin gofrarea ţesăturii, cilindrul gravat avînd un desen corespunzător. Se pot obţine efecte de moire şi cu cilindre netede, la calandrele obişnuite, prin trecerea, printre două cilindre — dintre cari unul încălzit — , a două ţesături rips suprapuse faţă la faţă şi cari au fost tratate în prealabil cu o soluţie de ulei sulfatat (această soluţie măreşte posibilitatea de alunecare a firelor). în timpul calandrării, la intrarea între cilindre, se schimbă poziţia reciprocă a celor două ţesături, ceea ce face ca deplasarea (alunecarea) firelor din ţesătura rips să se facă neuniform, rezultînd astfel efectul de moire. Moire-ul e produs şi prin presarea bătăturii de către cilindrele de oţel, producîndu-se o schimbare a direcţiei de refle-xiune a luminii. La unele ţesături fine de lînă, efectul moire-ului se obţine prin o legătură anumită, de exemplu rips de urzeală sau de bătătură (v. şi Moreen 1). 9. Moire. 2. Ind. text.: Ţesătură rips de mătase sau de bumbac mercerizat, cu aspect caracteristic de moire în accepţiunea 1. Moire-ul e folosit, în industria textilă, la confecţiuni pentru femei, căptuşeli, cravate, etc. ^i în industria poligrafică, la căptuşirea interioară a scoarţelor lucrărilor de artă. sau ale ediţiilor de lux (cărţi, albume, etc., legate de obicei în piele). Var. Moar. 10. Moire. Telc.: Configuraţie perturbatoare din imaginea de televiziune (v.), care apare în urma suprapunerii a două structuri cu periodicitate spaţială ale imaginii şi care se manifestă prin apariţia unor benzi mai late sau mai înguste, analoge cu acelea cari se observă cînd se privesc prin transparenţă două ţesături cari au o structură similară. Fenomenele de suprapunere cari produc moire-ul pot avea loc: între imaginea originală şi structura grilei de sta» bilizare Ja tubul superorticon ; între detaliile scenei transmise şi structura de linii a imaginii din tubul videocaptor sau cine-scop; între semnalul de imagine şi o perturbaţie periodică de înaltă frecvenţă; între structura de linii sau de puncte a imaginii unui cinescop tricolor şi configuraţia determinată de purtătoarea de crominanţă, etc. Moire-ul specific canalelor de cameră cu tub superorticon provine din cauza apropierii mari de ţintă a grilei de stabili» zare, care se găseşte, practic, în focarul fasciculului explorator. Structura acestei grile e perfect vizibilă pe un monitor video, dacă se foloseşte un amplificator de bandă foarte largă; pentru lăţimea de bandă folosită în televizoare, această structură nu e în general vizibila. Perturbaţia. e minimă dacă se măresc dimensiunile spotului explorator, deşi acest procedeu măreşte distorsiunea de apertură, care poate fi însă compensată pe cale electrică. Moire-ul produs prin interacţiunea dintre detaliile scenei transmise şi structura de linii a imaginii se manifestă prin deformarea pînă la nerecunoaştere a imaginilor sau a părţilor din imagine constituite din benzi înguste înclinate sub un unghi mic faţă de direcţia baleiajului pe orizontală, ca — de exemplu—în cazul penelor orizontale pentru determinarea puterii de rezoluţie pe verticală, din imaginea de reglaj (v.) a Studioului de Televiziune Bucureşti. în cazul moire-ului provocat de un semnal periodic de înaltă frecvenţă, în funcţiune de raportul dintre frecvenţa semnalului perturbator şi frecvenţa liniilor pot apărea pe imagine bare verticale sau oblice stabile (dacă raportul dintre frecvenţe se menţine constant în timp), mişcătoare dacă acest raport e variabil. Efectul acestui moiră e minima- 2k-j- 1 lizat dacă frecvenţa perturbatoare e egală cu de —-— ori frecvenţa liniilor. ii« Moissanit. Mineral.: CSi. Carbură de siliciu, naturală, care se găseşte în meteoriţi. Cristalizează în sistemul exa-gonal, în cristale verzi. Are indicii de refracţie co = 2,648 şi £ = 2,694 şi gr. sp. 3,2. Se produce şi artificial, sub numele de carborundum (v.). 12. Moivre, formula lui Mat.: Relaţia: (cos / + / sin t)n— cos nf + i sin nt, cu f — 1. Se deduc relaţiile n cos = ^ (— 1) kCnn~~'1 k o n cos ~2k t sin2kt o 13. Mojar, pl. rnojare. Chim.: Ustensilă de laborator folosită la măcinarea fină (pulverizarea) substanţelor, utilizîn-du-se în acest scop şi o piesă cilindrică cu capătul bombat, numită pistil, pentru frecare. Mojarul are forma unei calote sferice şi e constituit din materiale rezistente la uzură ca: sticlă., porţelan, agat, fontă, etc. Mojdrean 181 Molecular, amplificator ~ : capul, corpul şi rada-e cuprinsă între 200 /. Moluri aşezate paralel, în formă de dinţi de pieptene, într-un port. 1) moluri; 2) cale ferată. 1. Mojdrean, pl.mojdreni. Silv.: Fraxinus ornus L. Specie arborescentă din genul Fraxinus L., familia Oleaceae Lindl. (v, sub Frasin). 2. Mol, pl. moli. 1. Chim. fiz.: Sin. Moleculă-gram (v.). 3. Mol, pl. moluri. 2. Hidrot.: Porţiune din suprafaţa uscatului unui port, de formă alungită (de obicei dreptunghiulară), înconjurată pe trei părţi de apă, care înaintează de la ţărm către larg şi care e construită în basinele adăpostite de valuri şi de curenţi, pentru a obţine noi suprafeţe de platforme şi lungimi suplementare de cheuri de acostare şi de executare a operaţiilor portuare. Dimensiunile molului depind de suprafaţa de apă disponibilă în port şi de modul de folosire a platformelor lui pentru operaţii de trans-bordare şi depozitare. Părţile principale ale unui mol sînt cina. în general, lungimea molurilor şi 1000 m. Molurile cu lungimi mai mari nu sînt recomandabile, din cauza complicaţiilor cari rezultă prin aglomerarea, la capătul dinspre uscat, a numeroaselor drumuri şi linii de cale ferată necesare pentru deservirea^ unor cheuri foarte întinse. Lăţimea"* molurilor variază obişnuit de la 30“*40 m, în special la molurile din porturile fluviale, la 150---200 m, la molurile din porturile maritime. Molurile pot fi paralele între ele, în formă de dinţi de pieptene (v. fig. /), sau pot fi construite radial, în jurul unui spaţiu central de manevră (v. fig. II). Prima dispoziţie e folosită mai frecvent şi pre-zintă avantaje deosebite la trasarea liniilor de cale ferată de pe mol, cari pot fi racordate mai uşor la olinie comună de circulaţie. Al doilea mod de aşezare e mai dezavantajos din acest punct de vedere, dar prezintă avantajul că permite economisirea suprafeţelor de apă rezervate circulaţiei nave-lorşi creareaunui spaţiu de manevră central mai favorabil. Molurile radiale au în plan forma tra-pezoidală, cu lăţimea mai mare la bază decît la capătul dinspre apă. Pentru a evita a-bordajele şi a cîştiga spaţiu de manevră în basin, capetele molurilor se teşesc. Cele două laturi lungi aie molurilor, cari servesc, de pbicei, la acostarea navelor şi la efectuarea operaţiilor de ‘ncarcare-descărcare, sînt amenajate, în majoritatea căzuţilor, cu cheuri verticale, în lungul cărora se găsesc magazii de transit, căi ferate, drumuri şi diferite instalaţii de încăr-care-descărcare (macarale, poduri rulante, etc.). Capătul dinspre apă serveşte la acostarea navelor de tonaj mic şi furare de 1/100**• Moluri aşezate rctdiai. UI. Port cu diguri de larg amenajate ca moluri. 1) epiu; 2) moluri; 3) dig sparge-val. de serviciu, cari în general nu execută operaţii de încărcare-descărcare. Molurile se construiesc neinundabile, cu înălţimea de gardă de 1,50—2,50 m deasupra nivelului maxim al apelor (calculat^ pentru apele interioare, cu o asig 1/1000). în cazuri mai rare, molurile au dimensiuni transversale foarte mici, fiind destinate excluziv acostării navelor şi unei circulaţii longitudinale mici.— în alte cazuri, di-gurile^de larg, construite pentru apărarea basinelor portului de curenţi şi de vaiuri, se amenajează, pe partea interioară, pentru acostare şi operaţii portuare, şi se numesc impropriu moluri (v. fig. III). 4. Molara, dezordine Chim. fiz.: Starea unui gaz în care densitatea, viteza, etc. au valori medii egale, în volume mari faţă de distanţa dintre molecule (într-un gaz care nu e supus acţiunii gravitaţiei se stabileşte dezordine molara, iar în unul supus acţiunii gravitaţiei se stabileşte ordine molara). Dezordinea moleculara (v. Moleculară, dezordine —) poate exista şi în gazele în cari există ordine molară, fiindcă dezordinea moleculară se referă la volumele din imediata vecinătate a moleculelor, volume cari sînt cu mult mai mici decît cele la cari se referă dezordinea molară. 5. ordine Chim. fiz. V. sub Molară, dezordine —. 6. Molare. Nav.: Operaţie de liberare completă a unei parîme din locul în care a fost legată. 7. Moiaritate. Chim. fiz. V. sub Concentraţie. 8. Melasa, pl. moiase. Petr.: Gresie feldspatica grosieră de vîrstă paleogenă şi miocenă, adeseori conglomeratică, cu ciment calcaros şi slab consolidat. De cele mai multe ori albă-cenuşie, e uneori verzuie, datorită prezenţei glauconi-tului, sau roşie, datorită pigmenţilor de oxizi de fier. Mola-sele sînt numai rareori fosilifere. Se întîlneşte în formaţiunile de fliş din munţii Alpi (basi-nul Ronului), în Suedia şi, mai puţin, în ţara noastră (de ex, Stratele de Hida din Transilvania). 9. Molcianov, diagrama Meteor. V. Diagrama Mol-cianov, sub Diagramă aerologică. 10. Moldavian. Stratigr.: Subetajul superior al Meoţianului din depresiunea marginală a Carpaţilor, în zona cutelor diapire, reprezentat prin depozite fluvio-lacustre. Termen puţin utilizat. 11. Moldavii. Mineral.: Varietate de ozocherit de culoare neagră, în amestec cu sticlă de origine cosmică, care se găseşte în Moldova, pe valea Slănicului. 12. Moldavite. Petr.: Sin. Tectite (v.). 13. Molecular, amplificator Te/c.: Amplificator bazat pe o anumită interacţiune a moleculelor unui corp cu cîmpul electromagnetic, în cursul căreia moleculele aduse în stare excitată cedează o parte din energia lor unei unde electromagnetice de frecvenţă corespunzătoare tranziţiei lor din starea excitată într-o altă stare, de energie mai mică. în acest scop se folosesc frecvenţele radio — de obicei corespunzătoare undelor centimetrice ■— din spectrele de absorpţie ale moleculelor unor corpuri gazoase sau solide, legate prin relaţia hflz~W%—Wt de nivelurile de energie Wx şi W% ale Moleculară, dezordine ^ 182 Molecula moleculei, unde h e constanta lui Planck, iar /12 e frecvenţa de absorpţie. Principiul amplificatoarelor moleculare consistă în îmbogăţirea corpului cu molecule aflate la nivelul energetic superior W2, astfel încît, în cursul schimbului de energie dintre molecule şi cîmpul electromagnetic, energia cedată de molecule cîmpului să fie, în medie, mai mare decît energia cedată de cîmp moleculelor. Diferitele tipuri de amplificatoare moleculare se deosebesc între ele prin modul în care se face îmbogăţirea nivelului energetic superior (aducerea substanţei folosite în stare activă); cele mai cunoscute sînt amplificatoarele cu fascicul de molecule de amoniac şi amplificatoarele paramagnetice. Amplificatoarele cu fascicul de molecule de amoniac realizează îmbogăţirea nivelului energetic superior printr-un proces de sortare a moleculelor, separîndu-se moleculele aflate la nivelul energetic inferior. Pentru aceasta, moleculele de amoniac, cari formează un fascicul, sînt trecute printr-un sistem special de electrozi între cari se stabileşte un cîmp electrostatic intens (v. fig. /); moleculele aflate la nivelul energetic inferior sînt deviate, astfel încît în fasciculul care ajunge în cavitatea rezonantă a amplificatorului predomină moleculele aflate la nivelul energetic superior. în cavitatea rezonantă, energia acestor molecule e cedată undei electromagnetice de amplificat, care se propagă printr-un ghid de undă conectat la cavitate. Utilizarea unor cavităţi rezonante cu factor de calitate ridicat, acordate pe frecvenţa de absorpţie a moleculelor de amoniac — egală cu 23 870,1 MHz — ameliorează schimbul de energie dintre moleculele de amoniac şi cîmpul electromagnetic. Dezavantajul principal al amplificatoarelor cu molecule de amoniac consistă în banda lor de frecvenţă foarte îngustă şi în imposibilitatea de a varia frecvenţa de lucru. Acest dezavantaj se poate înlătura prin folosirea, în locul corpurilor gazoase, a unor corpuri solide, în cari interacţiunea dintre molecule produce lărgirea benzilor de absorpţie din spectru. Amplificatoarele paramagnetice folosesc un corp solid, de obicei cristalin, avînd molecule sau ioni cu proprietăţi paramagnetice. Frecvenţa de absorpţie a acestor corpuri poate fi variată'prin aplicarea unui cîmp’magnetic continuu exterior, de intensitate variabilă, ceea ce permite „acordarea" acestor amplificatoare pe frecvenţe diferite, îmbogăţirea nivelului energetic superior la aceste amplificatoare se face, de obicei, prin folosirea concomitentă a trei niveluri energetice W2, IF3. în starea de echilibru, numerele de molecule N^, N2, N3, corespunzătoare-acestor mveluri, se găsesc în relaţia N1>N2>N3. Prin aplicarea unui cîmp electromagnetic auxiliar de frecvenţă/13 = (lî^3—W-^jh se obţine o redistribuire a populaţiei nivelurilor, datorită absorpţiei energiei acestei unde, relaţia dintre numerele de molecule devenind N1>N2 şi N3>N2. în acest mod, mediul devine „activ" pentru frecvenţa f2z — (W2—W3)lh, astfel încît un semnal avînd această frecvenţă va fi amplificat. Pentru o bună funcţionare a. amplificatorului paramagnetic e necesar ca temperatura corpului paramagnetic să fie cît mai joasă, deoarece în caz contrar agitaţia termică împiedică aducerea corpului în stare „activă".. O temperatură apropiata de zero absolut contribuie şi la reducerea zgomotului acestui amplificator. Constructiv, amplificatorul paramagnetic (v. fig. //) e format dintr-un cristal paramagnetic introdus într-o cavitate rezonantă avînd două frecvenţe de rezonanţă, ;una egală cu frecvenţa semnalului de amplificat, iar a doua, egală cu frecvenţa cîmpului auxiliar. Cavitatea rezonantă e plasată între polii unui electromag-net de curent continuu şi e răcită cu heliu lichid. Conectarea amplificatorului paramagnetic la intrarea receptorului se face prin intermediul unui ghid de undă „nereciproc", umplut cu ferită, care produce o atenuare mică într-un sens şi o atenuare mare în celălalt sens de propagare. Particularitatea cea mai importantă a amplificatoarelor moleculare e zgomotul lor redus în comparaţie cu al amplificatoarelor electronice, datorită lipsei fluctuaţiilor curentului electronic. Datorită acestui fapt, sensibilitatea receptoarelor poate fi mărită considerabil, chiar de cîteva sute de ori, prim folosirea, la intrarea lor, a unui amplificator molecular. Amplificatoarele moleculare se utilizează în receptoarele folosite pentru detectarea semnalelor foarte slabe, în radiolocaţie, în radioastronomie, în comunicaţiile cu vehiculele cosmice, etc. Sin. (parţial) Maser. 1. Moleculara, dezordine Chim. fiz.: Stare a unui gaz în care moleculele nu reprezintă centre de acumulare pentru moleculele vecine. Numărul de ciocniri ale moleculelor unui gaz în care există dezordine moleculară se determină admi-ţînd că, într-un timp scurt A/, toate moleculele cari au aceeaşi direcţie de mişcare şi o anumită viteză dată v ciocnesc o moleculă dacă centrele moleculelor considerate se găsesc într-un cilindru care are lungimea vAt şi secţiunea 7rp2 cu centrul în acea moleculă (p fiind dublul razei moleculei, respectiv al razei sferei sale de acţiune), fiindcă, la ciocnire, distanţele dintre centre sînt mai mici decît p; se mai admite că în acest cilindru se găseşte un număr de molecule egal cu cel din oricare altă regiune de gaz care are acelaşi volum ca şi cilindrul considerat. 2. Moleculare, raze Fiz. V. Raze moleculare. 3. Molecularitate. Chim. fiz. V. sub Concentraţie. 4. Molecula, pl. molecule. Chim., Fiz. : Cea mai mică porţiune dintr-o substanţă, constituită din unu sau din mai mulţi atomi legaţi între ei prin forţe de valenţă principală,— în care se mai regăsesc compoziţia procentuală şi proprietăţile chimice ale substanţei respective. Molecula, în această accepţiune, poate exista într-un gaz perfect la temperatură nu prea înaltă, cum şi în substanţele în cari forţele de valenţă principale sînt forţe de covalenţă, în soluţie în anumiţi solvenţi. în cazul substanţelor în cari forţele de valenţă sînt forţe de electrovalenţă, nu se poate folosi, propriu-zis, conceptul de moleculă. în stare cristalină, la nodurile reţelei unei astfel de substanţe se găsesc ioni constituiţi din unii dintre atomii moleculei respective, şi cum fiecare ion e legat de toţi ionii reţelei, aceasta trebuie să fie considerată, în întregime, ca o moleculă unică. în soluţie, într-un solvent polar, în stare topită şi în stare de vapori, substanţele respective sînt disociate. I. Construcţia schematica a unui amplificator cu molecule de amoniac, î) sursa fasciculului de amoniac; 2) sistemul de sortare a moleculelor; 3) cavitate . rezonantă: 4) pompăde vid ; 5) drumul moleculelor de arroniac; 6) ghid de undă de cuplaj. //. Construcţia schematică a unui amplificator paramagnetic. f)cristal; 2) cavitate rezonantă; 3) ghid de undă pentru aplicarea semnalului de amplificat; 4) ghid de undă pentru aplicarea semnalului auxiliar; 5) polii electromagnetului; 6) heliu lichid. Moîeculă-gram 183 Moletare, :în cazul substanţelor în cari forţele de valenţă sînt forţe de covalenţă, în stare cristalizată şi în stare lichidă, atomii unei molecule sînt legaţi şi de atomii moleculelor vecine prin forţe de valenţă secundară, cari menţin molecula în reţea, respectiv în masa lichidului. Un criteriu pentru atribuirea unuia dintre atomi unei anumite molecule poate fi găsit în energia necesară îndepărtării atomului respectiv. Astfel, de exemplu, în cazul benzenului, observaţiile asupra substanţei în stare gazoasă şi în soiuţie diluată arată că molecula e compusă din şase atomi de carbon şi din şase atomi de hidrogen. îndepărtarea unui atom de hidrogen din acest ansamblu, deci ruperea legăturii dintre acest atom şi ceilalţi 11 atomi ai moleculei, cere o energie (egală cu energia de disociaţie a benzenului, cu producere de hidrogen), care, exprimată în calorii, e de 97 kcal/mol. Ruperea legăturii dintre acelaşi atom de hidrogen şi atomii altor grupări C6H6 e dată, în istare lichidă, de căldura de evaporare, egală cu 7,37 kcal/mol, iar în stare cristalină, de căldura de sublimare, egală cu 10,7 kcal/mol, mult mai mică decît căldura de disociaţie. Are, deci, sens, să se grupeze împreună cei şase atomi de hidrogen ai moleculei. Forţele de valenţă secundară produc, uneori, în masa lichidului, asociaţii de molecule, proporţia de „molecule11 asociate scăzînd cu creşterea temperaturii. în cazul substanţelor cu atomi legaţi prin covalenţe se produc-, uneori, disociaţii la temperaturi înalte. La aceste temperaturi sînt stabile fragmente de moleculă cari sînt nesaturate, din punctul de vedere al valenţelor, la temperaturi mai joase. Dimensiunile moleculelor obişnuite sînt de ordinul cîtorva O angstromi. Anumite substanţe, în stare coloidală, au molecule cu dimensiuni foarte mari, numite macromolecule (v.), constituite din atomi grupaţi în grupări cari se repetă în moleculă de un număr de ori, adeseori variabil de la o moleculă la alta, pentru o aceeaşi substanţă. 1. Moleculâ-gram, pl. molecule-gram. Chim. fiz.: Cantitatea de,substanţă a cărei greutate, în grame, e numeric egală cu greutatea moleculară a substanţei. Sin. Mol. 2. Moleschin. Ind. text., Poiigr.: Ţesătură rezistentă de bumbac, cu legătură atlaz în cinci iţe, din fire răsucite de fineţe medie şi cu desime mare în bătătură, avînd greutatea de 112* * * 140 g/m2. E foarte netedă şi cu aspect de piele. E folosită la confecţionarea de jachete, demiuri, pantaloni, costume de lucru, de sport şi vînătoare, etc. Se vopseşte în culori închise, în special în negru. Moleschinurile pentru costume de vară bărbăteşti se albesc. Cele ţesute din sorturile mai bune de bumbac se mercerizează. Pe dos se scămo-şează. Moleschinul e folosit şi ca aşternut ia tipar şi în lucrările de Iegătorie (mai ales la legatul registrelor), avînd o netezime uniformă şi o rezistenţă suficientă, iar ţesătura, deasă şi apretată, împiedică pătrunderea cleiului pe faţă şi face croirea uşoară fără deformare. Pentru legat, faţa moleschinului care urmează să fie unsă cu clei se scămoşează. 3. Moletare. 1. Mett.; Imprimarea prin deformare plastică de striuri, zimţi, desene, inscripţii sau motive ornamentale, pe mantaua pieselor de revoluţie simplă (cilindrică, tronconică ori conică, convexă sau concavă), care se execută cu ajutorul unei mo/ete (v.), pe care e gravat negativul motivului de imprimat. Moleta, care se roteşte în jurul unui ax fixat într-un suport numit port-moletâ, e apăsată pe suprafaţa piesei de moletat, care se prinde la strung şi se roteşte în jurul axei sale. Port-moleta, împreună cu una sau cu mai multe molete, constituie o unealtă de moletat, care se ţine în mînă sau se fixează în locul cuţitului, în căruciorul strungului. — Presiunea asupra piesei fiind mare, aceasta trebuie bine prinsă la strung şi trebuie răcită cu vînă de lichid. Mole-tarea, făcîndu-se prin refularea la rece a materialului piesei, produce o mărire a diametrului ei, care trebuie luaţăfîn consideraţie la strunjirea prealabilă. Sin. Randalinare. Sin. (parţial) Striere, Zimţuire, Zimţare. Cînd diametrul exterior al piesei de moletat nu e un multiplu al pasului mediu al zimţilor moletei, se poate produce defectul de dublare a moletârii. Moletarea se efectuează, de exemplu, la mînere cu suprafeţe strunjite (pentru a le face mai puţin alunecoase la apucarea cu mîna). Pentru moletarea cu striuri oblice încrucişate se folosesc, în general, două molete — una cu striurile înclinate spre dreapta şi cealaltă cu striurile înclinate spre stînga — montate în aceeaşi port-moletă (v. fig. o) şi acţionînd simultan asupra piesei (v. 3 în fig. sub Moletă). Moletări cu relief foarte pronunţat se efectuează cu unelte de moletat cu garnitură din trei perechi de mofete, şi anume pentru moletare preli- i minară, interme- y3 di ară şi finală, W/v?ţşC* cari sînt folosite [ succesiv. — Pen- 3. 3^ tru uniformiza- T rea presiunii celor două mole- -------------------------------_ te asupra piesei t) prelucrate, acestea sînt montate într-o piesă articulată la port-moletă (v. fig. a). Pentru uşurarea kucrului la moletări CU reliefînalt, Unelte de moletat. Se foloseşte port- o) unealtă articulata, pentru moletare încrucişată,. moleta revolver, cu două molete; b) unealtă cu garnitură de trei care poartă toate perechi de molete; c) unealtă cu rotiţe de contra-trei perechile de presiune şi cu reglarea oistanţei dintre rotiţe şi molete cari con- moletă; 1) piesă de moletat; 2) moletă; 3) port-stituie o garni- moletă. tură (v. fig. 6). — Uneori, port-moieta are forma literei C, astfel încît să se poată fixa două rotiţe de contrapresiune (v. fig. c). —• La moletarea pieselor lungi, executate în serie, se montează la strung, în locul căruciorului superior, port-molete de formă adecvată, cari îndeplinesc şi funcţiunea de lunetă, numite aparate de moletat. 4. Moletare. 2. Ind. text.: Procedeu de gravare a cilindrelor de cupru cari servesc la imprimarea ţesăturilor. Desenul de pe cilindre se face în relief, adîncimea gravurii fiind de 0,2-*-0,3 mm. Prin acest procedeu, pe baza desenului executat în prealabil pe hîrtie, se prepară întîi cilindrul primar. Acesta e un cilindru mic de oţel moale, ale cărui dimensiuni se aleg potrivit cu raportul desenului (mărimea porţiunii de desen care se repetă). Numărul cilindrelor primare corespunde numărului de culori din desen. Cilindrul primar se şlefuieşte, se curăţă cu atenţie, întîi cu terebentină, apoi cu o soluţie de sodă cu cretă şi se acoperă cu un strat subţire de cupru, prin scufundarea lui într-o soluţie de sulfat de cupru. Pe cilindrul primar arămit se aşază hîrtia de calc cu desenul executat. Apoi se încălzeşte puţin cilindrul, pentru a accelera trecerea desenului de pe calc. După 10—30 de minute se scoate hîrtia de calc. Pentru a feri conturele desenului de zgîriere se acoperă suprafaţa cilindrului primar cu un lac de alcool. La început se gravează pe cilindrul primar conturele, apoi haşurile. După ce desenul a fost gravat, cilindrul primar se căleşte. De pe cilindrul primar, desenul e trecut, cu ajutorul Moletat, aparat de. ~ 184 Molibden unei prese de moletare, pe un alt cilindru de oţel moale, numit relief sau molete. Relieful gravat e şi el călit. Trecerea desenului de pe relief pe cilindrul de cupru se face pe o maşina de moletare. în acest scop, cilindrul se îmbracă pe un ax special, ale cărui capete se aşază în lagăre. Cilindrul de relief, de pe care se trece desenul, se aşază pe cilindrul de imprimat şi se presează pe el cu o greutate, cu ajutorul unui sistem de pîrghii. La rotirea cilindrului de relief pe suprafaţa cilindrului de imprimat, desenul se întipăreşte pe acesta. Întîi se moietează o parte a cilindrului corespunzătoare cu lăţimea cilindrului de relief, Apoi cilindrul de relief, împreună cu suportul lui, se mişcă de-a lungul axei cilindrului prelucrat şi se moietează partea următoare, etc. După moletarea desenului, cilindrul se şlefuieşte. Unul dintre avantajele procedeului de moletare e posibilitatea de a împrospăta gravura de pe cilindru cu ajutorul aceluiaşi cilindru de relief. 1. Moletat, aparat Mett. V. sub Moletare 1. 2. Moletat, unealta de Mett.: Unealtă de moletare constituită dintr-un suport (port-moletă) şi una, două sau mai multe molete (v.). V. şî sub Moletare 1. 3. Mofeta, pl. molete. 1. Tehn.: Roată metalică mică, a cărei periferie cilindrică poate fi netedă, gravată, striată sau şănţuită, Mo-leteie netede, numite şi role, sînt confecţionate din materiale cu duritate mare şi se folosesc la operaţii de ro-lare (de ex. în m e t a I o tehnică) sau de netezire (de ex, în industria oglinzilor). Mofetele gravate sau striate, numite şi r a n d a I i n e, trebuie să aibă stratul periferic1 cu duritate mare şi se folosesc la operaţii de moletare (v,), pentru imprimarea de desene, inscripţii, striuri, etc. La maşini textile se folosesc molete pentru imprimarea de desene pe cilindrul de imprimat. V. sub Moletare 2. 4. Moîetâ. 2. Mine, Transp. : Roată cu diametru mare, care are un şanţ la periferie, folosită pentru ghidarea şi schimbarea direcţiei cablurilor de tracţiune. Mofetele sînt folosite în instalaţiile de extracţie şi în instalaţiile de transport cu cablu funicular sau cu cablu fără fine. în instalaţiile de extracţie se foloseşte o pereche de molete aşezate cu axa orizontală, în partea superioară a turnului de extracţie, pentru conducerea verticală în puţ a cablurilor de extracţie, cari ajung de la organele de înfăşurare la vasele de extracţie. în instalaţiile de transport cu cablu fără fine sau cu cablu funicular, moletele servesc la întoarcerea şi întinderea cablului trăgător. Ele se montează cu axa verticală, într-un cărucior care se poate deplasa orizontal sub acţiunea unei greutăţi trecute peste un scripete (v. fig. /). Moletele pentru instalaţiile de extracţie sînt compuse din obadâ, spiţe şi butuc (v. fig. II). Cele mici (cu diametrul aproximativ sub 2 m) sînt turnate din fontă, dintr-o bucată. Cele mai mari au obada confecţionată din segmente de fontă, asamblate cu buloane. în cazul mofetelor cu viteză periferică mare, cărora fonta nu le dă rezistenţă suficientă, obada se confecţionează din segmente de oţel turnat sau laminat, îmbinate cu eclise nituite sau sudate. 12 3 4 Molete. f) dreapta; 2) concavă, pentru suprafeţe torice convexe; 3) stînga şi dreapta, pentru striuri încrucişate, făcute prin două treceri sau simultan prin suprapunere, cu port-moleta articulată; 4) pentru moletare încrucişată, obţinută printr-o singură trecere. Braţele se construiesc din oţel laminat şi se asamblează cu obada prin nituri, prin sudare sau prin piese de I. Dispozitiv de întoarcere pentru o instalaţie cu cablu fără fine. 1) mofetă; 2) cărucior (sanie); 3) ghidaj; 4) cablu fără fine; 5) cablu de tracţiune pentru cărucior. legătură. Butucul e de fontă, de oţel turnat sau de oţel forjat, confecţionat dintr-o bucată, sau din mai multe părţi îmbinate prin şuruburi şi inele de strîngere. II. Moletă pentru o instalaţie de extracţie. 0 obadă; 2) spiţe (braţe); 3) butuc; 4) lagăr. Moietele se montează prin împănare pe arbori, car! reazemă în lagăre, de regulă cu" fricţiune. Şanţul mofetelor cari au obada de fontă, uneori şi ai celor cu obada de oţel, se căptuşeşte cu lemn sau cu metal, spre a evita uzura cablului şi a moletei. 5. Moletă, port- Mett. V. sub Moletare 1. 6. Moletârii, dublarea Mett. V. sub Moletare 1. 7. Molibden. Chim.: Mo. Element din grupul al şaselea, subgrupul al doilea al sistemului periodic al elementelor, cu nr. at. 42, gr. at. 95,95, şi valenţele 2, 3, 4, 5 şi 6. Se găseşte în natură, în special ca molibdenit (v.) şi wulfenit (v.); apare, de asemenea, în multe minereuri de fier. în scoarţa Pămîn-tului se găseşte în proporţia de 0,001 %. Molibdenul se prepară prăjind molibdenitul, după ce se concentrează prin fio-taţie şi, apoi, încălzind trioxidul format, Mo03, cu cărbune, în Molibden, indice de 185 Molibdenit r' cuptor electric, sau ^prin aluminotermie, sau, încă^ topind molibdenitul cu Na2C03, cînd se obţine molibdat de sodiu, Na2Mo04. Descompus cu acid clorhidric, acesta trece în M0O3 care, prin reducere cu hidrogen, trece în molibden metalic. în stare compactă, molibdenul e un metal aib-cenuşiu, maleabil, iar în stare pulverulentă e cenuşiu. Are gr. sp. 10,2, p.t. 2620° şi p.f. 3700°. Molibdenul are următorii isotopi : Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 92 15,86 _ — — 93 - 6,7 h emisiune J3+ Zr90 (a, n) Mo93, Nb93 (p, n) Mo93, Nb93 (d,2n) Mo93, Mo92 (d,p) Mo93 94 9,12 — - 95 15,7 — j — 96 16,5 ; — 1 - - 97 9,45 : — — - > 98 23,75 | — — - 99 67 h emisiune (3~ Zr96 (a,n) Mo99, Mo98 (d, p) Mo99, Mo98(n,y)Mo99, Mo100(n,2n)Mo99; bombardarea uraniului, a toriu-lui sau a piutoniului cu neutroni; bombardarea toriului cu particule a 100 9,62 — — - 101 — 14,6 min emisiune P~ Mo100 (n, y) Mo101; bombardarea uraniului cu neutroni 102 12 min emisiune p~ bombardarea uraniului cu neutroni 105 foarte scurt emisiune {3~ bombardarea uraniului cu neutroni Molibdenul metalic e rezistent, la rece, faţă de oxigen şi acizi neoxidanţi; încălzit la 500---6000 se oxidează repede. Nu e atacat de apă. Se disolvă în acid azotic, în apă regală şi în acid sulfuric concentrat. Prin topire cu alcalii se disolvă, formînd molibdaţi. Molibdenul formează mulţi oxizi, dintre cari mai importanţi sînt: monoxidul, MoO #(H20), sescvioxidul, Mo203, bioxidul, MoOa şi trioxidul, M0O3, care e şi cel mai stabil, el fiind produsul final al arderii în aer a metalului, a multor compuşi cum e sulfura, formîndu-se de asemenea şi prin fierbere cu acid azotic. Trioxidul e o pulbere albă, care devine galbenă prin încălzire şi se topeşte la roşu ; el sublimează sub formă de foiţe mici rombice sau de ace, şi e puţin solubil în apă, soluţia avînd caracter acid. Se cunosc mai multe forme hidratate ale acestui oxid şi se poate obţine o varietate coloidală prin dializa unei soluţii clorhidrice concentrate de molibdat de sodiu. Trioxidul se disolvă foarte puţin în apă şi în acizi diluaţi, dar se disolvă uşor în hidroxizi şi în carbonaţi alcalini, cum şi în amoniac, dînd molibdaţi. A/l o / /' b d aţ i i sînt săruri ale acidului molibdenic,H2Mo04. Molibdaţii se combină cu alţi oxizi, cum sînt cei de fosfor sau de arsen, dînd compuşi complecşi. Ei au adeseori o compoziţie complexă şi prezintă importanţă în Chimia analitică. Molibdatul de amoniu, care e, de fapt, un polimolibdat corespunzînd formulei (NH4)6[Mo7024], în soluţie acidulată cu acid azotic concentrat, e un reactiv folosit Ia recunoaşterea şi determinarea cantitativă a ionului POf" din acidul fosforic şi din fosfaţi, cu cari formează un precipitat galben cristalin caracteristic de fosfomolibdat de amoniu, (NH4)3P04*12 MoOg* •6 H20, insolubil în acid azotic diluat. Albastrul de molibden se obţine tratînd soluţia slab acidă a unui molibdat cu un agent reducător (bioxid de sulf, glu* coză, hidrazină, etc.) şi corespunde formulei Mo205*3 Mo03. Prin fierberea soluţiei unui molibdat normal cu acid molibdenic se formează metamolibdatii, cu formula generală: MeaO • 4 MoOs •#H20. Molibdenul se combină cu halogenii în proporţii diferite, formînd cu clorul di-, tri-, tetra- şi pentaclorură de molibden, şi compuşi similari cu bromul şi iodul. D i c l o r u r a de molibden, MoCI2, care se prepară încălzind triclorura în curent de bioxid de carbon, e o pulbere galbenă, amorfă, solubilă în alcalii diluate. Triclorura, MoCI3, se obţine prin încălzirea pentaclorurii în curent de hidrogen, la 250°; ea formează o crustă roşie, e insolubilă în apă, dar se descompune în apă fiartă. Pentaclorura, MoCI5, se obţine încălzind uşor molibden în clor uscat şi se prezintă ca un solid cristalin negru ; cu apa hidrolizează, dînd o oxiclorură, MoOCI3. ftisuifura de molibden, MoS2, se găseşte ca molibdenit (v.) şi se poate prepara încălzind trioxidul cu sulf sau cu hidrogen sulfurat; e o pulbere cristalină neagră, asemănătoare ca aspect cu grafitul. T r i s u 1 f u r a, MoS3, se obţine saturînd soluţia unui molibdat alcalin cu hidrogen sulfurat şi adăugînd un acid mineral; ea e o pulbere brună, care prin încălzire la aer se transformă în MoS2. Trisulfura se disolvă în sulfură de amoniu, dînd sulfomolibdat de amoniu, (NH4)2[MoS4], uşor solubil în apă. Tratînd sărurile molibdenului trivalent sau pentavalent cu exces de cianură de potasiu, KCN, se obţine un compus complex, acidul cianomolibdenic, H4[Mo(CN)8]. •6 H20, în care molibdenul are numărul de coordinaţie 8, Molibdenul reacţionează la 880° cu amoniacul, formînd nitruri. Azotul disolvat în molibden face ca metalul să devină casant. Prin încălzirea bioxidului de molibden cu cărbune sau carbură de calciu în cuptor electric cu arc se obţine o car-bură de molibden, Mo2C, sub forma unei substanţe fărîmi-cioase. Carburile de molibden au o mare importanţă în obţinerea oţelurilor aliate. Molibdenul pur se întrebuinţează sub formă de platbande şi sîrme pentru elemente de încălzire în cuptoarele electrice pentru temperaturi înalte (pînă la 1600°). Firele de molibden se utilizează la lămpile cu incandescenţă. Molibdenul se mai întrebuinţează în tehnica radiaţiilor X, în radiotehnică la redre-soare de curent, la fabricarea electrozilor pentru sudarea cu hidrogen atomic. Se utilizează în cantităţi mult mai mari sub formă de adausuri în aliaje complexe, în special în oţeluri, mărind limita de elasticitate, rezistenţa la rupere, proprietăţile anticorozive ale acestora. Aliajele de molibden şi tantal înlocuiesc p I at inul, etc. Molibdenul e folosit ca feromolibden în anumite oţeluri, pentru rezistenţe electrice, suporturi pentru filamentul lămpilor cu incandescenţă, etc. i> indice de Ind. piei.: Raportul dintre greutatea tanatului de molibden precipitat dintr-un extract încercat şi dintre greutatea taninului. Se exprimă în procente. Reacţia se bazează pe efectul de precipitare diferenţial al unui amestec de moiibdat de amoniu şi clorură de amoniu asupra taninu-rilor de quebracho şi mangrove. Serveşte la identificarea amestecurilor de materii tanante, în special de mangrove cu quebracho. Extractele de quebracho ordinar au indici de molibden cuprinşi între 29 şi 37, iar cele de mangrove, indici cuprinşi între 124 şi 144. 2. Molibdenit. Mineral.: MoS2. Sulfură de molibden, naturală, cu compoziţia chimică: 60% Mo şi 40% S. Uneori conţine reniu de la 5-10'7pînă la 2-10-4 %. MoMbdit 186 Molid Se formează: pe cale hidrotermală, localizat în filoanele de cuarţ pe care — prin dispersiune fină — îl colorează în cenuşiu sau în albăstrui; în filoane pegmatitice, în cantităţi mici neindustriale; în skarnuri, metasomatic, la contactul rocilor magmatice intruzive acide cu calcarele. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa piramidală diexa-gonală, în cristale cu habitus, în general, pinacoidal exagonal, mai rar prismatic. De cele mai multe ori formează agregate foioase sau solzoase, uneori sferolitice. Structura cristalină e tipic stratificată (v. sub Cristalină, reţea ~), fiecare strat de ioni de molibden fiind aşezat între două straturi de ioni de sulf. Are culoare cenuşie de plumb, cu slabă nuanţă violetă şi'urma cenuşie cu nuanţă verzuie. E opac, are luciu metalic şi clivaj perfect după (0001). E flexibil (în foiţe subţiri), moale, unsuros la pipăit şi lasă urmă pe hîrtie ca şi grafitul. Are duritatea 1***1,5 şi gr. sp. 4,7***5. - în zona de oxidare trece prin pseudomorfoză în powellit (CaP04). Are o conductivitate electrică redusă, care creşte însă cu temperatura. Se disolvă greu în HN03 şi, prin fierbere, în H2S04. E puternic anisotrop în lumina reflectată. Se întrebuinţează la extragerea molibdenului metalic, fiind unicul minereu întrebuinţat în industrie. Zăcămintele mai importante de molibdenit sînt: în Colorado (Statele Unite), în Norvegia, Australia, Mexic, Peru, etc. în ţara noastră, molibdenitul se găseşte asociat cu caico-pirita în granodioritele din Banat şi din munţii Vlădeasa. 1. Molibdit. Mineral.: Fe2''(Mo04)3-7 H20. Mineral din grupul wulfenitului (v.), isomorf cu valentinitul (v.), cristalizat în sistemul rombic, în cristale foarte rar întîlnite în natură. Se prezintă sub formă de agregate fibroase radiare sau de mase pămîntoase pulverulente, de culoare albă-gălbuie pînă la galbenă ca paiul, cu luciu mat sau mătăsos. Are indicii de refracţie: ^—1,94; nm—np~ 1,75, duritatea 2 şi gr. sp. 4--*4,5. Sin. Ocru de molibden. 2. Molid, pl. molizi. Silv.: Picea Dietr. Numire generică pentru mai mult de 50 de specii arborescente ale genului Picea, din familia Pinaceae Lindl., răspîndite în emisfera nordică pînă la limita arctică şi altitudinală a pădurilor. Dintre acestea, în Europa cresc spontan patru specii, iar în Romînia, o- singură specie. ^ E unul dintre cele mai vechi genuri ale acestei familii. In ţara noastră, în Oligocenul de la-Miereasca de Sus (Oltenia) s-a găsit impresiunea unui con de Picea latioquamosa Ludw., înrudită de aproape cu molidul comun actual. Pentru cultura forestieră din ţara noastră prezintă interes speciile: molidul comun, molidul de Arizona, molidul de Canada,moli-dul de Caucaz, molidul înţepător, molidul sîrbesc şi molidul de Sitca. Molidul comun, Picea excelsa (Lam.) Link. Arbore de mărimea I, depăşind uneori înălţimea de 50 m şi diametrul de 2 m. Aria sa de răspîndire în Europa e legată de munţii Alpi, de Carpaţi şi, în special, de ţinuturile nordice şi nord-estice (Peninsula scandinavă şi URSS), pînă către cercul polar. în Romînia constituie una dintre speciile arborescente principale ale pădurilor, ocupînd suprafaţa de circa 20% din întreaga zonă forestieră a ţării, respectiv de circa 75% din subzona răşinoaselor. Formează, practic, limita superioară a subzonei răşinoaselor şi a zonei forestiere, fiind localizat, în regiunea muntoasă, între 500 şi 1850 m. altitudine. Are înrădăcinare tipic superficială şi slabă, ceea ce determină frecvente dobo-rîturi de vînt şi de zăpadă, în special în arboretele pure de molid. Molidul are tulpina dreaptă, cu ramuri dispuse în verticile şi coroană conică ascuţită, de formă regulată. Pre- zenţa sa e legată de locuri răcoroase, cu umiditatea solului şi cea relativă a aerului, mari. Un sezon de vegetaţie lung nu-i e favorabil. E arbore de semiumbră, un acoperiş uşor fiindu-i favorabil în special în faza de seminţiş. Nu e prea pretenţios faţă de sol, cerînd numai umiditate mare şi poro-zitate mijlocie. Se înmulţeşte uşor din seminţe, avînd fructificaţii destul de dese ; în optimul său de vegetaţie (în basinul Bistriţei superioare şi în munţii Ciucului) devine invadant, datorită şi seminţelor mici, uşoare şi cu aripioară. Se dezvoltă viguros în special la vîrstele tinere şi mijlocii, realizînd creşteri în volum dintre cele mai mari (pînă la 1000 m^/ha, în arboretele bătrîne din optimul său de vegetaţie). E arbore cu longevitate relativ mare, trăind pînă la 600 de ani. Molidul suferă vătămări frecvente din partea vîntului, a zăpezilor şi a focului. E atacat de numeroase specii de insecte, în special de gîndaci de scoarţă din familia Ipidae, şi de larvele de.ace (Lymantria monacha L., Grapholitha), iar în stadiul de puiet (în pepinieră şi în plantaţii) e periclitat de gîndacii trombari Hylobius abietis L., Pissodes harcyniae Hbst., etc. Daune importante suferă şi din partea unor ciuperci xilofage (Fo-mes, Agaricus, Poliporus, etc.). Sin. Brad roşu, Molift. Molidul comun constituie una dintre speciile forestiere de bază din ţara noastră. E cultivat numai în regimul codrului (deoarece se regenerează, practic, numai prin sămînţă). Tratamentele obişnuite ale molidului sînt: tăierile rase pe suprafeţe mari, cu regenerare prin plantaţii; tăieri rase în benzi înguste (succesive sau alterne), cu regenerare prin însămîn-ţare naturală; tăieri în margine de masiv, cu regenerare tot prin însămînţare naturală. Lemnul de molid nu are duramen distinct. Trecerea de la zona lemnului timpuriu la cea a lemnului tîrziu, în cadrul inelelor anuale, se face treptat, fără separare distinctă. Canalele rezinifere din masa lemnoasă sînt mici şi împrăştiate, vizibile cu ochiul liber în secţiune longitudinală. Greutatea specifică a lemnului complet uscat (y0) e> în medie, de 0-,43 gf/cm3, iar cea a lemnului uscat la aer (y15) e de 0,47 gf/cm8. Duritatea Janka are valoarea H/jj=270 şiH/j_==160 kgf/cm2. Pentru lemnul cu conţinut de umiditate u= 15%, rezistenţa la încovoiere statică a.—660 kgf/cm2, iar modulul de elasticitate la încovoiere statică^[j= 110 000, respectiv5500 kgf/cm2; rezistenţa la compresiune (7^=430 kgf/cm2; rezistenţa la forfecare Ty=67 kgf/cm2; rezistenţa la răsucire ^=90, iar ^^=34 kgf/cm2; rezistenţa la tracţiune crjj=900, iar = = 27 kgf/cm2. Elasticitatea şi fisibiIitatea sa se consideră bune. Are textură fină şi se lucrează uşor. Durabilitatea sa e însă mică în cazuri le în cari stă într-un mediu umed sau cu umiditate variabilă. în ansamblu, lemnul de molid comun e una dintre cele mai preţioase specii lemnoase, fiind folosit: în construcţii diverse, sub formă de grinzi, dulapi, rigle, scînduri, şipci, şindrilă, etc.; în industria panelelor, a plăcilor de aşchii aglomerate, a plăcilor fibrolemnoase, a lînii de lemn, a dogă-riei şi a lăzilor; în industria mobilei şi a maşinilor agricole; în industria chimică, a celulozei şi a pastei mecanice. Din lemnul de molid se selecţionează cea mai mare parte a lemnului de rezonanţă pentru fabricarea de instrumente muzicale şi pentru industria aviatică, etc. Alte produse de mare importanţă ale molidului comun sînt: coaja, pentru substanţe tanante; răşina şi seminţele, pentru culturi forestiere şi pentru industrializare. Molidul de Arizona, Picea engelmanni Engelm. Arbore exotic de mărimea I, cu înălţimea pînă la 50 m, originar din America de Nord, cu o vastă arie de răspîndire de-a lungu Molid, coajă de ~ 187 Molift Munţilor Stîncoşi. Ecaracterizat printr-o rezistenţă remarcabilă la secetă şi la fum. Cîteva plantaţii în regiunea Bacău (Doftana) şi în munţii Breţcului sînt considerate reuşite. E preţuit şi- ca arbore ornamental. Molidul de Canada, Picea canadensis (Mill.) Britt., Sin. Picea glauca Monch., Sin. Picea Alba Ait. Arbore exotic de mărimea I, cu înălţimea pînă la 30 m, originar din America de Nord, care a fost introdus şi în ţara noastră, ca arbore ornamental. Molidul de Caucaz, Picea orientalis (Poir.) Link. Arbore exotic de mărimea I, cu înălţimea pînă ia 50 m, originar din Caucaz. E caracterizat printr-o mai mare rezistenţă la umbrire. A fost introdus şi în ţara noastră, ca arbore ornamental. Molidul înţepător, Picea pungens Engelm. Arbore exotic de mărimea l, cu înălţimea pînă la circa 50 m, originar din America de Nord (Munţii Stîncoşi, ia mari altitudini). Se deosebesc-două-varietăţi: varietatea argentea Beissn., şi varietatea glauca Beissn. E caracterizat printr-o creştere foarte rapidă şi o mare rezistenţă la uscăciunea solului şi a aerului, ca şi, în general, la un climat continental excesiv, la fum şi praf. E introdus şi folosit şi în ţara noastră, deocamdată ca arbore ornamental. Molidul sîrbesc, Picea omorica Purk. Arbore exotic de mărimea I, cu înălţimea pînă la 30 m, originar din Munţii d in a r ici. E un relict din epoca terţiară. Are coroană zveltă, îngust-piramidală caracteristică. E caracterizat prin rezistenţa remarcabilă la fum şi la condiţiile aspre de clima continentală. Molidul de Sitca, Picea sitkensis Carr. Arbore exotic de mărimea I, cu înălţimea pînă la 40 m, originar din nord-vestul Americii de Nord, care a fost introdus şi în ţara noastră, ca arbore ornamental. î. coaja de Silv., Ind.piel. V. sub Coajă pentru substanţe tanante. 2. Molie, pl. molii. Zoo/., Agr.; Specii de fluturi (v.) cu dimensiuni mici din ordinul Lepidoptera. Principalele specii dăunătoare sînt următoarele: Molia frunzelor de măr (Hyponomeuta malinella F.) din familia Hyponomeutidae. Molia adultă, nocturnă, are aripile anterioare albe cu puncte negre şi cu anvergura de 16---20 mm ; aripile posterioare sînt cenuşii. Are o singură generaţie pe an. larvele se hrănesc cu frunzele mărului; în caz de atac puternic pot distruge întreg aparatul foliar al pomului. Pentru combaterea dăunătorului se folosesc stropiri cu insecticide de ingestie sau de contact, cari trebuie aplicate cînd 80% din flori s-au scuturat. Ouăle moliei se distrug prin stropiri cu emulsie de ulei mineral 10%, efectuate iarna. Molia porumbului (Pyrausta nubilalis Hb.) din familia Pyra-lidae; e caracterizată prin dimorfism sexual. Femela adultă are corpul mai mare decît al masculului; anvergura aripilor e de 27*--35 mm şi culoarea aripilor anterioare, ornamentate cu benzi şi cu pete, variază între galben deschis şi brun deschis, iar aceea a aripilor posterioare, între cenuşiu şi galben. La mascul, anvergura aripilor e de 25***30 mm. iar culoarea aripilor anterioare variază între brun deschis şi brun-roşietic. Larvele complet dezvoltate au lungimea de 20---25 mm şi sînt albe, cenuşii, galbene sau roze, cu o dungă dorsală neagră. Zborul acestei molii e nocturn, fiind mai intens în luna iunie. Molia depune ouăle pe faţa inferioară a frunzelor de porumb. Larvele rod frunzele plantelor atacate şi perforează tulpinile, pătrunzînd în interiorul plantelor; din tulpini ele trec în ştiuleţii porumbului, unde rod măduva şi boabele. Molia porumbului e polifagă; ea atacă nu numai porumbul, ci şi sorgul, cînepa, hameiul, etc. Pentru combaterea moliei porumbului se folosesc mai ales mijloace agrotehnice (arătura adîncă de toamnă, recoltarea tulpinilor de porumb cît mai aproape de suprafaţa solului, etc.) şi mijloace biologice, cg răspîndirea viespei entomofage Trichogramma evanescens Westw. Sin. Sfredelitorul porumbului. ■; ^ Moliile produselor agricole depozitate; fac parte din următoarele specii: molia griului (Ţinea granella L.), molia cafenie a cerealelor (Sitotroga cerealella Ol.), molia fainii (EpbeSit.ia Kuehniella Zell.), molia fructelor uscate (Plodia interpunc.te.lla Hb.), etc. Ele se combat prin gazarea depozitelor cu acid cianhidric, bromură de metil, anhidridă sulfuroasă, cloropi-crină (triclornitrometan), etc. sau prin dezinfectarea’încăperilor respective cu soluţie de formol 2,5%, soluţie de sulfat de cupru 5% sau alte substanţe dezinfectante. ' Molia sfeclei (Phtorimaea ocel latei la boyd.) din famil ia Tincidae. Aripile anterioare ale moliei adulte sînt înguste, de culoare cenuşie-gălbuie sau cenuşie-brună, şi cu anvergura de 12---14mm; aripile posterioare sînt cenuşii. Larva, cu corpul verzui şi capul brun-gălbui,-are, la maturitater lungimea de 10***12cm. Adulţii, cari sînt nocturni, apar în â doua jumătate a lunii aprilie. Femelele depun ouăle pe frunzele de sfeclă şi pe peţiolurile acestpra. Molia sfeclei are 3-*-4 şi chiar 5 generaţii pe an. Larvele atacă şi găuresc frunzele, peţiolurile şi coletul sfeclei, iar la plantele semin-cere rod mugurii florali şi seminţele abia formate. Molia sfeclei se combate prin mijloace agrotehnice (arătură adîncă, asola-mente raţionale) şi prin prăfuiri sau stropiri cu preparate insecticide pe bază de DDT şi HCH. Molia strugurilor (Clysia ambiguei la Hb.), din familia Tori rL-cidae. Are culoarea brună-cenuşie, cu aripile anterioare gălbui, la mijloc cu cîte o pată trapezoidală brună închisă. E raspîn-dită, în special, în podgoriile de deal. Are două generaţii pe anj prima în apriIie—iunie, iar a doua, în iulie—apriIie. Omizile primei generaţii pătrund în bobocii florali ai viţei de vie, distrugîndu-le staminele, pistilul, petalele, etc., după ce îi îmbracă într-o ţesătură de fire mătăsoase, iar omizile generaţiei a doua pătrund în boabe şi se hrănesc cu miezul lor. Omizile din prima generaţie se combat cu zemuri arseni-cale sau, dacă e nevoie să se prevină în acelaşi timp şi atacul manei, cu zeamă cupro-arsenicală, iar omizile din generaţia a doua, cu emulsii săpunoase de nicotină, de rotehonă, piretru, sau prin prăfuiri cu pulbere DDT, gamexan, etc. Sin. Cochi-lisul. : Molia verde a stejarului (Tortrix viridana L.), din familia Tortricidae; produce uneori adevărate calamităţi în pădurile de stejar pedunculat şi de gorun, prin defolieri repetate de mii de hectare. Omizile apar primăvară timpuriu, atacînd chiar mugurii cari încep să se desfacă; ele răsucesc şi ţes-în smocuri frunzele, pe cari le rod şi în cari îşi fac şi culcuşul de împupare. Combaterea moliei e dificilă şi se face în faza de omidă, cel mai mult prin prăfuiri cu substanţe insecticide de ingestie şi, mai greu, prin colectarea şi distrugerea ouălor. 3. ~a albinelor. Zoot.: Sin. Molia cerii (v.). 4. ~a cerii. Zoot.; Fluture din familia Pyralidae. Există două specii: una mare (Galleria mellonella L.), cu lungimea corpului de 20 mm şi aripi cenuşii, şi alta mică (Achroea grisella F.), cu lungimea de 12 mm şi aripi de culoare brună. Molia cerii e un dăunător periculos al familiilor de albine, care îşi depune ouăle în crăpăturile stupului sau ale celulelor din faguri. Larvele, ies după zece zile din ouă, se hrănesc cu ceară şi păstură, sapă galerii în peretele central al fagurilor şi vatămă puietul căpăcit. Pentru a preveni atacul acestui dăunător nu trebuie ţinute în stupină decît familii puternice. Fagurii de rezervă trebuie păstraţi în lăzi şi în dulapuri, şi afumaţi cu bioxid de sulf, sulfură de carbon, formol, etc. Sin. Găselniţa, Molia albinelor. 5. Molift, pl. molifţi. Silv.: Molid comun (numire populară, puţin uzitată, cu tendinţă de dispariţie). V. sub. Molid. Moliftan 188 Molton 1. Moliftan. Ind. chim.: Produs extras din leşiile bisul-fitice folosite, prin tratare cu hidroxid de sodiu şi carbonat de sodiu, prin filtrare, tratare cu acid sulfuric, evaporare în vid', — pînă cînd acidul rămîne cu concentraţia de 32° B£,— şi concentrare Ia 50°Be, printr-un cilindru de cupru rotativ, încălzit în interior cu abur. E un material solid, negru ca smoala, plastic, folosit ca tanant şi, în turnătorii de metale, la facerea formelor. 2. Molisol. Geogr., Geol.: Partea superioară a solului îngheţat, din regiunile arctice şi subarctice, care se dezgheaţă în anotimpul scurt de vară şi care curge pe sub stratul de sol îngheţat permanent (pergelisol). Noţiunea e folosită în cercetările morfoclimatice şi criopedologice. 3. Mollier, diagrama Termot. V. Diagrama Mof- I ier. 4. Mollier, tabela Termot.: Tabelă care conţine principalele mărimi de stare termică ale apei şi aburului, saturat sau supraîncălzit, la diferite presiuni, şi anume temperatura aburului saturat, volumul specific al apei, volumul specific şi greutatea specifică ale aburului, entaipia, căldura de vapo-rizaţie totală, etc. 5. Moliit. Mineral.: Sin. Lazulit (v.). e. Mollusca. Paleont., Zool.: încrengătură de nevertebrate cu corpul moale, nesegmentat, şi cu simetrie bilaterală, care poate fi uneori mascată de torsiunea masei viscerale, ( de ex. la Gasteropode). Majoritatea moluştelor sînt acvatice, în special marine, şi respiră prin branhii; toate au un organ de locomoţiune, piciorul, caracteristic, prin formă şi poziţie, fiecărei clase. Corpul moluştelor e protejat, în general, de o cochilie calcaroasă, unicăsau formată din două valve, care se fosilizează şi care reprezintă o răsfrîngere a tegumentului corpului, secretată de mantaua (pallium) care căptuşeşte cochilia şi delimitează cavitatea (cavitatea paleală) în care se găsesc branhiile. Moluştele au o organizaţie superioară, prezentînd un tub digestiv care străbate corpul în lung, un aparat circulator format din inimă şi din vase, organe renale* şi organe de reproducere bine diferenţiate, aparat respirator (branhii şi, rar, plămîni, la formele adaptate la viaţa terestră), şi sistem nervos format din cel puţin trei perechi de ganglioni. Moluştele sînt foarte numeroase şi foarte vechi, avînd o largă răspîndire; sînt cunoscute din Cambrian pînă azi şi din punctul de vedere paleontologic, au dat cele mai numeroase şi mai importante fosile caracteristice. După forma cochiliei, moluştele se clasifică în cinci clase: Amphineura (Amfineurieni), cu corpul nud sau protejat de un test calcaros segmentat; Lamellibranchiata, cu cochilia bivalvă; Gasteropoda, cu cochilia spiralată; Scaphopoda, cu cochilia tubulară, şi Cephalopoda, cu cochilia, cînd există, împărţită în cămăruţe prin pereţi despărţitori (septe). Var. Moluşte. 7. Molfuscoidae. Paleont.: încrengătură de nevertebrate marine, care se apropie, ca dezvoltare, de o parte de Anelide, de alta de Moluşte (v. Mollusca). Toate au comun un organ special, lofoforul, situat în jurul gurii. Cuprinde clasele Brio-zoarelor (v. Bryozoa) şi a Brahiopodelor (v. Brachiopoda). 8. Motan, pl. moloane. Mat. cs.: Bloc de piatră naturală, care are una sau două feţe văzute prelucrate din gros sau fin, feţele laterale cioplite sau lucrate la echer pe o lăţime de 3***7 cm de la marginile feţelor văzute, şi coada cel puţin egală cu înălţimea feţei văzute — şi care e folosit la executarea unor tipuri de zidării. Faţa văzută poate fi şpiţuită din gros, şpiţuită fin, buciardată, raşchetată, frecată, etc. pe toată suprafaţa, cu chenar sau cu panglică, ori în bosaje. Dimen- siunile moloanelor pot varia astfel: lungimea 0,20***0,70 m ; înălţimea 0,12*‘*0,30 m; coada (dimensiunea perpendiculară pe faţa văzută) 0,12--*0,40 m. Ele trebuie alese astfel, încît după cioplire blocurile să aibă greutăţi cari să permită manipularea lor de un singur lucrător. Din punctul de vedere al raportului dintre dimensiuni şi al folosirii, se deosebesc: moloane obişnuite (sau cu coadă Moloane regulate. A) molon obişnuit (cu coadă scurta); 8) molon-butisă (cu coadă lungă); o) fîşie lucrată la echer; b) faţa văzută; c) coadă; h) înălţimea feţei văzute; /) lungimea feţei văzute. scurtă), cari au o singură faţă văzută (v. fig. A); moloane-bu-tisâ (sau cu coadă lungă), cu o singură faţă văzută (v. fig. B), cari au coada egală cel puţin cu dublul înălţimii feţei văzute, şi cari servesc la ţeserea zidăriilor foarte groase, pentru a permite alternarea rosturilor verticale din interiorul zidăriei; moloane-curmezişuri, cu două feţe văzute, deci cu coada egală cu grosimea zidului, folosite pentru ţeserea zidăriilor a căror grosime nu depăşeşte dimensiunile maxime admise pentru coada molonului; moloane de colţ, cu două feţe văzute, cari fac între ele un unghi diedru de 90° cu muchia în afară, şi cari sînt folosite la executarea colţurilor ieşite ale zidăriilor, Din punctul de vedere al modului de prelucrare, se deosebesc: moloane brute, cari au faţa văzută cioplită din gros, în carieră, numai cu ciocanul; moloane cu feţele îndreptate, cari sînt cioplite din gros pentru ca faţa văzută să rezulte de formă regulată, Iar feţele laterale, cu denivelări pînă la 1 cm; moloane regulate (sau lucrate), cari au faţa văzută de formă dreptunghiulară, muchiile drepte şi vii, iar cele patru feţe laterale, lucrate la echer pe lăţimea de 3---7 cm de la margini; moloane poligonale regulate, a căror faţă văzută e un poligon regulat convex; moloane poligonale neregulate, a căror faţă e un poligon neregulat convex, s. Mol ova ta, tutun Ind. alim. V. sub Tutun. 10. Moloz. Cs. : Material alcătuit din bucăţi mici şi din praf de cărămidă şi de mortar întărit, rezultat din dărîmarea unei zidării sau din deşeurile provenite de la executarea unei zidării. Poate fi folosit la executarea umpluturilor izolante la planşee sau sub pardoselile aşezate pe grinzişoare; praful fin, separat prin cernere, poate fi folosit la prepararea unor betoane şi mortare. 11. Molt, nisipuri de Stratigr.: Nisipuri acvitaniene cu Tympanotonus submargaritaceum, asociate cu marne pestriţe, în basinul extraalpin al Vieneî. 12. Molton. Ind. text.: Ţesătură obţinută prin ţesere din fire de lînă groasă, însă foarte uşoară şi moale, care e piuată uşor, apoi scămoşată foarte mult pe o parte sau pe ambele părţi. Se obţine şi din fire de bumbac, de asemenea scămo-şate, în care caz se numeşte molton de bumbac. Se fabrică în lăţimi de 70 sau de 140 cm şi 81 cm, legătura diagonal 2/2, vopsit cu coloranţi direcţi sau de sulf. Se întrebuinţează la dubluri de paltoane, demiuri, haine, cum şi la confecţionarea halatelor pentru casă, a halatelor pentru spital, a îmbrăcămintei pentru copii, etc, Moltopren Moment al buclei de curent în poligrafie se foloseşte ca îmbrăcăminte a valurilor de umezire de la maşinile de tipar offset şi litografice Calitatea respectivă de molton se numeşte molton offset şi are lăţimea de 140—146 cm, urzeala fiind de vigonie (v.). 1. Moltopren. Ind. chim.: Spumă de poliuretani (v. Mase plastice rezultate din reacţia de poliadiţie, sub Masă plastică). 2. Moluşte, sing. moluscă. Paleont., Zool. V. Mollusca. 3. Molysit. Mineral.: FeCI3. Clorură de fier naturală care se depune, prin sublimare, din gazele emanate din vulcanul Vezuviu. Cristalizează în sistemul exagonal, formînd incrustaţii sau pete de culoare galbenă pînă la brună. 4. Momeala, pl. momeli. 1. Pisc.: Produs natural sau artificial, fi&at într-un cîrlig sau pe care se fixează cîrligul, folosit pentru ademenirea (momirea) peştelui. în pescuitul static, la speciile paşnice se folosesc momeli naturale, iar în pescuitul lansat, şi anume ia răpitori, se foiosesc în speciai momeii artificiale şi numai uneori momeli naturale. Momelile naturale, vegetale sau animale, cuprind produse cari fac parte din alimentaţia obişnuită a peştelui (plante şi animale de apă), produse cari constituie hrana întîm-plătoare (fructe, insecte aeriene, viermi şi insecte terestre, resturi de sînge sau alimentare cari cad sau sînt deversate accidental în apă) şi produse pregătite de pescar (porumb, mazăre, cartofi, mămăligă, pîine, paste alimentare, brînză, etc.). Rezultatele obţinute prin folosirea lor variază de la un anotimp la altul, în funcţiune de ape şi de specia de peşte. Momelile artificiale diferă ca formă, deose-bindu-se muşte artificiale şi năluci. Muşte/e artificiale sînt imitaţii ale unor insecte (larve, nimfe, adulţi), confecţionate din diferite materiale adecvate (aţă, mătase, lînă, păr, pene) şi sînt folosite la momirea anumitor răpitori, şi anume lostriţă, păstrăv, lipan, clean, avat. Dintre formele cele mai uzuale fac parte: larvele şi nimfele, musca cu un singur puf, musca cu fibre lungi, musca cu corp gros, păros, şi musca cu o singură aripă. Nălucile atrag peştele prin aparenţa şi mişcările asemănătoare celor ale unei prăzi vii uşor de prins. Dintre tipurile cele mai uzuale fac parte: lingura, care e o paletă metalică de diferite forme asemănătoare unei linguri, cu lungimi variind între 15 şi 50 mm, cari, trase prin apă, produc anumite vibraţii, pulsaţii sau ondulaţii; d e v o n u I, care e o imitaţie de peştişor, metalic, de cauciuc, de lemn sau de mase plastice, cu corpul rotund sau plat, şi care se roteşte în jurul axului său, avînd în apă o mişcare rectilinie; peştişorul î n o t ă t o r, care e o imitaţie, din aceleaşi materiale, a unor peştişori-pradă, cari, traşi prin apă, datorită formei sau cu ajutorul unei palete, au un impuls neregulat foarte puternic. s. Momeala. 2. Agr.: Mijloc de protecţie a plantelor, folosit la combaterea dăunători lor, constituit dintr-un produs alimentar (boabe de cereale, bucăţi de pîine, bucăţi de carne, aluat de făină, legume, etc.) îmbibat cu o substanţă toxică lichidă sau amestecat cu o substanţă toxică pulverulentă. Momeala se aşază pe locurile frecventate de dăunători şi pe lîngă cuiburile acestora. Ea provoacă moartea dăunătorului, în cazul cînd cantitatea de substanţă toxică ingerată de acesta corespunde dozei letale pentru specia respectivă. Se întrebuinţează la combaterea rozătoarelor şi a altor mamifere dăunătoare, a păsărilor şi a insectelor (dăunătoare). Sin. Momeală toxică. 6. Moment, pl. momente. 1. C/c. pr.: Fiind dată o structură X(xk, p£) cu n elemente x%, şi n mase pnumărul M^HpfeXfe e momentul de rangul r al structurii. Dacă F(x) e funcţiunea de repartiţie în \_a, b], egală cu suma maselor Sb xrd F(x), unde integrala a e luată în sensul lui Stieltjes. Funcţiunea caracteristică f(x), care are pe F(x) ca funcţiune de repartiţie în [a, b], e dată de nb 03 M ir /(*)= C dF(x) = —ţţ- tr. Dacă M0, Mv • • •, Mn , • • • sînt a Q momentele unei structuri finite cu k valori, rezultă: Ax>0, A2>0, —,A^>0, A^j^ssO,"- unde A^ e determinantul Mo....... ...... Condiţiile sînt necesare şi suficiente pentru existenţa structurii. Dacă inegalităţile precedente au loc oricare ar fi k, ele reprezintă condiţiile necesare şi suficiente pentru ca M0, Mlt ••• să fie momentele unei structuri. Se poate construi totdeauna o structură care să aibă primele 2h momente date, M0, şi numai una singură. ?. Moment. 2. Fiz.: „Punctul" continuumului timp, servind la indicarea poziţiei în timp a evenimentelor (reale sau fictive). Exemple: Momentul în care se produce emisiunea unei raze de lumină (poziţia în timp a unui eveniment real); momentul iniţial, de la care se contează timpul (poziţia în timp a unui eveniment fictiv). 8. Moment. 3. Fiz., Mec.: Mărime vectorială sau ten-sorială (sau componentă scalară a unei astfel de mărimi) ■— caracterizînd localizarea sau repartiţia spaţială a unei alte mărimi date, scalare sau vectoriale (masă, forţă, impuls, sarcină electrică, etc.) — definită prin produse dintre valorile acestei mărimi şi una sau mai multe distanţe (sau raze vec-toare) în raport cu un anumit referenţial. Momentele pot fi de diferite ordine, ordinul momentului fiind egal cu puterea (sau cu suma puterilor) la care intervine distanţa în expresia lui. Exemple de momente de ordinul întîi sînt momentul unui vector (şi, în particular, al unei forţe), momentul static, momentul cinetic, momentul dipolar, etc. Exemple de momente de ordinul al doilea sînt momentul de inerţie, momentul cuadripolar, etc. 9. ~ admisibil. Rez. mat.: Momentul corespunzător secţiunii celei mai solicitate a unui element de construcţie solicitat în domeniul elastic, în ipoteza că tensiunea maximă din secţiunea respectivă atinge valoarea sa admisibilă. în problemele de dimensionare se cere ca momentul maxim să nu depăşească valoarea sa admisibilă. In cazul unui calcul la starea limită de rupere, în care se ţine seamă de proprietăţile plastice ale materialului, momentul admisibil e raportul dintre momentul limită într-o secţiune şi un coeficient de siguranţă. io. ~ al buclei de curent. Elt., Fiz.: Mărime vectoriali de stare a unei mici bucle de curent, definită de produsul dintre vectorul arie A. al conturului buclei, curentul i al buclei şi constanta universală Yo: m — y0 iA. Sin. Moment amperian al buclei-de curent. V, sub Dipo magnetic 1. Moment âl uftei forţe în raport cu o axă 190 Moment ai unui cuplu de forţe i. ~ a! unei forţe în raport cu o axa. Mec.; Mărimea scalară reprezentînd proiecţia pe axa dată A a momentului forţei date F în raport cu un punct oarecare O de pe axă: Ma=|Mo(F)!-c°scc, unde Mq{F) e momentul forţei F in raport cu punctul O, iar oc'e unghiul format de vectorul Mq (F) cu direcţia pozitivă a axei A, adică cu versorul u al acesteia (v. fig. /). Se mai poate scrie şi: M^= |r x F\u, momentul forţei Fîn raport cu axa A reprezentînd produsul scalar dintre momentul forţei F în raport cu un punct O de pe această axă şi versorul acesteia. /. Momentul unei forţe în raport cu o axă. F) forţa considerată; A) axa în raport cu care se consideră momentul ; O) un punct oarecare pe axa A; r) vectorul de poziţie al punctului A, originea forţei F; Mq (F) momentul forţei Fîn raport cu punctul O; M^) momentul forţei F în raport cu axa A; u) versorul axei A; a) unghiul dintre Mq(F) şi versorul u. //.Momentul unei forţe în raport cu o axă. F) forţa considerată; A) axa în raport cu care se considera momentul; P) plan perpendicular pe axa A; O) punctul de intersecţiune a axei A cu planul P; Fj) proiecţia forţei F pe planul P; rx) vectorul de poziţie al punctului a, proiecţia punctului A pe planul P; mo- mentul forţei F în raport cu axa A. Momentul unei forţe în raport cu o axă e un scalar pozi- TC TT tiv sau negativ, după cum a < - sau ~< oc el nu se schimbă cînd forţa alunecă pe suportul ei şi nu depinde de alegerea punctului O pe axa A. Momentul unei forţe F în raport cu o axă A e nul cînd forţa şi axa sînt coplanare (forţa e paralelă cu axa, întîlneşte axa sau coincide cu axa). Momentul unei forţeFîn raport cu o axă Ase mai defineşte şi ca mărimea scalară a momentului proiecţiei forţei pe un plan P perpendicular pe axă, luat în raport cu punctul O, în care axa dată înţeapă planul P (v. fig. //): undeFx e proiecţia forţei F pe planul P. 2. ~ al unei forţe în raport cu un plan. Mec.; Produsul forţei prin distanţa punctului ei de aplicaţie tată de acest plan. ^ ~ al unei forţe în raport cu un punct. Mec.; Vectorul Mo[F), legat de un punct O, reprezentînd produsul vectorial dintre vectorul de poziţie r = OA al punctului de aplicaţie A a! forţei Fîn raport cu punctul O şi forţaF; Mq^F^ e deci momentul vectorului F în raport cu punctul O (v. fig.; v. şî Moment al unui vector în raport cu un punct). în calculul vectorial, momentul unei forţe în raport cu un punct reprezintă un bivector legat de acel punct, fiind modelul fizic al bivectorului legat. Momentul unei forţe în raport cu un punct nu se schimbă, cînd forţa alunecă pe suportul ei, şi e nul cînd punctul se găseşte pe direcţia forţei. Considerînd un triedru triortogonal Oxjz cu originea în punctul O şi notînd ; r=xi-\- yj-\-%k F=XÎ+Yj+Zk, unde x,y,%, X,Y,Z sînt proiecţiile pe axele triedrului ale vectorului de pozi- Momentul unei forţe ţie r, respectiv ale forţei F, se poate în raport cu un punct. Scrie: F) forţa considerată Mn=Mj+MJ+M k, av!nd ca SUDOrt Qxa u x v * A(7)î O) punctul în q raport cu care se considera momentul; Mx=yZ — %Y, My^?X-xZ, M —xY — yX, r ' proiecţi i le Mx, My,M^ ale vectorului Mt pe axele triedrului avînd expresiil cari reprezintă momentele forţei F raport cu axele Ox, Oy, O Momentul Mn are modulul: r) vectorul de poziţie al punctului A, originea forţei F; Mq(F) momentul forţei F în raport cu punctul 0; n x F M ’ ^ M ’ “ 1 M cari satisfac relaţia de legătură a cosinusurilor directoare: cos2 a + cos2 [3 + cos2 y = 1. * Considerînd un alt punct Ov care nu se găseşte pe o paralelă dusă prin O la direcţia forţei F, se obţine: M0i(Fj-M0 + C\OxF. 4. ~ al unui cuplu de forţe. Mec.; Suma momentelor celor două forţe ale cuplului în raport cu un punct oarecare O din spaţiu, egală cu momentul uneia dintre forţele cuplului în raport cu originea celeilalte for- ţe (v. fig.)j_ ___ _ M=AA± x F. Momentul unui cuplu de forţe e un vector liber, constant în mărime, direcţie şi sens, direcţia lui fiind perpendiculară pe planul cuplului (planul forţelor F şi —F B cari formează cuplul), avînd orientarea normalei pozitive a ele- Momentul unur cup,u de_forţe mentului plan şi modulul egal cu F,~~cup,u deforîe«' M) mo-aria paralelogramului sau cu mentul cuplului; d) braţul de \M\=Fd, pîrghie al cuplului. unde d—AA-L sin oc reprezintă distanţa dintre forţele cuplului numită braţul de plrghie al cuplului, " ‘ ; Moment al unuî vector în raport cu un punct 191 Moment cinetic .în calculul vectorial, momentul cuplului e un bivector liber, cuplul fiind modelul fizic al bivectorului liber. : Vectorul M caracterizează complet un cuplu de forţe. Cuplurile cari au acelaşi moment M sînt echivalente. Datorită acestei proprietăţi: un cuplu poate fi trănslatat şi rotit oricum în planul lui; un cuplu poate fi deplasat în orice plan paralel cu planul lui; un cuplu (F, —F), avînd braţul de pîrghie d, poate fi înlocuit cu orice alt cuplu (Fr — Fx) cu braţul de pîrghie dv cu condiţia F^=F1^1. Suma mai multor cupluri situate în acelaşi plan sau în plane diferite e un cuplu al cărui moment e egal cu suma vectorială a momentelor cuplurilor date: ^ n __ M=M1+Mi+ • • • +AT„= . /=1 undeMv Mv'"Mn sînt momentele cuplurilor date, iar M e momentul cuplului rezultant. Dacă M=0, sistemul de cupluri se echilibrează, i. ~ al unuî vector în raport cu un punct. Mec.: Vectorul Mo, care reprezintă produsul vectorial dintre vectorul de poziţie r—OA al originii A a unui vector v (în raport cu un-punct O) şj dintre vectorul v tv. fig.): __ Mq=v x v. Uneori, momentul vectorului v în raport cu punctul O se notează şi Mq\v). Pentru ca momentul unui vector v să aibă o valoare bine determinată trebuie ca vectorul v să fie un vector legat sau un vector alunecător, dar nu un vector liber. Momentul în raport cu un punct O al unui vector v are următoarele caracteristici: punct de aplicaţie în O, direcţia A perpendiculară în O - pe planul determinat de vectorii r şi v, sensul dat de produsul vectorial r x v, iar va- (Sarea egală cu aria paralelogra- d) distanţQ de |Q pgnctu| 0 |Q mului construit pe vectorii r şi V direcţia vectorului y; a) unea laturi: ghiul vectorilor r şi v. |Mq | = |r|*|y j sin a , unde a e unghiul dintre vectorii r şi v, sau M.Q~vd, unde d e distanţa de la punctuj O la direcţia vectorului v. Momentul Mq e nul, pentru r şi v diferiţi de zero, .cînd a=0 sau cc — 7r, adică vectorii r şi v au aceeaşi direcţie. - Dacă variază poziţia punctului O, fără a se deplasa paralel cu p, variază şi momentul vectorului v în raport cu O. Proiecţia ortogonală a momentului Mq pe o axă care trece prin punctul O se numeşte momentul vectorului v în raport cu această axă şi e independentă de poziţia punctului O pe ea. 2- ~ antagonist. Mec. V. Cuplu antagonist. 3- ~ cinetic. Mec. ; Mărime defininită de produsul vectorial dintre raza vectoare r în raport cu un punct O fix, în raport cu un referenţial inerţial, a unui punct material A de masă m şi impulsul mecanic p—mv al acestui punct: M—r x (w p), unde v = r e viteza lui A, adică momentul impulsului punctului material în raport cu punctul O (v. fig.). Vectorul sau simplul) are originea în punctul O şi e perpendicular pe planul determinat de vectorii r şi p. Proiecţiile momentului cinetic pe axele unui triedru triorto-gonal Oxyţ cu originea în O sînt: vf £-*£)■ , * { dt J dtj şi reprezintă momentele cinetice în raport cu cele trei axe. 1 _ - Pentru O fix, produsul - rxp=Q e viteza areolară ?ideci: 1=2 *n. Pentru un sistem A de n puncte materiale A. (i — 1, 2,•••,/?), momentul său cineticîn raport cu un punct O fix într-un sistem de referinţă inerţial e suma vectorială a momentelor cinetice k. ale punctelor sistemului, în raport cu punctul O: K-Ko- E *,-=■ YJix W ■ /=1 #=1 Vectorii p=s^p., impulsul total al sistemului de puncte materiale şi K pot fi consideraţi elementele torsorului de reducere în O ale tuturor impulsurilor £.=m.p. ale sistemului în mişcare: t tyMP.xj- Momentul cinetic capătă diferite expresii în mişcarea corpurilor cu legături. în cazul solidului rigid avînd o mişcare de translaţie cu viteza p—Vq , unde G e centrul de greutate (a! maselor), momentul său cinetic în raport cu punctul G e nul: r X {m v)~(2 mr) x^= 0, deoarece vectorii de poziţie r au originea chiar în centrul maselor şi deci 2\mr=MrG=0. Pentru un solid cu mişcare de rotaţie de viteză unghiulară co în jurul unei axe A, momentul cinetic într-un punct oarecare O de pe axa A are expresia: x?n(o) xr)='£im [r2 w —(cor)r ] . Dacă se consideră un sistem de axe triortogonale oarecare Oxyţ, rezultă: K=KXT+K j+K k, unde / * ^x ~ Jx Jxy ^ y Jx% ’ ~^y’^yx^x' : - ■ = Momentul unui vector în raport cu un punct, v) vectorul considerat; O) punctul în raport cu care se consideră momentul; r) vectorul de poziţie al punctului A, originea lui v; Mq) momentul vectorului v în raport cu punctul O; Moment cinetic. A) punct material de mas5m; r) vectorul de poziţie al punctului A în raport cu punctul fix O; p) impulsul mecanic al punctului A; v) viteza punctului A; k) momentul cinetic al punctului A în raport cu punctul O. Moment cinetîc 192 Moment cinetic unde Jj‘Jz Jxj-lx'Jqt sînt momentele de inerţie axiale, respectiv momentele de inerţie centrifuge ale solidului în raport cu sistemul de axe Oxy%, iar co^, co^, sînt proiecţiile pe aceleaşi axe ale vectorului co. Dacă axa de rotaţie A e fixă, considerînd-o ca axă 0% a triedrului Oxyz solidar cu solidul, iar vectorul co dirijat după 0^, se obţine: iar iC = Dacă solidul e un corp de revoluţie, axa de rotaţie e axă de simetrie, pe care alegînd-o ca axă 0% a triedrului Oxyz, solidar cu solidul, co=co =0, w L =/ = L=0, x y Z xy J yz J x? ■Kx-Kj-O. Kz=Jzco, iar_ Dacă solidul are un punct fix O şi se aleg ca axe de coordonate Oxyz axele principale de inerţie ale solidului corespunzătoare punctului O, momentele de inerţie centrifuge sînt nule: Jxy ~~ JJ%x = 0, iar *,=/,*,• KZ=JZ«Z şi > +JyWj + J^k. Se poate proiecta expresia vectorială (1) pe un plan fix sau pe o axă fixă; proiectînd-o pe axele unui triedru triorto-gonal Oxyz, se obţin: d r ( _d/l d dx dz\ (2) ăt d_ d r d_ d/ f YdF~Zc f dx d^ H4'-^)]= = jyZ-ZY = Mx = ZX-xZ = MJ , = xY—jX — M , unde x,y,z sînt coordonatele punctului material, X,Y,Z sînt proiecţiile forţei F, iarM , M , M sînt proiecţiile momen- y - z - - tului M pe axele Oxy%. -Dacă forţa F întîlneşte o axă A, considerată* ca axă 0%, atunci M^—0 şi d y âx (3) dt = C , în cazul unui solid avînd o mişcare generală, se descompune această mişcare într-o translaţie cu viteza Vq a centrulu* maselor corpului G şi o mişcare de rotaţie în jurul axei instantanee trecînd prin G, cu viteza unghiulară co, iar momentul impulsului în G are expresia: ^=/l°V +Jz(X>jrJ +13™^’ în care 7i./2,/3 sînt momentele principale de inerţie ale solidului (în raport cu axele principale Gx, Gy, G%), iar co^, co^, co^ sînt proiecţiile pe aceste axe ale vitezei unghjulare co. O proprietate importantă a momentului cinetic al unui sistem de puncte materiale în raport cu centrul maselor G consistă în faptul că Kq e acelaşi, calculat atît în mişcarea absolută a sistemului, cît şi în mişcarea relativă a sistemului în raport cu G. Conceptul de moment cinetic se poate defini în aceiaşi fel şi pentru sistemele fizice cari nu se supun legilor generale ale Mecanicii macroscopice, de exemplu pentru impulsul electromagnetic sau pentru impulsul particulelor.elementare de materie. Sin. Momentul impulsului. Studiul variaţiei momentului cinetic constituie teorema momentului cinetic. “ ~ Teorema momentului cinetic se enunţă astfel: în orice moment din timpul mişcării, variaţia în unitatea de timp a momentului cinetic în raport cu un punct O, fix într-un sistem de referinţă inerţial, al unui sistem compus din unu sau din mai multe puncte materiale, e egală ctrsuma momentelor tuturor forţelor exterioare cari acţionează asupra sistemului, în raport cu acelaşi punct O. în cazul unui punct material de masă m şi viteză v, a cărui poziţie e determinată prin vectorul de poziţie r faţă de O şi asupra căruia acţionează forţa F, teorema se exprimă prin (1) K=M, unde K — rX (mp) e momentul impulsului p~mv, iarM — rXF e momentul forţei F, ambele considerate în raport cu punctul fix O, - - - . unde Ce o constantă. Expresia (3), care e o integrală primă a mişcării, se numeşte integrala momentului cinetic. Dacă forţa F trece prin punctul fix O, se obţine M=*0 şi deci Mx—adică K—C, unde Ce o constantă vectorială; ecuaţiile (2) dau trei integrale prime ale mişcării d* dy = Ci (4) dx dz Z ~T~-~X-— = d/ dt d y dx Xdt~Jăt= !s iar traiectoria punctului material se găseşte în planul C1x+C2y-\-Csz,—0 < care trece prin origine. Integralele prime (3) şi (4) exprimă teorema conservării momentului cinetic: în raport cu o axă (3) şi în raport cu punctul O (4). în cazul unui sistem A de // puncte materiale A. (i = = 1,2,— , n) cu viteze a căror poziţie e determinată prin vectorii ri , fiind acţionate de forţele exterioare F., teorema momentului cinetic se exprimă tot prin formula (1), în care __ ’ _ n _ K e momentul impulsului sistemului iarM e ,=1 i 1 1 _ momentul rezultant al tuturor forţelor exterioare M~ n , _ __ — S ri x -f7/ • at't K cît şi M fiind considerate în raport cu acelaşi punct fix O. Ca şi în cazul punctului material, prin proiecţie pe axe, se obţin: (5) Moment cuadripolar 193 Moment de răsucire cari exprimă că variaţia momentană în unitatea de timp a momentului cinetic în raport cu o axă e egală cu suma momentelor în raport cu aceeaşi axă a tuturor forţelor exterioare cari acţionează asupra sistemului. Dacă sistemul de puncte materiale se găseşte într~un plan, considerat ca plan xOj, avem KX=K^—0, ^=^=0, momentul cinetic K e perpendicular la planul considerat şi se obţine : Ca şi în cazul punctului material, dacă suma momentelor forţelor exterioare faţă de o axă f:xă e nulă, se obţine o integrală primă a mişcării, iar dacă rezultanta F trece prin punctul fix O, se obţin trei integrale prime ale mişcării (integralele momentului cinetic). Dacă rezultanta F a forţelor exterioare e nulă, sau dacă nu există forţe exterioare, proiecţiile momentului cinetic dat de ecuaţiile (5) reprezintă trei constante, oricare ar fi originea aleasă pentru axele de coordonate. Proprietatea momentului cinetic, exprimată prin integrala K—C, se numeşte teorema conservării momentului cinetic al sistemului. Această teoremă e o consecinţă a teoremei impulsului mecanic şi a principiului acţiunii şi reacţiunii aplicat forţelor interioare. Punctul fix O din enunţul acestei teoreme poate fi înlocuit cu centrul de greutate al sistemului, chiar dacă acesta e mobil. Teorema momentului cinetic poate fi considerată drept a doua parte a teoremei torsorului, a cărei primă parte e teorema impulsului mecanic (v. Impulsului, teorema mecanic). Uneori e numit şi a doua teoremă a impulsului mecanic şi, împreună cu prima (v. Impulsului, teorema — mecanic), formează teoremele impulsului mecanic. Sin. Teorema momentului impui sului,Teorema momentului cantităţii de mişcare. i- ~ cuadripolar. Fiz., Elt.: Mărime tensorială a unui sistem de n particule de raze vectoare ry (j= 1, 2, n) faţă de un punct O interior sistemului (adică situat în sfera de rază a, minimă, care cuprinde toate punctele sistemului), definită de relaţia: — 1 n în care ţz. sînt mărimi scalare de stare ale particulelor j (de ex. sarcini electrice) egale cu divergenţele de punct ale unui cîmp de vectori (de ex. cîmpul electric) asociat sistemului de particule. Mărimea ry; ry e tensorul simetric de ordinul al doilea de componente Xy, ^y^y- care asociază orientărilor de versori uv vectorii rj(rjuv). ^Momentul cuadripolar constituie o caracteristică intrinsecă a sistemului de particule, dacă acesta se restrînge asupra punctului 0(a->0) astfel, încît lim (2= finit 0 , a-¥ 0 sau dacă, fără această trecere la limită, momentul dipolar n (v.) al sistemului e nul, iar ^y = 0. î y=i ln celelalte cazuri, momentul cuadripolar depinde de alegerea punctului O. V. şî Cuadripol electric. 2. ^ de dipol. Elt., Fiz.: Mărime vectorială de stare a unui dipol, definită de produsul dintre modulul sarcinii (electrice, „magnetice", etc.) şi vectorul de poziţie relativ al punctului cu sarcină pozitivă faţă de punctul cu sarcină negativă. V. sub Dipol 2, Dipol electric 1, Dipol magnetic 2. 3. ~ de echilibrare. Mec.: Moment care trebuie introdus pentru a echilibra rezultanta momentelor forţelor cari acţionează asupra unui nod al unui cadru, fiind egal şi de sens contrar acestui moment rezultant. 4. ~ de frecare. Mec. V. Cuplu de frecare. 5. ~ de inerţie. Mec. V. Inerţie, moment de — 1. 6. ~ de inerţie sectorial. Rez. mat. V. Sectorial, moment de inerţie ~ de încovoiere-răsucire. Rez. mat.: Momentul tuturor forţelor tangenţiale din secţiunea transversală a unei bare cu pereţi subţiri, luat în raport cu centrul de încovoiere-răsucire M T/d», unde t e grosimea secţiunii transversale de arie A, re tensiunea tangenţială, îndreptată de-a lungul liniei mediane a acestei secţiuni, iar co e aria sectorială principală (v. şî sub Grindă cu pereţi subţiri). Momentul de încovoiere-răsucire e derivata în raport cu ordonata de-a lungul axei barei a bimomentuiui de încovoiere-răsucire din secţiunea respectivă (v. şî Bimoment de încovoiere-răsucire) ^ dB ' “~dx si e dat de expresia: în care EQ emodulul de elasticitate generalizat, Ie momentu I de inerţie sectorial (v. sub Sectorial, moment de inerţie ~), iar 0 e unghiul de răsucire. Momentul de încovoiere-răsucire M are fată de bimo- CO ' mentul de încovoiere-răsucire B acelaşi rol pe care-l are forţa tăietoare faţă de momentul încovoietor în cazul încovoierii unei bare drepte obişnuite. Dacă se neglijează rigiditatea la răsucire a barei cu pereţi subţiri, M are faţă de intensitatea mf(x) a momentului de răsucire, distribuit de-a lungul axei Ox, acelaşi rol pe care-l are forţa tăietoare faţă de intensitatea sarcinii normale la bara dreaptă în secţiunea respectivă. în acest caz se pot folosi cu rezultate bune toate metodele de calcul ale staticii construcţiilor pentru bara dreaptă. 7. ~ de râsturnare. Tehn., Mec.: Suma momentelor forţelor (în special a greutăţilor) cari acţionează asupra unui solid sau asupra unui sistem tehnic solid, în raport cu muchia lui de răsturnare, în ipoteza că momentu! tinde să răstoarne solidul, respectiv sistemul tehnic, în jurul acelei muchii. 8. ~ de răsucire. Rez. mat.: Efort pe secţiunea transversală a unei bare sau pe secţiunea unei plăci, reprezentînd componenta, după tangenta la axa barei sau cuprinsă în planul tangent la suprafaţa mediană a plăcii, a vectorului moment rezultant al forţelor interioare în secţiunea respectivă. La barele drepte sau curbe, momentul de răsucire într-o secţiune transversală e componenta după tangenta la axa barei a momentului tuturor sarcinilor exterioare din dreapta sau din stînga secţiunii; luat în raport cu centrul de greutate al acestei secţiuni. Momentul încovoietor e legat de celelalte eforturi pe secţiune prin anumite ecuaţii cu derivate parţiale (v. sub Bară 3). în cazul plăcilor plane sau curbe, momentul încovoietor e o mărime cu variaţie tensorială în jurul unui punct, funcţiune de planul normal la suprafaţa mediană care trece prin acel punct şi pe care acţionează momentul respectiv (v. şî sub Placă plană, şi Placă curbă). Sin. Moment de torsiune. 13 Moment de stabilitate 194 Moment static 1. ~ de stabilitate. Mec.: Produsul dintre greutatea unui corp rezemat cu o suprafaţă plană pe un plan orizontal, şi distanţa dintre verticala centrului lui de greutate şi latura bazei care e cea mai apropiată de aceasta, sau muchia lui de răsturnare, în ipoteza că asupra corpului acţionează un moment de răsturnare în raport cu această muchie. Suma momentelor forţelor exterioare, altele decît greutatea -corpului, în raport cu latura respectivă a bazei lui, poate varia de la zero pînă la o valoare egală şi contrară momentului de stabilitate, fără ca echilibrul corpului să înceteze de a exista. 2. ^ de torsiune. Rez. mat. V. Moment de răsucire. 3. /-v/ dipolar. Fiz., Elt.: Mărime vectorială a unui sistem de n particule de raze vectoare rj(j— 1, 2, , n) faţă de un punct O interior sistemului (adică situat în sfera de rază a, minimă, care conţine toate punctele acestuia), definită de relaţia: n vv /~1 în care \ij sînt mărimi scalare de stare ale particulelor j (de ex. sarcini electrice) — unele pozitive şi altele negative — egale cu divergenţele de punct ale unui cîmp de vectori (de ex. cîmpul electric) asociat sistemului de particule. Dacă n—2 şi ;u2~—sistemul de particule constituie un dipol, iar momentul lui dipolar e momentul dipolului. Momentul dipolar constituie o caracteristică intrinsecă a sistemului de particule, dacă acesta se strînge către punctul O (a->0), astfel încît lim ^>=finit 3= 0 a-t 0 sau dacă, fără această trecere la limită, e satisfăcută con-n diţia£pi.—0. Jn alte cazuri, momentul dipolar depinde de /=1 J alegerea punctului O. V. şî Dipol 2, Dipol electric 1. Sin. (impropriu) Dipol moment. 4. ~ încovoietor. Rez. mat.: Efort pe secţiunea transversală a unei bare sau pe secţiunea unei plăci, reprezentînd componenta normală pe axa barei sau pe suprafaţa mediană a plăcii, a vectorului moment rezultant al forţelor interioare în secţiunea respectivă. La barele curbe, momentul încovoietor într-o secţiune transversală e egal cu componenta normală la axa barei a momentului tuturor sarcinilor exterioare din dreapta sau din stînga secţiunii, luat în raport cu centrul de greutate al acestei secţiuni. în mod convenţional, momentul încovoietor se consideră pozitiv, în cazul unei bare drepte, dacă încovoaie bara în jos, iar în cazul unei bare curbe, dacă micşorează curbura acestei bare. Momentul încovoietor e legat de celelalte eforturi pe secţiune prin anumite ecuaţii cu derivate parţiale (v. sub Bară 3). în cazul plăcilor plane sau curbe, momentul încovoietor e o mărime c-u variaţie tensorială în jurul unui punct, funcţiune de planul normal la suprafaţa mediană care trece prin acel punct şi pe care acţionează momentul respectiv. Acest efort e legat de celelalte eforturi pe secţiune prin anumite ecuaţii cu derivate parţiale (v. şî sub Placă plană, şi Placă curbă). Semnul său e determinat printr-o convenţie analogă celei din cazul barelor. Sin. Moment de încovoiere. 5. ~ limita. Rez. mat.: Momentul încovoietor sau de răsucire care apare într-o secţiune transversală a unei bare sau a unej plăci, în cazul în care aceasta devine în întregime plastică. în cazul unei bare, în secţiunea respectivă apare o articulaţie plastică, iar în cazul unei plăci, o linie de articulaţii plastice. De exemplu, în căzui încovoierii simple a barei drepte, pentru un material perfect plastic (fără consolidare), momentul limită e dat de: unde as e tensiunea la limita de elasticitate, iar Wpţ e un modul de rezistenţă plastic, egal cu suma momentelor statice ale părţilor întinse şi comprimate faţă de axa neutră. 6. ~ motor. Tehn. V. Cuplu motor. 7. ~ redus. Mş.: Momentul convenţional aplicat elementului de reducere al unei maşini sau al unui mecanism, astfel încît puterea redusă Prej, datorită acestui moment, să fie egală cu puterea dezvoltată de toate forţele exterioare F. şi momentele exterioare M. cari acţionează asupra elementelor mobile ale maşinii sau mecanismului: Mred^ = Pre^'tPri FiPiCOS07+ti i~ 1 /=1 i — 1 unde e viteza unghiulară a elementului de reducere (1); n e numărul de elemente mobile ale maşinii; v. e viteza punctului de aplicaţie a forţei Focare acţionează asupra elementului /; oy. e viteza unghiulară a elementului i; gc. e unghiul dintre p, V v Momentul redus la elementul de reducere al maşinii are expresia: M red /=1 şi e o mărime pozitivă sau negativă, depinzînd atît de poziţia maşinii în timpul ciclului ei cinematic, cît şi de valorile forţelor F. şi momentelor M. în cursul ciclului energetic al maşinii. Momentul redus variază periodic cu unghiul 9 de rotaţie a elementului de reducere, funcţiunea Mre, e adeseori radioactiv. Are indicii de refracţie: » «1,837, **=1,787 şi 1,785. Serveşte ca sursă principală pentru extracţia pămîntu-rilor rare şi a toriului, exploatmdu-se în special din aluviuni, prin spălare. Zăcăminte mai cunoscute sînt pegmatitele cu monazit din ^Madagascar şi aluviunile fiuviatile şi marine din Brazilia. în ţara noastră, monazitul a fost întîlnit în aluviunile din regiunea Ditrău. 1. Monazol. Foto. V. Glicin. 2. Monchichit. Petr.: Rocă eruptivă filoniană, din categoria lamprofirelor, analogă, sub raportul constituţiei chimice, cu camptonitul (v.). Spre deosebire de acesta, prezintă o masă sticloasă bine dezvoltată, cu puţine cristale de pl agio-claz sau fără plagioclaz. 3. Mond, gaz /V, Tehn. V. Gaz Mond. 4. Mondamin. Ind. alim.: Amidon de porumb, folosit ca substanţă de aglutinare (v. Maizena). 5» Monelj metal Metg.V. Metai Monel. e. Monetit. Mineral.: CaH(P04). Fosfat de calciu natural, care se găseşte în guano, sub formă de agregate neregulate, constituite din mici cristale triclinice albe-găibui. Monge, suprafaţa lui Geom. V. sub Suprafaţă. s. Monge-Ampere, ecuaţia Mat. V. Ecuaţie de tip Monge-Ampere, sub Ecuaţie cu derivate parţiale. 9- Mongolo-indianâ, arta Arh., Artâ. V. sub Musul- mană, arta io. Mongolo-timundâ, arta Arh,, Artâ. V. sub Musul- mană, arta ~. u* Moniliozâ. Agr.: Boală a pomilor provocată de ciuperci din genul Sclerotinia (Monilinia). Atacă frunzele, florile, ramurile şi, în special, fructele mărului, cireşului, vişinului, prunului, caisului. Fructele infestate putrezesc şi cad sau se mumifică pe pom. Mijloace de combatere sînt distrugerea fructelor bolnave, stropirea cu zeamă bordeleză sau cujtivarea de soiuri rezistente ia această boală. Sin. Putregaiul brun, Mumifierea fructelor. 12. Monimoiit. Mineral.: (Pb, Fe, Mn)2Sb?07. Antimoniat de plumb, fier şi mangan, natural, cristalizat în sistemul cubic,^ în cristale cu feţe dezvoltate după (100) şi (111). E brun închis pînă la negru sau brun-verde, cu luciu semimetalic pînă la gras. Are duritatea 5---6 şi gr. sp. 5,9---7,2. 13. Monitor, pl. monitoare. 1. Mine, Cs., Fund.: Sin. Hidromonitor (v.). 14. Monitor. 2. Nav. V. sub Navă militară. 15. Monitor. 3. Te/c.: Unitate de control a unei instalaţii de telecomunicaţii, constituind un accesoriu autonom al acesteia, folosit în exploatare. 16. ~ de control. Telc.: Receptor ai imaginilor de televiziune, cu sau fără parte de frecvenţă înaltă şi frecvenţă intermediară, folosit pentru controlul profesional al imaginilor de televiziune, recepţionate printr-o antenăsau printr-un cablu de legătură cu punctul controlat al canalului de transmisiune. Monitoarele permit uneori controlul oscilografic al formei semnalului recepţionat. Sin. (parţial) Receptor de control. 17. ~ de frecvenţa. 1. Telc.: Standard secundar de frecvenţă (v.), care serveşte la controlul continuu al frecvenţei unui emiţător, indicînd abaterea ei de la valoarea alocată. E format dintr-un oscilator cu cuarţ, de mare stabilitate, care funcţionează pe o frecvenţă care diferă cu 1 kHz de cea alocată postului, dintr-un element nelinear, care produce eterodinarea semnalului postului local cu semnalul dat de standardul de frecvenţă, şi dintr-un frecvenţmetru cu citire directă, care măsoară în fiecare moment componenta de joasă frecvenţă rezultată din eterodinare; aceasta are frecvenţa egală cu diferenţa dintre frecvenţele celor două semnale aplicate (deci valoarea 1 kHz, dacă postul îşi păstrează corect frecvenţa, şi, în general, valoarea 1 kHz— A/, unde A/ e deviaţia de frecvenţă a postului supus controlului). îs. /x/de frecvenţa. 2. Te/c. .'Aparat pentru controlul în exploatare al mărimii şi al sensului abaterii frecvenţei unui emiţător faţă de o valoare impusă. Monitoarele de frecvenţă au, de cele mai muite ori, o schemă bloc similară celei din figură, fiind formate dintr-un circuit de amestec, căruia i se aplică semnalul j—I de radiofrecvenţă de la L__Jl emiţător şi un semnal ,--«Jd * de referinţă, generat de f? un oscilator cu cuarţ i— de frecvenţă foarte sta- — bilă, un amplificator de ____________ audiofrecvenţă pentru amplificarea componen- Schema bloc a unui monitor de frecvenţa, tei de joasă frecvenţă O amplificator de radiofrecvenţă (RF) ca- rezultate din amestecul ruia i se aplică semnalul emiţătorului; Celor două semnale de 2) amplificator de radiofrecvenţă căruia» radiofrecvenţă şi un fre- se aplică semnalul oscilatorului cu cuarţ; cvenţmetru CU citire di- 3) oscilator cu cuarţ; 4) etaj de amestec; rectă, CU gradaţia zero 5) amplificator de audiofrecvenţă (AF)| la mijlocul scalei,care in- 6) frecvenţmetru cu citire directă, dică abaterea frecvenţei emiţătorului faţă de frecvenţa etalon a oscilatorului cu cuarţ. Pentru ca frecvenţmetrul cu citire directă să pună în evidenţă şi sensul abaterii frecvenţei, frecvenţa de referinţă se ia puţin diferită de frecvenţa nominală a emiţătorului, •— de exemplu cu 1 kHz, — iar pe scala frecvenţmetrului se notează cu zero punctul corespunzător frecvenţei de 1 kHz. Monitoarele de frecvenţă sînt echipate uneori şi cu dispozitive de semnalizare a depăşirii abaterii de frecvenţă maxime admisibile. ia. ~ de modulaţie. Telc.: Aparat pentru controlul în exploatare al gradului de modulaţie, în cazul semnalelor modulate în amplitudine, şi al deviaţiei de frecvenţă, în cazul semnalelor modulate în frecvenţă, ale emiţătoarelor. Monitoarele de modulaţie pentru semnalele modulate în amplitudine consistă, de cele mai multe ori, din modulo-metre (v.) cu dublă detecţie, completate cu circuite speciale de semnalizare a depăşirii unei anumite valori maxime admisibile a gradului de modulaţie, stabilite în prealabil. Monitoarele de modulaţie sînt combinate, de cele mai multe ori, cu monitoare de frecvenţă (v.) şi, uneori, cu dispozitive Monoacetină 198 Monoclinic, sistem ~ •speciale pentru măsurarea factorului de distorsiuni neiineare ale înfăşurătoarei de modulaţie. Monitoarele de modulaţie pentru semnale modulate în frecvenţă sînt similare unor receptoare supereterodină speciale, cu frecvenţă intermediară joasă (de ordinul sutelor de kilohertzi) şi unui oscilator locai cu cuarţ, de frecvenţă foarte stabilă. Componenta de curent continuu obţinută la ieşirea discriminatorului e proporţională cu deviaţia maximă de frecvenţă a semnalului. De cele mai multe ori, aceste monitoare au dispozitive speciaie, cari permit măsurarea distorsiunilor şi a zgomotului, cum şi abaterea frecvenţei centrale a semnalului de la valoarea corectă. 1. Monoacetinâ.Ch/m.; C3H5f0H)20C2H30. Glicerină mo-noacetată care, în amestec cu doi diacetaţi isomeri ai glice-rinei, dă acetina (v.). Se obţine încălzind glicerina un timp îndelungat, cu acid acetic glacial, anhidridă acetică şi acetat de sodiu anhidru. E întrebuinţată ca solvent pentru uneie materii colorante bazice. 2. Monoaminofosfatide, sing. monoaminofosfatidă. Chim. biol.; Combinaţii lipidice cari se împart în esterofosfatide, cînd conţin în moleculă glicerină, acizi graşi, acid o-fosforic şi o bază azotată, şi în acetal-fosfatide, cînd conţin în moleculă, în locul acidului gras, o aldehidă superioară, legată sub formă acetalică. Din primul grup fac parte lecitinele, cefalinele şi fosfaţidii-serinele, iar din ai doilea, substanţele cunoscute şi sub numirea de plasmalogene. în monoaminofosfatide, raportul P/N = 1. 3. Monoarrtinooxidaze, sing. monoaminooxidază. Chim. biol.: Enzime din grupul transhidrogenazelor, cari catalizează oxidoreducerile şi la cari acceptorul de hidrogen, respectiv de electroni, e oxigenul. Monoaminooxidazeie oxidează monoaminele. 4. Monoamonfosfat. Ind. chim., Agr.: Sin. Fosfat amo-niacal. V. îngrăşămînt complex, sub Îngrăşămînt. 5. Monoaural, sistem de transmisiune Fiz,, Telc.: Sistem de transmisiune a sunetului, în care sunetele captate de unu sau de mai multe microfoane distanţate în spaţiu sînt transmise, printr-un acelaşi canal electroacustic, la unu sau la două receptoare telefonice aplicate pe urechile ascultătorului (v. fig.). în felul acesta nu se poate obţine o audiţie stereofonică. Telefonul şi proteza auditivă sînt exemple de sisteme monoaurale. 6. Monobloc. Tehn.: Calitatea unui organ de maşină de a fi turnat, forjat, laminat, etc. dintr-o singură piesă. 7. Monobloc, pl. monoblocuri. ind. piei.: Ansamblu din două piese de con-fecţiuni de piele îmbinate prin lipire. 8. Monocarpic, Geobot.: Calitatea unor plante de a nu fructifica decît o singură dată, după care mor. Exemplu: Agave americana. 9. Monocinetic. Fiz. V. Monocromatic 3. 10. Monoclinal, pl. monoclinale. Geol.: Sin. Structură monoclinală (v. Monoclinală, structură ~). n. Monoclinală, structura Geol., Geogr.: Structură geologică secundară, specifică regiunilor cu strate înclinate într-un singur sens (v. fig.). Dacă înclinările se menţin cu aceeaşi valoare, structura se numeşte omoclinalâ. Caracteristica principală a structurii monoclinale, —care o deosebeşte de structura isoclinală sau în solzi, cu care poate fi confundată uneori cartografic, — consistă în făptui că, înaintînd perpendicular pe direcţia stratelor, în sensul înclinării lor, se întîlnesc formaţiuni din ce în ce mai noi. Dacă o structură monoclinală e afectată de fracturi transversale, nu se poate stabili caracterul de falie (v.) sau de decro-şare (v.) transversală al acestor fracturi numai după efectele lor cartografice. Stratele monoclinale sînt caracteristice regiunilor cu tectonică liniştită de la marginea basmelor de sedimentare (de ex: marginea Basinului Transilvaniei, marginea de nord a Depresiunii getice, Platoul moldovenesc, etc.). Efectul geomor-foiogic al structurii monoclinale e formarea de cueste (v.), dacă stratele sînt slab înclinate (<15 ), VQ|e consecventă; 2) văi subsecvente; 3) vale ob-sau de hog-back- secventă; 4) vale resecventă; 5) cueste; 6) supra-un (v.), dacăotra- feţe eroziv-structurale. tele au înclinări mai mari. Din punctul de vedere hidrografic, se dezvoltă reţele rectangulare de cursuri de apă, cu văi subsecvente numeroase (uneori şi cu văi resecvente şi obsecvente), colectate de văi mari, de cele mai multe ori consecvente. Deoarece cotele de teren din astfel de regiuni scad de cele mai multe ori în sensul înclinării stratelor, iar rocile permeabile şi impermeabile alternează, stratele de apă subterane sînt captive cu caracter ascendent şi mai rar artezian (dacă pe înclinarea stratelor se produc şi variaţiuni Iitofaciale, cari fac ca depozitele permeabile să se efiieze în pană între depozite impermeabile). Dispoziţia monoclinală a stratelor favorizează exploatarea rocilor utile, a cărbunilor, etc., pînă la nivelui hidrostatic sau piezometric al apei subterane. Ţiţeiul formează în astfel de regiuni zăcăminte, numai dacă există discordanţe unghiulare sau variaţiuni de facies, cari pot conduce ia creerea de capcane (v.) stratigrafice sau litologice. Sin. Monoclinal. 12, Monoclinic, sistem Mineral.: Sistem cristalin caracteristic formelor cristalografice cari pot fi raportate la un-sistem de axe de referinţă cu lungimi diferite, cari formează între ele două unghiuri drepte şi un unghi ascuţit. Axa perpendiculară pe celelalte douăse numeşte orto-axâ. Ca elemente de simetrie, cristalele din acest sistem au o axă binară (A2), combinată uneori cu un plan de simetrie (P2), perpendicular pe axă, sau numai un plan de simetrie. Constantele cristalografice ale acestui sistem sînt: oc = y = 900; p^90°; a^zb^zc (v. şi sub Cristalină, reţea ~). Sistemul monoclinic cuprinde trei clase de simetrie: Clasa digona I ecuatoriala sau prismatica (oloedrică) e caracterizată prin simetria A2, P2, C, în care A2 coincide cu ortoaxa. Toate formele cristalografice simple din această clasă sînt forme deschise: pinacoizi sau prisme. Printre formele pinacoidale, se deosebesc: pinacoidul transversal (clinopinacoidul) AA', pinacoidul lateral (ortopinacoidul) BB' şi pinacoidul bazai (v. fig. /), iar în categoria formelor prismatice, se încadrează: prisma monocli- 3 Schema sistemului de transmisiune monoau-ral. 1) microfoane; 2) canal de transmisiune; 3) receptoare telefonice aplicate pe urechile ascultătorului. Relieful caracteristic structurii monoclinale. /; \° / *\ ! 8' ! ji/\/ *r-yr* ' J ! - IM ' 7 /. Formele pinacoidale ale sistemului monoclinic, cari formează prisma monoclinică verticală fundamentală. Monoclordinitrodorhidrină 199 Monocrom nîca longitudinală sau de specia I (ortoprisma) (v. fig, II o), para-lelăcu axaa; prisma transversală sau despecia il (clinoprisma) (v, fig. II b), paralelă cu axa b; prisma monoclinică verticală sau de specia III (v. fig. II c), paralelă cu axa c. în această clasă II. Speciile prismelor monoclinice. o) specia I; b) specia II; c) specia III. cristalizează: gipsul, ortoza, augituI, muscovitul, sfenul, realgarul, epidotul, etc. Clasa domaticâ (emiedrică) e caracterizată printr-un singur plan de simetrie P2 (v. fig. III o), avînd ca forme caracteristice feţe domale (or-topedion anterior şi posterior), simetrice în raport cu un plan de simetrie. în această clasă cristalizează clinoedritul şi sco-lezitul. Clasa d i g o n a I p o-I a r â sau sfenoidala e caracterizată prin simetria A2. Forma caracteristică cuprinde feţe sfenoidale simetriceîn raport cu axa binară (v. fi g.lllb), asociată de cele mai multe ori cu alte forme cristalografice. Mineralele cari cristalizează în această clasă nu sînt încă sigur cunoscute. Qin această clasă fac parte însă multe substanţe organice: aciduj acetic, zahărul extras din trestia de zahăr, etc. Sin. Sistem clinorombic, Sistem monosimetric. 1. Monodordinitroclorhidrinâ. Expl.: Sin. Dinitroclorhi-drină (v.). 2. Mortodorhidrinâ. Chim.: Derivat al glicerinei, în care o grupare hidroxil a fost înlocuită cu un atom de clor. Se prezintă sub forma a doi isomeri de structură: CHOH I ch2oh 1- sau a-monoclorhidrină ch2oh CHCI l CHOH 2-sau 3-monoclorhidrină Se prezintă sub formă de lichide incolore, dist-ilabile, solubile în apă, în alcool, eter. Numirea ; P-f- ! °c CL 20 n D a-monoclorhidrinâ ^40 mm ' >| 32-j 810,5 mm ! 1,481 (5-monoclorhidrină 14618 mm 1 4 TVtQ 124.. „ I 1,3219 14 mm - 1,4831 Industrial, a- şi (^-monoclorhidrinele apar ca intermediari în sinteza glicerinei din propenă: CH2 i CHă II 300-■•600° II Cl2 ----------► CH +HCI CH I CH3 propenâ CH2CI ch2oh ch2oh CH HOH > CH HOCI+ CHOH II il I ch2 ch2 ch2ci clorurd de alil h2o Na2C03 CHOH CH2OH glicerina monoclorhidrinâ Monoclorhidrinele sînt relativ stabile şi au comportare bifuncţională. Prin hidroliză trec în glicerină; practic, această trecere se realizează prin intermediul epoxizilor CHOH —HCI NaOhf CH + H«0 -> CHOH xO CH ch2oh III. Formele principale ale claselor domatica (o) şi sfenoidală (b). Monoclorhidrinele sînt folosite ca intermediari în multe sinteze chimice. 3. Monococă, pi. monococe. Tehn.: Structura monobloc de rezistenţă relativ mare a caroseriei unui vehicul sau a fuzelajului unui hidroavion.—Caroseria monococă a unui vehicul, numită şi caroserie cheson, e o structură la care planşeul şi paramentul formează un ansamblu care preia toate solicitările. La vehiculele cu caroserie monococă, la cari şasiul nu mai e necesar, sînt admisibile acceleraţii relativ mari, iar vibraţiile şi rezonanţa sînt mult diminuate sau sînt înlăturate. — Fuzelajul monococă al unui hidroavion e o structură monobloc, fără elemente de consolidare în interior, care îndeplineşte şi funcţiunea de flotor. V. Fuze-laj; Cocă. 4. Monocord, pi. monocoarde. 1. Fiz.: Dispozitiv folosit pentru verificarea legi lor de vibraţie a coardelor, constituit dintr-o cutie de rezonanţă, ale cărei deschideri laterale permit ca vibraţiile aerului conţinut în cutie să se transmită în afară. Pe cutie, între două punţi fixe, e întinsă, orizontal, o coardă, fie cu ajutorul unei greutăţi trecute după un scripete, fie cu ajutorul unui sistem oarecare de întindere. O punte mobilă permite să se varieze lungimea de coardă care vibrează. Punerea în vibraţie a coardei se poate face prin ciupire, prin frecare cu un arcuş sau printr-un dispozitiv electromagnetic. 5. Monocord. 2, Te/c.: Cordon de schimbător (v.) telefonic manual, terminat cu o fişă (v. şl Dicord). 6. Monocotiledonate. Bot. V. Monocotyledoneae. 7. Monocotyledoneae. Bot.: Diviziune a fanerogamelor angiosperme, care cuprinde toate plantele caracterizate prin seminţe al căror embrion are un singur cotiledon. Plantele sînt, de cele mai multe ori, erbacee, rar lemnoase, anuale, bianuale sau perene, cu rădăcini fasciculate. Frunzele sînt, de cele mai multe ori, lineare sau au formă variată, sînt întregi, cu nervaţiunea paralelă (rar arcuită sau penată), cu teaca, în general, bine dezvoltată. Fructele sînt folicuIe, bace, cariopse (nucuşoare). Sin. Monocotiledonate. 8. Monocrisfal, pi. monocristaie. Mineral.: Corp ale cărui particule materiale sînt aranjate într-o reţea cristalină spaţială unică. Sin. Cristal unic. 9. Monocrom. Arta, Poligr.: Calitatea unui original, a unui tipar, a unei picturi sau a unei decoraţii picturale (zugrăveală, tapet) de a fi executate într-o singură culoare. Monocromat, obiectiv ~ 200 Monofilară» antenă ^ 1. Monocromat, obiectiv Fiz. V. sub Obiectiv de microscop (sub Obiectiv 1). 2. Monocromatic.1 • Opt.: Calitatea unei radiaţii electromagnetice vizibile de a conţine lumină de o singură culoare, care corespunde unei singure frecvenţe. 3. Monocromatic. 2. Opt.; Calitatea oricărei radiaţii electromagnetice de a avea o singură frecvenţă, chiar dacă nu e vizibilă. 4. Monocromatic. 3. Fiz.: Calitatea unui fascicul corpus-cular de a fi compus din corpuscule cari au toate aceeaşi viteză. Sin. Monocinetic. 5. Monocromator, p!. monocromatoare. Fiz.: Dispozitiv care serveşte la izolarea dintr-un spectru dat a unei radiaţii de o singură frecvenţă, dacă spectrul dat e de tipul de linii, sau a unui interval îngust de frecvenţe, dacă spectrul e continuu. Se compune, în principal, dintr-un colimator, o piesă dispersivă (prismă sau reţea de difracţie) care produce spectrul radiaţiei incidente, şi o fantă de selecţionare a domeniului spectral care trebuie izolat. Pentru o izolare mai bură a acestui domeniu spectral se folosesc, uneori, monocromatoare duble. 6. Monocromie. 1. Artâ: Procedeu de pictură care foloseşte o singură culoare. 7. Monocromie. 2. Poiigr.: Tipar executat într-o singură culoare. Sin. Monocromotipie. s. Monocromotipie. Poiigr.; Sin. Monocromie (v. Monocromie 2); 9* MonocuIturâ.^Agr.: Cultura aceleiaşi specii de plante pe acelaşi teren, timp de mai mulţi ani. Spre deosebire de asolamentele raţionale, monocultura provoacă îmburuieni-rea terenului, înmulţirea puternică a dăunătorilor şi agenţilor patogeni, epuizarea şi oboseala solului şi, în consecinţă, reducerea producţiei pe unitatea de arie a suprafeţei.în anumite circumstanţe, cînd monocultura asigură avantaje economice mari, consecinţele ei defavorabile pot fi evitate prin aplicarea intensă de îngrăşăminte, insecto-fungicide şi erbicide. 10. Monodacna. Paleont.: Lamelibranhiat din grupul Limno-cardiaceae, foarte asemănător cu genul Didacna (v.), de care se deosebeşte numai prin prezenţa unui singur dinte cardinal pe fiecare valvă. Specia Monodacna pseudocatillus (Barbot de Marny) caracterizează Ponţianul inferior de la exteriorul Carpaţilor (stratele cu Cardium abichi). 11. Monodispers, Chim, fiz.: Sin. Isodispers (v.), Omo-dispers. 12. Monodromâ, funcţiune Mat. V. Funcţiune mono-dromă. 13» Monodromiei, teorema Mat.: Teorema: „O funcţiune analitică rezultată dintr-un element taylorian prin prelungire analitică în sensul lui Weierstrass, într-un domeniu simplu conex D, e uniformă". Teorema monodromiei e un criteriu important de uniformitate pentru ramurile unei funcţiuni analitice. Teorema a fost extinsă la căzu! în care, în domeniul £>, ramura de funcţiune analitică are numai singularităţi izolate şi cari nu sînt puncte critice. S-au dat şi alte extensiuni în teoria suprafeţelor de acoperire şi în teoria funcţiunilor analitice cu valori în spaţii Banach complexe. 14. Monoetilanilinâ. Ind. chim.: C6H5—NH—C2H5. Amină secundară, derivat al amoniacului, în care doi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi cu doi radicali organici: fenil şi -63,5°, p. f. 204,7°. 760 mm ’ 163,8( 250 mm I etil. Are p. t. 136,8 -}Q0 mm ’ 1 25 mm ’ UJ|° 10 mm — 0,9727; D^=0,9643. E un lichid uleios, incolor, insolubil în apă, solubil în cei mai mulţi solvenţi organici. 102,5°,ţmm; 83,8°inmm; Df-0,9625; D^= Se fabrică prin încălzirea clorhidratului de anilină cu exces mic de alcool etilic, sub presiune la circa 180°, sau din anilină şi alcool etilic, utilizînd drept catalizator triclorură de fosfor. în această metodă se trece soluţia alcoolică de anilină conţinînd triclorură de fosfor (circa 0,3%) printr-un sistem succesiv de autoclave, în cari temperatura creşte de la 200 la 300°, presiunea în sistem fiind de 90---95 at. Se obţine un amestec de circa 15 % anilină, 65 % monoetilanilinâ şi 15% dietilanilină; se poate lucra şi în tuburi de reacţie. Dacă se utilizează mai mult alcool, proporţia de dietilanilină creşte. Produsele se separă prin distilare. Prin tratarea mono-etilanilinei cu agenţi de metilare se obţine N, N-metil-etil-anilină, utilizată la fabricarea unui colorant tiazinic: Albastru tionin GO. Sin. N-etilanilină; Etilfenilamină. îs. Monofazat, circuit Elt.: Circuit electric de curent alternativ alimentat cu o singură sursă de tensiune sau cu mai multe surse avînd tensiunile în fază. O instalaţie electrică (aparat, maşină, reţea, etc.) folosind circuite monofazate pentru alimentarea cu energie electrică se numeşte, de asemenea, monofazata. Sin. Monofazic. 16. Monofagie. Agr.: Proprietatea unor paraziţi de a se dezvolta pe o singură plantă-gazdă. De exemplu: rugina brună de orz (Puccinia hordei); rugina gurii-leului (Puccinia antirrhini). 17. Monofenoloxidazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul enzimelor de transfer, clasa oxidazelor aerobe. Monofenol-oxidaza (tirozinaza) e o metal-proteidă care conţine în moleculă cupru. Rolul monofenoioxidazei e de a introduce o a doua grupare hidroxilică în molecula tirozinei, cu formare de 3, 4-dihidroxifeniIalanină sau dopa. Ulterior oxidează acest derivat dihidroxilic, la derivat orto-chinonic (dopa-chinonă). Din dopa-chinonă se formează în organism melanină, produs de culoare brună-neagră, care cauzează pigmentarea pielii şi a părului animalelor. H C HCy %C—CH.,—CHNH, HO—C CH VC^ tirozinâ COOH ■ tîrozinazâ H c HO—C^ ^C—CHa—CHNHo -> II ! î HO—C CH COOH H dopa H C o=c/ Kc—ch2—chnh2 -> I I ! 0=C CH COOH XC^ H dopa-chinona Monofenoloxidaza poate avea drept substrat şi adrenalina, pirocatechina şi alţi difenoli. îs. MonofHarâ, antena Telc.: Antenă constituită dintr-un conductor rectiIiniu cilindric, subţire (cu grosime Melanină Monofonic, sistem de transmisiune ~ 201 Monofoto mică faţă de lungimea de undă X). Dacă antena e alimentată într-un punct oarecare x al ei, pe fiecare porţiune se stabileşte o distribuţie aproape sinusoidală de curenţi, începînd de la extremitatea respectivă (v. fig. /). în practică, antenele 11 I, Distribuţia aproximativă a curentului în antena monofilara asimetrică. monofilare se alimentează la mijloc (antena T) sau la o extremitate (antena T) şi sînt dispuse orizontal. Pentru antena monofilară alimentată la mijloc (v. fig. //), rezistenţa de radiaţie în spaţiui liber R e dată în fig. III, impedanţa caracteristică are valoarea f 21 \ Ml l i I I 7 Z„=120(ln —-1J [fl] , 240 -21 160 o ai o,2 îl II, Antenă monofilară simetrică. III. Variaţia rezistenţei de radiaţie a unui dipol simetric în vid, cu lungimea dipolului. iar impedanţa de intrare are valoarea: - ( OL OC 'sh2a/-—— sin 2 p/ — sh 2 a/ + sin 2 p/ Z,=ZA ...... : -----^TT- -7 ch 2 a/— cos 2 (3/ unde a/ — - _______ sin 2 (3/^ 'V TpT/ ch 2 a/— cos 2 (3/ } 71 T51 -Q-1 iar a e raza conductorului. 1. Monofonic, sistem de transmisiune Fiz,: Sistem de transmisiune a sunetului care are microfonul sau microfoanele folosite pentru captareasunetului cuplate la un singur canal electroacustic, cuplat la rîndul său la unu sau la mai muite difuzoare, cari radiază sunetul în spaţiu (v. fig.). Sistemele obişnuite de înregistrare şi de redare a sunetului, de transmisiune a sunetului la distanţă (de ex. radiodifuziunea), sistemele obişnuite de amplificare a sunetelor, sînt sisteme de redare monofonice, cari nu permit audiţii stereofonice. 2. Monofosfatîdâ, pl. monofosfatide. Chim. biol.: Ester cu caracter acid, constituit dintr-un polialcool, acizi graşi şi acid fosforic. Caracterul acid se datoreşte acidului fosforic monoesterificat. Polialcoolul e de cele mai multe ori glicerina. Mono-fosfatidele sînt considerate lipide, datorită prezenţei acizilor i & 3 Zi3 &3 Schema sistemului de transmisiune monofonic. 1) microfoane; 2) canal de transmisiune; 3) difuzoare. graşi cu greutate moleculară mare. După pozi;ţia acidului fosforic din moleculă, se deosebesc: CH2—O—CO—Rt H—O—CO—R2 OH A CH2—O—P llxOH O cc-monofosfatidâ CH2—O—CO—Rt | ^OH CH—O—F=0 | XOH CH,—O—CO— R. 3-monofosfatidă i ^ y A -ii i ,4 ■ / Se întîlnesc în vegetale (varză, spanac) şi în diverşi microbi (bacilul tuberculos). 3. Monofoto. Poli gr.: Monotip (v.) adaptat pentru foto-culegere (v.). Banda de hîrtie perforată, produsă de un tas-ter standard, acţionează maşina de fotoculegere, care, afară de partea optică, introdusăîn locul creuzetului şi al pompei, se aseamănă cu maşina de monoturnat. Banda cuprinde 255 de matriţe pe film, cari reprezintă caracterele respective în negativ (litera e transparentă). Schema sistemului optic cu ajutorul căreia se fotografiază litera pe film e reprezentată în figură. Întrucît aceeaşi matriţă serveşte la obţinerea de litere cu mărimi de la 6***24 de puncte, mărimea e stabilită automat la foto- ^ ___j,. grafiere prin aşezarea vC corespunzătoare a len- tilelor Si a prismelor Schema sistemului optic al maşinii de foto-. .. , culegere «Monofoto». sistemului optic. Filmul , - ■ * . . r 1) lampa proiector; 2) condensor optic; sau hirtia fotografică de 3) matriţa negQtivâ pe fMm. 4) ramăcu pe tamburul rotativ al matriţe; 5) mască; 6) dispozitiv de curăţire- sistemului optic se deve- aspirator; 7) pană optică; 8) lentila — po-lopează în mod obişnuit ziţie pentru 14-”24 puncte; 9) prismă în camera obscură, după ajustabilă pentru 6---12 puncte şi fixă pen-culegerea rîndurilor co- respunzătoare. tru 14"*24 puncte; 10) prismă ajustabilă pentru 14***24 puncte şi fixă pentru 6*,,12 , puncte; 11) lentilă — poziţie pentru 6***12 Pentru corecturi pe puncte; 12) oglinzi mobile; 13) bară pentru ^CU rrint ^rl^e_ schimbarea poziţiei oglinzilor; 14) tambur rotativ pentru fixarea filmului sau a hîrtiei fotografice. lese, monofotul e echipat cu o masă specială, avînd un dispozitiv de corectură şi o serie de scule manuale (ace de răzuit, instrumente de frecat, etc.). Corectura unui rînd durează cel mult un minut. Producţia maşinii monofoto e de circa 11 000 de litere pe oră. Maşina poate produce următoarele tipuri de clişee: pozitiv inversat pe film, pentru procedee de copiere offset (v. sub Offset, procedeul ~) pozitive, litografie (v.) pe tablă, rotohe-liografie (v.), serigrafie (v.) şi oriundee nevoie de un diapozitiv la obţinerea formelor de tipar (v. şî sub Tipar, formă de ); negativ inversat pe film, pentru procedee de copiere offset negative,, tipar înalt, litografie pe tablă, diapozitiv pentru proiecţie; Monogenă, funcţiune ~ 202 Monom pozitiv inversat pe hîrtie, care poate înlocui filmul respectiv ; negativ inversat pe hîrtie, care poate înlocui filmul respectiv; pozitiv drept pe film pentru litografie directă (procedee pozitive), serigrafie, xerografie (v.), transport pe ceramică, de-calcomanie (v.), diapozitiv pentru proiecţie; negativ drept pe film, pentru litografie directă (procedee negative), foto-gravură tipografică, flexografie, rotoheliografie (pozitiv prin contact), fototipie (v-)î pozitiv drept pe hîrtie, care poate înlocui filmul respectiv şi e folosit ca original pentru reproduceri fotografice destinate tiparului înalt, flexografiei, xero-grafiei, titlurilor cinematografice, textelor pentru televiziune, probelor pentru corectură; negativ drept pe hîrtie, care poate înlocui filmul respectiv şi poate servi drept pozitiv de cameră pentru litografie şi rotoheliografie. 1. Monogenă, funcţiune ~.Mat. V. Funcţiune monogenă. 2. Monogeneitate. Mat.; Proprietatea funcţiunilor de o variabilă complexă /(^)=P(*, y)-\-iQ[x, y) de a fi monogene, adică de a avea o derivată unică în punctul considerat V. Funcţiune monogenă. 3. Monogenetic, relief Geogr., Geol.: Relief (v.) generat de un proces unic, endogen sau exogen. Ant. Poligenetic, relief ~ (v.). 4. Monogeosinclinal, pl. monogeosinclinale. Geol.: Geosinclinal format dintr-o singură fosă de sedimentare, mărginită de vorland şi hinterland (v. şî sub Geosinclinal). 5. Monogerm* Agr.: Calitatea unor soiuri de sfeclă de zahăr ameliorate de a produce fructe simple cu cîte o singură sămînţă în loc de fructe compuse (glomerule), produse de soiurile obişnuite poligerme. Seminţele monogerme pot fi obţinute şi prin segmentarea pe cale mecanică a glomeru-lelor. V. ş] sub Sfeclă de zahăr. 6. Monografie, pl. monografii. Gen.: Studiu care tratează, din toate punctele de vedere, o problemă sau un anumit subiect dintr-un domeniu de ştiinţele naturii sau tehnice, sau de artă, sau despre o personalitate, despre o regiune, etc. Monografiile concentrează toate informaţiile, respectiv tot materialul documentar, privind problema sau subiectul respectiv, le pune în legătură unele cu altele, le examinează critic şi, pe baza unor date noi, obţinute. pe cale de analize, de experimentări, etc., indică eventualele posibilităţi decontinuare a cercetărilor în problema sau în subiectul respectiv. 7» MonogranuEar. Tehn.; Calitatea unui material granular de a fi constituit din granule cu aceleaşi dimensiuni, sau dintr-un anumit sort format din granule ale căror dimensiuni sînt cuprinse între aceleaşi limite. s. Monograptus. Paleont.: Grap-tolit din subordinul Axonophora, familia Monograptidae, al cărui rab-dosom simplu (drept) sau spiralat prezintă lojele dispuse uniseriat (mo-noprionide). Monograptus caracterizează formaţiunile Sijurianului supe- rior (Gothlandian), în ţara noastră Monograptus colonus; au fost identificate cîteva specii de 2) Monograptus turricu-Monograptus în forajul de la Palazul fQtuSt Mare (Constanţa). 9. Monoid, pl. monoide. Mat.: Mulţime cu structura determinată de o lege pretutindeni definită, asociativă. Fie A o mulţime, E mulţimea şirurilor finite şi nevide de elemente din A, R o relaţie de echivalenţă în A: mulţimea E/Rt care se notează cu L(A), e un monoid liber, dedus din A. Elementele mulţimii ^ L(A) sînt cuvintele formate cu elementele mulţimii^. în orice cuvînt (adică o clasă mod R) există un şir şi numai unul singur, (a^Q^^n> a cărui mulţime a indicilor e un interval [0, n] al lui N. Adeseori se identifică acest şir cu cuvîntul din care face parte; numărul termenilor unui şir oarecare care aparţine unui cuvînt e lungimea acestuia. io. Monol. Foto. V. Genol. u. Monolit. Cs.; Calitatea une'sculpturi, a unui ornament arhitectonic sau a unui element de construcţie, de a fi executate dintr-un singur bloc de piatră. Expresia s-a generalizat, fiind folosită pentru a caracteriza orice obiect executat din piatră naturală sau artificială şi care nu are rosturi. Astfel, se numesc monolite construcţiile sau elementele de construcţie executate din beton turnat pe loc (pe şantier), pentru a le deosebi de construcţiile sau de elementele de construcţie executate prin asamblarea unor elemente sau a unor piese prefabricate. 12. Monolit, pl. monolite. 1. Ped., Geot.: Probă intactă (întreagă, cu compoziţia naturală intactă) care se ia din roci moi (de ex.: soluri, roci argiloase şi marnoase, loess, etc.) şi care conţine profilul terenului respectiv în secţiune verticală. Monolitul serveşte la cercetarea şi compararea în laborator a morfologiei profilurilor diverselor soluri sau terenuri de fundaţie pentru colecţii sau pentru muzee. Monolitele se extrag, în general, de pe pereţii netezi ai săpăturilor în cari profilurile respective sînt net vizibile. Se colectează în lăzi confecţionate, în general, din lemn de brad (mai rar metalice), prin aplicarea şi îndesarea acestora în peretelesăpăturii. Lăzile au următoarele dimensiuni: lungimea 1 m (şi chiar mai puţin, dacă profilul întreg e mai scurt), lăţimea 15—2.0 cm, adîncimea 8—12 cm (sau chiar 20 cm). Pentru a cuprinde întregul profii de sol, dacă acesta e mai gros, se colectează monolite în mai multe lăzi. în special pentru cercetarea în laborator a caracteristicilor fizco-mecanice ale terenurilor de fundaţii se iau şi probe monolite din fundul gropi.lor sau al puţurilor de explorare, de dimensiuni mai mici (mai scurte). 13. Monolit. 2. Ind. piei.: Talpa şi tocul de cauciuc, dintr-o singură bucată, al încălţămintei, formate împreună în procesul de formare şi vulcanizare în matriţă, sub presiune.' 14. Monom, pl. monoame. Mat.: Expresie algebrică reprezentînd produsul unui număr real sau complex c.u un număr finit de variabile reale sau complexe, ridicate la puteri pozitive. Gradul monomului e suma exponenţilor variabilelor cari intră în compoziţia sa. Mai general, dacă A e un inel cu element unitate — eventual un corp — şi xv x2, •••, x^ sînt n nedeterminate, se consideră inelul A[x1,x2,'”,x ] obţinut prin adjuncţiaacestora inelului iniţial. Se obţine, astfel, inelul polinoamelor cu n variabile şi cu coeficienţi din inelul A. Fiecare polinom e o sumă finită de termeni de forma: "«A- ■ *5" ■ cu ai>° (/ “ 1 ■ 2. • • ■. ; aceşti termeni sînt monoame, cu coeficienţi în inelul A, şi de gradul oc, + a2-|----|-a în raport cu nedeterminatele iniţiale. 8 Dacăx^O e un număr real dat, g= 3.~y2%J e un mo- •y x5 nom de gradul 9 în variabilele y şi coeficientul său fiind un număr din corpul numerelor reale. Dacă şi x e o variabilă, g nu e un monom. Monograptus. Monomat 203 Monoscop ■i. Monomat, pl. monomaturi. Av.: Mat unic al unei celule biplan sau monoplan a unui avion. La celulele cu monomat, care suportă singur solicitările planelor celulei, nu mai sînt necesare diagonalele. V. şî sub Mat 3. 2. Monomer, pl. monomeri. Chim., Fiz.: Moleculă simplă a cărei „repetare" constituie molecula unei substanţe poli-mere. 3. Mortomineral. Petr.: Calitatea unei roci de a fi formată aproape excluziv dintr-un singur mineral (de ex.: sarea gemă, gipsul, etc.). 4. Monomolecularâ, reacţie Chim. V. sub Reacţie chimică. 5. Monomyarae. Paieont.: Subordin de lamelibranhiate eteromiare, cărora le lipseşte muşchiul anterior închizător. Au patru branhii egale, iar marginea mantalei e liberă, fără sifoane, şi cu piciorul redus. Exemple: Pecten (v.), Lima (v.), Gryphaea (v.), Ostrea (v.), etc. Sin. Monomiarii. 6. Mononycleotido, pl. mononucleotide. Chim. biol.: Unitate structurală în compoziţia polinucleotidelor, rezultînd prin hidroliza enzimatică a polinucleotidelor; supuse mai departe hidrolizei în etape, mononucleotidele se desfac în acid fosforic, o pentoză şi o bază organică azotată de structură purinică sau pirimidinică. Structura generală a unei mononucleotide poate fi redată cum urmează: Bază organică azotată -» aldopentoză —O—P03H2 (albumină, guanină, urc cil, (D-ribozăsau citidină, timinâ) 2-desoxi-D-riboză) Legătura dintre bazele purinice sau pirimidinice şi pentoză e N-glucozidică, iar acidul fosforic esterifică gruparea —OH din poziţia 3 a moleculei de aldopentoză. Mononucleotidele au caracter acid, formînd săruri cu bazele. .... După natura componentei glucidice, se deosebesc mononucleotide rezultate prin hidroliza acizilor timonucleici (din nuclee celulare), cari conţin 2-desoxi-D-riboză, şi mononucleotide obţinute din acizii zimonucleici (în citoplasmă), cari conţin D-riboză. Mononucleotidele mai cunoscute sînt: acidul adenozin-3-fosforic, acidul guanozin-3-fosforic şi acidul citidin-3-fosfo-ric. Din muşchi au fost izolaţi acizii adenozin-5-mono-, di-şi trifosforici, cari au rolul de coenzime în reacţiile de transfer al resturilor de acid fosforic. Sin. Nucleotidă. V. Nucleici, acizi 7. Monopack. Foto.: Pelicule color formate din suport şi din trei straturi subţiri de emulsie, fiecare sensibilizat la o treime din spectrul vizibil (indigo, verde şi roşu). s. Monophyllites. Paieont.: Amonit triasic din familia Monophyllitidae, cu cochilia larg ombilicată, cu secţiune semiovală şi cu suprafaţa netedă sau cu striuri subţiri, dese şi arcuite. Linia lobară prezintă sele cu vîrful monofiloid asimetric. E un amonit frecvent în formaţiunile triasice din ţara noastră, în cari au fost identificaţi: Monophyllites aonis Mojs., în Triasicul mediu de la Hagighiol-Do-brogea, Monophyllites agenor Munst., în Munţii Apuseni, etc. 9. Monoplan, pl. monoplane. Av.: Avion cu o singură aripă, dispusă transversal şi simetric faţă de planul lui longi-tudinal-vertical. Monoplanul se numeşte cantilever sau hoba-nat, după cum aripa e în consolă sau legată prin hobane şi bare (v. fig.). La un monoplan, aripile pot fi: drepte, cu coardele cc-planare; în diedru, în W sau în M, cu coardele paralele; torsionate, cu coardeleînclinate între ele, formînd o suprafaţă elicoidală de la centru la extremităţi. După poziţia aripii faţă de fuzelaj, se deosebesc monoplane cu aripa sus, cu aripa semi-sus, cu aripa mediana, cu aripa semi-jos şi cu aripa jos. Avioane monoplan. o) cu aripa în consolă; b) cu aripa legată prin hobane; c) cu aripa legată prin bare; 1) aripă; 2) hoban: 3) bară; 4) aterisor. 10. Monopleura. Paieont.: Lamelibranhiat pahiodont din grupul Rudistae, familia Monopleuridae, caracteristic pentru Cretacicul inferior, cînd a format, prin îngrămădirea scoicilor, în special în zonele litorale, numeroase calcare re-cifale (faciesul etajului Urgonian). Cochilia era foarte inechivalvă: valva dreaptă, pe care se fixa, era conică, dezvoltată puternic, groasă şi răsucită în spirală, cu un singur dinte cardinal mare şi prezentînd, la unele specii, şanţuri sifonale; valva stîngă, liberă, operculară, era planăsau foarte Monopleura varians. puţin conică, cu doi dinţi cardinali. In ţara noastră sînt cunoscute, din Cretacicul inferior din Dobrogea, numeroase specii: Monopleura trilobata d'Orb. (Cernavodă), Monopleura imbricata Math., Monopleura varians Math., etc. 11. Monopter, pl. monoptere. Arh.: în arhitectura clasică, templu, în general cu formă rotundă, înconjurat de un singur rînd de coloane. 12. Monorail, pl. monorail-uri. C.. f. V. Monoşină. 13. Monorefringent. Fiz,: Calitatea unei substanţe, . respectiv a unui material, de a prezenta monorefringenţă. 14. Monorefringenţă. Fiz.: Fenomenul producerii unei singure unde de lumină refractate pentru fiecare undă incidenţă. Prezintă monorefringenţă mediile transparente amorfe (gaze, lichide şi solide sticloase), cum şi cele cristalizate în sistemul cubic. Unda refractată verifică legile obişnuite ale refracţiei, indicele de refracţie avînd aceeaşi valoare în toate direcţiile. 15. Monoscop, pl. monoscoape. Te/c.; Tub cu fascicul electronic, folosit în televiziune pentru generarea unui semnal de imagine corespunzător unei anumite imagini fixe. Imaginea respectivă se imprimă pe suprafaţa din interiorul tubului, confecţionată dintr-un material cu un coeficient de emisiune secundară mare, de exemplu de aluminiu oxidat în aer. Imprimarea se execută cu grafit sau cu alt material avînd un coeficient de emisiune secundară mai mic decît al fondului. Pentru obţinerea diverselor nuanţe intermediare între alb şi negru se foloseşte haşurarea cu linii a căror fineţe depăşeşte puterea de rezoluţie a sistemului de televiziune. Suprafaţa pe care e imprimată imaginea de reprodus constituie o ţintă „baleiată" de fasciculul de electroni rapizi al tubului. Electronii secundari produşi sînt colectaţi de un anod colector. Variaţia de la element la element a coeficientului de emisiune secundară produce o variaţie a curentului de colector şi are drept consecinţă formarea unui semna! video corespunzător imaginii imprimate. «wnvsimetric, sistem 204 Monotip Tuburile monoscop sînt mai puţin costisitoare şi durează mai mult decît celelalte tuburi videocaptoare; de aceea sînt preferate la transmisiunea imaginilor de reglaj, a genericelor staţiunilor de televiziune şi a altor imagini fixe. 1. Monosimetric, sistem Mineral.: Sin. Sistem monoclinic (v. Monoclinic, sistem ~). 2. Monoşinâ, pl. monoşine. C. f.: Sistem de transport pentru materiale şi călători, care foloseşte drept cale de rulare o singură şină, pe care circulă vehicule de construcţie specială, antrenate fie de motoare electrice proprii, fie de lanţuri sau de cabluri, de la o staţiune fixă. Transportul cu monoşină e folosit pe scară mare în industrii, fiindcă permite pante mari şi raze de curbură foarte mici; de asemenea se mai foloseşte şi în regiuni turistice de munte, pentru călători, în prezent e introdus transportul prin monoşină şi în transporturile în comun din centre aglomerate. S«n. Monorail. Monoşină i n d,u st r i a I â e foarte răspîndită în industriile constructoare de maşini, pentru transportul pieselor greIe de la o secţie la alta a uzinei. E constituită dintr-o grindă dublu T, pe a cărei talpă inferioară reazemă şi se deplasează cărucioarele, formate din mai multe perechi de roţi (v. fig. /). Roţile sînt tronconice, corespunzător înclinării tălpii inferioare a grinzii de susţinere. De cărucioare sînt prinse cadrele cari susţin platforma pe care se transportă piesele. Uneori, în loc de platformă de transport se foloseşte o macara cu cîrlig sau cu un cleşte ori cu un apucător care ridică de la sol, piesele de transportat, la o oarecare înălţime, Deplasarea cărucioarelor se face, fie prin tracţiune (cu lanţ sau cu cablu) de la o staţiune fixă, fie cu motoare electrice cuplate direct cu roţile cărucioarelor. în cazul antrenării monoşinei de motoare electrice, priza de curent se găseşte de-a lungul şinei de rulare, iar comanda, atît pentru deplasarea cărucioarelor cît şi pentru ridicarea pieselor cu macarale, se face de la sol, prin transmisiuni. Conducătorul monoşinei se deplasează alături de piesa transportată, dirijînd modul de acţionare. Acest tip de monoşină execută transporturi între diferitele secţii ale uzinei, în curbe cu raze de cîţiva metri. Monoşină pentru călători consistă dintr-un sistem de grinzi şi stîlpi de beton armat sau metalici — cari susţin şina de rulare la oarecare înălţime de la sol. Pe şina de rulare reazemă roţile cărucioarelor, cari au buză dublă de ghidare şi cari sînt cuplate în grupuri de două sau de mai multe roţi (v. fig. //). Cabina de călători e suspendată de cărucioarele de rulare şi are centrul de greutate foarte aproape de verticala dusă prin şina de rulare, ceea ce asigură o bună stabilitate. Deplasarea cabinei se poate face cu un cablu tras de un troliu sau de un cablu continuu acţionat de tobe. Uneori, cablul rulant care coboară cabinele într-un sens e şî cablu tractor, acţionînd şi asupra cabinelor în sens contrar. Acest sistem de acţionare, prin cablu, e similar sistemului folosit la funiculare (v.). Se folosesc şi monoşine acţionate de electromotoare instalate pe cărucioarele de rulare şi cari sînt alimentate cu curent de la un fir de contact paralel cu şina de rulare, şi comandate din cabina de călători. Aceste monoşine sînt folosite în regiunile alpine şi prezintă, faţă de funiculare, avantajul că au mai multă siguranţă şi o capacitate de transport mai mare, cabina de călători putînd avea dimensiunile unui vagon de cale ferată. Monoşină pentru transportul călătorilorîn centre urbane, ca mijloc de transport în comun, de mare capacitate şi viteză, e în curs de experimentare. în fig. III e reprezentat schematic un tip de monoşină, construită în 1961 ia expoziţia de la Torino, avînd grinzile şi stîlpii de susţinere a şinei de beton armat. Vehiculele sînt situate deasupra şinei de rulare, avînd însă de o parte şi de alta a şinei, şi sub nivelul ei, motoarele de acţionare cari, fiind mai grele decît cutia vagonului, îi asigură stabilitatea. //. Monoşinâ pentru călători. I) şină de rulare; 2) roată de cărucior; 3) cabină de transport; 4) cadru de susţinere a cabinei; 5) cablu de tracţiune. /. Monoşină industrială. I) şină de susţinere şi de rulare; 2) roată; 3) lanţ de tracţiune; 4) platformă de transport; 5) cadru de susţinere. & PVa-i Wk «•M III. Monoşină pentru transportul de călători în centre urbane, î) şină de rulare; 2) grindă de susţinere; 3) stîlpi de susţinere; 4) roţi de rulare; 5) motoare de propulsiune; 6) cabină de călători. Vitezele realizate au fost de circa 70 km/h, cu acceleraţie la demaraj şi pornire de 1,5 m/s2; un tren format din trei vagoane cuplate poate transporta 240 de călători. Acest sistem de monoşină a fost experimentat pe o distanţă relativ scurtă. 3. Monotip, pl. monotipuri. Poiigr.: Maşină pentru cules şi turnat litere individuale, asemănătoare celor folosite la culegerea manuală. Operaţiile se execută în două ansambluri mecanice separate: tasterul sau maşina de cules, care fixează pe o bandă de hîrtie specială (hîrtie de celuloză sulfit înălbită, lucioasă, cu gramajul de 60 g/m3, care la perforare lasă marginea găuri lor netă, fără scame) — prin perfo-raturi combinate diferit şi în ordinea textului care se culege — felul şi poziţia literelor, — şi maşina de turnat, care toarnă literele de felul şi în ordinea conTandată de banda de hîrtie perforată de taster. Pentru obţinerea acestor rezultate, maşina se bazează pe următoarele particularităţi: literele unui caracter nu se determină prin corpul (înălţimea) lor, ci prin grosime, numită set, — diferitele litere ale unui Monotip 205 Monotip caracter, indiferent de familie, păstrînd totdeauna acelaşi raport între grosimea lor şi grosimea literei celei mai groase a caracterului (mărimea unui caracter de literă se exprimă prin numărul de seturi ale grosimii literei celei mai groase, egală cu grosimea pătrişorului, v.); poziţia matriţelor în dispozitivul de turnat poate fi determinată prin două coordonate, maşina dispunînd, în acest scop, de cîte o singură matriţă pentru fiecare literă. Matriţa de monotip (v. fig. /) are lungimea de 11,8 mm şi baza un pătrat de 13 1/2 puncte tipografice. Tipul (1) e gravat pe una dintre baze, pe cealaltă fiind practicat un orificiu conic (2), în care poate pătrunde un pivot de la maşina de turnat care centrează matriţa. Matriţa e străbătută transversal de un canal (3), prin care trece bara de solidarizare a matriţelor aşezate într-o rama de turnat (rama cu matriţe) (v, fig. li). Matriţele sînt de alamă, iar cele negravate, cu cari se toarnă albitura, de oţel. în total sînt 225 de matriţe, aşezate astfel în ramă, încît feţele pătrate, în cari sînt gravate tipele, să fie în acelaşi plan (dispuse în 15 rînduri a 15 matriţe). Într-un rînd sînt aşezate matriţele 5 l t > i ţ , I i ■ î , 1 1 1 6 r i ,7 1 ş ,T t f t ) ( - ,T f ■ 2 7 C e r s z ş 1 r s s t t r s 3 8 Cb 0 6 b D q Z c e ) i z c e 4 j Cb I 7 4 1 0 § a 0 7 4 1 0 a 0 5 9 Cb k 8 5 2 y V a £ 8 5 2 * a ■ 6 J h d 9 6 3 b p a d 9 6 3 a g 7 10l io 71 p X 3 k T h TI q ? b v h d 8 11 S J S X Q S 0 s T C L u F X T y P S k J u z n C 9 10 12 F c L w B E Z N V Q A P L F T 11 13 E u R D A X 0 G w V 0 B E A w 12 14 V T A m B D R P H A G U R N D 13 15 X H K U N T M K m Q X K M H m 14 18 W M 34 1/4 W 1/2 % + - X W ■ 15 ABCDEFGHIJKLMNO //. Ramâ cu matrîţe, pentru claviatura normalei, cu trei alfabete: drept, aldin şi cursiv. corespunzînd unei aceleiaşi grosimi de literă. Grosimea unei litere se exprimă printr-o cifră de la 5 la 15 plus cifra 18, care reprezintă cîte unităţi egale cu 1/18 din grosimea literei celei mai groase se cuprind în grosimea literei respective. Pentru grosimile 9 (respectiv 9/18) sînt trei rînduri şi pentru 10 (10/18), două rînduri. în numărul total de 225 ^sînt matriţe pentru caracterele de rînd, pentru cursive şi aldine ale aceleiaşi familii, pentru semnele ortografice şi matematice şi pentru albitură, în ramă, poziţia matriţei e determinată prin două coordonate: rîndul cu grosimea respectivă a literei marcate cu cifre (1—15) şi poziţia în acest rînd, socotită de la marginea ramei şi marcată cu litere (A»**0). Axele de coordonate sînt rîndul nr. 15 (grosimea 18/18) şi şirul cu litera O. Tasterul marchează prin perforare în banda de hîrtie tocmai aceste coordonate, cu două orificii pentru fiecare literă (un singur orificiu pentru literele aşezate pe una dintre axele de coor- III. Hîrtie monotip cu o porţiune de manuscris. donate) (v. fig. III), urmînd ca dispozitivele mecanice, cari coordonează poziţia acestor două orificii, pe banda de hîrtie, cu mişcarea ramei cu matriţe în maşina de turnat, să aducă în dreptul canalului de turnare al creuzetului cu aliaj matriţa care ocupă în ramă poziţia determinată de coordonate. De la monotip se obţin formele culese gata de tipărit. Tasterul sau maşina de cules are forma unui pupitru (v. fig. IV), al cărui model obişnuit (model D) se compune din următoarele elemente principale (v. fig. V a): claviatura, cu cadrul intermediar al barelor de combinaţie şi cadrul de bază, cu barele-ventil ; camera de aer; blocul pistoanelor de aer: mecanismul perforator, cu barele de unităţi; turnul hîrtiei; scara formatelor şi mecanismul de adunat grosimile şi de împlinit rîndul. Tasterul e acţionat cu aer comprimat la presiunea de 1 ats. Claviatura, aşezată în partea din faţă a ţasterului, e formată din 276 de butoane, repartizate în două rame, fiecare ramă avînd cîte 13 rînduri orizontale, cu cîte 11 butoane, în rîndul de jos, cinci butoane sînt unite printr-o bară numită clapa de spaţii variabile, care serveşte la spaţiere. Butoanele sînt colorate diferit pentru cele trei caractere de litere: alb pentru drepte de rînd, negru pentru cursive şi verde pentru aldine. în primele două rînduri de sus se găsesc două şiruri de butoane roşii, numerotate de la 1—15, cari servesc la determinarea spaţiului exact dintre cuvintele unui rînd, care trebuie să aibă o anumită lungime. Fiecare buton e aşezat pe extremitatea unei pîrghii, cealaltă extremitate venind în contact cu nasul barei de combinaţie (2), corespunzînd literei respective. Fiecare bară are un nas ia partea superioară, în care împinge pîrghia butonului claviaturii, şi două nasuri (12) la partea inferioară, cari mişcă două juguri transversale (13), oscilante în jurul unui ax inferior, aşezat într-un alt cadru rectangular (cadru de bază); jugurile sînt în număr de 33. Fiecare jug împinge într-o barâ-ventil (3), prin intermediul unui nas aşezat la partea superioară. Camera de aer (4) primeşte aerul din conducta principală; într-un perete al acestei camere sînt practicate 33 de orificii închise cu ventile (14), ale căror tije sînt acţionate de extremitatea barelor-ventil. La deschiderea venti-lului, aerul comprimat din cameră trece printr-un canal (15) în blocul pistoanelor de aer (5), sub pistonul corespunzător, iar la înch:derea ventilului, aerul comprmat, de sub piston, e evacuat prin alt canal. în blocul pistoanelor sînt 39 de corpuri de pompă mici (16 a) cu pistoane (16 b), dintre cari 33 sînt legate cu gurile ventilelor de aer prin canalele (15) şi acţionează barele verticale ale mecanismului perforator (6), prin intermediul unor pîrghii orizontale de racordare (17 a), articulate cu extremitatea opusă la un ax orizontal (17 b), iar celelalte şase au admisiune şi evacuare de aer proprii (două dau mişcarea înainte a benzii de hîrtie care se perforează; unul echilibrează pe fiecare dintre cele 33 ; două ajută la darea rîndului înapoi, iar ultimul, IV. Tasterul maşinii de cules monotip. Monotfp 206 Monotip comandat de clapa de spaţiu variabii, ridică arătătorul de la tamburul mecanismului de adunat grosimile (11). Dintre cele 33 de bare, numai 31 au la partea superioară cîte un ac perforator (18), barele extreme corespunzînd a-xelor de coordonate ale ramei cu matriţe (literele corespunzătoare acestor axe avînd poziţia ■ marcată pe hîrtie printr-o singură gaură) fiind fără ac perforator. La apăsarea unui buton se mişcă două bare corespunzătoare coordonatelor matriţei. Din cele 31 de ace perforatoare: 14 dau găurile pentru rîndul grosimii literei (corespunzătoare cifrelor);, 14 dau găurile pentru poziţia literei în rînd (corespunzătoare literelor); un ac marchează spaţiui variabil între cuvinte, şi două ace, mai groase, corespunzătoare butoanelor roşii ale claviaturii, dau cîte o gaură mai mare decît celelalte. Barele perforatoare, corespunzînd grosimilor, şi bara spaţiului dintre cuvinte, mai sînt legate prin tije (19, 20) cu barele de unităţi (7), în număr de 13, cari opresc mecanismul de înregistrat grosimile în poziţia corespunzătoare grosimii spaţiului (4/18) şi literelor (5/18 la 15/18 şi 18/18) claviate. Turnul hîrtiei e compus dintr-un cilindru fix (9), cu două roţi mobile dinţate, cari conduc mişcarea benzii de hîrtie, derulată de pe bobina aşezată pe un cilindru (8) şi înfăşurată pe un al treilea cilindru (10); banda de hîrtie trece pe suprafaţa inferioară a cilindrului fix, prin dreptul acelor de perforat, unde e găurită. Scara formatelor (21) (v. fig. V b) e o riglă aşezată orizontal deasupra claviaturii şi divizată în 65 de părţi egale, fiecare corespunzînd la 18 unităţi de grosime, independent de setul caracterului care se culege. Ea fixează lungimea iniţială a rîndului, exprimată în pătrişori şi în unităţi, şi arată, în fiecare moment, lungimea de rînd culeasă. Lungimea rîndu-rilor textului care se culege se fixează pe scară cu ajutorul unui fixator (22), care stabileşte limita extremă pînă la care se poate deplasa spre stînga mecanismul de adunat grosimile, în timpul clavierii, un indicator (23) se deplasează spre dreapta pe scara formatelor, arătînd numărul de pătrişori cari mai trebuie culeşi. Transformarea lungimii unui rînd exprimat în cicero (v.), în diviziuni de scară,'pentru diferite mărimi de caractere, se obţine cu ajutorul unei tabele de concordanţă; care se bazează pe raportul de mărime dintre set şi punctul tipografic (1 set=»0;938 puncte). Mecanismul de adunat grosimile ş i d e împlinit rîndul (v. fig. V a şi b) e compus din roata unităţilor (24) şi tamburul-set (25). Roata unităţilor, cu 162 de dinţi, corespunzînd fiecare unei unităţi, are un ax cu două pinioane: unul (26) care prinneşte mişcarea de ia o cremalieră (27), cu pistoane la extremităţi, şi altul (28), care transmite mişcarea altei cremaliere (29), care plimbă de-a lungul scării formatelor (21) indicatorul lungimii de rînd culese (23). La fiecare claviere, prin intermediul a două bare, intră aer în cilindrul pistonului din dreapta (30), cremaliera (27) antrenează pinionul (26) şi roata unităţilor (24) se învîrteşte de la dreapta ia stînga, pînă cînd piedica unei sănii dinţate inferioare, cu care angrenează, e oprită de bara unităţilor (7, fig. V a) (după ce s-a rotit cu a-tîţia dinţi cîte unităţi are grosimea literei claviate). Roata unităţilor deplasează la rîndul ei, spre dreapta, cremaliera (29), şi deci indicatorul (23), cu acelaşi număr da unităţi. Cînd indicat or ui" (23) a ajuns în dreptul diviziunii a patra a scării formatelor (mai sînt de cules numai patru pătrişori), un dispozitiv mecanic, compus dintr-un cursor (31) şi din mai multe angrenaje (32, 33, 34, 35), pune în mişcare axul tamburului-set(25), care e un cilindru de carton cu axul vertical, a cărui suprafaţă e divizată în 1440 de cîmpuri (72 de cîmpuri verticale corespunzînd la 72 de unităţi, şi20 de cîmpuri orizontale, corespunzînd la 20 de spaţii între cuvinte) egale, în fiecare cîmp fiind înscrise două cifre suprapuseîn diferite combinaţii alecifrelor de la 1 ...15. Pentru fiecare mărime de caracter exprimată în set, combinaţiile sînt diferite, astfel încît trebuie să se schimbe şi tamburul-set. Tamburul are un arătător (36), ridicat de un piston din blocul pistoanelor la fiecare claviere a clapei de spaţiu variabil, cu cîte un cîmp mai sus, astfel încît spaţiile existente în rîndul cules sînt numărate de cîmpurile orizontale de sub indicator, iar după ce au mai rămas de împlinit patru pătrişori, tamburul se roteşte cu numărul de unităţi corespunzător fiecărei ciavieri. Cîmpurile verticale de la arătător pînă la cîmpul 72 numără unităţile rămase necuiese. Funcţiunile tasterului, cari se exercită prin simpla apăsare pe butoanele claviaturii, sînt, în ansamblu, următoarele: găurirea hîrtiei prin perforatoarele corespunzătoare literei claviate; determinarea fiecărei litere în grosime prin numărul său de unităţi şi adunarea la cele culese, şi mişcarea mai departe a benzii de hîrtie, potrivirea ei pentru găurile literei următoare şi înfăşurarea ei, pe măsură ce e perforată, pe o bobină. V. Taster. o) secţiune; b) mecanismul de adunat grosimile şi de împlinit rîndul; 1) buton de claviaturâ; 2) bara de combinaţie; 3) bara-ventil; 4) camera de aer; 5) blocul pistoanelor de aer; 6) mecanism perforator; 7) bara de unităţi; 8) cilindru mobil cu bobina de hîrtie care se desfăşoară; 9) cilindru fix cu roţi dinţate pentru conducerea mişcării hîrtiei; 10) cilindru mobil pentru înfăşurarea hîrtiei; 11) scara formatelor şi mecanismul de adunat grosimile şi de împlinit rîndul; 12) nasurile inferioare ale barei de combinaţie; 13) juguri transversale; 14) ventile; 15) cana! pentru aer; 16 a) corp de pompă; 16b) piston; 17 a) pîrghie orizontală; 17 b) ax orizontal; 18) ac perforator; 19) tijă orizontală; 20) tijă verticală; 21) scara formatelor; 22) fixator al lungimii rîndului; 23) indicator; 24) roata unităţilor; 25) tambur-set; 26) pinion; 27) cremalieră; 28) pinion; 29) cremaleră solidară cu indicatorul 23; 30) pistonul din dreapta al crema-lierei 27; 31) cursor; 32) cremalieră; 33) rotiţă dinţată; 34, 35) rotiţe dinţate pentru transmiterea mişcării tamburului-set; 36) arătătorul tamburului-set; 37) tijă pentru ridicarea arătătorului 36 de pistonul din blocul pistoanelor; 38) sită pentru filtrarea aerului comprimat. Monotip 207 Monotip Maşina de turnat se compune dintr-un şasiu care susţine o platformă pe care sînt aşezate toate organele maşinii (v. fig. Via), şi anume: forma de turnat, rama cu matriţe, sistemul de pene şi creuzetul cu pompa de injecţie, ca organe principale, şi turnul hîrtiei, blocurile cu pivoturi, turnat, are deasupra negativului paralelepipedului literei, matriţa de oţel din rîndul 15 şi şirul 0, pe care se toarnă păţrişorul cu grosimea 18. Pentru a fi adusă altă matriţă deasupra formei, puntea cu săniile se ridică, rama se deplasează în sania ei înapoi, iar sania ramei cu matriţe alunecă în cealaltă sanie la stînga (faţă de operator), toate aceste mişcări fiind executate simultan, prin intermediul pîrghiilor-foarfece inferioare (9”, fig. VI a), cu cari sînt legate rama cu matriţe şi sania ei. De punte e fixat pivotul de centrare o) vedere de sus; b) forma de turnat (bi—vedere ; b2—-secţiune x-y); c) puntea ramei matriţelor; 1) formă de turnat; 2) ramă cu matriţe; 3) sistem depene; 3*) pană-set; 3'*) pană de împlinire superioară; 3***) pană de împlinire inferioară; 3*^) pană de închidere (spaţiu) interioară; 3^) pană de închidere (spaţiu) exterioară; 4) creuzet cu pompă de injecţie; 5) turnul hîrtiei; 6) bloc central cu pivoturi; 7) blocul principal din faţă cu pivoturi; 8) blocul principal din spate cu pivoturi; 9) pîrghii-foarfece; 9") pîrghiile-foarfece superioare; 9") pîrghiile-foarfece inferioare; 10) punte cu săniile matriţelor şi cu pivotul de centrare; 11) mecanism de transportat litere; 12) galion; 13) fălci; 14) sîmbure; 15) închizător; 16) basin; 17) prag; 18) orificiu de turnare; 19) deschidere pentru evacuarea culeei; 20) canal de conducere; 21) lamă extractoare; 22) locaşul (negativul) literei; 23) locaşul (negativul) culeei; 24) sanie; 25) sanie; 26) punte; 27) pivot de centrare; 28) vîrful de turnare al pompei de injecţie; 29) călcîi de prindere; 30) bară-cîrlig; 31) excentric orizontal; 32) glisieră longitudinală; 33) extremităţile barelor pîrghiilor-foarfece superioare cu piesele triunghiulare culisante; 34) sector circular cu mişcare oscilantă; 35', 35") articulaţiile barelor pîrghiilor-foarfece; 36', 36") articulaţiile pîrghiilor-foarfece la platforma maşinii; 37) articulaţiile pîrghiilor-foarfece la sectorul oscilant; 38) extremităţile barelor pîrghiilor-foarfece inferioare; 39) garnitură dublă de excentrice; 40) puntea penelor. pîrghiile-foarfece, puntea cu săniile matriţei, pivotul de centrare şi mecanismul de transportat litere pe galionul maşinii, ca organe auxiliare. Mişcarea lor e dată de un motor electric, cu excepţia turnului hîrtiei şi a blocurilor pivoturilor, cari sînt acţionate cu aer comprimat (1 at). Motorul acţionează o garnitură dublă de excentrice, care transmite mişcarea la diferite organe printr-un sistem de pîrghii, fiecare pîrghie fiind condusă simultan de două excentrice. F o r m a d e turnat (v. fig. Vi b) serveşte la turnarea paralelepipedului literei (pentru fiecare corp de literă există o formă) şi se compune din două fălci (13), un sîmbure (14) şi un închizător (15), cari sînt aşezate într-o piesă în formă de U, numită basin (16). Fălcile sînt fixate de basin pe pragul (17), distanţa dintre ele fiind egală cu corpul literei. Basinul mai are un orificiu de turnare (18), o deschizătură de evacuare a culeei (19) şi un canal de conducere (20) a lamei extractoare (21), care împinge afară din închizător culeea (23), care cade în creuzet prin deschiderea (19). Sîmburele (14) lasă la tur-nare o distanţă pînă în faţa închizătorului, egală cu grosimea Jiterei (22), iar apoi alunecă spre închizător, împingînd litera în transportor. Închizătorul (15) e mobil, fiind acţionat, prin intermediul călcîiului de prindere (29), de transportorul mecanismului de transportat litere (11, fig. Via). Rama cu matriţe (2) culisează într-o sanie (24, fig. VI c) care, la rîndul ei, culisează într-o direcţie perpendiculară în altă sanie (25), tot orizontală, fixată de o punte (26). Puntea ramei matriţelor (v. fig. VI c) e legată de un suport care-i permite o mişcare de translaţie verticală, pentru a aplica matriţa pe fălcile formei de turnat (1). la începerea turnării, rama matriţelor, aşezată pe forma de 27, fig. VI c), care, după coborîrea punţii cu rama de matriţe pe forma de turnat, introduce vîrful său în orificiu! conic al matriţei aduse în dreptul formei şi aşază matriţa, în momentul injectării aliajului, cu gravura tipului pe fălcile formei de turnat, în aceeaşi poziţie pentru toate literele. Pompa de injecţie e aşezată în creuzet, excentricele acţionînd şi pistonul pompei şi pompa însăşi în sus, astfel încît vîrful de turnare (28, fig. VI c) să intre în orificiul de turnare al formei. Mecanismul de transportat I i t e r e I e (1 i, fig. Vi a) se compune dintr-un transportor, solidar cu închizătorul (15), al formei de turnat; o bară extractoare cu o mişcare perpendiculară pe direcţia mişcării transportorului, şi o bară-cîrlig (30), acţionată de un excentric orizontal (31). După turnarea literei, transportorul împinge închizătorul spre dreapta, apucă în furca sa litera — pe care sîmburele o scoate din fălcile formei — şi o aduce în faţa canalului de rînduri, unde e împinsă de bara extractoare; bara-cîrlig (30), după ce a fost turnat un rînd întreg, îl împinge la dreapta pe galionul maşinii (12). Sistemul de pene (3, fig. VI a) are rolul de a stabiii, înainte de turnare, grosimea literei, prin fixarea distanţei cuvenite între extremitatea sîmburelui şi închizător. Penele au forma unor trunchiuri de piramidă lungi, juxtapuse cu feţele active, şi sînt în număr de cinci; pana-set (31) cu 15 trepte de grosime, corespunzătoare grosimilor rîndurilor matriţelor, avînd 15 dinţi la partea superioară a tijei (pe o porţiune din lungimea ei), pentru a putea fi oprită în 15 poziţii Monotip 208 Monotip diferite, şi un nas ia extremitatea tijei de care o prind şi o acţionează pîrghiile-foarfece inferioare (9“); penele de împlinire (superioară, de împlinire a spaţiilor variab;!e — 3ll> şi inferioară, de împlinire a literelor şi a spaţiilor fixe —3111), mai scurte şi mai late, aşezate în contrapantă cu pana-set, acţionate de excentrice, — şi penele de închidere (de spaţii 3,V şi 3V), cari au aproape aceeaşi formă şi acelaşi număr de dinţi ca şi pana-set, fiind aşezate în acelaşi sens şi avînd la extremitate un călcîi de care le prinde şi le acţionează pîrghiile-foarfece inferioare (9"). Turnul hîrtiei (5, fig. VI a) se compune dintr-o cutie pe care sînt fixate: la dreapta un ax orizontal mobil, care primeşte sulul de hîrtie adus de ia taster; deasupra, un cilindru orizontal fix, paralel cu axul mobil şi flancat la extremităţi de două roţi dinţate mobile, cari mişcă hîrtia ca şi la taster; la stînga, un alt ax mobil, pe care se rebobi-nează hîrtia perforată. Cilindrul din mijloc are 31 de orificii practicate de-a lungul unei generatoare de la partea superioară, de mărimea şi în poziţia perforatoarelor de la taster, legate prin tuburi, aşezate în cutia turnului hîrtiei, cu nişte corpuri de pompă mici, dispuse în cele trei blocuri cu pivoturi (6, 7, 8). Cînd hîrtia se opreşte cu orificiile peste perforaturile cilindrului, un manşon special se aplică pe cilindru, pentru ca aerul comprimat să treacă prin cele două orificii în două corpuri de pompă corespunzătoare din blocurile cu pivoturi, ridicînd în sus două pistoane (pivoturi). Blocurile cu pivoturi sînt în număr de trei: două principale (7, 8, fig. Vi a) cu cîte 15 pivoturi, şi unui central (6), cu trei pivoturi. Pivoturile sînt acţionate de aerul comprimat care trece prin găurile cilindrului fix al turnului hîrtiei. Orificiile cari corespund perforaturilor notate cu cifre în taster (1—14) sînt legate la blocul (7), iar orificiile cari corespund literelor (A—N) sînt legate la blocul (8); cîte un pivot extrem din ambele blocuri principale e fix şi ridicat în permanenţă, corespunzînd barelor perforatoare extreme de la taster, cari nu dau găuri în hîrtie (reprezintă poziţia de repaus a maşinii, cînd rama cu matriţe are în dreptul orificiului de turnare matriţa pătrişorului din colţul 0—15). Cele trei pivoturi ale blocului central (6) sînt legate, — cel din mijloc, cu orificiile corespunzătoare perforaturilor date de spaţiul variabil, şi cele laterale, cu cele două perfo-raturi mari, date de butoanele roşii. Blocurile principale sînt încadrate de cîte două gIisiere longitudinale (32) paralele, între cari alunecă două piese triunghiulare ale extremităţilor (33) pîrghiilor-foarfece superioare (9'). Pivoturile ridicîn-du-se, prin presiunea aerului, opresc în diferite poziţii piesele triunghiulare dinspre forma de turnat. Pîrghiile-foarfece (9, fig. VI a) sînt două sisteme similare (cîte unul pentru fiecare bloc principal de pivoturi), articulate la un sector circular (34) şi avînd o mişcare oscilantă în jurul unui ax vertical fixat în platforma maşinii. Un sistem de pîrghii e’format din patru bare, dispuse în două perechi, în două piane orizontale suprapuse, constituind astfel pîrghiile-foarfece superioare (9') şi pîrghiile-foarfece inferioare (9"), legate între ele prin articulaţii (35' şi 35"). Cîte una din fiecare pereche e articulată, aproape de mijlocul ei, la puncte fixe din platforma maşinii (36' şi 36"), iar celelalte două sînt articulate la sector (37). Extremităţile barelor pîrghiilor superioare (33) sînt articulate la cîte o piesă triunghiulară care culisează în blocurile principale de pivoturi (7, 8). Cînd se ridică un pivot în bloc, cele două piese triunghiulare dinspre forma de turnat se opresc de pivotul ridicat, iar celelalte două se apropie de primele şi trag cîte o cremalieră într-o poziţie determinată de pivot; sînt două cremaliere (cîte una de fiecare bloc principal), — fiecare cremalieră avînd cîte 15 dinţi, cîte unul de fiecare pivot, — fixate în poziţia respectivă de piedici, tot timpul cît durează turnarea unei litere. Extremităţile barelor pîrghiilor-foarfece inferioare (38) sînt articulate la cîte o falcă. Fălcile corespunzătoare barelor opuse formei de turnat sînt oprite într-o anumită poziţie de cremaliera respectivă, iar fălcile barelor dinspre forma de turnat se apropie de primele şi trag într-o anumită poziţie rama cu matriţe şi sania ei (în două direcţii perpendiculare), fixînd astfel rama cu matriţe în poziţia determinată de cele două pivoturi. Bara pîrghiei inferioare dinspre forma de turnat corespunzătoare blocului (7) deplasează cu această ocazie şi pana-set (31) într-una din cele 15 poziţii pe cari le poate ocupa. La începutul turnării fiecărui rînd, ea mai deplasează şi penele de spaţii (31V şi3V). Mişcarea pîrghiilor-foarfece e dată de rotaţia oscilantă a sectorului, mişcat, la rîndul său, de excentrice. Funcţiunile maşinii de turnat pentru fiecare rînd, care se toarnă de la sfîrşit către început, sînt: deplasarea şi fixarea în poziţia necesară a penei de închidere (de spaţiu) din spate; decuplarea pompei de injecţie şi cuplarea mecanismului de transportat litere, realizate prin ridicarea unui pivot lateral din blocul central şi a unui pivot corespunzător din blocul principal din faţă, în momentul în care primele două perforaturi din bobina de hîrtie au ajuns în dreptul orificiilor din cilindrul fix al turnului hîrtiei şi prin ridicarea ramei cu matriţe în sus; deplasarea şi fixarea corespunzătoare a penei de închidere din faţă, realizate prin ridicarea celuilalt pivot laterai din blocul central şi a unui pivot corespunzător din blocul principal din faţă, în momentul în care alte două perforaturi, cari urmează din bobina de hîrtie, au ajuns în dreptul orificiilor respective; aducerea ramei cu matriţe deasupra formei de turnat, cu matriţa literei determinată de perforaturile din hîrtie; deplasarea penei-set în poziţia necesară; .împingerea penei inferioare de împlinire, pentru ca să se fixeze grosimea literei; cuplarea pompei de injecţie şi efectuarea turnării; punerea în mişcare a transportorului de litere, care aduce litera turnată în canalul rîndului, — toate realizate prin ridicarea cîte unui pivot din fiecare bloc principal; împingerea penei superioare de împlinire între pana-set şi penele de închidere, în poziţia cerută, şi deplasarea ramei cu matriţe, pentru ca să se toarne spaţiul necesar între cuvintele rîndului, realizate prin ridicarea pivotului din mijloc al blocului central şi a pivotului corespunzător grosimii de şase unităţi din blocul principal din faţă, cînd cele două perforaturi din bobina de hîrtie, reprezentînd spaţiul variabil şi spaţiul de şase unităţi claviate la taster, vin la rînd. Maşina toarnă o literă sau un spaţiu la fiecare rotaţie a motorului. Maşina de turnat toarnă şi aşază în forme litere de la 5* * * 12 puncte, iar cu un dispozitiv special, pînă la 24 de puncte, cu o viteză pînă la 250 de rotaţii pe minut. Poate turna însă şi litere neaşezate în forme, pînă la 48 de puncte; în acest caz, un dispozitiv permite variaţia vitezei maşinii între 15 şi 150 de rotaţii pe minut. Poate turna, de asemenea, linii şi regleţi. La turnare se foloseşte un aliaj de plumb ( — 79%), stibiu (—15,5%) şi staniu (—5,5%), cu duritatea ( — 23° BrinelH şi punctul de topire ( — 266°) mai mari decît la aliajele folosite de celelalte maşini de cules (linotip, tipograf, etc.). Faţă de celelalte maşini de cules, monotipul, agregat de construcţie complexă, prezintă următoarele avantaje: literele turnate sînt mai clare, fiind totdeauna asemănătoare literelor de maşină absolut noi;-corecturile se pot face manual, înlocuindu-se numai litera respectivă; permite executarea de lucrări cu text oricît de complicat, de diferite lungimi de rînd, cu tot felul de sublinieri şi semne speciale pentru lucrări ştiinţifice; poate fi utilizat şi ca o mică turnătorie de litere pentru culegerea manuală; se pot turna şi toate categoriile Monotip, matriţa de a* 200 Montaj de albitură; sulurile de hîrtie perforată, reprezentînd manuscrisul, pot fi păstrate şi folosite, la retipărire, Monotipul are o productivitate mai mare decît celelalte maşini de cules, putînd realiza 7000---12 000 de semne pe oră. Maşina de turnat lucrînd. mai repede decît tasterul, pentru o maşină de turnat pot fi utilizate două tastere. în scopul lărgirii capacităţii de lucru a monotipului s-au realizat şi rame cu 255 de matriţe (15x17). De asemenea, s-au realizat: modele de taster (DD) cu două turnuri de hîrtie, două scări şi două dispozitive de adunat grosimile şi de împlinit rîndul, însă cu o singură claviatură, care permite culegerea simultană a aceluiaşi text cu două caractere diferite la lungimi de rînd diferite, nscondiţionate între ele; maşini de turnat cari toarnă litere neaşezate în formă, spaţii şi ornamente pînă la 72 de puncte şi regleţi şi linii de orice lungime, pînă la 12 puncte. Monotipul poate lucra şi ca maşină de cules fotografică, în care caz maşina de turnat litere e înlocuită cu o maşină care dă negative sau diapozitive pe peliculă fotografică ale rîndurilor de litere perforate pe banda de hîrtie la taster (v. sub Monofoto). 1. matriţa de Poiigr. V. sub Monotip. 2. Monotis. Paleont.: Lameiibranhiat anisomiar din familia Aviculidae. Avea cochilia ovală, oblică, cu două urechiuşe; cea anterioară, slab marcată, se continua cu marginea cochiliei, iar cea posterioară, bine dezvoltată, era trunchiată. Linia cardinală era dreaptă, iar dinţii lipseau, Ornamentaţia era formată din numeroase coaste radiare. Specia Monotis salinaria Schloth. e cunoscută în ţara noastră din Calcarele de Hallstatt (Triasicul superior alpin) din Carpaţii orientali (Rarău, Hăghimaş). 3. Monoton, Mat.: Calitatea unui sir de numere reale x de n a satisface fie relaţia x^xn^ , fie relaţia x^xn^, pentru toate valorile lui n, şirul monoton fiind crescotorsau descrescător, după cum e satisfăcută prima sau a doua relaţie. Un şir monoton e mărginit superior, cînd există un număr fix M, astfel încît x ^M, respectiv e mărginit inferior, cînd există un număr m, astfel încît x^m; orice şir monoton mărginit, superior sau inferior, are o limită. O funcţiune f(x), definită pe un segment [a, b], e crescătoare, cînd inegalitatea x1, la cari produsele smt purtate pe ionarea , |uI 9) mecQni;m carucioare sau smt deplasate pe de întindere, roţile lor proprii (de ex. automobile), rulînd pe şine în mişcare de rotaţie continuă (cu viteza de 0,25-**3,5 m/min) sau în mişcare rectilinie alternativă (cu viteza de 4*** 5 m/min), acţio- 2 1 nate mecanic prin lanţ, cablu, etc. (întoarcerea se face manual sau mecanizat); conveioare suspendate (v. fig. XII), avînd cărucioare rulante pe o şină fixată pe acoperişul ha-Ieisau pestîlpi, de aceste cărucioare fiind agăţată sarcina, cu cîrlige, dispozitive de prindere, etajere, etc. Căile de rulare folosite la montaj pot fi orizontale sau înclinate, avînd unu sau două rînduri X//. Carucioare de conveioare guspendate. de role iar forma °) cu Ianî demontab ,100 V /. Grinzi cu zăbrele. Cînd o) grindă cu zăbrele, cu montanţi obişnuiţi; b) grinda cu zăbrele, cu montanţi obişnuiţi şi suplementari ; 1) montanţi de capăt; 2) montanţi intermediari; 3) montant central; 4) montanţi suplementari. = 1,4313 ; e solubil în eter de petrol, în alcool etiIic fierbinte, în_ acid acetic glacial; are indicele de neutralizare 132,09. Fiind uşor izolat din produsele naturale, sinteza lui industrială nu prezintă interes. Produsele de condensare cu amine primare sau alifatice sînt întrebuinţate la fabricarea cremei de ghete şi a cerii de parchet. s. Montanii. Mineral.: Bi2[(0H)4|Te04]. Telurat hidratat de bismut, natural, care se prezintă, în general, sub formă de mase pămîntoase, uneori depuse peste tetradimit. Are culoarea albă-gălbuie, cu luciu mat pînă la ceros. Se disolvă în acid clorhidric. 6. Montant, pî. montanţi. 1. Cs.; Bară verticală din ansamblul unui schelet. De exemplu: întăritura verticală a pereţilor cari despart nava în compartimente. i. Montant. 2. Ind. lemn.: Riglă cu scobituri la extremităţi, dispusă în direcţia axei longitudinale şi, de obicei, vertical, într-o ramă, într-o cutie a unei mobile, etc. Sin. Friză lungă. 8. Montant. 3. Cs.: Fiecare dintre barele unei grinzi cu zăbrele, care leagă două noduri opuse de pe cele două tălpi şi e perpendiculară pe linia reazemelor grinzii, pe axele tălpilor sau, cel puţin, pe axa uneia dintre tălpi. în funcţiune de solicitarea la care sînt supuşi, se deosebesc: montanţi comprimaţi şi montanţi întinşi. în funcţiune de poziţia pe care o ocupă în lungul grinzii, se deosebesc: montanţi de capot, montanţi intermediari montantul cen- Efortul în montanţi poate fi constant sau variabi 1 (la sistemele cu zăbrele în K). Poziţia montanţilor e determinată de poziţia nodurilor grinzii, cari se aleg, în general, în funcţiune de elementele cari reazemă la nodu poziţia montanţilor nu e determinată de acest considerent, ease stabileşte astfel, încît să se facă economie de material. Lagrin-zile cu tălpi paralele şi cu sistem de zăbrele dreptunghiular, montanţii se aşază la distanţe cari să determine aşezarea diagonalelor cu înclinarea optimă de circa 35° faţă de talpă. Eforturile în montanţi se determină după una dintre metodele cunoscute din Statică (în general, după metoda separării nodurilor, folcsită, în special, sub forma grafică, sau după metoda secţiunilor, folosită, în special, sub forma analitică). Montanţii sînt solicitaţi de forţe axiale, uneori şi de momente încovoietoare (de ex. montanţii de capăt ai grinzilor podurilor cu calea jos, cari sînt cuprinşi în portalul de la capătul podului). La podurile cu calea jos şi fără contra-vîntuiri la talpa superioară, montanţii asigură, prin rigiditatea lor la încovoiere, fixitatea nodurilor tălpii superioare. Un caz special, din punctul de vedere al solicitărilor, îl constituie montanţii grinzilor-cadru (grinzi Vierendeel), la cari solicitarea predominantă provine din încovoiere. Calculul exact al eforturilor din barele acestor structuri e laborios, astfel încît pentru grinzile cu panouri egale şi cu tălpi de aceeaşi secţiune se recurge adeseori la un calcul simplificat, admiţîndu-se că punctele de inflexiune (de moment nul) sînt situate ia mijlocul înălţimii montanţilor şi la mijlocul cîmpurilor tălpilor. Introducînd articulaţii în aceste puncte se obţine o structură static determinată, ale cărei eforturi se calculează cu ajutorul ecuaţiilor Staticii. Secţiunea montanţilor se alege, în general, astfel, încît axa secţiunii să fie cuprinsă în planul grinzii. în mod excepţional pot fi folosite şi secţiuni excentrice faţă de acest plan (de ex. grinda secundară pentru susţinerea pase-relei unei grinzi de rulare, cînd dimensiunile grinzii secundare sînt determinate de cele ale grinzii principale şi sînt, din această cauză, mult mai mari decît cele reclamate de încărcarea ei). Montanţii grinzilor metalice uşoare sînt constituiţi, în general, din două corniere cu aripi egale sau inegale (de cele mai multe ori cu aripile mari apropiate) yfF //. Modul de alcătuire a montanţilor la grinzile metalice uşoare, o) montant constituit din doua corniere alăturate, cu aripi egale; b) montant constituit din doua corniere alăturate, cu aripi inegale; c) montant constb tuit din două corniere aşezate în cruce ; î) barele contravîntuirii verticale. (v. fig. II a şi b). O secţiune folosită curent pentru montanţi e cea constituită din două corniere aşezate în cruce (v. fig, II c), Montant 215 Monte-Carlo, metoda ~ deoarece permite prinderea bună a contravîntuiri lor verticale şi transmisiunea centrică a eforturilor acestora. Montantul central al grinzilor simetrice se execută totdeauna în cruce. Se folosesc, de asemenea, ţevi, bare de oţel rotund, profiluri T, etc., iar la grinzile grele se folosesc secţiuni compuse din două corniere depărtate, din profiluri U, X, etc. Montanţii grinzilor cu zăbrele, de lemn, se execută, fie dintr-o singură piesă (lemn rotund sau ecarisat), fie din mai multe piese (scînduri sau dulapi, eventual, consolidaţi cu cuşaci). Montanţii grinzilor cu zăbrele, de beton armat, se execută cu secţiunea dreptunghiulară (v. Fermă de beton armat, sub Fermă). .Elementele cari constituie montantul, cînd acesta nu e executat dintr-o singură piesă, se solidarizează între ele după regulile obişnuite pentru orice bară compusă. 1. Montant. 4. Av.: Element de rezistenţă al celulei unui avion, montat între planele celulei sau între celulă şi fuze-lajul avionului, pentru a menţine poziţia relativă a organelor respective. Montantul e, constructiv, similar matului (v.), dar are rezistenţă mai mică. Dupăscopul în care serveşte, se deo Montant de cabana (o) şi de baldachin (b). sebesc: montant de , ca ba,dachin; 4) montant. celula, folosit pentru a menţine distanţa dintre planele unei celule biplane sau multiplane ; montant de cabana şi montant de baldachin, folosiţi pentru a menţine distanţa dintre celulă şi fuzelaj, la avioane cu aripă parasol (v. fig,). * 2. Montare. Tehn.: Asamblarea organelor componente ale unui produs industrial (de ex.: o maşină, un vehicul, etc.), dispuse într-o anumită ordine şi poziţie faţă de un element de bază. De exemplu; motorul unui vehicul se asamblează şi apoi se montează pe şasiu; feţele textile ale pieselor de încălţăminte se asamblează prin lipire şi apoi se îmbină (se montează) prin coasere; etc. Montarea e operaţia sau ansamblul de operaţii prin cari se realizează un montaj (v.). Sin. (parţial) Montaj. 3. ~a armaturilor. Cs.; Operaţia de asamblare a barelor de oţel-beton (bare de rezistenţă, bare de repartiţie, fiare de montaj, etriere, călăreţi), pentru a alcătui scheletul (carcasa) de armare a elementelor de beton armat. Consistă în aşezarea barelor de oţel-beton, fasonate în prealabil, în poziţia prescrisă, şi în solidarizarea barelor cari se încrucişează, prin legare cu sîrmă de oţel. Ordinea de aşezare a barelor şi de solidarizare a lor trebuie să se succeadă astfel, încît montarea unor bare să nu fie împiedicată sau îngreunată de barele montate anterior. Carcasele de armare cu greutatea mai mare decît 100 kg se montează, fie în întregime direct pe cofraj, fie parţiaj pe banc şi parţial pe cofraj. Carcasele cu greutatea pînă la 100 kg se montează, de obicei, pe bancuri de lucru, fie pe şantier, fie în ateliere speciale. Cînd şantierul dispune de utilaje de transport şi de ridicat, pot fi montate pe banc şi carcase mai grele decît 100 kg. Montarea pe cofraj se foloseşte în special la executarea armaturilor pentru plăci. La aceste elemente, barele ridicate pot fi fasonate înainte de montare, sau sînt fasonate pe cofraj, după aşezarea lor în poziţia pe care o vor ocupa, dar înainte de legarea lor cu sîrmă (v. Fasonarea armaturilor). Montarea armaturii grinzilor, a stîlpilor, a fundaţiilor şi a altor elemente se execută cu bare fasonate în prealabil, cari sînt introduse în cofraj, sînt aşezate în poziţia prescrisă şi sînt solidarizate între ele prin legare cu sîrmă la punctele de intersecţiune. Montarea pe banc se foloseşte în special pentru elementele prefabricate sau cînd numărul elementelor de acelaşi tip e mare, deoarece permite ridicarea productivităţii muncii. Barele armaturilor sînt fasonate în prealabil, apoi sînt asamblate între ele, prin legare cu sîrmă, fiind susţinute de capre de lemn, de suporturi metalice (fasonate din bare groase de oţel-beton sau suporturi de inventar) sau de şabloane speciale (v. sub Şablon). 4. Montator, pl. montatori. Tehn. V. Montor. 5. Monte-Carlo, metoda Mat., Fiz.: Metodă numerică de aproximaţie, bazată pe teoria jocurilor, utilizată pentru rezolvarea unor probleme de Matematică şi de Fizică, care consistă în transformarea lor în probleme statistice simple, soluţiile obţinîndu-se prin efectuarea unor experienţe repetate de extragere a unor numere în conformitate cu natura statistică a problemelor. Metoda poate fi folosită la aproximarea integralelor definite, la aproximarea soluţiilor ecuaţiilor cu derivate parţiale, a ecuaţiilor integrale, etc. De exemplu, integrala: '-j: ; (x) / (x) dx, în care f(x) e o funcţiune de distribuţie (v.) se poate aproxima prin suma: a unde xa sînt valori aleatorii ale variabilei x alese în corespondenţă cu funcţiunea de distribuţie f(x). Deosebirea esenţială dintre metodele clasice de aproximare a unei integrale şi metoda Monte-Carlo consistă în faptul că, în primele,-valorile xa se aleg sistematic (de ex. echidistante), în timp ce în cazul metodei Monte-Carlo se iau la întîmplare. Aproximarea e cu atît mai bună cu cît N e mai mare. De exemplu, integrala: I = $1Qg(x)dx 0’) AvdJ=jq £h K ■ a în care: h (x« • ->'«)= 1 dacă Ja<£ (*«)■ h (*«' yJ=° dacă ya>g (*«)• unde xa şi ya sînt perechi de numere cu valori cuprinse între 0 şi 1, luate la întîmplare, presupunînd o distribuţie uniformă a acestora pe intervalele considerate; n e numărul total de perechi xa, din cele N extrase pentru cari e satisfăcută condiţia ya^glx). Practic, pentru aproximarea integralei e deci necesar să se extragă la întîmplare perechi de numere Monte-Carlo, metoda ^ 216 Monte-Carfo, metoda ^ '“1 —} » l * 4 * I *a' J>a dintr-o repartiţie uniformăîn pătratul şi să se determine frecvenţa relativă a punctelor cari se situează sub curba y~gx) (v. fig. /). Aproximarea va fi cu atît mai bună cu cîc numărul de extrageri va fi mai mare. Metoda poate fi combinată cu metodele clasice de aproximare a integralelor împărţind, de exemplu, intervalul de integrare în mai multe părţi (de ex. în intervalele echidistante) şi extrăgînd la întîmplare numerele pentru fiecare interval, Metoda Monte-Carlo prezintă avantaje deosebite în special în evaluarea integralelor multiple, cînd eroarea de aproximare rezultă mai mică decît erorile efectuate prin aplicarea metodelor sistematice de aproximare. Un alt domeniu larg de aplicaţie a metodei îl constituie ecuaţiile cu derivate parţiale ale Fizicii matematice, în general pentru probleme plane. Dacă se consideră un caroiaj rectangular al unui plan şi un punct de coordonate x0, y0 în care se găseşte un mobil care se poate deplasa numai cu paşi egali cu unitatea, adică numai în nodurile vecine punctului x0, j0 (v. fig. //), adică la stînga, la dreapta, în sus şi în jos, şi aacă se presupune că paşii se fac la întîmplare cu aceeaşi probabilitate independentă de punctul în care se găseşte mobilul descrie o traiectorie frîntă întîmplătoare, Probabilitatea PKx, y, s) ca mobilul să ajungă din x0, y0 în .v, y după s paşi satisface o ecuaţie cu diferenţe finite, echivalentă ecuaţiei parabolice a difuziunii: 1, Aplicarea metodei Monte-Carlo la calculul integralelor, n) numărul de puncte din porţiunea haşurată; N) numărul total de puncte din pătrat. acesta şp= cK ! 1 \yo . - ‘ - 4. ! i II. Aplicarea metodei Monte-Cario la determinarea soluţiilor ecuaţiei difuziunii. ' V deci V(x, y)c : N E* /=1 Luînd paşii la întîmplare şi cal-culînd numărul relativ al cazurilor din numărul total de traiectorii cu s paşi, pentru cari se ajunge în punctul x, y, se găseşte o aproximare frecven-ţiaiăa probabilităţii PKx, y, s) (s are rolul timpului) o aproximare a soluţiei ecuaţiei difuziunii. în mod analog se poate arăta că o problemă Dirichiet pentru ecuaţia lui Laplace plană, pentru un domeniu D mărginit de o curbăF pe care se cunosc valorile potenţialului Vp > poate fi rezolvată ca şi problema precedentă, rătăcirea mobilului terminîndu-se de fiecare dată cînd acesta atinge un punct al frontierei T (v. fig. III). Dacă se notează cu VTt potenţialul punctului atins pe frontieră de traiectoria de ordin i care pleacă dintr-un punct de coordonate x, y şi dacă se efectuează N astfel da traiectorii, potenţialul din punctul x, y, V(x, y) se aproximează prin suma 1 N Metoda e deci foarte convenabilă pentru obţinerea soluţiei — i. într-un punct; convergenţa metodei e de ordinul N a. Metoda Monte-Carlo se poate aplica, în general, ca metodă de iteraţie pentru orice operator linear, putîndu-se extinde, de exemplu, şi la aproximarea soluţiilor unor ecuaţii integrale, la inversarea de matrice, etc. O caracteristică esenţială a metodei consistăîn fabricarea modelului statistic al problemei şi în extragerea numerelor aleatorii corespunzătoare unor anumite distribuţii în acest Aplicarea metodei Monte-Carlo pentru scop se pot folosi mi j- aproximarea soluţiilor ecuaţiei lui Laplace. Ioace specifice jocurilor de noroc(zaruri, monete, rulete, ect.) sau tabele de numere aleatorii obţinute pe diverse căi. în Fizică, metoda a fost aplicată la studiul difuziunii fotonilor în medii absorbante mărginite, de formă arbitrară. Ea se bazează pe construirea unui număr cît mai mare de traiectorii modei ale fotonilor, ştiind că traiectoria unui foton oarecare e determinată de locul prin care trece şi de diferitele procese elementare de interacţiune pe cari le suferă pînă la absorpţia sau ieşirea sa din sistem. Aceste date, cari determină împreună, identitatea fotonului, nu pot fi însă prezise exact, chiar dacă s-ar cunoaşte condiţiile iniţiale pentru fiecare foton. Datorită caracterului aleatoriu al fenomenelor cuantice se poate da numai distribuţia lor probabilistică, Fiecărui foton i se poate asocia, astfel, un sistem de numere, iar procesului de difuziune îi corespunde un proces aleatoriu analog în sistemul de numere. Fiecare număr din procesul analog specifică, printr-un cod adecvat, o caracteristică particulară a unei interacţiuni fotonice, de exemplu variaţia frecvenţei în a treia difuziune Compton, la a «-a traiectorie modelată. Sistemele de numere aleatorii cari se obţin prin calcul se traduc, astfel, în traiectorii concrete de fotoni, Procesul numeric analog e Echivalent cu determinarea sorţii fotonului printr-un joc de noroc. După ce s-a construit un număr suficient de traiectorii, intensitatea radiaţiei într-un punct se obţine prin numărarea traiectoriilor din vecinătatea punctului. Rezultatele obţinute prezintă abateri statistice ca şi măsurările fizice cărora le corespund. Abaterea scade încet cînd creşte numărul N al traiectoriilor modelate, fiind —i proporţională cu N 2. De aceea, metoda comportă calcule foarte laborioase. Pentru calcule aproximative şi mai restrînse se pot folosi calculatoare manuale, dar calculele mai exacte necesită calculatoare electronice automate. Programarea nu prezintă dificultăţi, datorită caracterului repetat al operaţiilor. Metoda Monte-Carlo a fost folosită cu rezultate bune şi la rezolvarea problemelor de difuziune (în general inelastică şi cu absorpţie) a neutronilor, în cazurile cari nu admit rezolvarea aproximativă a ecuaţiei Boltzmann, Cum, însă, numărul de neutroni găsiţi în locuri mai depărtate de sursă, într-un interval de energie dat, e mic, obţinerea unor rezultate precise necesită un volum de calcul deosebit de mare. în particular, cu metoda Monte-Carlo a fost tratată problema moderării neutronilor în moderatori gazoşi. Monte-charge 217 Monzonit 1, Monte-charge. Tehn.: Sin. (parţial) Ascensor de materiale. V. sub Ascensor, 2. Monticellit. Mineral.: CaMg(Si04). Ortosilicat natural de calciu şi de magneziu, în care o parte din magneziu e înlocuită, uneori, cu fier şi mangan, şi care se găseşte rar în lavele calcaroase cari erup din vulcanul Vezuviu sau în unele calcare de contact. Se prezintă sub formă de cristale mici, prismatice, de culoare albă sau gălbuie, uneori incolore şi aproape transparente, terminate la ambele capete prin piramide cu şase feţe. Are duritatea 5*• *5,5 şi gr, sp. 3,2. Se obţine şi artificial, în materialele refractare, forsteritice, dolo.mitice şi magnezitice. s. Montlivaultia. Paieont.: Hexacoral izolat din familia Astreidae, avînd caliciul cilindric, conic sau discoidal, cu baza îngustă sau mult lărgită. Zidul prezintă o epi-tecă bine dezvoltată, iar septeie numeroase depăşesc marginea caliciului. E unul dintre hexacoralii cei mai vechi, care apare în Triasic. e foarte frecvent în Jurasic şi dispare în Terţiar. Specia Montlivaultia decipiens Edw. e cunoscută în ţara noastră din Jurasicul mediu Montlivaultia decide la Strunga-Bucegi. Piens- 4. Monfmarfrii. Mineral.: Sin. Gips. (Termen vechi, părăsit.) 5. Montmorillonit. Mineral.: ^[Mg3(Si4O10) (OH)2]^[(AI, Fe--)2(Si4O10) (OHa)]-« HâO Mineral argilos cu reţea cristalină tristratificată (v. sub Argiloase, minerale ~), care se formează aproape excluziv în condiţii exogene, în special prin alterarea rocilor magmatice bazice (diabaze, bazalturi, gabbrouri, etc.) într-un mediu alcalin. Se întîlneşte şi în unele soluri (de ex.: în cernoziomuri levigate, în cernoziomurile humice mijlocii şi în solurile castanii), cari se formează pe graniţe şi diorite, cum şi în depozitele de loess. Cea mai răspîndităşi mai folosită argilă montmorilfonitică e bentonitul (v. sub Argilă). Cristalizează în sistemul rombic sau pseudorombic, în mase argiloase de mici solzi criptocristalini, cu aspect amorf. E incolor, alb, cu nuanţă cenuşie, uneori albăstruie, roză, roză-roşie, uneori verde, şi cu luciu mat, cînd e uscat. E foarte moale, fărîmicios, tixotrop, prezentînd clivaj perfect după (001) şi cu greutate specifică variabilă (1,7—2,7), E optic biax, cu indicii de refracţie: 1,493e*-1,503; nm— 1,516* * * 1,526; # = 1,516-• • 1,527. Prezenţa montmoril Ion i -tului în argile se poate presupune după umflarea acestora în prezenţa umezelii şi după transformarea lor într-o masă grasă, gelatinoasă, în urma ploilor, care la uscare crapă pe adîncime destul de mare. 6. Mentor, pl. montori. 1. Tehn.: Lucrător care efectuează operaţii de montare a sistemelor tehnice. Var. Montator. 7. Montor. 2. Cinem.: Tehnician care execută, împreună cu regisorul, operaţia de montare a unui film. El asamblează şi sincronizează filmul la masa de montaj şi pregăteşte tot materialul necesar (imagine, benzi de sunet) pentru operaţia de reînregistrare (mixaj). 8. Montroydit. Mineral.: HgO. Oxid de mercur natural, întîlnit în unele zăcăminte de minereuri de mercur. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice faţetate sau în mase granulare ori aciculare. E roşu ca realgarul, în mase compacte brun, iar în transparenţă, roşu-portocaliu. Are urma galbenă-brună şi luciu asemănător cu al blendei. Prezintă clivaj perfect după (010); are duritatea 2***3 şi gr. sp. 11. 9. Montura, pl. monturi. 1. Tehn.: Piesă accesorie a unui sistem tehnic ^maşină, aparat, instrument, etc.), în care se montează o piesă pentru a o menţine la locul ei, în acest sistem. 10. ~ optică. Opt.; Montură, de cele mai multe ori de metal, care permite fixarea diferitelor sisteme optice ale unui aparat. Diametrul monturii unei lentile constituie adeseori caracteristica principală care fixează puterea separatoare a lentilei respective sau a sistemului optic din care face parte. 11. Montură. 2. Tehn.: Modul de fixare a pietrelor preţioase sau semipreţioase într-o bijuterie. Se deosebesc: montura deschisa, caracterizată prin faptul că piatra e fixată numai pe margine, printr-o „galerie11 de gheare de metal din bijuterie, iar partea inferioară e liberă (montură â jour) — şi montură închisă caracterizată prin faptul că piatra are partea inferioară fixată într-o cavitate a metalului bijuteriei, avînd uneori şi o foaie subţire de argint, pentru reflectarea luminii. 12. Monţian. Stratigr.: Etajul inferior al Paleocenului, reprezentat în Belgia şi în basinul Parisului prin calcare friabile cu Lithothamnium (calcarul pisoiit'c), Cerithium inopinatum, Tu r ri tel la montensis şi caicare de apă dulce cu Physa mon-tensis. Aceste depozite stau discordant pe suprafaţa ravi-natâ a cretei maestrichtiene şi suportă depozitele marine transgresive ale Landenianului inferior (Thanetian). Echivalente probabile ale Monţianului din Belgia şi din basinul Parisului sînt: marnele bituminoase ale Stratelor de Cosina (Dalmaţia); marnele foioase cu numuliţi şi moluşte terţiare situate sub calcarele etajului Libian inferior (Egipt); argilele şi nisipurile cu Venerica;rdia beaumonti din Belu-cistan. 13. Monument, pl. monumente. Arh.: Obiect, iucrare sau construcţie, cari, pe lîngă un scop funcţionai imediat, prezintă importanţă deosebită din punctele de vedere plastic, ideologic, ştiinţific, etc. Din punctul de vedere plastic şi arhitectonic, un monument e caracterizat, fie prin dimensiunile sale, fie prin perfecţiunea formelor, eventual prin amplasament (capăt de perspectivă, poziţie înaltă, etc.). In general, el constituie un tip caracteristic şi reprezentativ al unui gen de manifestare artistică dintr-o epocă sau a! unui stil (monument de artă, monument de arhitectură). Un monument poate comemora, fie un eveniment important din istoria unei ţări, fie o personalitate marcantă. Din punctul de vedere ştiinţific, un monument poate reprezenta construcţii sau obiecte, ori fragmente d:n acestea, rămase din Jrecut (monument istoric). în ţara noastră, monumentele sînt numite monumente de cultură şi sînt clasificate, pe baza unor dispoziţii'legale, în. următoarele clase: monumente de arheologie, de arhitectură, de artă plastică. 14. Monument al naturih Teritoriu cu limite stabilite, caracterizat prin - frumuseţea reliefului, prin fauna sau flora locală, prin anumite fenomene naturale (gheizere, grote etc.). 15. Monumental. 1 • Arh., Artă: Calitatea unei lucrări artistice sau a unei construcţii de a constitui un monument. is. Monumental. 2. Arh., Cs.: Calitatea unei construcţii de a avea dimensiuni şi aspect grandios (de ex. un pod suspendat cu deschideri mari). 17- Monumentale. Poligr.: Subfamilie de litere, din familia Romane elzevir, care nu are decît majuscule, cu tălpile foarte accentuate şi subţiri. îs. Monzonit, pl. monzonite. Petr.: Rocă ma0matică intru-zivă, olocristalină-granulară, care face tranziţia între sienite şi roci mai bazice, diorite, gabbrouri şi chiar peridotite şi sienite nefelinice. E constituită din cantităţi aproape egale de ortoză şi plagioclaz, care are caracter relativ bazic, apropiat de andezin. Se caracterizează, prin idiomorfism net al mine» raielor de plagioclaz, spre deosebire de feldspatul potasic.-Partea componentă melanocrată e formată, de cele mai multe ori, din augit. Printre monzonite se găsesc atît tipuri Monzonit cuarţifer 218 Mordansare acide, bogate în cuarţ, cît şi tipuri mai bazice, bogate în augit, uneori avînd şi olivin. Monzonitele formează masive izolate legate de cele mai multe ori de graniţe. Se întîlnesc în insulele Sakhalin, în Volenia (Ucraina) şi în Armenia, în Ti rol, etc. 1. Monzonit cuarţifer. Mineral.: Sin. Adamelit (v.). 2. Moorahoofit. Mineral.: Sin. Natrolit. (Termen vechi, părăsit.) s. Moore, bomba Chim.: Aparat pentru determinarea punctului de autoaprindere al combustibililor lichizi. Se compune dintr-un bloc cilindric de oţel, cu diametrul de 100 mm şi înălţimea de 75 mm, care are pe bază ondulaţii, pentru a mări suprafaţa de încălzire, cum şi un orificiu cilindric pentru termocuplu şi un orificiu central pentru creuzet. Creuzetul, de platin sau de nichel, are diametrul de 35/22 mm, înălţimea de 37 mm, şi se acoperă cu un capac metalic, care are două găuri prin cari pătrund picătorul de lichid şi ţeava de oxigen. Experienţele se fac în atmosferă de aer sau, de cele mai multe ori, de oxigen, cu un anumit debit şi la o anumită temperatură. Temperatura se ridică progresiv, pînă cînd se produce explozia de autoaprindere. Se repetă experienţa, determinîndu-se punctul de autoaprindere cu o aproximaţie de 2°. 4. Mooreit, Mineral.: Sulfat complex hidratat, cu formula chimică: R8[(pH)l4|S04]-4 H20, în care R= Mn, Mg, Zn. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale clare şi incolore ca sticla. Are duritatea 3 şi gr. sp. 2,47. 5. Moped, pl. mopede. Transp. V. sub Motociclu. e. Mops, cleşte Tehn. V. Cleşte cu dinţi pentru ţevi, sub Cleşte 1. 7. Mor. Ped.: Humus (v.) de culoare neagră sau brună, în care numai o parte din resturile organice sînt humificate, păstrînd parţial structura iniţială a ţesuturilor respective. Se formează sub păduri de răşinoase (pin şi molid), pe soluri bine drenate şi sărace în baze. Se poate forma şi în soluri imperfect drenate, nu prea acide, dar numai ca stadiu intermediar, de scurtă durată, care trece ulterior în humus propriu-zis. Resturile organice se descompun foarte încet; de aceea se dezvoltă un suborizont A0 gros, de culoare neagră, în care predomină elementele încă nedescompuse şi produsele intermediare, adeseori legate între ele prin filamente miceliene. Suborizontui Ax e, în general, mai subţire. Pe lîngă produsele intermediare, morul conţine acizi fuiviei dispersaţi, cari se pot infiltra în adîncime printre elementele minerale. Reacţia acestui humus e puternic acidă, cu pH sub 5 (obişnuit 4--*4,5), iar gradul de saturaţie cu totul redus (în general sub 10%). Nu se formează structură glomerulară. Mineralizaţia e foarte înceată, iar din cauza mediului acid, bacteriile şi actinomicetele nu se pot dezvolta, activitatea microbiologică fiind datorită aproape excluziv ciupercilor. Sin. Humus brut. 8. Morawski, reacţia Iui ~tChim.: Reacţie folosită pentru recunoaşterea calitativă a colofoniului în săpunuri, uleiuri, grăsimi, ceruri, etc. Substanţa se disolvă, la rece, prin agitare în 1 ml anhidridă acetică, şi se tratează cu o picătură de acid sulfuric 63%; în prezenţa substanţelor enumerate se observă o coloraţie violetă, care după cîtva timp trece în brun. 9. Morârit. Ind. alim.: Industrie de prelucrare prin mărunţire a cerealelor în materie primă pentru alte industrii sau în produse finite, pentru consum. Prin măcinişul grîului, ai porumbului, al secarei, etc., se obţin făinuri de diferite calităţi, necesare industriei panificaţiei, a pastelor făinoase şj a biscuiţilor, sau consumului populaţiei. Morăritul cuprinde şi prelucrarea orezului brut în orez decorticat de diferite calităţi, prelucrarea altor cereale în crupe, ca, de exemplu, arpacaş (din orez sau grîu), porumbin, fulgi de ovăz, etc. Morăritul se execută în morile de grîu, de porumb, de secară (v. Moară 2), în rizerii şi în fabricile de crupe. 10. Morcov, pl. morcovi. Bot., Agr.: Daucus carota L. Plantă rădăcinoasă bianuală din familia Umbelliferae. Formează, în primul an, o rozetă de frunze şi o rădăcină conică, cilindrică sau aproape rotundă, albă, galbenă sau roşie. în al doilea an se dezvoltă tulpina ramificată a plantei, cu înălţimea de 1***1,20m, purtînd flori ermafrodite aşezate în umbele. Fructul morcovului e o diachenă cu seminţe mici, de formă eliptică, cu patru rînduri de perişori. Fecundaţia piantei e alogamă. Există soiuri de morcov alimentar şi soiuri de morcov de nutreţ; în ţara noastră, morcovul de nutreţ e puţin cultivat. Se deosebesc următoarele soiuri alimentare: foarte timpurii (Carotte de Paris), timpurii (Gonsenheimer, Erstling, de Amsterdam), semitimpurii (de Nantes, Guerande, Chan-tenoy), tîrzii (Saint Valdry, Flacke). Soiurile de nutreţ cele mai răspîndite sînt: Uriaşul aib cu capui verde, Loberich, Saint-Valery. Morcovul e o plantă de climă temperată; preferă soiuri lutoase-nisipoase şi nisipoase-iutoase, adînci, bine afînate, cu conţinut mare de humus şi de calciu. în asolament, morcovul trebuie cultivat în al doilea sau în al treilea an după îngrăşarea solei cu băligar, de preferinţă după plante cari lasă terenul liber de buruieni. 11. /^, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a seminţelor de morcovi (Daucus carota L., var. sativa DC). Uleiul se produce cu un randament de 0,4---0,8%. E un lichid limpede, alb-găibui, cu miros în genul irisului, si cu gust dulce; are d15 = 0,870---0,944; [oc]D = - 8°25— - 37c6, »d=1i482***1i491, indicele de aciditate 1 ”-5, indicele de ester 17---52. E solubil în 2--*5 volume de alcool 80 %. Uleiul eteric de morcovi conţine: I, cc-pinen, I-limonen, daucol, asaronă, carotol, acid acetic, acid butiric, acid palmitic, bisabolen. E folosit ia prepararea anumitor băuturi alcoolice şi în compoziţiile moderne de parfumerie, cărora le imprimă o notă particulară. De asemenea, în industria alimentară, în extracte de supe, de sosuri, de carne, etc. 12. Mordansare. Ind. text.: Tratament aplicat fibrelor textile în vederea fixării pe ele a unor coloranţi fără afinitate sau cu afinitate foarte mică pentru fibra respectivă. Mordansarea poate fi preliminară (înainte de introducerea fibrei în baia de colorant), ulterioară sau concomitentă cu aplicarea coloranţilor, în toate aceste cazuri rezultînd complecşi metalici. Colorantul poate avea o afinitate proprie pentru fibră, complexul format între mordant şi colorant, eventual şi fibră, fiind însă mult mai stabil. Pentru vopsirea fibrelor celulozice cu coloranţi bazici, mordansarea se face cu tanin-emetic sau cu tiofenoli. în primul caz, deşi fibra celulozică are o capacitate mare de a absorbi tanin, totuşi legăturile tanin-fibră sînt slabe şi de aceea e necesară o fixare ulterioară a mordantului cu emetic (v.). Procesul de mordansare necesită astfel două băi succesive. în al doi lea caz, mordansarea se bazează pe faptul că tiofenolii din soluţii apoase au afinitate pentru fibra celulozică. Legăturile mordant-fibră sînt suficient de puternice şi nu mai e necesară o fixare ulterioară a mordantului. Pentru vopsirea fibrelor proteice, în special a lînii, cu coloranţi metalabili (coloranţi de crom), mordansarea se poate face cu următoarele soluţii (în procente din greutatea materialului textil): 1***3% bicromat de sodiu sau de potasiu şi 1 ***1,5% sulfat acid de sodiu ; 1 *”3 % bicromat de sodiu sau de potasiu şi 0,5 — 1 % acid sulfuric; 2% bicromat, 3% acid lactic şi 1 % acid sulfuric ; 2% bicromatşi1% acid formic 85% . Tratamentul cu bicromat de sodiu sau de potasiu se poate aplica fie înainte, fie după vopsirea cu colorantul metalabil. Mordant 219 Morenă Unii coloranţi se pretează şi la mordansa-re concomitentă cu vopsirea, în acest caz fiind mai indicaţi cromaţii de sodiu sau de potasiu, cari complexează mai lent colorantul. 1. Mordantj pl. mordanţi. Ind. text,, Ind. piei.: Substanţă folosită pentru fixarea coloranţilor pe fibre textile în vopsi-torie sau imprimerie şi în vopsirea blănurilor şi a pieilor. în accepţiunea iniţială, mordantul acţionează ca intermediar între~fibră şi colorant, cari nu au afinitate una pentru altul. în accepţiunea largă a noţiunii, mordantul contribuie la mărirea stabilităţii colorantului pe fibră, în cele mai multe cazuri prin formarea de complecşi metalici în fibră (lacuri) sau, în unele cazuri, prin formarea de complecşi cu participarea fibrei. în industria textilă se folosesc, ca mordanţi, fie substanţe de origine vegetală, de exemplu taninurile, fie substanţe organice de sinteză, ca tiofenolii, sau precondensate ca fenol-formaldehida,... ureea-formaldehida, aniIide ale acidului 2,3-oxinaftoic (azotoli), uleiuri sulfatate sau condensate cu formaldehidă (de tip Lizarol). Uleiurile sulfatate sau condensate sînt în realitate mordanţi auxiliari, deoarece ei ajută la fixarea colorantului pe fibră, însă nu intră în compoziţia finală a complexului format. Cea mai importantă clasă de mordanţi pentru finisarea textiJă o formează sărurile metalice. Dintre acestea, cele mai folosite sînt: bicromatul de sodiu, de potasiu, cromaţii de sodiu, de potasiu, fluorura de crom, acetaţii, formiatul şi lactatul de crom. Mai puţin importante sînt sărurile de cupru, de aluminiu, staniu, fier. în industria blănurilor se folosesc, ca mordanţi, în special alaunul de crom, bicromatul de potasiu, sulfatul, de cupru, sulfatul de fier şi sulfatul dublu de aluminiu şi potasiu. Mordanţii trebuie să pătrundă bine în păr, pentru că, la vopsirea ulterioară, lacul colorat să se formeze, asemenea pigmenţilor naturali, în păr şi nu numai ca un depozit pe suprafaţa cuticulei părului. în acest scop, după denaturarea alcalină premergătoare a părului, excesul de alcalii trebuie să fie bine îndepărtat prin spălare sau, mai bine, prin acidulare, iar în flota de mordansare.se adaugă puţin acid, pentru a neutraliza eventualele resturi de alcalii din interiorul părului, împiedicînd astfel precipitarea hidroxizilor metalici în straturile exterioare ale acestuia. Adausul de acid în flota de mordansare trebuie să împiedice, de asemenea, formarea sărurilor bazice metalice şi depunerea prea rapidă a acestora pe suprafaţa părului. La vopsirea pielii se folosesc uneori coloranţi de mordant, cari au proprietatea de a vopsi pielea numai în combinaţie cu un mordant. Cei mai importanţi dintre aceştia sînt coloranţii proveniţi din lemne tinctoriale, cari se întrebuinţează în special la vopsirea pieilor glace şi, uneori, la vopsirea pieilor cromate în culoarea neagră, cum şi la vospirea blănurilor. Pieile tăbăcite vegetal pot fi vopsite, de asemenea, în culoare neagră cu extract de lemn de campeş, folosind ca mordant săruri de fier. Pe pieile tăbăcite cu crom pur şi pe pieile tăbăcite cu alaun şi recromate ulterior se pot obţine vopsiri foarte rezistente la lumină şi la spălare, cu coloranţi sintetici de mordant, cari sînt coloranţi din seria alizarinei şi anumiţi coloranţi azoici. în acest caz, cromul folosit ca tanant serveşte şi ca mordant, formînd lacuri colorate insolubile cu aceşti coloranţi. 2. Mordant, coloranţi de^. Ind. chim. V. Lină, coloranţi pentru ~ ; v. şî sub Mordant. 3. Mordenit. Mineral.: (Ca, K2, Na2) (AISi5012)2-7 H2G. Zeolit sodico-calcic, cristalizat în sistemul rombic, în cristale albe, aciculare. Prezintă clivaj după doi pinacoizi. Are duritatea 5 şi gr..sp. 2,1. Sin. Ptilolit. 4. Moreen. 1. Ind. text.: Ţesătură din fire foarte fine de lînă pieptenată, cu aspect de moire dat prin legătura de rips de urzeală — şi nu prin presare cu cilindre profilate. 5. Moreen. 2. Ind text.: Ţesătură cu urzeală de iută şi cu bătătură de lînă, care acoperă în întregime urzeala, şi care imită moire-ul de mătase. 6. Morel, cerc Nav.: Cerc care serveşte în navigaţie la determinarea noilor deviaţii din deviaţiile vechi, cînd nu se poate face o determinare generală a deviaţiilor (v. Deviaţia compasului magnetic). Ecuaţia sa în coordonate polare e: S'— 8 = (C' ~C) cos ţ+(B'—B) sin C în care S/ e deviaţia nouă în capul £ diferită de cea veche S în acelaşi cap B şi C sînt vechii coeficienţi aproximativi (v.), iar B' şi Cr sînt noii coeficienţi aproximativi. în acest scop sînt necesare numai două deviaţii noi, dacă există condiţia ca acest cerc să treacă prin origine (v. fig,). Astfel, dacă cele două deviaţii noi sînt Sj şi §2, se fac diferenţele 8^—^= Pi Ş* $2”“<$2“p2' cari reprezintă modulele din ecuaţia cercului, iar argumentele ax şi a2 reprezintă capurile şi ^2 din aceeaşi ecuaţie. Se obţin, astfel, punctele O, M, N, prin cari se duce cercul Morel. Pentru determinarea celorlalte deviaţii nu se foloseşte acest cerc, ci o dreaptă inversă cercului, numită dreapta Morel. Pi. pj cmerenţe ae deviaţii; Pentru construcţia acestei drepte a, . a3) capuri. se poate alege, în principiu, orice raport de inversiune, însă în practică se foloseşte raportul de inversiune = 10, trecut în table speciale. Distanţele de la centrul de inversiune la dreaptă, duse în capurile respective, reprezintă noile deviaţii. 7. Moreî, dreapta Nav. V. sub Morel, cerc — . s. Moreno, pl. morene. Gcol.: Depozit de roci aetritice transportate de un gheţar în mişcare (morene în mişcare) sau depuse de un gheţar dispărut (morene depuse sau staţionare), constituit din bucăţi de rocă tare, de toate dimensiunile (de !a bolovănişuri la blocuri uneori enorme) şi de toate formele (ascuţite, rotunjite, neregulate), înglobate haotic, fără nici o stratificaţie, într-o masă de argilă mai mult sau mai puţin nisipoasă. Morenele provin din sfărîmăturile rocilor din regiunea torenţilor, din roci desprinse din coastele vecine sub acţiunea eroziunii atmosferice sau rupte din maluri şi de pe fund, în mişcarea gheţarului. Depozitele de morene sînt foarte compacte în partea de la fund, sînt lipsite de săruri solubile sau de substante organice, rezistă destul de slab ia îngheţ şi conţin uneori lentile saturate cu apă sub presiune. După iocul în care sînt aşezate morenele în mişcare faţă de masa gheţarului, se deosebesc (v. fig.): morene de suprafaţa (superficia- Secţiune verticală prin valea unui gheţar, le), cari sînt: I a t e r a- 0 morenă laterală depusă; 2) morenă late-I e, aşezate pe suprafaţa rală în mişcare; 3) morenă mediană; 4) mo-gheţarilor, la marginea renă depusă de fund; 5) morenă internă lor, paralel CU ţărmul, laterală; 6) morenă internă mediană; 7) mo-sau mediane, for- renă de fund mobilă, mate din unirea more- nelor laterale a doi sau a mai multor gheţari cari se unesc; morene interne, depuse în crăpăturile‘gheţarilor; morene de fund (inferioare), depuse pe fundul văii glaciare. Cerc Morel. Morenosit 220 Morfotropie Cînd ■ materialul detritic purtat de gheţari aiunge pînă în regiunea în care se produce topirea iui, iau naştere m o-re ne le depuse, cari pot fi: longitudinale, formate din morene mediane şi interne; marginale, formate din morene laterale; adînci, formate din morene de fund, şi frontale (finale, terminale), depuse în formă de dîmburi semicirculare, din toate morenele în mişcare la capătul exterior al gheţarilor. 1. Morenosit. Mineral.: NiS04 Sulfat hidratat natural de nichel, care conţine 26,61 % NiO. Se găseşte sub formă de cristale aciculare, uneori subţiri ca firul de păr, de culoare verde de smaragd pînă la verde-alb, sau sub formă de eflorescente compacte verzi, pe minereurile de nichel. Sin, Nichel vitriol. 2, Morfacetinâ. Chim., Farm.: Sin. Diacetilmorf'nă clor-hidrică (v.). 3. Morfina. Chim., Farm.: Principalul alcaloid din opiu (7***15 %), din care a fost izolată. Se prezintă ca o pulbere albă cristalină cu p.t. 254°, Morfina şi derivaţii săi (dilaudid, dicodil, code-ină, dionină, heroină) au proprietăţi cari sînt folosite în Medicină. Morfina 6. Morfografie. Geogr., Geol.: Parte a Geomorfologiei, care se ocupa cu descrierea şi clasificarea formelor de relief după aspectul lor exterior (formă, înălţime, etc.), fără a ţine seamă de originea lor. Sin. Orografie. 7, Morfolind. Chim.: Dietilenoximidă tetrahidro-1,4-oxa- zină, compus eterociclic, derivat al dietano- H ,, Iaminei. Se prezintă sub forma de ulei incolor, rî_r2 higroscopic, mobil, cu miros caracteristic de / \ amină, care irită pielea, cu p. f. 128,9°; ^NH p.t.—4,9°; «^ = 1,4540; d|g=1,002. E solu- c“c bilă în apă, alcool, eter. Morfolina se poate obţine din etilenoxid şi amoniac: CHa--—Ci 2 \/ c—c NH3 -> 0/ XNH + H20 VC—C/ e un narcotic puternic. (Hjg; (gr în doze terapeutice, efec- Nr~—--{ ^ tul deprimant asuprasis- [r ^ \ ternului nervos central q[h' O se manifestă printr-o stare de indiferenţă faţă de durere (analgezie), însoţită de hipnoză, iar în cantităţi mai mari produce pierderea cunoştinţei şi coma. Principala utilizare se bazează pe efectul analgezic, pentru calmarea durerilor cari însoţesc diferite stări patologice (cancer, arsuri, etc.) şi în medicaţia preanestezică pentru intervenţiile chirurgicale. Se întrebuinţează sub formă de săruri, clorhidrat sau sulfat, solubile în apă. Dozele sînt de 3*"20 mg, administrate prin injectare. Principalele inconveniente pe cari le prezintă morfina sînt: greţurile, vărsăturile, constipaţia, Administrarea repetată şi îndelungată a acestui alcaloid produce o stare de intoxicaţie cronică şi o dependenţă psihică şi fizică, numită morfinism. Morfinismul produce scăderea facultăţilor mentale, pierderea voinţei, a simţului etic şi a puterii de muncă. De aceea, morfina şi derivaţii săi cu acţiune narcotică sînt supuşi unei legislaţii severe şi nu pot fi procuraţi decît după prescrip-ţiu.nea medicului, 4. Morfinism, V. sub Morfină, 5. Morfogenezâ. Ped.: Formarea profilului solului sub acţiunea factorilor naturali, cari influenţează caracterele morfologice ale diverselor orizonturi ale solului respectiv. Cunoaşterea acestor caractere şi stabilirea raporturilor lor cu mediul inconjurător permit determinarea evoluţiei solului şi a sensului acestei evoluţii. Astfel, găsirea raporturilor dintre existenţa unei vechi orizont iluvial, în care a pătruns prin ascensiune carbonatul de calciu, şi caracterele vegetaţiei, ale adîncimii apei freatice, ale activităţii faunei, etc., permit determinarea procesului de regradare (v.) a solului şi stabilirea evoluţiei spre stepizare a unei vechi regiuni de silvostepă sau de pădure. Corelarea morfologiei cu factorii naturali permite precizarea sensului evoluţiei nivelului apei freatice, cu consecinţele ei: salinizarea, lăcoviştirea sau mlăşti-nirea, sau, invers, desalinizarea, levigarea, desecarea solurilor. Stabilirea sensului evoluţiei solurilor e foarte importantă, atît pentru cunoaşterea modificărilor cari s-au produs în peisajul geografic, cît şi pentru luarea de măsuri adecvate spre a împiedica sau pentru a grăbi evoluţia naturală în sensul folositor. E un solvent ieftin pentru coloranţi, răşini, ceruri. Mai e folosită ca emulgator, iar sulfatul său e utilizat ca agent activ de suprafaţă. Morfolina e un agent anticoroziv şi un bun dedurizant pentru apă. E folosită şi la prepararea de adezivi rezistenţi ia apă. 8. Morfologia soiului. Ped. V. sub Sol. 9. Morfologie terestra. Geogr,, Geol.: Sin. Geomorfo-logie (v.). 10. Morfometrie. Geogr., Geol.: Parte a Geomorfologiei, care se ocupă cu descrierea formelor de relief în legătură cu fragmentarea lor orizontală şi verticală, în vederea stabilirii legilor lor spaţiale. Studiul morfometrie al reliefului (v. fig, /) are drept scop întocmirea hărţilor speciale cu privire ia: densitatea fragmentării (0), adîncimea fragmentării sau energia de relief (H) II. Elementele geometrice aie unei bucăţi de pietriş, pe baza cprora se calculează indicii morfometrici. şi valoarea unghiurilor de pantă (oc), cari au mare impor- * tanţă practică pentru rezolvarea diferitelor probleme în legătură cu construcţiile rutiere, de centre populate şi industrii, în lucrările hidroameliorative, la construcţii de canale, de baraje, etc. De asemenea se foloseşte şi în Litologie, pentru măsurarea formei bolovănişuri lor, a pietrişuri lor (v. fig. II) şi nisipurilor, stabilindu-se indicele de asimetrie, adică raportul semilungimii mari a pietrişului faţă de lungimea iui; indicele de turtire sau de aplatisare , care se determină cu formula: în care L e lungimea pietrişului, / e lăţimea 2E lui şi E e grosimea maximă; indicele de tocire sau de r u I a r e, 2y* A . , care se determină cu formula: —în care r e raza minimă de ,L curbură a pietrişului (în partea lui cea mai ascuţită) şi JL e lungimea iui. Axele cari determină dimensiunile L, l şi E sînt perpendiculare una pe alta. ii. Morfotropie. Mineral.: Totalitatea modificărilor intervenite în forma şi dimensiunile unei reţele cristaline, în Morgan, linie ^ 221 Morişcă hidrometrlcl urma înlocuirii chimice a unei părţi din particulele componente. Astfel de modificări se produc în cazul cînd se păstrează raportul dintre razele ionice şi cînd prin substituiri le făcute sînt depăşite limitele isomorfismului. De exemplu, în reţeaua perowschitului (CaTi03), prin înlocuirea ionilor Ca+ cu ioni Sr+ sau Ba+, ori a ionului Ti+ prin ioni Si+sau Sn+, reţeaua nu se schimbă; dacă se înlocuiesc însă ionii Ca+ cu ioni Mg+, ceea ce schimbă raportul dintre razele ionice, reţeaua se transformă într-o reţea asemănătoare cu a corin-donului. 1. Morgan, linie Metg. V. Linie Morgan, suff linie tehnologică. 2. Morganit. Mineral.: Varietate de beriI (v.), avînd culoarea trandatirie. 3» Morion. Mineral.; Varietate de cuarţ (v.), brună închisă şi chiar neagră (cristalele mai mari). 4. Morişcâ, antena Te/c.: Antenă constituita din doi dipoli simetrici, orizontali, dispuşi în cruce şi alimentaţi cu un defazaj electric de 90°. Cîmpul electric radiat pe verticală e un cîmp învîrtitor, iar diagrama de radiaţie în plan orizontal e foarte apropiată de un cerc. Se foloseşte în radiodifuziune pe unde metrice, construindu-se din dipoli cilindrici în jumătate de lungime de undă, fixaţi central în piese izolatoare. V, şî. sub Cîmp, antenă cu ~ învîrtitor. 5. Morişcâ aspiratoare, pl. morişti aspiratoare. Fiz., Meteor. . V. sub Umiditatea aerului. 6. Morişcâ de tabla ondulată. Mat.cs.: Maşina de laborator, folosită pentru încercarea la uzură a pietrei sparte sau a pietrişului, prin frecare mutuală. E formată dintr-o tobă de tablă ondulată (cu cinci valuri), care se roteşte în jurul unui ax orizontal, cu 35 rot/min. încercarea se execută asupra unei cantităţi de material de 10 kg, care e supusă la 1000 de rotaţii ale maşinii. Cantitatea de fărîmături care trece prin sita cu 12 ochiuri/cm2 reprezintă uzura pietrei, şi se exprimă în procente faţă de greutatea totală a materialului.— Maşina poate servi şi la măsurarea rezistenţei muchiilor şi a colţurilor cuburilor de piatră. încercarea se efectuează cu cinci cuburi, cu latura de 4 cm, cari sînt rotite în maşină timp de 1/2 oră. Pierderea de greutate a fiecărui cub, exprimată în grame sau în procente faţă de greutatea iniţială, reprezintă „rezistenţa" la uzură a colţurilor şi a muchiilor acelui cub. Morişcâ hidraulica. Hidrot. V. Morişcă hidrometrică. 8. Morişcâ hidrometrică. Hidrot.: Aparat pentru măsurarea vitezei unui curent de apă, cu ajutorul determinării vitezei de rotaţie a unei palete puse în mişcare de curentul respectiv. Moriştile hidrometrice cari măsoară viteza apei se compun din două elemente principale (paleta şi sistemul de înregistrare a turaţiei paletei) şi o serie de accesorii. Paletele moriştilor hidrometrice sînt de două tipuri: palete elicoidale (cu ax orizontal, v. fig. /) şi palete cu cupe (avînd axul vertical, v. fig. II). Axul paletei e rezemat în paliere cu rulmenţi, cărora li se asigură o ungere continuă. Principiul * de funcţionare al paletelor moriştilor hidrometrice e analog celui al funcţionării turbinelor în curent liber (v. sub Turbină). Sistemul de înregistrare e situat în corpul propriu-zis al moriştii (v. fig. /), care serveşte şi la susţinerea axului ei. înregistrarea rotaţiilor se face cu ajutorul unui şurub-melc calat pe axul moriştii, care transmite mişcarea unei rotiţe dinţate. Aceasta se roteşte complet la 10 sau la 20 de rotaţii ale paletei. Numărul rotaţiilor rotiţei dinţate e înregistrat de un contor mecanic instalat în corpul moriştii, sau e semna-lizat electr-ic prin închiderea, la un anumit număr de rotaţii ale rotiţei dinţate, a unui circuit electric în care e introdus ■■un semnalizator (optic sau a-custic) al închiderii. La sistemele perfecţionate de aparate, pentru a feri sistemul de contact electric de acţiunea apei, acesta e cufundat într-o baie de !, Morişcâ hidrometrică cu paleta cu ax orizontal. 1) corpul moriştii; 2) orificiu vertical pentru tija; 3) şuruburi de strîngere pe tija; 4) şurub de fixare a cozii; 5) coada; 6) bornă izolată pe corpui moriştii; 7) mufă izolantă de ebonită; 6) ramă izolantă a fişei bananei; 9) mufă izolantă a bananei; 10) axul fix al paletei; 11) rotiţă dinţată fixată pe ax; 12) rotiţă izolantă de ebonită; 13) ştift de contact; 14) ti Să izolată de cupru ; 15) arc de contact; 16) banană; 17) rulmenţi; 18) cilindru interior de distanţă între rulmenţi; 19) cilindru exterior de distanţă între rulmenţi; 20) şurub de prindere a rulmenţilor; 21) cămaşa rulmenţilor şi a dispozitivului de contact; 22) cilindru! paletei propriu-zise; 23) mufă de fixare a cămăşii; 24) cămaşa axului (face corp comun cu 21); 25) şurub de prin* dere a axului paletei de corpul moriştii; 26) filet interior al roţii de contact ulei sub presiune. Timpul în care se produce un anumit număr de rotaţii ale paletei se măsoară cu ajutorul unui cronometru. La instalaţiile de precizie, pentru măsurarea vitezei şi a variaţiilor sale în timp, înregistrarea grafică a semnalelor se face automat pe o bandă, cu ajutorul unui cronograf. Corpul moriştii ecompletat, de regulă, cu o cîr-mă formatădintr-un plan vertical încrucişat cu unul orizontal, cu ajutorul căruia mo-rişca e menţinută pe direcţia curentului. Corpul moriştii e susţinut în apă cu ajutorul unei tije confecţionate din ţevi cu diametrul de 20---30. mm, pe care morişcâ e deplasată cu ajutorul unui cablu, pentru a putea efectua măsurarea la diverse adîncimi. Cînd curentul de măsurat are adîncimi mari (peste 3-s-4 m), tija se înlocuieşte cu un cablu de care morişcâ e suspendată, Pentru menţinerea moriştii pe verticala de măsură, morişcâ se lestează cu o greutate hidrometrică (v.). • li. Morişcă hidrometrică cu paletă cu ax vertical. -Morişca Renard 222 Morsa, piele de /v III. Fermă cu morişti hidrometrice pentru măsurarea de-a lungul unei linii a vitezelor. Principiul de funcţionare al paletelor acestor morişti e analog celui al funcţiunii turbinelor în curent liber (v. Turbine). Deoarece unele părţi ale moriştii se uzează sau se înlocuiesc, morişca se reetalonează fa anumite intervale şi, în orice caz, după orice reparaţie sau înlocuire a unei piese. Această operaţie se efectuează în canale de etalonare cari de obicei sînt rectilinii, iar uneori pot fi şi circulare, Cu ajutorul moriştilor hidrometrice se execută măsurări de viteze şi măsurări de debite, în conducte, canale, rîuri, etc.; se folosesc morişti hidrometrice speciale la determinarea direcţiei curentului. Măsurările de viteză pot fi executate punctual, în lungul unor linii sau pe o reţea de linii. Pentru măsurările cari se execută în lungul unor linii sau pe reţele se utilizează, fie o singură morişcă, care se deplasează în diferite puncte, fie o serie de morişti (v. fig. ///). în acest caz e indicat să se utilizeze cronografe, pentru urmărirea simultană a tuturor moriştilor. Punctele de măsură de-a lungul unei linii sau în cadrul unei reţele se aleg astfel încît să fie mai dese în zonele în cari viteza variază mai mult, pentru ase obţine o imagine mai clară a acestei variaţii. Ca rezultat al măsurărilor de viteză se obţine o viteză medie. Măsurările de debit se execută prin măsurarea în paralei a vitezelor şi a secţiunilor, debitul rezultînd din integrarea analitică, grafică sau grafică-anaiitică a expresiei: G = Jc/dQ- Morişca hidrometrică e utilizată frecvent pentru efectuarea de măsurări de debite pe rîuri. în perioadele de îngheţ, măsurările pot fi efectuate de pe gheaţă, făcîndu-se copci în podul de gheaţă, în dreptul fiecărei verticale de măsurare. în timpul efectuării măsurării de debit e necesară determinarea nivelului apei la postul hidrometric şi a pantei superficiale de scurgere. Determinările debitelor de lichid pe baza măsurărilor se pot executa prin mai multe metode, şi anume grafic, grafic-analitic, analitic sau cu ajutorul isotahelor. Metoda grafică consistă în reprezentarea variaţiei debitelor elementare de-a lungul profilului transversal al secţiunii în care au fost executate măsurările de viteză şi apoi în planimetrarea acestei suprafeţe. în funcţiune de stările alese, rezultă valoarea debitului măsurat. Valorile debitelor elementare corespunzătoare verticalelor de măsurare se determină după aceeaşi metodă. Metoda grafică-anaiitică presupune calculul vitezelor medii pe verticalele de măsurare după metoda grafică, iar calculul debitului se face analitic, considerînd variaţia debitelor elementare ca fiind lineară între două verticale de măsurare a vitezelor. Metoda analitică consistă în determinarea analitică a vitezelor medii pe verticală, iar calculul debitului se efectuează, fie prin intermediul debitelor elementare, ca în cazul metodei grafice-analitice, fie prin însumarea produselor ■de forma: v- + v , - - -......- n.. x.........— uA i - IV. Schema moriştii hidrometrice pentru determinarea direcţiei curentului, a-a) direcţia tijei; @-{3) direcţia moriştii (direcţia curentului apei); y-Y^irecţia profilului transversal al măsurării. unde Cl.j e suprafaţa profilului transversal mărginit de nivelul oglinzii apei şi de verticalele de măsurare alăturate i şi j, iar v. şi vj sînt vitezele medii pe verticalele i şi j. Determinarea direcţiei curentului se face cu ajutorul unor morişti speciale. O astfel de morişcă e morişca de direcţie N. £. Jestowski (v. fig. IV), la care paleta moriştii 1, prin învîrtirea ei de către curentul apei, r<*/ 1 7 face să se rotească un cilindru 2, echipat cu un ştift 3. Acest ştift 3 stabileşte, la o rotire completă a cilindrului, două contacte electrice: unul printr-o camă4, solidară cu tija 5, şi altul pri'ntr-o camă 6, solidară cu morişca 7 (care, fiind Iiberă să se rotească în jurul tijei, se aşază pe direcţia 9 a curentului apei). Prin cro-nometrarea timpului dintre două contacte electrice ale camei de pe tijă se determină timpul T al unei rotiri complete a cilindrului cu camă, iar prin cronometrarea timpului t între contactele consecutive ale celor două came se determină timpul necesar parcurgerii unghiului cp dintre direcţia pe care s-a aşezat tija şi direcţia curentului de apă pe care s-a stabilit morişca. Unghiul 9 va fi dat de relaţia: cp t 360^ = T“ La morişca maritimă, înregistrarea direcţiei curentului de apă se face pe cale mecanică, în raport cu nordul, prin intermediul unei busole solidarizate cu corpul moriştii. După fiecare măsurare de direcţie morişca trebuie scoasă din apă, pentru înregistrarea numărului de rotaţii şi a direcţiei. Sin. Morişcă hidraulică. 1. Morişca Renard. Mş.: Frînă de încercare cu mulinet. V. şî sub Frînă de încercare, aerodinamică. 2. Mcrogan. Ped.: Complex de soluri cernoziomice argi-loase, slab salinizate şi soloneţizate în adîncime, formate pe depozite aluvial-proluviale, întîlnite în ţara noastră în lunca Buzăului şi în cîmpia joasă a Şiretului. Sînt soluri negricioase, cu structură în bulgări, cu conţinut în humus de 5—6 %r cu argila în orizontul A ajungînd pînă la 60***70% şi cu semne de gleizare reziduală în orizontul C. Provin din vechi lăco-vişti salinizate şi soloneţizate, ca urmare a drenării produse de coborîrea nivelului apei freatice. 3. Moroxit, Mineral.: Varietate de apatit albastru- verzui. 4. Morrison, Strate de Stratigr.: Complexul de gresii şi de argile bariolate al Kimeridgian-Portlandianului, dezvoltat în partea de est a Munţi lor Stîncoşi (America de Nord) şi renumit prin bogata sa faună de vertebrate terestre, cuprinzînd dinosaurieni uriaşi (Atlantosaurus) şi mamifere primitive similare celor ale Purbeckianului din Anglia. Sin. Formaţiunea de Morrison. 5. Morsa, piele de Ind. piei : Pielea morsei (Odobae-nus rosmarus), folosită ca materie primă la fabricarea pieilor pentru şlefuit şi polisat, cum şi pentru garnituri de frîne. Morse, alfabetul ^ 223 Mortar Pielea are lungimea medie de 4 m şi grosimea de 2,5—3,5 cm. După ce sînt bine înmuiate se apiică un cenuşar de 2--*3 săptămîni, se depărează şi se şeruiesc manual, se decalcifică cu săruri de amoniu şi acizi slabi şi se tăbăcesc vegetal, fără prea multă agitare mecanică, toate operaţiile necesitînd durate mari, din cauza grosimii excesive a pielii. Cea mai importantă utilizare e la şlefuirea obiectelor şi a bijuteriilor de metale preţioase. Pentru şlefuirea sticlelor optice se întrebuinţează o piele puţin mai subţire, care se tăbăceşte chamois. •î. Morse, alfabetul Te/c. V. Alfabetul Morse. 2. Morse, aparat Te/c.; Aparat telegrafic la care se -utilizează alfabetul Morse. V. Telegraf Morse. 3. Morsetâ, pl. morsete. Topog.: Sin. Amorsă (v. Amorsa 2), . - 4. Mort, pl. morţi. Expl. petr.: Buştean de lemn îngropat în pămînt pe două treimi din lungimea sa, servind la anco- ■ rarea turlelor de sonde cu ajutorul cablului de ancoraj. Dimensiunile (diametrul, lungimea) şi adîncimea de îngropare ale 'buşteanului se aleg în funcţiune de mărimea eforturilor la cari va fi supus şi cari sînt în funcţiune de felul turlei, de înălţimea ei, de viteza medie a vîntului, de natura solului 'în care se îngroapă, etc. 5. Mort, capât Expl. petr.: Capătul de fixare al cablului de manevră (de la sondele în foraj sau în producţie), care trece peste sistemul de ridicare geamblac-macara. Acest capăt se leagă la o tobă cu dimensiuni mici, care se fixează la podina substructurii sau la o fundaţie proprie, cît mai aproape posibil de axul feţei turlei opuse troliului. Poziţia locului de legare a capătului mort are influenţă asupra valorii efortului de tracţiune din cablu (care depinde de sarcina la cîrlig) care, prin alegerea poziţiei corespunzătoare, se reduce cu 30%. Capătul de manevră, opus capătului mort, e fixat la toba de manevră a troliului, pe care se înfăşoară o.mare parte din lungimea cablului, în timpul operaţiilor de manevră. 6. Mort de contrabalansare. Expl. petr.: Sarcină moartă utilizată pentru contrabalansarea eforturilor la o centrală de pompare cu vîrtej. Utilizarea acestui dispozitiv e indicată în cazul cînd, din calculul grafic al eforturilor cari solicită o centrală de pompare, rezultă necesitatea unei sarcini de contrabalansare dirijate într-o direcţie în care nu există sondă de pompaj. Ca atare, se înlocuieşte sarcina respectivă (sondă moartă) cu sarcina de la dispozitivul de contrabalansare. Acesta e construit dintr-un echer executat din ţevi sau din fiare profilate şi poate oscila în jurul unui ax care trece ■ prin vîrful unghiului drept. Pe braţul orizontal al mortului de contrabalansare se aşază, de obicei, într-o ladă fixată pe acest braţ, greutăţile necesare. La celălalt capăt al echerului e legată transmisiunea spre centrală. Prin variaţia sarcinii moarte şi a braţului de pîrghie se poate varia, în limite largi, efortul de contrabalansare. 7. Mortar, pl. mortare. 1. Mat. cs.: Amestec de liant, apă -şi agregat mărunt şi fin (cu granule cu dimensiuni mai mici decît 7 mm) din pasta de beton proaspăt. 8. Mortar. 2. Mat. cs.: Material de construcţie, alcătuit, în general, aintr-un amestec de liant (mineral sau organic) şi de material agregat, prelucrat în formă de pastă plastică sau fluidă, — prin amestecare cu un lichid (de obicei apă), eventual, datorită fluidităţii liantuiui, — care se solidifică prin . întărirea liantului, —în urma unor fenomene fizice (mortare mecanice), ca uscarea, răcirea, recristalizarea, etc., sau* chimice (mortGre chimice), ca oxidarea, polimerizarea, hidratarea, etc., — şi care e folosit pentru a lega între ele sau pentru -a fixa, pe suprafaţa altor elemente de construcţie, materiale .formate din blocuri, bulgări, plăci, etc., pentru a acoperi feţele construcţiilor ori ale elementelor de construcţie, spre a le proteja de atacul agenţilor agresivi şi a obţine suprafeţe mai netede, mai frumoase, mai impermeabile, etc., sau pentru a confecţiona diferite piese de construcţie (de ex. ţigla de mortar de ciment, plăci, ornamente, etc.). Unele mortare nu conţin agregate transformate în pastă. Agregatele folosite la prepararea mortarelor pot fi de origine minerală (nisip, perlit expandat, deşeuri minerale) sau organică (rumeguş, făină de lemn). Nisipul constituie agregatul folosit cel mai frecvent la mortarele utilizate curent în construcţii. El trebuie să fie cuarţos. cu granule colţuroase, de diferite mărimi, pentru a obţine un material cu un minim de goluri, şi să fie lipsit de săruri agresive, impurităţi argiloase şi, în special, organice (humus). Granulozitatea nisipului depinde de destinaţia mortarului. Pentru mortare de zidării se foloseşte un nisip cu granule cu dimensiuni pînă la 7 mm; pentru mortare de.tencuieli, nisipui trebuie să aibă granule cu dimensiuni pînă la 3 mm, respectiv pînă ia 1 mm, pentru stratul vizibil. Perlitul expandat se foloseşte la executarea unor mortare uşoare şi foarte izolante termic. V. Perlit. Deşeurile minerale măcinate (praf de cărămidă, praf de steril ars, zgură granulată, cenuşă de termocentrală) sînt folosite la confecţionarea unor mortare hidraulice şi impermeabile, deoarece au o oarecare activitate hidraulică în contact cu hidroxidul de calciu din ciment. Rumeguşul şi faina de lemn sînt folosite la confecţionarea unor mortare pentru tencuieli termoizolante, fiind preparate de obicei cu ipsos, sau a unor mortare pentru pardoseli, fiind preparate cu ciment Portland sau cu lianţi magnezieni. Cînd liantul e un ciment, rumeguşul şi făina de lemn trebuie mineralizate în prealabil, pentru a distruge compuşii agresivi faţă de ciment (zaharuri sau taninuri), cum şi ciupercile xilofage. Apa folosită la prepararea mortarelor trebuie să fie curată şi, dacă e posibil, numai apă potabilă. în lipsa acesteia se poate folosi apă curata de mare (nu poate fi folosită la lucrările de finisare, dacă sărurile din apă pot produce eflorescenţe, la stropirea directă a betoanelor şi la prepararea betoanelor cu ciment aluminos). Apa nepotabilă, provenită din nuri, lacuri, puţuri, izvoare, etc., poate fi folosită numai dacă e limpede şi fără miros, dacă are reacţie neutră, slab alcalină sau slab acidă dacă nu contine deşeuri sau ape industriale provenite de la fabrici de celuloză, de zahăr, de glucoză, de acid sulfuric vopsele, cocserii, ateliere de galvanizare, etc. Apele minerale pot fi folosite dacă nu au reacţie faţă de turnesol şi conţin cel mult 1 % S04, 2% Cl, 0,05% N2Os, 0,05% materii organice, 0,5% Mg. Pentru lucrări importante, apele nepotabile, de mare, şi minerale, pot fi folosite numai după încercări prealabi le, efectuate pe epruvete de mortare confecţionate cu aceste ape. Cantitatea de apă necesară unui mortar depinde de plasticitatea cerută acestuia, ca şi de granulozitatea agregatului. O cantitate prea mare de material fin reclamă sporirea cantităţii de apă de amestec, iar o cantitate de apă prea mare produce micşorarea rezistenţelor mecanice, Dozajul de liant se stabileşte ţinînd seamă de faptul că pasta de liant trebuie să umple golurile dintre granulele agregatului, şi că fiecare granulă trebuie să fie învelită într-o peliculă de pastă de liant. Pentru obţinerea unui mortar mai compact, cu un dozaj mic de liant, trebuie să se folosească un agregat cu granulozitatea corespunzătoare, care să aibă cît mai puţine goluri. La acelaşi dozaj de liant, mortarele mai compacte au rezistenţe mecanice mai mari decît cele poroase, sînt mai impermeabile, şi rezistă mai bine la acţiunea agenţilor chimici. Din punctul de ved e re al modul ui d e întărire, se deosebesc; mortare aeriene, mortare -cu Mortaf 224 Mortaf adausuri hidraulice, mortare hidraulice, mortare hidrocar-bonoase şi mortare mixte. Mortar aerian: Mortar al cărui liant se întăreşte numai în aer şi care, după întărire, rezistă numai la lucrări cari nu ajung în contact cu apa. întărirea mortarului se poate produce, fie prin uscare (de ex. mortarul de lut), fie prin combinarea componenţilor liantului între ei (de ex. mortarul de magnezie) sau cu bioxidul de carbon din aer (de ex. mortarul de var gras), ori prin recristalizarea substanţei din care e format liantul şi prin evaporarea apei (de ex. mortarul de ipsos). Mortar cu adausuri hidraulice: Mortar la care liantul e format dintr-un amestec de var, sau de ciment Portland, cu un materia! (puzzolană, santorin, trass, silice, zgură bazică de cuptor înalt) care reacţionează cu calcea din var sau din ciment, în prezenţa apei, şi se hidratează (întărire hidraulică). Mortarele cu adausuri hidraulice nu sînt dezagregate de apă după întărire, şi deci pot fi folosite şi la lucrări hidraulice. Ce! mai frecvent sînt folosite mortarele de ciment sau de var, cu adaus de trass. Mortar hidraulic: Mortar al cărui liant se întăreşte datorită reacţiei chimice dintre unii componenţi ai săi, numiţi hidraulici, şi apa cu care a fost amestecat. Mortarele hidraulice se întăresc şi sub apă, iar după întărire nu sînt dezagregate de aceasta. Mortarele hidraulice folosite cel mai frecvent sînt: mortarul de var hidraulic, mortarul de ciment Portland, mortarul de ciment roman, mortarul de ciment aluminos şi mortarul de ciment metalurgic. Mortar hidrocarbonos: Mortar confecţionat cu un liant hidrocarbonos, care se întăreşte în u’rma evaporării fluidi-fiantului şi a oxidării şi polimerizării unora dintre hidrocarburile liantului. Mortarele hidrocarbonoase sînt folosite la executarea unor îmbrăcăminte rutiere, la etanşarea unor îmbrăcăminte rutiere, la umplerea rosturilor unor pavaje, la izolări, etc. Mortar mixt: Mortar al cărui liant e format dintr-un amestec de lianţi unitari. Se întăreşte tot atît de bine la aer, ca şi sub apă, Mortarele mixte permit economia de ciment şi au calităţi superioare mortarelor simple de ciment sau de var. Prin adăugare de var, mortarele de ciment devin mai plastice şi pot fi prelucrate mai uşor (sînt mai lucrabile), sînt mai puţin poroase, aderă mai bine la cărămizi sau la pietre şi se întăresc mai încet, ceea ce evită producerea de fisuri din cauza retragerii. Prin adăugare de ciment, mortarele de var devin hidraulice, mai rezistente, se întăresc mai repede, şi deci pot fi folosite la lucrări importante. Prin adăugare de var, mortarele de ipsos îşi măresc timpul de priză şi devin mai lucrabile, iar prin adăugare de ipsos, mortarele de var devin mai aderente şi se întăresc mai repede, în acelaşi timp, se pot realiza mortare grase impermeabile, mai ieftine. Pentru obţinerea unor rezultate optime, mortarele mixte trebuie să fie foarte omogene, pentru a evita formarea de cuiburi de mortar mai slab. Sin. Mortar cu lianţi amestecaţi, Mortar amestecat. Din punctul de vedere al dozajului, se deosebesc: mortare grase şi mortare slabe. Mortar gras: Mortar confecţionat cu un dozaj mare de liant, astfel încît pasta de liant să umple cea mai mare parte din golurile dintre granulele agregatului, şi fiecare granulă să fie învelită Într-o peliculă relativ groasă de liant. Se pot obţine mortare grase, economice, folosind ca liant un amestec de ciment şi de var (mortare mixte), sau un liant cu adausuri hidraulice. Mortarele grase au rezistenţe mari, sînt mai impermeabile, şi deci pot fi folosite la lucrări hidraulice, la fundaţii, construcţii subterane, etc. Mortar slab: Mortar confecţionat cu un dozaj mai mic de liant, astfel încît golurile dintre granulele agregatului rămîn în cea mai mare parte libere, iar granulele sînt învelite într-o peliculă subţire de liant. Mortarele slabe au rezistenţe mici, nu sînt impermeabile şi se folosesc numai la construcţii supraterane (tencuieli, zidării, etc.). Din punctul de vedere a! consistenţei, se deosebesc: mortare fluide, mortare plastice şi mortare vîrtoase. .Mortar fluid: Mortar confecţionat cu multa apă, astfel încît are consistenţa unui lichid vîscos. Mortarele fluide au rezistenţe mecanice mai mici decît mortarele cu acelaşi dozaj, dar confecţionate cu apă mai puţină; sînt permeabile, din cauza porilor produşi de evaporarea apei; se scurg din ros= turile zidăriei, şi deci nu permit realizarea de rosturi pline. Pot fi însă transportate prin pompare, astfel încît sînt folosite la lucrări mecanizate de tencuire. Sin. Mortar curgător. Mortar plastic: Mortar confecţionat cu atîta apă, încît să aibă consistenţa unei paste care poate fi pusă uşor în lucrare. Mortarele plastice aderă mai bine la suprafaţa cărămizilor sau a pietrelor, se îndeasă mai bine în rosturi, cari pot fi umplute complet, şi permit realizarea unei zidării cu rosturi mai strîmte, şi deci mai rezistente. Plasticitatea morta-relor de ciment poate fi îmbunătăţită prin adaus de var sau de argilă. Sin. Mortar moale. Mortar vîrtos: Mortar confecţionat cu atîta apă, încît are consistenţa pămîntului umed. Mortarele vîrtoase se întind greu pe suprafaţa cărămizilor sau a pietrelor, nu umplu complet rosturile, nu aderă bine la materialele zidăriilor şi în masa lor pot rămîne goluri cari creează puncte slabe în lucrare. Din punctul de vedere al greutăţii volumetrice, se deosebesc: mortare grele, mortare cu greutate mijlocie, mortare uşoare şi mortare foarte uşoare. Mortar greu: Mortar cu greutatea volumetrică mai mare decît 1800 kgf/m3, preparat cu un agregat cu greutate volumetrică mare şi cu un dozaj de liant mai mare. Din această ciasă fac parte mortarele de var şi de ciment confecţionate cu nisip cuarţos. Are o capacitate de izolare termică mică. Sin. Mortar rece. Mortar cu greutate mijlocie: Mortar cu greutatea volu- metrică de 1500***1800 kgf/m3, preparat cu agregate silicioase fine şi cu var sau cu lianţi amestecaţi, şi cu un dozaj de liant mai mic. Mortar uşor: Mortar cu greutatea volumetrică de 1000’“ 1500 kgf/m3, la care agregatul, în loc de nisip cuarţos, e format dintr-un material provenit din deşeuri minerale. Se întrebuinţează, fie la fabricarea unor materiale uşoare de construcţie (plăci, cărămizi, etc.), fie ca tencuială izolantă, la pereţi, planşeuri, acoperişuri, rezervoare, etc., fiindcă are o conductivitate termică mică. Sin. Mortar cald. Mortar foarte uşor: Mortar cu greutatea volumetrică mai mică decît 1000 kgf/m3, preparat cu agregat mineral de perlit expandat sau cu un agregat vegetal (rumeguş sau făină de lemn). Se foloseşte la executarea straturilor termo-izolante. După felul liantului, mortarele folosite mat frecvent în construcţii sînt descrise mai jos. Mortar argilos: Mortar al cărui liant e argila coloidală. Se foloseşte ca îmbrăcăminte pentru drumurile de pămînt, Se prepară din nisip cu granule pînă la 3 mm şi argilă (circa 60%). Amestecul se face, de obicei, direct pe şosea, cu ajutorul unor maşini speciale (v. sub Amestec pe loc). Grosimea stratului e de 15—20 cm. Cu timpul, capătă o consistenţă bună. Stratului i se poate aplica un tratament superficial pentru a i se păstra umiditatea. Mai poate fi preparai între-buinţînd direct un amestec natural de nisip şi argilă, în proporţii optime (v. Amestec optimal). Mortar 225 Mortar Mortar asfaltic: Mortar alcătuit dintr-un amestec, în anumite proporţii, de nisip, fi Ier şi bitum, folosit ia executarea sapelor, a covoarelor asfaltice sau a unor îmbrăcăminte rutiere* asfaltice. Poate fi preparat la cald, prin topirea bitumului, sau la rece, folosind emulsii stabile sau semistabile de bitum. îmbrăcămintea rutieră confecţionată din mortar asfaltic e un beton asfaltic la care lipseşte agregatul mare. Se execută în grosimi de cel puţin 3 cm, de obicei pe un binder de 3**’4 cm. Are o durată de cel puţin 10*• * 15 ani, şi poate suporta un trafic de 1000*• *1500 tone pe zi, dar e foarte derapant. Nisipul folosit trebuie să fie cuarţos, de provenienţă naturală, cu granule cu dimensiuni pînă la 2 mm, cu granulo-metrie continuă (1/3 granule de 0,09-*-0,2 mm; 1/3 granule de 0,2-**0,6 mm; 1/3 granule de 0,6---2 mm), şi intră în proporţia de 75-*-85% din greutatea îmbrăcămintei. Filerul trebuie să fie de calcar şi intră în proporţia de 15***25%. Amestecul de nisip şi fi Ier trebuie să aibă minimum de goluri. Bitumul întrebuinţat (tip F) trebuie să aibă o penetraţie de 40*”50 de zecimi de milimetru, şi intrăîn proporţia de 8 • * * 11 %. Cînd mortarul se prepară cu filer de argilă coloidală, se numeşte asfalt coloidal. Sin. Sandasphalt. Mortar cu trass: Mortar al cărui liant e format dintr-un amestec de var gras sau de ciment, cu trass (care are fineţea de măcinare egală cu a cimentului). Trassul reacţionează cu calcea din var sau din ciment în prezenţa apei şi se hidra-tează, luînd parte la procesul de întărire (întărire hidraulică). Produsul întărit nu e dezagregat de apă, capătă o rezistenţă destul de mare, chiar după scurt timp de la preparare, şi devine impermeabil în cazul unui dozaj gras, astfel încît poate fi folosit la lucrări hidraulice. Mortarul cu trass se întăreşte mai repede în aer decît în apă, dar, dacă stă mai mult timp în apă, capătă o rezistenţă mult mai mare decît în aer. Din această cauză, ia lucrări în aer liber, el trebuie să fie udat intens cu apă. — Mortarul de var cu adaus de trass (mortar de trass-var) devine hidraulic, impermeabil, şi are rezistenţe mecanice mai mari (marca maximă 30) decît mortarul de var. Dozajele mortarelor de var cu adaus de trass se stabilesc în funcţiune de lucrabilitatea şi de marca prescrise; raportul, în volume, dintre trass şi pasta de var de consistenţa 12 trebyie să fie cuprins între 1 :2 şi 1 :4. Aceste mortare se folosesc numai la lucrări cari rămîn în permanenţă în mediu umed. — Mortarul de ciment cu adaus de trass devine mai compact şi se poate lucra mai uşor, fără să aibă o rezistenţă mai mică decît mortarul de ciment. Uneori se adaugă trass şi la mortarul de ciment cu var, obţinîndu-se un mortar cu rezistenţă, elasticitate şi compacitate mari. Mortar de ciment: Mortar alcătuit dintr-un amestec de ciment, nisip şi apă. Pentru lucrările obişnuite se foloseşte, de obicei, cimentul Portland cu întărire normală. Cimenturile cu întărire rapidă sau speciale se folosesc mai rar, la lucrări speciale, sau cînd priza mortarului trebuie să se facă într-un timp foarte scurt. Mortarele obişnuite de ciment se întăresc hidraulic şi nu sînt dezagregate de ape, şi deci sînt folosite la Lucrări hidraulice şi subterane. Materialele (cărămizi sau pietre) cari sînt legate sau tencuite cu mortar de ciment trebuie să fie udate bine în momentul punerii tn lucrare, pentru a evita întîrzierea prizei mortarului şi fisurarea lui printr-o retragere exagerată, din cauza sugerii apei din mortar de către aceste materiale. De asemenea, pe timp călduros, tencuiala de mortar de ciment trebuie menţinută umedă, prin udare sau acoperire cu materiale ude. — Dozajul mortarelor de ciment variază după felul cimentului, al lucrărilor la cari sînt folosite şi după rezistenţa la compresiune pe care trebuie să o aibă (v. sub Mortar pentru tencuieli, şi Mortar pentru zidării). Raportul, în volume, dintre ciment şi nisip trebuie să fie cuprins între 1:2,5 şi 1:6, în funcţiune de marca cimentului, de marca cerută mortarului (care poate fi de cel mult 100) şi de lucrabilitatea specificată. Cantitatea de apă trebuie dozată riguros factorul, apă/ciment prezentînd importanţă deosebită pentru realizarea calităţilor cerute mortarului. Uneori se adaugă lapte de var în mortarele de ciment pentru a fi mai lucrabile, pentru a face priza mai încet şi a nu se fisura din cauza retragerii. Mortar de ciment cu var: Mortar de ciment, căruia i se adaugă o cantitate mică de pastă de var, care are rolul de plastifiant. Prin adaus de var se măreşte durata de priză, ceea ce evită producerea fisurilor din cauza retragerii. Mortarele de ciment cu var au rezistenţe relativ mari, aderă bine la cărămizi şi la pietre, sînt mai impermeabile şi mai plastice, astfel încît se lucrează mai uşor. Se folosesc ia Iucrări de zidărie şi de tencuieli, atît în mediu uscat, cît şi în mediu umed, In funcţiune de dozajul de ciment şi de var. Prin adăugare de var se pot obţine mortare grase economice, pentru lucrări la cari nu sînt necesare rezistenţe mecanice atît de mari ca ale mortarelor de ciment. Adausul de var se introduce în amestecul de ciment şi nisip înainte de adăugarea apei de amestec. Dozajele depind de felul lucrărilor la cari se folosesc (v. sub Mortar pentru tencuieli, şi Mortar pentru zidării). Mortar de ciment cu argilă: Mortar de ciment, căruia i s-a adăugat o cantitate mică de pastă de argilă, care are rolul de plastifiant. Se foloseşte la lucrări de zidărie şi de tencuieli, atît în mediu uscat, cît şi în mediu umed (v. sub Mortar pentru tencuieli, şi Mortar pentru zidării). Mortar de ciment roman: Mortar preparat din nisip şi ciment roman. Se întăreşte excluziv hidraulic, făcînd priză în cîteva minute; de aceea trebuie preparat în cantităţi mici. Are rezistenţe mecanice mai mari decît ale mortarelor de var hidraulic, dar mai mic* decît ale mortarelor de c:ment Portland. E folosit la construcţii hidraulice şi la lucrări la cari întărirea trebuie să fie foarte rapidă;' de exemplu, la închiderea crăpăturilor la baraje, la fundaţii sub apă, rezervoare, tuneluri, etc. Cu un adaus de 1/8 —1/4 părţi de var alb, e folosit pentru impermeabilizarea zidăriilor. Mortar de ipsos: Mortar al cărui liant e praful de ipsos, întărirea mortarului se datoreşte trecerii sulfatului de calciu semihidratat cu 1/2 moleculă de apă, în sulfat de calciu cu doua molecule de apă, şi cristalizarea lui. Deoarece timpul de priză normal e foarte scurt (circa 10 minute), se adaugă uneori un întîrzietor de priză, care prelungeşte timpul de priză pînă la o oră. Cantitatea de întîrzietor de priză introdusă în mortarele de ipsos trebuie să asigure timpul de priză necesar, fără să reducă rezistenţa la compresiune a mortarului cu mai mult decît 10%. După felul ipsosului folosit, se utilizează două tipuri de mortare de ipsos: mortare de ipsos de stucatură, confecţionate cu ipsos care a fost ars, la fabricare, pînă la 115-1300, şi cari se prepară prin amestecare cu circa 65***90% apă, fără adaus de întîrzietor de priză, şi sînt folosite la executarea lucrărilor de stucatură, a unor piese prefabricate (cu adaus de agregate minerale) şi a tencuielilor interioare; mortare de ipsos de pardoseală, confecţionate cu ipsos fabricat prin arderea materiei prime pînă la 400°, şi cari se prepară prin amestecare cu 30-**40% apă, şi se folosesc la executarea pardoselilor (sub linoleum), la tencuieli interioare şi exterioare, ca mortar la aşezarea plăcilor de pardoseală, la confecţionarea plăcilor de pardoseală, a cărămizilor de ipsos sau a altor materiale aglomerate. •— Mortarele de ipsos se prepară, de obicei, fără adaus de nisip. La tencuielile interioare, pentru a se economisi ipsosul, se foloseşte mortarul de ipsos cu adaus de var şi nisip, iar tencuiala se execută în două straturi, dintre cari cel de dea* supra (gletul), mai subţire, se execută de obicei., numai cu 15 Mortar 226 Mortar mortar de ipsos, fără var şi nisip, pentru a obţine o suprafaţă netedă şi compactă (v. Glet). în general, adausul de var e necesar pentru a mări lucrabilitatea mortarului. Dozajele de ipsos şi de nisip, la mortarele de ipsos, se determină în- funcţiune de marca prescrisă (care poate fi 10, 25 sau 50, în funcţiune de calitatea ipsosului), raportul dintre ipsos şi nisip fiind cuprins între 1:1 si 1:3. La mortarele de ipsos-var, raportul, în volume, dintre ipsos şi nisip, trebuie să fie de cel puţin 1 :3, iar raportul dintre ipsos şi pasta de var trebuie să fie de 1:0,5— 1 :1.. Prin adăugare de clei se pot obţine lucrări de ipsos cari se pot lustrui; prin imbibare cu parafină disolvată în eter de petrol se obţin tencuieli de ipsos cari pot fi spălate cu apă. Dozajele uzuale ale mortarelor de ipsos sînt specificate în tabloul II (v. sub Mortar pentru tencuieli). Mortar de lut: Mortar de pămînt argilos (v.), confecţionat cu lut. . Mortar de magnezie: Mortar format dintr-un amestec de agregat fin (mineral sau organic), oxid de magneziu (MgO), şi o soluţie de clorură de magneziu. Se întăreşte repede la aer şi devine foarte rezistent şi dur. E foarte higroscopic şi e dezagregat repede de apă. Tencuiala de mortar de magnezie aderă foarte puternic la materialele pe cari le acoperă şi are o culoare frumoasă, deschisă ca a fildeşului, pînă la galben-roşcat. Din-această cauză se foloseşte şi la confecţionarea' ornamentelor. Mortarul de magnezie preparat cu rumeguş e folosit la confecţionarea pardoselilor de xilolit (_v.). Uneori e colorat prin adăugare de materii colorante. Mortar de pămînt argilos: Mortar alcătuit dintr-un amestec de pămînt argilos (argilă, lut, nisip argilos), nisip, sau alt agregat mărunt, şi apă, eventual cu adausuri fibroase (paie tocate, în special de orez, pleavă de cînepă, puzderie, ace de. brad, etc.). Pentru mărirea stabilităţii la apă şi a rezistenţei iniţiale, se poate adăuga cei mult 10% ciment, din greutatea lutului. Adausurile fibroase nu trebuie să prezinte începuturi de putrezire, iar cele de pleavă, paie, etc. trebuie să fie bine coapte şi perfect uscate. Pămînturile argiloase sînt constituite dintr-un amestec natural de granule cu dimensiuni mai mici decît 0,02 mm (fracţiunea argilă), granule cu dimensiuni de 0,02—Q,5 mm (fracţiunea praf) şi granule cu dimensiuni de 0,5—2 mm (fracţiunea nisip). Argila e .componenta liantă, iar praful şi nisipul formează scheletul mineral inert. Pămînturile argiloase folosite pentru mortare pot fi: argile, cu cel puţin 30% fracţiune argilă; lut, cu 20-**30% fracţiune argilă; nisip argilos cu cel puţin 15% fracţiune argilă;—■ fracţiunea praf e.în cantitate mai mică decît fracţiunea nisip. Dozajele uzuale ale mortarelor de pămînturi argiloase (pastă de pămînt : nisip), în funcţiune de felul pămîntului, sînt următoarele: 1:4, la mortare de argile; 1:3, la mortare de lut; 1:1, la mortare de nisip argilos. Aceste dozaje sînt stabilite pentru pasta de pămînt argilos cu consistenţa de 8 cm. Mortarul gata preparat trebuie să fie omogen şi lucrabil. Mortarele de lut pentru tencuieli pot fi preparate cu adausuri fibroase, fără adaus de nisip. Mortarele' pentru stratul vizibil al tencuielii trebuie trecut printr-un ciur cu ochiuri de 8 —10 mm, înainte de a fi pus în lucrare, pentru a înlătura părţile nemărunţite. Mortarele de pămînturi argiloase se folosesc, în special, la construcţii agrotehnice şi la construcţii din mediul rural. Mortarele de lut pot fi folosite la lucrări de zidărie şi de tencuială, cu următoarele excepţii: la elemente de construcţie cari sînt aşezate sub nivelul terenului sau la mai puţin decît 50 cm deasupra acestuia; la lucrări în regiuni inundabile; ca mortar de zidărie, la elemente cari suportă încărcări transmise de deasupra, primului etaj, la pereţi de 12 cm geosime sau mai ...subţiri, la .pereţi în încăperi cu umiditate Aftai nrrar-e: decît j60% (.d.acă: mortarul nu are-adaus de ciment), la bolţi, arcade, stîlpi, socluri, solbancuri, şi la construcţii aşezate în terenuri de fundaţie cu pămînturi macroporice de categoria III; ca mortar de tencuială, la pereţi exteriori, dacă nu sînt protejaţi, la pereţii şi tavanele încăperilor expuse la condensări de vapori (spălătorii, băi, bucătării) şi la tavanele de sub terase. Mortar de var gras: Mortar format dintr-un amestec de pastă de var gras, nisip şi apă. întărirea mortarului se produce prin pierderea unei părţi din apa de amestec (prin evaporare şi prin absorbire de către cărămizi) şi prin combinarea hidroxidului de calciu din mortar cu bioxidul de carbon din aer şi transformarea lui în carbonat de calciu (carbo-natare). Procesul de întărire înaintează de la suprafaţa mortarului către interiorul lui, din care cauză mortarele mai slabe, mai poroase, se întăresc mai repede decît mortarele grase. întărirea poate fi accelerată prin curenţi de aer sau, artificial, prin producerea de bioxid de carbon (prin arderea de cărbuni în vase deschise, aşezate în interiorul încăperilor). Accelerarea întăririi nu trebuie exagerată, fiindcă mortarul poate pierde repede apa, şi astfel formarea carbonatului de calciu e împiedicată. Deoarece mortarul de var gras, pentru a se întări, are nevoie de o anumită umiditate, nu trebuie să se folosească mortare preparate cu prea puţină apă, fiindcă acestea se usucă prea repede şi nu se mai poate produce carbonatarea. în general, mortarele de var reţin apa de amestec mult mai bine decît mortarele de ciment. Mortarul de var gras nu rezistă la temperaturi înalte şi la acţiunea apei. Se foloseşte la zidării şi tencuieli supraterane sau în mediu uscat, dozajele variind după scopul întrebuinţării şi după rezistenţa pe care trebuie să o aibă (v. sub Mortar pentru tencuieli, şi Mortar pentru zidării). Dozajele mortarelor de var se stabilesc astfel, încît raportul, în volume, dintre pasta de var, de consistenţă 12, şi nisipul, cu umiditatea de cel puţin 2%, trebuie să fie cuprins între 1:3 şi 1:5, în funcţiune de calitatea varului şi de lucrabilitatea necesară. Cu aceste dozaje se pot realiza mortare de marca 4. Mortarele prea grase nu au constanţă de volum şi se fisurează uşor, din care cauză li se adaugă o cantitate mică de ciment. Mortarele prea slabe nu sînt destul de plastice şi se lucrează greu. Cantitatea de var necesară depinde şi de natura şi de granulozitatea nisipului. Nisipurile cuarţoase curate, cu granule uniforme, reclamă o cantitate mai mare de var decît cele argiloase şi cu granule de diferite mărimi. Din această cauză, mortarele preparate cu nisipuri argiloase au rezistenţă mecanică mai mică decît ceie preparate cu nisipuri cuarţoase monogranulare. Se folosesc şi mortare preparate cu var nestins, la lucrări executate pe timp friguros, pentru prevenirea îngheţului, deoarece căldura dezvoltată în timpul hidratării grăbeşte întărirea mortarului şi asigură încălzirea materialelor puse în lucrare. Sin. Mortar de var alb. Mortar de var cu ciment: Mortar de var gras, la care s-a adăugat ciment Portland. Adausul de ciment măreşte rezistenţa mecanică a mortarului de var, îl face mai impermeabil şi îi scurtează timpul de priză. Dozajele obişnuite sînt specificate în tablourile I şi IV (de sub Mortar pentru tencuieli, şi Mortar pentru zidării). Mortar de var hidraulic: Mortar format dintr-un amestec de var hidraulic, nisip şi apă. Mortarul de var hidraulic se întăreşte atît în aer, cît şi sub apă. întărirea în aer se produce prin absorpţia bioxidului de carbon din aer şi combinarea lui cu hidroxidul de calciu din mortar; întărirea sub apă se datoreşte transformării în hidrosilicaţi de calciu a componenţilor hidraulici din mortar. Din această cauză, mortarul de var hidraulic poate fi folosit şi la " lucrări hidraulice. întărirea hidraulică a mortarului de var hidraulic e cu atît mai rapida, cu-cît vârul folosit are Mortar 22? Mortar un conţinut mai mare în silicaţi. De asemenea, un conţinut rriare în silicaţi măreşte rezistenţa mecanică a mortarului, rn-timp ce durata de priză e micşorată. Rezistenţa şi impermeabilitatea mortarului de var hidraulic sînt mici imediat după priză, dar cresc cu timpul. Mortarele slab hidraulice pot fi îmbunătăţite prin adausuri hidraulice. Mortarele hidraulice sînt folosite la lucrări de zidării supuse la solicitări mari. Tencuielile executate cu aceste mortare sînt rezistente la intemperii şi nu sînt dezagregate de ape şi de îngheţuri. Dozajele folosite depind de natura lucrărilor şi de calitatea varului hidraulic folosit. în general, dozajele grase (1 :1 •••1 :2) se folosesc pentru lucrări impermeabile; dozajele de 1:3 se folosesc pentru zidării în aer liber, iar cele de 1 :5, pentru fundaţii. Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: mortare pentru tencuieli, pentru zidării, rutiere şi speciale. Mortar pentru tencuieli: Mortar folosit la tencuirea zidăriilor. Alegerea lianţilor, a nisipului şi a adausurilor, cum şi a dozajelor se face în funcţiune de felul, de forma şi de adezi-vitătea elementelor de construcţie pe cari se aplică tencuiala respectivă, cum şi de umiditatea mediului în care stau elementele respective, şi de estetica arhitectonică a clădirii, în tabloul I sînt specificate dozajele uzuale ale mortarelor pentru tencuieli preparate cu var, var-ciment şi ciment, cari pot fi folosite fără alte încercări. Aceste dozaje sînt stabilite pentru nisipul cu umiditatea de cel puţin 2%. Cînd nisipul e mai uscat, dozajele de liant şi de plastifiant se măresc cu 10%. Tabloul I. Dozajele uzuale ale mortarelor pentru tencuieli, preparate cu var şi ciment Marca morta- rului (infor- mativ) Dozaj, în părţi d< 3 volum Felul liantului ciment de marca 300 var gras (pastă) nisip Utilizarea recoman-I dată j i Densitatea aparentă a mortarului, kgf/m3 1200 1300 1300 4 var - 1 3,25 Tencuieli interioare în mediu cu umiditatea sub 60 % 10 var-ciment 1 | 2 8 i Tencuieli exterioare pentru pereţi fără profiluri, şi tencuieli interioare în mediu cu ! umiditatea sub 60 °/0 10 var-ciment 1 t 1 1,5 7 Tencuieli interioare în mediu cu umiditatea peste 60 % 25 50 100 var-ciment ciment ciment 1 1 1 1 0,3 6,5 4 3 Tencuieli exterioare foarte expuse (brîie, cornişe, socluri, etc.) şi tencuieli interioare în mediu cu umiditate mare ' La mortarele de var se pot adăuga 0,1 •••0,2 părţi ipsos la o parte var, pentru accelerarea întăririi. La mortarele de ciment de marca 100 se pot adăuga cel mult 0,2 părţi pastă de var la o parte ciment, pentru îmbunătăţirea lucra-bilităţii. Mortarele de ciment fără adausuri se folosesc la lucrări executate sub-nivelul -apelor freatice şi la lucrări Prin torc re tare. Compoziţia mortarelor de ten- cuială puse în operă prin procedee mecanice trebuie stabilită experimental, în funcţiune de duzele disponibile. Consistenţa mortarelor de tencuială, determinată cu conul etalon, variază după sistemul de tencuire, şi anume: pentru tencuiala executată manual, pentru stratul de şpriţ e de 11 "*12 cm, pentru stratul de grund e de 7***8 cm, iar pentru stratul vizibil e de 9*:• 10 cm ; pentru tencuiala transportată cu ajutorul pompelor, consistenţa pentru grund e de 9 —10 cm, iar pentru stratul vizibil e de 10—11 cm; pentru tencuiala aplicată cu utilaje mecanizatee, în funcţiune de duza folosită, consistenţa e de 9-->12cm. Tendinţa de segregare(la mortarele transportate la distanţă, cu vehicule sau cu pompe, şi la mortarele ale căror dozaje se verifică prin încercări) trebuie să fie de 0I10--*0)25. V. şî sub Segregare. în tabloul II sînt specificate dozajele uzuale ale mortarelor preparate pe bază de ipsos, folosite pentru zidării şi tencuieli. Tabloul II. Dozajele uzuale ale mortarelor de ipsos, pentru zidării şi tencuieli Marca Dozaj, în părţi de volum morta- rului Felul liantului ipsos de construcţie var (pastă) nisip Densitatea aparentă a mortarului, kgf/m3 1000 ; 1300 I 1300 1 Ipsos-var 1 0,5 3 25 Ipsos 1 — 2 50 Ipsos(pastă) 1 : — — în tablourile III şi IV sînt specificate domeniile de utilizare a diferitelor tipuri de mortare pentru tencuieli. Mortarele de ipsos pentru tencuieli se folosesc numai la lucrări în mediu uscat, cu umiditatea sub 60%. Pasta de ipsos se foloseşte la gleturi şi profiluri în camere cu umiditatea sub 60%. Tabloul III. Domeniul de utilizare a mortarelor pentru tencuieli exterioare Felul tencuielii Felul elementului de construcţie sau al materialului pe care se aplică tencuiala Felul mortarului, pentru diferitele straturi ale tencuielii Şpriţ Grund Strat vizibil ziduri de cărămidă arsă var-ciment var var sau de blocuri confec- ciment-var var-ciment ciment-ar- ţionate pe bază de ci- cirment-ar- ciment-argilă gilă ciment-var u -H socluri, brîie, solbancuri ciment ciment § N H £ Tencuieli etanşe ciment ciment 15* Mortar 228 Mortai* Tabloul IV. Domeniul da utilizare a mortarelor pentru tencuieli interioare la pereţi şi tavane Felul tencuielii Felul elementului de construcţie sau al materialului pe care se aplică tencuiala Felul mortarului, pentru diferitele straturi ale tencuielii Şpriţ Grund Strat vizibil j Tencuieli la umic5'tate Tencuieli la pereţi, în încăperi cu umiditate obişnuită (sub 60%) ziduri de cărămidă arsă var-ciment ciment-var ciment-ar- gilă var var-ciment ciment-argilă var ciment-ar- gilă ipsos-var ipsos-var ipsos ziduri de blocuri con- j fecţionate pe bază j de ciment aceleaşi ca mai sus, afară de mortarele de ipsos ziduri de beton - var var-ciment var ziduri executate din plăci uşoare j var — j var-ciment j ciment-argilă var ciment-ar- gilă ipsos-var j iosos-var elemente confecţionate din ipsos ipsos elemente executate cu plasă de sîrmă (rabiţ) - var-ciment, eventual cu adaus de păr de viţel var var-ciment - ipsos, eventual cu adaus de păr de viţel ipsos-var ipsos pereţi de stufit - ipsos-var ipsos ipsos-var ipsos tavane rigide (monolite sau prefabricate, executate din blocuri ceramice şi din plăci uşoare) var-ciment ciment var-ciment var-ciment var-ipsos tavane executate din plasă de sîrmă (rabiţ) - j. ... var-ciment var-ipsos, eventual cu fibre var-ciment var ipsos-var tavane executate din plăci uşoare var-ciment var-ipsos var-ciment var-ipsos var-ciment var var-ipsos tavane executate din şipci cu trestie, pe grinzi de lemn - var-ipsos var-ipsos ipsos tavane executate din materiale confecţionate pe bază de ipsos ipsos Tencuieli Ia pereţi şi tavane interioare, în încăperi cu umiditatea mai mare decît 60% aceleaşi tipuri de mortare ca la încăperile cu umiditate obişnuită, afară de mortarele de ipsos Tencuieli Ia pereţi interiori, rezistente Ia lovire var-ciment ciment-var Mortar pentru zidării: Mortar folosit la legarea diverselor elemente ale unei zidării. Dozajele uzuale ale mortarelor de var, var-ciment, ciment-var şi ciment folosite la executarea zidăriilor sînt specificate în tabloul V, iar ale mortarelor de ipsos (cari sînt folosite la zidirea blocurilor şi a plăcilor de ipsos) sînt specificate în tabloul II (de sub Mortar pentru tencuieli). Aceste dozaje sînt stabilite în aceleaşi condiţii ca-şi dozajele mortarelor pentru tencuieli. Rezistenţele minime ia compresiune, determinate pe cuburi cu latura de 7,07 cm, la 28 de zile de la confecţionare, cores- Tabloui V. Dozajele uzuale ale mortarelor preparate cu var şi ciment, pentru zidării Marca mor- tarului Felul liantului Dozaj, în părţi de volum ciment de marca 300 var gras (pastă) nisip ! Densitatea aparentă j a mortarului. 1200 1300 1300 j kgf/m3 4 | var — 1 3-4 10 ! var-ciment 1 1 10 25 ciment-var 1 0,7 7 50 i ciment-var ! 1 0,4 5 100 ciment I 1 — 4 punzătoare diferitelor mărci, sînt următoarele: 4***9 kgf/cm2, pentru marca 4; 10*-*24 kgf/cm2, pentru marca 10; 25-*-49 kgf/cm2, pentru marca 25; 50---99 kgf/cm2, pentru marca 50; cel puţin 100 kgf/cm2, pentru marca 100. Marca mortarului de var se consideră realizată după cel puţin 90 de zile. La calculul rezistenţei zidăriei executate cu mortar de var cu vechime mai mică decît 90 de zile, marca mortarului se consideră (convenţional) egală cu 0, iar la calculul proprietăţilor elastice ale zidăriei, marca mortarului se consideră (convenţional) egală cu 2. Consistenţa, determinată cu conul etalon, trebuie sa fie de 7***8 cm, pentru mortarele folosite la zidării de cărămidă sau de blocuri de beton uşor, şi de 4***7 cm, pentru mortarele folosite la zidării de piatră sau de blocuri de beton greu» Tendinţa de segregare a mortarelor de zidării e cuprinsă între 0 şi 0,35. Agregatele folosite pot avea granule cu dimensiuni pînă la 7 mm. Cînd se foloseşte ciment de marca 400, dozajul de ciment se micşorează cu 10%, iar cînd se foloseşte ciment de marca 250, dozajul se sporeşte cu 10%. La mortarul de ciment de marca 100 se pot adăuga cel mult 0,2 părţi pastă de var la o parte ciment, pentru îmbunătăţirea lucrabilităţii. în tabloul VI sînt specificate domeniile de utilizare a diferitelor tipuri de mortare pentru zidării. Tabloul VI. Domeniul de utilizare a mortarelor pentru zidării Felul lucrării Felul elementului de construcţie, materialul de execuţie şi modul de alcătuire Felul liantului ! Marca minimă a mortarelor Observaţii cu grosimea de 24-36,5 cm, la clădiri cu mai puţin decît două etaje var 4 var-ciment ciment-var ciment-argilă 50; 25; 10 c o u o a o c > ’-v O) coşuri situate deasupra planşeelor de pod ciment-var ciment 50 coşuri de coşuri calde şi fierbinţi var-ciment dozaj conform prescripţiilor de specialitate c (D £ fabrică coşuri reci j var-ciment ciment-var ciment 25 t LU cornişe, frontoane, solbancuri, brîie ciment-var ciment 50 Mortar rutier: Mortar folosit la executarea unor îmbrăcăminte rutiere. Cel mai frecvent se folosesc mortarul argilos (v.) şi mortarul asfaltic (v.). Mortar special: Mortar preparat din materiale şi în condiţii adecvate, pentru a corespunde unor scopuri speciale.. Tipurile de mortare speciale folosite mai frecvent sînt: morta- rele antiacide, colorate, decorative, impermeabile, normale, refractare şi termoizolante. Mortarele antiacide sînt preparate din materiale rezistente la acizi şi sînt folosite la zidirea si la umplerea rosturilor dintre plăcile sau cărămizile antiacide cu cari se căptuşesc rezervoarele de acizi, băile de mordanţi, turnurile de reacţie sau de spălare, canalele şi pardoselile supuse acţiunii apelor acidulate, etc, Ca liant se foloseşte un ciment antiacid (v. sub Ciment 2), iar ca agregat, praf de cuarţ, de feldspat sau de porţelan. Mortarele colorate sînt mortare de ciment sau de var, la cari s-a adăugat, la preparare, o materie colorantă, şi cari sînt folosite la executarea de tencuieli exterioare sau interioare, colorate. Agregatul poate fi constituit din nisip cuarţos, sau din praf de piatră albă, care prezintă avantajul de a nu schimba culoarea materiei colorante şi de a asigura o distribuire mai uniformă a acesteia. Uneori, se foloseşte ca agregat grisul fin de piatră, sau praful de dolomit. Se preferă să se folosească cimentul alb în locul cimentului Portland, care are o culoare cenuşie şi poate altera culoarea materiei colorante. Materia colorantă trebuie să fie de origine minerală şi să îndeplinească anumite condiţii (v. sub Coloranţi pentru betoane). Mortarele decorative sînt preparate şi prelucrate, după întărire, în mod special, pentru a permite realizarea de tencuieli cu aspect decorativ, prin punerea în evidenţă a structurii materialului. Mortarele decorative se prepară cu cimenturi Portland (P 300, P 400), cu ciment alb sau cu cimenturi metalurgice (M 300, M 400), şi cu agregate obişnuite sau speciale. Pentru a obţine anumite efecte decorative se pot folosi adausuri de pigmenţi (v.Coloranţi pentru betoane), în acest caz se recomandă folosirea cimentului alb, care nu alterează culoarea pigmenţilor. Agregatele folosite curent pot realiza efecte decorative pe faţa văzută a tencuielilor prin jocul de umbre şi de lumini, fără a realiza o colorare propriu-zisă, cum şi prin tente mai închise sau mai deschise, cari imită aspectul pietrei naturale. Pentru a realiza efecte decorative, fără colorarea artificială a mortarului, se folosesc agregate speciale colorate, cari pot fi agregate naturale, provenite din roci colorate în mod natural sau a căror culoare a fost modificată printr-un tratament special (de ex. nisip albit prin încălzire), ori pot fi agregate artificiale, provenite dintr-un material artificial (cărămidă, ceramică sau sticiă, colorate, ■—mortare colorate, întărite, etc.), concasate la dimensiunile agregatelor naturale, „ Pentru a pune în evidenţă structura mortarului, în vederea măririi efectului decorativ, suprafaţa tencuielii se prelucrează, după întărirea mortarului, prin tratamente chimice sau mecanice, cari dezvelesc granulele agregatelor de la suprafaţa tencuielii din masa pastei de ciment întărite. Tratamentul chimic consistă în decaparea tencuielii cu acid clorhidric, care disolvă componenţii cu bază de var ai cimentului, şi în spălări repetate cu apă, după obţinerea efectului dorit, însoţite de periere, pentru a îndepărta orice urmă de acid şi a elimina produsele disolvate. Tratamentele mecanice consistă în perierea cu o perie de sîrmă şi, ulterior, cu o perie de păr umezită, sau în împroşcarea cu o vină de nisip sub presiune. Mortarele impermeabile sînt preparate în mod special, pentru a fi cît mai compacte şi a nu permite trecerea apei prin ele. împermeabilizarea se obţine astfel: prin realizarea unui mortar cît mai gras şi cu o granulometrie corectă a agregatelor, pentru a avea cît mai puţine goluri şi acestea să fie umplute cu pastă de liant; prin reducerea cantităţii de apă de preparare (fiindcă un exces de apă produce, prin evaporare, pori şi goluri în masa mortarului); prin adaus de trass, de puzzolane, sau de fiIere; prin adausuri de substanţe chimice (acid oxalic, aluminat de sodiu, fluosiiicat de zinc, etc.) cari Mortezare 230 Mortezare reacţionează cu hidroxidui de calciu din mortare, dînd compuşi insolubili impermeabilizanţi; prin adausuri de substanţe hidrofuge. Substanţele hidrofuge folosite mai frecvent sînt: săpunurile solubile, cari se combină cu cal cea din var sau din ciment şi dau săpunuri insolubile, cari astupă porii; cleiurile, cari formează cu apa din mortar o substanţă gelatinoasă care produce etanşarea porilor; gudroanele antracenice sau emulsiile acestora, cari provoacă însă o micşorare a rezistenţelor mecanice ale mortarului; bitumurile şi reziduurile provenite de la distilarea ţiţeiului, cari sînt adăugate sub forma de emulsii sau de pulbere. Folosirea substanţelor hidrofuge trebuie să fie limitată, şi numai pentru a mări capacitatea de izolare hidraulică a mortarului, a cărui impermeabilitate trebuie realizată, în primul rînd, printr-un dozaj mare de -liant, şi printr-o granulometrie corespunzătoare. Hidrofugul nu trebuie să fie solubil în apă, pentru a nu fi spălat de apele cari ar ajunge în contact cu mortarul, şi trebuie să fie inert, pentru a nu se combina cu liantul, ca să nu lase goluri în masa mortarului. Mortarele normale sînt alcătuite dintr-o parte (în greutate) de ciment, trei părţi de nisip normal, la cari se adaugă 8% apă din greutatea totală a amestecului de ciment şi nisip. Servesc la confecţionarea epruvetelor pentru determinarea rezistenţelor mecanice ale cimenturilor. Mortarele refractare sînt alcătuite dintr-un amestec de liant şi agregate refractare fin măcinate (cu granule cu dimensiuni pînă la 1 mm), care se topeşte la o temperatură mai înaltă decît 1580° şi care e folosit la legarea cărămizilor refractare. Mortarele refractare se întăresc la rece fie hidraulic (mortarele de ciment, ipsos, etc.), fie chimic (mortarele cu lianţi anorganici, —ca: sticlă solubilă, ciment magnezian, fosfat de aluminiu acid, etc., —şi mortarele cu lianţi organici, —ca: ulei de in, siliconi, răşini sintetice), sau la cald, ceramic (mortare cu argile ordinare şi refractare, emailuri, sticle, etc.). Mortarele refractare se livrează uscate, gata amestecate sau gata pentru utilizare (umede). Pentru a corespunde scopului, mortarele refractare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se prelucreze (să se întindă prin presare) uşor, pentru a permite realizarea de rosturi foarte strîmte (1---3 mm) şi pline; să reţină apa cît mai mult timp, pentru ca aceasta să nu fie absorbită repede de către cărămizile refractare poroase cu cari vine în contact mortarul; să aibă o contracţiune la uscare şi la ardere cît mai mică (contracţiune totală sub 4%), pentru a adera bine •la cărămizile zidăriei; să se sinterizeze (klinkerizeze) relativ uşor, avînd aceeaşi refractaritate sau o refractaritate cu puţin mai mică decît a cărămizilor zidăriei respective, în acest scop adăugîndu-se adesea diferiţi fondanţi, cari măresc fuzibilitatea mortarului prin reacţii chimice sau alumino-termice la temperaturi înalte. Mortarele termoizolante au conductivitate termică foarte mică, astfel încît sînt folosite la executarea tencuielilor termoizolante. în general, se folosesc mortare uşoare ca, de exemplu, mortarul de perlit expandat, care are densitatea aparentă de 400*• *500 kgf/m3, şi mortarul de ipsos cu rumeguş, care are densitatea aparentă de 600---800 kgf/m3. i. Mortezare. Mett.: Procedeu de rindeluire (v. Rinde-luire 1) a unui material, de regulă metalic, la maşina de mor-tezat — analog cu rabotarea (v.), de care se deosebeşte numai prin faptul că se efectuează pe lungimi mici, cu curse scurte de aşchiere şi, în general, cu o sculă cu axa longitudinală paralelă cu direcţia mişcării de aşchiere, care este în general verticală, cursa utilă fiind urmată de o cursă moartă. Diferenţierea faţă de rabotare e impusă de faptul că rabotarea unor suprafeţe interioare cu contur închis oarecare (v. exemplul din fig. /) nu se poate efectua la maşini de rabotat, la - r i / 4/7 Hi I : LU ± 3 Q cari muchia aşchietoare a cuţitului e situată aproximativ în planul suportului sculei sau aproape de acest plan. Deoarece-, în acest caz, suportul ar trebui să treacă împreună cu cuţitul prin interiorul suprafeţei de contur închis care se prelucrează, iar suportul are dimensiuni mari cari împiedică trecerea lui prin conturul închis, tăişul sculei trebuie să fie dispus proeminent faţă de suport, la o distanţă cel puţin egală cu lungimea de rabotare; rezultă că scula trebuie să aibă o formă asemănătoare cu cea a dălţii sau a poansonului, iar faţa de degajare să fie dispusă transversal faţă de axa ei longitudinală (v. fig. II) şi să fie solicitată la compresiune şi nula încovoiere ca la rabotare şi strunjire. — Uneori, mortezarea se aplică şi la prelucrări de suprafeţe libere accesibile oricărei alte scule şi cînd nici suportul de sculă al maşinii nu ar constitui o piedică; aceasta se justifică totuşi prin anumite avantaje pe cari le prezintă maşina-unealtă (de ex.: existenţa mesei rotative la maşina de mortezat, şi lipsa ei la maşina de rabotat) sau prin avantajele prezentate de procedeu! însuşi (de ex. avantajele prelucrării danturilor exterioare cu morteza-roată), etc. Dezavantajul principal al procedeului e mica lui productivitate, din cauza curselor de înapoiere, cari sînt improductive şi rigidităţii în general mici a sculei, ceea ce interzice lucrul cu secţiuni mari de aşchie. Mortezarea se aplică numai cînd nu se pot aplica alte procedee mai productive, /. Suprafeţe interioare prelucrabile prin mortezare şi cari nu se pot prelucra prin rabotare. o) canal de pană; b) ochiul unui cap de bielă; c) dantură interioară; 1) piesă de prelucrat; 2) sculă de morteză-cuţit; 2') sculă de morteză-roată dinţată; 3) element de prindere a sculei; /a) lungimea de aşchiere; Ax şi A2) depăşirea la intrare, respectiv la ieşire; !m) lungimea cursei de mortezare; lfi lungimea liberă de prindere a sculei de mortezare (pînă la suportul sculei care nu trece prin gaura de prelucrat). * 6'\ Caracteristicile sculei de mortezare. 1) partea de prinşi în special în producţia individuală şi de dere a cuţitului serie mică. Mortezarea, ca şi rabotarea, are. o cinematică simplă, mişcarea de aşchiere fiind formată numai din mişcarea principală; de aceea, unghiurilesculeiîn procesul de aşchiere sînt egale cu cele proprii ale sculei (formate prin ascuţire). La mortezare se deosebesc următoarele mişcări relative între unealtă şi piesă: Mişcarea principala, rectilinie alternativă, în direcţie verticală (sau, rareori, aproape verticală), care e efectuată totdeauna de cuţit, cursa acestuia depăşind înălţimea piesei şi ia ieşire, cu lungimea Ax, respectiv A2. Mişcarea de, pătrundere, care determină adîncimea de aşchiere (grosimea aşchiei) şi se efectuează în adîncime, în 2) capul sculei; 3) axa longitudinală a sculei; 4) faţa de degajare; 5) faţa de aşezare ; 6) piesa de prelucrat; 7) suprafaţa de aşchiere: v) orientarea mişcării de aşchiere; oc) unghi de aşezare; y) unghi de degajare. la intrare Mortezare anodomecanică 231 Mortezat, maşină de direcţie perpendiculară pe suprafaţa de prelucrat; ea poate fi efectuată fie de piesa fixată pe masa maşinii-unelte, fie de berbecul port-unealtă. Mişcarea de avans, perpendiculară pe mişcarea principală şi tangentă la faţa prelucrată; ea poate fi efectuată, fie de piesa fixată pe masa maşinii, fie de berbecul port-unealtă. Uneori, pentru prelucrarea feţelor curbe, piesa de prelucrat e fixată pe o masă rotitoare, cu axa de rotaţie verticală, care îi poate imprima o mişcare de avans de rotaţie. Schema de aşchiere depinde de natura prelucrării, de accesibilitatea sculei în gaura iniţial existentă şi de lungimea de mortezare (respectiv de rigiditatea cuţitului); în general trebuie să se aleagă schema care determină cele mai mici forţe de aşchiere şi care permite folosirea unei scule cît mai . robuste. La mortezarea la maşini acţionate prin mecanisme de tip bielă-manivelă, viteza de aşchiere nu e uniformă. Întrucît viteza maximă din timpul cursei de lucru durează numai o fracţiune scurtă din cursa dublă, se poate adopta o valoare egalăcu vitezaadmisă de sculă din punctul de vedere al uzurii. Prin mortezare se prelucrează: suprafeţe verticale plane, înguste şi lungi; piese cu contur complicat (interior sau exterior), dacă au generatoare drepte; piese cu caneluri strîmte, cari nu se pot prelucra prin frezare; danturi de angrenaje, în care caz se folosesc maşini speciale (v. Prelucrarea roţilor dinţate şi tehnologia lor, şi Maşini pentru formarea danturii roţilor dinţate, sub Roată dinţată); etc. 1. /x/ anodomeccmicâ. Mett., Eli,; Sin. Prelucrarea anodo-mecanică a profilurilor interioare ale obiectelor. V. sub Electroprelucrare. 2. Mortezat, cuţit de Mett.: Sin. Cuţit de morteză-V, sub Cuţit 3. 3. Mortezat, maşina de Ut., Mett.: Maşină-unealtă de prelucrare prin aşchiere a materialelor metalice cu ajutorul unui cuţit de morteză~(v. sub Cuţit 3), care efectuează mişcarea de lucru în direcţia axei lui longitudinale, de regulă verticală. Maşina e utilizată la rindeluirea suprafeţelor plane, a pieselor cu contur complicat şi cu generatoare drepte, cum . şi a pieselor cu canale strîmte, cari nu pot fi prelucrate prin frezare. Maşina aşchiază prin atac continuu al sculei în timpul cursei utile, care e urmată de o cursă moartă, cu viteza, de regulă, mărită. Mişcarea principală de aşchiere e efectuată de sculă; mişcarea de avans e efectuată, fie de piesa prinsă pe masa maşinii-unelte, fie de berbecul port-sculă; mişcarea de pătrundere e efectuată, fie de piesa prinsă pe masa maşinii de mortezat, fie de berbecul port-sculă (la unele maşini mari). Maşina e compusă din batiu, masa maşinii, berbecul port-sculă, mecanismul de antrenare, mecanismul organic (compus din mecanismul principal şi din cel de avans), din ghidaje, dispozitive de comandă, dispozitive şi instalaţii auxiliare. — Batiul e compus dintr-un soclu cu o coloană sau — la maşini foarte mari — cu două coloane; pe faţa superioară, orizontală, liberă, batiul are ghidaje de translaţie pentru masa maşinii, pe cari se prinde piesa de prelucrat. —Masa se compune dintr-o sanie longitudinală şi dintr-o sanie transversală care alunecă pe prima; cele două sănii, cu mişcările în cruce, dau mişcările de avans şi de pătrundere. La unele maşini, pe sania transversală e un platou rotitor. Mişcările săniilor şi ale platoului pot fi comandate manual sau automat. — Berbecul port-sculă (numit impropriu şi culisou), de fontă, are mişcarea ghidată pe verticală, în ghidajele de pe coloana^masinii. Unul dintre ghidaje are o pană şi şuruburi de strîngere, pentru reglarea jocului. Berbecul primeşte mişcarea alternativă verticală de la mecanismul principal, care poate fi mecanic, cu culisă ori cu excentric, sau hidraulic, etc. La unele maşini pentru piese grele (cu una sau cu două coloane), berbecul e ghidat în ghidajele unei sănii care poate da cuţitului mişcarea de avans, sau e asamblat pe un braţ în consolă, pentru a permite prelucrarea pieselor mari. Uneori, greutatea berbecului e echilibrată printr-o contragreutate suspendată de pîrghii 'sau de lanţuri. Cursa berbecului e reglabilă corespunzător înălţimii pieselor. Antrenarea lui poate fi stereo-mecanică (prin roată de curea, prin con etajat, sau printr-un schimbător de viteză), prin motor individual ori de la o transmisiune, sau hidraulica. — Mecanismul principal comandă mişcarea alternativă a berbecului şi poate fi cu manivelă, cu culisă oscilantă (v. fig. /), cu culisă rotitoare, hidraulic. Cursa berbecului e reglabilă prin reglarea braţului manivelei, respectiv a distanţei dintre axa berbecului, şi axa de oscilaţie.— Mecanismul de avans, care acţionează în momentul trecerii din cursa moartă în cursa utilă, e de cele mai multe ori un mecanism cu camă plană, acţionarea săniilor făcîn-du-se printr-un mecanism cu clichet şi angrenaj cu roţi dinţate (v. fig. II), sau hidraulic. — Dispozitivele şi instalaţiile auxiliare sînt dispozitive de prindere a sculei în berbec, dispozitive de prindere a piesei pe masa maşinii-unelte, instalaţii de ungere, de alimentare cu lichid de tăiere, etc. Sin. Morteză. Maşina de mortezat are diferite variante constructive, după forma şi dimensiunile pieselor prelucrate. Exemple: /. Mecanism principal (cu culisa oscilantă) al unei maşini de mortezat, cu motor cu turaţie reglabilă. 1) electromotor cu turaţie reglabilă; 2) reostat de pornire şi reglare; 3) angrena] cu roată elicoidală şi şurub-melc; 4) inversor cu culisă oscilantă; 5) berbec port-unealtă. II. Mecanism de avans cu clichet ai maşinii de mortezat. 1) camă plană; 2) pîrghie (cu extremitatea din stînga în poziţia inferi-* oară extremă); 2') poziţia superioară extremă a pîrghiei 2 ; 3) mecanismul de variere a avansului, cu şurubul 3', pe care se deplasează piuliţa 3", cînd se învîrteşte manivela 3"'; 4) tijă; 5) pîrghie cotită; 6) clichet; 7) roată dinţată, acţionată de clichet; 8 şi 8') angrenaje conice; 9) angrenaj cilindric; 10) ax filetat pentru avansul săniei. 11. III, Maşină de mortezat, cu berbec cu avans transversal (schemă). 1) berbec; 2) sania berbecului; 3) glisierele transversale ale săniei berbecului; 4) ax filetat pentru avansul transversal al berbecului; 5) sănii în cruce; 6) platou rotitor. Maşina de mortezat cu berbec cu avans transversal are berbecul cu mişcarea verticală, alternativă, ghidată pe glisierele unei sănii Care poate avea o mişcare de avans transversală, ghidată pe o traversă fixată pe coloana maşinii (v. fig. ///).. Maşina se construieşte cu una sau cu două Mortezat, maşină de ~ 232 Mortezat, maşină de ~ coloane, cu masă cu sănii în cruce şi cu sau fără platou rotitor. E utilizată ia prelucrarea de piese grele. Maşina de mortezat cu braţ reglabil are berbecul purtat, ghidat de un braţ orizontal, care îi poate da avansul longitudinal, prin alunecare în ghidaje orizontale dispuse la partea superioară a coloanei (v. fig, IV a), E utilizată la prelucrarea pieselor cu dimensiuni transversale mari, de exemplu a cadrelor de locomotivă (w fig, IV b). Maşina de mortezat cu masă cu avans transversal are masa constituită din două sănii în cruce şi, uneori, un pla- IV. Maşină de mortezat, cu braţ reglabil (schemă), o) maşină de mortezat, cu braţ reglabil, cu care se execută lucrarea din fig. £>; b) cadru tou rotitor port-piesă de de locomc tivă, ia care trebuie mortezate părţile haşurate; 1) braţ reglabil; 2) berbec; 3) sanie; 4) coloană. prelucrat, şi care imprimă piesei, manual sau automat, mişcarea de avans. Uneori, berbecul poate fi înclinat faţă de verticală, pentru prelucrarea de canale înclinate (v, fig. V), utilizată la prelucrarea de piese cu greutate mijlocie şi mică. Maşina de mortezat cu două coloane fixe are berbecul purtat de o traversă rezemată pe coloane, de-a lungul căreia se poate mişca imprimînd avansul transversal al sculei, Maşina de mortezat cu două coloane mobile are acelaşi tip de fixare a berbecului pe o traversă, ca şi maşina de mortezat cu două coloane fixe, însă acestea sînt asamblate cu batiu! maşinii, astfel încît se pot deplasa simultan, ghidate pe două paturi ale berbecului, pentru a efectua mişcarea de avans longitudinal. Masa maşinii nu poate efectua nici o mişcare de avans. Maşina e utilizată la prelucrarea de piese lungi şi grele, şi cari trebuie prelucrate în diferite zone. Maşină de mortezat dinţi. V. Maşină pentru formarea danturii roţilor dinţate, sub Roată dinţată. Maşină de mortezat orizontală: Sin. Maşină de rabotat transversal (v. sub Rabotat, maşină de ~); Shaping; Şeping. Termenul Maşină de mortezat orizontală e impropriu în această accepţiune. Maşina de mortezat prin copiere efectuează mortezarea reproducînd pe piesa mortezată o formă identică cu forma unui şablon. Maşina e'^ffffplîa^de obicei cu platou rotitor. Piesa de lucru şi şablonui se prind pe platoul rotitor. Cuţitul de mortezat efectuează concomitent aşchierea şi urmărirea conturului şablonului; cîte o contragreutate aplicată săniilor în cruce menţine contactul dintre şablon şi sculă. Maşina e utilizată la mortezarea de piese în serie (de ex.: matriţe, şabloane, etc.). V. Maşină de mortezat, cu masă cu avans transversal. J) coloană; 2) culisă; 3) şurub de reglare pentru cursa berbecului (respectiv a cuţitului de mortezat); 4) cutie de avansuri, pentru masa maşinii; 5) angrenaj intermediar (cu dinţi frontali) pentru inversarea sensului de avans; 6) manşon de reglare pentru cursa de ducere şi de întoarcere a berbecului; 7) mecanism cu clichet pentru avansul intermitent ai mesei; 9) transmisiune cu şurub-melc pentru rotirea platoului; 9) frînă pentru oprirea rapidă a berbecului, respectiv a cuţitului; 10) berbec; 11) platou rotitor. Morteză 233 Moscovian 1» Morteza, pl. morteze. 1. Mett.: Unealtă folosită la mortezare. Sin. Unealtă de mortezare. Morteza are, în general, forma de cuţit simplu, numit cuţit de mortezat sau cuţit de morteză (v. sub Cuţit 3), dar în cazul unor prelucrări de suprafeţe complicate executate prin rulare sau prin alte procedee adecvate, poate avea forme corespunzătoare, ca, de exemplu, morte za-roată pentru mortezat danturi de roţi dinţate (v, şî Prelucrarea roţilor dinţate, sfubHToată dinţată), 2. Morteza. 2. Ut., Mett.: Sin. Maşină de mortezat (v. Mortezat, maşină de ~). (Termen de atelier.) 3, Mortier, pl. mortiere. Tehn, mii.: Gură de foc (de greutate relativă mică) cu ţeava scurtă şi cu traiectorie de curburi foarte mari, care poate să dea lovituri cari cad aproape de verticală, cu efect mare la ţintă, dar cu bătaie mică Mortierele de calibru mic au fost folosite în războiul stabilizat la lupta în tranşee, sub numirea de mortiere de tranşee, putînd trage în interiorul acestora. Mortierele de calibru mare s-au folosit contra fortificaţiilor puternice, datorită marii capacităţi distructive a proiectilelor respective. Mortierele au cele mai mari calibre cari pot fi întîlnite la gurile de foc, putînd atinge aproape 100 cm. 4, Mortier Trauzl. Expl. V. Trauzl, bomba—. 5. Mortiera, pl. mortiere. Tehn. mii.: în fortificaţia medievală, barbacană (v.) amenajată în zidurile de apărare ale I. Mortiera obiş- II. Forma exterioară a mortierei. nuită. o) mortiera dreptunghiulară, îngustă; b) mortiera A) evazare spre in- în formă de cruce ; c) mortiere pentru arme de foc. tenorul cetăţii. cetăţilor, pentru a permite apărătorilor să tragă cu armele, fără a fi loviţi uşor de inamic. De cele mai multe ori, mortiera avea o evazare la partea interioară (v. fig. /), la care se putea ajunge prin cîteva trepte, şi a cărei formă era realizată astfel, încît loviturile din exterior să nu atingă pe trăgător. Forma exterioară a mortierei a variat mult în cursul timpului, după armele folosite de apărători (v. fig. II a-*-c). 6. Morun, pl. moruni. Pisc.: Huso huso. Specie de peşte din familia Acipenseridae, caracteristică mărilor Neagră, Azov şi Caspică; e cel mai mare dintre peştii Mării Negre, cu dimensiuni medii de 1***3 m lungime şi 150***250 kg greutate. Are corpul masiv, gros, alungit, capul relativ mic şi botul ascuţit, gura inferioară semilunară, cu buza superioară întreagă, iar cea inferioară, cu un spaţiu mare liber median şi patru mustăţi fără franjuri, turtite lateral. înotătoarele sînt mult împinse spre coadă. Pielea groasă, şi tare, lipsită de solzi, e presărată de scutele osoase. Colorat în cenuşiu închis pînă la negru, pe spate şi pe laturi, are pîntecul alb. Formă marină bentonică, trăieşte solitar la adîncimi de 50-**100 m, unde şi iernează. Răpitor lacom, în mare se hrăneşte tot timpul anului cu crustacee, moluşte şi peşte (calcan, guvizi, smaride, bar-buni, hamsii). Maturi sexual femela la 16—18 ani, iar masculul Ia 12—14 ani, — pentru reproducere, intră în fluviile afluente, depunînd în aprilie-mai, pe fundui nisipos, icre de dimensiuni mari (2,5—3 mm), după care se înapoiază în mare. Exemplare izolate iernează şi în Dunăre, ia adînc. Dă hibrizi cu nisetrul, păstruga şi viza. Atinge vîrsta de 100 ani. Reprezintă specia cea mai valoroasă dintre peştii Mării Negre; se pescuieşte la paragate pentru sturioni (exemplarele mici) şi carmace. Carnea, foarte gustoasă, se consumă proaspătă, sărată, afumată (batog) şi marinată. Icrele (caviar) se pregătesc sub formă proaspătă (cele ajunse la maturitate) şi tescuite. Din vezica înotătoare se obţine clei (ihtiocol), iar pielea e utilizată în industria încălţămintei. Morvenit. Mineral.: Varietate rară de harmotom (v.)f care se prezintă sub forma de macle mimetice. s. Mosandrit. Mineral.: (Ca, Na, Y)2-3(Ti, Zr, Ce) [(H2lO,F) (Si04)2] • Silicotitanat de ceriu, calciu şi alte elemente, care se prezintă în mase constituite din prisme incomplet dezvoltate de culoare brună-roşcată, cu luciu caracteristic. Are duritatea 4 şi gr. sp. 2,93,-*2,98. 9. Mosc. 1 • Zoo/.: Moschus moschiferus L. Mamifer din ordinul' Artiodactiieior, familia Moschideelor, cu lungimea de aproximativ 1 m şi înălţimea de aproximativ 40 cm. Trăieşte în regiunile muntoase ale Asiei centrale, din Tibet pînă în Siberia. Colectează, într-o glandă din regiunea abdominală, un produs numit musc (v.). 10. Mosc. 2. Ind. chim. V. Musc. u. Moschee, pl. moschei. Arh.: Clădirea de cult musulman. La început era alcătuită dintr-un spaţiu înconjurat de portice acoperite şi dintr-o fîntînă centrală; ulterior a devenit un edificiu complex, constituit dintr-o sală rectangulară, hipo-stila, cu dimensiuni mari, precedată de o curte mărginită cu portice pe trei laturi şi, uneori, completată cu o grădină în care se găsea mormîntul-mausoleu al fondatorului. Sala e împărţită, prin şiruri de coloane dispuse în lungul ei, în trei sau în mai multe nave, dintre cari cea din mijloc e supra-înălţată. Din punctul de vedere arhitectonic, moscheea se caracterizează printr-o tratare simpla, la exterior, şi printr-o mare bogăţie de forme şi de decoraţii, la interior. 12. Moscicki, condensator Telc.: Condensator format dintr-un tub de cuarţ, avînd depuse în interior şi în exterior cîte un strat subţire de argint (v. fig.), care formează armaturile. Armatura exterioară e protejată de un blindaj de cupru sau de fier, umplut cu un amestec de apă şi de gli-cerină. S-a folosit în trecut, în etajele finale ale emiţătoarelor, putînd suporta tensiuni de cî- ^ tub de cuar*; armatura exte-teva zeci de kilovolţi. Sin. Tub rioarâ; 3) armaturâ interioară; Moscicki. ' 4) izolator de porţelan. 13. Moscovian. Stratigr.i Etajul superior al Carboniferului mediu din Europa orientală, corespunzînd aproximativ West- phalianului superior din Europa occidentală (Westphalian în sens restrîns, fără Namurian) şi caracterizat prin faciesul marin al depozitelor sale, în opoziţie^cu faciesul continental al Carboniferului mediu productiv. în basinul Moscovei, e reprezentat prin calcare cu Spirifer (Choristites) mosquensis şi Fusulina cylindrica (la partea superioară). în basinul Done-ţuiui are un facies mixt, avînd grosimea de 3000---4000 m şi cuprinzînd 100*• • 115 intercalaţii relativ subţiri de huilă într-o alternanţă de gresii, şisturi argiloase şi calcare cu brahiopode şi fusuline. în Uralul de sud se deosebeşte un facies deosebit, caracterizat prin apariţii de brecii constituite din blocuri mari de calcare, gresii şi şisturi, incorporate în argile lipsite de stratificaţie. Faune de brahiopode comparabile cu cele ale Moscovia-nului din Europa orientală se întîlnesc şi în domeniul medite-rânian (incluziv zona alpino-carpatică), şi anume în Slovacia (Dobschau), în Alpii carnici (partea inferioară a Stratelor de. Auernigg) şi în Asturii (Stratele de Lena). Moseley, legea lui ~ 234 Mdssbauer, efectul ~ 1. Moseley, legea Iui Fiz.: Frecvenţa unei aceleiaşi linii spectrale din aceeaşi serie a spectrului caracteristic de radiaţie X creşte monoton cînd se trece în sistemul periodic de la un element la elementul imediat următor. Această variaţie e dată de relaţia: Yv=«(Z-i), v fiind frecvenţa liniei spectrale, Z numărul atomic, iar a şi b, două constante. Legea lui Moseley a fost folosită pentru identificarea unor elemente, în momentul descoperirii lor. Cu ajutorul acestei legi a fost confirmată intervertirea ordinii unor elemente în tabloul periodic, care fusese stabilită pe baza proprietăţilor chimice ale acelor elemente. Legea e valabilă numai cu aproximaţie, dacă se aplică frecvenţelor liniilor spectrale: ea e riguroasă dacă se aplică termenilor, cînd se scrie sub forma v=4(z-j-)2' R fiind constanta lui R/dberg, n numărul cuantic principal, iar .r o constantă de ecran, datorită existenţei unor . electroni mai vecini cu nucleul decît electronul la care se raportă termenul spectral respectiv. Pentru termenii vx şi v2 ai unui dublet cu acelaşi număr cuantic principal n, se deduce Vî-Vî- = const. (legea dubletelor de ecran). Pentru termenii de acelaşi număr cuantic azimutal /, dar de număr cuantic principal diferit, se deduce diferenţa: Rx* 1 ^ ^ ~iir 7(7+1)( ) a fiind o constantă (constanta de structură fină), şi a, o altă constantă de ecran (legea dubletelor de spin). Legea lui Moseley enunţată pentru termeni, şi legile deduse din ea, sînt valabile şi pentru spectrele optice ale unor atomi isoelectronici, de exemplu Li I, Be II, B III, C IV, etc. 2. Mosesit. Mineral.: Hg4CI203. Oxiclorurăde mercur, întîinită în mase compacte şi pămîntoase, în unele zăcăminte de minereuri de mercur. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale cu indice de refracţie înalt (« = 2,06). 3. Moslinger, metoda Iui Chim.: Metodă folosită la determinarea acidului tartric din vin. Metoda se bazează pe proprietatea acidului tartric de a trece în bitartrat de potasiu, precipitat cristalin, cînd e tratat cu clorură de potasiu în mediu-tampon acetic. 4. Mosor, pl. mosoare. 1. ind. text., Tehn.: Sin. Bobină (v. Bobină 1). 5. ^ activ. ind. text.: Organ caracteristic la uneie flyer-e din filaturile de bumbac, la care înfăşurarea se obţine prin turaţia mosorului, care e mai mare decît turaţia furcii, astfel încît spirele de semitort sînt formate prin mişcarea relativă a mosorului faţă de furcă. 6. Mosor» 2. Expl. petr.: Piesă de oţel în formă de mosor (v. Mosor 1), care se montează pe axul intermediar al troliului de foraj, folosit ca utilaj de mică mecanizare la sondă. Fiecare troliu e echipat cu cîte două mosoare,—-unul simplu şi altul automat, montat la extremităţile axului său intermediar. Mosorul simplu eun cilindru cu diametrul de circa 250 mm şi lungimea de 300-*-350 mm, fixat prin împă-nare la extremitatea axei intermediare de lîngă postul de comandă al troliului. Se foloseşte pentru înşurubarea şi strîngerea la gura puţului a prăjinilor de foraj sau a burla- nelor, cum şi la ridicarea sau manevrarea.diferitelor greutăţi mici în turlă, cu ajutorul unei frînghii (de in, de cînepă sau de manila), care se înfăşoară pe mosor, în timp ce acesta se învîrteşte. Mosorul automat e montat la capătul celălalt al axului intermediar al troliului şi e folosit, în special,, pentru deşurubarea prăjinilor de foraj cari se extrag din gaura de sondă. El e comandat printr-o manetă sau printr-o pedală, de, la postul de comandă al troliului. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: Mosor automat cu coarbâ şi excentric, folosit în trecut, şi care consistă dintr-un excentric (o camă) şi dintr-o co.arbă care se poate articula la un capăt cu excentricul, iar la celălalt avînd legat cablul de tracţiune. Acţionarea se făcea printr-un dispozitiv de comandă cu pîrghie, care aducea coarba în dreptul camei solidare cu axa şi care, prin rotirea ei, deplasa capătul cu cablu al coarbei. Mosor automat cu acupla], constituit dintr-un corp fixat cu pană pe axul intermediar şi care are, în prelungire, un mosor simplu. Pe acest corp se găseşte un semiacuplaj alunecător, cu patru fălci, pe care se înfăşoară cablul de tracţiune, şi o furcă acţionată de la postul de comandă al troliului. Prin comanda acestuia se angajează în mişcare şemi-acuplajul alunecător, astfel încît se înfăşoară pe el cablul de tracţiune. După o rotire a acestuia, el e declanşat automat prin intermediul unei came speciale şi cablul de tracţiune revine în poziţia iniţială. Mosor automat UZTM (v. fig.), asemănător cu mosorul automat cu acuplaj, de care se deosebeşte prin sistemul de Mosor automat UZTM. 1) disc fixat în pana; 2) corp care îmbracâ discu!; 3) prag; 4) cablu; 5) resort pentru întoarcerea sîrmei; 6) mîner pentru comanda mosorului; 7) resort; 8) cocoş; 9) cablu; 10) inele de bronz libere; 11) mosor; 12) proeminenţe ale discului. anclanşare al cablului de tracţiune, care se obţine printr-o piesă specială (cocoş), care angajează la mosorul de înfăşurare pana de la extremitatea cablului x şi care se declanşează automat după o rotire. 7. Mosorare. Gen.: Formarea unei bobine prin înfăşurarea unui fir (textil, metalic, etc.). 8. Mosorel, pi. mosorele. Ind. text.: Piesă a maşinii de cusut, pe care se înfăşoară aţa de dedesubt, necesară pentru cusut. Are caracteristicile unui mosor mic: formă cilindrică cu discuri la capete, între cari se înfăşoară aţa de cusut (v. fig.). 9. Mossbauer, efectul Fiz., Elt.: Efectul absorpţiei de rezonanţă a radiaţiei y pe nucleele atomilor legaţi într-o reţea cristalină. In absenţa legăturii cristaline, cuantele y emise de nucleele excitate, cari apar prin dezintegrarea isotopilor radioactivi, 3 b Mosorel. o) mosorel gol; b) mosorel cu aţă. Mossit 235 Mostişte nu pot produce Ia rîndul lor excitarea altor nuclee de acelaşi tip, aflate iniţial în starea fundamentală. Faptul că în aceste cazuri procesul invers (de absorpţie rezonantă) nu poate apărea, se datoreşte pierderilor de energie pe cari Ie suferă fiecare cuantă y în procesul de emisiune şi în procesul de absorpţie, odată cu transmiterea^ impulsului de recul către atomul emiţător şi cu transmiterea impulsului de ciocnire către atomul absorbant. Cuantele y avînd energii mari (E=104,*'1G6 eV în domeniul care interesează), impulsul transmis p=Ejc0 (cQ fiind viteza luminii) e mare şi astfel atomii emiţători, ca şi atomii-ţintă, preiau energii de recul de ordinul W^p‘ll2m—Ezj2mc\ cari depăşesc limitele corespunzătoare lărgimilor naturale ale liniilor de emisiune şi absorpţie y ale nucleelor (m fiind masa atomului), Lărgimea naturală T a liniilor, exprimată în unităţi de energie, legată prin relaţia de impreciziune de timpul mediu de viaţă t al stării excitate fa (F—-----, unde h=6,6- 1G~37 erg-s e constanta lui Planck), e 2tzt extrem de mică ( —1C*6eV), de 10n*-'1015 ori mai mică decît energia cuantelor y. Ca urmare, liniile de emisiune fiind deplasate către energii mici, ele nu mai acoperă deloc liniile de absorpţie, deplasate, aproximtiv în aceeaşi măsură, către energii mai mari decît energia de rezonanţă şi astfel apariţia âbsorpţiei nucleare de rezonanţă e împiedicată. Printr-o metodă de înlăturare completă a pierderilor de energie prin recul s-a pus în evidenţă fenomenul âbsorpţiei nucleare de rezonanţă în iridiul metalic Ir191. Metoda consistă esenţial în interpunerea unei plăci subţiri de Ir191 răcită la temperatura -aerului lichid, în calea unui .fascicul colimat cu plumb, de radiaţie y de 129 keV, dat de o sursă de 65 mili-curieOs191, răcită în aceleaşi condiţii. Analizînd fluxul y transmis (v. fig. /) s-a con-.statat o creştere importantă a âbsorpţiei în urma răcirii, obţinîndu-se o linie de rezonanţă foarte fină. Explicaţia teoretică a efectului rezultă transpunînd Ia cazul radiaţiei y teoria âbsorpţiei de rezonanţă a neutronilor lenţi în cristale. Cînd se produce efectul de emisiune y la nucleul unui nod al reţelei cristaline, există o probabilitate mai mare ca procesul să fie însoţit de perturbarea stării cristalului (emisiune de fononi, adică excitarea vibraţiilor cuantificate ale reţelei). Cuanta y care apare în acest caz nu mai poate excita alt nucleu, fiind slăbită. Dar există, de asemenea, o anumită probabilitate / ca procesul să nu fie însoţit de emisiunea de fononi, adică starea internă a cristalului să rămînă neschimbată. în acest caz, cristalul preia impulsul de recul ca un tot, şi, cum masa M a întregului cristal e foarte mare, energia E2j2Mc2 pierdută de cuanta y e practic nulă. O astfel de cuantă poate suferi absorpţia de rezonanţă în alte nuclee de acelaşi fel, neexcitate. Probabilitatea/ are în aproximaţia Debye expresia: ' rc^ii- în care T e temperatura absolută, k e constanta lui Boltzmann (1,38 • 1G-16 erg/grad), iar0 e temperatura Debye a cristalului. Se vede că efectul e observabil practic numai dacă W'<2 ÂQ pentru cristalul dat şi tranziţia y aleasă. De asemenea, temperatura trebuie să fie destul de joasă faţă de temperatura Debye. . Pentru a. pune în evidenţă fineţea extremă a liniilor spectrului y, Mossbauer a folosit efectul Doppler, aşezînd sursa I. Experienţa lui Mossbauer. A) criostat cu absorbant; S) criostat cu sursa; D) detector consistînd dintr-un cristal Nal(TI) cu fotomultiplicator; 8) amplificator şi analizor. de Os191 pe marginea unui disc care se roteşte încet (v. fig, II a). Măsurînd fluxul I transmis prin placa de Ir191 şi' reprezentînd pe un grafic absorpţia de rezonanţă A I/I în procente, în funcţiune de vi- Pb- teza I ineară a sursei, se obţine curba din fig. I b. Se constată că ^ rezonanţa e atît de ascuţită, încît viteze de cîţiva centimetri pe secundă conduc la eliminarea ei, datorită variaţiei de frecvenţă în efec- A tul Doppler. Un nucleu excitat constituie în efectul Mossbauer un ceasornic a cărui precizie depăşeşte cu cîteva ordine de mărime toate cele realizate anterior- Efectul Mossbauer cu sursa mobilă. Măsura preciziei v ceasornic cu frecventa bătăilor v e dată de mărimea Av ’ unde Av e eroarea în frecvenţă. Cum lărgimea naturală T'=AE a unei linii y poate fi de 1015 ori mai mică decît energia v E E=hv a cuantelor de frecvenţă v, rezultă —r— = —015. Av A E Această mare precizie a ceasornicului nuclear a permis prima verificare de laborator a unui rezultat al teoriei relativităţii-generale, deplasarea spre roşu a liniilor spectrale în cîmpul gravific. Coborînd pe verticală o distanţă de 21 m, radiaţia y emisă de nuclee de Fe57 excitate, provenite din dezintegrarea isotopului Co57, suferă o infimă creştere de frecvenţă,, suficientă totuşi pentru a produce o variaţie observabilă a absorp-ţiei de rezonanţă într-un strat de Fe57. în cazul isotopului Fe57 apar şase linii de absorpţie de rezonanţă, de la tranziţiile de pe diferitele niveluri energetice, corespunzătoare diferitelor orientări ale nucleului de Fe57 excitat (sp-in 3/2) şi neexcitat (spin 1/2), în cîmpul intern al domeniilor Weiss, La acest isotop, efectul apare cu mare eficacitate, chiar la temperatura camerei, ceea ce îi dă mare importanţă în aplicaţii. Curînd după descoperirea sa la Ir191, efectul Mossbauer a fost pus în evidentă la nucleele Fe57 (E = 14,4 keV, 0 = 420°K, Ti/a=10_7s, r/E = 3 - IO'13), Zn67(din Ga67, E = 93 keV, e = 26Q°K, ri/2=9,4-1G-8s,r/E=5- 10-16), Tm169, Dy161, Au197, Er166,W182, Ht177, Ir193 şi Re187. Pînă în prezent, efectul Mossbauer a condus la aplicaţii importanteîn Fizică, la studiul duratelor de viaţă, al schemelor de dezintegrare şi al momentelor magnetice ale nucleelor excitate, cum şi la studiul spectrului de vibraţie al cristalelor la temperaturi joase. i« Mossit. Mineral.: (Fe, Mn) (Nb, Ta)2Oe. Mineral rar din grupul casiteritului (v.), modificaţie tetragonală a niobitului (v.). Se prezintă s.ub formă de mici cristale, maclate de obicei după (101). 2. Mostişte, pl. mostişti» Geogr.; Vale fluviatilă- adîncă, cu albia adeseori mocirloasă, pe fundul căreia apele curg încet sau stagnează, formînd lacuri şi bălţi, înşirate ca o salbă, cu aluvionări fine. Lacurile de acest tip se formează fie din cauza lipsei unui drenaj natural suficient (pante mici), fie, în special, ca urmare a digurilor construite pentru reţinerea apelor vara, într-o regiune de stepă. Mostră 236 Motociclu Sub numele de mostişte e cunoscută partea de sud a Cîmpiei romîne. 1. Mostra, pl. mostre. Tehn,: Partea prelevată dintr-o mulţime de obiecte sau dintr-o cantitate de material, care poate fi examinată sau supusă unor încercări, pentru a constata sau pentru a determina anumite caracteristici atribuite obiectelor mulţimii sau materialului respectiv. Mostra diferă de probă prin faptul că nu e supusă obligator vreunei încercări, dar uneori poate conţine una sau mai multe probe, cari urmează să se verifice din punctu I de vedere al anumitor caracteristici, şi deci poate constitui şî o probă, Se deosebesc: mostră etalon, numită şi mostră de referinţă, care se foloseşte pentru comparaţii, ca model sau ca referinţă pentru un contract, o furnitură sau o prescripţie (de ex. un standard); mostră de recepţie, care serveşte la recepţia unui lot de obiecte, pentru a stabili caracteristicile acelui lot. După modul în care sînt prelevate, mostrele de recepţie se numesc; mostre reprezentative, dacă reprezintă caracteristici le urmărite ale lotului şi varianta lor; mostre la întîmplare, dacă probabilitatea de a fi conţinut în mostră e egală pentru fiecare obiect al unui lot, respectiv pentru fiecare porţiune din cantitatea de material care se recepţionează. Sin. Eşantion. 2. Motcâ, pl. motci. Ind. ţâr.: jurubiţă sau scul de tort. (Termen regional, Oltenia, Banat şi Transilvania.) 3. Motiv, pl. motive. Artâ; Orice element sculptural sau pictural folosit într-o compoziţie decorativă sau arhitectonică. 4. Motobicicletâ, pl. motobiciclete. Transp. V. sub Motociclu. 5. Motoblindat, pl. motoblindate. Transp.: Autovehicul blindat, echipat cu armament propriu, care e folosit în diferite scopuri pe cîmpul de luptă. Se deosebesc motoblindate cu pneuri, cari sînt numite autoblindate (v.), şi motoblindate cu şenile, numite tancuri sau care de luptâ (v.). 6. Motocicleta, pl. motociclete. Transp. V. sub Motociclu. 7. Motociclu, pl. motocicle. Transp.: Vehicul autopropulsat, cu doua roţi co-pianare în aliniament sau cu trei roţi în ' triunghi isoscel cu baza în spate, avînd un cadru, echipat cu un ghidon de orientare a roţii directoare din faţă şi q o şea pentru conducător. La motocicle, cari în general sînt echipate cu un motor cu ardere internă, propulsiunea se obţine prin una sau prin două roţi pro- (j pulsoare, de regulă independente de roata directoare şi situate în spatele acesteia. Motociclele cu două roţi pot fi echi- p pate cu un ataş, în majoritatea cazurilor pentru o persoană, care e o cutie suspendată elastic pe o roată şi solidariza-bilă (de ex. prin şuruburi) cu cadrul vehiculului. Toate aceste motocicle, cu şea simplă (pentru conducător) sau cu şea dublă (pentru conducător şi însoţitor), se numesc motocicle solo, dacă nu au ataş sau cînd sînt folosite fără ataş. Clasificarea motociclelor se face din diferite puncte de vedere, şi anume: după forma constructivă (v. fig. /), se deosebesc motociclete, scutere, motorete, motobiciclete şi mototriciclete, iar uneori se consideră motociclu şi bicicleta cu motor; după capacitatea cilindrică, se deosebesc motocicle cu cilindree mică (pînă la 125 cm3), mijlocie (pînă la 350 cm3) sau b /. Tipuri da motocicle’ o) motocicleta; b) scuter; c) motoretă; d) bicicletă cu motor; e)mo-tobicicietă (moped); f) mototricicletă. mare, numite şi c i I i n d r a t e mici, cil ind rate mijlocii şi cilindrate mari; după destinaţie, se deosebesc motocicle de turism, de competiţie şi comerciale. Motocicleta e tipul curent de motociclu, caracterizat prin cilindreea cuprinsă de obicei între 125 şi 600 cm3, cum şi prin alte particularităţi constructive, de exemplu scări pentru picioarele ocupanţilor şi pedală de pornire. Se construiesc motociclete solo, cu cilindree de 125*** 350 cm3 (adică „cilindrate mijlocii"), şi motociclete cu ataş. cu cilindreea de 250*--1200 cm3 (în general „cilindrate mari"). Motocicleta (v. fig. //)se compune din cadru (v. şl Cadru de motocicletă, sub Cadru de rezistenţă), suspendat elastic pe două roţi şi eventual completat cu un ataş, şi din echipamentul motor, care cuprinde motorul, transmisiunea primară, am bre ia-jui, cutia de viteze şi transmisiunea secundară, Afară de acestea, motocicleta are un echipament electric şi diferite accesorii de confort sau de securitate. Cadrul, numit şi şasiu, e în general un schelet metalic, pe care se montează organele de suspensiune (resorturi şi amortisoare) şi de direcţie (ghidonul şi furca roţii directoare), frîne, aripi, scări, apărători, cric, şei, port-bagaje, etc. Scheletul metalic e format din profiluri închise (cu secţiuni rotunde, pătrate, dreptunghiulare) sau deschise (cu secţiune în LJ), îmbinate prin sudare, lipire, nituire sau înşurubare. Se construiesc cadre închise, deschise şi monopunte, cu diferite variante. — Cadrele închise, pînă în prezent cel mai frecvent folosite, pot fi construite în următoarele variante: cadru simplu (v. fig, III a), pentru motociclete uşoare, avînd greutate mică, preţ de cost redus şi rezistenţă redusă; cadru semidublu (v. fig. Illb), pentru motociclete II, Coteie principale a!e motocicletei. A) distanţa dintre axe (ampatament); L) lungimea totală; /) înălţimea maximă; /) lăţimea maximă; f)distanţa de fugă; /) înălţimea liberă; is) înălţimea la şea; y) unghiul de fugă. d UL Cadre de motocicletă. a) cadru închis simplu; b) cadru închis semidublu; c) cadru închis dublu; d) cadru deschis; e) cadru monopunte. mijlocii şi grele, avînd rezistenţă şi greutate mari; cadru dublu (v. fig. /// c), folosit tot mai rar, avînd rigiditate verticală şi rezistenţă laterală redusă, — Cadrele deschise (v,fig, III d) sînt aproape abandonate, deoarece rezistenţa lor laterală e mică şi nu asigură protecţia motorului la partea inferioară.-—Cadrele monopunte sînt utilizate din ce în ce mai mult, mai ales cele cu suspensiunea cu furci oscilante la ambele roţi (v. fig. Iile). Motorul e montat în consolă, avînd uneori o legătură suplementară la culasă. Suspensiunea, care trebuie să amortiseze mişcările oscilatoare datorite neregularităţilor căii, e diferită Ia roata Motociclu 237 Motociclu din faţă şi la cea din spate. La suspensiune contribuie atît resorturile roţilor şi amortisoarele, cît şi pneurile şi şeile. Suspensiunea roţii se obţine prin una dintre următoarele soluţii constructive: roată culisantă, cu deplasare rectilinie (rareori curbilinie) şi cu amplitudine mică de oscilaţie, dar la care uzurile în ghidaje sînt pronunţate şi se produc solicitări suplementare la transmisiunea prin lanţ; furcă oscilantă, de lungime cît mai mică, cu deplasare radială şi amplitudine mare de oscilaţie, care provoacă solicitări practic neglijabile în lanţul de transmisiune; tambur cu I isant, foarte rar utilizat, deşi masa suspendată e minimă şi se poate monta la orice cadru. Resorturile sînt aproape excluziv elicoidale şi rareori lame-lare (arcuri), ultimele avînd greutatea relativ mare şi fiind greu de montat. Pentru evitarea rezonanţei se folosesc resorturi biconice sau resorturi suplementare, cum şi resorturi lungi, cu perioadă mare de oscilaţie proprie; şocurile puternice pot fi preluate, fie prin tampoane de cauciuc (rareori folosite), fie prin resorturi suplementare sau prin resorturi cu pas variabiI. Amortisoarele, în general de tip telescopic, se montează actualmente la ambele roţi, Amortisoarele hidraulice (telescopice) asigură o amortisare aperiodică şi proporţională cu sarcina, avînd factorul de amortisare variabil cu temperatura (funcţiune de indicele de viscozitate al lichidului) şi cu starea de uzură, dar sînt grele şi reclamă întreţinere. Amortisoarele uscate, folosite de regulă numai la suspensiunea cu furca paralelogram, asigură o amortisare periodică şi invers proporţională cu sarcina, pierd eficacitatea la pătrunderea apei sau a uleiurilor, dar sînt uşoare şi nu reclamă întreţinere. Roţile sînt constituite din butuc, din spiţe (de obicei 36) şi din jantă (în general cu diametrul de 16" sau de 18", uneori de 19"). Axurile roţilor pot fi d e m o n t a b i I e (ia modelele actuale), dacă sînt cu rulmenţi radiali, sau nede-m o n t a b i I e, dacă sînt cu rulmenţi conici reglabili, Fr Inele motocicletei sînt mecanice, hidraulice sau mixte, cu acţionare individuală la fiecare roată sau cu acţionare simultană la ambele roţi, avînd saboţi ca organe frî-nătoare. Tamburele de frînă, monobloc cu butucul roţii sau separate de acesta, au diametrul de 125---230 mm (de regulă egal la ambele roţi), ceea ce depinde de greutatea motocicletei şi de viteza ei maximă. Se folosesc: frîne mecanice independente, cel mai mult utilizate , cari pot fi acţionate separat la fiecare roată, şi anume prin manetă şi cablu la roata din faţă, respectiv prin pedală şi tijă la roata din spate; frîne mecanice interdependente, puţin utilizate, fiind complicate şi greu de reglat; frîne hidraulice interdependente, în fază experimentală, la cari se poate acţiona separat roata din faţă în caz de nevoie (de ex. pe teren alunecos), prin manetă şi cablu, izolînd acţionarea hidraulică; frîne mixte independente, în special la motociclete cu ataş, cari reprezintă o combinaţie între o frînă mecanică ia roata din faţă şi o frînă hidraulică la roata din spate şi la ataş. Direcţia se compune din ghidon, furca roţii directoare (din faţă), traversele furcii şi amortisor. Ghidonul are d'ouă coarne, a căror lungime influenţează siguranţa conducerii şi rezistenţa la înaintare; pe ghidon sînt montate organele de comandă pentru motor, ambreiaj, frînă, etc. Furca e montată pe rulmenţi, iar înclinarea axului ei determină unghiul de fugă, care influenţează stabilitatea motocicletei şi are valoarea de 59“*64°. Furca roţii directoare, de care depinde şi felul suspensiunii, poate fi (v. fig. IV): furcă paralelogram, aproape abandonată, avînd articulaţii numeroase, masă nesuspendată mare şi resort scurt, deşi greutatea ei e redusă şi între- ţinerea e simplă; furcă telescopică, utilizată frecvent, avînd masa nesuspendată mai mică şi resortul lung, IV. Tipuri de furca din faţă. a) furca paralelogram cu bielete egale; b) furcă cu bielete oscilante scurte, cu roata împinsă; c) furcă cu bielete oscilante scurte, cu roata trasă; d) furca telescopică; e) furcă oscilantă secundară, cu roata împinsă; f) furcă oscilantă secundară, cu roata trasă; g) furcă pendulară; 1) distanţa de fugă; 2) unghiul de fugă; 3) distanţa dintre axe. deşi greutatea ei e mare şi întreţinerea pretenţioasă; furcă oscilantă (lungă şi unsori scurtă), care actualmente e soluţia cea mai bună, avînd masa nesuspendată mică şi incidenţa practic constantă, cum şi greutate mică şi preţ de cost redus; furcă pendulară, care e simplă şi e folosită uneori la cilindree mici, dar prezintă dezavantajul că incidenţa e variabilă şi ţinuta de drum nesatisfăcătoare. Şeaua se instalează pe cadru, între cele două roţi sau către roata din spate, şi poate fi pentru o persoană sau pentru două persoane. La motociclete cu suspensiune oscilantă în spate se foloseşte, de obicei, şea dublă (pentru două persoane), care e mai puţin comodă, dar măreşte stabilitatea, prin deplasarea centrului de greutate în jos şi mai în faţă. Ataşul are un cadru format din ţevi sudate, legat de motocicletă în trei sau în patru puncte, prin articulaţii sferice şi cu dispozitive de desfacere rapidă (fără chei). Acest cadru, îmbrăcat în tablă de oţel sau de aluminiu, e suspendat elastic pe o roată, prin bară de torsiune sau printr-un resort (elicoidal ori lamelar), de obicei şi cu amorti-soare; caroseria ataşului are un loc pentru pasager (eventual cu apărătoare ds V. Aşezarea cilindrilor Ia motoarele mono- şi bicilindrice. a) motor transversal cu un cilindru vertical (uzual); b) motor transversal cu un cilindru înclinat (uzual); c) motor transversal cu un cilindru orizontal; d) motor transversal cu doi cilindri verticali paraleli (uzual); e) motor transversal cu doi cilindri în V; f) motor longitudinal cu doi cilindri orizontali opuşi (uzual); g) motor longitudinal cu doi cilindri în V; h) motor longitudinal cu doi cilindri verticali în linie. vînt), loc pentru bagaje şi suportul roţii de rezervă, cum şi aripa roţii şi alte accesorii impuse de regulile circulaţiei, Motocielu 238 Motociciu Motocicleta cu ataş prezintă avantajul că măreşte capacitatea de transport (cu o persoană şi cu bagajele respective) şi îmbunătăţeşte stabilitatea la mers (în special pe drumuri alunecoase). Motorul, în general cu electroaprindere, poate fi în doi timpi sau în patru timpi, cu o cilindree care de obicei are mărimea de 125, 175, 250, 350, 500, 750 cm3, etc. Considerînd poziţia arborelui motor faţă de planul de simetrie al motocicletei, se deosebesc motoare transversale, la motociclete cu transmisiunea prin lanţ, şi motoare longitudinale, în special la motociclete cu transmisiune secundară prin arbore cardanic. Majoritatea motoarelor (v. fig. V) sînt monocilindrice, uzuale fiind cele transversale înclinate şi longitudinale verticale, sau bicilindrice, uzuale fiind cele transversale verticale-para-lele şi longitudinale orizontal e-opu se ; motoarele policilin-drice, de exemplu cu patru cilindri în linie sau opuşi, sînt mai rare. Cilindreea motoarelor în doi timpi e în general pînă la 250 cm3, iar a celor în patru timpi e mai mare decît 250 cm3, deoarece funcţionarea lor economică compensează dezavantajul construcţiei complicate. Motoarele în doi timpi sînt de cele mai multeori cu trei fante (v. fig, VI), cu pre-admisiune în carter, la cari presiunea aerului de baleiaj e de circa 1 *3*• * 1,8 ata şi se obţine prin efectul de pompă al motorului (motor auto-compresor). Sistemele la aceste motoare de v e r s a I specială (la motoare în doi timpi). Astfel se uşurează pornirea motoarelor cu cilindree mare sau se aerează camera de combustie, cînd motorul e înecat. t i T E VI. Motorul în doi timpi cu trei fante (canale), o) diagrama indicată; b) diagrama presiunilor în carter; c) diagrama distribuţiei; V^) cilindreea aparentă; V^) cilindreea reală; Vc) volumul ca-Vc\ merei de ardere; e — —^---------I raportul de com- presiune ; p) presiunea (în kgf/cm2); D) diametrul cilindrului; /e) înălţimea ferestrei de evacuare; A) canal de admisiune; T) canal de transfer; £) canal de evacuare; 1) închiderea ferestrei de transfer ( 55° după PMD); 2) închiderea ferestrei de evacuare (^60"650 după PMD); 3) deschiderea ferestrei de admisiune (^ SS'^O0 înaintea PMA); 4) închiderea ferestrei de admisiune (^55"'60° după PMA); 5) deschiderea ferestrei de evacuare (^ 60-"65° înaintea PMA); 6) deschiderea ferestrei de transfer (^ 55° înaintea PMD); AQ) avansul la aprindere (O** *40° înaintea PMA). baleiaj sînt: baleiaj trans-(v. fig. VII a), aproape abandonat, la care fanta de evacuare e opusă celei de transfer (baleiaj), deci zona superioară a cilindrului rămîne incomplet baleiată la punctul mort depărtat; baleiaj în contracurent (v. fig. VII b), cel mai frecvent folosit, la care două canale de transfer sînt dispuse de ambele părţi ale fantei de evacuare şi orientate oblic faţă de cilindru, astfel încît doi curenţi de aer asigură un baleiaj mai bun ; baleiaj în e c h i c u r e n t, utilizat la unele motoare cu pistoane duble, dintre cari unul efectuează evacuarea şi altul transferul, în mişcare simultană (v. fig. Vllc) sau nesimultană (v. fig. VII d). — Motoarele în patru timpi sînt de regulă cu supape în cap, acţionate de un arbore cu came, prin împingătoare şi culbutoare. Diagrama de distribuţie e de cele mai multe ori simetrică, cu încrucişări mari. Multe motoare au decompresor, constituit dintr-o manetă şi un. cablu, prin intermediul cărora se poate deschide supapă-de evacuare (la motoare tn patru timpi) sau o supapă VII. Sisteme de baleiaj, ă) baleiaj în curent transversal; b) baleiaj în contracurent; c şi d) baleiaj în echicurent, Ia distribuţia cu diagramă simetrică, respectiv asimetrică; A) admisiune; £) evacuare; T) transfer. Alimentarea cu combustibil a motorului se face excluziv prin cădere, dintr-un rezervor montat pe cadru, iar amestecul carburant se formează în general într-un carburator. Dozajul amestecului, considerînd factorul X de exces de aer, poate fi: dozaj foarte bogat, cu X = — 0,6—0,7, pentru mers încet; dozaj economic, cu X—1,1 — 1 (3, pentru regim de sarcini parţiale; dozaj bogat, cu X — 0,9• **0,95, pentru regim de plină sarcină. La regim transitoriu e necesar dozaj excesiv de bogat (pentru pornire şi încălzire), prin obturator de aer (choke) şi titilator, sau îmbogăţire temporară (pentru reprize şi accelerare), prin pompă de reprize. Carburatorul de motocicletă e cu jiclor şi cuvă de nivel constant, avînd un plutitor şi un titilator (care serveşte la ridicarea nivelului la pornire) în capac. Camera de amestec e echipată cu un sertar, care ţine loc de difuzor variabil şi de ciapetă; variaţia secţiunii difuzorului, în funcţiune de turaţie şi de sarcină, e necesară la motoare monocilindrice sau bicilindrice, din cauza caracterului pronunţat pulsator al curgerii amestecului şi a depresiunii reduse la turaţii joase. Ţinînd seamă de felul compensării dozajului în regim economic, se deosebesc: carburatoare cu frînare mecanică (v. fig. VIII a), cu un jiclor principal 4 (uneori şi cu jiclor de mers încet), la care compensarea e în funcţiune de poziţia sertarului de acceleraţie 1, solidar cu acul de dozaj 2, care modifică secţiunea jiclorului compensator 3 (aceste carburatoare se folosesc la motociclete uşoare, de exemplu M 1 A); carburatoare cu frînare pneumatică (v. fig. VIII b), la cari compensarea e în funcţiune de depresiune, jiclorul compensator 1 fiind scos parţial de sub influenţa depresiunii, datorită canalului de aer 2 (aceste carburatoare, fără jiclor de mers încet, se folosesc la unele motociclete uşoare); carburatoare cu f r î n a r e mixtă (v. fig. VIII c), la cari compensarea e în funcţiune de depresiune şi de poziţia acului (se folosesc, în prezent, la majoritatea motocicletelor). Sertarul de acceleraţie poate fi: cilindric, folosit excluziv la modele vechi; plat, folosit din ce în ce mai mult la motocicletele actuale, deoarece prezintă avantajul că. e-ieftin, greutatea e redusă şi uzura e mică. Sertarul de aer poate fi: sertar mixt, combinat cu sertarul- de. acce^ Motoci cîu 239 Motociclu leraţie şi acţionat prin manetă, care e abandonat; sertar-r o z e t ă, la filtrul de aer, care se mai păstrează încă la unele modele. Protejarea carburatorului printr-un capac evită murdărirea cu ulei a carterului-bloc, la motoarele în doi timpi (de ex. la motocicleta Jawa). Cuplarea a două carburatoare pentru un singur cilindru (de ex. la motocicleta Puch 125 SL) asigură un dozaj optim ia toată gama de turaţii şi la putere sporită (mărirea secţiunii totale de trecere); carburatorul ai doilea începe să funcţioneze de la turaţii de 3/4 din cea maximă. Filtrul de aer poate fi de tipul uscat (de ex. la motocicleta Jawa) sau centrifug umed (de ex. la motocicleta IJ 49). Amortisorul de zgomot e utiI în special la motoarele în doi timpi (de ex. la MZ ES 250). Ungerea motorului de motocicletă poate fi: ungere în circuit deschis, prin amestec sau prin picurare; ungere în circuit închis, prin barbotaj, prin pompă (cu baie de ulei) sau prin pompă dublă (cu carter uscat). La toate aceste sisteme, ungerea pistonului, a segmenţilor şi a bolţu-rilor (eventual a arborelui cu came, a supapelor şi a culbu-toarelor) se obţine prin stropirea produsă de mecanismul bielă-manivelă, care formează o ceaţă de ulei. Uneori, şi anume la motoare în patru timpi, se foloseşte un sertar rotativ sau o supapă care asigură respiraţia carterului, adică evacuarea aerului viciat în timpul cursei descendente a motorului, pentru a reduce efectul de oxidare a uleiului de către gazele viciate şi pentru a obţine o depresiune necesară micşorării pierderilor prin ne-etanşeităţi. Răcirea se face excluziv cu aer, prin curentul produs de mişcarea motocicletei, cilindrul şi culasa motorului avînd aripioare (nervuri) inelare sau în formă de solzi. Căldura cedată e evacuată aproximativ 40 % prin culasă şi restul prin cilindru, la motoarele în doi timpi, şi aproximativ de patru ori mai mult prin culasă decît prin cilindru, la motoare în patru timpi. Transmisiunea primară asigură transmiterea cuplului de la arborele motorului la cutia de viteze, fie prin lanţ sau prin angrenaje (cu roţi cilindrice), fie prin cuplare directă (v. fig. IX). Transmisiunea cu lanţ, folosită la majoritatea motoarelor transversale, e caracterizată prin randament mare (circa 98%), construcţie ieftină, reglaj nepretenţios şi funcţionare silenţioasă, dar reclamă ungere îngrijită, prezintă pericolul de blocare a roţii din spate (la ruperea'lan- ţului) şi se uzează relativ repede. Transmisiunea cu angrenaj (cu roţi cilindrice), folosită la unele motoare transversale, e caracterizată în special prin gabarit redus, rigiditate şi funcţionare nesilenţioasă; oscilaţiile torsionale se amorti-sează intercalînd un element elastic (de cauciuc), fie între arborele motor şi pinionul de atac, fie între coroana şi toba ambreiajului. Transmisiunea prin cuplare directa, folosită la motoare longitudinale, e caracterizată prin ran- % dament maxim (pînă la 100%), rigiditate (dimi- $ nuată prin intercalarea unui element elastic) şi simplicitate. « VIII. Carburatoare. а) Carburator cu frînare mecanică: 1) sertar de acceleraţie; 2) ac de dozaj; 3) jiclor compensator; 4) ji-clor principal.— b) Carburator cu frînare pneumatică: 1) jiclor compensator; 2) canal de aer.— c) Carburator cu frînare mixtă: 1) cameră cu nivel constant; 2) plutitor; 3) acul plutitorului; 4) titilator (agitator); 5) cameră de amestec; б) sertarul acceleraţiei; 7) jiclor principal; 8) ac de dozaj; 9) jiclor compensator (pulverizator); 10) jiclor de ralenti; 11) şurub de dozaj pentru ralenti; 12) canal de aer pentru pulverizatoare; 13, 14) orificii pentru mersul „au ralenti"; 15) arcul sertarului; 16) cablu de acceleraţie; 17) canal de aer pentru mersul au ralenti. IX. Transmisiuni, 0) Transmisiune prin lanţ: 1) pinion de atac; 2) lanţ primar; 3) ambreiaj în baie de ulei; 4) coroana ambreiajului ; 5) cutie de viteze; 6) pinion de atac; 7) lanţ secundar; 8) coroana roţii din spate.— b) Transmisiune prin arbore: 1) ambreiaj uscat; 2) cutie de viteze; 3) arbore cardanic; 4) articulaţie cardanică; 5) angrenaj conic. X. Ambreiaje. a) Ambreiaj în baie de ulei: 1) tobă; 2) arbore primar; 3) lanţ primar; 4) coroană ; 5) pinion de pornire; 6) clichet axial ; 7) disc motor, cu pintenii exteriori 5; 9) butuc; 10) disc receptor, cu pinteni interiori ',11) resort; 12) placă de presiune ; 13) tijă de decuplare; 14) garnitură; 15) şurub de reglare; 16) împingător. — b) Ambreiaj uscat: 1) volant; 2) arbore cotit; 3) bulon; 4) placă de presiune; 5) placă intermediară; 6) placă de contrapresiune; 7) disc cu garniturile asbestometalice 8; 9) arbore primar; 10) resort; 11) tijă de decuplare. Ambreiajul serveşte la cuplarea-decuplarea motorului de roata propulsoare şi poate fi: ambreiaj umed (v. fig. X o), la motoare transversale, care are discuri multiple şi e amplasat în carterul transmisiunii primare (în comunicaţie cu cutia de viteze), fiind montat de obicei pe arborele primar al cutiei de viteze şi rareori pe arborele motor; ambreiaj uscat (v. fig. X b), la motoare longitudinale, care are un disc (la motociclete uşoare şi mijlocii) sau două discuri şi placă intermediară (la motociclete grele), fiind montat pe volantul motorului şi cuplat direct cu arborele primar al cutiei de viteze. Cutia de viteze, cu trei sau cu patru trepte de demulti-plicare, e în general cu trei arbori (v. fig. XI /Ax) sau cu doi arbori (v. fig. XI Bj), după cum se foloseşte la motoare transversale sau la motoare longitudinale. Schimbarea treptelor de demultiplicare, numite impropriu ,,viteze", se obţine prin: angrenare succesivă (a pinioanelor), sistem abandonat, din cauza manevrării dificile, a uzurilor man şi a pericolului de rupere adinţilor; angrenare permanentă, sistem mult utilizat, deoarece pinioanele au gheare laterale şi sînt mai robuste, se admit jocuri mai mari şi viteza periferică a pinioanelor e'mai mică. După mod-ul Motociclu Motociclu de schimbare a treptelor de demultiplicare, se deosebesc cutii de viteze cu pinioane baladoare, cu manşoane baladoare, cu pană culisantă, etc. 1TI2 Ct wl— CC C ...J d "CA XI. Cutii de viteze. Ai) cu trei arbori şi cu pinioane baladoare; Bt) cu doi arbori şi cu manşoane baladoare; A2 şi B2) modul de cuplare a pinioanelor pentru obţinerea treptelor de viteza I, II, III şi IV; 1) arbore principal; 2) arbore secundar; 3) arbore intermediar; 4) pinion de atac; o, d şi d') pinioane fixe; b, c, a', b' şi c') pinioane baladoare; m1 şi m2) manşoane de cuplare. Transmisiunea secundară asigură transmiterea cuplului motor de la cutia de viteze la roata propulsoare, printr-un arbore cardanic sau prin lanţ. întregul mecanism de transmisiune al unei motociclete se numeşte după felul transmisiunii secundare. — La transmisiunea cu arbore cardanic (v. fig. X//) se folosesc: arborele cardanic, care lucrează şi ca amortisor de torsiune, în lipsa unui cuplaj elastic; cuplaje elastice (cari permit variaţii mici unghiulare şi amortisează oscilaţiile torsionale), cuplaje carda-nice (cari permit variaţii unghiulare mari, dar reclamă întreţinere şi protecţie)sau cuplaje alunecătoare (cari permit variaţii mari de lungime, dar reclamă ungere şi protecţie); un reductor, care e un angrenaj conic (cu dinţare paioidă sau Hipoidă), cu raportul de transformare/— 1/2,9-•• 1/6,2 (grup lung), ia motociclete solo, şi / = 1/3,8-1/7,2 (grup scurt), la motociclete cu ataş. Uneori se utilizează re-ductoare cu melc şi cu roată melcată, eventual reductoare şi mecanisme diferenţiale (pentru tracţiune). — La transmisiunea cu lanţ (v. fig. XIII) interesează pasul şi lăţimea interioară minimă ale lanţului, exprimate în milimetri sau în ţoii. Lanţurile pentru transmisiunea primară sau secundară, cum şi pentru distribuţia sau pentru antrenarea dinamului, pot fi (v. şî sub Lanţ 12): lanţuri cu eclise, b o I- ţuri şi bucele, utilizate în special la transmisiunea primară, cari sînt robuste şi ieftine, dar se uzează repede, sînt oarecum rigide şi zgomotoase; lanţuri cu eclise, bolţuri, bucele şi role, utilizate şi la distribuţie sau la antrenarea dinamului, cari sînt elastice si silenţioase, se uzează puţin, dar sînt costisitoare ; lanţuri cu eclise, concave sau drepte, primele fiind uzuale la transmisiunea secundară, iar celelalte utilizate uneori la transmisiunea primară sau la distribuţie (împreună cu un întinzător); I a n-ţuri cu zale, simple (cu un rînd de zale) sau duble }£- CA CC CA —<^-4^ D XII. Variantele transmisiunii secundare prin arbore. CE) cuplaj elastic; CC) cuplaj cardanc; CA) cuplaj alunecător. (cu două rînduri de zale), primele fiind uzuale la transmisiunea secundară, iar celelalte utilizate uneori la transmisiunea primară. Mecanismul de pornire poate fi cu acţiune directă sau indirectă, după cum acţionează direct asupra transmisiunii primare sau prin intermediul ambreiajului, în primul caz pornirea fiind posibilă chiar cînd ambreiaju! patinează. La acţionarea directă, apăsînd pe pedala de pornire se obţine angrenarea unui sector dinţat cu pinionul de pornire, cuplat prin clichet lateral cu coroana ambreiajului; la acţionarea indirectă, cu axul pedalei de pornire transversal, pinionul de pornire e cuplat prin clichet cu arborele primar. Raportul de transformare de la axul pedalei la arborele motor e, în general, / == 3,5 * * *4,3, astfel încît se asigwră turaţia minimă necesară pornirii. La motoarele transversale se folosesc ambele sisteme, iar la ceie longitudinale se foloseşte excluziv acţionarea indirectă. Echipamentul electric cuprinde atît instalaţia şi organele circuitului de aprindere a motorului, cît şi cele de iluminat (faruri sau lanterne) şi de avertisare (de ex. claxon). Instalaţia de aprindere poate fi cu dinam, dinam-demaror, magne-tou de înaltă tensiune, magnetou-dinam, volant magnetic şi magnetou de joasă tensiune. Aprinderea prin dinam e similară celei de la automobil, cu anumite diferenţe. Instalaţia cu dinam, utilizată la majoritatea motocicletelor, se caracterizează prin preţ de cost redus, putere instalată relativ mare (35---90 W), scînteie puternică la pornire. La această instalaţie de aprindere, regulatorul de tensiune e combinat cu con-junctorul -disjunctor (v. fig. XIII). Aprinderea prin dinam-demaror e o variantă a sistemului precedent, la care 7 dinamul-demaror are şase perechi de poli, fiind cu excitaţie serie şi excitaţie derivaţie, cari sînt conectate după cum func-ţioneazăcadinam sau ca demaror. Aprinderea cu magnetou de înaltă tensiune, de asemenea simiIară celei de la automobi I, e de regulă completată cu un dinam, care alimentează circuitul de joasă tensiune. La aceste aprinderi se folosesc, în general, magnetouri cu inductor-rotor şi cu indus-stator (v. fig. XIV), cari produc maximum doua scîntei la o rotaţie a inductorului, iar turaţia ruptorului şi felul camei se aleg în funcţiune de ciclul termodinamic al motorului şi de numărul lui de cilindri; acest magnetou, în comparaţie cu magnetoul cu inductor-stator şi indus-rotor (care e aproape abandonat), e mai robust, mai sigur în funcţionare (deoarece înfăşurările sînt imobile) şi nu are inele colectoare (cari constituie cauza defectărilor frecvente). Aprinderea prin magnetou-dinam e o variantă a sistemului precedent, la care magnetoul şi dinamul au o carcasă comună, astfel încît constructiv e mai simplu şi e mai puţin ancom-brant, XIII. Releu-regulator Bosch tip F. 1) armatură metalică; 2) arc cu contacte; 3)arcul indusului; 4) lampă de control; 5) contactele conjunctorului-disjunctor; 6) contactul aprinderii ; 7) receptoare; 8) electromagnet; 9) indus ; 10) înfăşurare de excitaţie; 11) înfăşurare de intensitate; 12) înfăşurare de tensiune; 13) re-zistor; 14) contactele regulatorului de tensiune; 15) şurub de reglare; G) generator electric de curent continuu. Motocompresor4 241 Motopompă Aprinderea prin volant magnetic se obţine prin intermediul unui magnetou mixt (de înaltă şi de volant magnetic, avînd inductorul de fotrma unui volant, care e montat pe arborele motor şi înlocuieşte volantul motorului (v. fig. XV a). Acesta are 4-*6 magneţi în porţiunea inelară, iar statorul conţine transformatorul de înaltă tensiune, cu o înfăşurare primară legată în serie cu ruptorul şi condensatorul, şi cu o înfăşurare secundară legată cu bujia; de asemenea, pe stator există alte două sau trei înfăşurări de joasă tensiune, pentru alimentarea becurilor şi încărcarea bateriei (printr-un redresor uscat, de exemplu cu seleniu). Alte variante sînt: aprindere prin volant magnetic de joasă tensiune (v. fig. XV b), cu transformatorul în exterior; aprindere prin volant magnetic cu inductorul şi indusul în stator, la care prin rotaţia a doi voleţi feromagnetici se obţine variaţia fluxului magnetic, astfel încît se induce o tensiune electromotoare în înfăşurarea de joasă tensiune. La aprinderea cu volant magnetic, folosită la motociclete monocilindrice uşoare, aprinderea e sigură, instalaţia e L—-------- C XV, Aprindere prin volant magnetic, a şi b) volant magnetic cu înfăşurări de înaltă şi de joasă tensiune (tip Bosch): 1) inductor; 2) magnet permanent: 3) înfăşurare primară; 4) ruptor; 5) condensator; 6) înfăşurare secundară; 7) bujie; 8 şi 9) înfăşurări de joasă tensiune, pentru încărcarea bateriei, respectiv pentru alimentarea becurilor. — c) volant magnetic cu înfăşurare de joasă tensiune: î) bobină de inducţie; 2) bujie; 3) conductă de joasă tensiune, spre utilizare. relativ uşoară şi puţin costisitoare, nu sînt necesare organe speciale de antrenare, dar scînteia la pornire e slabă şi controlul contactelor ruptorului e dificil. Aprinderea prin magnetou de joasa tensiune se obţine cu un .magnetou avînd inductorul-rotor cu şase magneţi permane'nţi, montat pe arborele motor, iar statorul cu şase înfăşurări de joasă tensiune, legate în serie sau formînd două circuite separate (unul pentru aprindere, prin bobină, şi altul pentru încărcarea bateriei, printr-un redresor). Această instalaţie, folosită la unele motociclete, prezintă siguranţă în funcţionare, e puţin ancombrantă şi reclamă o întreţinere minimă. Scuterul este o motocicletă cu cilindree mai mică, dar cu o protecţie superioară pentru conducător şi însoţitor, care oferă condiţii de călătorie mai confortabile. Scuterul, care are roţi cu diametru mai mic decît al motocicletei, se joasă tensiune), numit XIV. Magnetou de înaltă tensiune, cu rotor inductor. 1) inductor ; 2) indus ; 3) înfăşurare de joasă tensiune; 4) înfăşurare de înaltă tensiune; 5) ruptor; 6) condensator; 7) limitor de tensiune; 8) bujie; 9) între-ruptor. foloseşte în centre aglomerate sau pe căi interurbane, în general pentru transportul persoanelor şi, rareori, pentru mărfuri. Motoreta e o variantă a motocicletei, avînd un motor de circa 100 cm3 şi pedale pentru acţionare auxiliară cu picioarele. E înlocuită, treptat, de motobicicletă (v.). Motobicicleta, numită şi moped, constituite trecrea de la bicicletă la motocicletă, anume e un motociciu echipat constructiv cu un motor de circa 60 cm3 (cu o putere de 1-*2,2 CP), de regulă în doi timpi şi monccilindric. Are, în general, un cadru monopunte şi suspensiune cu furci oscilante; transmisiunea poate fi cu lanţ sau cu curea trapezoidală. Mototricicleta e un motociciu suspendat elastic pe trei roţi cu centrele roţilor formînd un triunghi isoscel, care e folosit pentru transportul de persoane sau.de obiecte. Mototri-cicletele carosate, în special cele cu caroseriaînchisă, se numesc de obicei automobile, automobilete sau microautomobile. Considerînd poziţia celor trei roţi, se deosebesc: moto-triciclete cu tracţiunea în spate, av nd o roată directoare în faţă şi două roţi propulsoare în spate; mototriciciete cu tracţiunea în faţă, avînd fie două roţi directoare în faţă şi o roată propulsoare în spate, fie o roată directoare-pro-pulsoare în faţă şi două roţi purtătoare în spate. Transmisiunea cuplului motor se poate obţine prin cuplarea directă a motorului cu axul roţii propulsoare, cum şi prin lanţ de transmisiune sau prin arbore cardanic. Bicicleta cu motor eo bicicletă la care e adaptat un motor de 18*«*50 cm3 (cu o putere de 0,7--»13 CP), plasat lîngă una dintre roţi sau lîngă axul pedalelor. Transmisiunea poate fi cu lanţ, cu curea trapezoidală, cu pinioane, etc. 1. Motocompresor, pî. motocompresoare. Mş.; Agregat, stabil sau transportabil, constituit dintr-un motor cu ardere internă sau electric şi un compresor care utilizează energiaste-reomecanică transmisă de motorul primar, la comprimarea gazelor şi refularea acestora la o presiune mai mare decît 2,5 ats. 2. Motoculturâ, pl. motoculturi. Agr.: Cultura mecanizată a pămîntului. Se deosebesc două feluri de sisteme de lucru, şi anume fie tractoare pentru tracţiunea unor unelte agricole independente (pluguri, cultivatoare, grape, etc.), fie unelte şi maşini agricole automobile. 3. Motodrezinâ, pl. motodrezine. C. f.: Drezină cu motor de propulsiune propriu, care serveşte la transportul de persoane şi, uneori, de materiale, pe o cale ferată. E echipată, în general, cu un motor cu electroaprindere. V. şi sub Drezină. 4. Motofrezâ, pl. motofreze. Agr.: Maşină agricolă care pregăteşte pămîntul pentru cultură, echipată cu motor şi cu un disc cu cuţite, care se roteşte în jurul unui arbore orizontal. Discul cu cuţite, numit freza, are cîteva sute de rotaţii pe minut şi înlocuieşte brăzdarul şi cormana. Pămîntul e mărunţit şi aruncat înapoi. Puterea motorului e de 4»«8 CP. Motofrezâ e adecvată pentru suprafeţele de cultură puţin întinse (grădini, plantaţii, etc.) şi pentru pămînturi bogate în humus, şi fără pietre. 5. Motomitralierâ, pl. motomitraliere. Tehn. mii.: Autovehicul special armat cu una sau cu mai multe mitraliere. Poate fi o simplă motocicletă cu ataş, mitraliera fiind montată în ataş, sau un autovehicul pe trei sau pe patru roţi, uşor, cu viteză suficient de mare, capabil să se deplaseze uşor nu numai pe şosele şi drumuri, ci şi pe teren. Mot-omitralierele sînt folosite pentru intervenţie prin surprindere într-un anumit punct important. 6. Motonavă, pl. motonave. Nav. V. Navă cu motor cu ardere internă, sub Navă. 7. Motoplug, pl. motopluguri. Agr., Mş. V. sub Plug. 8. Motopompâ, pl. motopompe. Tehn.: Agregat constituit dintr-o pompă centrifugă şi un motor cu combustie internă sau electric, montate pe un şasiu comun şi, în general, cuplate permanent. Uneori, agregatul, constituit dintr-o pompă cuplată cu un electromotor, se mai numeşte electro-pomp,a. 16 Moto ponton 242 Motopropulsor, grup Se construiesc: motopompe transportabile, instalate pe un vehicul'(de obicei cu două roţi), cari sînt folosite în grădi-nării, pentru intervenţii contra incendiilor, evacuarea apelor, alimentarea cu combustibil a aeronavelor (pe aerodromuri), etc.; motopompe stabile, instalate pe planşeul unei încăperi, pe platforme, etc. Motopompa transportabilă poate fi deplasată prin remorcare, deoarece motorul ei nu se utilizează şi pentru propulsiune. La pompieri, termenul motopompă e folosit adeseori pentru autopompâ, care e un autovehicul echipat cu o pompăde incendiu, de regulă cuplată cu motorul de propulsiuneal acestuia, 1. Motoponton, pl. motopontoane. Tehn. mii.: Ponton (v.) propulsat cu ajutorul unui grup motopropulsor (v. Motopropulsor, grup ). 2. Motopropulsor, grup Av.: Ansamblu constituit dintr-un motor cu ardere internă şi cel-puţin o elice, care e cuplatăcu motorul, directsau printr-un reductor. Motorul poate fi un motor cu piston sau un turbomotor, iar eliceapoate fi propulsoare (tractivă ori împingătoare) sau portantă (rotor), eventual fiind folosite două elice contrarotative sauîn tandem. Grupul motopropulsor cu motor cu piston (pulsomotor) se foloseşte la avioane cu viteză relativ mică, la dirijabile, la unele motoplanoare, etc., iar grupul motopropulsor cu turbomotor (turbopropulsoare) se foloseşte la avioane cu viteză relativ mare (600-• *900 km/h), etc. Motorul cu piston ede cele mai multe ori cu electroaprindere, rareori cu autoaprindere. în general, motoarele de avion sînt pol ici I i nd rice (cu 4***42 de cilindri), /. Schemele motoarelor de avion de diverse tipuri. a) în linie ; b) în linie inversat; c) în V; d) în V inversat; e) în V jumelat; f) în W; g)în X; h) în H; /) cu cilindri orizontali opuşi; j) în linie cu pistoane opuse; k) în stea simplă, cu un singur rînd de cilindri; I) în dublă stea, cu două rînduri de cilindri; m) în stea triplă, cu trei rînduri de cilindri. deoarece trebuie să dezvolte puteri mari şi să fie bine echilibrate, iar. răcirea lor poate fi cu lichid sau cu aer. La motoare de mică altitudine, puterea scade odată cu presiunea baro- metrică, cînd avionul urcă; la motoare de mare altitudine (al căror plafon e de 6—10 km), echipate cu compresor, puterea se menţine constantă pînă la o altitudine limită (numită altitudine de restabilire) şi începe să scadă la altitudini mai mari. Se construiesc (v. fig, /): motoare răcite cu lichid, avînd cilindri în linie (v. fig. I a şi b), cilindri în V (v. fig. / c şi d) sau în V jumelat (v. fig. / ej, cilindri în W (v. fig. J f), cilindri în X (v. fig. I g) sau în H (v. fig. I h), cilindri opuşi (v. fig. / /) sau pistoane opuse (v. fig. I j); motoare răcite cu aer, avînd cilindri în stea simplă (v. fig. I k) sau multiplă (v. fig. I I şi m), cilindri în linie, eventual inversaţi, etc. Motoarele răcite cu lichid (de ex.: apă, amestec de apă şi glicol) au un circuit forţat de răcire, iar motoarele răcite cu aer au cilindrii ner-vuraţi, curentul de aer fiind dozat sau uneori dirijat (printr-un dispozitiv de voleţi şi deflectoare, cu cari e echipată capota motorului). Pentru a obţine puterea corespunzătoare, ia diferite altitudini sau în diferite condiţii de zbor ale avionului (de ex, ia decolare), motoarele de avion sînt echipate cu dispozitive de supraalimentare. Pentru altitudini pînă la aproximativ 5000 m se folosesc compresoare antrenate de motor, iar pentru altitudini mai mari, turbocompresoare antrenate de gazele de ardere evacuate din motor (v. fig. II). II. Schema unui motor cu piston cu compresor centrifug acţionat şi cu ţevi reactive de evacuare. 1) manetă de forţare; 2) manetă pentru schimbarea vitezelor compresorului; 3) manetă pentru reglarea compoziţiei amestecului; 4) manetă de gaze; 5) maneta elicei cu pas variabil; 6) regulator de turaţie; 7) transmisiune la compresor; 8) rotor; 9) regulator de presiune constantă; 10) aprindere; PMA) punct mort apropiat; PMD) punct mort depărtat; s) cursa pistonului; pj) presiunea interioară; pQ) presiunea atmosferică ; PevQC) presiunea de evacuare; Ptufr esQLp ) presiunea în tubul de eşapament; f>acjm■) presiunea de admisiune; £>compr ) presiunea la ieşirea din compresor; n) turaţia arborelui cotit; ne) turaţia elicei; D) direcţia de zbor. Motorul cu electroaprindere poate fi cu carburator sau cu injecţie. Acest motor are, în general, un echipament de aprindere prin magnetou, de regulă cu dublă aprindere, adică cu cîte două bujii la fiecare cilindru. Dozajul amestecului influenţează regimul de funcţionare al motorului şi variază cu factorul de exces de aer, care în practică are valoarea a = 0,65-**1,10. La cele mai grele regimuri, coeficientul uzual de exces de aer e, 0,65—0,75 la motoarele cu compresor şi 0,85*♦ *0f9 la motoarele fără compresor; în regim de croazieră, motoarele fără compresor funcţionează, obişnuit, cu amestecuri sărace, adică cu dozaj economic. •— Raportul de compresiune nu poate depăşi o anu- Motopropuisor, grup /«* 243 Motopropuisor, grup ~ mită limită, determinată de creşterea excesivă a presiunii (care arsolicita periculos organele motorului), de preaprinderi (cari reduc puterea motorului şi pot provoca avarii) sau de detonaţii (cari produc creşteri bruşte ale presiunii şi temperaturii gazelor). — Numărul de cilindri trebuie să fie cît mai mare, deoarece puterea motorului creşte odată cu numărul cilindrilor, ca şi uniformitatea ' momentului motor. Totuşi, nu se construiesc mo-toarecu mai mult decît circa 24***42 decilindri, pentru că greutatea şi di-mensiunile motorului cresc, iar construcţia devine" complicată. Menţinerea puterii motorului la altitudini mari, cum şi creşterea temporară a puterii (pînă la aproximativ de două ori) Ia decolarea unui avion, se pot obţine prin mări-reapresiunii aerului de admisiune. De aceea e necesară folosirea comp resoarelor cari produc o precomprimare a aerului pînă la 2—2,5 kgf/cm2 sau mai mult (v. fig. III); la viteze mari de zbor (de ex. la mai mult decît 400 km/h), dacă aerul e captat printr-o resiunea dinamică a IV. Schema prizei de aer, în cazul cînd aerul e dirijat de sus fa motor. 1) intrarea aerului; 2) carenaj; 3) spre motor; D) direcţia de zbor. acestuia măreşte precompri-marea produsă de compresor şi se obţine o majorare a plafonului (v. fig. V). Deoarece pre-comprimarea provoacă creşterea presiunii şi a temperaturii gazelor de ardere, trebuie să se utilizeze c o m b u s t i b i li antidetonanţi sau să se injecteze apă în ţeava de admisiune (eventual apă şi alcool, în proporţia de 30--*40% faţă de cantitatea de combustibil consumat), ştiind că prin injecţia apei se coboară temperatura gazelor de ardere cu 20-*’30° şi se permite creşterea puterii motorului cu 10---20 %. -Mărirea puterii motorului, la avioane cu viteze mari- (de ex."pe$t£ 600 km/h), se poate obţine- folosind'ţ e v i- d e e-v a- -4- -D VI. Schema colectorului reactiv de evacuare. 1) blocul cilindrilor; 2) colector; 3) ieşirea gaze* lor din colector; D) direcţia de zbor. III. Turbocompresorul unui motor cu electroaprin-dere, de avion. 1) carburator; 2) refrigerator de aer; 3) fiftru de aer; 4 şi 5) ieşirea aerului de răcire; 6) conducta în derivaţie pentru gaz; 7) turbocompresor; 8) capotă de răcire; 9) conductă de gaz; 10) intrarea aerului; 11) conductă în derivaţie pentru aer. cuare reactive, comune pentru toţi cilindrii (v. fig. VI) sau individuale. Puterea suplementară realizată prin adoptarea ţevii reactive, numită putere reactivă, creşte cu viteza de zbor, reprezentînd un spor de putere de circa 25---30%, la viteze de zbor de 700-•• 800 km/h. Uneori, pentru a obţine o putere mai mare, se folosesc motoare comb inate, constituite din motorul cu piston asociat cu O turbină cu gaze-uzate. Turbina, al cărei moment motor (relativ mic, în raport cu cuplul motorului cu piston) se transmite la arborele motorului cu piston sau la arborele elicei, e antrenată de gazele de ardere evacuate din acest motor (şi cari, la motoarele cu e-lectroaprin dere, au temperatura ’ de 900---10000 şi viteza de maximum 600 m/s). Se utilizează turbine cu fiux continuu sau pulsator, e-ventual şi cu post-combustiagazelor uzate (v. fig. VII) , yji^oior cu postcombustia gazelor uzate, tur l n a cu ^ motor; 2) turbină; 3) cameră de combustie; U X cont" I- ^ compresor; 5) elice; 6) gaze uzate; 7) aer n u u e ahmen- ^ comprimat, tata cu gaze înmagazinate într-un colector (evacuate din 2--*3 cilindri) şi e montată-la distanţa de 2-*-3 m de cilindrii motorului, pentru ca gazele să se răcească în conductele de aducţie (pînă la temperatura de maximum 850---8700), iar t u r b i n a cu flux pulsator are aparatul director legat direct cu ţevile de eşapament, deoarece temperatura gazelor rămîne între limite admisibile, datorită periodicităţii procesului de funcţionare. Variaţiile puterii efective a motorului şi ale consumului specific de combustibil (economicitate), în funcţiune de con- per.9er per.9er V. Variaţia puterii motorului cu compresor, în funcţiune de plafon. Pe) puterea efectivă a motorului (în CP); H) plafonul (în m); AH) creşterea plafonului, datorită compresiunii dinamice a aerului; a) curba puterii cînd se foloseşte compresiunea dinamică; b) curba puterii fără folosirea compresiunii dinamice. VIII. Caracteristicile exterioare ale unui motor cu electroaprindere. Pef) puterea efectivă (în CP); IX. Caracteristicile de elice ale grupului motopropuisor cu motor cu electroaprindere. (I.inia întreruptă reprezintă caracteristicile, exte-gef) consumul specific de combus- rioare) tibil (în g/CPh); n) turaţia moto- puterea efectivă (în CP); geţ) rului (în rot/min); 1"-5) puncte consumul specific de combustibil (în particulare de funcţionare. g/CPh); n) turaţia motorului (în rot/min). . diţiile de funcţionare a motorului, se reprezintă de cele măi multe- or4 prin cur-b& raportate ta-două a-x-e de coordonate,.. 16* Motopropulsor, grup ~ 244 Motopropulsor, grup ~ numite caracteristici. La motoarele de avion interesează, în principal, caracteristicile exterioare, de elice şi de altitudine. Caracteristicile exterioare (v. fig. VIII) sînt curbele de variaţie a puterii efective şi a consumului specific, în funcţiune de turaţie, cînd motorul funcţionează la sol cu presiunea maximă la admisiune, avînd avans optim la aprindere şi dozajul corespunzător puterii maxime. Pe aceste curbe se deosebesc: puterea maximă (1); puterea la turaţiile minimă şi maximă (2 şi 3), corespunzătoare paşilor maxim şi minim ai elicei; consumurile specifice (4 şi 5) la aceleaşi turaţii. Caracteristicile de elice (v. fig. IX) sînt curbele de variaţie a puterii efective şi a consumului specific, în funcţiune de turaţie, cînd motorul antrenează o elice cu pas fix (eventual o elice cu pas reglabil, avînd palele calate), motorul funcţionînd .cu avans optim la aprindere şi cu dozajul corespunzător turaţiei. Pe această diagramă sînt trasate caracteristicile exterioare, prin linii întrerupte, şi e indicată puterea de decolare; puterea nominală (la urcare sau în zbor orizontal) şi puterea de croazieră (pentru o turaţie cu 15* * *30 % mai joasă decît cea nominală) sînt mai mici decît puterea de decolare, şi anume cu 10—20%, respectiv cu 25--*50%. Caracteristicile de altitudine (v. fig. X) sînt curbele de variaţie a puterii efective şi a consumului specific, în funcţiune de altitudine. Pentru determinarea acestor caracteristici, menţinînd turaţ4a motorului constantă, e necesar ca: la motoare de mică altitudine, să se ţină deschisă clapeta carburatorului, iar dozajul amestecului şi avansul la aprindere tuia pînă la o anumită altitudine (v. fig. XI). Se construiesc compresoare centrifuge (numite şi cuplate) şi turbocompre- per, 9eF pef, 9eP X. Caracteristicile de altitudine, o) ia un motor fără compresor; b) la un motor cu compresor centrifug antrenat cu o singură viteză; Pe^) puterea efectivă a motorului (în CP); ge^) consumul specific de combustibil (în g/CPh); n) turaţia motorului (în rot/min); H) punct corespunzător altitudinii teoretice. să fie constante; la motoare cu compresor, să se menţină constantă presiunea aerului la ieşirea din compresor. Motorul cu autoaprindere poate fi cu injecţie sau cu carburator. Acest motor e caracterizat prin aprinderea spontană a combustibilului introdus în aerul comburant, datorită căldurii dezvoltate prin comprimarea aerului comburant sau a amestecului carburant, în cilindrii motorului; deoarece raportul de compresiune e mare (circa 14—18), aerul se încălzeşte pînă la temperatura de 600***700°, mult mai înaltă decît temperatura de aprindere a combustibilului, care în general e un combustibil greu volatil. Motorul Diesel, cu autoaprindere şi cu injecţie, e rar folosit la avioane, în special pentru că are greutatea pe cal-putere relativ mare şi turaţia joasă, deşi constructiv e mai simplu decît motorul cu electroaprindere (neavînd echipament electric de aprindere). Compresorul de aer e folosit în special la motoarele avioanelor de mare altitudine, pentru a mări presiunea aerului U; admistu;nea în. motor, cu scopul de a menţine puterea ..ac.es- X/. Curbele de variaţie a puterii în funcţiune de altitudine. Ct) pentru motor fără compresor; C2) pentru motor cu compresor unietajat; C3) pentru motor cu compresor bietajat; P) puterea motorului; Z) altitudine; Z') altitudine de restabilire; Z' şi Z') altitudini de restabilire la primul şi al doilea etaj. XII. Poziţia compresorului faţă de carburator. a) în amonte; b) în aval; 1) carburator; 2) compresor; 3) piston; 4) aer atmosferici 5) admisiune; 6) evacuare. soare (antrenate de gaze evacuate din motor). La motoarele cu compresor, numite motoare supraalimentate, se obţine pînă la altitudinea de restabilire (altitudine teoretică) aceeaşi densitate a aerului ca la sol, fie prin comprimarea numai a aerului, fie prin comprimarea amestecului. Poziţia compresorului faţă de carburatorul motorului poate fi: în amonte (v. fig. XII a), cînd se comprimă numai aerul, care constituie o barieră contra întoarcerii flăcărilor, dar nu se asigură un amestec omogen ; î n aval (v. fig. XII b), cînd se comprimă amestecul carburant, care devine mai omogen, dar se impune introducerea unui dispozitiv antifla-cără. Compresorul cuplat (v. fig. XIII), de regulă unietajat (cu un etaj de presiune) sau dublu etajat (cu două etajede presiune), e un compresor centrifug, cuplat cu arborele motorului prin intermediul unui schimbător de viteză, cu una sau cu două trepte de viteză, avînd un raport de multiplicare de a-proximativ 10. Turbocompresorul (v -un compresor centrifug, cuplat, XIII. Schema unui compresor centrifug cu două etaje de compresiune, al unui motor răcit cu aer. 1) intrarea aerului; 2) priză deaer; 3) primul etaj (auxiliar) al compresorului; 4) difuzorul primului etaj; 5) rotorul primului etaj; 6) radiator de aer; 7) etajul al doilea (principal) al compresorului ; 8) difuzorul etajului al doilea; 9) rotorul etajului al doilea; 10) clapetă între etaje; 11) spre cilindru; 12) clapetă auxiliară; 13) arbore; 14) lanţ de angrenaje; 15) angrenare pentru viteza întîi; 16) angrenare pentru viteza a doua. fig- XIV) e, de asemenea, pr.intr-un arbore. .cornun> Motopropuisor, grup ~ 245 Motopropuisor, grup ~ cu o turbină cu gaze uzate, alimentată cu gazele evacuate din motor. Turbocompresorul e avantajos la altitudini mai mari decît circa 5000 m, dar la altitudini mai mici se preferă compresorul cuplat, care nu frînează curentul de gaze evacuate şi evită reţinerea acestor gaze sub capota motorului. Turbomotorul e un agregat constituit dintr-o turbină cu gaze şi o cameră de combustie, în general completat cu un compresor de aer (v. fig. XV). Turbina poate fi activă (cu acţiune) sau reactivă (cu reacţi-une), iar camera de combustie e cu ardere isobară (la presiune constantă) sau XIV. Schema de funcţionare a turbocompre-sorului. 1) compresor; 2) ţeava pentru conducerea aerului de la compresor la carburator; 3) carburator; 4) cilindrul motorului; 5) ţeava pentru trecerea gazelor de ardere din cilindru Ia turbină; 6) obturator pentru evacuarea în atmosfera a excesului de gaze de ardere; 7) ieşirea gazelor din turbină în atmosferă; 8) turbină; 9) aer din atmosferă. uneori, cu ardere isocoră) la volum constant), de obicei, turbine axiale, cari au un randament mai mare decît cele radia-le sau d i a g o-a I e, cum şi o capacitate mai mare de trecere a gazelor ^(v. fig. XVI). în turbină se efectuează detenta aproape totală a gazelor de ardere produse în camera de combustie. Astfel, la grupul motopropuisor cu turbo-motorşi elice, numit turbopropul-sor, cea mai mare parte din tracţiunea acestuia (pînă la 90 %) se obţine prin elice şi numai Se folosesc, XV. aproape nulă; la mărirea turaţiei se micşorează puterea efectivă şi tracţiunea reactivă, iar consumul specific creşte. Caracteristicile de vi-teza (v. fig. XIX) sînt curbele de variaţie a puterii efective, a consumului specific şi tracţiunii reactive, în funcţiune de viteza de zbor, cînd altitudinea şi turaţia sînt constante, ca şi temperatura gazelor la intrarea în turbină. Tracţiunea specifică (T^), adică raportul dintre tracţiunea totală (T) şi de aer ); descreşte repede 2 3 XVI. Schema unui turbopropulsor, 1) elice; 2) canal de intrare; 3) reductor; 4) difuzor; 5) compresor; 6) cameră de combustie; 7) turbină cu gaze; 8) efuzor (ajutaj reactiv). debitul masic cînd numărul Mach (M) creş- Schema de ''principiu a grupului format de turbomotor şi elice. 1) tub de evacuare; 2) aparat de dirijare; 3) receptor; 4) manetă pentru combustibil; 5) bujie; 6) cameră de ardere; 7) maneta de comandă a elicei; 8) regulator de turaţie constantă; 9) reductor; 10) aer; 11) compresor; 12) injector de combustibil; 13) robinet de combustibil (obturator); 14) combustibil; 15) supapă de admisiune; 16) pompă de combustibil; 17) rotorul turbinei; 18) gaze evacuate; 19) camera de combustie a turbinei cu ardere izobară; 20) supapa ajutajului; 21) camera de combustie a turbinei cu ardere isocoră. XVII. Camere de combustie. а) Cameră tubulară; 1) cămaşa comună a blocului camerelor; 2) accesul combustibilului; 3) tub de foc; 4) cămaşa camerei; 5) accesul aerului; б) axa motorului; 7) bujie. — b) Cameră inelară: 1) corpul injectorului; 2) injector; 3) inel de foc; 4) amestecător; 5) accesul aerului; 6) axa camerei. o mică fracţiune se datoreşte reacţiunii directe a gazelor în efuzor (ajutajul reactiv), provocată de viteza acestora. Camera- de combustie a turbomotorului poate fi tubulară (v; fig. XVII a) sau inelară (v. fig. XVII b). Variaţiile puterii efective, ale consumului specific şi ale tracţiunii reactive, în funcţiune de turaţia turbinei, de viteza de zbor sau de altitudine, se reprezintă prin curbele numite caracteristici. La turbomotoare interesează, în principal, caracteristicile exterioare, de viteză şi de altitudine. Caracteristicile exterioare (v. fig. XVIII) sînt curbele de variaţie a puterii efective, a consumului specific şi a tracţiunii reactive, în funcţiune de turaţia turbinei, cînd viteza şi altitudinea de zbor sînt constante. Pentru a uşura pornirea turbomotorului şi a-i asigura o funcţionare stabilă la turaţie joasă, palele elicei se orientează iniţial cu o incidenţă XVIII. Caracteristicile exterioare ale unui grup motopropuisor cu turbomotor. P ef) puterea efectivă (în CP); gef) consumul specific de combustibil) în g/CPh); Fr) forţa de tracţiune (în kgf); n) turaţia (în rot/min). X/X. Caracteristicile de viteză ale unui grup motopropuisor cu turbomotor. Pef) puterea efectivă (în CP); gef) consumul specific de combustibil (în g/CPh); Fr) forţa de tracţiune reactivă (în kgf); v) viteza (în km /h). te, astfel încît turbopropulsoarele nu se folosesc pentru viteze supersonice (cu Af>1). Motopropulsor». grup 246 Motopropulsor, grup ^ Caracteristicile de altitudine (v. fig, XX) sînt curbele de variaţie a puterii efective, a consumului specific şi a trac- Pejrq) puterile efective la altitudinea H şi la sol; şi p0) densităţile aerului la altitudinea H şi la sol; H) altitudine (în km). ţiunii relative, în funcţiune de altitudine, cînd viteza de zbor şi turaţia compresorului sînt constante, ca,şi temperatura XXI. Turbopropulsoare cu compresor axial, o) cu o turbină multietajată; b) cu cîte o turbină pentru elice şi pentru compresor; c) cu o turbină pentru elice şi compresorul axial, şi cu o turbină pentru un compresor centrifug; 1) arbore port-elice; 2) reductor; 3) compresor; 4) cameră de ardere; 5) turbină; 6) ajutaj reactiv; 7) recuperator; 8) turbina elicei; 9) turbina compresorului; 10) turbina compresorului axial; 11) turbina compresorului centrifug. gazelor la intrarea în turbină. La mărirea altitudinii de zbor, puterea efectivă a turbomotorului se reduce, odată cu debitul masic de aer, dar consumul specific scade, pînă la circa 11 km, cînd rămîne constant. Tracţiunea relativă, adică raportul dintre tracţiunile la altitudinea considerată şi la sol, depinde în special de tracţiunea elicei. Compresorul de aer, de regulă cu un debit de aer pînă la circa 100 kg/s şi un raport de comprimare e — 3,5***'i2, e necesar pentru a mări presiunea aerului care intră în camera de combustie a turbomotorului. Se folosesc turbocompresoare axiale, centrifuge (radiale) sau combinate, al căror efect se adaugă creşterii presiunii statice a aerului în difuzorul reactorului (v. fig. XX/); la un turbopropulsor în zbor, ca la orice aeroreactor, presiunea dinamică a curentului de aer incident se micşorează în difuzor, dar presiunea statică a aerului creşte. Turbocompresorul e un compresor antrenat de turbina elicei sau de o turbină proprie, deci funcţionează cînd turbopropulso-rul e în zbor sau ia punct fix, în timp ce efectul de comprimare al difuzorului nu se produce decît în zbor, Turbocompresorul axial, în care aerul intră şi iese axial, e de regulă multietajat, avînd 6 * * * 18 etaje (v. fig. XXII). Aceste compresoare, la cari interesează numărul Mmax la palete şi raportul de compresiune £ la fiecare etaj, pot fi: compresoare subsonice, cu Mntax <0,85 (valoarea critică) şi VlgM1 s= 1,2***1,3, şi compresoare su- ^ ^ personice (folosite rareori, de-oarece prezintă dificultăţi constructive), cu Mmax >1 şi £<1,8. în rotor, viteza axială a aerului scade de ia primul pînă la ultimul etaj; debitul de aer poate fi reglat uneori printr-un obturator (fluture), cum şi prin modificarea incidenţei paletelor rotorului, astfel încît debitul creşte sau descreşte, după cum se micşorează sau se măreşte incidenţa.— Turbocompresorul centrifug, în care aerul intră axial şi iese radial, e în general unietajat şi rareori dubluetajat (v. fig. XXIII). Numărul 0,85—0,9 la intrarea în rotor, care poate fi deschis, ^semideschis sau închis (v. fig. XXIV). în rotor, viteza XXII. Turbocompresor axial* î) compresor axial; 2) fluture pentru varierea debitului. XXIII. Turbocompresor centrifug, 1) rotorul compresorului; 2) fluture pentru varierea debitului. XXIV. Rotoarele compresoarelor centrifuge* o) rotor deschis; b) rotor semideschis cu priză unilaterală (intrarea unilaterală a aerului); c) rotor semideschis cu priză bilaterală (intrarea bilaterală a aerului); d) rotor închis, cu priză unilaterală. iar în difuzor se transformă energia cinetică a aerului în energie potenţială; debitul de aer poate fi. reglat, uneori, printr-un obturator (v. fig. XXIII). — Turbocompresorul combinat e constituit din etaje axiale şi dintr-un etaj final centrifug. Turbocompresoare le axiale sînt mai mult folosite decît celelalte, deoarece prezintă următoarele avantaje: au randamentul şi debitul mai mari; permit obţinerea unui raport Motopropuisor, grup ~ 247 Motopropuisor, grup mare de compresiune, care creşte cu numărul etajelor; au diametrul rotorului relativ mic (300---900 mm). Red u ctoru I, montat între motor şi elice, serveşte la reducerea turaţiei transmise acesteia, pentru a-i îmbunătăţi condiţiile de funcţionare. Raportul de transformare (numit raport de demultiplicare sau de reducere) . nel dintre turaţiile elicei (n^) şi motorului (nM), e / = 0,3*• *0,9 la motoare cu piston şi *=0,1 "-0,2 la turbomotoare. Randamentul reductorului’e circa 0,98, dar pierderea de putere în reductor e compensată de îmbunătăţirea randamentului elicei. Se deosebesc reductoare axate şi dezaxate, după cum axele arborelui motorului şi elicei sînt coaxiale sau anaxiale. XXV, Reductoare planetare axate, o) reductor cu angrenaj conic; b) reductor cu angrenaj cilindric; 1, 2 şi 3) roţi dinţate; 4) elice. XXV/. Reductor cu ax decalat, î şi 2) roţi dinţate; 3) arbore cotit. — Reductoarele oxate (de ex. la motoare în stea şi la turbomotoare) sînt mecanisme planetare cu roţi dinţate conice (v. fig. XXV a) sau cilindrice (v. fig. XXVb), avînd 3---20 ae sateliţi. — Reductoarele dezaxate (de ex.'la motoare cu cilindrii în linie, în V sau în W) sînt con * stituite din angrenaje de roţi dinţate (v. fig. XXVI), cari au dinţi drepţi sau în V, ultimele fiind mai silenţioase. Elicea propulsoare e o elice aeriană cu axa de rotaţie aproximativ în direcţia axei longitudinale a aeronavei la care se montează, utilizată ca organ de propulsiune la avioane, hidroavioane, dirijabile, etc., fiind antrenată de un motor al acestora. Această elice e utilizată la avioane echipate cu motoare cu piston sau cu turbopropulsoare, fiind preferată la avioanele cari nu au viteză prea mare de zbor, dar la cari primează economia de transport. Elicea de avion se compune, în principal, din 2-*-5 pale egale, dispuse simetric şi perpendicular pe axa ei de rotaţie, cum şi din butucul pentru susţinerea lor; de cele mai multe ori se folosesc elice cu două sau cu trei pale, rareori cu mai multe pale. Elicele, cari pot avea palele monobloc cu butucul sau asamblate cu acesta, se clasifică în elice cu pas fix, elice cu pas reglabil şi elice cu pas variabil (v. şî sub Elice aeriană). Palele elicelor au diferite forme, şi anume pot fi (v. fig. XXVII): cu lăţime constanta sau cu lăţime descrescătoare XXVII, Forme de pale. o) pală cu lăţime constantă ; b) pală cu lăţime descrescătoare spre vîrf; c) pală ovală; d) pală în formă de sabie ; vî) pală ; 2) butuc. spre vîrf, ovale sau în formă de sabie (pentru mărirea numărului Mach critic). Pentru secţiunile transversale ale palelor, cari seamănă cu profilurile de aripă, se folosesc diverse serii de profiluri, în funcţiune de grosimea palei, iar uneori profilurile sînt alese după viteza relativă şi după distanţa pînă la axa elicei a secţiunii respective. Butucul elicei de avion se carenează de cele mai multe ori cu un coif, pentru reducerea rezistenţei lui la înaintare, iar pentru împiedicarea depunerii gheţii pe pale în zbor (pe timp rece), elicele avioanelor de transport actuale se echipează obligatoriu cu degivroare (v.). Se construiesc elice subsonice, transsonice şi supersonice, numite după regimul la care trebuie să funcţioneze extremităţile palelor lor. Elicele subsonice se folosesc la avioane cari au motoare cu piston, iar elicele transsonice, la avioanele cu turbopropulsoare. Elicele supersonice, folosite la unele aeronave cu turbopropulsoare, au palele cu profil lenticular sau rombic (profil supersonic) la extremităţi, ceea ce constituie un dezavantaj, cînd regimul de funcţionare devine subsonic; aceste elice prezintă avantaje la viteze subsonice mari de zbor, deşi au un randament mai mic atît la viteze mari, datorită pierderilor prin rezistenţa de undă în zonele subsonice ale palei, cît şi la viteze mici (de ex. Ia decolare sau aterisare), cînd viteza e subsonică pe întreaga pală. Elicea motorului cu piston trebuie să corespundă atît puterii motorului şi turaţiei acestuia (respectiv turaţiei reductorului lui), cît şi caracteristicilor avionului pe care e montat grupul motopropuisor considerat. La aeronave se utilizează diferite elice, cum sînt: elice individuale, cîte una la fiecare motor de antrenare, folosite la avioane echipate cu motoare de putere relativ mică ; elice contra rotative, cari sînt două elice calate pe doi arbori coaxiali şi contrarotat'ivi, antrenaţi de unu sau de două motoare, folosite la avioane cu motoare de putere mare (de la 3000-*-4000 CP şi mai mult); elice în tandem, care e un ansamblu constituit dintr-o elice tractivd, montată în faţa unui motor, şi o elice împingâtoare, montată în spatele altui motor, ambele motoare fiind în tandem, instalate în aceeaşi nacelă a aeronavei. Elicele coaxiale, contrarotative sau în tandem, pot fi interdependente (legate) sau independente, ultimele fiind antrenate de două motoare diferite. Se construiesc elice metalice sau de lemn. Palele pot fi monobloc, solidarizate sau articulate cu butucul; acţionarea paielor, pentru modificarea pasului elicei, se poate obţine prin bielete, prin pinioane conice, prin şurub-melc,’ prin cremalieră, etc. Elicele cu pas variabil permit orientarea palelor pentru punerea în drapel sau în poziţia de frînare (v. fig. XXVIII). Punerea în drapel, la un pas geometric de aproximativ 90°, e o poziţie utilă a palelor în timpul plană-rii sau în timpul zborului cu un motor o-prit(laavioanelemul-timotoare), deoarece se reduce mult rezistenţa la înaintare datorită elicei; punerea în poziţia de frînare corespunde unui unghi de incidenţă negativ al profilului palelor. La elicea cu pas reglabil, palele au un guler sau un filet exterior la capătul piciorului lor, putînd fi rotite şi fixate ?pdS(W XXVIII. Elice cu pas variabil. 0) elice cu pas drapel; b) elice de frînare; 1) elice; 2) sectorul (haşurat) în interiorul căruia se răsucesc palele unei elice obişnuite cu pas variabil. Motopropulsor, grup ~ 248 Motopropulsor, grup ~ în butuc la diferite incidenţe (v, fig. XXIX). Astfel, elicea poate fi adaptată uşor la caracteristicile avionului şi ale motorului, pentru obţinerea randamentului ei maxim, iar XXIX. Elice cu pas reglabil (cu acţionare mecanica). 1) volan de manevră; 2) arbore de comandă; 3) pinion de comandă; 4) manşon comandat, dinţat la exterior şi filetat la interior; 5) bieletâ de comanda a palei; 6) bulon mişcat de bieletă; 7) platou de fixare a palei; 8) arborele central al palei; 9) buloane de fixare a palei ia platou; 10) traversă de ancorare; 11) piesă de fixare a palierului cu bile, culisantă pe pana fixată pe arbore; 12) palier cu bile; 13) tub filetat la exterior; 14) arbore motor. în caz de avariere a unei pale e suficient să se înlocuiască numai pala respectivă. Butucul elicei cu pas reglabil e constituit, în general, dintr-un miez central, cu caneluri interioare (pentru calarea pe arbore), care e asamblat (prin şuruburi) cu mîneci de susţinere, acestea avînd umere interioare pe cari se sprijină gulerele palelor (v. fig. XXX); palele, după ce au fost introduse în butuc şi au fost ^ calate la incidenţa *\ i / /3 necesară, se asigură contra rotirii în butuc, printr-un colier. Uneori,butucul e monobloc cu mînecile, cari sînt filetateîn interior, pentru ca palele să se asambleze prin înşurubare; acestea sînt apoi asi- XXXI. Elice de lemn, cu blindaj. a) elice de lemn; b) butuc de prindere; 1) pala de lemn; 2) îmbrăcăminte de pînză; 3) blindaj metalic de armare a palei. XXX. Butuc din două jumătăţi, pentru elice bipală cu pas reglabil. 1) miezul butucului, cu caneluri interioare; 2) mînecă de susţinere a palelor; 3) colier; 4) pală. gurate cu coliere, iar pivotarea palelor e evitată prin intermediul unei piuliţe inelare. Butucul elicei se calează pe arborele motorului (respectiv al reductorului acestuia) cu o piuliţă inelară şi cu două inele conice, unul în faţă şi celălalt în spatele butucului, ceea ce permite centrarea elicei pe arbore. La elicea cu pas variabil, variaţia incidenţei palelor e în general continuă, între incidenţa maximă şi incidenţa minimă, diferenţa algebrică dintre aceste limite fiind numită e c a r t de incidenţă. Elicele cu pas dublu, cari sînt abandonate, au palele orientabile numai în două poziţii, cu pas mic pentru decolare şi cu pas mare pentru zborul orizontal. Elicele cu pas variabil se clasifică după diferite criterii, şi anume: după e c a r tul de incident ă, se deo- sebesc elice cu pas variabil simplă (de ex. la avioane mono-motoare), elice cu pas variabil şi cu poziţie în drapel (de ex. ia avioane multimotoare, pentru micşorarea rezistenţei la înaintare a elicei cu motorul oprit), elice cu pas variabil şi cu poziţie de frînare (de ex. la avioane monomotoare de bombardament în picaj şi la unele avioane marine), elice cu pas variabil şi cu poziţie în drapel sau de frînare (de ex. la avioane multimotoare rapide, pentru reducerea rulajului la aterisare); după modul de' acţionare a palelor în zbor, se deosebesc elice cu pas variabil manevrabil şi elice cu pas variabil automat; după energia folosită pentru acţionarea palelor, se deosebesc elice cu pas variabil mecanic, hidraulic, pneumatic sau electric, primele fiind utilizate numai ia avioane cu motoare de putere mică. Palele elicelor cu pas variabil pot fi de duralu-min, de oţel, de lemn, etc. (v. fig. XXXI). Butucul elicelor cu pas variabil se compune din corpul butucului şi din dispozitivul de susţinere a palelor în butuc. — Butucul asamblat se compune din două jumătăţi îmbinate prin şuruburi de strîngere, jumătatea posterioară avînd un manşon cu caneluri interioare, pentru montarea elicei pe arbore. Mînecile au umere interioare, pentru sprijinirea dispozitivului de susţinere a palelor. — Butucul monobloc e mai uşor decît cel asamblat, dar prezintă dificultăţi constructive. La acest butuc, dispozitivul de susţinere a fiecărei pale se fixează în mînecă printr-o piuliţă inelară. Dispozitivul de susţinere a palei (v. fig. XXXII) cuprinde, de cele mai multe ori, doi rulmenţi radiali 4 şi 5 (eventual cusineţi antifricţiune), cari preiau momentele de încovoiere datorite forţelor aerodinamice pe pală, cum şi un rulment axial 6, care preia forţa centrifugă a palei. Elice cu pas variabil mecanic: Elice la care pivotarea palelor în butuc e produsă de un mecanism stereo-mecanic (v. fig. XXXIII), acţionat prin forţă musculară sau automat. La elicele cu comanda automată a palelor, pentru pivotarea, acestora se poate utiliza, fie cuplul motorului de XXXII. Butucul elicei. o) butuc pentru elice tripală, constituit din două părţi; b şi c) scheme de susţinerea palelor, pe trei rulmenţi, respectiv pe un rulment; 1) partea anterioară a butucului; 2) partea posterioară a butucului, cu caneluri interioare; 3) pala elicei; 4 şi 5) rulmenţi radiali; 6) rulment axial; 7) zona portantă a butucului. Motopropulsor, grup ~ 249 Motopropulsor,. grup ~ antrenare (cu care e cuplată elicea) sau un mulinet coaxial cu eMcea, fie efectul combinat al forţelor aerodinamice exercitate asupra palelor şi al forţelor centrifuge datorite rotaţiei elicei. XXXIII. Comenzile elicelor cu pas variabil mecanic, o) prin bieletâ; b) prin angrenaj conic; c) prin cremalieră; 1) bieletâ; 2 şi 3) pinioane conice; 4) şurub fără fine; 5) pinion solidar cu piciorui palei; 6) cremalierâ; 7) axul de comandă al piciorului palei; 8) sensul de rotaţie spre pas mare. Elicea cu pale acţionate prin forţă musculară, de pilot, e constructiv cea mai simplă (v. fig. XXXIV). Această elice e folosită numai la avioane cu motoare de putere mică. Elicea cu pale acţionate de motor, la care cuplul motor se transmite prin ambreiaje (v. fig. XXXV), angrenaje cu frînă, etc., prezintă dezavantajul că funcţionarea e nesigură XXXIV. Elice cu pas variabil mecanic, acţionată manual, o) vedere laterală; b) vedere frontală; c) vedere orizontală; 1) butucul elicei; 2) pala elicei; 3) arbore de antrenare; 4) furcă; 5) tijă; 6) şurub-melc ; 7) volan de acţionare a mecanismului. T) XXXVI. Schema elicei aeromecanice. tracţiunea elicei; 1) butuc; 2) pală. forţelor pe pale cinematic între XXXV. Elice cu comandă electromagnetică. 1) cuplaj electromagnetic ; 2) ax fix ; 3) arbore motor; 4) manşon care acţionează asupra mecanismului de variere a pasului; 5) sensul de deplasare a manşonului, prin efect electromagnetic. şi provoacă pane frecvente. Această acţionare a palelor, aproape abandonată, a fost folosită la elicele avioanelor cu motoare de putere relativ mare. Elicea cu pale acţionate prin mulinet e o elice la care un mulinet, coaxial cu ea, e rotit de curentul de aer şi produce pivotarea palelor printr-un angrenaj. Mulinetul ia avans faţă de elice şi mişcă palele în sensul creşterii incidenţei (pas mare), cînd viteza elicei creşte; de asemenea, mulinetul rămîne în întîrziere faţă de elice şi incidenţa palelor se reduce (pas mic), cînd viteza scade. Acţionarea prin mulinet e automată, dar se utilizează rareori, fiindcă nu permite poziţii intermediare ale palelor elicei, între incidenţa minimă (pas mic) şi incidenţa maximă (pas mare). Elicea cu pale acţionate prin efect aerodinamic şi centrifug, numită elice a e r o m e c a n i c ă, asigură menţinerea aproape constantă a turaţiei, deoarece forţele aerodinamice tind să mărească pasul elicei, cînd turaţia creşte, iar forţele centrifuge tind să micşoreze pasul elicei, cînd turaţia scade v. fig. XXXVI). La această elice* folosită la unele avioane de putere mică (de ex. avioane de antrenament)f palele sînt montate în butuc pe rulmenţi şi au contragreutăţi reglabile, calate pe piciorul palelor şi situate în faţa planului de rotaţie al elicei; palele au axele lor longitudinale înclinat® în sens contrar sensului de rotaţie al elicei şi pot fi orientate la diferite incidenţe, între două limitoare reglabile. Datorită înclinării palelor, forţa aerodinamică exercitată asupra fiecărei pale produce un cuplu care tinde să o rotească în butuc în sensul micşorării incidenţei, iar forţa centrifugă a contragreutăţii dă un cuplu care tinde să rotească pala în butuc în sensul măririi incidenţei. Sub acţiunea acestor două cupluri de sensuri contrare, elicea menţine turaţia constantă la putere constantă şi la diferite viteze de zbor; turaţia elicei poate fi modificată prin schimbarea regimului de funcţionare al motorului, ceea ce se obţine acţionînd maneta de gaze. Pentru asigurarea simetriei şi a echilibrajului elicei, palele sînt legate ele, printr-o pîrghie (cu două braţe) care sincronizează pivotarea lor în butuc. Elice cu pas variabil h i d r a u I i c: EI ice I a care pivotarea palelor în butuc e produsă de un piston, acţionat prin intermediul unui lichid sub presiune, care poate fi uleiul lubrifiant al motorului, refulat de o pompă de ulei (v. fig. XXXVII). La acţionarea prin piston cu simplu efect, care e cea mai răspîndită, uleiul e trimis printr-o conductă la una dintre feţele pistonului, astfel încît acesta antrenează palele numai într-un singur sens, spre incidenţa minimăsauspre incidenţa maximă. în sensul contrar, palele sînt antrenate de forţa centrifugă, exercitată asupra lor sau asupra unor contragreutăţi calate pe piciorul fiecărei pale. Se deosebesc: cu acţionare directă (v. fig. XXXVIII), palele se rotesc în butuc în sensul rotaţiei elicei şi numai spre incidenţa minimă, fiecare pală avînd cîte o contragreutate (calată pe piciorul ei), pentru ca să poată trece spre incidenţa maximă sub efectul forţei centrifuge rezultante; el i-ce cu acţionare inversă (v. fig. XXXIX), la cari palele se rotesc în butuc în sensul contrar rotaţiei elicei şi numai spre incidenţa maximă, astfel încît nu mai sînt necesare contragreutăţi pentru a trece spre incidenţa minimă sub efectul forţei centrifuge. La acţionarea prin piston cu dublu efect, uleiul e trimis, de cele mai multe ori, prin două conducte separate la cele XXXVII. Elice cu pas variabil hidraulic. 1) pala elicei; 2) roţi dinţate conice ; 3) cilindru; 4) piston; 5) galet; 6) manşon cu canal de ghidare; 7) conductă de ulei sub presiune; 8) sensul de rotaţie spre pasul mare. el i ce la cari XXXVIII. Schema elicei cu pas variabil hidraulic, cu acţionare directă. 1) cilindru; 2) piston; 3) bulon; 4) culi-sor; 5) inel intermediar. Motopropuisor, grup ^ 250 Motopropuisor, grup ~ două feţe ale pistonului, astfel încît acesta poate antrena palele elicei în ambele sensuri de pivotare, adică spre incidenţa minimă şi spre incidenţa maximă. Mecanismul hidromecanic (v. fig. XXXVIII şi XXXIX) cuprinde un cilindru 1, de regulă calat pe partea anterioară a butucului elicei, al cărui piston 2 e acţionat de uleiul sub presiune care vine de la regulator, trecînd printr-o conductă XLI. Elice cu pas variabil electric. 1) bile ; 2) pale ; 3) piciorul palei ; 4) colector; 5) tablou de control (comanda) i de manevră; 6) inele ; 7) butucul elicei; 8) motor electric de comandă (24 V). XXXIX. Schema elicei cu pas variabil hidraulic, cu acţionare inversă, 1) cilindru; 2) piston; 3) bulon; 4) culisor; 5) inel intermediar; 6) ax vertical; 7) cupă conică; 8) greutate centrifugă în formă de L; 9) pinionul conducător al pompei; 10) sertar de distribuţie; 11) talerul resortului; 12) resort spiral; 13) cremalieră; 14) pinion; 15) disc; 16) butelie cu aer comprimat; 17) robinet; 18) rezervor de ulei; 19) sertar cu arc; 20, 21, 22) canale. şi prin arborele elicei. Pistonul 2 se deplasează înapoi (adică în sens contrar celui de zbor), datorită presiunii uleiului, şi provoacă pivotarea palelor prin intermediul bulonului cu culisor 3, montat excentric faţă de axa de pivotare a piciorului palei; uneori, mişcarea pistonului 2 se transmite bulonului 3 printr-un inel intermediar 5, numit traversă, care e echipat cu 2-*-4 furci laterale (după numărul palelor) şi ghidează culisoarele buloanelor 3, asigurînd sincronizarea pivotării palelor în butuc. Alte mecanisme hidromecanice, cari sînt aproape abandonate, se caracterizează prin diferite particularităţi constructive, cum sînt următoarele: cilindrul e montat în interiorul butucului; pistonul e fix şi cilindrul e mobil; cilindrul are două pistoane diferenţiale concentrice; mişcarea pistonului se transmite prin bielete sau prin pinioane conice, etc. Regulatorul de turaţie (v. fig. XXXIX), antrenat de motorul avionului, e în general un regulator centrifug combinat cu un sertar de distribuţie şi o pompă de ulei, construcţie care e utilizată la majoritatea elicelor cu acţionare directă sau inversă. Elice cu pas variabil pneumatic: Elice la care pivotarea palelor se obţine prin efect pneumatic, folosind o cameră de aer situată în butucul-.elicei* care se încarcă la pornire (v, fig. XL). O placă coaxială cu butucul e echipată XL, Elice cu pas variabil pneumatic. 1) placă; 2) valvă; 3) cameră de aer; 4) pale; 5) resort; 6) renură în butucul elicei; 7) ac; 8) piston; 9) curentul de aer; 10) sensul în care pistonul 8 deschide valva 2, elicea trecînd la «pas mare». cu o tijă care acţionează asupra unei supape a camerei de aer, astfel încît această cameră e pusă în comunicaţie cu atmosfera, cînd presiunea pe placă şi viteza ating o anumită limită, ceea ce asigură schimbarea poziţiei palelor de la incidenţa minimă (pas mic) la incidenţa maximă (pas mare). Acţionarea pneumatică e puţin utilizată, deoarece nu permite poziţii intermediare ale palelor elicei, între incidenţele minimă şi maximă. Elice cu pas va-' r i a b i I electric: Elice ^ la care pivotarea palelor în butuc e produsă de un electromotor, alimentat de cele mai multe ori de la reţeaua electrică de bord (v. fig. XLI). Turaţia electromotorului e demultiplicată, în raportul de 1/5000***1/12000, printr-un lanţ de pinioane sau prin angrenaje cu melc. Uneori, electromotorul e montat pe partea din faţă a butucului elicei şi e alimentat cu curent prin inele de contact, montate pe partea lui din spate (v. fig. XLII); alteori se foloseşte un electromotor alimentat de un generator montat în butucul elicei sau cîte un electromotor separat pentru fiecare pală, etc. Electromotorul se cuplează şi se decuplează la mecanismul de acţionare a palelor, printr-un ambreiaj cu frînă, comandat de un regulator de turaţie sau de pilot. Pentru punerea în drapel se foloseşte un amplificator de tensiune, care asigură mărirea vitezei de pivotare a palelor în butuc. Elicea turbomotorului, la avioanele echipate cu turbopropulsoare, e similară elicei motorului cu piston, de care se deosebeşte numai în ce priveşte sistemul de reglaj al turaţiei, deoarece incidenţa palelor şi admisiunea combustibilului (în camera de combustie) depind de turaţia turbinei şi de temperatura gazelor la intrarea în aceasta. Regulatorul de turaţie al unui turbomotor e cuplat atît cu mecanismul de pivotare a palelor elicei, cît şi cu regulatorul temperaturii gazelor la intrarea în turbină. Acest regulator trebuie să fie mult mai sensibil decît cel al motoarelor cu piston, deoarece abaterea turaţiei turbomotorului nu trebuie să depăşească 1*--2%. Elicea portantă e o elice aeriană cu diametrul mare, de obicei numită rotor, avînd axa de rotaţie aproximativ în direcţia axei de giraţie a aeronavei la care se montează, şi fiind utilizată ca organ de sustentaţie (în aer), Ia elicoptere şi autogire. La elicoptere, rotorul e antrenat de un motor şi are axa înclinată puţin înainte, pentru obţinerea unei componente orizontale a portanţei, necesară ca forţă de propui-siune în zborul de translaţie; la autogire, cari sînt mai puţin răspîndite, rotorul are axa înclinată puţin înapoi şi se roteşte liber, fiind antrenat de curentul de aer produs de zborul auto-girului, care e propulsat de o elice tractivă şi la care rotorul trebuie pus în. mişcare de rotaţie înainte de decolare (de ex. cu. ajutorul unui electromotor). XLII. Schema mecanismului electromecanic de antrenare a palelor unei elice cu pas variabil. 1) butucul elicei; 2) pală; 3) electromotor; 4-"8) roţi dinţate; 9) inel colector; 10) conductă electrică. Motor 251 Motor mobil j Rotorul, adică elicea portantă, se compune dintr-un butuc ş-i din 2***5 pale. Se utilizează rotoare cu pale articulate, semirigide şi rigide. Palele au de regulă o alungire de 14—15, iar forma lor în plan poate fi dreptunghiulară, trapezoidală sau combinată (v. fig. XLIII). în anvergură palele au, de cele mai multe ori, o torsiune lineară de 8-*12°, cu incidenţa descrescîndă de la picior spre vîrf. Profilul aerodinamic, din care e generată pala, se alege cu caracteristicile aerodinamice optime şi cu un coeficient de moment c mic. Palele pot fi metalice, de lemn sau mixte. Incidenţa palelor trebuie să fie variabilă în timpul zborului, din care cauză palele tuturor rotoarelorde elicopter trebuie să fie asamblate în butuc prin cel puţin o articulaţie axială ; de exemplu, la rotorul cu ______________________ pale fixate rigid (v. fig. XLIV), XLIV. Schema rotorului cu pale fixate rigid. 1) butucul rotorului;] 2) pala. XLIII. Forma în plan a palelor de rotor, o) pala dreptunghiulara; b) pală •trapezoidală; c) pală combinată. avînd şi o pîrghie de comandă, la care se articulează tija de acţionare pentru schimbarea pasului. La rotoarele mari, articulaţiile axiale ale palelor sînt cu rulmenţi axiali, deoarece forţele centrifuge exercitate asupra palelor provoacă frecări mari pe suprafeţele de sprijin axiale ale acestor articulaţii. Uneori forţa centrifugă a palei e preluată de o tijă subţire de torsiune (v. fig. XLV), care are un capăt încastrat în butuc XLV. Schema fixării palei de rotor prin tijă de torsiune, î) butucul rotorului; 2) pală; 3) tijă de torsiune. şi celălalt capăt fixat rigid în interiorul palei (la o distanţă convenabilă de la butuc), astfel încît schimbarea pasului palei se face prin torsionarea tijei. Se utilizează rotoare cu pale semirigide (v, fig. XLVI) sau cu p a I e articulate (v. fig. XLVII). La oricare dintre aceste rotoare, palele pot avea mişcări de bătaie, de fluturare sau de baleiaj; mişcările de bătaie sînt XLVI. "Schema rotorului cu pale fixate semirigid. 1) butucul rotorului; 2) pală. XLVII. Schema rotorului cu pale articulate. ■f) butucul rotorului; 2) pală. oscilaţii în jurul articulaţiilor orizontale, cari modifică sau nu unghiul de incidenţă al palelor; mişcările jde baleiaj sînt oscilaţii mici în planul de rotaţie al rotorului, cari se pot reduce prin amortisoare hidraulice sau cu fricţiune. 1. Motor, pl. motoare. Tehn.: Maşină de forţă care transformă energia în energie stereomecanică, adică în energie mecanică a unor corpuri solide în mişcare. Motorul poate fi motor cu piston, al cărui mecanism motor cuprinde unu sau mai mulţi cilindri cu pistoane cari se pot deplasa efectuînd o mişcare alternativă de translaţie, aceste pistoane fiind legate cu un arbore, prin intermediul unor lanţuri cinematice bielă-manivelă; motor semirotativ, al cărui mecanism motor cuprinde unu sau mai mulţi cilindri rotativi cu pistoane interioare, aceste pistoane fiind legate cu un arbore, prin intermediul unor lanţuri cinematice bielă-manivelă ; motor cu roîor-piston, al cărui mecanism motor cuprinde o carcasă cu interiorul profilat, în care se învîrteşte un rotor cu două sau cu mai multe muchii, angrenat cu arborele maşinii; motor cu rotor, numit şi turbină sau turbomotor, al cărui mecanism motor cuprinde un stator şi un rotor, ultimul fiind un organ rotativ calat pe arborele maşinii; motor cu pistoane libere, care e un turbomotor constituit dintr-un motor cu rotor (turbină), combinat cu o maşină cu piston şi fără arbore. După felul energiei folosite, considerînd energia sub forma în care e absorbită sau entalpia unui fluid obţinută prin arderea combustibililor, motoarele se grupează în următoarele clase: motoare electrice, motoare hidraulice, motoare pneumatice, motoare eoliene şi motoare termice. 2. ~ mobil. Tehn.: Motor instalat pe un vehicul, care serveşte la propulsiunea acestuia. Se deosebesc motoare de automobil, de automotor, de avion, de locomotivă, de navă, etc. Sin. Motor de vehicul. Motorul de automotor, de cele mai multe ori cu ardere internă şi rareori cu abur, se montează pe şasiul unui automotor, pe care îl antrenează prin intermediul unui schimbător de viteză şi al unui reductor. Se foloseşte mai frecvent motorul Diesel rapid, mai rar motorul cu electroaprindere (la unele automotoare mici şi de construcţie veche) sau motorul cu abur (la unele automotoare vechi). Motorul Diesel pentru automotoare, care poate fi în patru timpi sau în doi timpi, e în general de putere medie şi cu turaţie relativ înaltă (peste 1000 rot/min), avînd injecţie mecanică indirectă şi fiind eventual supraalimentat. în general se utilizează motoare verticale cu cilindrii în linie sau cu cilindrii în V, iar uneori motoare orizontale cu cilindrii opuşi. Dezavantajul greutăţii energetice mari (care e raportul dintre greutate şi putere) e compensat prin siguranţă mai mare în serviciu, prin posibilitatea supraîncărcării şi prin randament mai mare. Motorul de autovehicul, de regulă cu ardere internă, se montează pe şasiul autovehiculului, pe care-l antrenează prin intermediul unui schimbător de viteză şi al unui diferenţial (de ex. la automobile), cum şi al unor reduc-toare (de ex. la unele tractoare). în general, se folosesc motoare cu piston, cu electroaprindere sau Diesel rapide, rareori turbomotoare, actualmente numai experimental. Dintre motoarele cu piston, cele cu electroaprindere sînt echipate cu instalaţii de aprindere prin magnetou (de ex. motoare pentru vehicule grele) sau prin baterie-bobină, şi pot fr: motoare cu carburator (v.) sau motoare cu injecţie-electro-aprindere (v.). Motoarele Diesel sînt în majoritatea cazurilor cu injecţie mecanică, fiind echipate cu pompă de injecţie. Se deosebesc: motoare cu răcire cu aer (de ex. motor de motocicletă), cu cilindri nervuraţi, pentru ca printre nervuri să circule un curent de aer, uneori dozat şi dirijat (prin voleţi şi deflectoare); motoare cu răcire cu lichid (în general apă), cu circuit forţat de răcire (prin pompă) sau cu termosifon. Motorul cu electroaprindere pentru automobile, în general de putere mică sau mijlocie, are un echipament de Motor semistabil 252 Motor electric aprindere cu magnetou sau cu baterie-bobină, iar constructiv poate fi în patru timpi sau în doi timpi (în special la autoturisme mici). De regulă se utilizează: motoare verticale, cu 2---8 cilindri în linie (de ex. cu patru sau cu şase cilindri, la majoritatea autoturismelor şi autocamioanelor, cum şi cu doi sau trei cilindri, la unele autoturisme mici), cu 8 sau cu 12 cilindri în V ori în W (uneori cu doi sau cu patru cilindri în V); motoare orizontale, cu doi sau cu patru cilindri opuşi. Motoarele cu carburator, în patru timpi, sînt folosite actualmente la mai mult decît 95% din autoturisme şi autocamioane, la circa 20% din motociclete şi la circa 25 % din tractoare, iar cele în doi timpi sînt folosite la aproximativ 2% din autoturisme şi la aproape 80% din motociclete, Motoarele cu amestecător, în patru timpi, sînt folosite la circa 1 % din autocamioane şi la un număr mic de autoturisme. Motorul Diesel pentru automobile (de ex.: la autocamioane, autobuse, tractoare, autoturisme, tancuri, etc.), în general de putere mică sau medie (50---250 kW) şi cu turaţie relativ înaltă (1500---4000 rot/min), e de regulă cu injecţie mecanică indirectă, iar constructiv poate fi în patru timpi sau în doi timpi. Se utilizează aproape excluziv motoare cu cilindri verticali, în linie sau în V. Motoarele Diesel în patru timpi se folosesc actualmente la circa 2% din autocamioane şi la circa 70% din tractoare, iar cele în doi timpi se folosesc mult mai puţin. Motorul de avion, aproape excluziv cu ardere internă, se montează în fuzelajul sau pe aripile unei aeronave, pe care o antrenează prin intermediul unei elice (cu sau fără reductoare). La avioane cu viteze subsonice se folosesc, de cele mai multe ori, motoare cu piston, cu electroaprindere sau cu autoaprindere, iar la cele cu viteze mai mari sau supersonice se folosesc aeroreactoare (v. Reactor), cari nu sînt motoare propriu-zise. In general, motoarele de avion sînt de putere relativ mare, ceea ce se poate realiza cu o construcţie poiicilindrică. Cilindrii pot fi în linie, în V, în H, în X, în W, opuşi, în stea simplă (de ex. 7, 9, 11 cilindri), în stea dublă, în stea multiplă, etc. Pentru a obţine puterea corespunzătoare, la diferite altitudini sau în diferite condiţii de zbor (de ex. la decolare), motoarele de avion sînt echipate cu sisteme de supraali-mentare, astfel încît coeficientul de umplere poate deveni unitar sau supraunitar, ceea ce conduce la o mărire a presiunii medii; pentru altitudini pînă la 5000 m se folosesc suflante antrenate de motor, iar pentru altitudini mai mari, turbosuflante antrenate de gazele de ardere (v. Turbină cu gaze evacuate). Motoarele cu electroaprindere sînt echipate cu un sistem de aprindere cu magnetou, şi pot fi: motoare cu carburator, la cari amestecul combustibil-aer se formează într-un carburator construit astfel, încît să permită alimentarea uniformă a cilindrilor în timpul diferitelor evoluţii ale avionului (de ex.: zbor pe spate, întoarcerea pe o aripă); motoare cu injecţie, la cari combustibilul e injectat în aerul comburant din cilindru, cu ajutorul unei pompe de injecţie (v. Motor cu injecţie-electroaprindere). Greutatea energetică a acestor motoare e de aproximativ 1 kg/CP. La motoarele cu carburator, acesta e echipat cu starter (carburator auxiliar de pornire), cu pompă de reprize, corector altimetric, etc. Combustibilii folosiţi trebuie să aibă indice octanic mare, ceea ce se obţine adăugînd în benzină antidetonanţi (de ex.: tetraetil de plumb, benzen); uneori se folosesc supracarburanţi cu indicele octanic mai mare decît 100, în care caz sînt necesare unele modificări constructive (de ex.: modificarea culasef, introducerea unor amortisoare). — , . Motorul Diesel e folosit rar la avioane, deşi prezintă unele avantaje faţă de cel cu electroaprindere, cari însă nu compensează dezavantajele. Motorul de locomotiva poate fi cu abur/, cu ardere internă sau electric; se montează pe carul unei locomotive, pe care o antrenează prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă. Caracteristicile motorului sînt alese astfel, încît să corespundă condiţiilor de exploatare feroviară. La locomotive se folosesc: motorul cu abur cu piston, motorul Diesel, motorul electric, turbina cu abur, turbina cu gaze. V. sub Locomotivă. Motorul Diesel pentru locomotive poate fi rapid sau lent, după cum are puterea de 150---500CP sau o putere mai mare. Locomotivele cu motoare mici şi cu transmisiunea mecanică, pneumatică sau hidraulică, se numesc locomotive Diesel, iar cele cu motoare mari şi cu transmisiunea printr-un grup generator-motor electric se numesc locomotive Diesel electrice. V. sub Locomotivă Diesel electrică. Motorul de navă, în general cu ardere internă sau cu abur, se montează pe o punte sau în sala maşinilor unei nave, pe care o antrenează prin intermediul unei elice şi al unor reductoare. Tipurile de motoare de navă folosite sînt: motorul cu abur cu piston, motorul Diesel, turbina cu abur, turbina cu gaze, grupul Diesel-electric, motorul electric alimentat din acumulatoare (la submarine). Sin. (parţial) Motor marin. V. sub Navă; Turbină cu abur, de navă; Turbină cu gaze, de navă. Motor marin. V. Motor de navă. 1. ~ semistabil. Tehn.: Motor instalat pe un vehicul sau direct pe roţi, care serveşte la antrenarea unor maşini de lucru, propulsiunea vehiculului fiind asigurată, în general, prin remorcare sau prin consum de energie musculară, iar uneori printr-un motor propriu separat. Motoarele semi-stabile sînt în general agregate, şi anume: agregate de forţă, formate dintr-o căldare şi un motor; agregate de lucru, formate dintr-un motor de antrenare şi o maşina de lucru, cum sînt motocompresoarele mobile, motopompele mobile, maşinile mobile de tăiat lemne, etc. La agregatele semista-bile se folosesc motoare cu abur cu piston, motoare cu electroaprindere, motoare Diesel, motoare electrice. V. şi sub Locomobi lă. Agregatele semistabile instalate pe vehicule fără auto-propulsiune se mai numesc locomobile, iar cele instalate.pe un vehicul cu autopropulsiune (de ex, pe un autocamion) se numesc agregate transportabile. Sin. Motor de instalaţie semistabilă. 2. ~ stabil. Tehn.: Motor instalat pe o fundaţie sau pe o platformă, în incinta unei centrale energetice sau a unei întreprinderi. Aceste motoare, cari prezintă o mare diversitate, se aleg după scop şi după condiţiile de funcţionare, după criterii de economie, după sursa de energie disponibilă (de ex.: combustibil, căderi de apă, energie eoliană, etc.), 3. Motor electric. Elt: Maşină electrică (v.) care transformă energia electrică în energie stereomecanică. După felul curentului absorbit, se deosebesc motoare de curent continuu şi motoare de curent alternativ, monofazat sau trifazat. Motoarele electrice de curent alternativ, ca şi maşinile electrice de curent alternativ, pot fi sincrone şi asincrone; acestea din urmă pot fi asincrone fără colector şi asincrone cu colector. Motor de curent continuu: Motor electric, constînd dintr-o maşină de curent continuu (v.) motoare. După felul excitaţiei, se deosebesc motoare derivaţie, serie şi mixte. Caracteristicile lor diferite (v. sub Excitaţie 2) permit adaptarea acestor motoare acţionărilor celor mai variate. La pornire, tensiunea electromotoare indusă fiind zero (n~0) se produce un şoc de curent care poate fi redus inse- Motor electric 253 Motor electric ■rînd în. circuitul de alimentare un reostat (v.) de pornire (numai motoarele de putere mică pot fi pornite direct). Schema de conectare la reţea a motorului cu excitaţie derivaţie (v. fig. /) trebuie să fie astfel, încît înfăşurarea de excitaţie la pornire să fie supusă întregii tensiuni de alimentare, chiar dacă reostatul de pornire e introdus în circuit, iar la oprirea motorului să fie închisă pe indus şi reostatul — t /. Schema de conectare a motorului de curent continuu cu excitaţie derivaţie prin reostat de pornire cu trei borne. (în cazul unui reostat cu două borne lipseşte borna 8; excitaţia se leagă în P.) 0'“5) ploturi; 6) manetă. > }J h'fîh ■i>T« II) II. Variaţia curentului absorbit la pornirea motoarelor. /i) curentul de anclanşare (pe primul plot); /2) curentul de pornire maxim ; i3) curentul de pornire me- diu; /J curentul de pornire minim; /) curentul normal; t) durata pornirii. Variaţia sarcinii, în general, nu poate fi comandată, iar variaţia rezistenţei indusului (prin inserarea de rezistoare în circuitul acestuia) are drept urmare o cădere de tensiune, adică se obţin aceleaşi condiţii ca şi în cazul variaţiei tensiunii de alimentare (v. fig. ///). III. Caracteristica turaţie-cuplu a motorului cu excitaţie derivaţie pentru diferite rezistenţe în circuitul indusului. IV. Schema montajului cu rezistoare în paralel şi în serie cu indusul, de pornire. Curentul absorbit de motor în perioada manevrării reostatului variază conform diagramei din fig. II. Schimbarea sensului de rotaţie al motorului de curent continuu poate fi obţinută inversînd sensul curentului în indus sau în înfăşurarea de excitaţie; inversarea sensului curentului în ambele înfăşurări nu modifică sensul de rotaţie ; în general, inversarea se face în excitaţie. Schimbarea regimului de funcţionare din motor în generator se produce cînd tensiunea electromotoare depăşeşte tensiunea aplicată la borne. La trecereaîn regim de generator se menţine neschimbat sensul de rotaţie: fără schimbarea conexiunilor, în cazul motorului cu excitaţie derivaţie ; cu schimbarea conexiunilor, şi anume cu inversarea excitaţiei, la motorul cu excitaţie serie. . Frînarea electrica a motorului poate fi: recuperativă, reostatică sau în contracurent. Frînarea recuperativă se realizează la trecerea motorului în regim de generator debitînd în reţea; la frînarea reostatică, generatorul debitează pe .rezistoare; la frînarea în contracurent, conexiunile corespund unui sens de rotaţie contrar celui pe care motorul îl are efectiv, datorită acţiunii unui cuplu exterior. Reglarea turaţiei se poate obţine în mai multe moduri, şi anume prin variaţia tensiunii aplicate la borne U, a fluxului de excitatie, a sarcinii, sau a rezistentei în circuitul indusu- iui R . a Variaţia tensiunii se obţine inserînd un reostat în circuitul de alimentare, procedeu folosit în special la motoarele cu funcţionare intermitentă, care prezintă următoarele dezavantaje: pierdere de energie prin efect Joule; tensiunea aplicată la borne e variabilă cu sarcina. Variaţia fluxului de excitaţie se realizează inserînd un reostat de cîmp (v.) în circuitul de excitaţie al motorului cu excitaţie derivaţie separată sau mixtă. E procedeul cel jnai folosit la motoarele cu regim de funcţionare continuu. în general, această reglare se aplică prin micşorarea excitaţiei pînă la 1/3 sau 1/4, evitîndu-se reduceri mai mari, deoarece, la turaţii înalte fluxul fiind redus, se mai poate micşora mult cu sarcina prin efectul reacţiunii indusului, provocînd creşterea turaţiei la creşterea sarcinii, adică o funcţionare instabilă; micşorarea excitaţiei la sarcină redusă poate avea drept efect ambalarea motorului. - • Jl tT i Reglarea turaţiei se mai poate obţine şi prin scheme speciale, bazate pe: inserarea de rezistoare în serie şi în paralel cu indusul, conectarea motoarelor în serie sau în paralel, folosirea de supravoltoare-devoltoare. —La folosirea schemei cu rezistoareîn paralel şi în serie cu indusul (v. fig.IV), turaţia motorului depinde atît de sarcină cît şi de raportul rezistenţelor rezistoarelor R$ şi Rp (v. fig. V). Procedeul e folosit atît pentru motoare cu excitaţie derivaţie, cît şi pentru motoare cu excitaţie serie ; are randament mic, din cauza pierderi lor de energie şi, de aceea, e folosit numai pentru puteri mici. — La acţionări cu două sau cu mai multe motoare VI, Montaj serie - paralel a două motoare de curent continuu. V. Caracteristica turaţie-cuplu a motorului serie în funcţiune de raportul RsjRp. identice se poate aplica schema de paralel (v. fig. VI). La conectarea tice, tensiunea aplicată fiecăruia fiind redusă la U/k, turaţia se reduce la nlk", la conectarea în derivaţie, turaţia are valoarea n. — La alimentarea unui motor (I) de la o reţea avînd tensiunea U, prin intermediul unui supravoltor-de-voltor (2) (v. fig. VII), constituit dintr-un convertisor (grup motor-generator), tensiunea la borne U^ poate varia de la 0 Ia2. U (tensiunea la bornele convertisorului putînd^ fi variată de la —U la + L7). în consecinţă, turaţia poate fi reglată continuu de la 0 la 2 n fără pierderi. Motorul de curent continuu, curent alternativ prin posibilitatea conectare în serie sau în n serie a k motoare iden- Vii. Alimentarea motorului de curent continuu prin intermediul unui supravoltor-devoltor. deosebit de motorul de de adaptare ia condiţii de Motor electric 254 Motor electric acţionare foarte variate, e folosit nu numai în reţele de curent continuu, ci şi în reţele de curent trifazat, prin intermediul maşinilor rotative sau al mutatoarelor, cînd acţionările impun condiţii dificile, în ce priveşte variaţia turaţiei şi a cuplului, foarte greu, sau imposibif de satisfăcut cu motoare de curent alternativ. Alimentarea motorului de curent continuu dintr-o reţea trifazata se poate obţine prin următoarele scheme: cu grup generator-motor, cu re-dresoare cu semiconductori, cu tira-troane şi cu redresoare cu mercur cu grilă comandată. Schema cu grup genera-t o r-m o tor (v. Generator-motor, grup —) consistă în alimentarea unui motor de curent continuu de la o reţea de curent trifazat, prin intermediul unui convertisor rotativ. Schema cu redresoare tori e frecvent aplicată pentru puteri mici (pînă la 10 kW) (v. fig. VIII) \n monofazat (cu bobină de egalizare) sau în trifazat (peste 1,5 kW). Reglarea turaţiei se obţine cel mai simplu prin variaţia tensiunii cu ajutorul autotrans-formatoarelor cu raport de transformare variabil. Recuperarea energiei la funcţionarea motorului în regim de generator nu e posibilă; excitaţia poate fi şi ea alimentată prin redresor din reţeaua de curent alternativ. Posibilităţi mai largi de reglare prezintă schemele cu amplificatoare magnetice (v. fig. IX). în ultimul timp s-a introdus folosirea redresoarelor cu semiconductori şi pentru puteri mari (de ex. în tracţiunea electrică). Schemele cu tiratroane (v.) în variante mul- IX. Schema alimentării motorului de curent continuu cu amplificator magnetic. ?) potenţiometru; 2) redresor; 3) amplificator magnetic. Variind,, prin grila tipie sînt folosite pentru puteri mijlocii, comandată, timpul de aprindere, poate fi modificată tensiunea pe partea de curent continuu. Schemele cu redresoare cu mercur sînt folosite pentru puteri mai mari în diferite variante (v. fig. X). Prin comanda pe grilă se modifică momentul aprinderii anozilor în timpul unei perioade şi astfel tensiunea pe partea de curent continuu poate fi variată continuu între zero şi valoarea maximă. Sistemul poate fi folosit şi în regim de recuperare. Se deosebesc scheme cu un singur redresor şi scheme cu două redresoare. în schema reprezentată în fig. XI av cu două unităţi conectate în cruce, una face funcţiunea de redresor, iar cealaltă, de invertor (v.); în schema din fig. XI a2 sînt folosite unităţi monoanodice; în schema din fig. XI bv schimbarea sensului de rotaţie se poate efectua prin dispozitive cari schimbă sensul curentului în indus; în schema din fig. XI b2, schimbarea sensului de rotaţie se face schimbînd sensul curentului de excitaţie. X. Schema alimentării motorului de curent continuu prin redresor cu mercur. . 1) redresor cu reglare pe grilă pentru alimentarea excitaţiei ; 2) redresor cu reglare pe grilă pentru alimentarea indusului; 3)bobină. Deşi, practic, distribuţii mai importantd de energie electromagnetică în curent continuu nu mai există, totuşi, datorită multiplelor posibilităţi de alimentare din distribuţii *2 A 8C VIII. Schema alimentării motorului de curent continuu prin redresor cu semiconductori şi autotrans-formator cu raport de transformare variabil. cu s e m i conduc- XI. Schema de alimentare prin redresoare cu posibilitate de inversare a sensului, o) cu două unităţi; ai) conexiune încrucişată; a2) conexiune antiparalelă; b) cu o singură unitate; £>i) cu posibilitatea inversării curentului în indus; b2) cu posibilitatea inversării curentului de excitaţie; 1) transformator cu trei înfăşurări; 2) transformator cu două înfăşurări; 3) bobină de egalizare; 4) redresor monoano-dic; 5) redresor polianodic. tarifazate, descrise mai înainte, motoarele de curent continuu au o largă utilizare pentru o serie de acţionări cu cerinţe speciale: tracţiune electrică, laminoare, maşini de ridicat şi de transportat, maşini-unelte, propulsiunea navelor, frîne pendulare, etc. Motor asincron: Motor electric de curent alternativ, constînd dintr-o maşină asincronă (v.) motoare. Se deosebesc motoare asincrone fără colector şi motoare asincrone cu colector. Motorul asincron are cea mai largă utilizare dintre toate felurile de motoare electrice: cel fără colector, fiind de construcţie simplă, robust şi ieftin, iarcel cu colector, datorită proprietăţilor analoge proprietăţilor motorului de curent continuu. în general, pentru acţionări electrice nu se recurge la motoare de curent continuu sau sincrone decît atunci cînd cerinţele au caracter special. Motorul asincron fără colector (sin. Motor asincron) e cel mai răspîndit; se folosesc: motorul asincron polifazat (în general trifazat) şi motorul asincron monofazat. Motorul asincron trifazat e alimenta;, în general, prin stator şi rotorul are acelaşi sens ee rotaţie ca şi cîmpul învîrtitor; alimentat prin rotor, are sens de rotaţie contrar cîmpului învîrtitor. Se deosebesc motoare cu rotorul bobinat şi cu rotorul în scurt-circuit, cari, la rîndul lor, sînt în execuţie normală, cu simplă colivie, cu colivie cu bare înalte şi cu colivie dublă sau multiplă. Crestăturile (v.) statorului sînt semiînchise (la motoarele de putere mică, cu înfăşurare îngropată), semideschise şi deschise (la motoarele de putere mijlocie şi mare, pentru tensiuni de la 6000 V). înfăşurările sînt, în general, în două straturi, cu pas scurtat. întrefierul e cel mai mic permis de considerentele mecanice, variind de la 0,35 mm (la puteri sub 10 kW) pînă la 1t50 mm (l.a puteri de .peste 1500 kW}.-. Motor electric 255 Motor electrîe Caracteristicile de funcţionare (v. fig. XII) corespund, în general, cerinţelor celor mai frecvente acţionări. Caracteristica mecanică n~f(M) fiind, în apropierea turaţiei sincrone, o dreaptă înclinată (a cărei înclinare poate fi modificată prin inserierea de rezistenţe în cir- ~ s cuitul rotoric), acest motor, în regiunea considerată, se comportă ca un motor de curent continuu cu excitaţie derivaţie (v. fig. XIII). Alunecarea Ia sarcina nominală e de 1 **'6 %, iar alunecarea corespunzătoare cuplului maxim e de 6-*-30%. în repaus,cu ro-'torul în scurt-circuit, curentul permanent de scurt-circuit e de 4***6 ori sau chiar de opt ori curentul nominal; la mersul sincron (/=()), curentul în gol absorbit e de 25***65% din cel nominal, foarte puţin diferit de curentul absorbit în repaus, cu circuitul rotoric întrerupt. La întreruperea unei faze a alimentării motorului, acesta continuă să funcţioneze ca motor monofazat, dezvol-tînd însă un cuplu mai redus, ceea ce îl expune pericolului de calare. Pornirea motorului se face în condiţii defavorabile: curent de pornire mare (curentul de scurt-circuit) şi cuplu mic, cum se constată din diagrama cercului (V. Heyland, diagra- xl/l• Caracteristica meca-ma ~). în general, exploatarea reţe- nică în funcţionare staţio lelor electrice impune o valoare limitată pentru raportul maxim între curentul de pornire şi cel nominal al motorului, iar cuplul de pornire trebuie să fie cît mai mare pentru a putea învinge cuplul sarcinii şi al frecărilor şi pentru a asigura acceleraţia nece- 2 1 XIV. îmbunătăţirea condiţiilor de pornire a motorului asincron cu inele prin inserierea de rezistoare în circuitul rotoric (punctul se deplasează în XV. Pornirea motorului cu ajutorul unui reostat rotoric cu patru trepte. Curbele 4, 3, 2,1,0 reprezintă M(s) corespunzător scoaterii treptate din circuit a rezistenţelor. modificări de conexiuni pe partea statorului şi prin refularea curenţilor în înfăşurările rotorului. Inserierea de rezistoare în circuitul rotoric, la motorul asincron cu rotorul bobinat şi cu inele, permite reglarea atît a curentului (care e menţinut la aproximativ de două ori curentul nominal) cît şi a cuplului' de pornire (care e menţinut peste valoarea celui nominal) (v. fig. XIV şi XV). Această soluţie se poate obţine cu un rAVkViVA--p'm/uirL—oaruman/u—rmruuumonnn/' nnrir" kSP v3/ va/ 3 3 3 ■'uw/i/wn/vuirt/' pornitor XII. Caracteristicile de funcţionare ale motorului asincron fără colector. ns) turaţie sincronă; /„) curentul de funcţionare în gol; cos cp0) factorul de putere la funcţionarea în gol; Mn) cuplul nominal. XVI. Reostate de pornire, pentru motor asincron bobinat, cu inele. a) asimetric; b) simetric. XVII. Schema rotorului centrifug. 1) înfăşurare rotorică; 2) rezistoare din trei trepte, scurt-circuitate sub acţiunea pornitorului; 3) contacte de scurtcircuitare instalate pe arbore. nara in apropierea sincronismului la variaţia rezistenţei rotorice. sară. îmbunătăţirea condiţiilor de pornire se poate realiza prin mai multe mijloace: inserierea de rezistoare în circuitul rotoric, conectări speciale ale înfăşurărilor rotorice, prin reostat conectat la inele şi manevrat manual (v. fig. XV/), sau prin rezistoare montate pe arbore, conectate la înfăşurările rotorice, putînd fi scurt-circuitate, treptat, automat, cu mărirea turatiei sub acţiunea unui dispozitiv centrifug (v. fig. XVII). Prin conectări speciale ale înfăşurărilor rotorice pot fi reduse tensiunile induse la pornire, ca, de exemplu, prin conexiunea în opoziţie din fig. XVIII, în care a şi b sînt porţiuni ale înfăşurării, aceleiaşi faze, cu număr de spire diferit, instalate în aceleaşi crestături. La pornire, a şi b fiind conectate în paralel, tensiunile se scad algebric; în mers normal, extremităţile înfăşurărilor sînt legate în scurt-circuit prin intermediul comutatorului C, care poate fi acţionat manual sau automat (de ex. prin pornitor centrifug), realizîndu-se astfel două înfăşurări în stea, legate în paralel. O altă soluţie e aceea a instalării pe rotor a două înfăşurări, dintre cari: una de pornire, cu rezistenţă mare, şi alta rezistenţă mică, deschisă la pornire scurt-circuitate în funcţionare. Prin modificări de conexiuni pe partea statorului poate fi redusă tensiunea aplicată fazelor. (Curentul de pornire, fiind proporţional cu tensiunea aplicată, e micşorat; totodată, însă, se reduce şi cuplul de pornire, proporţional cu pătratul tensiunii.) în acest scop se folosesc următoarele mijloace: pornitorul statoric, comutatorul stea-triunghi, motorul cu două statoare, motorul de lansare, înfăşurarea divizată. Pornitorul statoric consistă dintr-un transformator (mai adeseori un autotransformator) sau dintr-un reostat. Comutatorul stea-triunghi conectează la pornire înfăşurările statorului în stea, iar apoi în triunghi, pentru funcţionare normală. Astfel, tensiunea aplicată unei faze e la pornire numai 1/^ 3 din ceaaplicatăîn mers normal, iarcuren-tul de pornire pe fază e numai 1/Y 3. Curentul de linie (acelaşi cu curentul pe fază la conexiunea în stea şî:de“\/3 ori curentul C XVIII. Conexiune în opoziţie a înfăşurărilor rotorice. de funcţionare, cu şi cu extremităţile Motor electric 256 Motor electric pe fază la conexiunea în triunghi) la pornire e de 1/3 din cel ia mers normal. Cuplul de pornire, proporţional cu pătratul tensiunii, scade la 1/3 din cel pe care poate să-l dezvolte motorul la pornire cu conexiunea în triunghi. De aceea, în. general, pornirea se face în gol, folosindu-se uneori cuplaje centrifuge, cari cuplează sarcina la atingerea turaţiei normale. Motorul cu două statoare (1) şi cu un singur rotor (2) (echipat cu patru inele de scu'rt-circuitare, dintre cari cele de la extremităţi (3), de rezistenţă ohmică mică, iar cele centrale (4), de rezistenţă ohmică mare) poate funcţiona cu caracteristici diferite (v. fig. X/X). Defazînd cu tc cele două cîmpuri învîrtitoare stato-rice în cele două jumătăţi ale x/X. Motor asincron cu dublu rotorului, curenţii în opoziţie stator, se închid prin inelele centrale 4, iar motorul se găseşte în condiţii favorabile pornirii; menţinînd în concordanţă de fază cele două cîmpuri învîrtitoare, curenţii induşi au acelaşi sens, şi inelele centrale sînt fără efect, condiţii favorabile la funcţionarea normală. Defazarea cîmpurilor se obţine cu ajutorul unui regulator de inducţie sau prin deplasarea unghiulară a unui stator cu un pas polar. Pornirea cu ajutorul unui motor de lansare se* efectuează conform montajului din fig. XX: Motorul de lansare 7 (a( cărui număr de poli e mai mic şi a cărui rezistenţă rotorică e mai mare decît a motorului principal 2) are înfăşurarea statorului 3 legată în serie cu înfăşurarea 4 a statorului motorului principal. Motorul asincron absorbind la pornire curentul maxim, iar în sincronism curentul minim, se poate considera că rezistenţa aparentă creşte cu creşterea turaţiei de ia n~0, atingînd un maxim pentru n=ns. Motorul de lansare avînd o turaţie sincronă mai joasă decît xx_ Pornirea cu motor de a motorului principal, rezistenţa lansare, sa aparentă creşte mai repede. La pornire, tensiunea aplicată înfăşurărilor statorice în serie se împarte proporţional cu mărimea rezistenţelor; deci motorul de lansare e supus unei tensiuni mai mari şi, avînd şi rezistenţa rotorică mare, dezvoltă un cuplu de pornire mai mare, adică prezintă condiţii de pornire mai bune decît ale motorului principal. După pornire, agregatul tinde spre turaţia sincronă a motorului principal. Motorul principal şi cel de lansare pot fi asamblate într-unul singur, statorul purtînd în aceleaşi crestături atît înfăşurarea statorică a motorului de lansare cît şi aceea a motorului principal. Rotorul poate fi executat cu două înfăşurări separate sau, printr-o dispoziţie specială, cu o singură înfăşurare. Motorul cu înfăşurările statorului divizate în două ramuri în paralel are la pornire, conectată din fiecare fază, numai una dintre ramuri; a doua e conectată numai în funcţionare normală. Cu acest procedeu, curentul de pornire e redus la aproximativ 1/3, iar cuplul, la 1/2,5. Ca dispozitiv de pornire serveşte un comutator tripolar. Pornirea lină a motoarelor cu rotorul în scurt-circuit, cerută pentru unele acţionări, ca, de exemplu, de maşinile de ţesut, serealizează intercalînd în conducta de alimentare a-unei. faze un rezistor, , . Pornirea prin folosirea efectului de refulare a curentului e frecvent aplicată. Exe-cutînd rotorul în colivie, cu bare înalte, în cari curentul e refulat spre exterior, secţiunea de conductor efectiv folosită e mai mică decît cea reală şi deci rezistenţa rotorică apare mărită. Raportul dintre rezistenţa mărită în curent alternativ şi rezistenţa în curent continuu depinde de forma şi dimensiunile secţiunii conductoarelor şi crestăturilor şi de frecvenţa curentului rotoric, crescînd cu valoarea acesteia (v. sub Pelicular, efect ~). La pornire, frecvenţa curentului rotoric fiind egală cu a reţelei, efectul refulării e maxim şi deci rezistenţa rotorului e mare. Crescînd turaţia, scade alunecarea şi deci scade şi frecvenţa curenţilor rotorici; ca urmare, efectul refulării scade atît de mult, încît practic e neglijabil. Astfel, se creează condiţii de funcţionare favorabile: rezistenţă rotorică mare la pornire şi mică în mers. Pe acelaşi principiu se bazează motoarele cu două sau cu mai multe colivii. Motorul cu două colivii e construit astfel, încît colivia exterioară are rezistenţă mare şi cea interioară, rezistenţă mică. La pornire, reactanţa de dispersiune a înfăşurării, adînc ' X?_ Bz r-nn/Wl^ X, 81 x2 ff2 -AWSJUlflr -AYVWSJUlr pWUtn/T^ nJTJlfTfU^ — * h h XX/. Diferite moduri de execuţie a coliviilor rotorice şi schemele electrice echivalente. instalată în fier, la frecvenţa iniţială, e atît de mare, încît colivia exterioară, ceea ce pornire; în mers normal, curentul circulă, în special, în constituie o condiţie bună de curentul circulă în special în colivia interioară, de rezistentă mică (v. fig. XX/). Funcţionarea acestui motor e deci similară cu aceea a motorului cu bare înalte. Motorul poate fi asimilat cu o maşină cu două rotoare cu cîte o singură colivie pe acelaşi arbore: unul cu rezistenţă şi reactanţă de dispersiune mică; celălalt cu rezistenţă mică, dar cu reactanţă de dispersiune mare. Pentru a evita şeaua pe care o prezintă curba cuplului (v. fig. XXII) se construiesc motoare cu trei în loc de două colivii, şi chiar cu mai multe, cu dispoziţii variate ale acestora (v. fig. XXI). Sensul de rotaţie al motorului asincron trifazat se inversează prin interschimbarea a două faze ale statorului. XX//. Curentul absorbit (5) şi cuplu! (f■ -*4) în funcţiune de turaţie la motoare avînd rotorul echipat cu înfăşurare normală (î), cu bare rotunde (2), cu bare înalte sau cu pană (3), cu dublă colivie (4). Motor electric ^Sl Motor electric XXIII. Convertisor de frecvenţă asincron. 1) motor de acţionare reglabil; 2) convertisor de frecvenţă asincron; 3) motor asincron de reglat. Schimbarea regimului de funcţionare din motor în generator se produce în cazul acţionării cu turaţie suprasincronă. Reglarea turaţiei se poate obţine prin: variaţia frecvenţei tensiunii înfăşurării primare, variaţia numărului de poli şi variaţia alunecării; deosebit se mai folosesc şi mijloace speciale. Reglarea prin variaţia frecvenţei necesită convertisoare motor-generator, sau convertisoare de frecvenţă asincrone, pentru gama de frecvenţe dorită. Con-vertisorul asincron e o maşină asincronă (v. fig. XXIII) al cărei rotor poate __________?_________ fi învîrtit în acelaşi sens sau în sens contrar cîmpului învîrtitor statoric, cu o turaţie reglabilă între 0 şi ns, ceea ce permite obţinerea la inele a unei tensiuni a cărei frecvenţă e va- '7 x 1 '3 riabilăîntre.0 şi 2 fv Necesitatea variaţiei frecvenţei se întîlneşte în căzui unor acţionări speciale, de exemplu la acţionarea maşinilor de prelucrat lemnul (la cari sînt uneori necesare turaţii de peste 3000 rot/min). Sînt şi cazuri în cari turaţia normală trebuie să fie redusă temporar foarte mult, pînă la 1/10 din cea normaiă, de exemplu la calandrele maşinilor de fabricat hîrtie, la unele centrifuge în perioada de umplere, la unele ascensoare, etc. Reglarea prin schimbarea numărului de poli se obţine instalînd în stator mai multe înfăşurări cu număr diferit de poli, sau instalînd în stator înfăşurări al căror număr de poli poate fi modificat prin schimbarea conexiunilor. E indicat ca rotorul unui astfel de motor să fie în colivie, deoarece e potrivit pentru orice număr de poli ai statorului. Reglarea prin variaţia alunecării se poate face în două moduri: prin inserarea de rezistenţe în circuitul rotoric, sau prin conectarea rotorului la o reţea auxiliară. în primul caz, variind rezistenţa, alunecarea se modifică de la s la /, cuplul rămînînd neschimbat. Dezavantajele acestei reglări sînt: pierderea de puteje prin încălzire şi dependenţa rigidă între turaţie şi cuplu. în al doilea caz, preluarea sau injectarea în circuitul rotoric de putere electrică, prin intermediul inelelor, e echivalentă cu reglarea tensiunii la inele. Aplicarea unei tensiuni de reglare se obţine prin grupuri de reglare (v. Reglare, grup de ~), realizîndu-se astfel o reglare a turaţiei continuă şi fără pierderi. Alunecarea se poate modifica şi prin variaţia tensiunii primare. Reglarea prin mijloace speciale se obţine folosind.’ montaje în cascadă, dubla alimentare şi prin suprapunere de curent continuu. Reglarea turaţiei prin montaje în cas-. XXIV) sau de mai multe maşini asincrone (v. fig. XXV) (v. Cascadă, montaj în —) consistă în conectarea primei maşini la reţea şi XXIV. Montaj în cascadă a două motoare asincrone. XXV. Montaj în cascadă a mai motoare asincrone. multe maşini, un arbore unic e acţionat, prin roţi dinţate sau cu curele, de fiecare dintre maşinile cuplate, cu turaţia: «=-_______:_____...... *1 Pi + i 2 P2 + h Pi H-T inpn unde ix şi i2 ••• sînt raporturile numărului dinţilor fiecărei perechi de roţi. Reglarea prin dublă alimentare a motorului asincron, adică atît de partea statorică cu frecvenţa fx cît şi de partea rotorică cu frecvenţa f2, conduce la turatia: y'ii h n=—_—f semnul — (minus) aplicîndu-se în cazul cînd cîmpul învîrtitor rotoric e de acelaşi sens ca al statorului, iar semnul -j- (plus), în caz contrar. Rotorul trebuie lansat la turaţia n\ o pornire de la sine se poate realiza instalînd între stator şi rotor un rotor intermediar, constituit din două colivii în scurt-circuit. Un dezavantaj important e tendinţa la pendulare. 2 f Pentru f2=f1 se poate realiza turaţia n = —, adică P dublul turaţiei sincrone. (O astfel de maşină se comportă ca o maşină sincronă.) Motorul cu dublă alimentare şi cu turaţia dublu sincronă e folosit în special la maşini pentru prelucrarea lemnului. Reglarea prin suprapunere de curent continuu consistă în alimentarea în curent continuu a uneia dintre fazele conexiunii în triunghi a statorului (v. fig. XXVI). Cuplul rezultant are, astfel, două componente: un cuplu activ j'ezultînd din cîmpul învîrtitor nesimetric şi un cuplu rezistent datorit curen-tului continuu. Turaţia, poate fi reglată prin variaţia excitaţiei de curent continuu sau prin rezistenţe în circuitul rotoric. Motorul a s i c r o n monofazat prezintă, faţă de motorul asincron . trifazat, următoarele particularităţi: nu XXVI. Conexiune pen-porneşte singur, dacă nu are un echipa- tru suprapunere de ment special pentru acest scop; puterea curent continuu, e abia 1/2 —1/3 din aceea a unui motor polifazat cu aceleaşi dimensiuni şi aceleaşi solicitări electrice şi magnetice; factorul de putere mai mic; are tendinţă de a face zgomot. Pornirea se poate face prin lansare (cu manivelă sau curea, pentru puteri de 1/4—1 1/2 kW), sau prin echipament auxiliar. în acest scop, statorul e echipat cu o înfăşurare auxiliară, decalată cu 90 de grade electrice faţă de înfăşurarea prin- alimentarea fiecăreia dintre cele următoare de la inelele <-elei precedente. în cazul unei cascade constituite din mai XXVII. Pornirea motorului asincron monofazat cu fază auxiliară. 1) înfăşurare principală; 2) înfăşurare auxiliară. ci pai ă. Dacă, în această înfăşurare, curentul e defazat faţă de curentul în înfăşurarea principală, maşina are un cîmp învîrtitor, astfel încît motorul poate dezvolta un cuplu chiar în repaus, spre a putea porni singur. Defazarea se obţine prin inserierea unui condensator, a unei reactanţe sau a unui rezistor (v. fig. XXVII). După ce motorul a pornit, înfăşurarea auxiliară poate fi deconectată. 17 Motor electric 258 Motor electric Ce! mai mare cuplu îl dezvoltă motoarele echipate cu condensatoare. Se construiesc motoare cu condensator de pornire (care e deconectat printr-un pornitor centrifug, cînd turaţia a atins valoarea normală), şi cu două condensatoare, dintre cari unul de pornire, deconectabiI, şi altul de exploatare, care rămîne tot timpul în circuit (creînd condiţiile unei maşini bifazate). Reglarea turaţiei se poate face introducînd rezistoare în circuitul rotoric sau prin schimbarea numărului de poli. Motor asincron cu colector: Maşină asincronă cu colector (v.) motoare, caracterizată prin înfăşurarea rotorică de tip curent continuu, legată la un colector. Sin. Motor de curent alternativ cu colector, Motor de inducţie cu colector. Se deosebesc motoare asincrone cu colector monofazate şi polifazate (cel mai frecvent trifazate). Motor asincron cu colector monofazat: Motor asincron cu colector alimentat în curent alternativ monofazat. Sin. Motor cu colector monofazat. Se deosebesc: Motor cu colector monofazat serie, caracterizat prin conectarea în serie, prin intermediul periilor şi al colectorului, aînfăşurării indusului şi aînfăşurării inductorului (v. fig. XXVIII). Construcţia diferă de a motorului de curent continuu cu excitaţie serie prin execuţia lamelară a statorului şi prin instalarea în crestăturile acestuia atît a înfăşurării de excitaţie, cît şi a înfăşurărilor de comutaţie şi de compensaţie (v. fig, XX/X)# EI k avînd expresia M= ~ = ,■ I2 (unde E„ e Ora Cuplul tensiunea electromotoare de l un 2 rcn0 rotaţie, k e o constantă, ^0=fjp e turaţia sincronă, /0 e frecvenţa reţelei de alimentare, p e numărul perechilor de poli), 7 /T \ 2 mm\ j M * —- n/n0 XXIX. Tolc ale unui motor cu colector monofazat serie cu patru poli. XXX. Caracteristica mecanică a motorului cu colector monofazat serie. 1) generator; 2) motor. motorul are caracteristica serie; caracteristica mecanică v, fig. XXX) e simetrică în raport cu valoarea maximă MK Reglarea turaţiei se face prin variaţia tensiunii aplicate cu ajutorul unui transformator cu prize; totodată variază si cuplul maxim (v. fig. XXXI). Schimbarea regimului de funcţionare din motor în generator, în frînare recuperativă, nu e posibilă. Frînarea recuperativă e însă posibilă dacă, folosind scheme speciale, motorul îşi schimbă comportarea, devenind motor cu excitaţie derivaţie. Pentru a asigura condiţii satisfăcătoare de comutaţie, mult timp acest motor a fost folosit numai în reţele de U*100% 80% 70% J0% —-/■/ XXXI. Caracteristica mecanică motorului cu colector monofazat serie la diferite tensiuni. frecvenţă mai joasă decît 50 Hz (162/3 şi 25 Hz). Actualmente e construit şi pentru frecvenţa de 50 Hz. Motorul universal e un motor cu colector care poate funcţiona atît în curent alternativ, cît şi în curent continuu E în general de puteri mici (0.5---350 W), pentru turaţii de la 15 000'“ 18 000 rot/min. Statorul are poli aparenţ (v. fig. XXXII); afară de înfăşurarea de excitaţie nu e echipat XXVIII. Schema motorului cu colector monofazat serie. £) înfăşurare de excitaţie; K) înfăşurare de compensaţie; C) înfăşurare de comutaţie. XXXII. Tolă pregătită pentru un motor universal. XXXIII. Caracteristicile mecanice ale motorului universal. nc) pentru funcţionarea în curen! continuu; nQ) pentru funcţionarea în curent alternativ. T XXXIV. Schema electrică a motorului cu repulsiune (o) şi repartizarea înfăşurării statorului în lungul şi transversal pe axa periilor (fa). cu alte înfăşurări (nici de comutaţie şi nici de compensaţie). Are caracteristică serie (v. fig. XXXIII) cu cuplu de pornire mare, avantaj important faţă de motorul asincron monofazat sau de motorul sincron cu reluctanţă variabilă. E un motor foarte mult folosit pentru acţionarea de unelte electrice şi pentru alte acţionări. Motorul cu repulsiune e un motor cu colector monofazat, caracterizat prin înfăşurare rotorică separată de cea statorică şi prin perii scurt-circuitate, deplasabile (v. fig. XXXIV). E folosit pentru puteri mici şi mijlocii de la 0,4-*-75 kW şi chiar pînă la 150 kW, pentru unele utilizări. Prezintă numeroase avantaje faţă de motorul cu colector monofazat obişnuit: E mai uşor la aceeaşi putere; turaţia e uşor reglabilă prin deplasarea periilor (din această cauză, însă, comutaţia se face în condiţii mai defavorabile) într-un domeniu larg (în general de la 0,7* * * 1,1 ori turaţia sincronă, la cuplul nominal; de la 0,4***1,2 ori turaţia sincronă, la cuplul micşorat); înfăşurarea rotorică fiind separată de reţea (între ele nu e o legătură galvanică, ci o legătură inductivă), statorul poate fi executat pentru a fi conectat şi la tensiuni înalte (avînd izolaţia corespunzătoare); cuplu mare de pornire (2,5 ori cuplul nominal la motoare obişnuite şi 6-*-8 ori cuplul nominal la motoare pentru macarale); pornire din repaus, fără de-maror. Din cauza caracteristicii sale serie, motorul trebuie asigurat contra ambalării la descărcare bruscă (de obicei se foloseşte un regulator centrifug). La mersul în gol (a = 0, a fiind decalajul periilor faţă de axa neutră) nu se produce tensiune electromotoare în indus (axele înfăşurări lor statorului şi rotorului fiind perpendiculare una pe alta), dar bobinele de sub periile scurt-circuitate, străbătute de întregul flux, conduc curenţi puternici (de aceea, menţinerea sub tensiune x=0 d XXXV. Poziţia periilor motorului cu repulsiune. o) la mersul în gol; b) în scurt-circuit. 0) asincron cu colector monofazat pentru frecvenţa de 16 2/3 Hz (pentru tracţiune electrică); b) asincron cu colector trifazat serie ; c) asincron cu repulsiune monofazat; 1) carcasă; 2) talpa carcasei; 3) scut; 4) inel de ridicare; 5) arbore; 6) crestăturile statorului; 7) crestăturile rotorului; 8) miez; 9) colector; 10) lamelă; 11) colierul port-periilor; 12) tija port-periilor; / 3) canal de ventilaţie; 14) ventilator; 75) capăt de bobină; 16) lagăr; 17) bandaj; 18) manetă pentru decalarea periilor; 19) axa dispozitivului pentru decalarea periilor; 20) pachet de tole; 21) înfaşurarea rotorului; 22) înfăşurarea statorului; 23) conexiune echipotenţială; 24) ste-guleţ; 25) suport de bandaj; 26) rulment; 27) lagăr lateral; 28) pinion; 29) butucul rotorului; 30) butucul colectorului; 31) inel de strîngere al colectorului; 32) manşetă izolantă (con izolant); 33) inel de presare (la stator); 34) flanşă de precare (la rotor); 35) transformator; 36) lagăr; 37) cutie de borne. Moţoreieetrîc 250 Motor electric poziţie, deteriorează periile); în comportă ca transformator iar cuplul e zero. Poziţia >8-**78°# cu maximul cuplului (v. fig. XXXV!) e contrar a motorului, în această poziţia a=90°, înfăşurările se cu secundarul în scurt-circuit, de funcţionare e pentru a = < Ja 80-85° (v. fig. XXXV). Sensul de rotaţie sensului în care sînt deplasate periile faţă de poziţia de mers în gol (a=0). Dincolo de poziţia de scurt-circuit, sensul de deplasare al periilor şi sensul de învîrtire coincid. Motorul funcţionează ca generator, în regim de frînare recuperativă, în două moduri: prin schimbarea sensului de învîrtire fără a modifica poziţia periilor sau prin inversarea sensului de deplasare a periilor fără a modifica sensul de învîrtire. Cuplul motor dedus din expresia generală a cuplului unei maşini cu colector variază cu pătratul curentului absorbit şi cu sinusul dublului ungh'iului de deplasare a ‘periilor (M—kI\ sin 2a). Deci, pentru o anumită poziţie cuplul variază aproximativ în acelaşi fel ca la XXXVI. Sensul de rotaţie al motorului cu repulsiune în raport cu deplasarea periilor. a periilor, motorul cu XXXVII. Caracteristica mecanica a motorului cu repulsiune pentru diferite poziţii ale periilor. XXXVIII. Variaţia cuplului motorului cu repulsiune cu unghiul de deplasare a periilor, la turaţie constantă. XL. Motor cu repulsiune cu dublu sistem de perii. a) în funcţionare; b) în gol; c) în scurtcircuit. colector monofazat serie. Potrivit caracteristicii sale serie, turaţia, la o anumită poziţie a periilor, scade la creşterea sarcinii, şi anume mai mult decît la motorul cu colector monofazat serie (v. fig. XXXVII). La cupluri mici şl turaţii joase nu e posibilă o funcţionare stabilă, deoarece în acele porţiuni curba caracteristică variază aproape vertical. La turaţie constantă, cuplul variază cu unghiul de .deplasare a periilor (v. fig. XXXVIII). J-a motoare de putere mare, fiecare perie se împarte în cîte două (v. fig. XXXIX), scurt-circuitîndu-se între ele jumătăţile de polaritate diferită. La deplasare e mişcat întregul ansamblu. Se construiesc însă şi motoare cu dubiu sistem de perii, fiecare sistem avînd una dintre perii fixă, iar cealaltă deplasabilă. Periile fixe sînt amplasate la extremităţile unui diametru, de-a lungul axei de excitaţie, •arcele mobile, la capetele altui diametru, putînd face diferite unghiuri cu celălalt diametru (v. fig. XL). Astfel de motoare prezintă următoarele avantaje: reglata .turaţiei mai fină, deoarece arcul de deplasare e tc, în loc de 7r/2; în poziţia de mers în gol nu;e pericol de deterio- XXXIX. Motor cu repulsiune cu simplu sistem de perii scurt-circuitate în coardă. rare a periilor; curba variaţiei turaţiei în funcţiune de cuplu nu coboară prea repede la turaţii joase; unele condiţii de comutare mai bune. Motorul cu repulsiune e construit şi în - alte variante: motor cu repulsiune cu două înfăşurări în stator, motor cu repulsiune compensat, motor Benedikt şi motor cu repulsiune, derivaţie. Motor asincron cu colector trifazat: Motor asin- cron cu colector alimentat în curent alternativ trifazat. Sin. Motor cu colector trifazat. E caracterizat prin posibilitatea reglării u-şoare a turaţiei şi, de aceea, e folosit în cazurile în cari, din cauza cerinţelor de reglare, motorul asincron obişnuit nu e indicat. Fiind o maşină cu cîmp învîrtitor, reglarea turaţiei se face prin furnisare sau preluare din rotor a unei puteri, numită de alunecare. Deoarece colectorul are proprietatea de a converti frecvenţa, puterea de alunecare poate circula spre sau de la reţeaua de alimentare a. motorului, frecvenţa tensiunii fiind aceeaşi la colector ca şi la alimentare. După felul legăturii între pirmar şi secundar, se deosebesc motoare serie şi motoare derivaţie. Motor cu colector trifazat serie: Motor cu colector trifazat cu alimentare prin stator, avînd înfăşurarea acestuia legată în serie, prin perii şi colector, cu înfăşurarea rotorică, direct sau prin intermediul unui transformator (de putere mică) (v. fig. XLI). Acesta îndeplineşte mai multe funcţiuni: reduce tensiunea aplicată la colector, în cazul cînd statorul e alimentat la tensiune înaltă; permite să se realizeze, prin deschiderea înfăşurării secundare, un contact cu colectorul prin şase perii, în loc de trei perii; prin conectarea în stea-triunghi a înfăşurării statorului şi a transformatorului se obţine o variaţie a cuplului la pornire sau reglarea la turaţii joase; împiedică printr-o saturaţie suficientă zona de turaţie labilă. ’ ’ . Curentul trifazat care străbate înfăşurările statorului şi rotorului legate în serie produce cîte un cîmp învîrtitor în stator şi în roţor, considerate, pentru, simplificarea explicaţiei, de egală mărime, dar defazate cu unghiul oc de decalare a periilor. Pentru oc = 0, cîmpurile fiind coaxiale, se adună algebric, dar nu se poate produce cuplu. Curentul absorbit e minim (5-**30% din curentul nominal, adică mai puţin decît la motorul asincron fără colector), iar poziţia respectivă se numeşte de funcţionare în gol. Pentru a —2rc, cîmpurile învîrtitoare ale statorului şi rotorului se anulează; cuplul e de asemenea zero; curentul absorbit e de 4***6 ori curentul nomin.a:l •; poziţia se n.umeşte :de scurt-circuit. XLI. Schema motorului cu colector trifazat serie, o) trifilară; b) monofilară; ?) înfăşurare statorică; 2) transformator intermediar. 17* Motor electric 260 Motor electric Poziţia de funcţionare corespunde pentru a = 100**-160°. Motorul se poate învîrti fie în acelaşi sens ca şi cîmpul învîrtitor, fie în sens contrar, sensul învîrtirii fiind contrar sensului deplasării periilor din poziţia de funcţionare în gol. Sensul de rotaţie în sensul cîmpului învîrtitor e mai favorabil pentru comutare. Cuplul avînd expresia M=kP sin a, undea e unghiul de deplasare a periilor, motorul prezintă caracteristică serie. Cuplul de pornire depinde şi el de unghiul de deplasare a periilor (v. fig. XLII). Dependenţa cuplului de turaţie rezultă din relaţia: M= k U* tg q/2 1 +ja-f / s cos a XL//. Variaţia cuplului şi a curentului de pornire în funcţiune de unghiul a. «2 in care f = — =-loarea maximă M ; pentru = — cosa, cuplul are va-CaLTa tga/2 XL///. Caracteristica turaţie-cuplu a motorului cu colector trifazat serie fără transformator intermediar. XLIV. Motor asincron [cuplat cu convertisor de frecvenţă. Funcţionarea e stabilă numai pentru s>s^, adică numai pentru cupluri peste cel maxim (v. fig. XLIII). Instabilitatea în zona cuplurilor sub cuplul maxime o proprietate dezavantajoasă a acestui motor, care poate fi însă anihilată folosind un dublu sistem de perii sau transformator intermediar puternic saturat. Caracteristicile mecanice depind de acelaşi unghi (v. fig. XLIII). Reglarea turaţiei se poate face continuu şi fără pierderi prin deplasarea periilor. E folosit la acţionări ia cari se cer reglare fină a turaţiei, cuplu de pornire mare, pornire lină, concordanţă între turaţie şi sarcină, ca, de exemplu, la ventilatoare, pompe, compresoare, prese, maşini de ridicat, etc. Motor cu colector trifazat derivoVe: Prezintă caracteristici de motor derivaţie, asemănîndu-se astfel cel mai mult cu motorul obişnuit asincron fără colector; spre deosebire, însă, de acesta, caracteristica mecanică poate fi deplasată după necesitate, astfel încît se poate obţine o gamă largă de turaţii. E folosit în acţionările în cari se cere turaţie reglabilă aproximativ independentă de sarcină, în special acolo unde acţionarea prin alte motoare, efectuată în aceste condiţii, e neeconomică şi dificilă. Datorită construcţiei relativ simple şi mînuirii uşoare e indicat ori de cîte ori prin acest motor se obţine o potrivire cît mai bună a turaţiei acţionărilor în diferite procese de producţie, realizîndu-se condiţii de producţie mai favorabile. Datorită proprietăţilor sale e preferat motorului serie, chiar în unele acţionări în cari, în trecut, se folosea un motor cu caracteristică serie. Funcţionarea acestui motor e caracterizată prin transferarea unei puteri de alunecare, devenită liberă datorită reglării, din înfăşurarea secundară în înfăşurarea primară sau în reţeaua de alimentare, prin intermediul unei înfăşurări auxiliare. în acest scop e necesară interpunerea unui colector cu rolul de convertisor de frecvenţă. înfăşurarea auxiliară se poate găsi în stator sau în rotor şi e cuplată cu înfăşurarea al primară prin inducţie statică. Reglarea turaţiei şi a factorului de putere se face prin variaţia tensiunii înfăşurării secundare în mărime şi fază. Proprietatea de motor derivaţie rezultă din faptul că, pentru un domeniu de reglare stabilit, tensiunea de reglare e constantă, adică nu se modifică Ia creşterea sarcinii. Funcţionarea acestui motor poate fi asimilată cu a unui grup (v. fig. XLIV) constituit dintr-un motor asincron fără colector (1), cuplat electric şi mecanic cu un convertisor de frecvenţă (2). conectat la reţea prin intermediul unui regulator de inducţie (3); în consecinţă, la inelele motorului asincron poate fi aplicată o tensiune de reglare variabilă ca mărime şi fază. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: motorul cu colector trifazat derivaţie cu alimentare prin stator, şi motorul cu colector trifazat derivaţie cu alimentare prin rotor. Motorul cu colector trifazat derivaţie, cu' alimentarea prin stator, are înfăşurarea rotorică legată în derivaţie, printr-un sistem de perii trifazate şi colector, cu înfăşurarea statorică, alimentată de la reţea (v. fig. XLV). Tensiunea de reglare, aplicată la perii, variabilă ca mărime şi fază, de frecvenţă egală cu a reţelei de alimentare, se obţine prin următoarele variante: o singură înfăşurare statorică, cu prize (v. fig. XLVI a); oînfăşurare statorică principală şi una auxiliară, cu prize conectate la colector (v. fig. XLVI b), ambele înfăşurări în aceleaşi crestături constituind un transformator; o înfăşurare statorică principală şi una 'auxiliară, dar fără prize, în schimb fiind intercalat un regulator de inducţie (v. fig. XLVI c şi d), soluţia cel mai frecvent aplicată; o singură înfăşurare statorică şi cu legătura colectorului la reţea printr-un regulator de inducţie. Colectorul poate avea un sistem de trei (v.fig. XLVI a, b, c) sau de şase perii (v. fig. XLVI d). Motor cu colector trifazat derivaţie, cu alimentarea prin rotor, avînd în stator înfăşurare trifazată obişnuită (careare însă rolul de înfăşurare secundară), iar în rotor, două înfăşurări: o înfăşurare legată la inele, prin care motorul e alimentat de la reţea (înfăşurare primară), şi (în aceleaşi crestături) o înfăşurare legată la colector (în făşurare auxiliară), conectată prin intermediul periilor (două sisteme de cîte trei perii pentru fiecare pereche de poli) cu înfăşurarea statorului (v. fig. XLVII) ale cărui faze sînt separate între ele. XLV, Motor cu colector trifazat derivaţie, cu alimentare prin stator (schemă trifilară). 1) înfăşurare statorică. XLVI. Diferite variante ale motorului cu colector trifazat derivaţie, cu alimentare prin stator. Motor electric 261 Motor electric Prin colector şi prin perii se aplică înfăşurării secundare tensiunea de reglare, variabilă, de frecvenţă egală cu frecventa de alunecare. Cele două sisteme trifazate de perii instalate pe colector, dispuse axial (de. aceea e necesară o lungime de colector mai mare, v. fig. XLVII b), se pot deplasa separat sau concomitent. Deplasarea ambelor sisteme de perii în sens contrar modifică mărimea tensiunii de reglare; deplasarea ambelor sisteme de perii în acelaşi sens modifică faza. Se pot obţine ambele efecte rotind cele două sisteme de perii cu viteze diferite în sensuri diferite. în consecinţă, la acest motor, variaţia tensiunii de reglare se face în trepte foarte fine, printr-un mijloc foarte simplu. Motor asincron compensat: Motor asincron cu colector trifazat, derivaţie, construit în scopul îmbunătăţirii factorului de putere, ,dar nu pentru reglarea turaţiei. Periile sînt fixe, plasate în poziţia optimă din punctul de vedere al îmbunătăţirii factorului de putere. Proprietăţile sînt aceleaşi ca ale motorului asincron fără colector, cuplat în cascadă cu un compensator de fază. Astfel de motoare prezintă interes redus faţă de soluţia compensării factorului de putere cu ajutorul condensatoarelor. După modul în care se face alimentarea, se deosebesc motoarele descrise mai departe, Motorul asincron compensat, cu alimentarea prin stator, poate fi construit cu două înfăşurări rotorice,dintre cari una e înfăşurarea principală legată Ia inele sau e executată în colivie; cealaltă e înfăşurarea de curent continuu (legată ia colector), servind la excitaţie. Printr-o poziţie po-5 trivită a periilor se poate ajunge ca prin înfăşurarea de curent continuu, conectată ia reţea, să circule numai curent reactiv care să magnetizeze maşina, astfel încît XLV///. Motor asincron compensat, puterea reactivă ab- °) cu alimentare prin Stator; b) cu alimen-sorbită de la reţea să tare prin rotor; 1) înfăşurare statorică; 2) în-fie egală cu zero şi, făşurare rotorică conectată la inele; 3) în fa-deci, factorul de pu- 5urare rotorică conectată la colector; 4) inele; tere să fie egal CU colector; 6) reostat de pornire; 7) trans- 1 (v. fig. XLVIII a). formator auxiliar. Cotorul asincron compensat, cu a I i m e n* tarea prin rotor: e asemănător motorului cu co- XLVII. Motor cu colector trifazat derivaţie, cu alimentare prin rotor. a) schemă trifilară; b) schemă monofilară; 1) înfăşurarestatorică; 2) înfăşurare rotorică conectată la inele ; 3) înfăşurare rotorică conectată la colector; 4) inele; 5) colector. lector trifazat derivaţie alimentat prin rotor, deosebindu-se de acesta prin poziţia fixă a periilor (v. fig. XLVIII b). Motor sincron: Motor electric de curent alternativ, con-sistînd dintr-o maşină sincronă (v.) motoare. Turaţia e în raport constant cu frecvenţa tensiunii de alimentare. Neavînd cuplu de pornire propriu, trebuie utilizate mijloace speciale pentru demarare. Se deosebesc: motor sincron trifazat şi motor reactiv. Motorul sincron trifazat poate fi pornit în asincron (procedeul cel mai frecvent) sau prin motor de lansare. în scopul pornirii în asincron, maşina e echipată cu un sistem de bare conductoare scurt-circuitate, constituind o colivie (v.) instalată în piesele polare ale inductorului. După ce s-a făcut pornirea ca motor asincron şi s-a atins viteza maximă, e conectată excitaţia de curent continuu; maşina e astfel accelerată brusc, şi, după pendulaţii mai mult sau mai puţin pronunţate, intră în sincronism, cu condiţia ca: alunecarea (3*• *5 %), masele cari trebuie accelerate şi sarcina să nu fie prea mari. Curenţii absorbiţi la pornirea în asincron fiind mari, iar cuplul relativ mic, sînt indicate colivii cu rezistenţă mare pentru limitarea curenţilor şi creşterea cuplului, dar în feIu acesta se măreşte alunecarea si sincronizarea devine dificilă. în momentul sincronizării, cuplul suferă încă o micşorare din cauza scăderii tensiunii datorităsalturilor de curent. Se folosesc, uneori, porniri cu înfăşurarea^redusă sau cu tensiune redusă. în primul caz, fiecare fază (v. fig. XL/X o) e compusă din cîte două ramuri în paralel, dintre cari numai una e conectată la pornire. Prin modul de realizare a acestor înfăşurări se obţin mărirea reac-tanţei şi deci micşorarea curenţi lor de pornire, corespunzător, însă, în oarecare măsură, şi reducerea cuplului. După pornirea în asincron se conectează şi înfăşurările ramurii a doua şi apoi se conectează excitaţia pentru sincronizare. Pornirea cu tensiune redusă se face cu ajutorul unui autotransformator în trepte (v. fig. XLIX b). Motorul sincron poate să furniseze nu numai putere mecanică, ci şi putere^reactivă pentru îmbunătăţirea factorului de putere (v.). în acest scop trebuie să funcţioneze supraexcitat; totodată, cu mărirea excitaţiei, creşte cuplul maxim şi astfel creşte posibilitatea de supraîncărcare. Un motor sincron funcţionînd în gol şi servind la furnisarea de sarcină reactivă, inductivă şi capacitivă, e un compensator sincron (v. sub Compensator 3). Motorul sincron, din ce în ce mai răspîndit, e folosit, în special, la acţionarea convertisoarelor, a compresoarelor rotative de turaţie înaltă, a compresoarelor cu piston cu turaţie joasă, a elicelor navelor, a vanelor (acţionate electric), a laminoarelor (uneori), etc. Faţă de motorul asincron prezintă următoarele avantaje: întrefier mai mare, conducînd la siguranţă mai mare în exploatare (în special pentru maşinile mari, încete); variaţie lineară a cuplului în funcţiune de tensiune, randament mai bun (uneori, din cauza factorului de putere îmbunătăţit); turaţie constantă (cerută special în unele cazuri); prezintă însă şi dezavantaje; consumul de putere pentru excitaţie, XL/X. Montaj de pornire a motorului sincron. a) cu înfăşurare redusă; b) cu tensiune redusă. Motor eolian 262 Motor hidraulic El poate fi alimentat în '^1. L, Motor reactiv monofazat cu rotor necircular. şi necesitatea de dispozitive de pornire în asincron, pendulări şi reacţiuni asupra reţelei de alimentare, în cazul unui cuplu rezistent variabil. Motorul. cu reluctanţă variabilă e caracterizat prin lipsa excitaţiei, trifazat sau în monofazat. Se construieşte pentru puteri mici, pînă Ia 2 kW. Sin. Motor reactiv. Tipul cel mai răspîndit de motor monofazat e compus dintr-un rotor, necircular (1), de oţel, care se învîrteşte în cîmpul alternativ al unei bobine (2) (v. fig. L), cu turaţia de 3000 rot/min (în cazul cînd frecvenţa tensiunii de alimentare a bobinei e de 50 Hz). La o rotaţie sînt două poziţii ale rotorului pentru cari inductivita-tea motorului are valoarea maximă şi două poziţii pentru cari valoarea e minimă. Un alt tip de motor cu reluc-tanţă variabilă (v. fig. LI) e constituit dintr-un rotor dinţat 1, care se învîrteşte între polii dinţaţi ai statorului 2, cu turaţia n—lf/Z, unde Z .e numărul de dinţi. Ambele tipuri de motoare trebuie echipate cu dispozitiv de lansare (de ex. un resort); sînt folosite: la ceasornice sincrone, la aparate de control al timpului,la reţele de telefonie, etc. î. Motor eolian. /Vis.; Motor constituit dintr-un rotor cu pale sau cu palete, — de exemplu o elice cu două sau cu mai multe pale, — care transformă energia vîntului în energie stereomecanică şi eventual, în mod indirect, în altă formă de energie (v. fig. /). Arborele rotorului transmite mişcarea de rotaţie la un arbore de antrenare, prin intermediul unui I, Motor eolian. a) agregat motor eolian-maşină de lucru; b) agregat motor eolian-moara; 1) elice; 2) reductor; 3) angrenaj de roţi dinţate; 4) coadă de orientare în vînt; 5) turnul de reazem almotorului; 6) fundaţie; 7) arbore de antrenare: 8) maşină antrenată; v) vrteza orientată a vîntului. reductor ; pentru reglarea turaţiei se folosesc dispozitive de orientare a axei elicei faţă de direcţia vîntului (v. fig, //)> cum şi dispozitive de mo- 7 dificare a unghiului de incidenţă a palelor faţă de axa elicei (v. fig. III) sau alte dispozitive. Se construiesc.: motoare eoliene cu elice, cari pot avea //. Dispozitiv de orientare în vînt. 0) poziţia elicei pentru viteza vîntului sub circa 8 m/s; b) poziţia elicei pentru viteza vîntului peste circa 8 m/s; c) poziţia de oprire? 1) elice; 2) articulaţie; 3) tijă de comandă; 4) resort; v) viteza orientată a vîntului. 2***24 de pale, de obicei 2***4 pale (v. fig. IVa); motoare eoliene cu rotor cu palete, axa rotorului fiind verticală (v. fig. IV b); LI. Motor cu reluctanţă variabilă cu rotorul şi statorul dinţate. TfJfT III. Butucul elicei cu pas variabil. 1) elice; 2) toba frînei motorului; 3) resort de reglare; 4) rulment. motoare eoliene cu carusel, avînd un rotor cu un număr relativ mic de palete, axa rotorului fiind verticală (v. fig. IV c); motoare eoliene cu toba, această tobă fiind tot un rotor cu palete, dar cu axa orizontală (v. fig. IV d). Randamentul mecanic al acestor motoare e de 60-*-90%din puterea transmisă de vînt. Motoarele eoliene, dintre cari uneleseconstruiesc pentru puteri de cîteva mii de cai putere, se folosesc în special în regiuni cu vînturi relativ regulate. 2. Motor externotermic./VIş.; Sin. Motor cu ardere externă (v.). 3. Motor hidraulic. Ms.: Motor care transformă energia hidraulică în energie mecanică a unor corpuri solide în mişcare. Puterea cedată în motor depinde de puterea curentului de apă, determinată de debitul şi de înălţimea de cădere. La un motor hidraulic ideal, curentul de apă ar ajunge la nivelul inferior cu o viteză nulă, rezult.înd un randament maxim pentru motor. La motoarele realizate în practică, funcţionarea diferă de a celor cari se pot studia teoretic, deoarece curentul de apă conţine încă energie în momentul IV. Rotoare de motor eolian. o) elice; b) rotor cu palete, vertical; c) rotor'carusel, vertical; d) rotor-tobă, orizontal; v) viteza orientată a vîntului. Motor pneumatic 263 Motor cu ardere externă în care ajunge ia nivelul inferior al motorului; afară de aceasta, intervin pierderi inevitabile în motor, prin frecarea apei de pereţii rotorului, prin şocuri, vîrtejuri, variaţii de secţiuni, etc. Motoarele hidraulice se grupează în: motoare cu rotor, la cari lucrul mecanic e efectuat prin învîrtirea •rotorului sub acţiunea apei, produsă fie prin greutatea apei care trece de la un nivel superior la unul inferior sau prin apăsarea curentului de apă pe palete, fie prin combinaţia ambelor procedee; motoare cu piston, numite şi berbeci hidraulici (v.), la cari lucrul mecanic e efectuat prin mişcarea pistonului într-un cilindru, sub apăsarea curentului de apă. Motoarele cu rotor pot fi roţi hidraulice (v.), la cari curentul de apă exercită o acţiune într-o anumită zonă locală a rotorului sau simultan în cel mult două zone locale ale acestuia, şi turbine (v.), la cari curentul de apă ieşit din stator exercită o acţiune simultană pe întreaga periferie a rotorului. u Motor pneumatic. Mş.: Motor care transformă energia elastică a aerului, comprimat în prealabil, în energia mecanică a unor corpuri solide în mişcare. Motoarele pneumatice se grupează în motoare cu piston, ia cari lucrul mecanic e efectuat prin deplasarea pistonului în cilindru — şi motoare cy. rotor, la cari lucrul mecanic e efectuat prin învîrtirea rotorului. Motorul cu piston lucrează cu plină admisiune (în special ca motor-organ cu putere mică, ia diferite maşini-unelte) sau cu’ expansiune (de ex. ca motor de locomotivă cu aer comprimat, pentru mine); el poate fi cu simplu sau cu dublu efect. Lucrul mecanic efectuat de piston se transmite, fie la un arbore sau la o osie, prin intermediul unui mecanism motor (bielă-manivelă) care transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistonului în mişcare circulară a arborelui (locomotivă cu aer comprimat), fie la o tijă, prin intermediul unui lanţ cinematic cu desmodromie variabilă, care transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistonului în altă mişcare rectilinie alternativă (la ciocanul cu aer, ia unele maşini de havat, etc.). — Motoarele cu rotor se numesc turbine pneumatice (v.). 2. Motor termic. Ms.: Maşină în care se transformă entalpia unui fluid în energie stereomecanică, această entalpie fiind obţinută, fie prin arderea unui combustibil în interiorul (motoare cu ardere internă) sau în exteriorul maşinii (motoare cu ardere externă), fie prin aport de căldură de la o altă sursă termică (de ex. de la un reactor nuclear). La motoarele cu ardere internă, agentul motor e constituit de gazele de ardere obţinute prin arderea unui combustibil, produsă într-o cameră de combustie din interiorul maşinii sau ataşată acesteia, astfel încît se transformă direct energia chimică a combustibilului^ în energie sfereomecanică; ia motoarele cu ardere externă, agentul motor primeşte căldură într-un generator termic separat sau într-un schimbător de căldură. Motoarele cu ardere externă se numesc motoare cu abur sau m ° t o a r e cu aer cald, după cum agentul motor e aburul obţinut într-o căldare de abur sau aerul încălzit într-un schimbător de căldură. Considerînd cinematica organelor mobile principale ale motorului, se admite următoarea clasificaţie: motoare cu translaţie, cari sînt motoare cu piston (numite şi pulsomotoare); motoare semirotative, cari sînt de asemenea motoare cu piston, dar cu cilindri rotativi (numite şi motoare cu cilindri rotativi); motoare rotative, cari pot fi motoare cu rotor sau motoare cu rotor-piston (acestea din urmă se numesc şi rotomotoare). Motoarele cu rotor se numesc turbine (de ex. turbine cu abur) sau turbo-motoare (de ex. turbomotoare cu gaze), după cum funcţionează prin aport de căldură sau prin ardere internă, ultimele fiind asociate cu o cameră de combustie sau cu o maşină termică cu pistoane libere. La motoarele termice cu piston, lucrul mecanic e efectuat prin mişcarea relativă translatorie-alternativă, dintre piston şi cilindrul în care e situat; la motoarele termice cu rotor, incluziv cele cu rotor-piston, lucrul mecanic e efectuat prin mişcarea rotativă a unui rotor, faţă de statorul maşinii-. Ciclul motoarelor cu ardere internă e închis şi cuprinde patru faze, cari sînt admisiunea gazelor proaspete (amestec carburant sau aer comburant), compresiunea acestor gaze, arderea combustibilului urmată de detenta gazelor de ardere şi evacuarea gazelor uzate. Ciclul motoarelor cu abur sau cu aer cald e deschis şi cuprinde trei faze, cari sînt admisiunea, detenta şi emisiunea agentului termic (abur, respectiv aer cald); ciclul se închide într-o căldare de abur sau într-un schimbător de căldură, care produce entalpia agentului termic. Motorul termic teoretic realizează un ciclu care diferă de ciclul ideal Carnot (v.), prin faptul că primirea de căldură de la o sursă caldă (de ex. gazele produse prin arderea unui combustibil) şi cedarea de căldură către o sursă rece (de ex.: atmosferă, condensator, etc.) nu se efectuează isotermic, deoarece transformări le de stare ale agentului motor sînt însoţite şi de schimbări de temperatură ale surselor termice (egalitatea dintre temperatura sursei calde şi cea a agentului motor s-ar putea obţine numai prin grade înalte de compresiune, cari nu sînt realizabile). De aceea, în ciclurile de referinţă ale motoarelor termice, schimburile de căldură dintre agentul motor şi cele două surse termice sînt transformări aproximativ isocore sau isobare; numai expansiunea şi compresiunea sînt transformări adiabatice, ca în ciclul Carnot. De cele mai multe ori, motoarele termice teoretice funcţionează după un ciclu de tipul Clausius-Rankine, Otto-Beau de Rochas, Diesel, mixt (Sabathe) sau Humphrey, eventual alte cicluri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Ciclurile motoarelor realizate în practică diferă de cele cari pot fi studiate prin calcul, deoarece agentul motor — după efectuarea lucrului mecanic util — nu revine la starea iniţială, ci e evacuat din cilindri şi înlocuit; afară de aceasta, intervin pierderile inevitabile, prin frecare, prin schimbul continuu de căldură între agentul motor şi pereţii cilindrului, prin laminare, etc., de cari nu se poate ţine seamă prin expresii matematice simple. 3. ~ cu ardere externa. Mş.: Motor termic în care se obţine energie stereocinetică echivalentă cu diferenţa de entalpie a unui agent motor (vapori, gaz sau amestec de gaze) produs într-un „rezervor cald“ (separat de motor), unde e generat sau încălzit la o presiune în general superioară presiunii atmosferice, acest agent evoluînd în motor pînă la starea corespunzătoare unui „rezervor rece". Ca „rezervor cald", separat de motor, se poate folosi: o căldare de vapori, o cameră de încălzire (v.), un schimbător de căldură (folosind ca fluid încălzitor gaze de ardere uzate, vapori saturaţi, ulei fierbinte, lichidul sau mediul de răcire al unui reactor nuclear, etc.). Ca „rezervor rece" se poate folosi: un condensator, o reţea de consum al agentului uzat, mediul ambiant, etc. Considerînd modul variat de producere a agentului motor, care nu implică neapărat arderea unui combustibil, termenul motor cu ardere externă e impropriu, acesta fiind un motor cu aport de căldură. Motoarele cu ardere externă pot fi motoare cu piston şi motoare cu rotor. în motorul cu piston, presiunea agentului motor se exercită pe faţa activă a pistonului pe care-l deplasează în cilindru, obţinîndu-se astfel transformarea directă a energiei elastice a agentului motor în energia mecanică a pistonului în mişcare de translaţie. în motorul cu rotor numit turbină, energia elastică a agentului motor se transformă întîi, în statorul motorului, în energia cinetică a unor vine de fluid cu viteză mare de curgere. Prin variaţia Motor cu ardere externă 264 Motor cu ardere externă impulsului acestor vine de fluid, la periferia rotorului şi — eventual — prin accelerarea relativă a curentului de fluid faţă de rotor, se obţine lucrul mecanic de învîrtire a rotorului. Motorul cu ardere externă prezintă, faţă de motorul cu ardere internă, următoarele avantaje: posibilitatea construirii unor unităţi de putere foarte mare; posibilitatea utilizării — fără periclitarea integrităţii şi a bunei funcţionări a motorului, — a unor combustibili solizi inferiori; randament mare la puteri mari; posibilitatea alegerii unui agent de lucru neagresiv sau puţin agresiv faţă de elementele motorului în contact cu acesta; singurul mijloc — în faza actuală de dezvoltare a tehnicii — de folosire în scopuri energetice a energiei nucleare. Dezavantajele acestui tip de motor sînt: greutate energetică (kg/kW sau kg/CP) relativ mare (ţinînd seamă de greutatea întregii instalaţii necesare desfăşurării ciclului motor); randament mai mic la puteri mici; dificultatea folosirii lui pentru propulsiunea pe vehicule terestre şi pe avioane. Sin. Motor externotermic. După natura agentului motor, motoarele cu ardere externă se împart în motoare cu vapori şi motoare cu aer cald. Motor cu vapori: Motor cu ardere externă acţionat de vaporii generaţi într-o căldare de vapori sau într-un schimbător de căldură folosind ca fluid încălzitor gaze de ardere uzate, vaporii saturaţi ai unor lichide cu temperatură înaltă de saturaţie (cum sînt mercurul, difenileteruI, etc.), ulei fierbinte, lichidul sau gazul de răcire al unui reactor nuclear, etc. Agenţii motori cel mai frecvent folosiţi pentru acţionarea motoarelor cu vapori sînt aburul, vaporii de mercur şi vaporii de difeniloxid, generaţi, de cele mai multe ori, la presiune constantă şi, în general, superioară presiunii atmosferice. Vaporii expandează în motor — în general adiabatic — pînă la presiunea dintr-un condensator, pînă la presiunea mediului ambiant sau pînă la o contrapresiune superioară presiunii atmosferice (în general, cînd agentul motor uzat e folosit ca agent de lucru într-un alt motor, pentru încălzire sau în scopuri tehnologice), Motorul cu vapori poate fi cu piston, utilizînd ca agent motor, în general, numai aburul, şi cu rotor (v. Turbină), utilizînd ca agent motor în principal aburul şi, uneori, vapori de mercur sau ai unui alt lichid cu proprietăţi corespunzătoare. Datorită caracteristici lor Iui de funcţionare, folosirea motorului cu abur cu piston s-a impus la instalaţiile mici şi medii, în general, sub 1000 CP (pentru acţionarea de generatoare electrice, pompe, compresoare, etc.), la unele nave, la instalaţii stabile cu sarcini variabile şi cu inversarea sensului de mers (laminoare, maşini de extracţie minieră) şi la locomotive cu abur. Datorită perfecţionării celorlalte tipuri de motoare (în principal a celor cu piston cu autoaprindere), cum şi a transmisiuni lor şi a acţionărilor electrice, motorul cu abur e înlocuit aproape în toate domeniile sale de folosire cu turbina cu abur sau cu gaze, cu motorul cu autoaprindere sau cu motorul electric. Turbina cu abur e motorui folosit, în principal, pentru puteri, presiuni, temperaturi şi turaţii înalte, în faza actuală de dezvoltare a tehnicii construindu-se turbine cu abur cu puteri pînă la 500 MW pe unitate, cu presiunea iniţială a aburului pînă la 300 ata şi temperatură de supraîncălzire pînă la 600°. Faţă de motorul cu piston prezintă următoarele avantaje: produce direct şi continuu cuplul motor, nu are vibraţii de joasă frecvenţă (neavînd mase în mişcarea rectilinie alternativă) şi nu reclamă volant, avînd un mers cu grad mare de uniformitate; consum specific de lubrifiant mic; dimensiuni, în general, mai mici — la puteri egale — decît ale motorului cu piston; funcţionează relativ economic şi la presiuni foarte joase (putîndu-se ajunge în condensator la un vid de 97,5%); condensatul nu conţine resturi de ulei, astfel încît poate fi folosit direct pentru alimentarea căldării. Domeniile de folosire a turbinei cu abur sînt instalaţiile de forţă stabile de mare putere, propulsarea navelor mari şi acţionarea unor rotomaşini de forţă generatoare (pompe, compresoare) de orice putere. Motor cu abur cu piston: Motor cu ardere externă în care aburul care constituie agentul motor e admis printr-un organ de distribuţie în cilindru, în care apasă pe una sau, alternativ, pe cîte una dintre cele două feţe ale pistonului (cu presiune mai mare decît pe faţa opusă), punîndu-l în mişcare rectilinie alternativă. Aburul intră în cilindrul motorului printr-un canal de admisiune, în general, cu un anumit grad de admisiune (corespunzător unei fracţiuni din cursa pistonului), expandează în cilindru împingînd pistonul şi efectuînd astfel un lucru mecanic egal cu produsul dintre cursa pistonului şi forţa care se exercită pe piston. Această forţă e egală cu produsul ariei secţiunii active a pistonului prin diferenţa dintre presiunile medii pe cele două feţe ale acestuia, în acelaşi timp, o parte a aburului, din compartimentul cilindrului opus celui în care se produce expandarea, care a expandat la cursa precedentă a pistonului, e evacuata din cilindru (prin canalul de emisiune), iar restul aburului neevacuat e comprimat adiabatic (teoretic) pînă la presiunea de admisiune a aburului proaspăt. Motorul cu abur, cu piston, spre deosebire de motorul cu ardere internă, funcţionează aproape totdeauna cu dublu efect, adică admisiunea aburului se face alternativ pe ambele feţe ale pistonului. Lucrul mecanic efectuat de motor în timpul unui ciclu e egal cu echivalentul mecanic al diferenţei dintre entalpiile aburului la admisiunea în cilindru şi la emisiune. Lucrul mecanic efectuat de piston se transmite —în general — ia un arbore sau la o osie, — prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă articulat la un cap de cruce solidar cu tija pistonului, sau articulat direct la piston (numai ia motoarele rapide cu simplu efect). Acest mecanism transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistonului în mişcare de rotaţie a arborelui. La unele motoare, lucrul mecanic efectuat de piston se transmite la o tijă prin intermediul unui lanţ cinematic cu desmodromie variabilă, care transformă mişcarea rectilinie alternativă a p.istonu-lui, în altă mişcare rectilinie alternativă. La motoarele din prima categorie, cursa pistonului e determinată de raza manivelei, numărul curselor duble în unitatea de timp fiind dat de turaţia arborefui motor; la motoarele din a doua categorie, cursa pistonului e determinată de mărimea forţei care acţionează asupra pistonului, caracteristica mişcării fiind dată de dublul numărului de curse (de ex. la motoa-rele-organ ale pompelor cu abur tip Worthington, ale ciocanelor cu abur, etc.). Ciclul de referinţă al motoarelor cu abur cu piston (de altfel, ca şi cel al turbinelor cu abur) e ciclul Clausius-Rankine (v.) care cuprinde, afară de expansiunea adiabatică a aburului în motor, următoarele faze: condensarea isobară a aburului în condensator (eventual emisiunea isobară în atmosferă), pomparea apei de la presiunea din condensator (respectiv dintr-un rezervor sub presiune atmosferică) la presiunea din generatorul de abur, încălzirea acesteia pînă la temperatura de saturaţie, vapo-rizarea apei în generator şi supraîncălzirea isobară a aburului. Spre deosebire de ciclul Carnot (v.), care reprezintă ciclul ideal de funcţionare al motorului termic ideal şi care se poate aplica numai motoarelor cu abur saturat, ciclul Clausius-Rankine se poate aplica şi motoarelor cu abur supraîncălzit, fiind limitat de isobare cari nu sînt şi isoterme. Randamentul ciclului teoretic creşte cu raportul dintre temperatura absolută a celor două rezervoare „cald" şi „rece"; prima e limitată de gradul de supraîncălzire admisibil al agentului motor la intrarea în motor, iar coborîrea temperaturii rezervorului rece e limitată de temperatura apei de răcire a condensatorului, ţinînd seamă şi de posibilitatea relativ restrînsă de utilizare a vidului la motorul cu abur cu piston. Motor cu ardere externă 265 Motor cu ardere externă Pentru calculul randamentului intern al motorului propriu-zis se foloseşte diagrama indicată a motorului, ridicată cu un indicator de presiune pentru motoare cu piston (la motoarele realizate) sau construită prin puncte, intercalîndu-se pierderile cu ajutorul unor date statistice experimentale (la proiectarea motoarelor noi). Ciclul de referinţă al evoluţiei fluidului în motor se reprezintă în diagrama mecanică şi cuprinde(v. fig.'/): admisiunea isobară a aburului în motor pe o fracţiune din cursa pistonului (echivalentă cu aportul de căldură într-un ciclu în care ar evolua continuu acelaşi agent motor); expansiunea adia-batică a aburului în cilindru, întreruptă la o presiune superioară presiunii de evacuare; emisiunea anticipată; evacuarea isobară a unei părţi din aburul care a expandat în cilindru pe o fracţiune din cursa de întoarcere a pistonului (echivalentă cu cedarea de căi -.dură-a agentului de lucru către rezervorul rece); compresiunea adiabatică a restului de abur neevacuat pînă la o presiune inferioară presiunii de admisiune a aburului proaspăt; admisiunea anticipată, isocoră. Ciclul indicat al motorului cu abur cu piston (v. fig. //) apare deformat faţă de ciclul de referinţă, din cauza pierderilor cari se produc prin expansiune incompletă, prin compresiune incompletă, prin laminare la admisiune şi la emisiune, prin condensarea parţială a aburului pe pereţii cilindrului, cum şi din cauza pierderilor datorite efectului spaţiului mort. Reducerea pierderilor prin temi nare şi uşurarea schimbării sensului de mers al pistonului se realizează prin introducerea, în ciclu, a avansului la admisiune şi a emisiunii anticipate. Afară de pierderile interne, înregistrate pe diagrama indicată, evoluţia fluidului în motor şi în instalaţie mai e însoţită de pierderi externe^ datorite: condensării de abur pe conducta de admi-Sl~n? ,('ntre căldare şi motor), admisiunii intermitente şi scăpărilor de agent motor prin neetanşeităţi. Folosirea de mantale de încălzire la motoarele cu abur saturat, fracţionarea expansiunii aburului în mai mulţi cilindri avînd canale diferite pentru admisiune, respectiv pentru emisiune, de fiecare parte a pistonului (motoare cu supape cu sertare-grătar, cu pjstoane-valvă, motoare cu echicurent) şi, în special, folosirea aburului supraîncălzit, reduc într-o anumită măsură pierderile. Părţile principale ale unui motor cu abur cu piston sînt: atiuI, blocul cilindrilor, mecanismul motor, volantul, dis- II, Ciclul indicat al motorului cu abur cu piston reprezentat în diagrama mecanică. cb) admisiunea aburului în cilindru; bc) expansiunea politropică; cd) emisiunea anticipată; de) emisiunea; ef) compresiunea prealabilă; fa) admisiunea anticipată. /. Ciclul de referinţă al evoluţiei agentului motor în motorul' cu abur cu piston, reprezentat în diagrama mecanică. ab) admisiunea isobară; bc) expansiunea adiabatică; cd) emisiunea anticipată; de) evacuarea isobară; ef) compresiunea prealabilă; fo) admisiunea anticipată, isocoră; Pot) presiunea atmosferică; Pe) presiunea de emisiune: V0) volumul spaţiului mort; Vx) volumul deplasat de pistonul motorului. tribuţia, regulatorul şi echipamentul auxiliar. — Batiul motorului, pe care se montează celelalte elemente componente ale motorului, e, în general, de fontă, în formă de cheson (la motoarele verticale), de tip grindă (v. fig. III) sau de tip III. Batiu tip grindă. I) flanşă de prindere a blocului cilindrilor; 2) glisiera capului de cruce; 3) locaşul lagărelor arborelui motor. furcă (la motoarele orizontale) (v. fig. /V) şi se ancorează de postamentul motorului sau direct în blocul de fundaţie. La locomotivele cu abur, batiul e înlocuit cu cadrul locomo--tivei. — Blocul cilindrilor e, în general, o piesă de formă 0 flanşă de prindere a blocului cilindrilor; 2) glisiera capului de cruce; 3) locaşul lagărelor arborelui motor. complicată, de cele mai multe ori de fontă perlitică sau de oţel turnat ori forjat, care cuprinde unu sau mai mulţi cilindri, camera sau camerele de distribuţie (camera sau camerele sertarelor, camerele supapelor), canalele de distribuţie, canalele de egalizare (la locomotivele cu abur) şi, eventual, camera inelară de încălzire pentru formarea mantalei de abur (la motoarele cu abur saturat sau, uneori, la cilindrii de joasă presiune ai motoarelor cu abur supraîncălzit şi cu expansiune fracţionată). Unii cilindri sînt echipaţi cu cămaşă de fontă cenuşie. Forma blocului cilindrilor depinde în principal de poziţia axei motorului (orizontală, verticală sau înclinată), de mărimile de stare ale aburului la admisiune (abur saturat sau supraîncălzit, de joasă sau de înaltă presiune), de tipul distribuţiei, de destinaţie (motor stabil, de navă, de locomotivă). Fiecare cilindru are, în general, două capace. Capacul din spate, respectiv de sus, poate fi închis fiind fasonat, către interior, după forma pistonului (astfel încît, la capătul Motor cu ardere externă 266 Motor cu ardere externă cursei, proeminenţele acestuia să intre în cavităţile corespunzătoare ale capacului, obţinîndu-se reducerea spaţiului mort al cilindrului), sau poate avea o gaură centrală pentru trecerea contratijei pistonului (numai la unele motoare orizontale), fiind echipat cu o cutie de etanşare şi cu una de ghidare a contratijei. Capacul din faţă (dinspre mecanismul motor), respectiv de jos, e asemănător cu cel din faţă, fiind însă totdeauna găurit, pentru trecerea tijei pistonului; unele blocuri-ciIindri simple sînt turnate monobloc cu capacul din faţă, respectiv de jos. Blocul cilindrilor al motoarelor cu biela articulată direct la piston nu are capacul dinspre arborele motor. Blocul cilindrilor se montează pe batiu, iar la locomotivele cu abur, pe cadrul locomotivei. în general, sistemul de fixare trebuie să permită dilataţia blocului cilindrilor fără deranjarea centrării acestuia faţă de batiu, în timpul serviciului motorului. La unele motoare orizontale, blocul cilindrilor se sprijină şi pe postament, prin suporturi speciale, pendulare (v. fig. V), cu resorturi (v. fig. XII) sau hidraulice (v. fig. XIV). — Mecanismul motor cuprinde, în general: pistonul, tija pistonului (calată la un capăt în corpul pistonului şi fixată cu celălalt capăt în capul de cruce), contra-tija pistonului (numai la unele motoare orizontale), capul de cruce (ghidat pe glisiere solidare cu batiul sau, uneori, cu blocul cilindrilor), biela (articulată la un capăt de capul de cruce, iar la celălalt capăt, prin capul de bielă, la butonul manivelei sau la cotul arborelui motor), manivela (la motoare cu arbore drept), arborele motor (drept sau cu coturi) rezemat pe paliere fixe sau în butucul roţilor de osie (la locomotive). Pistonul se construieşte din fontă cenuşie, oţel turnat, sau din piesedeoţeisudate(v. fig. W). — Volantul asigură uniformitatea cuplului motor pe durata unui ciclu, şi serveşte, uneori, ca roată de transmisiune a cuplului motor. Etanşarea inter-stiţiului dintre piston şi cilindru se face, în general, cu seg-menţi de fontă sau, uneori, de bronz. Uneori se folosesc, la rodarea motorului, segmenţi de bronz, cari se înlocuiesc apoi cu segmenţi de fontă. Motorul de locomotivă nu are volant, locomotiva avînd ea însăşi o masă foarte mare. — Distribuţia cuprinde distribuţia interioară (formată de organele de obturare a canalelor de admisiune şi de evacuare a aburului în cilindru, situate în imediata vecinătate a cilindrului) şi distribuţia exterioară (formată de mecanismul de transmitere a mişcării de la arborele motor la organele de distribuţie interioară) (v. Distribuţia motorului cu abur). — Regulatorul tahometric modifică — acţionînd, în general, asupra V. Suport pendular pentru sprijinirea cilindrilor orizontali. 7) ramă de fundaţie; 2) suport pendular; 3) blocul cilindrilor. VI. Piston de motor cu abur, construit din elemente sudate. distribuţiei exterioare — admisiunea de abur în motor, în funcţiune de variaţiile cuplului rezistent de la acuplajul arborelui motor (v. Reglarea motorului cu abur, şi Distribuţia motorului cu abur). Motoarele locomotivelor cu abur şi motoarele stabile cari necesită varierea turaţiei, în serviciu (de ex, motoarele pompelor cu abur), nu au regulator tahometric. — Echipamentul auxiliar cuprinde: demarorul (pentru motoarele cu expansiune fracţionată), supraîncălzitorul intermediar (Ia motoarele de înaltă presiune cu expansiune fracţionată), condensatorul şi pompele de vid (la motoarele cu condensaţie), instalaţia de ungere. Lubrifierea palierelor şi a articulaţiilor mecanismului motor se face — la motoarele noi — cu ulei sub presiune, circulat de o pompă cu roţi dinţate (acţionată de la arborele motor sau de la arborele de distribuţie). Lubrifierea cilindrului şi a presgarniturilor acestuia se face cu ulei alimentat de o pompă cu pistoane mici, fiecare piston alimentînd cîte un loc de ungere. Consumul de ulei pentru paliere şi articulaţii e de 2—5 1/100 CP la o presiune de ungere de 0,5---2 kgf/cm2 (suprapresiune); consumul de ulei pentru ungerea părţilor motorului în contact cu aburul e de 0,5* * * 1 g/100CP. Mărimile caracteristice ale motorului cu abur sînt următoarele: puterea indicată (calculată pe baza diagramei indi- . cate a motorului), puterea efectivă (calculată la acuplajul arborelui motor), randamentul mecanic (raportul dintre puterea efectivă şi puterea indicată), mărimile iniţiale de stare ale aburului la admisiunea în motor (presiunea şi temperatura de supraîncălzire), presiunea medie de admisiune a aburului în cilindru, presiunea medie de emisiune a aburului din cilindru, presiunea medie indicată (valoarea medie a diferenţelor de presiune dintre cele două feţe ale pistonului în timpul unei rotaţii complete a arborelui motor), presiunea medie indicată redusă (la motoarele cu expansiune fracţionată), diametrul pistonului (diametrul interior ai cilindrului), suprafaţa utilă a pistonului, adicăsuprafaţa pistonului supusă acţiunii aburului (pentru fiecare cilindru, în cazul motoarelor cu expansiune fracţionată), cursa pistonului, gradul de admisiune (pentru fiecare cilindru, la motoarele cu expansiune fracţionată), gradul de admisiune redus (la cilindrul de joasă presiune, la motoarele cu expansiune fracţionată), cilindreea totală, gradul de plenitudine (la motoarele pol ici lindrice şi cu expansiune fracţionată), turaţia, viteza medie a pistonului, numărul de cilindri şi etajele de expansiune, raportul dintre volumele cilindrilor (la motoarele cu expansiune fracţionată), spaţiul vătămător, raportul dintre cursă şi diametrul pistonului, raportul dintre raza manivelei şi lungimea bielei, consumul de abur, consumul specific de abur, raportul dintre presiunea indicată şi presiunea din căldare. Randamentul efectiv al motorului cu abur (considerat în ansamblul instalaţiei) are expresia: (1) 632,3 v ' în care Bh (kg/CPef*h) e consumul specific de abur al motorului, (kcal/kg) e entalpia aburului de admisiune şi i'al (kcal/kg) e entalpia apei de alimentare a căldării. Randamentul efectiv e produsul r\ej=i\m dintre randamentul mecanic, randamentul termodinamic (reprezentînd raportul dintre lucrul mecanic al motorului corespunzător ciclului indicat al motorului şi lucrul mecanic L0 kgm/kg abur corespunzător ciclului A JL de referinţă) şi randamentul termic (A—1/427 lad~~l al fiind echivalentul în căldură al unităţii de lucru mecanic). Motor cu ardere externă 267 Motor cu ardere externă Randamentul global sau randamentul industrial ai întregii instalaţii a motorului cu abur are expresia: 632,3 (2) "^global ţj • ■ : h u în care Bh (kg/CPef*h) e consumul specific de combustibil al motorului şi Hu (kcal/kg) e puterea calorifică inferioară a’combustibilului ars în focarul căldării. Randamentul global e produsul dintre randamentul căldării (y)^), randamentul conductelor de legătură (riconJ) şi randamentul efectiv al motorului, adică V)g|oba|^k'^cond'^ef^ are Valori cuPrinse între 1 şi 0,18. La instalaţiile industriale cuprinzînd motoare cu abur cu contrapresiune sau cu prelevare de abur, randamentul global se calculează ţinînd seamă şi de gradui de utilizare a aburului prelevat sau evacuat din motor pentru încălzire sau pentru scopuri tehnologice, randamentul acestei instalaţii fiind mult mai mare decît cel al instalaţiilor pur energetice cu condensaţie sau cu emisiune în atmosferă. Consumul specific indicat de abur al motorului cu piston variază între 2,5 şi 2,8 kg/h -CPj, la motoare de înaltă presiune şi cu condensaţie, şi între 6,5 şi 7 kg/h*CPj, la motoare monocilindrice cu emisiune în atmosferă. Motorul cu abur cu piston prezintă următoarele avantaje: e constructiv robust şi relativ simplu; funcţionează în condiţii aproape identice, între limite largi de variaţie a cuplului motor şi a vitezei (datorită posibilităţii de variere a gradului de admisiune) ; demarează în sarcină şi se poate supraîncărca uşor (spre deosebire de turbina cu abur şi de motorul cu autoaprindere); i se poate inversa uşor sensul de mers (lucrînd în ambele sensuri cu acelaşi randament); poate funcţiona în condiţii (sub 1000 CP), instalaţii cari lucrează cu un cuplu motor cu variaţii mari (laminoare), instalaţii semistabile cari necesită motoare robuste şi cari dispun de combustibil deşeu, ieftin, pentru căldarea de abur (exploatări forestiere, locomobile, instalaţii de foraj), nave mici şi mijlocii şi, în special, ca motor de propulsare la locomotivă, motorul cu abur adaptîndu-se foarte bine condiţiilor de tracţiune feroviară. — Dezavantajele motorului cu abur cu piston sînt următoarele: greutatea energetică (kg/CP) mare, randament (indicat şi global) foarte mic, ancombrament mare pentru o putere dată (faţă de celelalte motoare), durata mare a demarării (cînd căldarea nu e sub presiune), vibraţiile de joasă frecvenţă, puterea de unitate limitată şi imposibilitatea organică de îmbunătăţire în continuare a randamentului (din cauza imposibilităţii de a ridica temperatura aburului la admisiune şi a imposibilităţii de a folosi complet vidul corespunzător temperaturii apei de răcire a condensatorului). Aceste dezavantaje fac ca motorul cu abur — cu toate perfecţionările cari i s-au adus — să fie, în faza actuală de dezvoltare a tehnicii, un motor învechit, care e înlocuit treptat, fie cu turbine cu abur sau cu gaze (în instalaţiile stabile şi pe unele nave), fie cu motoare electrice (în instalaţiile stabile cari lucrează cu un cuplu motor cu variaţii mari şi, uneori, pe locomotive) sau cu motoare cu piston cu combustie internă (anumite motoare cu autoaprindere, în aproape toate domeniile de folosire a motorului cu abur, incluziv pe locomotive). Sin. (impropriu) Maşină cu abur. Criteriile de clasificare a motoarelor cu abur sînt următoarele: poziţia axei cilindrului, mărimea gradului de admisiune, turaţia arborelui motor, modul de realizare a expansiunii aburului, numărul de cilindri, mărimile iniţiale de stare ale aburului, mărimea contrapresiunii finale, felul distribuţiei interioare, destinaţia. VII. Motor cu abur, orizontal, monocilindric, Diametrul pistonului 330 mm; cursa 350 mm; turaţia 300 r 0 batiu; 2) bloc-cilindru; 3) supape de distribuţie; 4) capacul din faţă; 10) arbore motor; 11) bune cu abur de înaltă presiune şi la sarcini mici (spre deosebire de turbine, cari lucrează neeconomic la sarcini mici şi presiuni înalte). Aceste proprietăţi în serviciu ale motorului cu abur, cu piston, determină domeniile de folosire a lui, cari sînt: instalaţii stabile industriale mici şi mijlocii cu expansiune unică şi cu distribuţie cu supape, ot/min; p0—16 kgf/cm2; /fy=325°; contrapresiunea 2 kgf/cm2, 5) capacul din spate; 6) piston; 7) tija pistonului; 8) cap de cruce; 9) bielă; contratijă; 12) etanşor. După poziţia axei motorului cu abur cu piston, se deosebesc: Motor cu a.b u r, orizontal: Motor cu abur la care axa cilindrului, respectiv a cilindrilor, e orizontală. Se montează pe un batiu în formă de furcă, tip baionetă, de Motor cu ardere externă 268 Motor cu ardere externă cadrul locomotivei (motoarele de locomotivă), etc. Poate fi mono- sau muIticiIindric, cu expansiune unică sau fracţionată, cu distribuţie cu sertar sau cu supape (v. fig. VII), etc. Motoarele cu distribuţie cu sertar se construiesc pentru puteri de la 10 CP pînă la cîteva sute de cai-putere. Ele sînt motoare robuste, prezintă siguranţă în exploatare, au durabilitate mare, sînt uşor de supravegheat în serviciu. Motoarele cu distribuţie cu supape, de construcţie relativ recentă, sînt motoare rapide cu puteri de 200---1000 CP, echipate cu distribuţie tip Lenz. Avantajele pe cari le prezintă motorul cu abur, orizontal, sînt: stabilitatea, accesibilitatea pentru supraveghere şi deservire, distribuţia exterioară în general mai simpă decît ia motorul vertical. Dezavantajele consistă în: suprafaţa ocupată mare şi uzură mare a suprafeţelor de alunecare a mecanismului motor (cilindru, glisiere) prin acţiunea greutăţii proprii a pieselor alunecătoare. Motor cu abur, vertical: Motor cu abur la care axa cilindrilor e verticală. Se montează pe un batiu în formă nului de motor cu ardere internă). Poate fi mono-,sau multi-cilindric, cu expansiune simplă sau fracţionată (v. fig, VIII), cu distribuţie cu sertar sau cu supape, etc. Avantajele pe cari le prezintă acest motor sînt: suprafaţa ocupată mică şi uzura mică a suprafeţelor de glisare a pieselor mecanismului motor. Dezavantajele consistă în: stabilitatea mai mică, accesibilitatea pentru supraveghere şi deservire mai redusă decît la motorul orizontal. Se foloseşte pe nave şi în instalaţii stabile, cu spaţiu mic de amplasare pentru motor. Motor cu abur, înclinat: Motor cu abur la care axa cilindrului e înclinată puţin faţă de orizontală. E o construcţie de mult perimată, folosită rareori pe unele nave. Motor cu abur, în stea: Motor mu Itici lindric rapid, cu expansiune unică şi cu simplu efect, avînd cilindrii dispuşi în stea, cu axele într-un singur plan vertical (v. fig. IX). Motorul e echipat cu distribuţie cu supape pentru admisiune, emisiunea făcîndu-se prin fante practicate în peretele cilindrului şi a căror deschidere şi închidere sînt comandate de piston. Camera de admisiune şi cea de emisiune, de formă VIII. Motor cu abur, vertical, stabil, compound-geamăn, de înalta presiune, pentru acţionarea unui generator electric. Diametrul pistonului de înaltă presiune 180 mm; diametrul pistonului de joasă presiune 2.90 mm; cursa 240 mm; turaţia 500 rot/min; 46 kgf/cm8; i) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3) sertar cilindric de distribuţie; 4) distribuţie exterioară; 5) regulator axial; 6) arbore motor, cotit; 7) volant; 8) cilindru de înaltă presiune; 9) cilindru de joasă presiune. de cheson sau de carter (construcţii capsulate, echipate cu instalaţie de ungere sub presiune). Unele motoare verticale rapide cu simplu efect au biela articulată direct Ia piston (a cărui construcţie se aseamănă, principial, cu cea a pisto- inelară, sînt comune pentru toţi cilindrii. Bielele sînt articulate direct la arborele motor, cotit, care e susţinut în paliere cu rulmenţi. Avantajele pe cari le prezintă acest motor sînt; construcţie relativ simplă şi compactă (diametrul maxim al Motor cu ardere externă $60 Motor cu ardere externi motorului din fig. /X e de circa 1000 mm), greutate energetică mică. E-folosit — în principal — la unele locomotive şi pe nave. la unele motoare de mică putere acţionate cu abur de joasă presiune (1 **-2 kgf/cm2) şi cari lucrează cu încărcări mari. IX. Motor cu abur, în stea. Puterea 500 CP; turaţia 2500 rot/min; consum specific de abur 3,2 kg CP/h; randament mecanic 92^ După modul de lucru al aburului în cilindru, se deosebesc: Motor cu o b u r, cu p I i n a admisiune: Motor cu abur în care durata admisiunii aburului în cilindru corespunde întregii curse a pistonului. Sistemul nu e folosit decît Motor cu abur, cu expansiune: Motor cu abur în care admisiunea aburului în cilindru se produce pe. o fracţiune a cursei pistonului, fiind urmată de expansiunea aburului adnis, pînă la presiunea de evacuare. E tipul de motor cel nai des folosit. Consumul specific de abur e Diametru! X. Motor cu abur cu expansiunea dublă, tip tandem, cu distribuţie cu supape, pistonului de înaltă presiune 525 mm; diametrul pistonului de joasă presiune 930 mm; cursa 720 mm; turaţia 150 rot/min; />„= 24 kgf/cm2; tsi~350°; contrapresiunea 0,2 kgf/cm2; puterea 1300 CP; prelevare 8000 kgf/h fa 3 kgf/cm8. î) cilindru de înaltă presiune; 2) cilindru de joasă presiune; 3) piesă intermediară; 4) conductă de legătură între cilindri. «lucor cu ardere externa 270 Motor cu ardere externă influenţat de gradul de expansiune, respectiv de admisiune, randamentul motorului crescînd la folosirea gradelor mici de admisiune (posibilă la utilizarea aburului de înaltă presiune). Se deosebesc: motorul cu expansiune unică, în care expansiunea completă a aburului se efectuează în acelaşi cilindru, motorul avînd unu sau mai mulţi (2, 3 sau 4) cilindri gemeni (cari antrenează acelaşi arbore motor), numit şi motor cu abur, geamăn, şi motorul cu expansiune f racţionată, în care expansiunea aburului se efectuează succesiv în doi sau în mai mulţi cilindri (cel mult patru), cari antrenează unu sau doi arbori motori. Motoarele cu expansiune fracţionată şi cu dispoziţia cilindrilor cu axele paralele se numesc motoare compound, iar motoarele cu dispoziţia cilindrilor în linie se numesc motoare tandem (v. fig. X); la unele motoare cu expansiune fracţionată, cu trei sau cu patru cilindri, se foloseşte dispoziţia combinată a cilindrilor în compound-tandem. Gradul maxim de admisiune, ia diferitele tipuri de motoare cu expansiune, are următoarele valori (exprimate în procente din cursa pistonului): la motorul cu simplă expansiune, circa 40%; la cilindrii de înaltă presiune ai motoarelor compound cu expansiune fracţionată, circa 60%. Gradul minim de admisiune e de 0“*3%, după rezistenţele de învins la mersul în gol. La motoarele cu expansiune fracţionată, ciclul complet se efectuează în comun, în toţi cilindrii; fracţionarea expansiunii şi suprafeţele pistoanelor se determină, în general, astfel, încît lucrul mecanic efectuat de abur la un ciclu, în fiecare cilindru, la curse de piston egale, să fie egal. Cilindrii se numesc de înaltă presiune, de medie presiune şi de joasă presiune, volumele cilindrilor fiind într-un raport determinat. Puterea totală şi consumul de abur se stabilesc cu ajutorul diagramei Rankine; cînd se cunoaşte în prealabil gradul de plenitudine, puterea indicată totală se stabileşte prin rankinizare (v.), fără a se ridica în prealabil diagramele indicate. La motoarele compound cu doi cilindri, manivelele sînt decalate între ele cu 90°, iar la cele cu trei cilindri, cu 120°; la motoarele cu patru cilindri, manivelele cilindrilor de înaltă presiune, respectiv de joasă presiune, sînt decalate între ele cu 90°, decalarea dintre manivelele cilindrilor de înaltă presiune şi dintre cele de joasă presiune fiind de 180°. Aburul de emisiune din cilindrul de înaltă presiune trece în cilindrul de joasă presiune prin intermediul unui rezervor auxiliar (deoarece punctele moarte ale pistonului nu coincid în timp, emisiunea din cilindrul de înaltă presiune precede admisiunea în cilindrul de joasă presiune şi e necesar ca aburul de emisiune să fie acumulat într-un rezervor-tampon pînă la deschiderea canalului de admisiune). Pentru a face posibilă demararea din orice poziţie a pistoanelor, motoarele compound sînt echipate cu un demaror (în special la locomotive şi la motoarele navale). Motoarele în tandem au un singur mecanism motor, decalarea dintre manivele fiind nulă. La aceste motoare, repartiţia egală a lucrului mecanic pe cilindri şi egalizarea forţelor generate de pistoane prezintă mult mai mică importanţă decît la motoarele compound. La unele motoare cu expansiune fracţionată se foloseşte prelevarea de abur între cilindri pentru folosirea acestuia fie ca abur tehnologic, fie ca abur energetic pentru servicii auxiliare. Prelevarea se face din rezervorul-tampon dintre cilindri. Datorită acestei prelevări, lucrul mecanic efectuat în cilindrul de înaltă presiune e mai mare decît cel efectuat de cilindrul de joasă presiune (dacă aceştia au fost dimensionaţi în vederea repartizării uniforme a lucrului mecanic pe cei doi cilindri, pentru care motiv motoarele cu prelevare sînt de tipul tandem). Fracţionarea expansiunii a fost folosită, în primul rînd, la .motoarele vechi cu abur saturat sau puţin supraîncălzit, pentru mărirea randamentului acestora prin micşorarea pierderilor de abur (în special a celor prin condensaţie); la motoarele cu abur supraîncălzit, fracţionarea expansiunii prezintă următoarele avantaje: repartizarea uniformă a puterii indicate pe mai mulţi cilindri (obţinîndu-se micşorarea solicitării mecanismului motor faţă de motorul monocilindric de aceeaşi putere); gradul mare de admisiune ridică temperatura medie a peretelui cilindrului de înaltă presiune, micşorîndu-se astfel pierderile datorite răcirii aburului, la reducerea cărora contribuie şi dimensiunile mai mici ale acestui cilindru (faţă de motorul cu expansiune unică); pierderile din cilindrul de înaltă presiune sînt parţial recuperate în cilindrii de joasă presiune. Perfecţionarea ulterioară a motorului cu abur (prin introducerea aburului supraîncălzit la temperatură înaltă, distribuţia în echicurent, etc.) a micşorat mult importanţa motoarelor cu expansiune fracţionată. Motor cu abur, compound: Sin. Motor cu expansiune fracţionată (v.). Motor cu abur, geamăn: Sin. Motor cu expansiune unică (v.), Motor cu prelevare de abur. V. sub Motor cu abur, cu expansiune. După turaţie, se deosebesc: Motor cu abur, lent: Motor cu abur, cu turaţia cuprinsă între 5 şi 150 rot/min. Acest tip de motor e foarte vechi, mărirea turaţiei fiind una dintre primele îmbunătăţiri aduse motorului cu abur (împreună cu introducerea aburului supraîncălzit). Motor cu abur, rapid: Motor cu abur, cu turaţia cuprinsă în general între 150 şi 450 rot/min şi, uneori, pînă la 2500 rot/min. La motoarele de construcţie obişnuită de mare putere (de ex. motoarele de locomotivă), turaţia uzuală nu depăşeşte 300 rot/min (viteza medie a pistonului fiind limitată la circa 7 m/s). Motoarele cu turaţie mai înaltă (750-**2500 rot/min) se construiesc, în general, pentru puteri de XI. Motor cu abur, rapid, vertical, cu expansiune unica, cu doi cilindri gemeni, echipat cu distribuţie cu sertar cilindric. Diametrul pistonului 290 mm ; cursa 140 mm ; turaţia 750 rot/min; puterea 250 CP; ^ = 400°; orice presiune de admisiune şi orice contrapresiune. 1) batiu comun; 2) blocul cilindrilor; 3) sertar de distribuţie; 4) distribuţie exterioara; 5) arbore motor; 6) volant. 25/32 CP/cilindru la 1500 rot/min şi la o cursă de circa 70 mm, pînă la 100/125 CP/cilindru la 750 rot/min şi la o cursă de circa 140 mm. Prin aşezarea cilindrilor în serie (v. fig. X/) se pot obţine motoare cu puterea maximă de 1000/1250 CP. Distribuţia motoarelor rapide e cu sertar cilindric, cu supape Motor cu ardere externa 271 Motor cu ardere externă sau cu pistoane-valvă, motoarele cu distribuţie cu supape avînd uneori — la turaţii înalte — canalele de admisiune a aburului profilate (ca un ajutaj divergent), pentru a se reduce pierderile prin laminare la admisiune. După numărul cilindrilor, se deosebesc: Motor cu abur, monocilindric: Motor cu abur cu expansiune unică, în care evoluţia aburului se efectuează într-un singur cilindru. Se foloseşte pentru puteri mici, prezentînd dezavantajul dificultăţii de echilibrare a mecanismului motor. Motor cu abur, m u 11 i c i I i n d r i c: Motor cu abur cu expansiune unică sau fracţionată, în care evoluţia aburului se efectuează în mai mulţi cilindri (maximum patru). La motoarele cu simplă expansiune, de cele mai multe ori motoare cu doi cilindri (numite şi motoare cu cilindri gemeni), uneori cu trei sau cu patru cilindri, aburul efectuează cîte un ciclu independent în fiecare cilindru, mecanismul motor cuprinde un singur arbore motor cu manivelele decalate la siune e mai mic. La motoarele cu expansiune fracţionată, pierderile prin condensaţie sînt puţin mai mici; în schimb, acestea nu pot fi folosite decît la turaţii joase, din cauza laminării aburului în conductele de legătură şi a căderii de presiune în rezervorul-tampon. Acest tip de motor a fost folosit atît timp cît tehnica de construcţie a căldărilor de abur nu permitea încă generarea aburului supraîncălzit. Motor cu abur supraîncălzit: Motor acţionat cu abur supraîncălzit, în general cu expansiune simplă şi, uneori, cu expansiune fracţionată, cu sau fără supraîncălzire intermediară. Aburul supraîncălzit are, la aceeaşi presiune, un volum specific mai mare decît aburul saturat şi un coeficient de transmisiune a căldurii egal cu 1 /30— 1 /40 din cel al aburului saturat. Consumul specific de abur la motorul cu abur supraîncălzit e mai mic decît la motorul cu abur saturat. Aceasta se datoreşte căderii de entalpie disponibile (raportată la întreaga cantitate de căldură utilizată în căldare pentru producerea aburului), mai mare la aburul supraîncălzit decît XII. Secţiune axială prin unul dintre cilindrii unui motor cu abur cu cinci cilindri gemeni, pentru acţionarea unui laminor. Diametrul pistonului 630 mm; cursa 950 mm; p0— 39 kgf/cm2; contrapresiunea 1***2 kgf/cm2; turaţia 272 rot/min; puterea 3800 CP. 7) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3) suport pendular cu resort volut; 4) supapă de admisiune acţionată cu ulei sub presiune; 5) fereastră pentru evacuare în echicurent. 90 , 120°, respectiv la 180°. Motorul multicilindric cu expansiune unică e folosit la puteri mari şi pentru demarări frecvenţe, decalarea relativă a mecanismelor motoare permiţînd pornirea uşoară, sub sarcină, a motorului (de ex.: locomotive, motoare navale, motoare pentru extracţie minieră, motoare pentru acţionarea laminoarelor, etc.) (v. fig. XII). După temperatura aburului, se deosebesc: M ot o r cu abur saturat: Motor acţionat cu abur aturat cu expansiune simplă — la motoare de putere mică . cu presiune de admisiune joasă — sau cu expansiune frac-, nata— |a motoare de putere mare şi cu presiune de admi-une rejativ înaltă. Dezavantajele pe cari le prezintă acest .? r pierderi mari de căldură prin condensaţie, cu 1 Htei mari cu cît diferenţa dintre temperaturile de admi-ne Şi de emisiune e mai mare şi cu cît gradul de admi- la aburul saturat, şi reducerii pierderilor de entalpie prin condensare (deoarece aburul supraîncălzit poate ceda pereţilor o anumită cantitate de căldură, fără a se condensa), întrebuinţarea aburului supraîncălzit impune folosirea, pentru piesele în contact cu aburul supraîncălzit şi pentru etanşări, a unor materiale termorezistente şi a unui lubrifiant special. Gradul de supraîncălzire diferă după scopul în care e folosit motorul cu abur şi se alege, în general, astfel, încît gradul de umiditate al aburului la sfîrşitul expansiunii să nu fie prea mare; temperatura de supraîncălzire uzuală e cuprinsă între 350 şi 500°. Supraîncălzirea intermediară se foloseşte rareori, la unele motoare navale şi la unele motoare de locomotivă cu expansiune fracţionată, şi consistă în reîncălzirea, peste temperatura de saturaţie (o dată sau de două ori),-în rezervorul- Motor eu ardere ekterna Motor cu ardere externi tampon (cu abur viu, circulat prin mantaua dublă a recipientului), a aburului de emisiune din cilindrii de înaltă, respectiv de medie presiune. După spaţiul de evacuare a aburului de emisiune, se deosebesc: Motor cu abur, cu emisiune libera: Motor cu abur la care aburul de emisiune e condus direct în atmosferă. Presiunea de fine de expansiune în cilindru e de 1,1 —1,3 ata, necesară pentru obţinerea căderii de presiune corespunzătoare pierderilor din conductele de emisiune. E folosit, din cauza randamentului mic, numai la instalaţii de mică putere (de ex.: motoare de acţionare a pompelor cu abur, a ciocanelor de forjă, motor de locomobilă, etc.) şi cînd nu se pot realiza, din cauza modului specific de funcţionare, soluţii mai avantajoase (de ex. la majoritatea locomotivelor cu abur). Uneori, la motorul cu abur de locomotivă, aburul de emisiune e folosit pentru preîncălzirea apei de alimentare a căldării. Motor cu abur, cu condensaţie: Motor cu abur la care aburul de emisiune e condus într-un condensator răcit cu apă, în care se condensează la o presiune corespunzătoare unei temperaturi de saturaţie puţin superioare temperaturii medii a apei de răcire. Vidul în condensator se obţine iniţial cu ajutorul unui ejector de aer (cu abur) şi, în continuare — după demararea motorului—, prin- condensarea continuă a aburului evacuat din motor. Presiunea din condensatorul motoarelor cu abur cu piston e cuprinsă între 0,1 şi 0,2 ata (spre deosebire de presiunea în condensatoarele turbinelor cu abur, în cari vidul poate atinge.0,025 ata). Avantajul acestui tip de motoare consistă în mărirea diferenţei de entalpie disponibilă a motorului pentru aceleaşi mărimi iniţiale de stare ale aburului motor şi în posibilitatea recuperării condensatului pentru alimentarea căldării de abur. E folosit ca motor stabil de mare putere ţ\ cu spaţiu disponibil de amplasare pentru condensator, şl pe nave. Motor cu abur, cu c o n t r a p r e s i u n e: Motor cu abur, la care aburul de emisiune e condus într-o instalaţie XIII. Motor cu abur, cu contrapresiune, orizontal, monocilindric. Cursa 250/500 mm; turaţia 450/250 mm; puterea 100/650 CP; pQmax— = 26 kgf/cm2; contrapreâiunea maxima 5 kgf/cm2. 1) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3) supapa de distribuţie cu canal profilat pentru trecerea aburului. de încălzire sau într-o instalaţie tehnologică în care e folosit ca agent de încălzire. Expandarea aburului în cilindru se produce pînă la o presiune superioară presiunii atmosferice şi a cărei valoare depinde de caracteristicile cerute aburului tehnologic sau de încălzire, fiind cuprinsă în general între \,2 şi 6 ata (v.;fig. XIII). Deşi randamentul intern al motoarelor cu contrapresiune e mai mic decît cel al motoarelor cu condensaţie, randamentul global al instalaţiei — considerate în ansamblu — are valoare mare (deoarece în instalaţia tehnologică sau de încălzire se foloseşte şi căldura latentă de vaporizare a aburului care se pierde în instalaţiile cu condensaţie). După presiunea de admisiune a aburului motor, se deosebesc: Motor cu abur de joasă presiune: Motor cu abur la care presiunea aburului la admisiune e pînă la limita convenţională de 6 ata. Din cauza funcţionării neeconomice a motorului, acesta se foloseşte numai ca motor-organ (la pompe cu abur, la ciocane cu abur, etc.) şi la unele motoare foarte vechi. Motor cu abur de medie presiune: Motor cu abur la care presiunea aburului la admisiune e cuprinsă între limitele convenţionale de 6 şi 30 ata. Poate fi cu abur saturat cu expansiune fracţionată sau cu abur supraîncălzit. Cele mai multe motoare cu abur sînt de medie presiune. Motor cu abur de înaltă presiune (v. fig. XIV). Motor cu abur la care presiunea aburului la admisiune XIV. Motor cu abur de înalta presiune, orizontal, cu contrapresiune. Diametrul cilindrului 250 mm; cursa 600 mm; P0=100 kgf/cm2 ^=400°; contrapresiunea 9 kgf/cm2; turaţia 250 rot/min; puterea 1200 CP. 1) batiu; 2) tirant; 3) blocul cilindrilor în consola; 4) suport pendular hidraulic; 5) cămaşă; 6) piston; 7) tija; 8) contratija; 9) lagâr cu răcire cu apă; 10) supapă de admisiune; 11) supapă de evacuare; 12) conductă de admisiune ; 13) conductă de evacuare. în -cilindru e peste 30 ata. Funcţionează numai cu abur supraîncălzit şi poate fi cu expansiune simplă sau cu expansiune fracţionată (în 3***4 etaje) şi cu supraîncălzire intermediară (rareori, la unele motoare navale). Se foloseşte ca motor pentru instalaţii stabile industriale, cu prelevare de abur sau cu contrapresiune, ca motor naval cuplat cu o turbină cu abur de emisiune (v.), sau ca motor cu doi arbori motori, cu turaţii diferite (legaţi printr-un angrenaj cu roţi dinţate), uneori ca motor de locomotivă. Distribuţia e cu supape sau cu pistoane-valvă. După destinaţie, se deosebesc: Motor cu abur pentru instalaţii'stabile: Motor cu abur folosit în instalaţii stabile. Tipurile de motoare cu abur stabile sînt: motoare monocilindrice cu expansiune simplă şi cu abur saturat (tip vechi); motoare cu expansiune fracţionată şi cu condensaţie; motoare de înaltă presiune cu abur supraîncălzit, cu contrapresiune sau cu prelevare de abur, de joasă şi de înaltă turaţie, Motor eu ardere externa m Motor eu ardere externă Domeniile de utilizare rentabilă a motorului cu abur stabil.sînt: unităţi mici şi mijlocii izolate, cari au la dispoziţie combustibiI ieftin pentru căldare (instalaţii de pompare, exploatări forestiere, instalaţii de foraj). — Se folosesc, uneori, pentru antrenarea maşinilor de prelucrare cari lucrează cu cuplu variabil, cu turaţie variabilă sau cu inversarea sensului de mers (laminoare, maşini de extracţie minieră, etc.), la cari se realizează şi o economie de combustibil, deoarece consumul specific de abur e puţin influenţat de variaţia turaţiei şi de inversarea sensului de mers.— Folosirea motorului cu abur cu piston e în generai avantajoasă pentru instalaţii de putere mică şi mijlocie (<1000 CP), în cari aburul e folosit pentru producerea de forţă şi în scopuri industriale. Motor cu abur, de locomotivă. V. sub Locomotivă cu abur. Motor cu abur, de I o c o m o b i I â: Motor semi-stabil monocilindric, în general cu abur saturat, de mică putere (6---20CP), folosit la locomobilele cu abur. V. şi sub Locomobilă 1. Motor cu abur, naval: Motor cu abur folosit pentru propulsiunea navelor. De cele mai multe ori.motorul e vertical, cu expansiune simplă, multicilindric (v. fig. XV) XV. Motor cu abur, nava!, de tip vertical, cu trei cilindri gemeni cu simplă expansiune. Diametrul cilindrului 400 m; cursa 250 mm; turaţia 360”’800 rot/min; p0~21 kgf/cm2; ^ = 380°; puterea indicată 500**-1200 CP. O batiu sudat; 2) cilindru cu dublu efect; 3) piston: 4) ttja pistonului; 5) cap de cruce; 6) bielă; 7) arbore cotit; 8) arbore de distribuţie cu came; 9) transmisiunea distribuţiei exterioare; 10) supapă de distribuţie; 11) presgarnitură. sau cu expansiune fracţionată (v. fig. XVI). E echipat cu distribuţie cu sertare.sau cu supape, permiţînd varierea gradului de admisiune a aburului (între limite largi de 3-*-80%) şi inversarea sensului de mers. La unele motoare navale de construcţie relativ recentă se folosesc motoare de înaltă presiune (60---80 ata) cu triplă expansiune, cu supraîncălzire iniţială şi intermediară, cu prelevare de abur pentru serviciile auxiliare şi cu condensaţie; uneori, motorul se cuplează cu o turbină cu abur de emisiune şi cu condensaţie, avînd o presiune la condensator pînă la 0,05 kgf/cm2, care foloseşte căderea de entalpie remanentă a aburului evacuat din motor; uneori se foloseşte motorul de înaltă presiune, XVI. Motor cu abur, naval, compound-geamăn, de tip vertical, capsulat. Cilindrul de înaltă presiune 420 mm; cilindrul de joasă presiune 900 mm; cursa 900 mm; p0~ 17 kgf/cm2; ^ = = 300‘**320°; contrapresiunea 0,6 kgf/cm2; putere 1620 CP. 1) batiu; 2) cilindru de înaltă presiune; 3) cilindru de joasă presiune; 4) piston; 5) tija pistonului; 6) cap de cruce; 7) bielă; 8) arbore motor; 9) transmisiunea la arborele d© dis— tribuţie; 10) sertar cilindric. 18 Motor eu ardere internă 274 Motor* cu ardere întefnl cu dublă expansiune, cu supraîncălzire directă şi intermediară şi cu diferenţă mare între cilindreele cilindrilor de înaltă şi de joasă presiune, cu doi arbori motori cu turaţii diferite. Motor cu aer cald: Motor termic cu ardere externă, care utilizează, ca agent motor, aerul cald. Funcţionează, în general, în circuit închis şi cuprinde unu sau mai multe motoare propriu-zise, unu sau mai multe compresoare în serie, o cameră de încălzire (v.) şi, uneori, un preîncăl-zitor recuperator. Agentul motor e introdus în circuit printr-un compresor special, avînd şi rolul de a regla presiunea din circuit. Aerul parcurge elementele circuitului în următoarea ordine: compresor — recuperator — camera de încălzire — motorul propriu-zis — recuperator — compresor. în general, motorul cu aer cald se construieşte ca motor cu rotor (v. Turbină cu aer cald), deoarece acesta are un randament superior motoarelor cu piston de aceeaşi putere. Sin. Motor aerodinamic. i. ~ cu ardere interna. Tehn.: Maşină termică de forţă, în care energia chimică a unui combustibil se transformă, prin dezvoltare şi consum de căldură în interiorul său, în energia mecanică a unor corpuri solide în mişcare (numită energie stereomecanică). Fiindcă trecerea de la o formă de energie la alta se face fără intervenţia unui fluid intermediar (abur, aer cald, etc.) deosebit de produsele de ardere, motorul cu ardere internă are un randament mai mare şi dimensiuni mai mici decît cele ale motorului cu ardere externă, la aceeaşi putere. Motoarele cu ardere internă pot fi motoare cu piston, motoare cu rotor-piston (rotomotoare) sau turbomotoare cu gaze. La motorul cu piston, prin arderea combustibilului se produce o presiune de ardere, care se exercită pe suprafaţa pistonului şi serveşte la producerea unui cuplu motor la arborele maşinii, prin intermediul unui mecanism bielă-mani-velă; ia motorul cu rotor-piston, presiunea de ardere se exercită succesiv pe fiecare concavitate laterală cuprinsă între două muchii ale acestui organ rotativ, angrenat cu arborele maşinii. La turbomotorul cu gaze (v.), care poate fi o turbină cu cameră de combustie sau un agregat format dintr-o turbină combinată cu un generator de gaz (acesta din urmă se numeşte şi motor cu pistoane libere), prin arderea combustibilului se produce o presiune de ardere care se exercită asupra paletelor unui rotor, astfel încît se obţine direct cuplul motor la arborele maşinii. Considerînd caracteristicile constructive şi funcţionale ale diferitelor motoare cu ardere internă, se poate stabili următoarea grupare (v. schema): motoare cu electroaprindere, numite şi motoare cu aprindere prin scînteie sau (impropriu) motoare cu explozie, la cari organele de alimentare sînt am estecătoare (pentru combustibili gazoşi) sau c a r-bu ratoare (pentru combustibili lichizi volatili), cînd amestecul se formează în exterior, cum şi injectoare (pentru combustibili lichizi puţin volatili), cînd amestecul se formează în interior; motoare cu termoaprindere, numite şi motoare cu 'cap incandescent sau motoare semi-Diesel, la cari organele de alimentare sînt injectoare (pentru combustibili lichizi puţin volatili), deoarece amestecul se formează în interior; motoare cu autoaprindere, la cari organele de alimentare sînt injectoare (pentru combustibili lichizi greu volatili), cînd amestecul se formează în interior, sau carburatoare (pentru combustibili lichizi puţin volatili), cînd amestecul se formează în exterior; turbomotoare, la cari organele de alimentare sînt, în general, injectoare (pentru combustibili lichizi greu volatili), deoarece amestecul se formează în camera de combustie sau în generatoare de -gaze cu piston. Astfel, se construiesc: motoare cu amestec şi .electroaprindere (numite motoare cu gaz), motoare cu Clasificarea motoarelor cu ardere internă Motor cu electro- Motor Motor cu auto- Turbină aprindere cu cap aprindere cu gaz ~~ incan-descent Organul de alimentare ames- car- injector injector car- injector injector tecător burator (semi- burator (Diesel) Diesel) | I Combustibilul gaze lichide volatile lichide puţin volatile lichide greu volatile Raportul de compresiune 6--11 6-"10 3y *5 I l 7---9 10-18 I I 12-1-22 3-6 1 ‘ 1 Formarea amestecului Gazele aspirate în exterior amestec carburant în interior în camera de ardere carburaţie şi electroaprindere (numite motoare cu carburator), motoare cu injecţie şi electroaprindere, motoare cu injecţie şi cap incandescent (numite motoare semi-Diesel), motoare cu injecţie şi autoaprindere (numite motoare Diesel), motoare cu carburaţie şi autoaprindere (numite motoare cu supraîncălzire globală), turbine cu cameră de combustie, turbine cu generator de gaze (numite motoare cu pistoane libere), etc. Motor cu piston: Motor cu ardere internă, în care mişcarea translatorie-alternativă a unui piston, datorită presiunii de ardere, se transformăîn mişcare de rotaţie a arborelui motorului. Acest motor e realizat prin combinarea unui sistem termodinamic, condiţionat de ciclul termic, cu un sistem mecanic, constituit în principal din mecanisme bielă-manivelă; motoa-relecu piston, numite şi motoare cu translaţie, se deosebesc între ele după principiile de funcţionare, avînd echipamente diferite de alimentare şi de aprindere a combustibilului. La ciclul cu ardere isocorâ (v. fig. la), al unui amestec combustibil-aer care arde aproximativ la volum constant, randamentul termice v=i-s1_v'. unde s e raportul de compresiune (v.), iar e exponentul politropic (v.) a! transformărilor de stare ale fluidului în timpul compresiunii şi detentei (pentru ciclul real, v = 1,25*'* 1,35^^ ^); la ciclul cu ardere isobară (v. fig. I b) al unui combustibil care arde aproximativ la presiune constantă (fiind injectat în aerul comburant, comprimat în prealabil), randamentul termic e /. Cicluri teoretice ale motoarelor cu ardere internă. o) ciclu cu ardere isocoră; b) ciclu cu ardere isobară; c) ciclu cu ardere mixtă; 1 — 2) compresiune; 2—3) ardere; 3—4) expansiune (detentă). v=i- -1-v=pr2 p2 e raportul dintre presiunea p2 la începutul arderii isobare (punctul 2' din diagramă) şi dintre presiunea p.2 la începutul ardferii isocore (punctul2 din diagramă). în general, toate motoarele pot fi considerate ca avînd un ciclu mixt, diferenţa dintre ele fiind dată de raportul dintre duratele arderii la volum constant şi la presiune constantă (de exemplu, pentru ip=0 . se obţine randamentul ciclului cu ardere isocoră, ca şi pentru 9=1, iar pentru ^ = 1 se obţine randamentul ciclului cu ardere isobară). Deoarece încărcătura cilindrului cu gaze proaspete e mai mică decît cilindreea corespunzătoare a motorului, randamentul termic mai trebuie corectat cu un coeficient (\), care reprezintă randamentul de calitate (numit t Sistemul mecanic (v. fig. II) e constituit din organele exterioare ale motorului şi din mecanismul motor, acesta din urmă fiind compus din mecanismul energetic (care e mecanismul principal sau mecanismul motor propriu-zis) şi din mecanismul de distribuţie. — Organele exterioare sînt organele comune mecanismului energetic şi distribuţiei, şi anume: blocul cilindrilor, culasa (v.), car- terul sau batiu I, placa de fundaţie (la motoare stabile) sau suporturile motorului (la motoare de autovehicule, de automotoare, etc.) şi baia de ulei. La unele motoare, blocul cilindrilor are cămăşi raportate (demontabile), cari pot fi umede (v. fig. III a) sau uscate (v. fig. III b), iar motoarele de putere mijlocie (cu alezajul de 250”*1300 mm) sau mică pot avea blocul cilindrilor turnat monobloc cu carterul. — Mecanismul energetic, în general constituit din lanţuri cinematice bielă-mani-velă, care transformă mişcarea translatorie alternativă a pistonului în mişcare de rotaţie a arborelui, cuprinde (v. fig. IV): pistoanele, bielele şi arborele cotit; uneori, în special la motoare mari şi cu dublu efect, pistoanele sînt l " 2 -3 III. Cămăşi raportate. 0) cămaşă umedă; b) cămaşă uscata; 1) cămaşă; 2) blocul cilindrilor; 3) ca- meră de apă. II. Organele unui motor cu ardere internă (schemă desfăşurată). 1) blocul cilindrilor, monobloc cu batiul; 2) cămaşa cilindrului; 3) culasă; 4) colector de admisiune; 5) colector de evacuare; 6) placă de fundaţie;7) baie de ulei; 8) palier imobil; 8') capacul Dalierului; 9) cu-sinet; 10) tirant (pentru fixarea blocului cilindrilor Şl gradul de ple- pe placa de fundaţie); 11) carterul distribuţiei; HI udine al dia- 12) piston; 13) bulonul (bolţul) pistonului; 14) bielă; grarnei) şi care 14') capul bielei; 14") piciorul bielei; 15) arbore cotit, depinde de den- sitatea aerului, de temperatură, de cantitatea gazelor rezi-duale şi de rezistenţele hidrodinamice; acest coeficient are valoarea 7^=0,65—0,85. Produsul^. — se numeşte randament indicat (sau intern), iar produsul 7je=Y). se numeşte randament economic (sau total), ştiind ca e randamentul mecanic. IV. Construcţii de motoare. a) motor cu simplu efect; b) motor cu simplu efect, cu cap de cruce; c)motor cu dublu efect, cu cap de cruce; 1) placă de fundaţie; 2) baie de ulei; 3) blocul cilindrilor; 3') carter sau batiu; 4) arbore cotit; 5) bielă; 5') cap de cruce; 6) piston ; 6') tija pistonului; 7) colector de admisiune; 8) colector de evacuare; 3—4—5—6) mecanism bielă-manivelă. solidarizate cu tije, cari sînt articulate cu bielele prin intermediul unui cap de cruce (v. fig. IV c). Biela e articulată atît cu pistonul (v. fig. V), printr-un bulon (numit şi bolţ), cît şi cu arborele cotit, prin lagăre (paliere) ; arborele cotit poate fi monobloc sau asamblat din tronsoane (v. fig. VI). — Mecanismul de distribuţie (v.), adică ansamblul organelor cari comandă automat intrarea încărcăturii în cilindru (care e amestec combustibil-aer sau numai aer comburant) şi evacuarea gazelor de ardere din cilindru, cuprinde: organele de admisiune şi de evacuare (de ex.: supape, manşoane, obturatoare, sertare, etc.), organe de comandă (de ex.: came, la distribuţia cu supape, sau pîrghii 18* Motor cu ardere internă m Notor cu ardere interna articulate, Ia distribuţia cu manşoane), organe de antrenare (de ex.: roţi dinţate, roţi de transmisiune prin lanţ). Mărimile caracteristice ale unui motor cu ardere internă, VI. Arbore cotit. o) arbore monobloc; b şi c) arbore tronsonat, asamblat din tronsoane; 1) fusul arborelui; 2) braţul cotului; 3) fusul cotului (maneton). s; turaţia, n (în rot/min); numărul de timpi ai ciclului motor, a (a—4 la ciclul în patru timpi şi a —2 la ciclul în doi timpi); presiunea medie indicata, p. (în kgf/cm2), care se determină împărţind suprafaţa diagramei lucrului mecanic indicat — ridicată cu un indicator — la lungimea cursei; cuplul la arborele motorului, C (în mkgf), care se măsoară printr-o încercare la un banc de probă; puterea indicata (în CP), p<-=- puterea efectiva (în CP) P Pm-Vh-i-n ZO a 1 \ b,/.' viteza medie a pistonului (în m/s) s • n 1'p~~30'10"3 ' raportul dimensional dintre cursa pistonului şi alezaj, sjd) puterea litricâ (în CP/I) r . 1 ’ consumul de combustibil (în g/CPh). Randamentul total (numit şi economic) ai motorului e raportul dintre căldura transformată în lucru mecanic şi căldura furnisată de combustibil prin ardere, fiind exprimat prin relaţia 63 2. Pe 464 P' B'H. B-H: V. Piston (secţiune), o) secţiune prin piston; b şi c) bulon (bolţ) flotant; d) bulon solidarizat cu biela; 1) fundul pistonului; 2) fusta; 3) segment de compresiune (de etanşeitate); 4) segment raclor; 5) bulon (bolţ); 6) bielă; 7) bucea; 8) siguranţă. cu piston, sînt: alezajul, ă (în mm); cursa pistonului, s (în mm); numărul de cilindri, i; cilindreea unitară, l/’ft=7r^2j“10“6/4 (în I); cilindreea totală, V(în I); raportul de compresiune, în care y\ţ e randamentul termic, r\c e randamentul de calitate (gradul de plenitudine) al diagramei, v) e randamentul mecanic (numit şi organic), Pg (CP) şi PJ (kWe) sînt puteri efective, B (kg/h sau dm3/h) e consumul de combustibil, H. (kcal/kgf sau kcal/m3) e puterea calorică inferioară a combustibilului. Fig. VII reprezintă bilanţul termic al unui motor cu electro- VII. Bilanţul termic al unui motor cu electroaprindere. 1) energia totală a combustibilului; 2) pierderi prin gazele evacuate; 3) pierderi prin instalaţia de răcire; 4) energie mecanică transmisă la arborele cotit; 5) energia gazelor arse rămase în camera de ardere la sfîrşitul evacuării; 6) încălzirea amestecului de la pereţii camerei de ardere, piston şi cilindru ; 7) căldură transmisă de la gazele de evacuare la apa de răcire; 8) căldură produsăprin frecare, transmisă apei de răcire; 9) pierderi prin radiaţii ale conductelor de evacuare; 70) pierderi prin radiaţii în instalaţia de răcire; H) pierderi prin radiaţii de Ia partea inferioară a motorului; 12) energie consumată de accesoriile motorului (ventilator, dinam, etc.); 13) energie consumată în organele de transmisiune 15) energie necesară pentru VZZZZZZZZZZZZZZ2.1S 14) energie consumată de rulare; învinge rezistenţa aerului; 16) energie disponibilă pentru accelerări şi pentru urcarea pantelor. Pierderile de energie de la 75 şi 16 se consiaeră cînd motorul e montat pe un vehicul. aprindere, unde se observă că din căldura Q, cedată de combustibil prin ardere, numai o fracţiune Qu e transformată în lucru mecanic util; restul căldurii Q ^ Q ^ Q Q jm e pierdut, respectiv în fluidul de răcire al motorului ^de ex. Q , în apa de răcire), în gazele evacuate (Q ), în frecări hidro-ainamice (0y%) Ş> 'n frecări mecanice Cilindreea unitară (în cm3), adică volumul generat de un piston în cilindru, în cursa sa între punctele mort apropiat şi depărtat, e 0,785 sd2 , cilindreea totală (adică pentru toţi cilindrii motorului) fiind Vt—V'i, iar viteza medie a pistonului (în m/s) se determină ca relaţia sn m 3#1ui4 ' în care ă (cm) e diametrul cilindrului (alezajul), s cursa pistonului şi n (rot/min) e turaţia. (cm) Motor cu ardere internă 277 Motor cu ardere internă Dozajul amestecului trebuie să corespundă cantităţii de combustibil care poate arde într-o anumită cantitate de aer comburant, amestecul fiind format în afara motorului (de ex. ia unele motoare cu electroaprindere, cum sînt cele cu carburator) sau în interiorul lui (de ex. la unele motoare cu autoaprindere, cum e motorul Diesel). La unele motoare, pentru a obţine în special o umplere cît mai bună a cilindrului, se realizează o admisiune forţată a încărcăturii, care se numeşte supraalimentare. în acest scop, motorul e echipat cu o turbosuflantă sau cu un c o m p r e s o r (antrenat de arborele motor sau de un motor separat). Aprinderea amestecului se obţine printr-o scînteie electrică, prin autoaprindere sau prin efect termic combinat (la motorul cu cap incandescent).—Motorul cu aprindere prin scînteie electrica, numit motor cu electroaprindere, e echipat cu un magnetou, cu o baterie de acumulatoare şi o bobină de inducţie, cu un volant magnetic, etc. La aceste motoare, amestecul se poate forma într-un carburator (la motoare cu combustibil lichid volatil) sau într-un amestecător (la motoare cu gaz); uneori, amestecul e un aerosol (ceaţă) format în colectorul de admisiune sau în cilindru (în timpul cursei de compresiune), prin injectarea unui combustibil puţin volatil (de ex. alcool) în aerul comburant.—Motorul cu autoaprindere e echipat cu o instalaţie de aer comprimat (de ex. compresor şi butelii de aer compri- injectează pneumatic, sau cu o 1 cilindrilor, fusurile arborelui cu came, camele, culbutoarele, împingătoarele, etc. Se folosesc următoarele sisteme de ungere (v.); ungere prin barbotaj, ungere forţatâ (integrală sau limitată), ungere forţatâ şi prin barbotaj, ungere forţatâ şi dozatâ pentru cilindri, ungere forţatâ şi centrifugă, ungere prin gresoare, ungere cu carter uscat, etc. Astfel, după caz, instalaţia de ungere poate cuprinde următoarele organe: pompe de ulei (la ungerea forţată), soare, r e f r i ; t o a r e, m e t r e, gre-filtre, l e r a -m a n o-etc.; la IX. Pompe de ulei. o) pompă cu palete ; b) pompă cu angrenaje; 1) corpul pompei; 2) arbore (rotativ); 3) palete; 4) roţi de angrenaj; 5) sensul curentului de ulei aspirat; 6) sensul curentului de ulei refulat; 7) sensul de rotaţie al roţilor. mat), cînd combustibilul se pompă de injecţie, cînd combustibilul se injectează cu presiune hidraulică (injecţie mecanică). Unele motoare Diesel, în special dintre cele transformate prin eliminarea compresorului, sînt echipate cu o pompă diferenţială de injecţie, acţionată de aerul comprimat în cilindrul motorului (v, fig. VIII). La motoarele cu autoaprindere, amestecul se formează, în general, în interiorul cilindrului, prin injectarea unui combustibil greu volatil (de ex. motorină) în aerul comburant comprimat în cilindru şi, uneori, în exteriorul cilindrului, într-un carburator; la motoarele cu raport mare de compresiune (de ex- Diesel), aprinderea e datorită temperaturii obţinute pnn comprimarea aerului, iar la motoarele cu raport mai mic de compresiune (de ex. motoare cu termoaprindere, numite şi semi-Diesel), aprinderea e datorită şi temperaturii unei zone incandescente a camerei de combustie. Motoarele cu piston au următoarele instalaţii, echipamente sau organe auxiliare: instalaţia de ungere, instalaţia de răcire, echipamentul de demarare, inversorul de mers, filtre de ulei sau de combustibil, filtre de aer, etc. instalaţia de ungere trebuie să asigure ungerea organelor în mişcare relativă, cum sînt: fusurile arborelui cotiti manetoanele, bulganele (bolţurile) pistoanelor, pereţii ungerea forţată se folosesc, în general, (v. fig. IX a) şi pompe cu angrenaje de râcire poate fi în circuit închis (dc ex. la motoare de vehicule, la motoare stabile) pompe cu palete (v. fig. IX b). Instalaţia VIII. Injecţie Arhaulov. î) pompâ de injecţie, cu piston diferenţial; 2) pompă de combustibil; 3) sensul curentului de combustibil, spre pompa de injecţie; 4) sensul curentului de combustibil sub presiune, spre motor; 5) injector; 6) blocul cilindrilor; 7) cămaşă; 8) culasă; 9) piston; 10) sensul curentului de aer comprimat în cilindrul motorului. X. Schema instalaţiei de răcire la un motor de autovehicul. a) răcire prin termo?ifon; b) răcire prin circulaţie forţată; 1) blocul cilindrilor; 2) radiator; 3) ventilator; 4) circulaţia lichidului de răcire (apă); 5) pompă de apă. sau în circuit deschis (de ex. la motoare marine). Răcirea se obţine, fie printr-un circuit cu apă (de ex. la instalaţii în circuit închis) sau cu un lichid fluid oarecare, fie printr-un curent de aer. — Râcirea cu apâ (v. fig. X) se poate realiza prin t e r m o-sifon sau prin circulaţie forţată (cu pompe de apă). Astfel, după caz, instalaţia de răcire cuprinde: turnuri de răcire (de ex. la motoare stabile) sau radiatoare (de ex. la motoare de vehicule, cu răcire cu apă), pompe de apă (la răcirea cu circulaţie forţată), epuratoare, etc. Pentru menţinerea temperaturii apei de răcire între 80 şi 100°, în care caz uzurile organelor motorului sînt minime şi randamentul XI. Termostat cu burduf, o) închis; b) deschis; 1) termostat; 2) pompă de apă; 3) conductă de ocolire (by-pass); 4 şi 5) legăturile cu bas inele inferior şi superior ale radiatorului. Motor cu ardere internă 278 Motor cu ardere internă XII. Cilindru cu aripioare. 1) cilindru; 2) aripioara (nervură); 3) cu lasă; 4) carter; 5) piston; 6) bielă; 7) arbore cotit; 8) canal de admisiune; 9) canal de transfer; 10) canal de evacuare; 11) bujie. lui e maxim, se foloseşte un regulator automat, numit termos t a t (v. fig. XI). La unele motoare mari, pistoanele au un circuit de răcire cu ulei, în derivaţie cu circuitul de ungere al motorului, — Răcirea cu aer (v. fig. X//) se foloseşte ia motoarele cu blocurile cilindrilor nervurate, în special în zonele mai calde ale lor. Nervurile pot fi orientate perpendicular sau paralel cu axa cilindrului, după cum cilindrul e vertical sau orizontal. La unele motoare, de exemplu la cele de avion, curentul de aer e dirijat şi dozat. Echipamentul de demarare ai motoarelor cuprinde în principal un demaror, care poate fi electric, inerţial, termomecanic, etc.; uneori se foloseşte demararea pneumatică (de ex. la motoare Diesel stabile), care consistă în antrenarea motorului prin introducerea aerului comprimat în unu sau în mai mulţi cilindri, în momentul pornirii. Pentru uşurarea pornirii, motoarele cu carburator sînt echipate cu dispozitive starter, obturatoare (choke), etc.; la anumite motoare cu autoaprindere se preîncălzeşte camera de combustie cu bujii incandescente, cu ţigarete de aprindere, etc. Clasificarea motoarelor cu ardere internă, cu piston, se poate face după mai multe criterii, cum sînt: locul de formare a amestecului, felul combustibilului folosit, raportul de compresiune, felul ciclului termodinamic, modul de alimentare cu combustibil, turaţia, greutatea unitară, modul de acţionare a produselor de ardere, forma constructivă, felul aprinderii. Sin. Pulsomotor, Pistonomotor, Motor semi-rotativ. După locul în care se formează amestecul combustibil-aer, se deosebesc: Motor cu amestec exterior: Motor la care amestecul se formează în afara cilindrului, fiind apoi introdus şi comprimat în cilindru. Astfel de motoare sînt: motorul cu carburator (v. fig. X///), la care amestecul se formează într-un car- g 3 burator, prin difuziunea unui combustibil lichid (volatil) în curentul de aer comburant; motorul cu ames-tecâtor, numit şi motor cu gaz, la care amestecul dintre un gaz combustibil şi aerul comburant se formează într-un amestecător (cameră de amestec); motorul cu injecţie, la care amestecul se formează în colectorul de admisiune, prin injecţia unui combustibil puţin volatil în curentul de aer comburant, la intrarea aces-tuiaîn cilindru (pentru casăse obţină un amestec sub formă de aerosoli). Motor cu amestec interior: Motor la care amestecul se formează în interiorul cilindrului, prin injecţia combustibilului în aerul comburant intrat în cilindru. Astfel de motoare sînt: motorul cu injecţie mecanică directă, la 2' sr "1 XIII. Motor cu carburator. 1) cilindru; 2) piston ; 3) supapă de admisiune; 4) carburator; 5) clapetă; 6) bujie. XIV. Motor cu cap incandescent (semi-Diesel). 1) cilindru; 2) piston; 3) cap incandescent; 4) calotă protectoare; 5) orificiu de preîncăl-zire; 6) injector. care un combustibil, greu volatil (v. Motor Diesel) sau puţin volatil (v. Motor Hesselmann), e injectat cu o pompă de injecţie în camera de combustie din cilindru (la o presiune mai înaltă decît circa 300 ats), către sfîrşitul cursei de compresiune; motorul cu injecţie pneumatică directă, la care un combustibil greu volatil e injectat prin insuflare în camera de combustie din cilindru (la presiunea de 60**-70 ats), către sfîrşitul cursei de compresiune; motorul cu cap incandescent (v. fig. XIV), la care un combustibil greu volatil e injectat în cilindru, spre un perete incandescent, la începutul cursei de compresiune; motorul cu injecţie mecanică indirectă, la care un combustibil greu volatil e injectat (la presiunea hidraulică de 80—180 ats) într-o cameră auxiliară a camerei de combustie, de exemplu într-o cameră de precombustie, într-o cameră de turbulenţăsau într-o cameră de acumulare, către sfîrşitul cursei de compresiune. După felul combustibilului, se deosebesc: Motor cu combustibil I i ch i d: Motor la care se foloseşte un combustibil lichid, amestecat (în exteriorul sau în interiorul cilindrului) cu cantitatea corespunzătoare de aer comburant. Astfel de motoare sînt: motorul cu combus- tibil uşor volatil, cu carburaţie şi electroaprindere, care are un consum de combustibil de 250--*350 g/CPh; motorul cu combustibil puţin volatil, cu injecţ'e şi electroaprindere, care are un consum de combustibil de 200---260 g/CPh; motorul cu combustibil greu volatil, cu injecţie şi autoaprindere, care are un consum de combustibil de 160***220 g/CPh; motorul cu combustibil greu volatil, cu injecţie şi cap incandescent, care are un consum de combustibil de 250---300 g/CPh. Motor cu combustibil gaz os: Motor la care # se foloseşte un combustibil gazos, amestecat (în exteriorul sau în interiorul cilindrului) cu cantitatea corespunzătoare de aer comburant. Astfel de motoare sînt: motorul cu gaz, la care amestecul se formează într-un amestecător (cameră de amestec), în afara cilindrului, iar aprinderea se obţine prin scînteie electrică; motorul Diesel cu gaz, la care amestecul se formează în interiorul cilindrului, iar aprinderea se poate obţine prin injectarea unui combustibil lichid sau printr-o scînteie electrică. Motor cu combustibil solid: Motor la care se foloseşte drept combustibil cărbune pulverizat, fiind ars — într-o antecameră — sub presiune înaltă, şi care are un consum de combustibil de 250---300 g/CPh. După presiunea din cilindru, la sfîrşitul cursei de compresiune, se deosebesc: Motor de joasă presiune: Motor la care raportul de compresiune e e==6*”11 (de ex. motor cu carburator), presiunea de la sfîrşitul cursei de compresiune fiind de 6* * * 10 kgf/cm2, iar temperatura corespunzătoare, de circa 300°. Motor de medie presiune: Motor la care raportul de compresiune e s&9 (de ex. motor semi-Diesel), presiunea de la sfîrşitul cursei de compresiune fiind de aproximativ 18 kgf/cm2, iar- temperatura corespunzătoare, de circa 400°. Motor cu ardere internă 279 Motor cu ardere Internă Motor de înalta presiune: Motor la care raportul de compresiune e s=12**-22 (de ex. motor Diesel), presiunea de la sfîrşitul cursei de compresiune fiind de 25**-60 kgf/cm2, iar temperatura corespunzătoare, de 500-*-700°. După ciclul termodinamic, se deosebesc: Motor in patru timpi: Motor la care ciclul termodinamic se efectuează în patru curse ale pistonului (ceea ce corespunde la două rotaţii complete ale arborelui motorului), dintre cari numai una e activă. Cei patru timpi (v. fig. XV) sînt: timpul întîi, în care pistonul parcurge cursa Avans). Ca motoare cu ciclu în doi timpi se construiesc de obicei: motoare mici cu carburator, motoare Diesel mari, motoare semi-Die- C d XV. Funcţionarea motorului în patru timpi. o)admisiunea încărcăturii cilindrului; b) comprimarea încărcăturii; c) arderea şi expansiunea; d) evacuarea gazelor de ardere; 1) cilindru; 2) piston; 3) bielă; 4) cotul arborelui (manivelă); 5) supapă de admisiune; 6) supapă de evacuare; 7) bujie sau injector. de la punctul mort apropiat la cel depărtat şi în care se obţine încărcarea cilindrului, adică admisiunea amestecului com-bustibil-aer, la motoare cu electroaprindere, sau a aerului comburant, la motoare cu autoaprindere (schema a); timpul al doilea, în care pistonul parcurge cursa de la punctul mort depărtat la cel apropiat şi în care se realizează comprimarea încărcăturii cilindrului (schema b); timpul al treilea, în care pistonul parcurge cursa de la punctul mort apropiat la cel depărtat şi în care se produc arderea şi expansiunea (schema c); timpul al patrulea, în care pistonul parcurge cursa de la punctul depărtat la cel apropiat şi în care se evacuează gazele de ardere (schema d). în general, admisiunea şi evacuarea se efectuează cu avans la deschidere şi întîrziere la închidere, astfel încît depăşesc limitele curselor respective (v. fig. sub Avans). De obicei, ca motoare în patru timpi se construiesc: motoare cu carburator, motoare cu gaz, motoare Diesel (de putere mică sau mijlocie). Motor în doi t i m p i: Motor Ia care ciclul termodinamic se efectuează în timpul a două curse ale pistonului (ceea ce corespunde unei rotaţii complete a arborelui motorului), dintre cari una e activă. Cei doi timpi sînt (v. fig. XVI): timpul întîi, în care pistonul parcurge cursa de la punctul mort depărtat la cel apropiat şi în care se produce baleiajul (schema a), urmat de comprimarea încărcăturii rămase în cilindru (schema b); timpul al doilea, în care pistonul parcurge cursa de Ia punctul mort apropiat la cel depărtat Şi în care se produc arderea şi expansiunea (schema c), cum şi începerea evacuării gazelor de ardere (schema d). Evacuarea începe în timpul al doilea şi se termină în timpul întîi al ciclului următor, după închiderea orificiuIui de baleiaj, astfel incit detenta gazelor şi compresiunea nu ocupă complet cele două curse ale pistonului; baleiajul începe în timpul al doilea al ciclului precedent, după deschiderea evacuării (v. fig. sub XVI. Funcţionarea motorului în doi timpi, o) baleiaj (spălare); b) comprimarea fncărcăturii cilindrului; c) arderea şi expansiunea; d) evacuarea gazelor de ardere; 1) cilindru; 2) piston; 3) bielă; 4) cotul arborelui (manivelă); 5) colector de baleiaj; 6) colector de evacuare; 7) bujie sau injector. sel şi motoare cu carburaţie-autoaprin-d e r e, ultimele două feluri de motoare fiind aproape excluziv în doi timpi. Considerînd direcţia şi sensul curentului de baleiaj, se deosebesc următoarele tipuri (v. fig. XVII): baleiaj în echi-curent (v. fig. a şi b), baleiaj în curent încrucişat (v. fig. c şi d), baleiaj transversal (v. fig. e), baleiaj în contracurent XVII. Tipuri de baleiaj. a şi b) în echicurent; c şi d) în curent încrucişat; e) transversal; f) în contracurent; g) indus; h) turbionar; 1) blocul cilindrilor; 2) piston ; 3) arbore cu came; 4) colector de baleiaj; 5) colector de evacuare; 6) supapă de baleiaj; 7) supapă de evacuare; 8) fantă de baleiaj; 9) fantă de evacuare; 10) fantă de preadmisiuneagazelor proaspete în carter; 11) fantă de supra-alimentare; 12) clapetă de reţinere; 13) orientarea curentului de fluid. Motor cu ardere internă 280 Motor cu ardere internă (v. fig. f), baleiaj indus (v. fig. g), baleiaj turbionar (v. fig. h). Precomprimarea gazelor proaspete se obţine folosind, fie o suflantă independentă de motor (de cele mai multe ori cu antrenarea electrică), fie o pompă de baleiaj comandată de motor sau construcţia motor autocompresor. După modul de introducere a încărcăturii în cilindru, se deosebesc: Motor cu aspiraţie: Motor la care încărcătura e aspirată în cilindru, datorită depresiunii produse de piston în timpul cursei de la punctul mort apropiat la punctul mort depărtat. în general, la motoarele cu electroaprindere şi la motoarele Diesel mici sau mijlocii, încărcarea cilindrului se obţine prin aspiraţie. Motor cu supraaii menta re: Motor la care încărcarea cilindrului e forţată, prin comprimarea prealabilă XVIII. Suflante. a) turbosuflantă (turbocom-presor) de supraalimentare, cu antrenare prin turbină cu gaze, a unui motor Diesel în patru timpi; b) suflantă vo-lumică (compresor volumic); 1) cilindru; 2) piston; 3) supapă de admisiune; 4) supapă de evacuare; 5) colector de evacuare; 6) corpul suMantei; 6') rotorul turbinei; 7) suflantă (compresor) pentru aerul de supraalimentare; 7') rotorul suflantei; 8) colector de admisiune; 9) sensul curentului gazelor evacuate; 10) sensul curentului de aer atmosferic; 11) sensul curentului de aer comprimat; 12) aripă rotitoare. a amestecului combustibil-aer sau numai a aerului comburant. Prin supraalimentare se măreşte cantitatea de combustibil introdusă în cilindru şi se obţine o putere mai mare, datorită creşterii presiunii medii. Supraalimentarea se poate realiza: cu turbosuflante (v. fig. XVIII a), antrenate de gazele de evacuare; cusuflantevoiumice (v. fig. XVIII b) sau cu compresoare centrifuge (v. fig. XIX), antrenate de arborele motor; prin acţiunea de pompare a pistonului motorului (v. fig. XX). După turaţia motorului, se deosebesc: Motor lent: Motor la care viteza medie a pistonului poate atinge circa 7,5 m/s. Acest motor se foloseşte în instalaţii stabile sau la nave, unde e necesară o funcţio- XIX. Compresor centrifug. 1) rotor; 2) stator; 3) sensul curentului de fluid. XX. Supraalimentare prin acţiunea de pompare a pistonului. 1) cilindrul motorului; 2) piston; 3) tija pistonului; 4) supape; 5) sensul curentului de aer precomprimat; 6) sensul curentului de aer aspirat (aer atmosferic); 7) sensul curentului de gaze evacuate (gaze de ardere). nare continuă sub sarcină mare. Motoarele lente pot fi motoare Diesel sau motoare cu gaz stabile. Motor rapid: Motor la care viteza medie a pistonului e mai mare decît 7,5 m/s. La acest motor interesează raportul dintre greutate şi putere (numit şi greutate energetică), deoarece se foloseşte în special pentru autovehicule, automotoare, avioane, tractoare, etc. După greutatea motorului raportată la puterea lui, se deosebesc; Motor uşor: Motor la care raportul dintre greutatea totală a motorului şi puterea nominală e de maximum 2kg/CPef. Aceste motoare se folosesc la automobile (v. Motor de autovehicul, sub Motor mobil), la avioane (v. Motor de avion, sub Motor mobil), etc. Motor semigreu: Motor la care raportul dintre greutatea totală a motorului şi puterea nominală e de 2* * * 10 kg/CPef . Aceste motoare se folosesc la automotoare (v. Motor de automotor, sub Motor mobil), la nave mici, etc. Motor greu: Motor la care raportul dintre greutatea totală a motorului şi puterea nominală e mai mare decît 10 kg/CPe{-. Aceste motoare sînt, în general, stabile. După efectul gazelor active asupra pistonului, produse prin arderea combustibilului, se deosebesc: Motor cu simplu efect: Motor la care presiunea de ardere se exercită pe o singură faţă a pistonului. în general, camotoarecusimpluefect se construiesc: motoare cu carburator, motoare cu gaz (mici şi mijlocii), motoare Diesel (mici şi mijlocii). Moto r cu dublu efect: Motor la care presiunea de ardere se exercită alternativ pe cele două feţe opuse ale pistonului, astfel încît cele două cicluri sînt decalate. La acelaşi cilindru şi la aceeaşi cursă, puterea motorului cu dublu efect e aproape dublă faţă de aceea a motorului cu simplu efect. Astfel de motoare pot fi: motoare Diesel mari sau motoare cu gaz mari. După numărul şi dispoziţia cilindrilor, se deosebesc: Motor monocilindric: Motor cu un singur cilindru, cu simplu efect, la care axa cilindrului poate fi 1) carter; 2) blocul cilindrilor; 3) piston; 4) bielă; 5) cotul arborelui, cu contragreutate; 6) arbore motor; 7) angrenajul distribuţiei; 8) arbore cu came; 9) tachet; 10) supapă; 11) cameră de combustie; 12) bujie. Motor cu ardere internă 281 Motor cu ardere înternă 02£ CE ir* orizontală sau verticală (v. fig. XX/). Exemplu: motor cu . gaz, mic. Motor bi cilindric: Motor cu doi cilindri, cu simplu efect, la care axele cilindrilor pot fi cuprinse într-un plan orizontal sau vertical. La aceste ţ motoare, coturi le arborilor sînt co-planare, dar pot fi situate de aceeaşi parte a axei arborelui sau de ambele părţi ale acestuia (v. fig. XX//). Exemple: motoare cu gaz mici, motoare Diesel lente. Motor boxer. V. Motor cu cilindri opuşi. Motor cu cilindri o -puşi: Motor cu doi cilindri opuşi, cu simplu efect, XXII. Motor bicilindric. a) orizontal; b) vertical; 1) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu două coturi; 5) volan. la care axele cilindrilor sînt cuprinse într-un plan orizontal (v. fig. XXIII). La acest motor, axele cilindrilor sînt decalate, deoarece pistoanele sînt legate, prin biele, la două coturi diferite. Exemplu: Motor Diesel rapid, pentru automobile sau pentru automotoare. Sin. Motor boxer. îl / Jl1 '1 2 y -X: sînt cuprinse într-un plan orizontal (v. fig. XXVII). Exemplu: motor cu gaz, în patru timpi, de putere mare. Motor t r /’-cilindric: Mo-torcu trei cilindri, cu simplu efect sau cu dublu efect, la care axele cilindrilor sînt cuprinse într-un plan vertical (v. fig. XXVI/I). Exemple; motor Diesel lent; motor cu gaz. Motor p o -/ / c i I i n d r i c în linie: Motor cu mai mult decît patru cilindri în linie, cu simplu efect, la care axele cilindrilor sînt cuprinse într-un plan vertical (v. fig. XXIX). Exemple: motor cu electroaprindere pentru automobile; motor Diesel rapid, pentru automobile, pentru auto-motoare, tractoare. Motor p o I i c i I i n d r i c în H: Motor cu mai mult decît patru cilindri, cu simplu efect, la care axele cilindrilor se găsesc în două plane paralele, cîte doi cilindri fiind aşezaţi XXVI. Motor în tandem, a) motor cu simplu efect; b) motor cu dublu efect; 1) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu un singur cot; 5) volan. XXVII. Motor în dublu tandem. 1) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu două coturi; 5) volan. XXIII, Motor cu cilindri opuşi XXIV. Motor cu pistoane duble, ver-orizontal. tical. 1) blocul cilindrilor; 2) piston; î) blocul cilindrilor; V) culasă; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu două 2) piston ; 3) bielă principală; 3') bie-coturi. lă auxiliară; 4) cotul arborelui. Motor cu pistoane duble: Motor cu două pistoane, cu simplu efect, la care axele cilindrilor sînt cuprinse într-un plan vertical (v.fig. XXIV). Exemplu: motor de autovehicul. Motor cu pistoane opuse: Motor cu două pistoane opuse, cu simplu efect (v. fig. XXV). Exemplu: motor Diesel rapid, în doi timpi. XXV. Motor cu Motor în I i n i e. V. Motor pistoane opuse, pol ici I indric în linie. 1) blocul cilin- Motor în tandem: Motor drilor; 2) pis-cu doi cilindri în tandem, cu sim- ton; 3) bielă; piu efect sau cu dublu efect, la 4) cotul arbo-care axa cilindrilor e orizontală relui. (v. fig. XXVI). Exemple: motor cu gaz, în patru timpi, de putere mijlocie (v. fig. XXVI a); motor cu gaz, în patru timpi, de putere mare (v. fig. XXVI b). Motor în dublu tandem: Motor cu patru cilindri în dublu tandem, cu dublu efect, Ia care axele cilindrilor CB— ffi 1P- XXVIII. Motor tricilindric, vertioal. 1) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu trei coturi; 5) volan. XXIX. Motor cu patru cilindri, în linie. 1) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă; 4) arbore cotit, cu patru coturi. faţă în faţă. Mecanismele motoarelor antrenează doi arbori motori cuplaţi între ei prin angrenaje. Exemplu: motor cu electroaprindere, de mare putere şi cu număr mare de cilindri (de ex. 24), pentru avion. Motor p o I i c i I i n d r i c în V: Motor cu mai mult decît patru cilindri, cu simplu efect, la care axele cilindrilor se găsesc în două plane cari formează un unghi diedru de maximum 90° (v. fig. XXX). Exemple: motor cu electroaprindere, pentru automobile sau pentru avioane; motor Diesel rapi'd pentru automobile sau pentru automotoare. XXX. Motor policilindric în V. 1) carter; 2) cilindru ; 3) arbore cotit. Motor cu ardere internă 282 Motor cu ardere internă Motor policilindric în W: Motor cu mai mult decît şase cilindri, cu simplu efect, la care axele cilindrilor sînt conţinute în trei plane cari formează două unghiuri diedre ascuţite şi egale. Exemplu: motor cu electroaprindere, pentru automobile sau pentru avioane. Motor policilindric în X: Motor cu mai mult decît patru cilindri, cu simplu efect, Ia care axele cilindrilor sînt conţinute în două plane cari formează un unghi diedru mai mic decît 90°, cîte doi cilindri fiind opuşi între ei. Motorul în X e format din două motoare în V, coaxiale şi opuse. Exemplu: motor cu electroaprindere, de mare putere şi cu număr mare de cilindri (de ex. 24), pentru avion. Motor policilindric în ste o. V. Motor în stea. Motor policilindric în stea dubla: Sin. Motor în stea dublă (v. sub Motor în stea). Motor policilindric în stea multipla: Sin. Motor în stea multiplă (v. sub Motor în stea). Motor în stea: Motor cu minimum cinci cilindri, cu simplu efect, cari sînt dispuşi în stea, cu axele conţinute în unu sau în două plane verticale. în ultimul caz, se deose- XXXI. Motor în stea. o) motor în stea simplă; b) motor în stea rabătută; î) blocul cilindrilor; 2) piston; 3) bielă. besc: motor în stea rabătută, motor în stea dubla, motor în stea multipla (v. fig. XXXI). Exemplu: motor pentru avion. Motor în stea dubla. V. sub Motor în stea. Motor în stea multipla. V. sub Motor în stea. Motor în H. V. Motor policilindric în H. Motor în V. V. Motor policilindric în V. Motor în W. V. Motor policilindric în W. Motor în X. V. Motor policilindric în X. După felul aprinderii, se deosebesc: Motor cu autoaprindere: Motor cu ardere internă, la care amestecul combustibil-aer, format în interiorul şi rareori în exteriorul cilindrului, se aprinde spontan, către sfîrşitul cursei de co,..presiune. Autoaprinderea se obţine prin efectul termic datorit comprimării fluidului introdus în cilindrul motorului, dacă astfel fluidul atinge temperatura de aprindere a combustibilului ales. Fluidul introdus şi comprimat în cilindru e, în general, aerul comburant, iar uneori, un amestec carburant. Astfel, se construiesc: motor Diesel, la care amestecul dintre un combustibil greu volatil (de ex. motorină) şi aerul comburant se formează în cilindrul motorului, prin injecţia combustibilului (la presiune înaltă) în masa de aer comprimată în prealabil în cilindru ; motor cu carburaţie-autoaprindere, la care amestecul dintre un combustibil puţin volatil şi aerul comburant se formează într-un carburator. Arderea motoare (combustia) în cilindrul motoarelor cu autoaprindere se produce la presiune aproximativ constantă, uneori fiind o ardere care începe la un volum aproximativ constant şi se termină la presiune aproximativ constantă, iar aprinderea combustibilului e provocată prin aportul de căldură datorit precomprimării aerului comburant sau a unui amestec carburant, în cilindru. Propagarea arderii e condiţionată de transferul căldurii între diferitele straturi ale amestecului (v. fig. XXX//), care depinde, în special, de dozajul şi de omogeneitatea amestecului, de forma camerei de combustie, etc. M o t o r c u aprindere termica:Motor cu combustie internă, la care combustibilul e injectat în aerul comburant aspirat în prealabil în cilindru, aprinderea fiind obţinută prin efectul termic combinat produs de comprimarea aerului în cilindru şi de căldura dezvoltată de o zonă incandescentă a camerei de combustie. La acest motor, temperatura Ia sfîrşitul cursei de compresiune e prea joasă pentru a asigura autoaprinderea combustibilului şi, de aceea, o porţiune din camera de combustie — numită cap incandescent— nu e răcită, pentru a obţine o temperatură care să permită aprinderea combustibilului; la pornire, capul incandescent e preîncălzit prin aport de căldură de la o sursă exterioară (de ex. o lampă cu benzină). Mqtorul cu aprindere termică se numeşte motor semi-Diesel (v.) sau motor cu cap incandescent. Motor cu electroaprindere: Motor cu combustie internă, la care amestecul combustibil-aer, format XXXII. Arderea fn motorul Diesel. 1) aer cald; 2) amestec combustibil-aer parţiai aprins; 3) miezul vinei de injecţie; 4) injector. XXXIII. Dispoziţia electrozilor la sistemul de aprindere la joasă tensiune. 1) cilindru; 2) electrod imobil, izolat ; 3) electrod mobil; 4) pîrghie de acţionare. în exteriorul sau în interiorul cilindrului, e aprins cu o scînteie electrică produsă în cilindru, către XXXIV. Schema aprinderii în sistem u baterie-bobină. 1) baterie de acumulatoare; 2) bobină de inducţie; 2') înfăşurare de joasă tensiune; 2") înfăşurare de înaltă tensiune ; 3) ruptor; 3') camă; 3") ciocănel mobil; 4) cap distribuitor; 4') pipă; 4") plot; 5) bujie; 6) conducte electrice. sfîrşitul cursei de compresiune. Aprinderea se poate obţine printr-o scînteie formată într-un circuit de înaltă sau de joasă tensiune, astfel încît se deosebesc: aprindere la înaltă tensiune, la care scînteia se produce între electrozii unei bujii conectate în serie în circuitul de înaltă tensiune al instalaţiei de aprindere (un electrod al bujiei fiind legat la masa motorului, de exemplu prin înşurubarea bujiei în culasă), în momentul în care se întrerupe circuitul de joasă tensiune al instalaţiei de aprindere; aprindere la joasa tensiune (aproape complet abandonată), Ia care scînteia se obţine întrerupînd circuitul electric prin îndepărtarea a doi electrozi dispuşi în interiorul cilindruluj» unul dintre aceştia fiind mobil (v. fig. XXXIII). La aprinderea XXXV. Volant magnetic de joasă tensiune. 1) bobină de inducţie; 2) bujie; 3) spre consumatorii de joasă tensiune. Motor cu ardere internă 283 Motor cu ardere internă la înaltă tensiune (v. sub Aprindere 3) se folosesc, de regulă, două sisteme: aprindere prin magnetou (v. fig. IX sub Aprindere 3), de exemplu la motoare stabile de tractor, Ia motoare de avion, etc.; aprindere cu b a t e-rie-bobină (v. fig. XXXIV), în special la autovehicule; aprindere cu volant magnetic (v. fig. XXXV), de exemplu Ia unele motociclete. Combustibilul poate fi introdus, în cilindru, amestecat sau neamestecat în prealabil cu aerul comburant. Astfel, se construiesc: motor cu carburator (v.), la care amestecul dintre un combustibil lichid volatil (de ex. benzină) şi aerul comburant se formează într-un carburator; motor cu ameste-câtor (v.), la care amestecul dintre un gaz combustibil (de ex.: gaz de cuptor înalt, gaz de gazogen) şi aerul comburant se formează într-un amestecă- ..tor; motor cu injecţie-electro- aprindere (v.), la care amestecul dintre un combustibil lichid puţin volatil (de ex. alcool) şi aerul comburant se formează în colectorul de admisiune sau în cilindru, prin injecţia combustibilului în masa de aer comburant. Ciclul termic real al motorului cu electroaprindere (v.fig. XXXVI) diferă de ciclul teoretic, din următoarele cauze: în timpul admisiunii există o depresiune în cilindru ; în timpul compresiunii, pereţii cilindrului cedează amestecului căldură; aprinderea amestecului nu e instantanee ; în timpul detentei, gazele cedează pereţilor căldură; în timpul evacuării (care începe înainte de punctul mort apropiat), presiunea e mai înaltă decît cea atmosferică. Aprinderea nefiind instantanee, se dă un avans la aprindere, care variază după tipul de motor (v. fig. sub Avans). Motor Otto. V. Motor cu electroaprindere. Motor cu explozie: Sin. impropriu pentru Motor cu electroaprindere (v.). Motor cu aprindere prin scînteie: Sin. Motor cu electroaprindere (v.). Motor Diesel: Motor cu autoaprindere, la care aerul comburant intră în cilindru în timpul cursei de admisiune şi e comprimat pînă la o presiune relativ înaltă, cînd combustibilul e injectat sub presiune şi se aprinde spontan, datorită căldurii dezvoltate prin comprimarea aerului. Injecţia combustibilului în aerul comburant se obţine prin intermediul unei pompe de injecţie sau prin efect pneumatic de presiune. Motorul Diesel cuprinde, în principal (v. fig. XXXVII): blocul cilindrilor, cu sau fără culasă; carterul, numit şi batiu (de ex. la motoare stabile), prin intermediul căruia motorul se montează pe un postament, pe o platformă mobilă sau pe şasiul unui vehicul; mecanismul motor, incluziv cel de distribuţie ; echipamentul de alimentare, cu pompele de alimentare şi de injecţie, uneori completat cu o instalaţie de baleiaj (de ex.Ja motoare în doi timpi); echipamentele de ungere şi de răcire; alte organe sau echipamente accesorii, cum sînt regulatorul, inversorul, etc. — Blocul cilindrilor conţine unu sau mai mulţi cilindri, eventual un motor poate avea roai multe blocuri. Pereţii iaterali ai cilindrilor constituie suprafaţa de contact cu pistoanele motorului, articulate prin biele cu arborele cotit al acestuia, astfel încît să poată efectua mişcări translatorii-alternative. în culasă, care e capacul superior al blocului, pot fi practicate camere de combustie, camere de răcire, locaşuri pentru supape sau pentru injectoare, etc. — Carterul, în general cu o baie de ulei la partea inferioară, e organul pe care se montează blocul sau blocurile cilindrilor, cum şi alte organe. La unele motoare, carterul şi blocul cilindrilor formează un corp comun. — Meca'nismul energetic e constituit din unu sau din mai multe lanţuri cinematice cu bielă-manivelă, care transformă mişcarea translatorie-alternativă a pistonului în mişcare rotativă a arborelui motor, şi dintr-un volant, care asigură regularitatea intraciclică a cuplului motor. Fiecare bielă are o extremitate articulată cu un maneton al arborelui motor, iar cealaltă extremitate e articulată cu bulonul unui piston translativ sau cu tija acestui piston (de ex. la motoare cu cap de cruce). Arborele motor e de regulă cotit, cu un număr de coturi (cu manetoane) mai mic sau cel muit egal cu cei ai cilindrilor, şi e montat pe carter, prin lagăre. — Mecanismul de distribuţie e constituit din unu sau din mai multe lanţuri cinematice cu camă şi tachet, pentru acţionarea supapelor, avînd un arbore cu came comun şi organe (de ex. roţi dinţate) cari asigură antrenarea acestuia de către arborele motor. Arborele cu came, al căror număr e egal cu cel al supapelor, e montat de asemenea pe carter, prin lagăre. Supapele de admisiune şi de evacuare au o tijă prin care primesc mişcarea de la tacheţi, direct sau prin intermediul unor împingătoare şi culbutoare; unele motoare sînt echipate şi cu supape de demarare. — Echipamentul de alimentare e constituit din pompa de combustibil, din canalizaţii, filtre, injectoare şi din organe adecvate sistemului de injecţie ales. La injecţia mecanică (numită şi injecţie hidraulică) sînt necesare o pompă de injecţie colectivă sau mai multe pompe de injecţie individuale, iar la injecţia pneumatică (numită şi insuflare) sînt necesare un compresor sau butelii de aer comprimat. — Echipamentul de ungere cuprinde o pompă de ulei, filtre, răcitoare de ulei, şi canalizaţia respectivă. Uneori canalizaţia e constituită din canale practicate în organele motorului şi din ţevi de aducţie a lubrifiantului la aceste organe. — E c h i p a m e n-tul de răcire poate cuprinde radiatoare (de ex. la motoare de automobil, de automotor, etc.) sau instalaţii de răcire (de ex. la motoare stabile), pompe de apă, ventilatoare, etc. — Regulatorul, în general centrifug, acţionează asupra debitului de injecţie, în acord cu turaţia motorului.— Inversorul, folosit la unele motoare (de ex. la motoare de navă), permite schimbarea sensului de rotaţie a motorului. ^ Se construiesc motoare Diesel orizontale sau verticale, cu cilindri în linie (v. fig. XXXVIII a), cu cilindri opuşi (v. fig. XXXVIII b) sau în V (v. fig. XXXVIII c), cu pistoane opuse, etc. Răcirea organelor unui motor Diesel, cari în serviciu se încălzesc, se face de cele mai multe ori cu apă, prin circulaţie forţată (cu pompe de răcire) sau prin termosifon. La motoare Diesel se folosesc: răcirea în circuit deschis, cu consum continuu (de ex. la motoare marine), la care sînt necesare epuratoare; răcirea în circuit închis, cu recuperarea totală sau parţială a apei, la care sînt necesare radiatoare. Unele motoare Diesel au răcire cu aer, folosind suflante de răcire, iar cilindrii acestora sînt nervuraţi. — Răcirea pistonului se face în general cu ulei, care e injectat pe la partea interioară a fundului acestora şi apoi e colectat în carter. Răcirea cu apă e mai puţin avantajoasă, fiindcă o parte din apă se amestecă cu uleiul din carter. Se răcesc numai pistoanele motoarelor de puteri mari (peste 1000 CP). XXXVI. Diagrama ciclului în patru timpi al unui motor cu electroaprindere, cu carburator. --------- diagramă teoretică; ........ diagramă reală. v) volumul camerei de combustie; V) volumul cilindreei unitare (a unui cilindru); Vt) volumul total al cilindrului (la începutul compresiunii). Motor cu ardere internă 284 Motor cu ardere internă Ungerea motorului Diesel se efectuează prin circulaţie sub presiune, cu ajutorul unei pompe (care serveşte şi la trimiterea uleiului de răcire în piston, în cazul răcirii cu ulei). Pompa ia uleiul din baia de ulei şi îl refulează spre organele motorului, iar uleiul revine în baia de ulei; pentru a evita circularea uleiului impur din baie, motorul e echipat cu filtre de ulei. Ungerile prin barbotaj, cu picurător, cu fitil sau cu inele sînt aproape abandonate. Pentru ungere XXXVII. Motor Diesel lent, în patru timpi, a) Cu un cilindru orizontal, cu injecţie pneumatică: 1) rezervor de aer comprimat, pentru demarare; 2) rezervor de combustibil motor; 3) rezervor de aer comprimat, pentru injecţie ; 4) injector; 5) supapa de demarare ; 6) cilindru ; 7) blocul cilindrilor; 8) piston ; 9) volan ; 10) arbore motor; 11) contragreutate ; 12) conductă de aer pentru demarare; 13) conductă de aer pentru injecţie; 14) arbore cu came.— b) Cu un cilindru vertical, cu injecţie pneumatica directă: 1) cameră de răcire cu apă; 2) compresor de aer; 3) poziţia de mersa culbutorului; 4) poziţia de demarare a culbutorului; 5) supapă de reglare a aerului; 6) rezervor de combustibil motor, cu filtru; 7) conductă de evacuare; 8) injector; 9) supapă de evacuare; 10) regulator centrifug; 11) supapă de admisiune; 12) conductă de aer de admisiune; 13) cameră de combustie; 14) piston; 15) antrenarea regulatorului; 16) palier de reazem J 17) volan; 18) rezervor pentru aer de injecţie; 19) rezervor pentru aer de demarare; 20) vas de ungere; 21) arbore motor» Motor cu ardere interna Motor Cu ardere Interna ie recomandă uleiuri cu viscozitate relativ mică şi cu stabilitate la temperaturi înalte, la cari se adaugă aditivi pentru “împiedicarea depunerii reziduurilor. Randamentul total al motorului Diesel e P=P*MVP«~0’4’ unde p#«0,6 şi ptf^0,7 sînt randamentele termic şi de cali- tate, iar p^^0,8 e randamentul mecanic. Raportul de compresiune (e) e, în general, mai mare decît 12/1. Clasificarea motoarelor Diesel se poate face după diferite criterii, şi anume: după număruTde timpi ai ciclului, se deosebesc motoare în patru timpi şi în doi timpi; după efectul presiunii gazelor de ardere, faţă de piston, se deosebesc motoare cu simplu efect şi cu dublu efect; după felul injecţiei, XXXVIII. Motoare Diesel pentru locomotive şi automotoare, o) Motor Diesel pentru locomotive, în patru timpi, cu opt cilindri şi cu supraalimentare (printurbocompresor cu gaze de ardere); 1) supapă de admisiune ; 2) culbutor; 3) conductă d e evacuare a gazelor de ardere ; 4) cameră de combustie; 5) piston ; 6) tijă de împingere; 7) cilindru; 8) galet; 9) arbore cu came; 10) arbore motor; 1.1) batiu; 12) postament; 13) bielă motoare; 14) conductă de aspiraţie de aer. b) Motor Diesel rapid pentru automotoare, în patru timpi, cu doisprezece cilindri opuşi şi cu supraalimentare: 1) gură de evacuare a vaporilor de ulei; 2) contragreutate de echilibrare ; 3) tijă indicatoare a nivelului de ulei; 4) bloc-motor; 5) bulonul pistonului} 6) cămaşă a cilindrului; 7) piston; 8) conductă de admisiune; 9) dispozitiv de aprindere la demarare; JO) cameră de precombustie; 11) injector; 12) conductă de apă de răcire; Î3) baie de ulei; 14) conductă de evacuare; 15) tijă de împingere; 16) culbutor; 17) supapă de admisiune ; 18) culasă; 19) galet; 20) arbore cu came; 21) arbore motor; 22) bielă. 0 Motor Diesel rapid pentru automotoare, în patru timpi, cu doisprezece cilindri în V şi cu injecţie mecanică indirectă: 1) cameră de precombustie sistem Ganz-Jendrassik; 2) culbutor; 3) capacul culasei; 4) supapă de admisiune; 5) injector; 6) conductă de combustibil-motor la iniector; 7) pompă de ■njecţie dublă; 8) cilindru; 9) cameră de răcire; 10) arbore cu came, de distribuţie; 11) bielă secundară; 12) carter superior; 13) demarcr; 14) baie de uIei; 15) arbore motor; 16) bielă principală; 17) amortisor de vibraţii; 18) camă de demarare; 19) piston cu cavitate; 20) deflector de piston; 21) conductă de evacuare; 22) culasă; 23)împingător; 24) conductă de aspiraţie. Motor cu ardere înternâ 286 Motor cu ardere interni se deosebesc motoare cu injecţie mecanică şi cu injecţie pneumatică; după locui unde se introduce combustibilul în cilindru, se deosebesc motoare cu injecţie directă şi cu injecţie indirectă; după felul admisiunii aerului comburant, se deosebesc motoare cu aspiraţie şi motoare cu supraali-mentare; după natura combustibilului, se deosebesc motoare cu combustibil lichid, gazos şi solid; după turaţie, se deosebesc motoare lente şi motoare rapide. La motoarele cu simplu efect, presiunea gazelor active (gaze de ardere) se exercită pe o singură faţă a pistonului, şi anume pe cea dinspre capul cilindrului (v. fig. XXXIX). Acestea sînt, în general, motoare mici sau mijlocii, cum sînt XXXIX.Motor Diesel lent, stabil, în doi timpi şi cu simplu efect, policilindric. I) injector; 2) conductă de combustibil motor la injector; 3) pompă de injecţie; 4) cameră de combustie; 5) arbore de distribuţie; 6) piston din două bucăţi; 7) bulonul pistonului; 8) cilindru ; 9) bielă; 10) pompă de ulei; II) arbore cotit (arbore motor); 12) postament; 13) batiu; 14) pompă de răcire a pistonului; 15) pompă de spălare cu filtru de aer; 16) fantă de admisiune; 17) fantă de evacuare; 18) conductă de evacuare; 19) bloc-motor. cele pentru autovehicule, automotoare, avioane, etc. — La motoarele cu dublu efect, presiunea de ardere acţionează alternativ pe cele două feţe ale pistonului, iar cele două cicluri se desfăşoară decalat în timp. Pentru acelaşi diametru şi pentru aceeaşi cursă a pistonului, puterea motorului cu dublu efect e aproape dublă faţă de a celui cu simplu efect. Cilindrul e echipat cu două culase (inferioară şi superioară), iar pistonul are o tijă, legată printr-un cap de cruce cu o bielă; injectorul din camera de combustie dinspre tijă e montat cît mai departe de tijă. Motoarele cu dublu efect, cari în general sînt în doi timpi (pentru â avea o culasă inferioară cît mai simplă), se construiesc pentru puteri mari, pînă la aproximativ 3500 CP pe cilindru şi cu diametrul cilindrului de 350***750 mm. Motoarele cu cap de cruce au pistoanele cu tijă calată, articulată cu biela prin intermediul unui cap de XL. Motor Diesel lent, marin, în patru timpi şi cu simplu efect, cu cap de cruce, policilindric, cu supraalimentare, incluziv cu inversor de mers. 1) tija supapei; 2) pompă de injecţie; 3) culbutor; 4) galet; 5) arbore cu came; 6) camă; 7) cameră de combustie; 8) platformă de vizitare; 9) piston răcit cu ulei; 10) cilindru; 11) conductă de apă de răcire; 12) bloc-motor; 13) tija pistonului; 14) cap de cruce; 15) batiu ; 16) glisiera capului de cruce; 17) bielă; 18) pompă de ulei; 79) inversor de mers; 20) postament; 21) arbore motor; 22) conductă de aer de admisiune; 23) conductă de ulei de răcire; 24) conductă de evacuare. cruce (v. fig. XL). La aceste motoare, cari sînt cu dublu efect şi uneori cu simplu efect (de ex. cele de puteri mari), capul de cruce se deplasează de-a lungul unor glisiere şi preia o Mbtor cu ardere înternl 287 Motor cu ardere interna parte din presiunile laterale exercitate pe piston; astfel, tijă unui piston cu dublu efect e solicitată alternativ la compresiune şi la întindere, iar tija unui piston cu simplu efect e solicitată numai la compresiune. La motoarele cu injecţie mecanica se foloseşte o pompă de injecţie, de înaltă presiune (pînă la circa 800 kgf/cm2), care refulează combustibilul în cilindru prin unu sau prin două injectoare, pulverizîndu-l fin. Acest motor, numit şi motor c u injecţie hidraulică, are un randament economic mare (circa 40%); pentru pornirea motorului sînt necesare demaroare sau motoare auxiliare (de ex. cu electroaprindere). Motorul cu injecţie mecanică e cel mai mult utilizat, de exemplu la autovehicule,-avioane, nave uşoare rapide, etc.— La motoarele cu injecţie pneumatică se foloseşte aer comprimat (la circa 70 kgf/cm2), care antrenează combustibilul în cilindru, printr-un injector. Aerul e furnisat de un compresor antrenat, de motor, iar injectorul are un ac acţionat de arborele cu came. Acest motor, numit şi motor cu compresor sau motor cu insuflare, eîn general un motor ient, aproape abandonat. Motorul cu injecţie directă, care poate fi mecanică sau pneumatică, funcţionează prin introducerea combustibilului direct în camera de combustie, adică în spaţiul cuprins între -culasă şi capul pistonului (v. fig. XLI). Pentru a realiza o ardere cît mai bună e necesar un amestec cît mai intim între XLI. Sisteme de injecţie directă. a,b,c şi d) camere de combustie Ia motoare cu piston obişnuit; e) cameră de combustie la un motor cu pistoane opuse; 1) injector; 2) cameră de combustie; 3) piston. combustibil şi aerul comburant, ceea ce se obţine provocînd o turbulenţă prin una dintre următoarele variante constructive: injectorul coaxial cu cilindrul motorului şi pistonul cu cavitate; injectorul cu axa tangentă la capul unui piston plat; supapa de admisiune cu deflector; pistonul cu deflector, care pătrunde într-un spaţiu corespunzător din culasa cilindrului ; axa canalului de aspiraţie, tangentă la capul pistonului. „Camera de combustie se adaptează formei vinei de injecţie, pentru ea particulele de combustibil cari nu ard să atingă cît mai puţin pereţii, spre a evita depunerea cărbunoasă. Injecţia directă se foloseşte, în special, la motoare puternice, cu cilindri cu diametrul mai mare decît 300 mm, dimensiunile cilindrului permiţînd folosirea unui injector cu ajutaje suficient de mari, pentru a împiedica obturarea orificiilor. Motorul cu injecţie indirectă, în general numai mecanică, funcţionează prin introducerea combustibilului într-o cameră auxiliară, care e un compartiment al camerei de combustie (v. fig. XLII şi fig. XXXVIII b). Această cameră auxiliară, în comunicaţie prin 2 orificii sau canale cu cea de combustie, poate fi: cameră de pre-combustie, cameră de turbulenţă sau cameră de acumulare. Motorul cu injecţie indirectă, comparativ cu cel cu injecţie directă, prezintă următoarele avantaje: poate avea turaţie mai înaltă, deoarece reclamă un timp mai scurt pentru injecţie şi permite un avans la aprindere variabil cu turaţia; are putere specifică mai mare şi presiunea pe piston mai mică; arderea e mai bună şi deci produce fum puţin la evacuare; presiunea de injecţie e mai mică. Dezavantajele sînt: consumaţie specifică mai mare, complicaţii constructive, pierderi mai mari de căldură prin pereţi, demarare mai dificilă. La motorul cu cameră de precombustie, combustibilul e injectat într-o antecameră, numită cameră de precombustie, injectorul fiind situat în partea opusă canalului de comunicaţie cu camera de combustie (v. fig. XLIII). Combustibilul se aprinde în antecameră şi provoacă o supra-presiune faţă de camera de combustie, în care trece. în comparaţie ccr injecţia directă, prezintă următoarele avantaje: presiunea de injecţie e mai mică, presiunea pe piston şi solicitarea conductelor sînt mai mici, orificiile de injectare sînt mai mari şi se obturează mai greu, turbulenţa e relativ mare. Dezavantajele sînt: amestecul din camera de precombustie se răceşte la trecerea prin canalul de comunicaţie şi prin contactul ;cu suprafeţe reci, provocînd creşterea sensibilă a consumului de combustibil motor, din care cauză pentru demararea motorului e necesară încălzirea separată a pereţilor camerei de precombustie; sistemul funcţionează bine cînd pereţii sînt fierbinţi, dar în aceste condiţii combusti- XLlf. Motor Diesel lent, stabil, în patru timpi, cu trei cilindri şi cu injecţie mecanică indirectă. 1) injector; 2) conductă de combustibi motor la injector; 3) culbutor; 4) tija de împingere; 5) piston cu cavitate; 6) pompă de injecţie; 7) arbore cu came; 8) bielă; 9) batiu; 10) postament; 11) arbore motor; 12) bulonul pistonului; 13) blocul cilindrilor; 14) conductă de evacuare; 15) cilindru ; 16) conductă de aspiraţie. Motor cu ardere interna 288 Motor cu ardere internă bilul e cracat şi depune cărbune, deci se impune o curăţire frecventă a cilindrului şi adeseori chiar înlocuirea cămăşii.— La motorul cu cameră de turbulenţă, corn- care se produc compresiunea şi combustia (de ex. la motorul Lanova), cuprinzînd: o cameră de compresiune cu o secţiune orizontală de forma cifrei opt (8); două supape situate XLIII. Camere de precombustie. tfj. a2, c?3) !a motoare cu piston obişnuit; bx) la motor tip Ganz-Jendrassik; b2) la motor tip CTZ; b3) la motor tip NAT! M-12; 1) camera de precombustie; 2) injector ;3) dispozitiv de aprindere (de ex. bujie cu incandescenţa); 4) camera de combustie; 5) piston. bustibilul e injectat într-o cameră situată în culasă, numită cameră de turbulenţă, avînd o formă care poate să asigure o turbionare a amestecului dintre aer şi combustibil (v. fig. XLIV). Injectorul e montat în această cameră, însă canalul de comunicaţie cu camera de combustie e sensibil mai mare decît la camerele de precombustie, din care cauză diferenţa de presiune din-tre-cele două camere e mai mică. Aerul e introdus în cameră în timpul cursei de compresiune, în direcţie tangenţială şi uneori în sensul tur-bioanelor, astfel încît la terminarea compresiunii are o ener-giecinetică de turbulenţă, care produce o bună repartizare a combustibilului injectat ; raportul dintre energia cinetică a turbionului şi aceea a vinelor de combustibil injectat e de circa 20. Acest motor prezintă avantajul unui amestec mai intim între aer şi combustibil, dar demararea motorului e dificilă şi e posibilă cu bujie de demarare. — La motorul cu cameră de acumulare, combus-tibilul pătrunde iniţial într-o cameră situată în culasă sau în capul pistonului, numită cameră de acumulare, dar injectorul e situat în afara acestei camere şi injectează combustibilul în canalul de comunicaţie, cu camera de combustie (v, fig. XLV). Uneori, culasa are o cavitate în în cele două loburi; o cameră de acumulare şi injectorul, coaxiale şi diametral opuse. Acest motor e folosit la unele camioane şi autobuse. — La motorul cu cameră de aer, care e o cameră auxiliară similară celei de acumulare, aerul intră parţial în această cameră în timpul cursei de compresiune şi e restituit cilindrului în timpul cursei de expansiune, astfel încît produce o turbulenţă care contribuie la o ardere mai bună. Combustibilul e injectat direct în cilindru, deci sistemul constituie o trecere de la motoarele cu injecţie directă la cele cu injecţie indirectă. La motorul cu aspiraţie, aerul comburant pătrunde în cilindru datorită e-fectului de depresiune, produs în timpul cursei pistonului de la punctul mort apropiat la cel depărtat. Acesta e motorul utilizat în mod obişnuit, — La motorul cu supraal imentare, (v. fig. XLVI), aerul comburant se introduce în cilindru sub o presiune mai mare decît presiunea mediului ambiant. Deoarece prin supraalimentare se măreşte cantitatea de aer introdu-săîn cilindru, se poate mări şi cantitatea de combustibil injectat; deci presiunea medie, respectiv puterea motorului, cresc. Reziduurile de ardere sînt evacuate, de cele mai multe» ori prin baleiaj, chiar la motoarele în XLIV. Camere de turbulenţa. 1) camera de turbulenţă; 2) injector; 3) bujie cu incandescenţă; 4) iston; 5) spaţiul (camera) de combustie; 6) supapă.de admisiune. Motor tu ardere interna 280 Motor cu ardere interna patru timpi, iar pentru a reduce creşterea excesivă a încălzirii aerului de admisiune se folosesc compresoare cu randa- rina, petrolul brut, uleiul din gudron de huilă şi gudronul de huilă, uleiul din gudron de lignit, uleiul vegetal (de ex. de ricin, de palmier, etc.), uneori păcură, etc.—Motorul Diesel cu gaz, de regulă pentru gaze naturale, funcţionează cu injecţie de aprindere sau cu aprindere electrică. Un motor Diesel transformat pentru combustibil gazos are un randament mai mic, de circa 28%. La motorul cu injecţie de aprindere, la care nu se modifică raportul de compresiune, amestecul gaz-aer se formează într-o supapă de amestec sau în afara motorului (de unde e absorbit în cilindru) XLV. Camere de acumulare şi de aer. a) Camera de acumulare tip Acro: 1) injector; 2) camera de acumulare de aer; 3) spaţiu de combustie; 4) piston. — b) Cameră de acumulare tip Lano-va: 1) injector; 2) spaţiu (cameră de combustie; 3) cameră de acumulare principală; 4 ca. merâ de acumulare secundară; 5) supapă de reglare; 6) piston. — c) Cameră de aer: 1) spaţiu de combustie; 2) locaşul injectorului; 3) cameră de aer; 4) piston. ment mare şi radiatoare de răcire. Supraalimentarea motoarelor în patru timpi se poate obţine, fie prin compresoare cu pistoane (construite pe principiul pompelor de baleiaj de la motoarele în doi timpi) sau prin compresoare volumice, Antrenate de motor sau cu sursă separată de energie, fie prin turbocompresoare, antrenate de gazele uzate (de evacuare); supraalimen-tarea motoarelor în doi timpi se realizează prin baleiaj. Motorul Diesel cu combustibil lichid e cel uzual, care în general consumă un combustibil greu volatil, cum sînt moto- XLVI. Motor Diesel pen-_tru nave mici, în patru timpi, cu opt cilindri şi cu supraalimentare. 0 injector; 2) tija supapei de admisiune; 3) cuibutor;4) tijă de împingere ; 5) cilindru; 6) arbore 5U c<*me; 7) cilindru; 8) bielă; 9) arbore motor; 10) batiu; 11) baie lilei'; 12) conductă de aspiraţie de aer; 13) conductă de evacuare. XLVII. Motor Diesel lent, pentru locomotivă Diesel electrică, în patru timpi, cu doisprezece cilindri în două linii paralele şi cu supraalimentare (prin turbocompresoare cu gaze de ardere). 1) supapă de admisiune ; 2) ţeavă de evacuare; 3) conductă de apă de răcire; 4) culbutor; 5) iniector de combustibil motor; 6) cameră de precombustie; 7) ţeavă de admisiune ; 8) piston cu cavitate ; 9) blocul cilindrilor; 10) pompă de iniecţie; 11) cilindru; 12) arbore cu came; 13) batiu; 14) postament; 15) palier de bielă; 16) arbore motor; 17) traversă de consolidare a blocului cilindrilor; 18) galet; 19) bielă; 20) bulonul pistonului; 21) tijă de împingere; 22) culasă. şi aprinderea se obţine printr-o cantitate mică de motorină injectată în acest amestec din cilindru; motorul funcţionează la pornire numai cu motorină şi, după atingerea turaţiei normale, funcţionează cu gaze (rămînînd numai o cantitate mică de motorină, pentru menţinerea aprinderii), adică La regimul nominal e similar unui motor cu ardere isocoră, iar 19 Motor eu ardere internă 290 Motor eu ardere interni reglarea motorului la diverse sarcini se realizează variind cantitatea de gaz admisă în cilindri, prin acţiunea unui regulator obişnuit. La motorul cu aprindere electrică, la care se reduce raportul de compresiune pînă la 7 : 1 —8 :1 (prin adăugarea unui inel între culasă şi blocul -motor sau prin adoptarea de biele şi de pistoane mai scurte), combustibilul e alimentat printr-o supapă de amestec cu două scaune şi aprinderea se obţine prin scînteie electrică de la bujii; deoarece acest motor are un echipament de aprindere electrică obişnuit, cu magnetou sau cu baterie-bo-bine, e de fapt un motor Diesel transformat în motor cu electroaprindere.—Motorul Diesel cu cărbune praf funcţionează prin arderea cărbunelui pulverizat, într-o antecameră, sub presiune înaltă. Prezintă dezavantajul că uzurile cilindrului şi pistonului sînt mari datorită prafului de cărbune. La motorul Diesel lent (v, fig. XLVII), cu viteza medie a pistonului pînă la aproximativ 7,5 m/s, raportul dintre greu- XLVIIL Motor Diesel rapid, pentru automobil, în patru timpi, cu şase cilindri. 1) supapă de evacuare; 2) culbutor; 3) conductă de evacuare a gazelor de ardere; 4) conductă de combustibil motor la injector; 5) injector; 6) cilindru ; 7) piston; 8) tijă de împingere; 9) galet; 10) arbore cu came; 11) conductă de ungere; 12) bielă; 13) arbore motor; 14) cap de bielă; î *>) conductă de aducere a uleiului; Io) baie de ulei; 17) şurub de golire; 18) sită de ulei; 19) şurub de fixare a reazemului principal; 20) flanşă de antrenare a pompei de injecţie; 21) cămaşă de răcire cu apă; 22) conducte de combustibil motor la pompa de injecţie; 23) pompă de injecţie; 24) conductă de aspiraţie de aer. tate şi putere nu are. un rol preponderent. Acest motor, care funcţionează după un.ciclu cu ardere aproximativ isocoră (ciclu Diesel), are greutatea litrică (adică greutatea raportată la cilindree) cuprinsă între 120 şi 190 kg/l. Motorul Diesel lent se foloseşte în instalaţii industriale sau la nave, la cari se cere o funcţionare continuă sub sarcină mare; poate con-suma combustibili lichizi grei, ceea ce prezintă avantaje economice faţă de motoarele cu abur, iar demararea e posibilă şi cu aer comprimat. — La motorul Diesel rapid, (v. fig. XLVIII), cu viteza medie a pistonului mai mare decît aproximativ 7,5 m/s, raportul dintre greutate şi putere are un rol preponderent. A-cest motor, func-ţionînd de cele mai multe ori după un ciclu la care arderea începe la volum aproape constant şi se termină la presiune aproape constantă (ciclu mixt), are greutatea litrică cuprinsă între 50 şi 100 kg/l. Motorul Diesel rapid, numit şi Die XLIX. Diagrama indicată si de distributie a moto-sel uşor, se ruluî Diesel în patru timpi. ' foloseşte la auto- Q^ SUpQp3 ^e admisiune; b) supapă de evacuare; ve ICU e, aerona c) cursa pistonului; d) diagrama indicată; e) cercul VS 6tC ’ 1 manivelei; f) piston; g) bielă; h) diagrama de dis~ Motorul tribuţie a sertarului; PMD) punctul mort depărtat; Diesel în pa- PMA) punctul mort apropiat; 1) deschiderea supapei t r U timpi de evacuare; 2) deschiderea supapei de admisiune; funcţionează după 3) închiderea supapei de evacuare; 4) închiderea un ciclu real în supapei de admisiune (începutul compresiunii); 5) în« patru timpi, cu ceputul injecţiei de combustibil motor; 6) începutul ardere aproxima- arderii; 7) închiderea injecţiei de combustibil motor; tiv isobarăsau ÎSO- ai) avans unghiular la admisiune; a2) întîrziere coră-isobară (v. unghiulară la admisiune; (3i) avans unghiular la eva-fig. XLIX), rea- cuare; 3a) întîrziere unghiulară !a evacuare, lizat prin mişcarea în patru curse a pistonului, dintre cari numai una e activă. Ciclul cuprinde (v. fig. L) admisiunea aerului la presiune constantă, compresiunea adiabatică, injectarea şi arderea combustibilului, expansiunea adiabatică, răcirea şi evacuarea la presiune constantă. Motoarele în patru timpi pot fi cu injecţie directă sau indirectă, în ultimul caz avînd cameră de precombustie, de turbulenţă, de acumulare sau de aer; aceste motoare sînt, de cele mai multe ori, cu simplu efect (în special cele rapide) şi rareori cu dublu efect. Motorul Diesel în doi timpi funcţionează după un ciclu real în doi timpi, cu ardere aproximativ isobară sau isocoră-isobară (v. fig. LI), realizat prin mişcarea în două curse a pistonului, dintre cari una e activă. Ciclul cuprinde (v. fig. LII): timpul întîi, în care se efectuează baleiajul gazelor de ardere, admisiunea aerului proaspăt, compresiunea şi injecţia; timpul al doilea, în care se produce arderea, urmată de expansiune şi de începutul evacuării. La motorul Diesel în doi timpi, cilindrul poate fi: cu fante pentru admisiune şi cu supapă de evacuare, cu fante L. Schema de funcţionare a unui motor Diesel în patru timpi, /) timpui întîi, admisiunea 1-2, cu supapa de admisiune deschisa (di) şi supapa de evacuare închisa (ex); II) timpul ai doilea, compresiunea 3-4, cu supapa de admisiune închisă (a3) şi supapa de evacuare închisă (e2); III) timpul al treilea, expansiunea 5-6, cu supapa de admisiune închisă (a3) şi supapa de evacuare închisă (e3); IV) timpul ai patrulea, evacuarea 7-8, cu supapa de admisiune închisă (a4) şi supapa de evacuare deschisă (e4); supapă de admisiune; b) aer de admisiune; c) injector pentru combustibil motor; d) conductă de combustibil motor; supapă de evacuare; f) pompă de combustibil motor; g) eşapament; h) gaze de evacuare; P.MA) punct mort apropiat; PMD) punct mort depărtat. LI. Diagrama indicată şi de distribuţie a motorului Diesel în doi timpi. 1) finea evacuării şi începutul compresiunii; 2) începutul injecţiei de combustibil motor; 3) finea compresiunii; 4) finea injecţiei şi începutul expansiunii; 5) finea expansiunii şi începutul evacuării; 6) începutul baleiajului (spălării); 7) finea spălării; V) închiderea orificiilor de evacuare; 2') deschiderea in-jectorului; 4') închiderea injectoruluj şi începutul expansiunii; 5') deschiderea orificiilor de evacuare; 6') deschiderea orificiilor de admisiune de aer; 7') închiderea orificiilor de admisiune de aer; PMA) punctul mort apropiat; PMD) punctul mort depărtat; V"-PMA) compresiune; 2/,,,4/) injecţie de combustibil motor (ardere); 4'"'5') expansiune; 5'‘"V) evacuare; b'-"7f) baleiaj (spălare); a) compresiune; b) injecţie de combustibil motor; c) ardere; d) expansiune; e) evacuare; f) spălare ; sensul de învîrtire ai maşinii. > LII. Schema de funcţionare a unui motor Diesel în doi timpi. I) timpul întîi, corespunzînd baleiajului gazelor, admisiunii, compresiunii şi injecţiei; II) timpul al doilea, corespunzînd arderii combustibilului, expansiunii şi începutului evacuării; 1) pompă de combustibil motor; 2) conductă de combustibil motor; 3) injector pentru combustibil motor; 4) eşapament; 5) aspirator de aer; 6) fantă de baleiaj (spălare); 7) fantă de evacuare, LIII. Cilindru cu două serii de fante pentru un motor Diesel în doi timpi. 1) fante de admisiune; 2) fante de evacuare. 1?* Motor cu ardere internă 292 Motor cu ardere internă pentru evacuare şi cu supapă de admisiune, cu două serii de fante pentru evacuare şi admisiune (v. fig. LUI), etc. Uneori se construiesc motoare cu pistoane opuse (v. fig. LIV). Baleiajul gazelor din cilindru se poate efectua prin următoarele procedee: cu autoprecompresiune, folosind carterul motorului ca un corp de pompă, astfel încît aerul e .precomprimat de faţa dinspre bielă a pistonului; cu ajutorul unei pompe cu piston, acţionată de arborele motorului sau de un motor independent; cu un compresor centrifug, antrenat de o turbină care foloseşte gazele de ardere (turbocompresor), sau de motorul însuşi; cu un compresor Roots (v. Suflantă aceste motoare avînd de obicei un raport de compresiune de 10 —18. în motor, combustibilul se aprinde prin efect termic, datorit comprimării amestecului în cilindru (ştiind că raportul dp compresiune e relativ mare), şi anume cînd se depăşeşte punctul de aprindere al vaporilor de combustibil. Aprinderea cuprinde deodată întreaga cantitate de amestec, spre deosebire de motorul Diesel, la care aprinderea se produce progresiv, pe măsura injectării combustibilului. Motoarele cu carburaţie-autoaprindere, numite şi motoare cu detonaţii integrale, sînt în general monocilindrice şi cu ciclul în doi timpi, avînd o cilindree cuprinsă între 1,5 cm3 şi 5 cm3, excepţional mai mică (circa 0,5 cm3) sau mai mare (pînă la circa 10 cm3). Un astfel de motor are turaţia de 12 000“*20 000 rot/min şi puterea specifică foarte mare (75-“150CP pe litru de cilindree), iar greutatea specifică de numai 300-**500 g/CP. Uneori se construiesc motoare cu dispozitive cari permit varierea raportului de compresiune. LIV, Motor Diesel în doi timpi, cu pistoane opuse şi cu distribuţie fără supape. 1) baleiaj (spălare); 2) compresiune; 3) admisiune prin injecţie; 4) evacuare, Roots), etc. Culasa e constructiv simplă, conţinînd locaşurile injectorului, supapei de demarare şi supapei de siguranţă, iar uneori şi locaşurile supapelor de evacuare sau de admisiune. Acest motor, în comparaţie cu motorul Diesel în patru timpi, prezintă următoarele avantaje: putere aproape dublă, pentru aceleaşi dimensiuni de cilindru, aceeaşi viteză şi aceeaşi presiune medie; preţul de cost mai mic, prin reducerea numărului pompelor de injecţie, la aceeaşi putere; folosirea pompelor de baleiaj şi pentru supraalimentare; pierderi mai mici de căldură prin pereţi. Dezavantajele sînt: temperaturi mai înalte în cilindru şi pe fundul pistonului, ceea ce reclamă răciri mai active; consumaţie de combustibil mai mare, provocată de suplementul de putere pentru antrenarea pompei. Motoarele în doi timpi se folosesc la instalaţii stabile şi, în special, la nave (la cari se face răcirea pistonului). Motor-cu cărbune pulverizat. V. Motor Diesel cu cărbune praf, sub Motor Diesel. Motor cu i n s u f I a r e. V. Motor cu injecţie pneumatică, sub Motor Diesel. Motor cu aprindere prin compresiune: Sin. Motor Diesel (v,). Motor cu ardere lentă: Sin. Motor Diesel (v.). Motor cu ardere !a presiune constantă: Sin. Motor Diesel (v.). Motor cu carburaţie-autoaprindere: Motor cu autoaprindere, la care amestecul combustibil-aer (adică aer carbu-rat prin difuziunea unui combustibil) se formează într-un aparat numit carburator, fiind apoi aspirat şi comprimat în cilindrul motorului, unde se aprinde spontan către sfîrşitul cursei de compresiune. Acest motor nu are echipament de aprindere, dar are un carburator (v.), în a cărui cameră de amestec se produce difuziunea combustibilului lichid în masa de aer, prin pulverizarea combustibilului la ieşirea dintr-un jiclor; combustibilul trebuie să fie suficient de volatil, iar aprinderea lui în cilindrul motorului se obţine prin aportul de căldură datorit comprimării amestecului, LV. Motor cu carburaţie-autoaprindere, inversat, I) carter; 2) cilindru; 3) cămaşa cilindrului; 4) culasă; 5) orificiu de aer; 6) cusinet; 7) piston; 8) bulonul pistonului (bolţ); 9) bielă; iO) arbore; II) suprafaţă portantă pentru elice; 12) flanşă de prindere a elicei; 13) piuliţă de strîngere; 14) tubul de acces al benzinei; 15) nipiu; , 16) rezervor de benzină; 17) buşon. Fig. LV reprezintă un motor cu carburaţie-autoaprindere, care poate fi instalat cu camera de compresiune în sus sau în jos, eventual înclinată. Fig. LVI reprezintă un alt motor, LVI. Motor cu carburaţie-autoaprindere, cu cameră de compresiune variabilă. I) carter; 2) capacul carterului; 3) cămaşa cilindrului; 4) culasă; 5) garnitură; 6) cusinet; 7) piston; 8) bulonul pistonului (bolţ); 9) bielă; 10) arbore; II) suprafaţa portantă pentru elice; 12) flanşă pentru prinderea elicei; 13) contrapiston ; 14) mîner de reglaj; 15) rezervor de benzină; 16) capacul • rezervorului; 17) jiclor; 18) bucşă; 19) ac; 20) resort; '2 î) tub ; 22) ni piu» Motor cu ardere internă 293 Motor cu ardere interna cu compresiune variabilă, avînd ia partea superioară a camerei de ardere un contrapiston, care permite reglarea raportului de compresiune între circa 10/1 şi 20/1 ; astfel, prin schimbarea poziţiei acestui contrapiston, se poate realiza o mai bună adaptare a compresiunii la combustibilul folosit, cum şi un reglaj al avansului aprinderii. Deoarece, în special motoarele cu cilindree mai mare, prezintă dificultăţi de pornire din cauza presiunilor înalte exercitate pe piston, s-au realizat motoare cu carburaţie-autoaprindere cu raport de compresiune puţin mai mic, adică de la 7/1 •••10/1. La aceste motoare (v. fig. LVII), temperatura la sfîrşitul compresiunii nefiind suficient de înaltă pentru a asigura autoaprinderea combustibilului, excesul de căldură necesară aprinderii se obţine de la o bujie cu incandescenţă, dispusă în capul motorului; între electrodul central şi corpul acestei bujii se găseşte un fir de platin sau de pla-tin-iridiu, care la pornire e adus la incandescenţă prin efect electrocaloric, fiind conectat într-un circuit electric (cu ten- IV//. Motor cu carburaţie-autoaprindere, vertical. 0 carter; 2) cilindru; 3) cămaşa cilindrului; 4) culasă; 5) orificiu de aer; 6) cusinet; 7) piston; 8) bulonul pistonului; 9) bielă; 10) arbore; 11) suprafaţa portanta pentru elice; 12) flanşă de prindere a elicei; 13) piuliţă de strîngere; 14) orificiu de acces a! benzinei; 15) niplu; 16) rezervor de benzină. siunea de circa 1 * * * 1,5 V şi curentul de 2---2.5A). După pornirea motorului se întrerupe circuitul electric, dar firul rămîne incandescent, datorită căldurii absorbite din camera de ardere în ciclul precedent. Combustibilul folosit la motoarele cu autoaprindere e un amestec de petrol lampant (în proporţia de 20---40%) cu ulei de ungere (de ex. ulei de ricin sau ulei mineral, în proporţia de 20-• *35 %), la care se adaugă eter etilic (circa 30-**50%), uneori ulei de parafină (circa 10***30%) şi rareori nitrit de amil (circa 1-*-3%). La motoarele cu bujie incandescentă se foloseşte acelaşi amestec, format din petro! lampant şi ulei de ungere, Ia care se adaugă în special metanol (adică alcool metilic, în proporţia de 50---70%) şi rareori nitro-metan (circa 10—35 %); adausul de nitrometan, ca şi cel de nitrit de amil, se recomandă numai pentru obţinerea unor performanţe excepţionale ale motorului. Motoarele cu carburaţie-autoaprindere se utilizează, de preferinţă, pentru acţionarea aeromodelelor, a navomode-llelor sau a modelelor de autovehicule. Aceste motoare au înlocuit aproape complet, mai ales în aeromodelism, motoarele obişnuite cu electroaprindere, datorită simplicităţii, siguranţei în funcţionare şi greutăţii specifice reduse. Motor semi-Diesel: Motor cu aprindere termică (termo-aprindere), în care combustibilul motor e injectat în masa de aer din cilindru şi se aprinde prin efect termic combinat, datorit atît comprimării încărcăturii cilindrului, cît şi căldurii dezvoltate de o zonă incandescentă (încălzită la roşu) din capul motorului. Raportul de compresiune e de circa 9:1, iar presiunea şi temperatura finală de comprimare sînt de 15---20 kg/cm2, respectiv de maximum 300° (insuficientă pentru aprinderea spontană a combustibilului). Combustibilul e pulverizat prin injectarea într-o cavitate emi-sferică (numită cap incandescent sau cap de aprindere), la presiunea de 75---80 kg/cm2, unde se transformă în vapori, din cauza căldurii pereţilor acestei cavităţi. Arderea se efectuează la volum aproape constant, cu o creştere rapidă a presiunii. Motorul semi-Diesel cuprinde, în principal (v. fig. LVIII): postamentul (placa de fundaţie), carterul, blocul cilindrilor (cu unu sau cu mai mulţi cilindri), culasa (cu capul incandescent), mecanismul motor cu distribuţia, echipamentul de alimentare cu combustibil, regulatorul şi instalaţiile auxiliare.— Carterul (de cele mai multe ori de fontă) se compune din carterul superior şi din carterul inferior, asamblate etanş prin şuruburi cu piuliţe (uneori fără garnitură de etanşare). La unele motoare, carterul inferior are pereţii dubli şi printre ei circulă aerul proaspăt, înainte de intrarea în carter; în carterul superior, la motoarele în doi timpi, sînt practicate ferestre (fante) obturate cu supape, prin cari pătrunde aerul proaspăt de baleiaj. -—Blocul cilindrilor (în general de fontă) are pereţii dubli, spaţiul dintre ei constituind camera de circulaţie a apei de răcire; el e montat etanş, pe faţa superioară a carterului (uneori fără garnitură de etanşare). La motoarele în doi timpi, cilindrul are două fante laterale: una de evacuare a gazelor de ardere, iar cealaltă, la un nivel mai jos, în comunicaţie cu carterul (printr-un canal i.nte-riorsau exterior).—Culasa (în general de fontă) are pereţi dubli, printre cari circulă apa de răcire; în culasă e montat un dispozitiv de decomprimare (de ex. un şurub). Capul incandescent are forma de cavitate emisferică şi e fără pereţi dubli, nefiind răcit. La pornirea motorului, capul incandescent se încălzeşte cu o lampă obişnuită cu benzină sau cu o instalaţie fixă cu motorină şi aer, pînă la culoarea roşie-cireşie, şi anume se încălzesc direct pereţii capului incandescent sau un şurub gros care pătrunde în interiorul cavităţii emisferice; după un timp de funcţionare, capul incandescent acumulează căldură suficientă pentru a asigura aprinderea combustibilului, permiţînd înlăturarea sursei exterioare de încălzire. — Mecanismul motor cuprinde (v. fig. LIX): pistonul, eventual cu capul profilat, în peretele pistonului fiind practicată uneori o deschizătură, prin care carterul poate comunica cu cilindrul; biela, al cărei picior e articulat cu bolţul pistonului, uneori prin intermediul unui rulment cu ace (acest ruiment nu are inel exterior şi inel interior, acele fiind plasate direct între capul bielei şi maneton); arborele motor, cu un singur cot (la motoarele monocilindrice,în care caz braţele cotului sînt echipate cu contragreutăţi, pentru echilibrare) sau cu mai multe coturi. — Distribuţia poate fi cu supape sau cu fante. La motoarele în doi timpi, cu fante (cari se folosesc la majoritatea motoarelor semi-Diesel), pistonul descoperă şi obturează aceste fante, asigurînd baleiajul şi evacuarea (acest motor are o construcţie simplă, fără supape şi fără arbore cu came). — Echipamentul de alimentare cu combustibil, care serveşte la introducerea sub presiune a combustibilului în capul incandescent, e echipat cu o pompă de injecţie cu piston, în legătură cu un regulator; reglarea puterii motorului se efectuează prin varierea debitului pompei. Injectorul, cu ajutaj reglabil şi eventual cu un circuit de răcire cu apă, e montat în capul incandescent şi primeşte combustibilul sub presiune de la pompa de injecţie. — Regulatorul, în general de tip centrifug, acţionează Motor cu ardere internă 294 Motor cu ardere internă asupra debitului de injecţie. Un volan menţine cuplul motor, în timpul unui ciclu, la o valoare aproximativ constantă. Instalaţii şi organe auxiliare sînt: instalaţia de răcire cu apă, instalaţia de ungere, filtre de aer şi de combustibil, etc. — Ungerea se efectuează sub presiune, cu aju- nului pistonului poate fi realizată printr-un circuit de ulei, în care caz uleiul intră în acest circuit prin două orificii practicate în peretele cilindrului (v. fig. LV///); uleiul vine la pompă din rezervorul de ulei, de regulă situat la înălţime, pentru ca accesul uleiului să se asigure prin cădere. LV///. Motor semi-Diesel TN60, de 25 CP şi 800 rot/min (construit în ţara noastră). ?) batiu; 2) carter inferior; 3) arbore motor; 4) conductă de aer suplementar; 5) contragreutate; 6) bielă; 7) carter superior; 8) cameră de aer suplementar; 9) piston; 10) conductă de apă pentru răcirea cilindrului; 11) colector de evacuare; 12) fereastră (fantă) de evacuare; 13) culasă; 14) intrarea aerului comburant la dispozitivul de încălzirea capului incandescent; 15) intrarea combustibilului la dispozitivului de încălzire a capului incandescent; 16) dispozitiv de încălzire a capului incandescent; 17) cot de legătură între culasă şi camera de răcire a injectorului; 78) tub de ieşire a apei din camera de răcirea injectorului; 19) cameră de răcire cu apă a injectorului; 20) injector de combustibil; 21) cap incandescent (cavitate emisferică); 22) şurub incandescent, pentru pornire; 23) şurub de decompresiune; 24) cilindru; 25) cameră de circulaţie a apei de răcire a cilindrului; 26) conductă de combustibil spre injector; 27) cana! de comunicaţie între carter şi cilindru ; 28) filtru la admisiunea aerului; 29) fereastră cu supape pentru admisiunea aerului proaspăt; 30) cot de legătură între filtru şi supape; 31) rulment oscilant pentru arborele motor; 32) dispozitiv de antrenare a regulatorului; 33) capac frontal al motorului; 34) bulonul pistonului; 35) segmenţi de etanşeitate; 36) şurub de blocare a seg-menţilor; 37) orificiu de ungerea pistonului; 38) canal de ungere; 39) bucşa piciorului bielei; 40) acele rulmentului; 41) ţe avă de ungere; 42) ine! pentru ungerea capului bielei; 43) excentric de comandă al pompei de apă; 44) volant; 45) dispozitiv cu manivelă pentru pornire manuală; 46) robinet de evacuarea excesului de aer. torul unei pompe de ulei. La unele motoare (de ex. la motorul TN-60), pompa are atîtea pistoane cîte orificii de ungere sînt (orificiul pentru regulator, orificiul pentru cilindrul motor, pentru pompa de apă, pentru inelul de ungere al arborelui motor). De asemenea, ungerea pereţilor cilindrului şi a bulo- Se construiesc motoare semi-Diesel în doi timpi şi, rareori, în patru timpi. Aceste motoare, cu 1***4 cilindri, pot dezvolta o putere de circa 10---50 CP la fiecare cilindru. Motorul semi-Diesel consumă 250---3G0 g/CPh, iar randamentul total (economic) e de 24--*30%. Motor cu ardere internă 295 Motor cu ardere internă Fig. LX (v. şî fig. L/X) reprezintă un motor semi-Diese! în doi timpi, ale cărui faze funcţionale sînt: pistonul parcurge cursa ascendentă începînd de la punctu! mort depărtat LIX, Schema de funcţionare a motorului semi-Diesel. 1) carter; 2) supape de preadmi-siune; 3) orificiu în piston; 4) canal de comunicaţie; 5) piston; 6) orificiu de comunicaţie canal-cilindru; 7) cilindru 8) injector; 9) cavitate emisferica (cap incandescent); 10) apa de răcire; 11) fereastră (fantă) de evacuare; 12) bielă; 13) arbore cotit. LX, Diagrama cu ciclu! de funcţio. narea! motorului semi-Diesel. ah) deschiderea fantei de baleiaj; ac) deschiderea fantei de evacuare; d-d) poziţia pistonului la începutul arderii; e-e) poziţia pistonului în punctul mort apropiat; f-f) poziţia pistonului la începutul detentei; A-’-G) puncte pe diagramă, corespunzătoare poziţiilor indicate cu literele a--f (punctele C şi G co-respunzînd literei c). LXI. Principiu! procedeului de pulverizare. 1) difuzor; 2) jiclor; 3) curentul de combustibil; 4) curentul de aer; 5) curentul de amestec combustlbi!-aer spre cilindrul motorului. (punctul A), deci închide succesiv fanta de baleiaj (punctul B) şi fanta de evacuare (punctul C), după care urmează comprimarea aerului rămas în cilindru şi injecţia combustibilului, iar către sfîrşitul compresiunii (într-un punct D) încep arderea combustibilului şi creşterea rapidă a presiunii, care continuă şi după ce pistonul trece de punctul mort apropiat (punctul £), pînă cînd pistonul parcurge 1/4---1/3 din cursa descendentă (punctul F); în timpul cursei descendente, gazeie de ardere expandează pînă cînd pistonul deschide fanta de evacuare (punctul G), cînd aceste gaze încep să părăsească cilindrul, iar după descoperirea fantei de baleiaj (punctul B), evacuarea continuă datorită presiunii aerului de baleiaj. Aerul de baleiaj pătrunde în carterul motorului prin orificii cu supape (v. fig. L/X), în timpul cursei ascendente a pistonului, şi e precomprimat la 0,1 •••0,4 ats, în timpul cursei descendente a acestuia.— Punctul D, în care începe aprinderea primelor straturi de combustibil şi care se găseşte înainte de punctul mort apropiat, reprezintă avansul la aprindere. Spre deosebire de motoarele cu electroaprindere şi de cele cu autoaprindere, la cari avansul poate fi ales sau modificat după voinţă, avansul motorului semi-Diesel depinde de raportul de compresiune şi de temperatura la care e menţinută calota emisferică incandescentă, care formează fundul camerei de combustie, deci de condiţiile interne de funcţionare a motorului. ' ' Demararea motorului se efectuează manual (pentru motoarele mici) sau cu aer comprimat, din butelii umplute de •nsuşi motorul (la motoarele cu mai mulţi cilindri). Avantajele motorului semi-Diesel consistă în construcţia sa simplă şi în faptul că foloseşte combustibil puţin volatil (petrol, motorină, etc.). La o putere de peste 200 CP, motorul semi-Diesel e mai puţin avantajos decît motorul Diesel: la putere egală, motorul semi-Diesel e cu circa 20% mai puţin costisitor, dar consumă cu 20*”25% mai mult. Motorul semi-Diesel se foloseşte în mica industrie, la grupuri electro- gene de ajutor, la maşini agricole, la nave mici de pescari şi de agrement, etc. Sin. Motor cu cap incandescent. Motor cu carburator: Motor cu electroaprindere, la care amestecul combustibil-aer (de fapt, difuziunea particulelor de combustibil lichid în masa de aer) se formează’într-un aparat numit carburator, şi anume în camera de amestec a acestuia. Pentru difuziunea combustibilului lichid în masa de aercare se numeşte car-burarea aerului—e necesar ca, în prealabil, combustibilul să fie vaporizat sau pulverizat. Primui procedeu e complet abandonat, deoarece reclamă combustibili foarte volatili, iar al doilea procedeu (v. fig. LXI) e folosit curent la carburatoarele cu jiclor (v. Carburator). Motorul cu carburator cuprinde, în principal(v. fig. LXII): blocul cilindrilor, cu sau fără culasă separată; c a r t e r u I motorului, pe care se montează blocul şi alte organe ale motorului; mecanismul energetic, constituit din unu sau din mai multe lanţuri cinematice cu bielă-mani-velă, bielele avînd o extremitate articulată cu un maneton al unui arbore cotit montat pe carter, iar cealaltă extremitate articulată cu bulonul unui piston translativ în cilindrul blocului; mecanismul de distribuţie, antrenat prin roţi dinţate sau prin lanţ, de arborele cotit, şi avînd un arbore cu came, pentru acţionarea prin came a organelor de distribuţie (de ex. supape) şi eventual a altor organe (de ex. a distribuitorului de curent); echipamentul de aprindere, de exemplu cu magnetou sau cu bobină de inducţie şi distribuitor separat (incluziv ruptorul), cu bujii, conducte electrice, etc.; echipamentul de alimentare, constituit din carburator, filtre, eventual pompă de alimentare (dacă nu se alimentează prin cădere liberă), etc.; e c h i-p a m e n t u I d e răcire, constituit din radiator (în special la vehicule) sau din diverse răcitoare, eventual pompă de apă, ventilator, etc,; echipamentul de ungere, cu pompă de ulei, filtre, canalizaţii de ungere, radiatoare de răcire, etc., uleiul fiind în general conţinut în baia motorului, asamblată cu carterul; a I t e organe, cari depind, în special, de destinaţia motorului. Carburatorul trebuie să asigure: dozajul constant ai amestecului, la orice turaţie a motorului; amestecul intim şi omogen, pentru ca particulele de combustibil să găsească aerul necesar pentru ardere; încărcarea variabilă a cilindrilor motorului, cu o cantitate de amestec dependentă de turaţie, dar de dozaj constant. Totuşi, carburatorul trebuie să permită îmbogăţirea amestecului (v.), la anumite regimuri ale motorului, şi anume: la pornire, cînd depresiunea în carburator e aproape nulă (deoarece depresiunea variază cu pătratul turaţiei), astfel încît cantitatea neînsemnată de combustibil, debitată de jiclor, tinde să se depună pe pereţii colectorului de admisiune, şi amestecul devine mult prea sărac; la mers încet, deoarece clapeta carburatorului e închisă şi debitul jiclorului de mers încet e prea mic pentru a asigura funcţionarea motorului cu un dozaj normal; la repriză, adică la mărirea bruscă a turaţiei motorului (de la o valoare oarecare), cînd se produce o reducere temporară a depresiunii, ceea ce provoacă o sărăcire pronunţată a amestecului. Dozajul amestecului poate fi: dozaj cu 10—30% exces de aer, pentru funcţionarea motorului cu consum mic; dozaj cu 0---10% exces de aer, adică dozajul optim care corespunde arderii complete a combustibilului (de ex. amestecul benzină-aer corespunde proporţiei ponderale de benzină de circa 1/20 din amestec); dozaj cu 0es*10% Motor cu ardere internă 296 Motor cu ardere internă iipsă de aer, pentru funcţionarea motorului în suprasarcină; dozaj cu 30**40% lipsă de aer, pentru regimul de mers încet. Carburatoarele folosite obişnuit sînt echipate cu jicloare (v.) cari permit menţinerea dozajului constant, şi anume cu jiclor compensator, cu jiclor dispersor (numit, impropriu, emulsor), cu jiclor multiplu, etc. Motoarele cu carburator pot fi în patru timpi în d o i total timpi. La aceste motoare, randamentul ?=?/•?*-p*»»0’2"’0'3' unde p «0,4-0,6 calitate, produsu şi p «0,6-0,7 sînt randamentele termic ;=0,25- lor fiind randamentul indicat p^«0,75—0,85 e randamentul mecanic, R a-portul de compresiune depinde de felul combustibilului şi al răcirii motorului, şi anume: pentru motoare cu benzină se alege e=6—8, la răcire cu apă, şi e=5—7, la răcire cu aer; pentru motoare cu benzină şi antidetonanţi (sau LXII. Motor de autocamion. 1) blocul cilindrilor; 2) culasa; 3) baie de ulei; 4) piston; 5) biela; 6) arbore cotit; 7) angrenajul de antrenare a distribuţiei; 8) arbore cu came; 9) angrenajul de antrenare a axului capului distribuitor; 10) supapa; 11) resortul supapei; 12) pompâ de apă; 13) termostat; 14) ventilator; 15) roata de trans» misiune (pulie); 16) curea de transmisiune; 17) compresor pentru frînă; 18) bujie; 19) cap distribuitor; 20) filtru de ulei. Pentru modificarea dozajului, astfel încît să corespundă unui anumit regim al motorului, carburatorul poate avea următoarele accesorii: jiclor de mers încet, obturator (v.) sau s t a r t e r (v.), pompă de reprize (v.), economizor (v. sub Jiclor economizor), etc. Se deosebesc: carburatoare normale, ia cari curentul de aer carburat e ascendent (curentul de aer putînd fi paralel sau perpendicular pe axa jiclorului), astfel încît se montează mai jos decît supapele de admisiune ale motorului; carburatoare inversate, la cari curentul de aer carburat e descendent (putînd pătrunde în cilindru atît prin aspiraţie, cît şi prin gravitaţie), ceea ce reclamă să fie montate mai sus decît supapele de admisiune ale motorului. cu benzen) se alege e=8—10, la răcire cu apă, şi e=6'**8, la răcire cu aer. Defectările curente ale unui motor cu carburator şi cauzele cari le pot provoca sînt următoarele: întreruperea totală a aprinderii, dacă luleaua (numită şi rotor) sau capacul distribuitorului sînt crăpate, conductorul central de la distribuitor e desfăcut sau e umed la capete, condensatorul e străpuns sau arcul ciocănelului e rupt; î n t r e r u-peri dezordonate, dacă bobina de inducţie (respectiv magnetoul) s-a defectat, condensatorul e slab, contactele ruptorului sînt oxidate, avansul aprinderii e prea mic sau bateria e descărcată ; întreruperi ritmice, dacă unele bujii s-au defectat, conductoarele unor bujii sînt desfăcute sau umede la capete, capacul distribuitorului e crăpat; Motor cu ardere internă 297 Motor cu ardere internă rateuri dezordonate în carburator, dacă dozajul e sărac, avansul aprinderii e insuficient, scînteile la bujii sînt slabe, motorul e rece, sau e apă în combustibil; rateuri ritmice în carburator, dacă garnitura de culasă e ruptă (între doi cilindri), unele supape de admisiune sînt înţepenite sau arse, unele bujii sînt prea calde; rateuri la evacuare, dacă sînt întreruperi la aprindere sau supapele de evacuare s-au defectat (de ex, sînt înţepenite sau arse); funcţionare neregulată la ralenti, dacă bujii le nu sînt identice sau distanţele dintre electrozii lor sînt inegale, carburatorul e dereglat sau nivelul e prea mare, supapele sînt neetanşe sau culbutoarele au joturi inegale, garniturile colectorului de admisiune s-au defectat (deci pătrunde aer fals) sau compresiunile în cilindri sînt diferite ;motorul se opreşte după cîteva rateuri în carburator, dacă e lipsă de benzină, pompa de benzină nu funcţionează (de ex. are membrana perforată), filtrul de benzină e înfundat, ţevile de benzină sînt desfăcute sau benzina se vaporizează pe ţevi, etc,; puterea motorului e redusă, dacă avansul e dereglat, obturatorul (choke) e închis sau amestecul e incorect, motorul e supraîncălzit sau se produc detonaţii, distribuţia nu e „la punct" sau jocurile la tacheţi nu sînt corecte, colectorul de admisiune e cocsat, etc.; motorul funcţionează numai în plină sarcină, dacă jiclorul de ralenti e înfundat sau reglajul de ralenti e incorect, carburatorul e înecat, pompa de benzină are un resort prea tare la membrană, etc.; m o t o-ru! funcţionează numai la ralenti, dacă jiclorul principal e înfundat sau e apă în benzină, ori scînteile sînt slabe; motorul funcţionează după întreruperea contactului, dacă bujiile sînt prea calde, supapele de evacuare nu au joc la culbutoare sau motorul e supraîncălzit (de ex. fără apă); fierberea apei de răcire, dacă avansul aprinderii e insuficient, distribuţia nu e „la punct" sau se produc detonaţii, cureaua ventilatorului e slabă, radiatorul e înfundat sau se pierde apă, apa e îngheţată în radiator sau în ţevi, garnitura de culasă e perforată, toba de eşapament e înfundată, etc.; consum exagerat de ulei, dacă motorul e uzat (de ex. uzuri la paliere, segmenţi, cilindri, etc.), jocul supa- realizat prin mişcarea în patru curse a pistonului, dintre cari una singură e activă. Motorul e echipat cu carburator şi are echipament de aprindere electrică; poate fi cu sau fără supape. LXIII. Funcţionarea motorului ;n patru timpi, cu supape. 0) timpul întîi; b) timpul al doilea; c) timpul al treilea; d) timpul a! patrulea; 1) blocul cilindrilor; 2) culasa; 3) carter; 4) baie de ulei; 5) arbore cotit, 6) bielă; 7) piston; 8) arbore cu came; 9) supapă de admisiune; 10) supapă de evacuare; 11) tachet; 12) bujie ; 13) colector de admisiune ; 14) carburator. LXIV. Funcţionarea motorului în patru timpi, fără supape, o. b) timpul întîi; c) timpul al doilea; d, e) timpul a! treilea; f, g) timpul al patrulea; 1) blocul cilindrilor; 2) culasă; 3) arbore cotit; 4) bielă; 5) piston;! 6) mecanism cu pîrghii articulate, de distribuţie; 7) manşoane; 8) bujie. Fig.- LXIII reprezintă modul de funcţionare al unui motor cu distribuţie cu supape, la care ciclul se efectuează cum urmează: în timpul întîi se introduce încărcătura în cilindru, cînd numai supapa de admisiune e deschisă (v. fig. LXIII a); pelor în ghiduri e mare, se pierde ulei Ia garnituri sau la compresorul de aer (dacă există), etc. Motorul în patru timpi funcţionează după un CIC,U real în patru timpi, cu ardere aproximativ isocoră, Motor cu ardere: internă 298 Motor cu ardere internă în timpul al doilea se comprimă încărcătura cilindrului,-cînd ambele supape sînt închise (v. fig. LX/// b); în timpul ai treilea se produc arderea şi detenta, cînd ambele supape sînt închise (v. fig. LXIII c); în timpul al patrulea se evacuează gazele de ardere, cînd numai supapa de evacuare e deschisă .(v. fig. LXIII d). Fig .LXIV reprezintă modul de funcţionare al unui motor fără supape, la care ciclul se efectuează în aceeaşi ordine ca la motorul cu supape, şi anume: introducerea încărcăturii, cînd numai fanta de admisiune e deschisă (v. fig. LXIV a şi b); comprimarea, cînd ambele fante sînt închise (v. fig. LXIV c); arderea şi detenta, cînd ambele fante sînt închise (v. fig, LXIV dşie); evacuarea, cînd numai fanta de evacuare e deschisă (v. fig. LXIV f şl g). • ■ La motorul cu supape, acestea sînt acţionate de un mecanism cu:came, fie prin intermediul unui tachet, fie prin intermediul unui cuibutor (cu sau fără împingător). Distribuţiile cu supape (v. fig. LXV) se deosebesc după poziţia supapelor, şi pot fi: cu supape laterale, la cari supapele de admisiune şi de evacuare sînt aliniate lateral şi acţionate prin tachet (v. fig. LXV o); cu. supape în cap verticale, la cari supapele de admisiune şi de evacuare sînt aliniate central (adică în linie cu axa cilindrilor) şi acţionate prin cul-butoare, cu împingător (v. fig, LXV b) sau fără împingător (v, fig. LXV c); cu supape în cap înclinate, la cari supapele de admisiune şi de evacuare sînt grupate în două şiruri separate şi sînt acţionate, fie prin culbutoare individuale şi fără împingător (v. fig. LXV d), fie prin cîte un cuibutor cu împingător pentru fiecare pereche de supape (v. fig. LXV e); cu supape în cap verticale şi alternate, la cari supapele de admisiune şi de evacuare sînt dispuse alternat în două şiruri şi sînt acţionate prin culbutoare, fără împingător (v. fig. LXV f); cu supape în cap înclinate şi alternate, la cari supapele de admisiune şi de evacuare sînt dispuse alternat în două şiruri, fiecare şir fiind acţionat prin culbutoare cu împingător, de cîte un arbore cu came (v. fig. LXV g); cu supape de evacuare laterale, acţionate prin tachet, şi c u supape de admisiune inversate, acţionate prin cuîbutoare cu împingător (v. fig. LXV h), etc. Supapele laterale se deschid într-un compartiment lateral al camerei de combustie, iar supapele în cap (suspendate) se deschid în capul camerei de combustie; la supapele în cap, acţionate prin culbutoare fără împingător, arborele cu came e dispus deasupra cilindrilor (cînd se foloseşte un arbore cu came, axa LXV'. Distribuţii cu supape (a gător. — Distribuţie cu supape 3) arbore cu came; 4) tachet; 5) cuibutor; 6) împingător. acestuia e coplanară cu axele cilindrilor, iar cînd se folosesc doi arbori cu came, ei sînt dispuşi simetric faţă de planul axelor cilindrilor). La motorul fără supape, distribuţia poate fi: cu man-şoane transla-tive, adică cu deplasare axială (v. Distribuţie cu manşon, sub Distribuţie ia motorul cu ardere internă); cu man-şoane rotative, adică cu deplasare circulară (v. Distribuţie cu manşon rotativ); cu o bt u -ratoare rotative, etc. Forma camerei de combustie trebuie să fie astfel, încît motorul să poată fi construit cu un raport de compresiune cît mai mare, fără ca arderea să fie deto-nantă. Fig. LXVI reprezintă patru tipuri de camere de combustie folosite mai frecvent, dintre cari două (c şi d) sînt pentru dublă aprindere. 1) supapă; 2) arbore cu came; 3) tachet; 4) cuibutor; 5) împin-mixtă (h): 1) supapă de evacuare; 2) supapă de admisiune; Se construiesc motoare cu unu sau cu mai mulţi cilindri, cu axele verticale, orizontale sau înclinate. Astfel, se deosebesc: motor monocilindric, cu axa verticală (de ex. motor de motocicletă) sau orizontală (de ex. motor stabil); motor bicilindric vertical cu pistoane cu mişcări alternate, la care arborele motor are două coturi decalate ia 180° (v. fig. LXVII a)] motor bicilindric vertical cu pistoane gemene, la care arborele motor are un singurcot (v. fig. LXVII b); motor bicilindric orizontal cu cilindri opuşi, la care arborele motor are două coturi (v. fig. LXVIII); motor bicilindric în V, cu doi cilindri, ale căror axe formează un unghi de 60**90° într-un pian vertical, şi la care arborele motor are un singur maneton (v. fig. LXIX); motor cu cilindri în linie, cu mai LXVI. Camere de combustie, o) cameră de combustie, cu supape laterale; b) cameră de combustie, cu supape în cap, pentru motoare de putere mare; c şi d) camere de combustie, pentru dublă aprindere; 1) cameră de eom~ bustie; 2) supapă; 3) bujie. Motor cu ardere Internă 299 Motor cu ardere: internă mult decît patru cilindri (în număr par), la care arborele motor are un număr de coturi egal cu numărul cilindrilor (v. fig. LXX); motor cu cilindri în V, ale căror axe sînt dispuse în doua plane concurente sub un unghi diedru de 60—90°, şi la care arborele motor are un număr de coturi de două ori mai mic decît numărul cilindrilor; motor cu cilindri în W, ale căror axe sînt dispuse în trei plane concurente, linia de intersecţiune fiind axa arborelui motor; motor cu cilindri în stea, ale căror axe sînt dispuse într-un plan vertical (motor în stea simplă), în două plane verticale (motor în stea dublă sau în stea rabătută) ori în mai multe plane verticale, etc. La un motor în patru timpi se deosebesc următoarele mărimi caracteristice (v. fi g. LXXI ş i LXX I /); presiunea medie indicată, 7---10 kgf/cm2; raportul sjd^ = 1 —1,5; viteza medie a pistonului, ^<14 m/s (cu excepţia anumitor motoare, Ia cari nu interesează durata scurtă; la motoarele grele, pistonul are cursă lungă, ceea LXVII. Motoare bicilindrice. a) motor cu pistoane în mişcare alternată; b) motor cu pistoane gemene; 1) blocul cilindrilor; 2) carter; 3) arbore cotit; 4) volant; 5) piston. LXVIII. Motor cu cilindri opuşi, f) blocul cilindrilor; 2) carter; 3) arbore cotit; 4) volant; 5) piston. LXIX. Motor în V. a, b, c, d) timpii ciclului motorului; 1) blocu! cilindrilor; 2) carter; 3) ma-neton; 4) piston» de funcţionare şi uzura); randamentul mecanic, 9^0,75-0,90. La motoarele uşoare, pistonul are^cursă ce constituie un dezavantaj, bună şi un coeficient mai mare de umplere a cilindrului. Puterea litrică diferă după tipul motorului şi poate fi: 22—40 CP/I la motoare de autoturisme, cu turaţia #=2800—4500 rot/min; 20—25 CP/l la motoare de autocamioane, cu turaţia n—2400—3000 rot/min; 30—70 CP/l la motoare în stea (cu răcire cu aer), de avion, cu turaţia /z=1900—3000 rot/min; 40—100 CP/l ia motoare dar astfel se obţin o răcire mai LXX. Motor cu 1) arbore cotit; şase cilindri în linie, 2) bielă; 3) piston; 4) cilindru. 1000 21X10 3000 4-000 n(rof/mfo] LXXI. Curbele caracteristice ale unui motor cu electroaprindere. /) curba puterii (P); II) curba cuplului motor (C); III) curba presiunii medii (Pm); IV) curba consumului specific. fa 34%) Q„h23%) LXXII. Bilanţul termic al unui motor cu electroaprindere. Q) căldură cedată; Qa) căldură pierdută în apa de răcire; Qe) căldură pierdută în gazele evacuate; Qt) căldură pierdută prin scurgerea în conducte (datorită rezistenţelor hidro-dinamice); Qf) căldură pierdută în frecări mecanice; Qu) căldură utilă. în linie, de avion, cu turaţia # = 2200—3500 rot/min ; etc. Motorul în doi timpi funcţionează după un ciclu real în doi timpi, cu ardere aproximativ isocoră, realizat prin mişcarea în două curse a pistonului, dintre cari una e activă. Motorul e echipat cu carburator şi are un echipament de aprindere electrică. Fig. LXXII! reprezintă modul de funcţionare al unui motor în doi timpi, la care ciclul se efectuează astfel: în timpul întîi se produce baleiajul, cînd fantele de baleiaj şi de evacuare sînt deschise (v. fig. LXX/// a), urmat de comprimarea încărcăturii rămase în cilindru şi de preadmisiunea amestecului combustibil-aer (în carterul motorului sau într-o suflantă separată), cînd fantele de baleiaj şi de evacuare sînt închise (v. fig. LXXIII b); în.timpul a! doilease produc arderea şi detenta, cînd fanta de evacuare e închisă (v. fig. LXXlll c), urmate de evacuarea gazelor de ardere şi de precomprimarea amestecului combustibil-aer (în carter sau într-o suflantă), cînd fanta de evacuare e deschisă (v. fig. LXXlll d). De cele mai multe ori se construiesc următoarele tipuri de motoare: motor cu pompâ separată, individuală, la care gazele proaspete (amestec de combustibil-aer) sînt precom--primate într-un cilindru-pompă, cîte unu pentru fiecare' cilindru motor; motor cu compresor rotativ, la care gazele proaspete sînt precomprimate într-un compresor comun pentru toţi cilindrii ; motor autocompresor (cu compresiune în carter), numit motor cu trei fante (v. fig. LXXIV), la care gazele sînt precomprimate în carterul etanş ai motorului, deschiderea şi obturarea celor trei fante (de Motor cu ardere internă 300 Motor cu ardere internă preadmisiune, de baleiaj şi de evacuare) fiind efectuate de piston; motor cu pistoane diferenţiale, care are un piston-pompă montat în tandem monobloc cu pistonul motor, şi fa care precomprimarea gazelor se produce în-tr-un spaţiu inelar ia partea de jos a cilindrului (mărimea spaţiului inelar depinde de diferenţa dintre diametrii celor două pistoane). Distribuţia motorului în doi timpi nu e reglabilă, dimensiunile şi poziţia fantelor fiind invariabile prin construcţie ; eventual, di stribuţi a (deschiderea şi închiderea fantelor de preadmisiune, de baleiaj şi evacuare) poate fi corectată prin modificarea fantelor dar numai la demontarea motorului. Dezavantajele acestui motor sînt: pistonul, culasa şi bujiile sînt supuse la solicitări termice mari; puterea motorului e mai mică decît dublul puterii unui motor echivalent în patru timpi (în general, are o putere de 1,2—1,5 ori mai mare decît aceea a motorului în patru timpi), deoarece coeficientul de umplere a cilindrului e mic, din cauza baleiajului; randamentul e mai mic decît al motorului în patru timpi, datorită încărcăturii insuficiente a cilindrului şi pierderilor de gaze proaspete prin baleiaj; supraalimentarea motoru- foarte simplă, se folosesc în special ca motoare de putere mică (v. fig. LXXV). De exemplu, motorul cu trei fante e mult răspîndit Ia motociclete, automobile mici, etc. L XXIII. doi Funcţionarea motorului timpi. a, b) timpul întîi; c, d) timpu! a! doilea; 1) blocul cilindrilor; 2) culasa; 3) carter; 4) arbore cotit; 5) biela; 6) piston; 7) fantă de preadmisiune; 8) fantă de baleiaj; 9) fantă de evacuare; 10) bujie. LXXIV. Motor cu trei fante. a) admisiunea aerului în carterul motorului; b) compresiunea în carter şi evacuarea gazelor de ardere; c) baleiaj; t) blocul cilindrilor; V) bujie; 2) carter; 3) piston cu deflector (3'); 4) bielă; 5) arbore cotit; 6) canale pentru apa de răcire; 7) orificiu! de preadmisiune a aerului în carter; 8) canale de legătură între carter şi cilindru; 9) orificiu de evacuarea gazelor arse. lui e neeconomică, pentru că provoacă pierderi exagerate de gaze proaspete. Deoarece aceste motoare au o construcţie LXXV. Motor de motocicletă (cu răcire cu aer). 1) cilindru cu nervuri; 2) culasă; 3) carter. La un motor în doi timpi se deosebesc următoarele mărimi caracteristice: presiunea medie indicată, p. = 3***8 kgf/cm2; consumul de combustibil, B = 300---350 g/CPh ; randamentul mecanic, ij,=0,75-0,9. Puterea litrică diferă după tipul motorului şi poate fi: 30*"35 CP/I, la motoare monocilindrice cu baleiaj în carter, cu turaţia = 3500•**4000 rot/min; 35---40 CP/I, la motoare bicilindrice cu baleiaj în carter, cu turaţia ^^4000 rot/min; 100*• * 125 CP/I, la motoare bicilindrice cu pompă de baleiaj, cu turaţia #=5000*• *5500 rot/min; etc. Motor cu amestecător: Motor cu electroaprindere, numit şi motor cu gaz, la care amestecul combustibil-aer se formează într-un amestecător (camera de amestec), în afara cilindrului (v. fig. LXXVI). Amestecul gaz-aer trebuie să aibă un exces de aer de 15—60% faţă de cantitatea teoretic necesară pentru ardere; limita inferioară corespunde gazelor cu putere calorică mică şi cu conţinut mic de hidrogen (de ex. gaz de cuptor înalt), iar limita superioară corespunde gazelor bogate (de ex.: gaz de iluminat, gaz de cocs, etc.) şi e necesară pentru a reduce conţinutul în' hidrogen din amestec şi pentru a micşora puterea calorică. Amestecul poate fi: individual, de exemplu o supapă de amestec calată pe tija supapei de admisiune a fiecărui cilindru (v. fig. LXXVII), sau colectiv, pentru mai mulţi cilindri (v. fig. LXXVIII). Omogeneizarea amestecului e mai bună Ia camere de amestec de capacitate mare, dar se preferă camere de amestec cu dimensiuni mici (situate în vecinătatea supapei de admisiune), pentru a evita aprinderile incidentale datorite lipsei de etanşeitate a supapei de admisiune (ceea ce poate provoca aspirarea în cilindru a gazelor arse prematur în camera de amestec, suprimarea cîtorva curse motoare, etc.), şi pentru a asigura un bun reglaj al dozajului (ceea ce nu se poate obţine cu o cameră de volum mare). în cazul unei camere de amestec mici, omogeneizarea se realizează în interiorul cilindrului, în timpul curselor de admisiune şi de compresiune, imprimînd amestecului o mişcare Motor cu ardere interna 301 Motor cu ardere internă turbionară la trecerea prin supapa de admisiune. Orificiile de trecere a gazului, cari diferă după natura acestuia, trebuie să fie dimensionate astfel, încît gazul să se scurgă cu o viteză de 40---60 m/s. La motoare cu gaz, raportul de compresiune e Reglarea motorului, adică adaptarea puterii motorului la sarcina pe care o are, se obţine prin variaţia alimentării posibil numai la motoare cu puterea de maximum 50 CPef (echipate cu volan greu), e aproape abandonat. Supraalimentarea se foloseşte, în special, la motoare în patru timpi de puteri mari (de ex. mai mari decît 1000CPef), pentru a obţine o creştere a presiunii medii, deci a puterii. LXXVlf. Amestecător individual, 1) cameră de amestec; 2) supapă de admisiune şi amestec; 3) culasa motorului; 4) sensul curentului de combustibil; 5) sensul curentului de aer; 6) sensul curentului amestecului gaz-aer. IXXVL Motor cu gaz, orizontal (secţiune transversală-verticală, prin cilindru). 1) colector de admisiune; 2) supapă de admisiune; 3) cameră de amestec; 4 şi 8) culbu-toare; 5 şi 7) împingătoare; 6) arbore cu came; 9) supapă de evacuare; 10) colector de evacuare; 11) piston. LXXVIII. Amestecător colectiv. 1) cameră de amestec; 2) clapetă (comandată de regulator); 3) accesul combustibilului (gaz); 4) sensul curentului de combustibil; 5) sensul curentului de aer; 6) filtru de aer; 7) corector de aer. ki'i. Se deosebesc: reglaj calitativ, care consistă în variaţia dozajului prin modificarea proporţiei de combustibil, astfel încît încărcătura cilindrului rămîne aproape neschimbată şi compresiunea e menţinută constantă ; reglaj cantitativ, care consistă în variaţia încărcăturii cilindrului, modificînd concomitent şi în acelaşi sens proporţia de combustibil şi de aer, pentru a menţine dozajul constant; reglaj intermitent (numit „tot sau nimic"), care consistă în alimentarea motorului cu intermitenţă (astfel încît unele cicluri motoare să rămînă nealimentate), dozajul fiind menţinut constant. Reglajul calitativ (v. fig. LXX/X), folosit în special la motoare în doi timpi, prezintă dezavantajul că aprinderea e neregulată, iar reglajul cantitativ scade randamentul motorului. Reglajul intermitent, Reglaj calitativ LXXIX. Ciclurile corespunzătoare reglajelor motorului cu gaz. Fig. LXXX reprezintă ciclul la cîteva procedee de supraalimentare; procedeul de supraalimentare prin baleiaj (b) e de preferat pentru gaze cu putere calorică mică, iar procedeul prin injectarea combustibilului (c), pentru gaze cu putere calorică mare. La supraalimentarea prin baleiaj se utilizează o suflantă (cu piston sau centrifugă), care comprimă aerul la 0,1**-0,15 ats, şi o supapă de admisiune şi de supraalimentare (v. fig. LXXX/). Baleiajul începe înainte de închiderea supapei de evacuare, pentru a spăla cilindrul de gazele de ardere, şi se LXXX. Ciclul desfăşurat al cîtorva procedee de supraalimentare. o) motor fără supraalimentare; b, c, d şi fa-f-c) procedee de supraalimentare; /, II, III, IV) cursele pistonului, corespunzătoare admisiunii, compresiunii, arderii şi detentei, şi evacuării; A) aer; Âg) aer de baleiaj (spălare); A$) aer de supraalimentare; M) amestec combustibil-aer; M')amestec bogat; M") amestec sărac; G) gaz sub presiune. Motor eu ardere interna 302 Motor Cu ardere interna termină după ce pistonul a trecut de punctul mort apropiat, cînd începe admisiunea în cilindru a amestecului gaz-aer; înainte de punctul mort depărtat se închide admisiunea LXXXI. Supapă de admisiune şi supraalimentare. ?) blocul cilindrilor; 2) cameră de combustie; 3) supapă de admisiune; 4) orificiu pentru aeru! de baleiaj; 5) orificiu pentru aerul comburant; 6) orificiu pentru combustibil (gaz); 7, 8, 9) sertare cilindrice. mentare prin baleiaj şi injecţie (combinaţie între procedeele b şi c din fig. LXXX). Motor cu injecţie-electroaprindere: Motor cu electroaprindere (v. fig. LXXX///), la care combustibilul e injectat, fie în timpul cursei de compresiune, direct în cilindru (în care se realizează vîrtejuri), fie în timpul cursei de admisiune, direct în cilindru sau în colectorul de admisiune (cînd viteza aerului comburant e maximă). Cum combustibilul e pulve-rizat mărunt şi formează un aerosol (ceaţă), se pot obţine LXXX//. Diagramele ciclurilor unui motor cu gaz, în patru timpi, a) diagrama motorului fără baieiaj; b) diagrama motorului cu baleiaj şi supraalimentare; D) detentă; £) evacuarea gazelor de ardere; A4) admisiunea amestecului; C) compresiune; Ag) baleiaj; A 5) încărcătură su~ plementară de aer; I) încărcătura cilindrului; R) gaze de ardere reziduale; v) volumul camerei de combustie; V) cilindree. amestecului gaz-aer şi începe supraalimentarea cu aer comprimat, care continuă pînă cînd pistonul a trecut de punctul mort. Cu acest procedeu se obţin majorarea cu circa 25 % a puterii motorului (excluziv puterea absorbită de suflantă), îmbunătăţirea randamentului mecanic şi, uneori, reducerea consumului de combustibil. Fig. LXXXII reprezintă, comparativ, funcţionarea u-nui motor în patru timpi, fără baleiaj, respectiv cu supraalimentare prin baieiaj. La supraalimentarea prin injecţie, gazul precomprimat e introdus în cilindru la începutul cursei de compresiune, ceea ce asigură un amestec cu dozajul corect. La acest procedeu, consumul de combustibil e de circa 2650 kcai/CPh, în sarcină nominală, si de 2400 kcal/CPh, în suprasarcină. Uneori se poate folosi procedeul de supraa limen-tare prin injectarea gazului precompri-m a t, într-un amestec sărac introdus în cilindru (procedeul d din fig. LXXX), sau un procedeu mixt de s u p r a a I i - L XXXIII. Motor cu injecţie-electroaprindere (tip Hesselmann). 1) bloc-cilindru ; 2) cămaşă ; 3) carter; 4) arbore cu came; 5) bielă; 6) piston; 7) cameră de combustie; 8) bujie; 9) injector; 10) pompă de injecţie. LXXXIV. Camere de combustie. a) cameră cu turbionare, pentru un motor în patru tirnpi; b) cameră cu turbionare, pentru un motor în doi timpi; c) cameră de vaporizare; d) ca= meră de combustie practicată în piston; 1) blocul cilindrilor; 2) culasă; 3) Diston; 4) cameră de combustie; 5) injector; 6) bujie; 7) supapă; 8) canal pentru combustibil; 9) supapă pentru combustibil; 10) grătar, prin injecţie amestecuri stabile chiar cu combustibili puţin . volatili, pentru că particulele lichide rămîn în suspensie. Aerosolii, formaţi prin injecţie, difuzează foarte uşor; for-marea amestecului combustibil-aer se produce fără consum de căldură, deoarece combustibilul nu trebuie să fie vapo-rizat, astfel încît cantitatea de gaz din amestec e mai mare decît în cazul alimentării prin carburaţie. în plus, se pot folosi combustibili foarte puţin volatili, pentru că particulele de combustibil pulverizat se aprind uşor, chiar cînd temperatura mediului ambiant e relativ joasă. Pentru injectarea combustibilului se foloseşte, ca la motorul Diesel, o pompă de injecţie colectivă, pentru toţi cilindrii, sau cîte o pompă de injecţie individuală, pentru fiecare cilindru. Combustibilul iese din pompă cu presiunea de 3QQ*/*35Q kg/cm2 şi pătrunde Motor eu ardere înterna 303 Motor Cu aîrd&re internă în cilindru, printr-un injector închis, ca o vînă de particule fin pulverizate. Pompa de injecţie e echipată cu un dispozitiv de ungere, deoarece combustibilii folosiţi (benzina sau alcoolul) nu au lubrifianţă. Fig. LXXXIV reprezintă cîteva tipuri de camere de combustie. La motorul cu cameră de combustie din fig. LXXXIV c, procesul e următorul: la pornire şi la mers încet se foloseşte combustibil volatil, dar odată cu creşterea turaţiei se trece automat la combustibil puţin volatil; combustibilul puţin volatil trece din canalul 8 în camera 4, prin supapa 9, şi ajunge în contact cu grătarul încălzit 10, unde se vaporizează; aprinderea se obţine printr-o scînteie electrică, produsă între electrozii bujiei 6. Fig. LXXXIV d reprezintă o cameră de combustie (tip Hesselmann) practicată în fundul pistonului. La motoare cu injecţie-electroaprindere se deosebesc următoarele mărimi caracteristice: presiunea medie, j£>;.=5,5* • *5,9 kgf/cm2; raportui de compresiune, s*=3. ..6; viteza medie a pistonului, 2y^8-*-14 m/s; puterea litri că, 13 • - * 18 CP/I; greutatea energetică (pe unitatea de putere), 7,1 ••■7,6 kg /CP sau greutatea litrică (pe unitatea de cilindree) 12—100 kg/l ; consumul de combustibil, £=200*-260 g/CPh. Avantajele motorului cu injecţie sînt: repartiţia egală a combustibilului pe cilindri, prin reglarea convenabilă a pompei de injecţie sau prin folosirea unor pompe de injecţie individuale pentru fiecare cilindru; concentrarea combustibilului împrejurul bujiei şi diluarea amestecului în zonele mai depărtate, ceea ce permite mărirea raportului de compresiune; evitarea detonaţiilor, fiindcă permite folosirea combustibililor puţin volatili, cari au indice octanic foarte mare (de ex. alcool). Motor cu injecţie şi cu aprindere independentă comandată. V, Motor cu injecţie-electroaprindere. Motor Hesselmann. V. Motor cu injecţie-electroaprindere. Motor cu rotor-piston: Motor cu ardere internă, în care unu sau două rotoare sînt antrenate în mişcare de rotaţie datorită presiunii de ardere, iar această mişcare de rotaţie se transmite la arborele motor, în generai prin intermediul unui mecanism cu angrenaje (v. fig. LXXXV). Motorul cu rotor-piston e constituit dintr-o carcasă, avînd suprafaţa interioară cu profil transversal trohoid ramificat, şi un rotor cu formăaproximativ prismatică, avînd suprafaţa exterioară cu profil transversal aproape trohoid şi axa de rotaţie excentrică faţă de axa carcasei; în timpul mişcării relative dintre rotor şi carcasă, proeminenţele longitudinale ale rotorului trebuie să rămînă în contact permanent cu suprafaţa interioară a carcasei, astfel încît să formeze camere de volum variabil, în cari se produc fazele succesive ale ciclului termodinamic. Se^deosebesc: motor cu piston rulant, la care rotorul efectuează o mişcare rulantă planetară şi carcasa e imobilă, adică e un stator: motor cu piston rotativ, la care rotorul efectuează o mişcare rotativă în jurul unei axe instantanee de rotaţie, iar carcasa efectuează de asemenea o mişcare rotativă, adică e un contrarotor. La motorul cu rotor-piston, introducerea gazelor proaspete (de ex. amestec carburant) şi evacuarea gazelor uzate (gaze de ardere) se obţin, fie prin canale practicate în carcasă sau într-un sul imobil din interiorul rotorului, fie prin fante LXXXV. rotor- Motor piston. 1) carcasa; 2) rotor-piston ; 3) fantă (deschidere) de admisiune: 4) fantă (deschidere) de evacuare. cu deschidere-închidere comandată. Motorul e completat cu echipamente de alimentare (avînd, de exemplu, un carburator) şi de aprindere. Răcirea motorului poate fi cu aer sau cu lichid (de preferinţă apă); la răcirea cu lichid, acesta e dirijat în special spre zonele din jurul bujiilor şi ale fantelor de evacuare, rotorul fiind răcit, de asemenea, printr-un circuit de apă, iar uneori e răcit de gazele proaspete sau de uleiul de ungere. Etanşarea dintre carcasă şi proeminenţele rotorului, cari sînt linii de rebrusment, se realizează prin diverse dispozitive. De obicei se foloseşte dispozitivul cu lame radiale de etanşare, culisante într-un bulon amovibil, combinate cu lame frontale curbate, introduse în canale practicate ia periferia frontală a rotorului (v. fig. LXXXVI); sub aceste LXXXVI, Dispozitivul de etanşare. a) poziţie montat; b) poziţie în desfăşurare; 1) rotor; 2) iarnă radiaiâ; 3) bulon amovibil; 4) lamă frontală. lame sînt dispuse resorturi ondulate, cari asigură etanşarea cînd motorul e în sarcină redusă sau merge în gol, deoarece, în aceste cazuri se produc depresiuni pronunţate în camerele de ardere. Motorul cu piston rulant cuprinde un stator şi un rotor planetar, numit piston rulant, iar arborele motor are un excentric şi se numeşte arbore excentric. între suprafaţa interioară tro-hoidă a carcasei şi feţele exterioare ale rotorului, cari au un profil transversal în formă de poligon cu laturi curbilinii, se formează un număr corespunzător de camere distincte, al căror volum variază între un maxim şi un minim, cînd arborele excentric se roteşte. De exemplu, la un motor avînd carcasa (statorul) cu un profil epitrohoid cu două ramuri şi rotorul cu un profil a, b, LXXXVll. Motor cu piston rulant, c, d) poziţiile rotorului corespunzătoare fazelor ciclului; 1) carcasă; 2) rotor; 3) fantă de admisiune; 4) fantă de evacuare; 5) arbore ; 6) bujie; Vlt V&, V3) camere de lucru. triunghiular curbiliniu (v. fig. LXXXVll), pe fiecare faţă laterală a rotorului e practicată cîte o degajare, care constituie camera de ardere, cînd faţa respectivă ajunge -în contact Motor cu ardere interna 304 Motor cu'ardere interna cu suprafaţa interioară a carcasei (dacă profilul rotorului e foarte apropiat de cel al carcasei); astfel, se obţin trei camere distincte între cele trei feţe ale rotorului şi carcasă, iar fiecare cameră variază între volumele maxim şi minim la o rotaţie de 270° a arborelui excentric, adică o fază a ciclului termodinamic corespunde la 3/4 dintr-o rotaţie a acestui arbore. Rotorul e antrenat prin roţi dinţate de arborele excentric, într-un raport de transformare de 1/3 a turaţiei, adică efectuează o rotaţie de 120°, cînd arborele face o rotaţie completă. Fig. LXXXVI1 reprezintă fazele ciclului la un motor cu piston rulant, avînd trei camere de lucru V^, V2 şi V8. în poziţia a, camera Vx are volum minim şi se găseşte în legătură cu canalul de admisiune3, iar după o rotaţie de 270° a arborelui excentric se ajunge în poziţia d, cînd aceeaşi cameră are volum maxim şi continuă să se găsească în legătură cu canalul 3; apoi muchia rotorului închide canalul 3 şi începe compresiunea în camera Vv Concomitent, volumul camerei V2 se micşorează şi ajunge minim în poziţia c a rotorului, cînd se produce scînteia la bujia 6 (cu un avans la aprindere corespunzător), iar volumul camerei V3 se măreşte şi ajunge maxim în poziţia b a rotorului, după ce puţin înainte s-a deschis canalul de evacuare 4. Procesul termodinamic într-o cameră se desfăşoară în timpul corespunzător la trei rotaţii ale arborelui şi în cele trei camere e decalat cu 120°, motorul avînd cîte o aprindere la fiecare rotaţie a arborelui excentric, deoarece o fază a fiecărui ciclu termodinamic al unei camere durează timpul necesar parcurgerii unghiului de 270°. Acest motor seamănă funcţional cu un motor cu piston în doi timpi, deoarece după fiecare rotaţie a arborelui cîte o cameră se găseşte în momentul aprinderii, dar ciclul se efectuează ca la motorul în patru timpi. Avantajele motorului cu piston rulant sînt: alimentarea şi evacuarea lichidului de răcire se efectuează uşor în interiorul carcasei; organele instalaţiei de alimentare cu combustibil şi de aprindere se montează pe carcasa imobilă. Dezavantajele sînt: necesitatea unor contragreutăţi montate pe arborele excentric, pentru echilibrare (se poate renunţa la contragreutăţi numai cînd se fac grupări cuadruple); forţele centrifuge ale rotorului solicită lagărul excentricului, astfel încît ia punctul mort produc un efect contrar acţiunii gazelor; răcirea cu apă a rotorului e dificilă. Motorul cu piston rulant (v. sî fig. LXXXVUl), care faţă de motorul cu piston prezintă avantaje în special în ce priveşte greutatea şi ancombramentul, e încă în fază experimentală, fiind în cercetare cilindreea şi intervalul de putere cele mai favorabile. De asemenea se studiază posibilităţile de folosire a diferiţilor combustibili. Astfel de motoare s-au construit pentru instalaţii de forţă, ca şi pentru autovehicule, mai ales pentru a fi verificate ca pe un banc de încercare mobi I. Motorul cu p i s t o n r o t a t i v cuprinde un contra-rotor şi un rotor, avînd o manta imobilă (cu canale) în exte-rioruLcontrarotorului sau un sul imobil (cu canale) în inte- riorul rotorului, aceste organe imobile fiind necesare pentru a se asigura admisiunea gazelor proaspete şi evacuarea gazelor uzate. între suprafaţa interioară a contrarotorului şi cea exterioară a rotorului se formează un număr corespunzător de camere de lucru, ca şi la motorul cu piston rulant; contra-rotorul şi rotorul se în-vîrtesc în jurul unor axe paralele, depărtateîntre ele printr-o distanţă, numită excentricitate. Fig. LXXXIX reprezintă un motor cu piston rotativ, avînd trei camere de lucru V^, V2 şi V3. Cele patru poziţii corespund momentelor de deschidere şi de închidere ale admisiunii şi evacuării. Acest motor, în comparaţie cu motorul cu piston rulant, prezintă următoarele avantaje: nu reclamă contragreutăţi pentru echilibrare, deoarece ambele rotoare efectuează mişcări LXXXIX. Motor cu piston rotativ. o, b, c, d) poziţii corespunzătoare fazelor ciclului; ?) cantrarotor; 2) rotor; 3) sul imobil; Vv Vv V3) camere de lucru. LXXXVIII. Motor cu piston rulant, tip KKM 250. a) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; 1) carcasă; 2) rotor; 3) bujie. de rotaţie în jurul axei centrului lor de greutate; lamele de etanşare de la muchiile rotorului interior sînt apăsate de o forţă centrifugă constantă şi nu reclamă resorturi suplementare. Dezavantajele sînt: contrarotorul are un moment de inerţie relativ mare, dezavantajos la accelerarea motorului şi capabil să producă deformarea profilului trohoid al suprafeţei sale interioare; canalele de admisiune şi de evacuare, dispuse în contrarotor, se racordează dificil cu carburatorul şi cu toba de amortisare; aprinderea reclamă introducerea unei piese de contact rotative, ceea ce constituie o dificultate la tensiuni înalte. Motorul cu piston rotativ a fost prima construcţie folosită ca motor experimental. Pentru cercetări s-au construit maşini generatoare, cu utilizări de compresor, avînd un sul imobil în interiorul rotorului (v. fig. LXXXIX). Motor cu pistoane libere: Agregat constituit dintr-o turbină cu gaze şi un generator de gaze cu pistoane libere, acest agregat fiind o turbină cu generator de gaze, adică un turbomotor cu generator. La acest motor (v. fig. XC), generatorul de gaze e un cilindru, în care două pistoane duble diferenţiale 1 şi 2 se deplasează în sensuri contrare, în ,,doi timpi“; turbina funcţionează cu gazele produse de generator, prin arderea unui combustibil. Pistoanele generatorului sînt libere, adică nu sînt Motor CFR 305 Motorină legate de vreun arbore propriu şi nici de arborele 14 ai turbinei 15, ci numai între ele, prin două bielete de sincronizare şi un balansier, exterioare. Fig, XC a reprezintă generatorul cu pistoanele în poziţia la punctul mort apropiat, iar fig, XC b reprezintă acelaşi generator cu pistoanele în poziţia la punctul mort depărtat, inel uziv turbina, Deplasarea pistoanelor spre exterior e provocată de expansiunea gazelor de ardere din mijlocul cilindrului, iar deplasarea pistoanelor spre interior se produce datorită pernelor elastice de aer din camerele de recuI 4 din spa- XC. Motor cu pistoane libere, tele pistoanelor a) poziţia la punctul mort apropiat; b) poziţia la mari 5. în cursa punctul mort depărtat; 1 şi 2) pistoane diferen- ţiale libere, ale generatorălui de gaz (maşină generatoare cu ardere internă); 3) injector; 4) cameră de recul; 5) pistonul mare al pistoanelor duble. 1 sau 2; 6) rezervor de aer comprimat; 7 şi 8) supape; 9 şi 10) fante (ferestre); 11) cilindru; 12) gulerul cilindrului; î3) canal de trecere a gazelor; 14) arborele turbinei de gaze 15. spre exterior, a-dică din poziţia a în poziţia b (deci în cursa PA/! A-PMD); se produc următoarele faze: supapele 7 se închid, sub acţiunea presiunii din rezervoarele de aer comprimat 6 ; supapele 8 se deschid sub acţiunea depresiunii produse în cilindrii mari 11, prin deplasarea pistoanelor mari 5, astfel încît cilindrii 11 se umplu cu aer aspirat din exterior; pistonul 1 descoperă ferestrele (fantele) de evacuare 10, prin cari gazele arse încep să iasă din cilindru, aceste gaze fiind colectate în gulerul 12 (care înconjură cilindrul) şi dirijate, prin canatul 13, spre turbina radială multietajată 15; după deschiderea ferestrelor de evacuare 10, pistonul 2 descoperă ferestrele 9, prin cari aerul comprimat în rezervoarele 6 (în cursa precedentă) începe să intre în cilindru şi astfel se produce baleiajul în sens unic (în echicurent); în acelaşi timp, aerul captiv din spaţiile 4 e comprimat de pistoanele mari 5. în cursa spre interior, din poziţia b în poziţia a (deci în cursa PMD-PMA), s-e deosebesc următoarele faze: aerul captiv din spaţiile 4 împinge pistoanele către PMA; pistoanele 2 şi 1 acoperă succesiv ferestrele de evacuare şi de baleiaj; supapele 8 s.e închid sub acţiunea presiunii produse în cilindrii mari 11; supapele 7 se deschid şi aerul aspirat în cilindrii 11 (în cursa precedentă) trece în rezervoarele de aer 6; aerul din cilindrul centrai e comprimat puternic, datorită inerţiei pistoanelor, şi temperatura lui creşte; aproape de sfîrşitul cursei, injectorul 3, acţionat de o pompă de injecţie, pulverizează motorină sau petrol în spaţiul dintre pistoane, iar acest combustibil se autoaprinde şi arde (ca la un motor Diesel în doi timpi, cu injecţie directă), Pentru pornirea motorului se foloseşte aer comprimat, care acţionează asupra pistoanelor mari 5. Motoare de acest fel funcţionează de cîtva timp la unele centrale termoelectrice, avînd un randament pînă la 40%, La automobile experimentale, motorul cu pistoane libere a. dat. rezultate mai bune decît turbina cu gaze, deoarece: are consum specific redus; nu .produce :zgomot, ca turbina cu gaze, neavînd turbocompresor; turbina motorului cu pistoane libere funcţionează la temperaturi mai joase decît turbina cu gaze obişnuită, deci materialul paletelor nu e prea costisitor şi siguranţa de funcţionare e mai mare, Dezavantaje lesînt: motorul răspunde cu întîrziere la accelerare bruscă; segmenţii de la pistoanele de evacuare se cocsează frecvent, din cauza presiunilor mari; canalele se îngustează, din cauza depuneri lor pe pereţi şi puterea motorului scade, etc. i* Motor CFR. Ind. petr. V, CFR, aparat 2. Motor convertor* Te/c,: în telegrafia multiplă Baudot, comutatoare (v.) electrică alimentată pe partea de curent continuu de la sursa de curent continuu a staţiunii, folosită ca motor de antrenare a distribuitorului aparatului multiplu Baudot şi ca generator de curent alternativ, pentru producerea unei tensiuni electromotoare sinusoidale, de frecvenţă corespunzătoare turaţiei, care să servească la sincronizarea turaţiei, prin comparaţie cu frecvenţa indicată de un generator cu diapazon. 3. Motor cu reacţiune, Tehn., Av.: Sin. Reactor (v.), Pro-pulsor cu reacţiune, 4. Motor fonic. Te/c.: în telegrafia multiplă Baudot, motor electric sincron, tormat dintr-un inductor, ale cărui înfăşurări sînt alimentate cu impulsiile primite de la un generator cu diapazon, şi dintr-un indus, constituit dintr-un disc dinţat de fontă, folosit pentru antrenarea distribuitorului aparatului multiplu Baudot. Dacă discul are crestăturile dispuse astfel, încît în timp ce dintele discului se găseşte în faţa unui electromagnet, crestătura se găseşte în faţa unui electromagnet următor, atunci cînd discul e în rotaţie, impulsiile primite în inductor pot întreţine în continuare mişcarea de rotaţie, cu o viteză unghiulară corespunzătoare frecvenţei impulsiilor. Motorul fonic e înlocuit, la aparatele mai noi, cu motorul convertor (v.). s. Motoreactor, pî. motoreactoare. Tehn., Av. V, sub Reactor. 6. Motoreta, pl. motorete, Transp. V. sub Motociciu. 7. Motorina# pî. motorine. Chim- Fracţiune petrolieră care se obţine din ţiţei şi are intervalul de distilare între aproximativ 300 şi 370°. Din punctul de vedere calitativ, se deosebesc: motorine parafinoase şi motorine neparafinoase, Această clasificare se face în funcţiune de punctul de congelare, care e determinat de raportul dintre hidrocarburile parafinice libere, în special lineare, ale căror puncte de congelare sînt mult mai înalte, şi hidrocarburile mixte, cari conţin structuri parafinice aromatice, cu puncte de congelare mai joase. în compoziţia motorinelor intră, în cea mai mare proporţie, hidrocarburi (90—96 %), compuşi oxigenaţi, ca acizi naftenici (v,) şi acizi graşi (v,), răşini (v.) şi compuşi cu sulf. Proporţia dintre hidrocarburile cu caracter saturat (parafine şi naftene) şi dintre cele sărace în hidrogen (aromate şi mixte) variază mult, Compoziţia chimică a motorinelor, în indivizi din clasa hidrocarburilor, nu poate fi determinată cu precizie, numărul de omologi sau de isomeri prezenţi în motorine fiind foarte mare. Motorinele nu conţin decît în foarte rare cazuri ole-fine, şi, în acest caz, în cantităţi foarte mici. S-au separat, prin extracţie cu bioxid de sulf lichid, trimetil-naftalină, fenantren şi unii omologi ai săi, etc, De asemenea, din unele motorine parafinoase au fost izolaţi prin cristalizare n-tetra-decanul, n-pentadecanul şi unii isomeri ai acestora. Principalii compuşi oxigenaţi sînt acizii naftenici şi acizii graşi; numai în rare cazuri s-au identificat fenoli sau alcooli superiori. Motorinele conţin cantităţi variabile de acizi naftenici, neexistînd o dependenţă între natura ţiţeiului şi cantitatea de acizi naftenici. Motorinele ţiţeiurilor din ţara noastră conţin cantităţi relativ mari de acizi naftenici, cari sînt exţraşi prin rafinare cu hidroxid de sodiu şi valorificaţi. 20 Motorist 306 Mozaic Dintre compuşii cu sulf au fost identificaţi în motorine: sulfuri, disulfuri, mercaptani, tiofeni, etc, Capacitatea de autoaprindere a amestecului motorină/aer în motoarele Diesel—în cari motorina e combustibilul specific — e legată de natura motorinei, indicele cetanic (v. Ceta-nică, cifră —) fiind mai mare la motorinele parafinoase decît la cele neparafinoase. Motorina e utilizată în special drept combustibil pentru motoare Diesel, semi-Diesel, etc. Mai e utilizată ca lubrifiant pentru maşini frigorifice, la fabricarea unsorilor consistente, etc. Caracteristicile calitative cari se impun motorinelor folosite drept combustibil pentru motoarele cu autoaprindere depind de construcţia şi de modul de funcţionare al acestora, în vederea scăderii punctului de congelare, motorinele parafinoase sînt deparafinate. 1. Motorist, pl. motorişti. Tehn.: Mecanic însărcinat cu supravegherea şi întreţinerea unui motor cu ardere internă. Uneori, termenul motorist e folosit pentru lucrătorul care efectuează reparaţiile unui motor (de ex. mecanicul de automobile), iar alteori, pentru persoana care conduce un vehicul echipat cu un motor de propulsiune (de ex. conducătorul unei şalupe cu motor). 2. Motorizare, Gen.: Echiparea, cu motoare de tracţiune, a vehiculelor sau a utilajelor rulante, cum şi folosirea unor vehicule autopropulsate pentru tractarea anumitor utilaje de lucru. în general, motorizarea indică înlocuirea tracţiunii animale sau umane prin tracţiunea cu motoare, cu scopul de a îmbunătăţi condiţiile în cari se desfăşoară o anumită activitate sau de a mări productivitatea muncii. 3. Mototricicletâ, pl. mototriciclete. Transp.• V. sub Motociclu. 4. Mottramit. Mineral.: Pb(Cu, Zn)[0h|V04]. Mineral din grupul descloizitului (v.), întîlnit în aflorimentele zăcămintelor de plumb, cupru şi zinc, considerat ca minereu de vanadiu. Cristalizează în sistemul rombic, prezentîndu-se sub formă de agregate radiare. Are culoare neagră-brună, cu urmă brună-verzuie şi luciu răşinos-adamantin. Are spărtură concoidală, duritatea 3,5 şi gr. sp. 6,1. E optic biax, cu indicii de refracţie: =2,21 ^^. = 2,31 şi =2,33. 5. Mouline. 1. Ind. text.: Fir de mătase, de bumbac sau de lînă, răsucit din două sau din mai multe fire colorate diferit. Răsucirea se efectuează în sens contrar răsuciturilor firelor individuale. Firul moulină se utilizează la diverse lucrări de coasere (cusături romîneşti), de brodare şi croşetare. 6. Mouline. 2. ind. text.: Ţesături cari au în urzeală fire moulin£, iar în bătătură, fire mouline sau fire de o singură culoare. La producerea lor se deosebesc legături pînză, uneori şi diagonale piezişe. Se întrebuinţează la confecţionarea îmbrăcămintei pentru bărbaţi şi femei. 7» Mouray, aliaj Metg.: Grup de aiiaje pe bază de zinc,, cu compoziţia cuprinsă în limitele: 80—91 % Zn; 12*• *6 % Al; 8-*-3 % Cu, folosite la sudarea pieselor de aluminiu şi de aliaje de aluminiu. 8, Mousmette, ind. text.: Ţesătură uşoară, transparentă, de mătase, care prezintă efecte în lungime, fiindcă se adaugă fire mai groase de urzeală. Uneori se ţese şi cu efecte de carouri. 9. Moustierian. Stratigr.: Stadiu al Paleoliticului vechi, din Pleistocenul superior, cu o durată de circa 70 000 de ani, definit după elementele de cultură umană, cuprins între stadiul Acheulean, mai vechi, şi stadiul Aurignacian, mai nou. Se deosebesc: un Moustierian mai vechi (etajul de Micoque sau de Weimar—Moustierian I), corespunzător interglacia-rului Riss-Wurm şi caracterizat prin apariţia omului de Neanderthal, şi un Moustierian mai nou (etajul de Sirgen-stem*» Moustierian H), cu climat mai rece, corespunzător înce- putului glaciaţiei Wurm, cînd apare un tip mai diferenţiat al omului de Neanderthal (Homo primigenius moustieriensis), în Moustierianui II se situează începutul culturilor de peşteră, Var. Musterian. 10. Mova* Chim.: Dimer al acetiienei. Prin dimerizarea acetilenei se obţine monovinil-acetilena, care e primul termen al unei serii de produşi acetilenici cu un grad înalt de nesa-turaţie. Polimerizarea acetilenei la monovinil-acetilenă are loc în soluţii apoase acide, foarte concentrate, de clorură cuproasă, la temperatura sub 100°. Mova e întrebuinţată la obţinerea cloroprenului, care serveşte ca materie primă la fabricarea cauciucului sintetic. 11. Moveinâ. Chim. V. Mauveină, 12. Movilă, pl. movile. 1. Geogr.: Formă de relief naturală sau artificială (v. şi sub Gorgan), izolată în cîmp, de mică înălţime, rotundă sau ovală şi cu pantele mai line decît la mamelon (v.). 13. Movila. 2. Drum.: Figură de material (de ex.: nisip, pietriş), în general de formă conică. V. sub Figură 4. 14. Movingui. Silv., ind. lemn.: Distemonanthus benthamia-nus Bai11. Arbore din familia Leguminosae, răspîndit pe coasta Africii de vest. Are lemnul galben, omogen, cu textură fină şi suprafaţă lucioasă mătăsoasă. Lemnul e relativ greu (densitatea 0,70---0,80 g/cm3), are duritatea mijlocie, rezistenţe mecanice bune şi e uşor fisibil. Se prelucrează uşor, reţine cuiul şi şurubul şi e suficient de durabil, fiind considerat rezistent la atacul termitelor. Se finisează cu luciu superior, însă se pătează uşor în contact cu substanţe alcaline. Se utilizează la fabricarea de parchete, în lucrări de tîmplărie în exterior, şi în construcţii navale. Sin. Ayan, Nigerian Satinwood, Ogueminia. 15. Mowilith. Ind. chim. V. Mase plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică. ie. Mox, cleşte Tehn. V. Cleşte cu dinţi, pentru ţevi, sub Cleşte 1. 17. Mozaic, pl. mozaicuri. 1. Arh., Cs.: îmbrăcăminte protectoare sau ornamentală pentru pereţi, pardoseli, scări, coloane, etc., constituită din plăci sau din bucăţi mici, cu forme geometrice sau neregulate, de marmoră, de materiale ceramice, de sticlă, smalţ, etc., lipite între ele şi pe faţa elementului de construcţie pe care-l căptuşesc, cu ajutorul unui mortar sau al unui mastic, ori executat prin turnarea, pe faţa elementelor de construcţie respective, a unui strat de beton de ciment preparat cu agregate speciale şi care e lustruit după întărire, pentru ca agregatele să apară conturate clar în masa mortarului care umple golurile dintre ele, Din punctul de vedere al modului de executare, se deo-' sebesc tipurile de mozaicuri descrise mai jos. Mozaic de plăci: Mozaic executat din plăci de beton mozai-cat (v.) sau din plăci de gresie ceramică (v.), montate pe stra-tul-suport prin intermediul unui strat de mortar de ciment, cu grosimea de 15*”20mm, preparat cu dozajul de 400 kg ciment la 1 m3 de nisip. Plăcile pot fi pătrate, triunghiulare, dreptunghiulare, exa-gonale, pentagonale, octogonale, etc. Ele pot fi de culoare uniformă sau de culori diferite, pentru a permite realizarea unor desene geometrice, împletituri sau motive decorative colorate. Se folosesc şi plăci cu suprafaţa împărţită în mai multe culori diferite sau cu diferite desene colorate, dispuse astfel încît desenele de pe o placă să se racordeze cu desenele plăcilor alăturate. Ca lianţi se folosesc: cimentul Portland, cimentul Portland cu 15% adausuri, cimentul metalurgic, cimentul cu trass (numai în medii permanent umede) sau cimentul de furnal. Suprafaţa stratului-suport trebuie curăţită bine de praf, de moloz, ipsos, var, vopsele, pete de grăsime, uleiuri, etc., înainte de aplicarea mozaicului, Mozaic veneţian 307 Mozaîe Plăciie sînt udate în prealabil cu apă şi se montează imediat după aşternerea stratului de mortar, aşezîndu-le alăturat, cu rosturi cu lăţimea de cel mult 2 mm. Pe măsura aşezării plăcilor, rosturile se umplu cu mortar subţire, iar excesul se îndepărtează înainte de începutul prizei. După montare, mozaicul trebuie menţinut umed, timp de 4***5 zile, după care e frecat şi lustruit, Mozaic mărunt: Mozaic alcătuit din plăci mici de gresie ceramică, de sticlă sau de piatră naturală, de formă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală, de pişcot, de solzi, de evantai, etc., şi cu latura de 2***3 cm, lipite pe un strat-su-port (pardoseală, zid, coloană), cu ajutorul unui strat de mortar de ciment sau al unui mastic. Forma, dimensiunile şi culorile plăcilor pot fi aceleaşi sau diferite, pentru a constitui desene geometrice regulate. Pentru uşurarea execuţiei mozaicului se folosesc panouri de 0,2—0,3 m2, constituite din plăci lipite pe un suport de hîrtie, de material textil sau plastic, cari sînt asamblate, fie în fabrica producătoare, fie pe şantier. Mozaicul se montează prin aşezarea în fîşii a acestor panouri pe stratul de legătură cu suprafaţa-suport. Mozaicurile mărunte sînt costisitoare şi reclamă lucrători calificaţi şi atenţie deosebită. Sînt însă frumoase, rezistente la uzură şi la coroziune, şi permit să fie curăţite prin spălare. Sînt folosite ca pardoseală, ca îmbrăcăminte ia interior sau la exterior, pentru pereţi şi coloane, în încăperi speciale (băi, bucătării, laboratoare, coridoare), ca element decorativ de faţadă, la soclurile clădirilor, etc. - Mozaic turnat: Mozaic constituit dintr-un strat de beton de ciment, cu grosimea de 15-*-20mm, preparat cu piatră de mozaic (cu granuiometrie continuă sau discontinuă, de aceeaşi provenienţă şi culoare, —sau de provenienţe şi culori diferite, dar cu aceeaşi rezistenţă la uzură), polisat şi lustruit la suprafaţă. Mozaicul poate fi executat fie continuu şi uniform, încadrat de'fîşii de altă culoare, fie împărţit în panouri de aceeaşi culoare prin fîşii colorate în alt fel, ori împărţit în panouri colorate diferit şi aranjate pentru a realiza desene sau figuri geometrice decorative. Pentru colorarea mozaicului se folosesc roci colorate sau diferiţi coloranţi minerali (în proporţia de cel mult 15% din cantitatea cimentului). în general, se foloseşte un beton preparat cu o parte ciment (Portland, metalurgic, ciment alb, sau alt ciment cu proprietăţi echivalente) şi 1,5• • • 2 părţi piatră de mozaic (v.). Pasta de beton de mozaic se prepară astfel: se amestecă în stare uscată cimentul şi colorantul, prin trecerea lor de mai multe ori printr-o sită, sau cu ajutorul unei mori cu bile speciale; se amestecă în stare uscată liantul preparat astfel cu piatra de mozaic, pînă la obţinerea unui amestec omogen; se adaugă lapte de var (pentru a obţine un amestec mai plastic, iar în cazul folosirii cimentului alb, pentru a evita fisurarea), în proporţia de 10% din cantitatea cimentului, şi apă, pînă la obţinerea unei paste uşor lucrabile, dar fără a fi prea fluidă. Frecarea mozaicului se execută în mai multe reprize, manual sau cu maşini speciale, folosind pietre de frecat cu bobul din ce în ce mai fin. După fiecare repriză se spală suprafaţa mozaicului cu o’ soluţie de sodă şi se chituieşte cu mortar de ciment de aceeaşi culoare ca a mozaicului. După terminarea ultimei reprize se spală bine cu apă supra-faţa^ mozaicului. După frecare, suprafaţa mozaicului trebuie să fie perfect netedă la pipăit. Termenul optim pentru executarea frecării mozaicului se determină prin probe efectuate pe şantier, pentru ca materialul să aibă rezistenţă suficientă şi granulele din el să nu fie dislocate prin frecare. V. şî Pardoseli de mozaic turnat, sub Pardoseală. Mozaicul turnat se foloseşte ca pardoseală şi îmbrăcăminte pentru pereţi şi stîlpi, în special ia coridoare, scări, săli de spitale şi laboratoare, hal l-uri, băi, clădiri social-administra-tive, etc. Mozaicul turnat, pentru pardoseli, se execută în două straturi sau într-un strat. V. Pardoseli de mozaic turnat, sub Pardoseală, Mozaicul turnat, pentru îmbrăcăminte, se execută cu un mortar de consistenţă mult mai vîrtoasă. Se recomandă ca îmbrăcămintea de mozaic a pereţilor din camerele cu umiditate mare să fie tratată, după lustruire, cu substanţe chimice speciale (fiuaţi), cari măresc rezistenţaşi imper-meabilitateaîmbrăcămintei. Fluatizarea se execută prin pulverizarea unei soluţii de silicofiuat în două reprize: în prima repriză, cu o soluţie de 5% silicofiuat, iar după 12—15' ore, cu o soluţie de 10 %. 1. ~ veneţian. Arh., Cs.: Mozaic executat din bucăţi mici, cubice,. prismatice, sau de forme neregulate, de marmoră, de sticlă, de materiale ceramice, etc., colorate diferit şi aşezate unele lîngă altele, pentru a forma figuri, desene geometrice, motive florale stilizate sau compoziţii picturale. Bucăţile de material sînt lipite între ele şi de faţa elementului de construcţie pe care se aplică, printr-un mortar de ciment sau un mastic. Se deosebesc două procedee de executare a mozaicurilor veneţiene: procedeul direct şi procedeul indirect. în procedeul direct, mai artistic, se taie, de la suprafaţa suportului pe care se va aplica mozaicul, un strat continuu de material, executîndu-se o adîncitură egală cu grosimea stratului de mozaic. Se umple apoi această adîncitură cu un strat de mortar de ipsos, care se netezeşte bine. După uscarea stratului de ipsos se reproduce, pe suprafaţa acestuia, desenul sau pictura mozaicului. După aceasta, se decupează bucăţi mici din stratul de ipsos şi se fixează, cu mortar, în locul lor, bucăţi de forme - identice din materialul din care trebuie executat mozaicul. Se procedează astfel din aproape în aproape, pînă la terminarea întregii iucrări. în procedeul indirect, avantajos din punctul de vedere industrial, dar mai puţin artistic, se reproduce pe un carton desenul sau pictura mozaicului, inversată, după care se lipesc cu clei, pe acest carton, cu faţa în jos, bucăţile de material din cari trebuie executat mozaicul. După uscarea cleiului se aplică mozaicul fixat pe carton, pe suprafaţa unui strat proaspăt de mortar de ciment, cu grosimea de 3--*5 cm, aşternut pe suprafaţa elementului de construcţie care trebuie acoperit cu mozaic. După întărirea mortarului se dezlipeşte cartonul prin înmuiere cu apă, şi se umplu rosturile cu un mortar în care se adaugă, de cele mai multe ori, un colorant, pentru a-l colora la fel cu pictura mozaicului. ■— La ambele procedee, după întărirea mortarului, mozaicul e netezit şi lustruit. Mozaicul veneţian, de origine orientală, a fost folosit, din cele mai vechi timpuri ale antichităţii, în special de către egipteni, persani, greci şi romani. în arhitectura romană a ajuns la cea mai mare răspîndire şi perfecţionare, în ce priveşte materialele folosite, tema de compoziţie şi tehnica execuţiei. Preluat de bizantini şi de artiştii Renaşterii, arta mozaicului veneţian cunoaşte o nouă epocă de înflorire, fiind folosită şi ca procedeu de decoraţie murală. Sin. Mozaic roman, Mozaic florentin. 2. Mozaic. 2. Agr.: Viroze ale plantelor, cari se manifestă prin pătarea mozaicată a frunzelor. Cele mai răspîndite mozaicuri sînt: Mozaicul obişnuit sau mozaicul tutunului (Nicotiana viruşi), care se transmite prin contact, prin sol şi prin insecte. Plantele atacate sînt stînjenite în creştere şi dau producţii slabe şi de calitate inferioară. Virusul care provoacă această boală e foarte rezistent la uscăciune şi la temperaturi înalte. Se combate prin mijloace preventive: aşezarea răsadniţelor la cît mai mare depărtare de uscătoriile sau depozitele de tutun, de unde s-ar putea aduce virusul ; dezinfectarea răsad- 20* Mozaic fotdelectronie 308 Mucava niţelor de tutun, a oamenilor cari cultivă tutunul şi a utilajului folosit la cultura acestei plante; combaterea insectelor cari transmit virusul; distrugerea plantelor bolnave. Mozaicul tutunului atacă şi alte plante din familia Solanaceae. Mozaicul comun ai cartofului (Solanum virus 1) se transmite prin insecte vector (afide) şi prin tuberculele de sămînţâ bolnave, în cari virusul se poate menţine timp de un an. Atacă plantele de cartof înainte de înflorit. Provoacă pătarea şi încreţirea frunzelor şi împiedică dezvoltarea plantelor şi formarea tuberculelor. Pentru a preveni răspîndirea mozaicului, se recomandă să se combată afidele şi să se folosească tubercule de sămînţă sănătoase şi soiuri rezistente la această viroză (Ackersegen, Fruhbote, Voran, etc.). Daune importante sînt produse, de asemenea, de mozaicul frunzelor de sfecla (Beta virus 2 (Lind) Smith), de mozaicul frunzelor de fasole (Phaseolus virus 1), etc. Manifestările şi combaterea acestor boii sînt asemănătoare cu cefe arătate mai sus. 1. Mozaic fotoelectronic. Te/c.: în tuburile videocaptoare cu acumulare de sarcină, repartiţie bidimensională de micro-celule fotoemisive, izolate unele faţă de altele, care realizează transformarea imaginii optice într-o imagine electrică. Var. Mozaic fotoelectric. V. sub Iconoscop. 2. Mozaic fotografic. Fotgrm.: Sin. Fotomozaic (v.). 3. Mozaic, tutun Ind. alim. V. sub Tutun. 4. Mozaicul pietrelor.Drum.: Modul dedistribuire a materialului pietros la suprafaţa unui macadam sau a unui beton, cînd, prin curăţire sau prin uzură, conturul pietrelor apare clar. 5. Mozarabâ, arta Arh., Artâ: Arta produsă de creştinii din Spania, după ce Maurii au cucerit această ţară. o. Mraniţa. Agr.: Îngrăşămînt organic constituit din băligar folosit timp de un an ca material de încălzit răsadniţe, sau păstrat pe platformă timp de 2---4 ani, pînă cînd atinge o stare de descompunere foarte înaintată. Ca îngrăşămînt pentru plantele de cîmp, se aplică în cantitate de 5000*•• 10 000 kg/ha, iar pentru legume, în cantitate de 5000*•• 15 000 kg/ha. Se foloseşte, de asemenea, ia pregătirea amestecuri lor de pămînt pentru producerea răsadului de legume. Poate fi aplicat şi cu un adaus de superfosfat. 7. Mreajă, pl. mreje. 1. Pisc.: Unealtă de pescuit constituită dintr-o plasă simplă, foarte uşoară, împletită din aţă foarte subţire, în care peştele se încurcă cu operculele sau cu înotătoarele. Plasa, de formă dreptunghiulară, are ochiurile marginii superioare înşirate, direct sau prin inele uşoare de alamă, pe o sfoară numită sforaş, care susţine întreaga reţea, iar la capete se termină cu cîte o cheotoare. Marginea inferioară cade liberă prin propria ei greutate. Dimensiunile uneltei şi modui de folosire variază după caracteristicile apei. Astfel, la bălţile din susul Dunării, mreaja are lungimea de 8 * • * 10 m şi lăţimea de 0,80* * * 1 m, iar în deltă, lungimea atinge 30---40 m, şi lăţimea 1.20---1,50 m ; mărimea ochiurilor variază între 2,5 şi 6 cm. în apele puţin adînci, sforaşul e legat cu fiecare dintre capete de cîte un ghionder, care ţine unealta în suspensiune; în bălţile Dunării, suspensiunea e asigurată prin plute triunghiulare de papură legate la distanţa de 1 m una de alta, cari stau culcate la suprafaţa apei, cînd mreaja e goală şi iau poziţie verticală, cînd în ochiurile ei s-au prins peşti. Pescuitul cu mreaja se practică în porţiunile liniştite ale apelor (ferite de valuri). 8. Mreajă. 2. Pisc.: Oricare dintre uneltele de pescuit confecţionate din reţele simple sau compuse din 2--*3 pînze (cu sirecuri), Termenul generic mreajă, folosit în trecut, a fost înlocuit cu numirile specifice ale acestor unelte, cum sînt: setei, ave, etc. s, MTS. Fiz., Tehn.: Simbol literal pentru sistemul de unităţi de măsură avînd ca unităţi fundamentale, cinematice şi mecanice, metrul (pentru lungimi), tona (pentru mase) şi secunda (pentru durate). V. şî sub Sistem de unităţi. io. Mucava, pl. mucavale. Ind. hîrt.: Produs industrial papetar, fabricat din aceleaşi materii prime şi prin aceleaşi procese tehnologice generale ca şi hîrtia (v.) şi cartonul (v.), dar care se livrează numai în foi, constituite din mai multe straturi fibroase elementare identice, suprapuse. Foile de mucava au gramajul de 500-**5000 g/m2, respectiv grosimea de 0,6***7 mm. Produsele cu gramajul între 500 g/m2 şi 600 g/m2, numite în clasificaţia produselor papetare carton-mucava, sînt considerate fie carton (v,)f fie mucava, după finisaj, compoziţie fibroasă, caracteristici mecanice şi, în special, după densitatea aparentă, care e totdeauna mai mică la mucava (sub 0,8 g/cm3 la mucavaua obişnuită, şi circa 1,0 g/cm3 la mucavaua dură). Mucavaua se obţine din semifabricate fibroase (v.), în general de calitate inferioară, ca: paste mecanice de lemn, paste de maculatură şi paste de paie sau de stuf, folosite ca atare sau în amestec, cînd se fabrică mucava obişnuită (pentru legătorie sau ambalaj); pentru mucavaua dură se folosesc ca semifabricate fibroase şi celuloză sul fit II şi pastă de cîrpe, în amestec cu pasta de maculatură. în compoziţia pastei fibroase pentru mucava nu se adaugă, în general, materiale de încleire şi de umplutură, cu excepţia pastei pentru mucavaua dură, în care se adaugă clei de coiofoniu sau de parafină. Mucavaua se produce pe un utilaj special, numit maşina de fabricat mucava, ale cărei elemente principale sînt următoarele: una sau două site cilindrice similare celor de la maşinile de fabricat carton (v, sub Carton), pe care se formează stratu i fibros, şi cilindrul de format de fontă, pe care se înfăşoară stratul elementar fibros, umed, pentru a da produsului grosimea sau gramajul cerut. Cea mai simplă maş:nă de fabricat mucava (v. fig. /) are o singură sită cilindrică cu nr. 24-”28 (ochiuri pe 1 cm2), cu o flanelă umedă fără fine (circa 600 g/m2) 1 şi un cilindru de stoarcere şi preluare 2, apăsat elastic de arcurile reglabile 3 pe cilindrul (toba)-sită ; cilindrul se poate deplasa pe braţul 4, pentru a i se putea regla poziţia corespunzătoare pe sită. Pasta fibroasă intră în cuva sitei prin cutia de alimentare 5 şi e dirijată pe fundul cuvei de limba 6; bandajul 7 asigură etanşeitatea între cilindru (tobă) şi pereţii frontali ai cuvei. Din cauza presiunii cilindrului de stoarcere pe sită, apa extrasă se strînge în colţul din spatele acestuia, deasupra flanelei, fiind evacuată prin aspiraţie de sugarul (v.) 8, legat la un sifon. Flanela 1, condusă pe cilindre, aduce stratul elementar fibros pe cilindrul de format 9, care are la suprafaţă două crestături diametral opuse, paralele cu axul, cari străbat toată lungimea. Cînd grosimea dorită e atinsă, lucrătorul introduce un cuţit de lemn în crestătură, taie transversal materialul şi-l detaşează de pe cilindru. în ultimul timp s-au construit maşini de fabricat mucava la cari detaşarea foii se obţine cu ajutorul unui dispozitiv automat, foaia trecînd pe o bandă transportoare care o duce Mucava 309 Mucava la presa hidraulică, pentru deshidratare. Se obţin astfel foi (numite uneori mucava de mtna) cari se aşază pe un postament. Flanela 1, susţinută de cilindre de întindere, de ghidaj şi de reglaj, revine la sită, după ce trece pe cilindrul spălător 10 şi prin presa de stoarcere 11. Straturile elementare cari compun foaia de mucava au gramajul de 20-*-80 g/m2. Instalaţia maşinii de fabricat mucava mai cuprinde două rezervoare de alimentare cu pastă, echipate cu roată cu cupe sau cu pompă, un prinzător de noduri (v.) cilindric, pompe de circulaţie şi de apă. Pasta fibroasă intră în cuva sitei cilindrice cu o consistenţă de 0,2.-**0,9 %, fiind pregătită în prealabil prin măcinare (v.) în instalaţii similare celor pentru pasta de hîrtie, în special în holendre (v.); epurarea pastei se mai face cu ajutorul deznisiparelor (v.) sau al epuratoarelor turbionare (hidrocicloane). Foile de mucava scoase de pe maşina de fabricat mucava cu uscăciunea de 30”*35% sînt supuse mai departe unei deshidratări mecanice în prese hidraulice şi apoi unei uscări în aer liber sau în uscătorii speciale cu aer cald. Pentru presare, foile de mucava umede se aşază una peste alta pe o tablă de oţel zincată, pînă se obţine un teanc cu înălţimea de 40,,,60 mmf peste care se întinde o pînză de bumbac sau o flanelă, apoi un alt teanc de foi şi aşa mai departe pînă la înălţimea de 120-*-150 mm, după care se aşază o altă tablă zincată. La presarea mucavalelor dure, pînzele de deshidratare se folosesc cîte una la două foi suprapuse. Rolul pînzelor şi al tablelor de oţel zincate e de a asigura o repartiţie cît mai uniformă a presiunii pe toată suprafaţa şi de a evita, în parte, pericolul de strivire a materialului şi de lipire a foilor între eie. Presarea mucavalelor se face în prese hidraulice speciale, în cari presiunea trebuie să crească moderat şi treptat, pentru a evita deformaţiile ulterioare şi desfacerea în straturi elementare după uscare. Presiunea finală e de 0,2-”0,4 kgf/cm2 de foaie, presiunile mai mari fiind aplicate la mucavalele dure. Foile de mucava, ieşite din presa hidraulică cu umiditatea de 50-**55% , sînt supuse, în continuare, unei uscări pînă la 86'**94% uscăciune (7***8% umi- ' ditate). Uscarea mucavalelor se poate face în aer liber, prin expunerea acestora, suspendate în şoproane deschise, la un curent de aer natural sau prin punerea lor în contact cu aer cald înîncăperi închise Ş> special amenajate, sau în uscătorii-tunel, Uscarea în şoproane deschise a fost răspîndită in trecut în fabricile de cu ^ ■ Jf-VJ i 7 2 "T r^i r ''W "iS 1 \j I. Ijpş, i. i j u-' p'r I ! 2 mucava o capacitate de producţie mică (1000-2000 t/an). într-un şopron cu două rînduri de mucava suprapuse, care se întinde pe o suprafaţă de 32x 13 m = 416 m2, cuprinzînd circa 300 m2 suprafaţă de mucava (circa 15 000 kg), se poate usca anual, în medie, cantitatea de 900 t mucava. Mucavalele uscate în şoproane deschise au, în general, umiditatea de 10*• * 14% . Suspendarea mucavalelor în şopron se face cu ajutorul unor sisteme de cleşte (v. fig. //), Uscarea cu aer cald, în încăperi special amenajate, asigură un debit mare şi regulat şi se aplică fie singură, fie pentru completarea uscării naturale efectuate în şoproane deschise. Se folosesc: uscătorii cu încărcare periodică şi uscătorii cu mers continuu. Uscătoriile cu încărcare periodică sînt simple camere, echipate cu schelăria necesară suspendării mucavalelor şi cu pereţii bine izolaţi. Uscătoriile cu mers continuu sînt uscătorii-tunel, în general de două tipuri: cu mucavaua suspendată vertical (v, fig, III a) în cleşte fixate pe lanţuri fără fine, cari asigură mişcarea mucavalelor în tunelul uscătoriei şi avînd capacitatea de 4 4 //.Sisteme de cleşte pentru suspendarea mucavalelor, o) cu limba; b) cu rondelă; 1) şipcă de lemn ; 2) limba, respectiv rondelă de lemn; 3) placa de tablă; 4) mucava; 5) articulaţie ; 6) dosul cleştelui; 7) prag. III. Uscatorie-tune! de mucava. a) pentru mucava suspendata în poziţie verticală; b) pentru mucava aşezată culcat; 1) mucava; 2) lanţ fără fine, cu cleşte; 3) coş de evacuare a aerului; 4) ventilator; 5) motorul de acţionare a ventilatoarelor; 6) baterie de încălzire; 7) motorul de acţionare a lanţului, a benzii sau a rolelor; 8) bandă fără fine sau role; 9) carcasa tunelului. 1500—15 000 kg/24 ore, şi cu mucavaua aşezată culcată pe o bandă transportoare, fără fine, de ţesătură metalică, sau pe un sistem de role rotative, acţionate din exteriorul tunelului (v. fig. III b). în astfel de uscătorii, uscarea e obţinută cu ajutorul aerului cald furnisat de o serie de baterii de încălzire, alimentate cu abur, şi mişcat cu ajutorul ventilatoarelor. Uscarea mucavalei se poate face şi cu ajutorul radiaţiilor infraroşii, tot în uscătorii-tunel de tipul cu bandă transportoare. Mucavaua obişnuită se supune, după uscare, unei îndreptări, sub o presiune uşoară, prin trecerea printr-un calandru simplu cu două cilindre. Mucavaua dură, ca şi cartoanele dure, se satinează, după uscare, într-un calandru special de satinat cartoane dure şi mucavale (v. sub Calandru 1). Mucavaua se livrează, în general, în coli nerefilate, ambalate în legături de 25---50 kg, în cazul mucavalei obişnuite (pentru legătorie şi ambalaje), şi în coli refilate sau nerefilate, ambalate în baloturi de circa 100 kg greutate netă, în cazul mucavalei dure. în relaţiile comerciale, mucavaua obişnuită e caracterizată, din punctul de vedere al grosimii sau al greutăţii, printr-un „număr" care reprezintă numărul de foi al legăturii de greutatea sub care se livrează, în mod obişnuit, formatul respectiv (de ex. mucavaua de format 700x 1000 mm cu nr. 20 are 20 de foi la legătura de 25 kg). i Mucavaua se fabrică curent în trei sorturi principale: mucava pentru ambalaje, mucava pentru legătorie şi mucava dură. Mucava de maşină 310 Muchîer Mucavaua pentru ambalaje e o mucava obişnuită, care se produce în trei tipuri: tipul A, din pastă mecanică brună de lemn (mucava brună): tipul B, din pastă mecanică albă de lemn, şi tipul C, din pastă de maculatură (mucava cenuşie), în foi de obicei nerefilate şi cu formatele 700 x 1000 mm, 730 x 1030 mm şi 960x 1130 mm şi cu gramajele între 510 şi 4464 g/m2, respectiv cu numere între 70 şi 8. Culoarea mucavalei e aceea a materialului fibros, adică brună pentru tipul A, aibă-gălbuie pentru tipul B şi cenuşie pentru tipul C. Suprafaţa mucavalei trebuie să fie fără cute, găuri, rupturi, pete grase, bucăţi de maculatură nedestrămată (fluturi). Se caracterizează printr-o rezistenţă mecanică mai mare decît aceea a mucavalelor de legătorie şi o bună capacitate la biguire (v.) şi riluire (v.). Se livrează în legături de 25 kg, pentru formatul de 700x1000 mm, de 27 kg, pentru formatul de 730 x 1030 mm, şi de 35 kg pentru formatul de 960x 1130 mm. Mucavaua pentru ambalaje se întrebuinţează la confecţionarea diferitelor tipuri de cutii şi lăzi, numite de carton. Mucavaua pentru I e g â t o r i e e sortul de mucava obişnuită, cu rezistenţă mecanică mai mică. Se produce în trei tipuri: tipul D, din pastă mecanică brună de lemn ; tipul E, din pastă de maculatură, şi tipul F, din amestec de pastă de maculatură (maximum 50%) şi paste de stuf sau de paie (minimum 50%); culorile pentru aceste foi de mucava sînt: brună pentru tipul D, cenuşie pentru tipul E şi brună sau galbenă-cenuşie pentru tipul F. Foile de mucava pentru legătorie au în mod obişnuit, marginile nerefilate. Au formatul de 700 x 1000 mm (cel mai uzual) şi de 730 x 1030 mm, şi gramajul de 510---3571 g/m2, respectiv numerele 70---10. Se livrează ambalată ca şi mucavaua pentru ambalaje. Se foloseşte la diverse lucrări în poligrafie şi, în special, la confecţionarea scoarţelor de cărţi şi de registre, cum d un component principal al porţelanului şi al altor mase ceramice refractare de calitate superioară. Fiind mai uşor a +^a^\Ja ^emperaturi înalte, de oxizii.de fier, se utilizează puţin in siderurgie. 3* Mullitizare. Mat. cs., Ind. st. c.: Formarea mullitului (v.) Pe cale sintetică, prin ardere la peste 1300, din argile, auxite, etc., cu ajutorul unor minerălizatori adecvaţi. 4. Muls, maşina de Mş.: Maşină bazată pe absorpţie şi pulsaţie, asigurînd mulgerea animalelor în condiţii igienice per- Schema instalaţiei de mulgere mecanica. 1) pompâ; 2) motor; 3) conducta de vid; 4) găleată de muls; 5) puisator; 6) cupe; 7) colector; 8) rezervor; 9) regulator de vid; 10) vacuummetru; i'1) conductă de vid. fecte. Se compun edintr-o pompă care produce alternativ vid şî presiune şi care se leagă, prin intermediul unui rezervor de vid şi al unui puisator, cu o găleată de muls echipată cu cupe mulgătoare metalice, de formă cilindrică. Cupele metalice, căptuşite cu manşoane de cauciuc, execută, sub acţiunea pulsatorului, operaţia alternativă de masare şi mulgere prin absorpţie a sfîrcurilor (v. fig.). Mulgerea mecanică asigură condiţii igienice perfecte de: recoltare a laptelui. s -Multergan. Farm.: Sarea cuaternară a fenerganului, obţinută prin tratarea acestuia cu dimetil-sulfat. Multer-ganul e lipsit de acţiune centrală (ceea ce îl face valofos ca antihistaminic de zi), neavînd efecte depresive (hipnotice, se-dative) asupra sistemului nervos central. La alţi compuşi ai fenerganului predomină acţiunea centrală, care^se manifestă prin efecte sedative, hipnotice, anticonvulsivante şi antieme-tice, cum şi prin scăderea temperaturii corpului şi a metabolismului general. 6. MuStibloc. Tehn.: Calitatea unui obiect de a fi confecţionat din mai multe părţi, cari pot fi asamblate între ele, dezmembrabil sau nedezmembrabiI. ?. Multiciclon, pl. multicicloane. Tehn., Prep. min.: Baterii de cicloane sau de hidrocicloane lucrînd în paralel şi asamblate într-un singur aparat. V. Clasoare pneumatice centrifuge, sub Clasor 1. s. Multietajatâ, cimentare Expl. petr.: Sin. Cimentare în etaje, Cimentare etajată, Cimentare în trepte (v. sub Cimentarea sondelor). 9. Multîfilarâ, antena Te/c.: Antenă de tipul dipol electric, constituită din conductoare filiforme, dispuse paralel după generatoarele unui cilindru şi legate electric în derivaţie. O antenă muitifilară cu n conductoare echidistante, de rază a, dispuse pe un cilindru de rază r, echivalează cu o antenă con- stituită dintr-un cilindru metalic de rază r < creşterea lui r , impedanţa caracteristică a antenei scade, iar lărgimea benzii de frecvenţe utilizabile creşte. Lungimea geometrică a fiecărui braţ al antenei se ia cu 10 * * * 15 % mai mică decît jumătatea lungimii de undă corespunzătoare mijlocului acestei benzi de frecvenţe. Extremităţile braţelor se execută conice. Dipolul Nadenenko (v. fig. a) e o antenă muitifilară recli'-linie orizontală, cu impedanţă caracteristică de ordinul a Multiformă, funcţiune ^ 318 Multiplex, procedeu 250‘*-400 utilizabilă într-o bandă de frecvenţe largă, slab directivă. Dipolul Pistolkors (v. fig. b) e o antenă multifilară orizontală în unghi drept, sensibil omnidirecţională la frecvenţe apropiate de cea pentru care braţele au lungimea X/2. Antene multifilare. o) dipol Nadenenko; b) dipo! Pistolkors; c) antenă verticală fn unde hecto-metrice, multifilară. Se folosesc şi antene constituite din doi dipoli Nadenenko dispuşi perpendicular şi alimentaţi în paralel. în trecut s-au folosit antene multifilare verticale, în cari un dipol era constituit dintr-un cilindru multifilar vertical şi din imaginea sa în sol (v. fig. c). 1. Multiforma, funcţiune Mat. V. Funcţiune multiformă. 2, Multimetru, pl. multimetre. Tehn.: Instrument de măsură complex, care poate fi folosit pentru măsurarea de mărimi de specii diferite şi pentru intervale de măsură diferite. 3* ~. E/t.: Aparat portabil pentru măsurarea de intensităţi de curent şi tensiuni, continue şi alternative, cu mai multe scări de măsură. De cele mai multe ori, multimetrele sînt aparate cu magnet permanent şi bobină mobilă, echipate cu un redresor cu diode semiconductoare şi se utilizează pînă la frecvenţe de 10*“20 kHz; sub această formă, ele sînt cunoscute sub diferite numiri, ca Multavi, Multizet, Avomet, etc Pentru realizarea diverselor scări de măsură, multimetrele au un număr de rezistenţe adiţionale şi de shunturi, şi unu sau mai multe comutatoare; de obicei, există două comutatoare, unul pentru fixarea scării de lucru, iar altul pentru fixarea unuia dintre cele patru moduri de lucru: ampermetru de curent continuu, respectiv de curent alternativ, voltmetru de curent continuu, respectiv de curent alternativ. Schema unui multimetru e dată în figură. Se foloseşte un shunt universal, pentru ca rezistenţa totală a acestuia să fie aceeaşi pe fiecare scară, ceea ce permite utilizarea unei singure gradaţii pentru toate scările de măsură. Pentru măsurarea tensiunilor se adoptă, de obicei, reţele de rezistenţă adiţionale, astfel încît rezistenţa conectată în serie cu redresorul- să fie şi ea constantă pe toate scările. Shunturile şi rezistenţele adiţionale nu se dispun la bornele instrumentului de măsură, ci la bornele punţii (în circuitul de curent alternativ), pentru ca intensitatea maximă a curentului prin redresor şi tensiunea maximă la bornele acestuia să fie aceleaşi pe toate scările. Sensibilitatea multimetrelor e de 0,1 •••3 rnA, la folosirea lor ca ampermetre, şi de 0,1 —3 V, la folosirea ca voltme-tre. Precizia lor nu e prea mare (clasa de precizie e, de obicei, 1,5), mai ales datorită prezenţei redresorului cu diode semiconductoare, ai cărui parametri variază cu temperatura şi se modifică în timp. 4. Multiplaj, Te/c.: Sistem de fire care leagă în paralel mai multe jack-uri cari deservesc aceeaşi linie telefonică, sau cari leagă contactele de acelaşi ordin ale selectoarelor din acelaşi grup. 5. Multiplan, pl. multiplane. Av.: Avion cu mai multe aripi, pentru a obţine o suprafaţă portantă mai mare. Multiplanul se execută prin suprapunerea aripilor (a pianelor), la o anumită distanţă între ele şi cu un anumit decalaj. După numărul de aripi suprapuse, se deosebesc: biplanul, cu două aripi; triplanul, cu trei aripi, etc. Afară de b i pl an, celelalte tipuri de monoplane au fost abandonate de mult. Biplanul, din ce în ce mai rar utilizat, se poate construi cu două aripi egale sau cu două aripi inegale, cea inferioară fiind de obicei mai mică; dacă anvergura aripii inferioare e jumătate din aceea a aripii superioare, biplanul se numeşte sescviplan. Biplanul prezintă, faţă de monoplan, avantajul de a putea avea aripi cu profil mai subţire şi cu anvergură mai mică, deci cu moment de inerţie transversal mai mic. El prezintă însă dezavantajul de a fi, în ansamblu, mai puţin corespunzător decît monoplanul, din cauza montanţilor cari leagă aripile, şi de a oferi o vizibilitate mai mică. 6. Multiplei, pl. multiplete. Fiz.: Grup de linii spectrale cari corespund tranziţiei atomului emiţător între două stări energetice descompuse, fiecare, între mai multe stări vecine. Frecvenţele liniilor spectrale se deduc din energiile stărilor respective, folosind principiul lui Ritz (v. Ritz, principiul de combinare al lui ^) şi regulile de selecţie (v. Regulă de selecţie). 7. Multiplex, procedeu Te/c.: Procedeu de telecomunicaţii care asigură transmisiunea concomitentă a mai multor mesaje pe acelaşi circuit al unei linii electrice sau prin.inter-mediul aceleiaşi unde purtătoare. Schema unui multimetru. a, b) bornele aparatului; A) poziţia de ampermetru ; V) poziţia de voltmetru; Dx> Dz) diode cu cuproxid ; /) instrument magnetoelectric de 1 mA, Multiplicare 319 Multiplicator Fiecare dintre posibilităţile de transmisiune astfel realizate se numeşte canal de telecomunicaţie (v.) sau cale de t e I e c o m u n i c a ţ i e, iar sistemul de telecomunicaţie care utilizează un astfel de procedeu se numeşte sistem de telecomunicaţii multiplex, sau sistem multicanal, sau _ înCă"—sistem de m u I t i c ă i. Circuitele şi liniile la cari se aplică procedeul multiplex se numesc şi circuite şi linii cu utilizare multiplă. Utilizarea procedeului multiplex pe un circuit de telecomunicaţie atrage după sine apariţia diafoniei (v.) între canale, respectiv creşterea nivelului de zgomot în fiecare canal în parte. La o aparatură dată, acest efect limitează numărul de canale utilizabile simultan, adică încărcarea sistemului multicanal (v. şl HolIbrock-Dixon, curbele —). Procedeele multiplex se caracterizează prin modul de realizare a separării canalelor, numit şi selecţie sau diviziune. Din acest punct de vedere, se deosebesc procedeele cu diviziune în frecvenţă, procedeele cu diviziune în timp şi —în principiu — procedeele cu diviziune în amplitudine. Diviziunea în frecvenţa se obţine prin afectarea cîte unei benzi de frecvenţe diferite (numită j\ canal de frecvenţe) fiecărui canal de telecomunicaţie. în acest scop, semnalul fiecărei căi care urmează să fie transmisă prin sistemul multiplex modulează o frecvenţă purtătoare afectată acelui canal, obţinîndu-se un semnal de înaltă frec-, venţă modulat, care ocupă o bandă de frecvenţă corespunzătoare tipului de modulaţie utilizat (în amplitudine, în fază, în frecvenţă sau cu impulsii, v. sub Modulaţie), benzii de frecvenţă a căii iniţiale şi faptului dacă se transmit ambele benzi laterale şi purtătoarea, numai benzile laterale sau numai o singură bandă laterală. Pentru o altă cale a aceluiaşi sistem multiplex se foloseşte o altă frecvenţă purtătoare, astfel încît în spectrul de înaltă frecvenţă benzile ocupate de. fiecare cale să nu se întrepătrundă, ci să fie suficient de distanţate pentru ca selectarea lor la recepţie să se poată face cu ajutorul unor filtre. La recepţie, după selectare, semnalele modulate se demodulează, obţinîndu-se semnalul iniţial (v. Sistem de curenţi purtători). Modulaţia în amplitudine se foloseşte în comunicaţiile pe circuite fizice, la telefonia cu curenţi purtători şi în radio-comunicaţiile comerciale. Modulaţia în frecvenţă şi în fază se foloseşte, asociată cu separarea în frecvenţă, în special în radiotelemăsură, datorită raportului semnal/zgomot favorabil asigurat de aceste tipuri de modulaţie, cum şi faptului că aparatura de performanţe uzuale permite obţinerea unei linearităţi mai bune decît în cazul modulaţiei de amplitudine. Diviziunea în timp se realizează prin afectarea unui interval de timp fiecărui canal, în cadrul unei perioade de timp fundamentale numită ciclu, după trecerea căreia repartizarea intervalelor se repetă ciclic. Diviziunea în timp se aplică, de cele mai multe ori, unor semnale modulate cu impulsii (în amplitudine, frecvenţă, poziţie sau durată), adeseori cu modulaţie de cod. Sinteza semnalului rezultant la emisiune şi separarea semnalelor individuale ale canalelor la recepţie se fac cu ajutorul unor comutatoare ciclice (mecanice sau electronice), sincronizate între ele (v. şî Comutator cu fascicul electronic). Comutatoarele ciclice de viteze mici sînt mecanice; cele de viteză mai mare sînt electronice cu tuburi cu gaz, cu tuburi electronice sau cu transistoare'. Sincronizarea comutatoarelor e foarte importantă. în principiu există două feluri de sincronizare: pe ciclu şi pas .cu pas. Sincronizarea pe ciclu utilizează o impulsie de sincronizare pentru fiecare ciclu. La sincronizarea pas cu pas se transmit o impulsie de sincronizare pentru fiecare ciclu şi cîte o impulsie de comutare pentru fiecare treaptă a comu- tatorului. Deoarece impulsiile de sincronizare apar pe trepte special afectate ale comutatorului, în interesul capacităţii maxime a canalului, impulsiile de sincronizare trebuie reduse la minim. Acest lucru e valabil în special pentru instalaţiile de telemăsurare ciclică. La instalaţiile de telecomandă trebuie să se ţină seamă şi de alte considerente. Impulsia de sincronizare are totdeauna o formă specială, care să permită recunoaşterea ei chiar la funcţionarea cu un nivel înalt de perturbaţii. Diviziunea în amplitudine — care pînă acum nu a căpătat răspîndire în practică — se efectuează asigurînd o corespondenţă biunivocă între fiecare combinaţie posibilă a amplitudinilor semnalelor individuale ale căilor transmise simultan şi amplitudinea semnalului rezultant emis. Această diviziune impune o anumită cuantificare a amplitudinilor care să permită corespondenţa biunivocă menţionată. —• Afară de cele trei tipuri de diviziune indicate, constituie o formă specială de utilizare multiplă a circuitelor electrice şî metodele folosite pentru a transmite un număr de căi mai mare decît cel de circuite, prin montaje adecvate (v. Circuit fantomă, Circuit superfantomă, sub Circuit electric în instalaţii de telecomunicaţii). 1. Multiplicare, 1- Mat.: Sin. înmulţire (v.). 2. Multiplicare. 2. Mat., Tehn.: Operaţia matematică, respectiv tenmcă, prin care se obţine multiplul (v.) unui număr, sau prin care se obţine o mărime (v. Mărime 4) a cărei valoare numerică este multiplul unei valori numerice a unei alte mărimi date, din aceeaşi specie. 3. ~a frecvenţei. Te/c.: Obţinerea, dintr-o oscilaţie electrică de o anumită frecvenţă, a unei alte oscilaţii electrice, a cărei frecvenţă e un multiplu al frecvenţei oscilaţiei iniţiale. Circuitul sau montajul cu ajutorul căruia se efectuează multiplicarea frecvenţei se numeşte multiplicator de frecvenţă (v.). în cazul cînd multiplul n e egal cu doi, operaţia se numeşte dublarea frecvenţei (v.). Pentru multiplicarea frecvenţei pot fi folosite oscilatoare cari lucrează în clasa B, echipate la ieşire cu circuite acordate pe frecvenţe egale cu multiplul ales. La telecomunicaţiile multiple (cu curenţi purtători), multiplicarea frecvenţelor se aplică pentru obţinerea unui număr mare de oscilaţii sinusoidale, de frecvenţe purtătoare foarte diferite, plecînd de la o singură oscilaţie sinusoidală (v. Generator armonic) de frecvenţă (fundamentală), inferioară tuturor oscilaţiilor derivate. în acest caz, oscilatorul e completat cu dispozitive avînd la bază bobine cu miezuri feromagnetice, capabile de a da un număr mare de armonice, de amplitudini apropiate. La ieşire, diversele armonice rezultate se separă prin filtre electrice corespunzătoare. 4. Multiplicare. 3. Poligr.: Reproducerea unui original în mai mulxe exemplare, pe cale grafică, mecanică sau fotografică. 5. /-v, dispozitiv de Foto., Poligr.: Dispozitiv care se adaugă la aparatele pentru fotoreproducere (v. sub Reproducere fotografică) în locul geamului mat al camerei obscure, pentru ca pe aceeaşi placă sau peliculă sensibilă să se obţină mai multe negative sau diapozitive, la distanţe fixe date, după un singur original sau după un singur negativ. în acest scop, dispozitivul e echipat cu un sistem de deplasare micro-metric, cu precizia de 1/100 mm. Sin. Dispozitiv de repetare. e. Multiplicator, pl. multiplicatori. 1. Mat.: Factor al unui produs (v.) considerat din punctul de vedere al operaţiei a cărei efectuare, asupra ansamblului celorlalţi factori ai produsului, o indică. De exemplu, dacă se consideră produsul de numere reale şi complexe 3 7u(a + /^)5(x + iy)\a + ib)z, expresia (x-f-iyf e un factor al întregului produs şi un multiplicator al expresiei 3 rc(a-HP)5(tf-W£)3- Multiplicator de impact 326 Multiplicator de birou 1. ^ de impact. Rez. mat. V. sub Impact 2. 2. ~ dinamic. Rez. mat.: Sin. Multiplicator de impact, V, sub impact 2, 3. Multiplicator, 2, Mat.; Dacă într-un grup G necomutativ, notat multiplicativ, se consideră elementul a>b, obţinut prin compunerea elementelor a şi b ale grupului, în ordinea indicată, a e un multiplicator la stînga al lui b şi b e un multiplicator la dreapta al lui a. 4. Multiplicator, 3. Mat.: Dacă R e un inel cu element uni- tate, un grup abelian G, notat aditiv, e numit R-modul la stînga şi elementele lui R sînt numite multiplicatorii la stînga ai elementelor grupului G, dacă pentru orice r£R şi orice g£G e definit un element r gţG, astfel încît r (gi + go) + • ('i + r2k“rig + rzg. ri(r2g) — (rxr^)^ 1g=*g- în mod analog se defineşte un R-modul la dreapta şi, deci, multiplicatorii la dreapta ai elementelor acestui R-modul. 5. Multiplicator. 4. Moi.: Funcţiune sau parametru a! cărui produs printr-o funcţiune sau printr-o expresie matematică are proprietăţi matematice pe cari nu ie avea funcţiunea sau expresia considerată. Multiplicator Euler: Fiind dat sistemul diferenţial (!) ( dx, l ^ I T--'»- t) /)■ se numeşte multiplicator Euler, fiecare dintre cele n funcţiuni ţjt1, *•% [Ln de xlt •••, xn, t, astfel încît expresia; (2) (dx. - X. d/) să fie o diferenţială totală exactă. Un sistem de multiplicatori Euler procură o integrală primă a sistemului considerat. Multiplicatorii Euler generalizează noţiunea de factor integrant. Multiplicator Jacobi: Expresie care reprezintă, pentru un sistem de 1 ecuaţii diferenţiale, (3) dx.} X1 - *2 <*'•’ xn) (X1 . *2 • unde funcţiunile X- nu se anulează simultan într-un domeniu t D şi sînt suficient de regulate, generalizarea factorului integrant pentru ecuaţiile diferenţiale ordinare, fv f&'"' fn 1 un fundamental de integrale prime pentru (3) şi 3 C/i > /a /«—i) ■Xj^.Xj±A.-,Xn) Există o funcţiune M = M(xilx2, •••, x ) numită multiplicator al lui Jacobi pentru sistemul (3), astfel încît 8j—MXj pentru j— 1, 2, n. Fiecărui sistem fundamental îicorespunde un multiplicator al lui Jacobi şi aceştia verifică ecuaţia cu derivate. parţiale lineară: . . 'diMXJ , 0 (MX2) âxi ' 3^2 (4) -; * * t 3 (MXn) n 0. ?)X Dacă în D avem X^O, forma generală a multiplicatorilor lui Jacobi e (S) = M- ?(/1 /■><■■■. /, 1). Xy 0 (X, unde 9 e o funcţiune arbitrară cu derivate parţiale continue. Din (5) rezultă că, la o schimbare de variabile care păstrează pe xv noul multiplicator al Iui Jacobi, N, e legat de M prin (6) N — M ă (*2 x„) 3 (->'•>. J'j Utilizînd expresia (6) se arată că, dacă pentru (3) se cunosc (n—2) integrale prime distincte şi un multiplicator Jacobi M, sistemul poate fi integrat prin cuadraturi. Dacă funcţiunile X.{xv x2, •••, x^) sînt componentele unui cîmp de vectori solenoidal, pentru sistemul (3) de ecuaţii diferenţiale ale liniilor de cîmp se cunoaşte un multiplicator Jacobi, şi anume M— 1. Multiplicator Lagrange: Fiecare dintre parametrii utili- zaţi la determinarea extremelor cu legături. Astfel de probleme apar, de exemplu, în Mecanică, în studiul echilibrului sistemelor, cînd legăturile sînt exprimate prin ecuaţii între coordonatele punctelor sistemului. Fie "’'xn+p> 0 funct'une de n~\~p variabi le într-un domeniu D al spaţiului cu n~\~p dimensiuni pentru care se caută extremele în D, ştiind că variabilele sînt legate prin p relaţii: (7) / j 0*1 ’ “V2 > ’ *»+p- huncţiuniie / şi f j{j=-1 ’"p) sînt suficient de regulate în D, iar iacobianu! verifică relaţia â (*„+1 , *+2'' Se consideră funcţiunea auxiliară: (8) 9 = / + + Â2/2 + • • • -f Xpfp , unde ax, a2, • sînt multiplicatorii lui Lagrange. Pentru a obţine condiţiile de primul ordin de extremum pentru funcţiunea / cu legăturile (1) e suficient să se scrie condiţiile de primul ordin de extremum liber pentru func-cD'-P tiunea q>, adică ecuaţiile ——- = 0 (/ — 1, 2, •••, «4- p). Conditi. r' * i suficiente de maximum sau minimum se pot obţine observînd 0P că d29, în punctele în cari are aceeaŞ> expresie ca şi în cazul cînd toate variabilele xv x.>, •••, ar fi indepen- dente. 6. Multiplicator, pl. multiplicatoare. 5. Tehn.: Dispozitiv, aparat sau maşină care efectuează multiplicarea unei mărimi (v. Multiplicare 2) sau reproducerea unui original în mai multe exemplare (v. Multiplicare 3). 7. ~ de birou. Tehn.: Aparat de multiplicat folosit în birouri, pentru obţinerea mai multor exemplare ale unui document original (text sau desen). Se deosebesc: multiplicatoare fotografice şi multiplicatoare mecanice. Multiplicatoare fotografice sînt heliografele (v.), maşinile de fotocopiat sau aparatele cu cameră, cari reproduc pe hîrtie sensibilă copii în facsimile ale originalelor, La heljcr- Multiplicator de freeveftţă 32 T Multiplicator etectronfe grofe, originalul executat pe o foaie transparentă se aplică direct pe foaia sensibilă şi se copiază prin iluminare, şi, apoi, prin developarea foii sensibile iluminate prin original. La maşinile de fotocopiat, banda de hîrtie sensibilă, în contact cu 'negativul, se deplasează cu mişcare intermitentă, expunerea, developarea, fixarea, spălarea şi, eventual, lustruirea şi uscarea copiilor, făcîndu-se automat. Astfel de maşini, însă cu dimensiuni mai mari, pentru a avea o productivitate mai mare, se folosesc şi în poligrafie, sub diferite numiri comerciale (de ex. Bromograf), pentru multiplicarea fotografiilor în alb-negru sau în culori, sub forma de cărţi poştale. Aparatele cu cameră produc copiile direct, fără negativ, mărite sau micşorate faţă de original, printr-un obiectiv fotografic şi o prismă de inversiune. Multiplicatoarele mecanice multiplică, fie cu ajutorul maşinii de scris, fie prin procedeu! copierii. Maşina de scris (v.) execută copiile (circa şase la maşinile de scris obişnuite şi circa douăsprezece la maşinile de scris electrice) în acelaşi timp cu originalul, introducînd hîrtie copiativă (hîrtie carbon, etc.) între foile de hîrtie. Multiplicatoarele prin procedeul copierii folosesc foi multiplicatoare presate între un corp port-inscripţie şi un corp de contrapresiune, fiecare dintre aceste corpuri putînd fi cilindric sau plan. Pot fi cu copiere fără înlocuirea cernelii sau cu înlocuirea cernelii. Multiplicatoarele prin procedeul copierii fără înlocuirea cernelii pot da pînă a cel mult o şută de copii. Astfel, la presele de copiat obişnuite se pot obţine cel mult şase copii, originalul scris cu cerneală de copiat presîndu-se pe o hîrtie de copiat transparentă, umedă sau caldă, iar copia obţinută avînd textul inversat, citindu-se prin transparenţă. Cu hectograful sau şapirograful (v.) se pot obţine pînă la o sută de copii. Multiplicatoarele prin procedeul copierii cu înlocuirea cernelii sînt: pantogra-fice, cu şabloane şi im-primatoare. Multiplicatoarele pan-tografice folosesc tipe, matriţe, clişee, etc., ca şi maşinile de tipar, însă culegerea, ca şi închiderea formei de tipar se fac cu ajutorul unui dispozitiv simplu,- astfel încît să poată fi executate şi de o persoană necalifi- Schemele de principiu ale multiplicatoarelor Cată. Forma care tipă- mecanice cu înlocuirea cernelii, reşte se aşază pe un cilin- o) multiplicator pantografic; b) multiplicator cu şablon; c) multiplicator imprimator direct; d) multiplicator imprimator indirect (offset); 1) cilindru de contrapresiune; 2) placă de conducere; 3) cilindru de stors: 4) formă de tipar (original); 5) copie; 6) cilindru de presiune (imprimator); 7) dispozitiv de dat cerneala pe formă; 8) cilindru poros sau perforat; 9) umezîtor; 10) cilindru de cauciuc. dru imprimator, folosin-du -se pentru tipărire valuri ungătoare sau panglici cu cerneluri tipografice (v. fig. a). Multiplicatoarele cu Şobloane, folosite cel mai frecvent, utilizează foi preparate în mod special (şabloane) permeabile pentru cerneală numai în dreptul textului sau al desenului d-e pe foaie. Şablonul e o hîrtie cu fibră lungă, acoperită pe o fşţă. cu un strat ceros, impermeabil la cerneală. Pe aceste foi (sau matriţe, cum se numesc la modelul de multiplicator cunoscut sub numele de „Gestetnern) se scrie la maşina de scris fără a folosi panglica sau cu un condei special, bătaia tipelor sau apăsarea condeiului îndepărtînd stratul ceros şi lăsînd locurile respective permeabile la cerneală. Şablonul se aşază pe placa sau pe cilindrul poros sau perforat al multiplicatorului, prin care primeşte cerneala ce pătrunde mai departe prin şablon la copia de hîrtie aşezată pe acesta, realizînd tipărirea cu ajutorul unui cilindru de contrapresiune (v. fig. b). Multiplicatoarele imprimatoare sînt în realitate mici maşini de tipar acţionate de un motor electric, la cari forma de tipar se obţine prin scriere la maşină sau prin desenare cu o materie grasă (cerneală, creion de grafit, etc.) pe suprafaţa granulată a unei plăci subţiri (în general de aluminiu, în care caz granularea se înlocuieşte prin oxidare electro-chimică sau de zinc), care e apoi tratată special cu o soluţie acidulată. Suprafeţele nescrise şi nedesenate rămîn la tipar mereu umede şi nu prind cerneala grasă pe care valurile ungătoare ale dispozitivului de dat cerneală al multiplicatorului o aduc pe forma de tipar; în schimb, cerneala aderă la locurile scrise şi desenate, de pe cari trece mai departe pe foaia de hîrtie copie în procesul de tipărire. La imprimatoarele directe, placa tipăritoare are scrisul sau desenul inversat şi se obţine prin transport după o placă originală (v. fig. c). La imprimatoarele. indirecte, placa tipâritoarese presează pe un cilindru de cauciuc, pe care dă o impresiune inversată, care e apoi trecută pe hîrtie (v. fig. d). Imprimatoarele indirecte sînt în realitate mici maşini de tipar offset (v. Offset, maşină ~), folosite mult In instituţii sau întreprinderi, cînd trebuie să se multiplice rapid sute şi chiar mii de exemplare în mod economic. Modelul cel mai răspîndit al acestui tip de multiplicator imprimator e cunoscut sub numirea de „Rota-prinţ" (v.). î. ~ de frecventa. Elt., Telc.: Dispozitiv sau aparat pentru transformarea frecvenţei unui curent electric alternativ, astfel încît frecvenţa la ieşire să fie un multiplu întreg al frecvenţei la intrare. Exemplu: dublorul de frecvenţă (v. şî Transformator Jolly). 2. ^electronic. Elt.: Tub electronic cu vid înaintat în care se produce o multiplicare a numărului de electroni primari emişi de o sursă de electroni, datorită emisiunii secundare a suprafeţelor unor conductoare lovite de electronii primari. Electronii primari sînt emişi fie termoelectronic, fie foto-' electronic, de un catod, şi sînt acceleraţi cu ajutorul unui cîmp electric în direcţia suprafeţei reflectante a unui electrod cu emisiune de electroni secundari. După lovirea acestei suprafeţe ei sînt acceleraţi din nou către o a doua suprafaţă emiţătoare de electroni secundari şi aşa mai departe. Focalizarea fluxului de electroni se obţine, de cele mai multe ori, cu ajutorul unor cîmpuri electrice transversale sau al unor cîmpuri magnetice longitudinale. La fiecare lovire a acestor suprafeţe, numărul de electroni se multiplică cu un factor dat de coeficientul de emisiune secundară al suprafeţei respective, care poate fi metalică (nichel, molibden, etc.) sau sensibilizată (de ex. suprafeţe de argint, acoperite cu un strat de oxid de argint, pe care s-a depus un strat de cesiu). Multiplicarea finală a fluxului de electroni poate fi în principiu oricît de mare, depinzînd de numărul suprafeţelor reflectante. Practic, această multiplicare e limitată de mai mulţi factori, ca puterea disipată la ciocnirile electronilor cu suprafeţele electrozilor cu emisiune secundară, dificultăţi de focalizare, etc. Multiplicatoarele electronice prezintă avantajul 21 Multiplicator fotoeleetronîc 322 Huîtîplu unui raport semnal/zgomot destul de mare, amplificare de ordinul milioanelor şi inerţie foarte mică (pot fi folosite pînă la frecvenţe de ordinul a 10 GHz=1G10 Hz). Diversele tipuri de multiplicatoare electronice se deosebesc prin modul în care se accelerează electronii, forma suprafeţelor cu emisiune secundară şi procedeul de focalizare. Cele mai răspîndite sînt multiplicatorul electronic cu dinode, multiplicatorul electronic cu grile şi multiplicatorul cu cîmp de înaltă frecvenţă. Multiplicatorul electronic cu dinode conţine un număr oarecare de electrozi plani sau curbaţi — numiţi dinode — cari emit electroni secundari pe aceeaşi faţă pe care sînt loviţi B /. Multiplicator electronic cu dinode. fî) baterie; C) placi cu emisiune secundara; £) electrozi de cîmp; Px, Pg) potenţiometre; A) anod colector; G) grilă de protecţie. de electronii primari (v. fig. /). Electronii primari sînt emişi, de cele mai multe ori, de un fotocatod — analog celui din fotocelule —, sînt acceleraţi de cîmpul electric dintre plăci şi sînt focalizaţi atît prin cîmp electric cît şi prin cîmp magnetic. Potenţialul plăcilor creşte de la intrarea către ieşirea multiplicatorului, fiind stabilit cu ajutorul unui divizor poten-ţiometric rezistiv. De cele mai multe ori, potenţiometrul are două părţi, una fiind montată în interiorul tubului multiplicatorului şi servind la alimentarea primelor dinode, iar cealaltă fiind exterioară şi alimentînd ultimele dinode. Există şi multiplicatoare electronice cu dinode, la cari focalizarea se obţine cu ajutorul unor lentile electrostatice. Acest tip de multiplicator electronic are numeroase aplicaţii în Fizica nucleară (la numărarea particulelor prin metoda scintilaţiilor), la automatizări, reglaje, la dispozitive de telecomandă şi de telemăsură prin flux luminos şi, în general, la măsurarea variaţiilor mici de flux luminos. Multiplicatorul electronic cu grile e format dintr-un catod (de cele mai multe ori, fotocatod), din mai multe grile metalice transversale cu . un nu măr mare de ochi uri (de ordinul zecilor de mii pe 1 cm2) şi dintr-un electrod colector (anod) (v. fig. II). Distanţa dintre grile e de cîţiva milimetri, iar potenţialul lor e crescător de la intrare către ieşire, diferenţa de potenţial dintre două grile vecine fiind de cîteva zeci de volţi. Alimentarea grilelor se face potenţiometric, ca Ia multiplicatorul cu dinode. Focalizarea se obţine, fie prin cîmpul electric creat cu ajutorul unor diafragme avînd un potenţial negativ faţă de plăci, fie printr-un cîmp magnetic longitudinal. Multiplicatorul cu cîmp de înaltă frecvenţă e format din două plăci cu emisiune secundară, între cari se stabileşte -^uînniiJWLnjinnjip n II. Multiplicator electronic cu grile, fî) baterie; A) anod colector; Q catod; F) fascicul luminos; G) grile; L) lentila; R) rezistenţa. IU. Multiplicator cu cîmp de înalta frecvenţa. A) anod; B) bobind; C) catod ; /) de la generatorul de înaltă frecvenţa. o tensiune electrică alternativă de înaltă frecvenţă, dintr-un anod cilindric, o bobină pentru crearea unui cîmp magnetic longitudinal şi un dispozitiv pentru generarea tensiunii de înaltă frecvenţă (v. fig. ///). Frecvenţa cîmpului electric alternativ e astfel aleasă, încît electronii să aibă o mişcare oscilatoare între cele două plăci, în fiecare moment sensul cî.mpului fiind astfel, încît electronii emişi de una dintre plăci să fie atraşi către cealaltă. La fiecare ciocnire a celor două plăci se emit noi electroni secundari; fluxul de electroni are în acelaşi timp o mişcare de avans către anodul colector, datorită potenţialului pozitiv al acestuia. Catodul care emite electronii primari se găseşte în centrul tubului (nu e reprezentat în figură). Rolul cîmpului magnetic longitudinal e de a frîna electronii în mişcarea lor de avans către anod, pentru ca numărul de oscilaţii ale fluxului de electroni să fie cît mai mare. i- ~ fotoelectronic. Elt.: Multiplicator electronic (v.) cu fotocatod, care serveşte Ia transformarea variaţiilor de flux luminos în variaţii de curent electric şi, în acelaşi timp, la amplificarea acestor variaţii de curent, folosind emisiunea secundară. 2. Multiplicitate, pl. multiplicităţi. Mat. V. Varietate. 3. Multiplu, pl. multipli. Mat.; în mulţimea numerelor naturale n— 1; 2; 3;—, un număr care conţine pe altul ca divizor, faţă c’e care e un mult’plu. în inelul Z al numerelor întregi, a e un multiplu al iui b, dacă există un întreg c, astfel încît a—b-c. Cu această definiţie, 0 e un multiplu al oricărui număr întreg. Mai general, într-un ine! A, a&A e un multiplu la stînga (respectiv un multiplu la dreapta) al unui element bţA, dacă există cQA, astfel încît a—cb (respectiv a—bc). Dacă inelul A e comutativ şi cu element unitate, mulţimea multiplilor lui a£A constituie idealul principal (a) generat de a. Dacă a e un multiplu al lui b£A, avem incluziunea (a)d(b), şi reciproc, această incluziune implică relaţia: a multiplu al lui b. Idealul nul e conţinut în orice ideal, deoarece 0 e multiplul oricărui element din inel. Cel mai mic multiplu comun a două sau al mai multor numere întregi nenule e cel mai mic număr în valoare absolută, nenul, care e un multiplu comun al numerelor date. Mai general, dacă în inelul A (comutativ şi cu element unitate) fiecărui element a£A i se poate ataşa un număr natural sau nul g (a), astfel încît pentru orice b~A, să avem g(ab)'^>g(a) şi dacă există r şi q din A, astfel încît a—bq+r, cu r=0 sau g(r)(x)) egal eu gradul efectiv al polinomuiui. Multiplu eomun 323 Multivfbrator în sensul teoriei idealelor, dacă Ci şi k sînt două ideale ale inelului A, incluziunea <2.C& înseamnă că a e un multiplu al idealului A; intersecţiunea dCib- e cel mai mic multiplu comun al celor două ideale. 1. comun. Mat.: Sin. Comultiplu (v.). 2. Multipoli pl. multipoli. Elt., Telc.: Reţea electrică (v.) avînd n borne de acces şi care nu prezintă alte cuplaje cu reţeaua exterioară conectată cu ea prin aceste borne. Sin. Circuit multipolar, «-pol, Reţea electrică multipolară. Ga orice circuit electric (v.), multipolul poate fi activ sau pasiv,' linear sau nelinear, cu parametri concentraţi sau cu parametri repartizaţi, etc. Multipolii lineari şi, pasivi sînt complet caracterizaţi, în regim armonic permanent, din punctul de vedere al reţelei mai complexe din care fac parte, de n— 1 curenţi independenţi ic primiţi pe la borne şi «~1 tensiuni independente Vy ale acestor borne faţă de una dintre ele luată ca referinţă, între aceste variabile existînd relaţiile lineare: «-1 __ V^ ^bc^c. c=1 în sens restrîns, prin multipol (multipol ^?-port) se înţelege o reţea cu m—n!2 perechi de borne de acces asociate, în sensul că totdeauna curenţii intraţi din exterior prin bornele asociate ale unei perechi (poartă de acces) sînt egali şi de sens contrar. Dacă I^ sînt curenţii celor m porţi şi Uj sînt tensiunile la bornele respective în regim armonic permanent, între aceste variabile există (la multipolii lineari şi pasivi) m relaţii lineare: Vj-t Zjkh ^ k=1 /=1 în cari Z .^ sînt impedanţele de transfer (de mers în gol), iar fej sînt admitanţele de transfer (de scurt-circuit) ale multi-polului m-port. Matricele \Zjk || şi || Y|j sînt inverse. Fiecare dintre ele caracterizează multipolul şi depinde numai de structura lui interioară şi de frecvenţă. 3. Multipol electric. Elt.: Sistem de n—lP puncte materiale incarcate eleciric, astfel că sarcina electrică totală a sistemului e nulă şi toate momentele electrice «?-polare sînt nule (»=1, 2, 22 — 4, ■••)2-P“1), iar momentul electric «-polar e diferit de zero. Sin. «-pol electric. Numărul. întreg Iog2 « se numeşte ordinul multipolului. Un multipol electric de ordinul zero e un corp punctual încărcat cu sarcină; unul de ordinul întîi e un dipol electric (v.); unul de ordinul al doilea e un cuadripol electric (v.); unul de ordinul al treilea e un octopol electric; etc. Momentul electric m-polar al unui sistem oarecare de N puncte materiale avînd sarcinile #a(a = 1, 2,"',N) şi coordonatele cartesiene ale poziţiilor lor relative faţă de centrul sferei de rază R0 minimă care le conţine pe toate în raport cu un reper cartesian triortogonal — e tensorul de ordinul p— log2 m care, în acelaşi reper triortogonal, are componentele 1 N cu A. Â. /y=i, 2,3. Se constată imediat următoarele: Momentul monopolar e tensorul de ordinul zero, sau scalarul N principiu, orice circuit basculant poate fi transformat în mulţi vibrator printr-o modificare adecvată a cuplajelor. 21* Mulţime 324 Mulţime Schema unui multivibrator cu doua cuplaje capacitive. Eg) tensiune comuna de polarizare a grilelor. Tensiunea generată de multivibratoare are, de cele mai multe ori, o formă apropiată de cea dreptunghiulară, cu alternanţele pozitivă şi negativă de durate egale sau inegale. Cel mai frecvent folosite sînt multivibratoarele cu două triode, cu două cuplaje capacitive anod-grilă, sau cu un cuplaj capacitiv anod-grilă şi un cuplaj catodic prin rezistenţă (montaje analoge se pot realiza şi cu pentode sau cu transistoare). Mulţi vibratorul cu doua cuplaje capacitive (v. fig. /) are o schemă asemănătoare cu a circuitului basculant cu cuplaj anod-grilă, cuplajele prin rezistenţă fiind înlocuite cu cuplaje prin capacităţile Cx şi C2. Datorită acestui fapt, cum şi prin alegerea regimului de funcţionare a tuburilor, nici una dintre stările de funcţionare posibi le ale montajului nu e stabilă. Se deosebesc două faze ale variaţiei tensiunilor şi curenţilor, în regimul permanent de funcţionare: o fază în care arrvbele tuburi conduc şi o fază în care conduce numai cîte un tub. în prima fază, circuitul poate fi considerat un amplificator cu reacţiune pozitivă puternică, ceea ce cauzează bascularea montajului, adică deschiderea unuia dintre tuburi şi închiderea celuilalt tub; această fază e caracterizată printr-o variaţie rapidă a mărimilor (basculare), viteza de basculare fiind determinată, în special, de capacităţile parazite ale elementelor de circuit. în a doua fază, unul dintre tuburi e închis, datorită negativării produse de curentul transistoriu, care circulă prin condensatorul de cuplaj; această fază e caracterizată printr-o variaţie relativ lentă a mărimilor, durata ei fiind determinată, în principal, 92i de constanta de timp a circui- L tului de cuplaj rezistenţă-capa- y , citate. Variaţia în timp a tensiuni- 1 lor de grilă, de anod şi la bor- Ug nele condensatorului e reprezentată în fig. //. ,Se constată că tensiunea de grilă a tubului care conduce e totdeauna apropiată de zero, datorită faptului că rezistenţa grilă-catod a tubului, în cazul tensiunilor de grilă pozitive, e mică faţă de rezistenţele de grilă Rv respectiv R2. Tensiunea de grilă a tubului care nu conduce variază exponenţial, în urma procesului de descărcare a condensatorului de cuplaj; în momentul în care această tensiune devine egală cu tensiunea de tăiere a tubului, se produce bascularea. Tensiunile anodice ale tuburilor variază aproape dreptunghiular, fiind egale cu tensiunea de alimentare Ea, în cazul cînd tubul nu conduce, respectiv mai mici decît Ea cu o cantitate egală cu căderea de tensiune pe rezistenţa anodică (R sau RQ2) produsă de curentul anodic corespunzător negativării nule a grilei, în cazul cînd tubul conduce. Multivibratorul cu cuplaj catodic (v. fig. III) are o schemă analogă celei a circuitului basculant cu L ’lC2 L Uci şX--^ I ’ HH u .. r i. T i ; " i \ tr i cuplaj catodic. Funcţionarea acestuia e similară celei a multi-vibratorului cu două cuplaje capacitive. Frecvenţa tensiunii generate depinde, în principal, de mărimile Rv R2, Cv C2 şi de parametrii tubului şi tensiunile de alimentare. Practic, frecvenţa se poate regla brut prin variaţia rezistenţelor Rt şi R2 sau a capacităţilor Cx şi C2, iar un reglaj fin al frecvenţei se poate obţine variind negativarea. Se pot ţ obţine uşor frecvenţe de la fracţiuni de hertz pînă la cîţiva mega-hertzi. Multivibratoarele pot fi sincronizate prin aplicarea unor impulsii sau a unor tensiuni alternative pe grila sau pe anodul unuia, dintre tuburi. Multivibratoarele sînt folosite HI- Schema unui multivibrator cu cupla] catodic. Rc) rezistenţa de cuplaj. II. Variaţia în timp a tensiunilor la multivibratorul cu două cuplaje capacitive. ug1>.ugz) tensiunile de grilă; uQ , u02)tensiunileanodice; ten- siunile la bornele condensatoarelor de cuplaj; u^) tensiunea de tăiere (blocare) a tuburilor. frecvent în radiotehnică, cu funcţiunea de generatoare de tensiune dreptunghiulară şi, uneori, de impulsii, ca divizoare de frecvenţă, etc. i. Mulţime, pl. mulţimi. Mat.: Colecţie de obiecte numite elemente, dată fie prin indicarea acestora, fie prin enunţarea unei proprietăţi comune lor şi numai lor. Mulţime şi element sînt concepte primitive. Exemple: mulţimea cărţilor unei biblioteci, mulţimea punctelor unui segment, mulţimea soluţiilor unei ecuaţii, mulţimea propoziţiilor unei teorii date, etc. Sin. Mulţime abstractă, Ansamblu, Clasă, (parţial) Spaţiu. Se numeşte relaţie de apartenenţa relaţia notată cu simbolul € dintre un element x al unei mulţimi M şi această mulţime; prin criteriul care defineşte o mulţime M trebuie să se poată decide dacă un obiect dat x aparţine mulţimii M (x£M) sau dacă x nu aparţine mulţimii M (x^M). în primul caz se mai spune că mulţimea M conţine elementul x. Mulţimea constituită din elementele a, b, c, ••• se notează cu simbolul ţa, b, ; de exemplu, mulţimea numerelor întregi şi pozitive se scrie |1, 2, O mulţime care are un singur element a se notează deci cu simbolul Există deci deosebire între a şi {tfj, între cari există relaţia dacă nu se face această distincţie se ajunge la contradicţii (v. mai jos Mulţimea părţilor). Mulţimea definită de criteriul ca toate elementele x ale ei şi numai ele să aibă proprietatea p se notează cu simbolul de exemplu, mulţimea numerelor reale nega- tive se scrie Se numeşte relaţie de echivalenţa (Q între elementele x, y ale unei mulţimi M, o relaţie binară (între cîte două elemente), reflexivă (x<7lx există), simetrică (xf&y impl ică yf&x) şi transitivă (x&y şi implică x<7£%). Dacă o mulţime M a fost definită numai prin indicarea elementelor ei, faptul că ele îi aparţin defineşte o relaţie de echivalenţă între aceste obiecte, adică o proprietate comună lor: apartenenţa la aceeaşi mulţime; de aceea oricum, ar fi fost definită mulţimea elementele unei mulţimi au totdeauna o proprietate comună. Noţiunile elementare ale teoriei mulţimilor (aşa-numita teorie „naivă" a mulţimilor, deosebită de teoriile axiomatice) se referă la relaţia de incluziune şi la conceptele, relaţiile şi operaţiile definite cu ajutorul acestei -relaţii şi al celei de apartenenţă. Se numeşte relaţie de incluziune relaţia C în care se găseşte o mulţime A faţă de o mulţime B, dacă orice element al mulţimii A este şi element al mulţimii B. Se spune că A e inclusă în B (notat A"} e o mulţime de părţi din E, atunci mulţimea elementelor lui E cari aparţin tuturor mulţimilor A£cÂCl^(E) se numeşte mulţimea intersecţiune a mulţimilor Agai şi se notează I^U- Mulţimi disjuncte. Se numesc disjuncte părţile unui referenţial E cari nu au elemente comune. Dacă-4^şi B sînt disjuncte, intersecţiunea lor e mulţimea vidă: -4flB=0. Mulţime produs. Se numeşte mulţime produs (sau produs cartesian) a două mulţimi A şi B, mulţimea AxB ale cărei elemente sînt perechi ordonate {a, b} de elemente aţA şi b£B. Mulţimile A şi B se numesc factorii produsului AxB sau proiecţiile lui. DacaB=A, produsul AxB se scrie Ax A—A2. Se numeşte produs a două mulţimi şi operaţia X care asociază o mulţime produs fiecărei perechi (ordonate) de mulţimi {a, b}-, această operaţie nu e comutativă dar e asociativă. Operaţia produs se poate defini şi pentru mai mult decît două mulţimi. Dacă d^A^ cu a=1, 2,•••», se numeşte produs (cartesian) al mulţimilor Aa mulţimea tuturor sistemelor «-uple de elemente {av a2’”'aa’"‘an} se n°teaza n A1xAtx-xAtt=f\Aa. a=1 n Dacă A^A^—'-'—A^A, atunci f~[^a se notează An. a=1 De exemplu, dacă R e axa reală, R3 e spaţiul numeric tridimensional. . Acoperire şi partiţie a unei mulţimi M. Se numeşte acoperire a unei părţi Me 9$(E) a referenţialului E o mulţime cA de părţi ^a6$JÎ(E) care include pe M\ M. A^c Se numeşte partiţie a unei mulţimi M o acoperire cA de părţi A^ ŞJ5(E) disjuncte două cîte două (AUC\ A^=0 pentru orice A^^hA^) şi nevide (Aq=^z0 pentru orice Aa). Mai jos se prezintă unele probleme de teoria mulţimilor: funcţiuni definite pe mulţimi, puterea mulţimilor, ordonarea mulţimilor, mulţimi cu structură dată, mulţimile măsurabile, etc., pentru a introduce sistematic diferite mulţimi. V. şî Aplicaţie, Funcţiune, Operator, Număr, Topologie, Structură. Mulţime 326 Mulţîme Pentru teoria axiomatică a mulţimilor, v. sub Zermelo, axiomele lui . Funcţiuni definite pe mulţimi. O corespondenţă prin care fiecărui element x al unei mulţimi M i se asociază un element y (unic) al unei mulţimi N — care poate fi egală cu M — constituie (sau defineşte) o relaţie între elementul oarecare xţM şi corespondentul său yGN, care se numeşte funcţiune. Se scrie / y—f(x) sau x-+y sau /: x->y şi se spune: y e funcţiune de x sau y corespunde lui x prin /. O astfel de corespondenţă defineşte (sau constituie) o relaţie, între mulţimea M căreia îi aparţin elementele x şi mulţimeaN (sau o parte a ei) căreia îi aparţin elementeley, care se numeşte aplicaţie sau transformare a mulţimii M in mulţimea N. Existenţa unei funcţiuni (relaţie între elemente) implică existenţa unei aplicaţii determinate (relaţie între mulţimi) şi reciproc, De aceea aceste două concepte se consideră aspecte ale aceleiaşi corespondenţe şi se confundă adeseori în exprimarea curentă. Pentru aplicaţie se foloseşte acelaşi simbol /ca şi pentru funcţiunea corespunzătoare, notîndu-se M 4-N sau /: M-+N. Dacă y—f(x)€N e elementul unic al Iui N care corespunde prin / elementului x al lui M, atunci y se numeşte valoarea funcţiunii f sau imaginea lui x în N sau transformata lui x prin /; x se numeşte argumentul funcţiunii f, sau originalul lui y £N sau contraimaginea lui y în M. Eventual, la un y dat, există mai multe argumente x pentru cari Mulţimea de definiţie a funcţiunii /, sau mulţimea de plecare, e mulţimea E căreia îi aparţin argumentele x (mulţimea pe care e definită funcţiunea /). Mulţimea de sosire a funcţiunii / e mulţimea N căreia îi aparţin valorile y. Mulţimeade valori f(M) CN, sau mulţimea imagine a luiM în N prin /, e submulţimea lui N care conţine toate elementele y (cari corespund prin / tuturor elementelor xţM) şi numai pe acestea. Dacă A CB, atunci f(A)Cf(B), etc. Dacă f KM)~N se spune că / e o aplicaţie a mulţimii M pe mulţimea N. Dacă sînt date funcţiunile J=/(*), cu xţM, yţN, şi y—cp(x), cu x$A CM, y£BCN, astfel încît/(x,=cp(x) pentru x£A, funcţiunea / se numeşte extinderea funcţiunii 9 de la mulţimea A la mulţimea M, iar funcţiunea 9 se numeşte restricţia funcţiunii / de la mulţ mea M Ia mulţimea A. Se numeşte funcţiune de mulţime o funcţiune / definită pe mulţimea a părţilor unui referenţial E dat; argumentele acestei funcţiuni sînt părţi A^^(E). Mulţime invariantă relativă la o funcţiune / definită pe E cu valori în E este o parte ACE a cărei imagine e egală cu ea: f(A)=A (uneori cu o parte a ei: /(AjCA). Se numeşte descompunere canonică a unei mulţimi E o descompunere a lui E în părţi nevide şi disjuncte două cîte două — numite clase canonice — a căror reuniune este E. Fiecare relaţie,de echivalenţă^ pe E conduce 1a o descompunere canonică în clase disjuncte şi nevide ale. lui E, numite clase de echivalenţa (x şi y aparţin aceleiaşi clase dacă x^lly. Mulţimea cît a referenţialului E faţă de relaţia de echivalenţă ^2 e mulţimea claselor de echivalenţă (adică a claselor canonice corespunzătoare); această mulţime e o submulţime a lui $ (£)■ Se numesc aplicaţii egale două aplicaţii / şi g definite pe mulţimea A, astfel încît f(x)—g(x) pentru orice x 6 A. Se scrie f—g; în caz contrar se scrie f^g. Fiind date funcţiunile y^= f(x), cu x £ A, y € B, şi %—g{y), cu y£B, corespondenţa 9 : x —> astfel realizată se numeşte produs funcţional (respectiv aplicaţie produs sau succesiune de transformări) al tui / şi g în ordinea dată şi se scrie 9=^*/* Dacă A=C, şi numai atunci, are sens şi produsul al Iui jB în B (deoarece £ are argumente în B, iar / are valori în B). Dacă şi A=B=C, au sens relaţiile 9^4» sau 9=^- în ultimul caz, aplicaţiile g şi / se numesc comutative. Dacă /(A) CB, g(B) C C, h(C) C D există proprietatea de asociativitate funcţională: h.{g.f)={h.g).f. Se numeşte aplicaţie identică sau transformare identică aplicaţia y=x a unei mulţimi E în E care transformă fiecare eiement în el însuşi. Fiind dat un yţN oarecare, pot exista un element, mai multe sau nici un eiement x£M, astfel ca f{x)—y. Dacă prin aplicaţia/: pentru orice j€N există un singur astfel ca/(*)=y, atunci corespondenta J->x astfel realizată se numeşte aplicaţia inversă a lui / şi se scrie adică x=/'\y). Se spune că între M şiN s-a stabilit o corespondenţă biunivocă, adică astfel că fiecărui x£M îi corespunde un singur yţN şi reciproc. Grupul Cayley G(E) al mulţimii E (sau grupul de transformări relativ la o mulţime E) e mulţimea aplicaţiilor biunivoce a'e mulţimii E pe ea însăşi. Reciproc, orice grup G poate fi reprezentat ca grup de transformări relativ la o mulţime (teorema Cayley). Puterea mulţimilor. Se numeşte relaţie de echipotenţă sau relaţie de echivalenţă cardinală, relaţia care există între două mulţimi A şi B, dacă ele se pot pune în corespondenţă biunivocă, aşadar astfel încît fiecărui element x£A să-i corespundă un singur element y£B şi reciproc. Se scrie: A^B- Mulţimi echipotente sau cardinal echivalente sînt mulţimi între cari există relaţia de echipotenţă. Relaţia de echipotenţă e reflexivă, simetrică şi transitivă, adică e o relaţie de echivalenţă. Cu ajutorul acestei relaţii stabilite între părţile unui referenţial E se poate efectua c descompunere canonică în clase de echivalenţă a mulţimii părţilor lui E. Clasa de echivalenţă care conţine toate părţile lui E echipotente cu o parte dată ACE defineşte o proprietate comună acestor părţi, numită puterea lui A, sau nu mărul cardinal al mulţimii A, notat card A sau CI, sau A. Uneori se înţelege prin putere chiar clasa părţilor echivalente, în care caz se poate scrie Aţ card A. Două puteri sînt egale (card A= card B) dacă mulţimile corespunzătoare sînt echipotente (A^B) şi reciproc. Se enunţă următoarele propoziţii: a. Dacă există A CE şi B C F astfel ca A şi J3~E atunci puterile mulţimilor E şi F sînt egale: card £==card F, adică E^F (teorema Cantor-Bernstein). b. Dacă nu există nici un A CE cu A^F, dar există BC F cu B^E, atunci puterea mulţimii E se numeşte mai mică decît a mulţimii F: card E < card F. c. Dacă există un^CEcu A^-F, dar nu există nici un BCF cu B^E, atunci puterea mulţimii E se numeşte mai mare decît a mulţimii F: card E > card F. d. Nu există nici un A C E cu A^-F şi nici un B CF cu B^E (adică nu există puteri incomparabile) între două puteri oarecari, existînd una şi numai una dintre relaţiile =, <, > (proprietatea de trihotomie). Această propoziţie se demon- Mulţime 327 Mulţime strează cu ajutorul axiomei alegerii (v. Zermelo, axiomele |ui ~). Se demonstrează că A CB atrage card A card B. Din punctul de vedere al puterii, se deosebesc mulţimi finite şi infinite (numerabile, de puterea continuului, etc.). Mulţime finită e orice mulţime E care nu are nici o parte proprie A echipotentă cu ea (dacă A CE şi AjtE atunci card A^.card E — Dedekind). Numerele cardinale ale mulţimilor finite nevide sînt numerele naturale. O mulţime finită E e fie vidă (în care caz are zero elemente: card 0 = 0), fie echipotentă cu mulţimea {l, 2, 3, —//} (în care caz are n elemente: card E—n). Se constată că puterea (numărul cardinal) constituie extinderea conceptului de „număr de elemente" de la mulţimi finite la mulţimi oarecari. Mulţime infinită e orice mulţime E care are o parte proprie echipotentă cu ea. De exemplu, mulţimea numerelor naturale {l, 2, 3,*••«, •••} e infinită deoarece prin relaţia m=2n se poate pune în corespondenţă biunivocă cu o parte proprie a ei: mulţimea numerelor pare {2, 4, •••/»,•••}. Numerele cardinale ale mulţimilor infinite se numesc numere transfinite. Dacă (jE) e mulţimea părţilor unei mulţimi E, se demonstrează ca puterea primei e mai mare decît a celei de a doua: card E < card (£)• în particular, dacă E e finit, atunci card E—n şi card ŞJ$jE)=2^ (numărul combinărilor a n obiecte luate cîte 0, 1, 2, ••'•«);. se demonstrează că card $(E)=2cardE‘ Mulţima numerabilă se numeşteorice mulţime infinită, echipotentă. cu mulţimea numerelor naturale, adică a numerelor întregi şi pozitive { 1, 2, 3, •••«, ••• }. Puterea ei se numeşte puterea numerabilului şi se notează cu |ţ0 (alef zero). Dacă « e un număr natural, atunci # J^.x implică x—y) şi transitivă {x^y şi y^z implică x<^z). O relaţie de ordine nestrictă e şi reîlexivă {x^x). Se numeşte relaţie de ordine stricta (sau de ordonare strictă) relaţia xx) definită de condiţiile ,,x^y şi x=/ty"; această relaţie e nesimetrică (xx), numită relaţia de ordine opusa primei. Mulţime ordonată (sau parţial ordonată) faţă de o relaţie de ordine ^ e o mulţime E din elementele căreia se pot forma perechi x, y între cari să existe relaţia de ordine: x^y. Astfel de elemente se numesc comparabile; cele între cari .nu există relaţia se numesc necomparabile. Exemple: mulţimea numerelor întregi e ordonată prin relaţia ,,mai mic sau cel mult egal" şi nu are elemente necomparabile; mulţimea ŞJJ(-B) a. părţilor lui E e ordonată prin relaţia de incluziune, care e îndeplinită numai de unele perechi de părţi ale lui E. Numerele complexe scriindu-se sub forma Z—r (cos 9+/sin cp), cu0<^92<7c, pot fi ordonate după mărimea modulelor r (dacă acestea diferă, oricari ar fi argumentele), sau după argumentele 9 (dacă modulele sînt egale). Ţinînd seama de reprezentarea biunivocă a acestor numere pe planul complex, rezultă că şi punctele din plan pot fi ordonate. Mulţime total ordonată faţă de o reiaţie de ordine ^ e o mulţime pentru ale cărei oricari perechi de elemente x, y e valabilă una dintre relaţiile x^y sau y^x. Se numeşte element majorant sau ultim pentru partea A CE a unei mulţimi ordonate E, un element a&E astfel că x^,a pentru orice x£A. Se numeşte element mmorant sau prim pentru partea A CE a lui E, un element a'£A astfel că x^a' pentru orice x(=A. Mulţime ordonată mărginită se numeşte o’ parte A a unui referenţial ordonat E care are prim şi ultim element pentru A. Se numeşte margine superioară a unei p?rţi A CE primul element al mulţimii tuturor elementelor majoraiite pentru A. Se numeşte margine inferioară a unei părţi ACE ultimul element al mulţimii tuturor elementelor minorante pentru A. Dacă A are un singur ultim element, acesta e şi marginea ei superioară; dacă A are un singur prim element, acesta e şi marginea ei inferioară. Se numeşte element maximal al unei părţi A CE a unui referenţial ordonat E, un element a£A astfel că nu există nici un x£A cu x>a (dacă x^a pentru xf_A atunci x—a)\ se numeşte element minimal d pIrţii A un element a&A astfel că nu există nici un x$A cu x caracterizează o mulţime ordonată infinită {—1>—2>r~3 >•••>—»>•••} al cărei tip ordina co*se numeşte opusul lui co. Tipul ordinal al mulţimii numerelor raţionale ordonate după mărimea lor se notează cu simbolul 7) (7] =£co şi tj^co*). Tipul ordinal al mulţimii numerelor reale ordonate după mărimea lor se notează cu simbolul X (X=£73). Mulţime bine ordonată se numeşte o mulţime ordonată E în care orice parte nevidă (ordonată cu aceeaşi relaţie) are un prim element. Orice mulţime finită ordonată e bine ordonată. Mulţimile de tip co sînt bine ordonate. Mulţimile de tip co*, 7), X nu sînt bine ordonate. Orice parte a unei mulţimi bine ordonate e bine ordonată. Orice mulţime e echipc-tentă cu o mulţime bine ordonată (teorema bunei ordini a lui Zermelo, demonstrabilă cu ajutorul axiomei alegerii). Tipul ordinal a! unei mulţimi A bine ordonate se numeşte număr ordinal. Tipul ordinal co e şi număr ordinal spre deosebire de co*, 73, X, cari nu sînt numere ordinale. Se numeşte alef (v.) numărul cardinal al unei mulţimi bine ordonate. Mulţime cu structură dată. Se numeşte structura (v.) un ansamblu de operaţii definite pentru elemente ala mulţimilor cari aparţin unei scări de mulţimi (v. Scară de mulţimi) de bază dată (de obicei baza scării e constituită din una sau două mulţimi). Se deosebesc astfel structura de semigrup (v.), de grup (v.), de inel (v.), de ideal (v.), de corp (v.), de spaţiu linear sau vectorial (v.), de algebră (v.), de latice, de graf (v.), de spaţiu topologic (v.), de spaţiu metric (v.), etc. Se numeşte mulţime cu structura data o mulţime cu ale cărei elemente sau £ărţi sînt definite operaţii a-parţinînd unei structuri date. în prezentarea principalelor specii de mulţimi prezintă importanţă proprietăţile lor topologice cari sînt expuse mai jos pe baza conceptului de vecinătate (Hausdorff). Există şi alte prezentări ale proprietăţilor topologice, de exemplu pe baza metricei, pe baza operaţiei de închidere (Kuratowski), pe baza mulţimilor deschise (Bour-baki) (v. şî Structură topologică), etc. Mulţime cu structură topologică. O mulţime E se zice cu structură topologică în sensul lui Hausdorff sau cu topologie separată Hausdorff, dacă: I. Fiecărui element a£E îi corespunde o mulţime V(a)~ — (J)a părţi (submulţimi) VaN(Vx). Un element x<~E se numeşte element aderent (punct aderent) părţii A CE, dacă orice vecinătate V a lui x are elemente comune cu A: VXC\A=fz0, Un element x£E se numeşte element interior (punct interior) părţii A CE, dacă există o vecinătate Vx a lui, inclusă în A\ VXCA. Orice element interior e şi element de acumulare; orice element de acumulare e şi element aderent. Un element XzE se numeşte element exterior (punct exterior) părţii A CE, dacă e element interior complementarei C^^cC A^E —A). Un element x£E se numeşte element frontieră al părţii A CE, dacă e aderent atît lui A cît şi complementarei lui A (V^D A 0 şi VXC\ (E—A)=/b0). Din punctul de vedere topologic se definesc diferite mulţimi particulare. închiderea (sau aderenţa) părţii A CE e mulţimea A a tuturor elementelor aderente lui A. Mulţime topologic închisă (sau mulţime închisă, sau mulţime aderentă) e o parte ACE egală cu propria ei închidere: A—A. Interiorul părţii A CE e mulţimea int A atuturor elementelor interioare Iui A. Mulţime topologic deschisă (sau mulţime deschisă, sau mulţime interioară) e o parte A CE egală cu propriul ei interior: A — int A. Mulţimea derivată a părţii A CE e mulţimea A' a tuturor punctelor de acumulare ale lui A (şi e o parte a închiderii lui A). Mulţime perfectă e o parte A CE care e egală cu propria ei mulţime derivată: A—A'. Mulţime discretă e o parte A CE care are numai puncte izolate: AT\A'= 0. Mulţime densă, sau peste tot densă, e o parte A CE a cărei închidere e E: A — E. Mulţime densă în sine e o parte A care e inclusă în mulţimea ei- derivată: A CA\ O mulţime densă în sine are numai elemente de acumulare. Exteriorul părţii A CE e mulţimeaext A a tuturor elementelor exterioare lui A. Mulţime analitică 329 Muncă • Frontiera părţii A CE e mulţimea fr A intersecţiune a aderenţelor mulţimilor A şi CA=E—A (fr A—A DE—A). Elementele frontierei sînt elementele frontieră ale lui A şi C A. - Mulţime frontieră e o parte A CE a cărei complementară e densă: Deci fr A=AC\E=A ş\ \ntA = 0. Mulţime rară (sau nicăieri densa, sau nedensâ) e o parte ACE a cărei închidere e o mulţime frontieră: CZ=E. In-teriorul închiderii unei mulţimi rare e mulţimea vidă: int A=0. închiderea unei mulţimi rare e egală cu propria ei frontieră: A = frA. Reuniunile finite de mulţimi rare sînt mulţimi rare. O mulţime care e o reuniune numerabilă de mulţimi rare se numeşte mulţime de categoria /; orice mulţime care nu e de categoria I se numeşte mulţime de categoria II. Orice reuniune numerabilă de mulţimi de categoria I • e tot de categoria I. Mulţime compactă e o parte ACE a unui referenţial E cu structură topologică, care e fie finita, fie astfel încît orice submulţime infinită X a ei are cel puţin un element de acumulare: XCA implică X'3= 0 . Mulţime relativ compactă e o parte A CE a cărei închidere e compactă. Mulţime bicompactă e o parte ACE care verifică proprietatea lui Borel-Lebesgue: orice acoperire a lui A cu părţi deschise, «^ = [J cu deschise, conţine o acoperire a ( n \ finita cu părţi deschise | A — \\Ga J. \ a=1 / Mulţime conexă e o parte A CE astfel că nu există nici o pereche de părţi X şi Y ale lui E, deschise, nevide şi disjuncte cari să o acopere: X,Y CE; X,Y4'®\ X 0 Y= 0 ; X=intX, F=intr cu XUYpA. - O mulţime care nu e conexă se numeşte mulţime neconexâ. ■ Se numeşte transformare continuă j=/(x) a lui A în B-^,BCE), relativ la o structură topologică a lui E, o transformare care conservă vecinătăţile: pentru orice vecinătate W a Iui y£B, există o vecinătate Vx a lui x astfel că Mulţimi măsurabile. Conceptul de măsură, cunoscut pentru mulţimi de puncte de pe axa reală R sau din spaţiul &n (v. şî Măsura unei mulţimi), se poate extinde cu ajutorul conceptului de clan borelian. Clan (Bourbaki) e o mulţime de părţi X ale unui referenţial E^XţOty C ŞJŞ(E)) care, împreună cu orice părţi X,Y Qj. conţine intersecţiunea lui X cu complementara lui Y notată x-y (x-Y=xnCEYeC&), cum şi reuniunea lor(XU Y^OG). Clan borelian e un clan (X) relativ la E care conţine şi orice reuniune numerabilă de părţi din E cari îi aparţin (X „ţfX) cu oo ’ a a=1, 2, ••• n, ••• implică \^X(^fX))' oc=1 Se numeşte mâsurâ pe un clan borelian 06 o funcţională [x de mulţime (adică o funcţiune de mulţime cu valori reale), cu valori nenegative, definită pe Qcj şi numerabil aditivă: a) Xţf%j implică \i(X)e [0,+ oo]. dar există un X0€^> astfel ca [ji(X0)<-J-oo ; 00 QŞ b) cu Xaf)Xs=0(a^P) implică pilUx ) = 5]K^a)- a = 1 a;= 1 Se mai numeşte mâsurâ a părţii XGE şi valoarea jx(X) a funcţionalei (x. Mulţime măsurabilă pe E în raport cu clanul borelian (X) pe care e definită măsura fx (mulţime măsurabilă Lebesgue, sau Lebesgue-Radon) e orice mulţime A^^(E) pentru care inf [l(X) există (finită si determinată). XDA Mulţimile XţfX) ale clanului borelian au rolul de mulţimi etalon de măsuri cunoscute, . 1. ~ analitica. Mat.: Fiind dat un sistem S de mulţimi M, se numeşte mulţime analitică în raport cu S orice mulţime E de forma: e=| I (m om m n-fiM n--V U \ «1 #1«3 «I«a ”'tlm J flxtfl,«2 , unde Mn Sumarea se întinde la totalitatea nenume- i nm rabilă a şirurilor de numere naturale. Operaţia indicată în relaţia de mai sus se numeşte operaţie (A). 2. Borel. Mat.: Mulţime aparţinînd celei mai mici clase numerabil aditive construite plecînd de la familia mulţimilor închise. Sin. Mulţime măsurabilă Borel. ► “ 3. dualitate relativa la o Mat.: Proprietate a relaţiilor cari se stabilesc între părţi A ale unei mulţimi E cînd se aplică acestor părţi operaţiile G, U,fl,D,= într-o ordine oarecare, de a se transforma în alte relaţii, corecte, dacă se aplică părţilor Ua ale lui E, operaţiile G. H, U, C, = în aceeaşi ordine (v. şi Mulţime). 4. ~ mărginită. 1. Mat.: Sin. Mulţime ordonată mărginită. V. sub Mulţime. 5. ~ mărginită. 2. Mat.:0 parteA CE a unui referenţialE pe care s-a definit o metrică (v. Diametrul unei mulţimi) al cărei diametru e finit. Diametrul e d{A)=sup (x,y) al lui A, relativ la metrica lui E. x, y^E 6. ^ triadicâ. Mat. V. Triadică, mulţime —. 7. Muiurâ, pl. muluri. Arh.: Element plastic din ornamentaţia unei construcţii, alcătuit, în general, din benzi, relativ înguste, de cele mai multe ori orizontale, mai rar oblice sau verticale. Mulurile constituie, de obicei, părţi în relief, mai mult sau mai puţin accentuate, ale unor elemente de construcţie cu suprafaţă mare (ziduri, plafoane, bolţi, etc.). Suprafaţa unei muluri poate fi plană, curbă (convexă, concavă sau mixtă) sau frîntă şi poate fi netedă sau poate fi ornată cu diferite elemente decorative: ove, denticule, palmete, picături, torsade, etc. De obicei, mulurile sînt grupate în ansambluri cari formează registre dispuse pe suprafaţa construcţiei. Profilul şi dimensiunile mulurilor unui registru sînt alese astfel, încît să se obţină un anumit efect plastic. Mulurile sînt numite după forma profilului lor transversal: bandou sau filet, dusinâ (dulcină), talon, tor, listei, astragalâ, etc. Sin. Ciubuc. 8. Mumetal. Metg.: Aliaj nichel-fier cu adausuri de crom şi cupru şi, uneori, şi de molibden, cu înaltă permeabilitate magnetică, cu compoziţia cuprinsă între limitele: 76“-77,5% Ni, 5”-6%Cu, 2%Cr, uneori 3,8 % Mo şi restul fier. Pentru proprietăţi, v. Materiale magnetic moi, sub Magnetice, materiale Var. Mumetal. 9. Munca. Ec.: Proces între oameni şi natură, în cadrul căruia oamenii, cari au cunoştinţe şi deprinderi în producţie (v.) şi utilizează unelte de producţie, modifică natura exterioară, într-un anumit scop: adaptarea obiectelor muncii (v. sub Mijloace de producţie) la nevoile lor. Munca poate fi: calificată, cînd necesită o pregătire spe cială, şi necalificatâ, cînd se exercită fără a implica o pregă_ tier specială. Muncă, accident de ^ 330 Munte _De asemenea, munea poate fi grea sau uşoară; ea poate fi în regie sau în acord. Cantitatea de muncă necesară (v. Manoperă) se evaluează în ore de muncă, cînd se lucrează în regie, sau după cantitatea de obiecte produse ori de lucrare executată, dnd se lucrează în acord. Calitativ, manopera se diferenţiază într-o serie de grupuri şi de categorii, după gradul de calificare cerut lucrătorului pentru executarea lucrării respective. Pe baza acestei diferenţieri, fixată prin salariile tarifare, se face retribuţia, manoperei, după cantitatea şi calitatea muncii prestate. Costul mîinii de lucru necesare la executarea diferitelor lucrări ale unui proiect se determină pe baza manoperei specificate (în ore şi pe categorii de calificare) în indicatoarele de norme de deviz, pentru fiecare fel de lucrare. Diviziunea muncii consistă în faptul că fiecare persoană antrenată în acest proces execută o singură operaţie sau o singură specie de operaţii, se specializează profesional în executarea unei anumite munci, etc. Diviziunea muncii, din cadru! unui atelier, al unei întreprinderi, etc., în care se realizează un anumit produs, se manifestă şi prin separarea diferitelor feiuri de muncă în societate (diviziunea socială a muncii), în virtutea căreia producătorii desfăşoară activităţi de producţie diferite. De exemplu: împărţirea economiei naţionale în ramuri: industrie (grea, uşoară, alimentară, etc.), agricultură (cultivarea pămîn-tuIui, creşterea animalelor, etc.), transporturi, etc. i* accident de Ig. ind. V. Accident de muncă, sub Accident. 2. Muncel, pl. muncele. Geogr.: Munte mic sau deal, caracteristic în special regiunilor de tranziţie dintre munţi şi dealuri. 3. Muncel, conglomerate de Stratigr.: Conglomerate cu granulaţie mică, formate din elemente de cuarţ şi şisturi cristaline, caracteristice Cretacicuiui inferior din Bucovina. 4. Mungoose, metal Metg.: Aliaj Cu-Ni-Zn din grupul alpacalelor, cu compoziţia 12* * • 15 % Ni, 45---65%Cu şi restul zinc. Proprietăţi le şi întrebuinţările sîntdescri se sub Alpaca(v.). 5. Municipiu, pl. municipii. Urb.: în antichitatea romană, oraş care avea o administraţie locală autonomă, deşi depindea de administraţia oraşului Roma. Cetăţenii municipiilor se bucurau de toate drepturile cetăţenilor romani. 6. Muniţie, pl. muniţii. Tehn. mii.: Totalitatea loviturilor (v. Lovitură 2) de acelaşi fel sau de feluri diferite, folosite la tragerea cu gurile de foc, împreună cu elementele lor de asamblare, cum şi orice mijloace de distrugere cu acţiune foarte rapidă, în general explozivă, lansate sau nu cu ajutorul unor maşini mecanice, termice, electrice, etc. Se deosebesc: muniţie de infanterie, de artilerie, antitanc, antiaeriană, de bombardament, etc.; muniţie pentru pistolet, automat, puşcă, puşcă-mitralieră, mitralieră, aruncător, tunuri, obuziere, etc.; muniţie de război, de vînătoare, de exerciţiu, de manevră, etc.; pentru luptă apropiată, pentru luptă la distanţă; muniţie trasoare, incendiară, fumigenă, etc. Muniţia care e trasă cu cadenţă mare necesită gruparea laolaltă în anumite dispozitive: încărcător, lamă încărcătoare la puşti şi automate, încărcător şi bandă de cartuşe la mitralieră, încărcător Ia tunurile automate, etc. Muniţia de infanterie e constituită din loviturile pentru gurile de foc portative, cum sînt cartuşele de pistolet, de puşcă, de mitralieră, etc., minele aruncătoarelor, minele gurilor de foc fără recul portative, şi grenadele. Muniţia de artilerie cuprinde: proiectile-mină, explozive, explozive-mină, cumulative, perforante de blindaj (antitanc), de ruptură beton, chimice, incendiare, cu destinaţie specială, auxiliară, cu încărcătură de azvîrlire fixă şi variabilă, şrajDnele, mitralii, etc. întrebuinţarea masivă a muniţiilor necesită măsuri de transport speciale, cari să asigure atît alimentarea rapidă a cîmpului de luptă cît şi siguranţa în timpul transportului. Muniţiile se .păstrează în depozite construite şi amenajate în'mod special. Depozitele se amplasează departe de locuinţe, de căi ferate, de construcţii inflamabile. Ele necesită iluminat şi ventilaţie corespunzătoare, stabilite prin instrucţiuni. Depozitarea muniţiei se face numai în anumite cantităţi, în aceeaşi încăpere sau în aceleaşi depozite. Modul de depozitare diferă cu felul muniţiei: de război, de şcoală, de manevră sau de instrucţie. Substanţele explozive, pulberile, capsele, etc. se păstrează în bordee, pe stelaie, fără a fi amestecate între ele. 7. Miinsteria. Paieont.: Impresiuni ramificate, cu aspect de sfredel, frecvente pe marnele senoniene din Carpaţii orientali, considerate ca taluri de alge (fucoide). Specia Munsteria annulata Schaf. e frecventă în Seno-nianul de pe valea Bistriţei, la Tg. Ocna, etc. 8. Munte, pl. munţi. Geogr.: Formă de relief a scoarţei Pămîntului, mult mai înaltă decît regiunile învecinate, avînd diferenţe de altitudine de ordinul sutelor sau miilor de metri faţă de acestea — şi care se caracterizează printr-o fragmentare puternică şi prin variaţii mari şi bruşte ale înălţimilor pe distanţe mici (relief accidentat, de mari contraste). Elementele caracteristice unui relief muntos sînt: piciorul, versantul şi vîrful. Piciorul sau baza muntelui e partea cea mai joasă a acestuia, de unde începe urcuşul. Poate fi clar exprimat, trecerea de la munte la regiunea învecinată fiind bruscă (cazul contactului dintre cîmpie şi munţi) sau poate apărea treptat, sub formă de înălţimi cari se pierd cu cît se înaintează spre exterior, constituind regiunile piemontane, colina re sau deluroase, cari ating uneori lăţimea de zeci de kilometri. Versantul constituie zona de legătură dintre piciorul muntelui şi vîrful lui şi poate avea diferite forme: drept, convex, concav sau în trepte şi pante, cari în general depăşesc 45°. Forma şi panta versantelor depind de compoziţia rocilor, de aşezarea stratelor, de provenienţa şi de vîrsta munţilor. Vîrful e partea cea mai înaltă a muntelui, rezultată din întretăierea versantelor. El poate avea diferite forme: ascuţită, cînd versantele se întretaie direct; convexă, cînd legătura între versante se face printr-o linie rotunjită, şi dreaptă, cînd partea cea mai înaltă a muntelui are aspectul unei suprafeţe uşor vălurite, de podiş sau de platou. Vîrful muntelui poate fi reprezentat printr-o ridică-tură izolată, mamelonară, spre care converg toate liniiie versantelor (ca la masivele muntoase) sau printr-o culme sau creastă ascuţită, cu unele porţiuni mai înalte şi altele mai joase, cari alternează între ele. Culmile pot fi fragmentate pînă la bază de văi adînci şi înguste, cu caracter de chei sau d e f i I e e, sau de porţiuni mai joase, numite şei sau păsuri, cu aititudini relative diferite. După altitudinea absolută în raport cu nivelul mării, se deosebesc: munţi î n a I ţi, cu vîrfuri ascuţite şi pante repezi, rezultat al proceselor intense de alterare fizică şi glaciare, cari depăşesc, în general, 2000 m (după unii autori, 2500 m) (de ex.: munţii Rodnei, Făgăraşului, Parîngul, Retezatul, etc.); munţi mijlocii, cu vîrfuri în general rotunde şi înălţimi cuprinse între 1000 şi 2000 m (respectiv 2500 m) (de ex.: majoritatea munţilor din ţara noastră: Ţibleşul, Poiana Ruscă, Semenic, Munţii Apuseni, etc.); munţi joşi (scunzi), martori de eroziune ai proceselor îndelungate de denudaţie (se numesc şi munţi reziduali), cu înălţimi cuprinse între 500 şi 1000 m şi, uneori, chiar sub 500 m (de ex.'Munţii Măcinului, cari au altitudini maxime de 467 m). După altitudinea relativă în raport cu regiunile înconjurătoare sau cu energia Munte submarin 331 Muruire r e I i e f u I u i, se deosebesc: munţi înalţi (de altitudine mare), abrupţi şi cu fragmentare adîncă (glacioero-zivă), cari au o energie de relief de peste 1000 m pe o distanţă de 2 km2; munţi mijlocii (de altitudine medie), cu energia de relief cuprinsă între 350 şi 1000 m pe o distanţă de 2 km2; munţi joşi (de altitudine mică), cu energie de relief cuprinsă între 175 şi 450 m pe o distanţă de 2 km2. După poziţia şi forma lor în plan, se deosebesc: m u n ţ i cu aspect de masive (v. Masiv 2), cari domină regiunile înconjurătoare şi cuprind, uneori, în interiorul lor, podişuri întinse larg vălurite, fragmentate de văi radiare, şi sînt rezultatul orientării liniilor tectonice şi al fragmentării adaptate la structură (de ex.: masivul Poiana Ruscă, masivul Bucegi, masivul Ciucaş, masivul Ceahlău, Munţii Apuseni, etc.); munţi cu aspect de culmi, dezvoltaţi paralel sau amigdaloid pe zone longitudinale de mii de kilometri şi cu lăţimi variate, şi cari sînt rezultaţi în urma acţiunilor tectonice, deosebindu-se de masive prin faptul că închid în mijlocul lor regiuni mai joase (depresiuni cu relief de cîmpie, de podişuri sau de munţi cu altitudine mai mică) (de ex.: munţii constituiţi din fliş din Carpaţii orientali, cu aspect de culmi paralele, şi Carpaţii din ţara noastră: orientali, meridionali şi occidentali sau apuseni, în ansamblu, cu desfăşurare amigdaloidă a culmilor, închizînd marea depresiune a Transilvaniei). După geneză, se deosebesc: munţi tectonici, munţi vulcanici şi munţi de eroziune. Munţii tectonici sînt rezultaţi din acţiunea proceselor tectonice (de cutare, de oscilaţie pe verticală şi de ruptură). Munţii de cutare (Sin. Munţi de încreţire), formaţi în general prin cutarea stratelor şi prin mişcările de oscilaţie pe verticală, fie conform cu liniile structurale-tectonice (culmile corespund anticlinalelor, iar văile şi depresiunile, sinclinalelor), fie reprezentînd inversiuni de relief (v.) (de ex, Flişul Carpaţilor orientali). Munţii de ruptură (Sin. Munţi de prăbuşire, Munţi bloc), formaţi în urma proceselor de faliere a scoarţei terestre, din fragmente sau din blocuri de dimensiuni diferite, cari se ridică (horsturi) sau coboară (grabene). De exemplu: Munţii Apuseni (în general); munţii Poiana Ruscă, Retezat-• Godeanu-Ţarcu, Parîng, Făgăraş; munţii Dobrogei, etc. Porţiunile cuprinse între sistemele de falii pot fi cutate sau necutate, iar stratele, de vîrstă diferită. Munţii bloc, constituiţi din roci vechi cutate şi metamorfozate, cari apar izolaţi, ca horsturi isometrice sau alungite, se numesc munţi insulari (de ex.: munţii Preluca, Ţicău, Bîcu, etc.). Munţii vulcanici s-au format prin revărsarea lavelor şi acumularea materialelor piroclastice (cenuşi şi aglomerate vulcanice) la suprafaţa scoarţei terestre şi sînt caracterizaţi prin prezenţa conurilor cari domină podişuri vulcanice înalte sau prin prezenţa reliefului de dyke-uri şi neck-uri (de ex.: munţii Căliman, Harghita, Oaş, etc.). Munţii de^ eroziune s-au format prin fragmentarea adîncă, produsă de apele curgătoare în regiuni cu strate în general nedislocate, orizontale sau slab înclinate, situate la înălţimi mari deasupra nivelului de bază al mării. Exemple din această categorie nu se întîlnesc în ţara noastră. Cele mai multe tipuri de munţi sînt rezultate din acţiunea complexă a* proceselor geologice interne şi externe, astfel încît genetic pot fi: munţi tectonici-erozivi, munţi vulcanici-erozivi, munţi vulcanici-tectonici, etc. După vîrsta lor geologică, se deosebesc: munţi caledonici, formaţi în Paleozoic; munţi hercinici, formaţi la sfîrşitul Paleozoicului şi începutul Mesozoicului; munţi alpini (cei mai înalţi), formaţi în Neozoic. î. Munte submarin. Nav.: Relief izolat sau aproape izolat al fundului mării, cu înălţimea minimă de 1000 m. 2. Munte tabular. Nav.: Sin. Guyot (v.). 3. Mur, pi. muri. Silv., Bot.: Rubus fructicosus L. Arbusţ din familia Rosaceae, care creşte prin păduri şi tufişuri, prin locuri pietroase, necultivate, şi prin poieni. Are tulpini acoperite cu spini, erecte sau curbe şi plecate în jos. Fructele (bace) reunite pe un receptacul comun, numite mure, sînt comestibile. Sin. Mur negru, Rug ds mure, Rug. 4. Muradâ, pl. murade. Nav.: Stringherul cel mai înalt, situat deasupra covertei, la navele de lemn. 5. bigâ de M?., Nav. V. sub Bigă. 6. Murare. Agr., Zool. V. sub Nutreţ. 7. Mura, pl. mure. Î.Silv.: Fructul, în general de pădure, al murului (v.), care prezintă importanţă între produsele forestiere accesorii. 8. Mura. 2. Bot.: Sin. Dudă (v.), Agudă. 9. Mura. 3. Nav. V. Manevre curente, sub Greement. 10. Murex. Paieont.: Gasteropod de ape calde, marine, dintre Prosobranhiatele monotocarde, familia Muricidae, a cărui cochilie cu sifon foarte lung, posedă la unele specii, ca ornamente, varice şi spini. Specia Murex spinicosta Bronn. e cunoscută Murex SD|ni_ în ţara noastră din Tortonianul de la Lăpugiu, costQ Costei, Buituri. 11. Murexid. Chim.: Sare de amoniu a acidului purpurie. Se prezintă sub forma de cristale prismatice roşii, cu reflexe verzi-aurii; e greu solu- H H N N OCy XC—ONH4 II C- bilăîn apă rece, insolubilă în alcool, în eter. Se prepară prin oxidarea purinelor cu acid azotic diluat pînă la aloxantină şi tratarea acesteia cu amoniac, săruri de amoniu sau cu aminoacizi. HN Nc' O -N= OC I =C o co NH Reacţia aceasta constituie proba murexidului utilizată în chimia biologică la identificarea acidului uric şi a purinelor în general (se formează coloraţii roşii). Prin reducere, murexidul formează un leucoderivat, — pulbere microcristalină care în soluţie apoasă e reoxidată la murexid. Murexidul a fost folosit, iniţial, la vopsirea mătăsii, a lînii, a bumbacului, dar a fost abandonat, deoarece dă coloraţii instabile. Cu calciu formează un complex roşu şi e utilizat ca indicator la determinarea calciului cu acid etilendiamintetracetic în prezenţa magneziului (în analiza produselor farmaceutice, a serului sanguin, a polifosfaţilor). 12. Murfatlar, vin de Ind. alim.: Vin produs în regiunea (podgoria) Murtatiar, cu tăria alcoolică de 13*• * 14°, culoarea galbenă strălucitoare, cu gust vinos arzător, dulceag de cele mai multe ori, aromatic, în general sărac în extract. Sortimentele cele mai răspîndite sînt: Pinot gris, Pinot blanc, Riesling italian, Ottonel, Chardonnay. 13. Muriacit. Mineral.: Sin. Anhidrit. (Termen vechi, părăsit.) 14. Muruialâ, pl. muruieli. Mine. V. sub Muruire. 15. Muruire. Mine: Operaţia de lipire cu lut sau cu argilă a fisurilor, a crăpăturilor şi, în general, a golurilor cu dimensiuni mici din pereţii unor lucrări sau construcţii subterane, pentru a li se asigura etanşeitatea contra infiltraţiilor de gaze (de ex. la barajele pentru izolarea focurilor subterane). Materialul pregătit pentru lipire se numeşte muruialâ Mus 332 Muscă 1. Mus, pl. muşi. 1. Nav.: Elev marinar. 2. Mus. 2. Nov.: Coechipierul însărcinat cu manevrarea velelor la un cuter, al cărui echipaj e compus din două persoane (skiper şi mus). 3. Mus. 3. Zoo/., Agr. V. sub Rozătoare. а. Musc. Ind. chim.: Secreţia uscată a glandelor sexuale ale moscului mascul Moschus moschiferus L, din familia On-gulatae. Glandele se usucă la soare, în cuptor, sau se introduc în apă fierbinte. Cît timp e proaspătă, glanda nu are miros caracteristic; acesta apare numai după uscare. Muscul e o masă moale sau fărîmicioasă, brună închisă, care conţine grăsimi, colesterină, săruri de amoniu, fosfat de potasiu, proteine, acid butiric, acid valerianic şi 0,5***2% ulei eteric, în care principiul odorant al muscului, mus-cona, se găseşte în proporţia de maximum 2%. Muscul se disolvă în proporţia de 50%, în apă şi de ■10***20% în alcool. Se utilizează sub forma de tinctură, în parfumerie, fiind unul dintre cei mai buni fixatori cunoscuţi; de asemenea, intră în compoziţiile săpunurilor şi cosmeticelor fine, datorită mirosului propriu. Var. Mosc. б. Musc-ambrette. Ind. chim.: Nitroderivat în poziţiile 2, 6 al terţiar-butil-eterului metilic al meta-crezolului. Se prezintă sub formă de cristale rombice, galbene-verzui, cu miros intens de musc, p.t. 84**-86°. E solubil în alcool etilic, în alcool benzilic, în dietiiftalat, dimetiIftalat, în benzen, benzină. E una dintre substanţele sintetice odorante cele mai folosite în industria parfumurilor, a săpunurilor şi a cosmeticelor, datorită atît mirosului propriu cît şi puterii mari de.fixare. E principalul înlocuitor al muscului natural. Sin. 2,6-Dinitro-3-metoxi-4-terţiar-butil-toluen. 6. Musc-cetonâ. Ind. chim.: Derivat al acetofenonei, avînd două grupări-nitro în poziţiile 3,5, două grupări metil în poziţiile 2,6 şi gruparea terţiar-butil legată în poziţia 4. Se prezintă sub formă de cristale fine sau de plăci, de culoare galbenă deschisă, cu miros fin de musc şi nuanţă particulară. Are p. t. 134,5°; e solubil în alcool etilic, în alcool benzi I ic, dieti Iftalat, benzoat de benzii. Musc-cetona e cel mai costisitor dintre muscurile sinte-ticef se întrebuinţează în parfumeria fină, dînd efecte speciale în compoziţii, pe lîngă o bună fixare a mirosului. Sin. 3,5-Dinitro-2,6-dimetil-4-terţiar-butiI-acetofenonă. 7. Musc-xilen. Ind. chim.: Nitroderivat al xilenului, avînd trei grupări nitro legate în poziţiile 2, 4, 6 şi gruparea butii legatăîn poziţia 5. E o pulbere galbenă cristalină, cu miros de musc, mai slab şi mai puţin stabil decît acesta. Există în două modificaţii: labilă, cu p.t. 104—106°; stabilă, cu p.t. 112,5*»* 114,5°. Forma labilă, topită şi resolidifi-cată, se transformă în forma stabilă. E solubil în alcool etilic, în alcool benzi I ic, în dieti Iftalat, benzoat de benzii. Se obţine prin condensarea m-xilenului cu bromură sau clorură de terţiar-butil în prezenţa clorurii de aluminiu şi prin nitrarea produsului intermediar format. Are o largă întrebuinţare în industria săpunului, în parfumerie şi în cosmetică, datorită preţului mic. Sin. 2, 4, 6-Tri-nitro-1,3-dimetil-5-terţiar-butil-benzen; Trinitro-terţiar-butil-m-xilen, 8. Muscardinâk Zoot.: Boală a viermilor de mătase, produsă de ciuperca Botrytis Bassiana. Viermii atacaţi de această boală se colorează în roz, se întăresc, se acoperă cu un strat alb, catifelat şi mor repede. 9. Muscarinâ. Farm.: Alcaloid natural, izolat din ciuperca Amanita muscaria. E o bază cuaternară de amoniu, a cărei formulă chimică e apropiată de a colinei, alt constituent din Amanita muscaria. Deşi nu se întrebuinţează în clinică, prezintă importanţă istorică şi experimentală. Ea stimulează, prin acţiune directă, musculatura netedă şi celulele endocrine inervate de nervii colinergici postganglionari. Are proprietăţi far- (CH3)2—CH—CHOH macologice atît de apropiate de ale rHO pilocarpinei şi acetiIcolinei, cari pro- voacă rărirea bătăilor inimii şi o cj_]__=CH. vasodilataţie periferică, încît se între- 2 3 buinţează termenul „muscarinic“ pentru a desemna acţiunea acestor substanţe. Pe lîngă aceste calităţi, efectele principale ale muscarinei asupra organismului mamiferelor sînt: scăderea presiunii sanguine, creşterea peristaltismului, mioza, constricţia bronşică, salivaţia şi transpiraţia. Muscarina prezintă importanţă pentru studiile de laborator, ca instrument farmacologic. 10. Muscat de Hamburg. Agr.: Soi de viţă de vie caracte- rizat prin o creştere puternică, avînd coarde groase, de culoare brună, frunze cu cinci lobi bine pronunţaţi, ciorchinii cilindro-conici, cu boabe mari aşezate rar, de formă ejjpsoidală, de culoare neagră, cu pieliţa groasă, miezul tare şi gust tămîios plăcut. E un soi cu coacere tîrzie, care trebuie plantat pe terenuri bine expuse la soare. Cere tăieri lungi. Ajunge la maturitate deplină între 1 şi 15 septembrie. Strugurii sînt tămîioşi, şi de calitate superioară. Conţinutul în zahăr al strugurilor copţi e de 162*• -215 g, iar aciditatea, de 3,2***6,5 g/l. Producţia variază între 2,7 şi 3,8 kg de struguri la butuc. Soiul e raionat în toate podgoriile din ţară unde se cultivă soiuri de masă. 11. Muscat, vin Ind. alim.: Orice vinde desert, avînd proprietăţi cari depind de soiul strugurilor, caracterizate în special prin aroma lor plăcută şi prin conţinutul bogat în zahăr, zaharurile fiind un fel de fixatori ai aromelor, deoarece la vinurile seci, aroma e foarte slabă. Muşcaturile albe sau rose se obţin din struguri aproape de supracoacere; se separă boabele şi mustul se macerează pe boştină. Durata maceraţiei influenţează calitatea şi e de circa 12 ore pentru muscatul alb şi de 24***48 de ore pentru cel roz. Muşcaturile conţin 12***18° (voi.) alcool, 14***30% zahăr şi au aciditatea titrabilă 3***6 g/l (calculată în acid sulfuric). Alcoolizarea se produce treptat, pe măsura avansării fermentaţiei. 12. Musca, pl. muşte. ZooL, Agr.: Brachycera. Insectă din ordinul Diptera, Majoritatea speciilor sînt înaripate, avînd numai o pereche de aripi anterioare, membranoase, străbătute de nervuri; perechea posterioară e redusă la dimensiunile unor balansiere. Aparatul bucal al insectei adulte e adaptat pentru supt. Muştele se înmulţesc prin ouă sau vivipar; ele au metamorfoza ujo^pletă. Principalele specii dăunătoare plantelor sînt: Musca de Hess a (Mayetiola destructor Say), ale cărei larve trec prin trei stadii: de migraţiune, de nutriţie şi creştere, de repaus în timpul iernii. Primăvara larva se transformă în pupă, iar insectele adulte apar la sfîrşitul lunii aprilie. Musca de Hessa are două pînă la trei generaţii pe an. Larva atacă grîul şi, în măsură mai mică, orzul şi secara, pătrunzînd în plante deasupra nodurilor bazale; mai atacă diferite gra-minee de nutreţ. Daunele cele mai mari le provoacă generaţia de toamnă a larvelor. Tulpinile plantelor atacate se îngroaşă la bază, îngălbenesc, se usucă şi se îndoaie. Pentru a preveni atacul muştei de Hessa e indicat ca cerealele păioase de toamnă să fie semănate după ce aceasta şi-a depus ouăle. Prin pră-fuirea culturilor cu DDT şi HCH (25 kg/ha), în perioada de pontă a muştei, se distrug atît muştele adulte, cît şi larvele. Musca suedeazâ (Oscinella frit L.). Muştele adulte apar ia sfîrşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai şi îşi depun ouăle de preferinţă pe ovăz. O femelă depune 50*“70 de ouă. Ecloziunea are loc după 4***5 zile, iar Muscă artificială 333 Muscovit stadiul larvar durează 20 de zile. Musca suedeză are în ţara noastră trei generaţii: de primăvară, de vară şi de toamnă. Ea atacă ovăzul, orzul, diferite graminee de nutreţ şi, în măsură mai mică, .grîul. Atacul generaţiei de toamnă, care se produce asupra cerealelor tinere de toamnă, e cel mai dăunător. Larvele rod mugurele central şi partea inferioară a frunzelor interne. Frunzele atacate îngălbenesc şi se usucă, iar după distrugerea mugurelui central, spicul nu se mai dezvoltă. Plantele tinere, cu mai mult decît cinci frunze, rezistă atacului muştei suedeze. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă dezmiriştitul şi aratul adînc de toamnă al terenurilor cari au fost cultivate cu cereale păioase; însămînţatul cît mai timpuriu al păioaselor de primăvară; folosirea soiurilor rezistente într-o măsură oarecare la atacul muştei, prăfuiri cu DDT şi HCH, aplicate în timpul cînd insecta îşi depune ouăle,xSin, Musca neagră. Alte specii de muşte cari provoacă pierderi mari plantelor cultivate sînt: musca galbena a cerealelor (Chlorops-pumilionis Bjerk), musca verzei (Chortophila brassicae Bouche), musca cepei (Hylemyia antiqua Meig.), musca cireşelor (Rhago-letis cerasi L.). 1. Musca artificiala. Pisc. V. sub Momeală. 2. Muscel, pl. muscele. Geogr.: Deal înalt şi îngust, cu aspect de culme prelungită, important din punctul de vedere economic-agricol prin păşunile şi locurile de cultură cu. cari e acoperit. Muscelele sînt rareori împădurite. Sînt specifice regiunii deluroase dintre rîurile Dîmboviţa şi Argeş. 3. Muschelkalk. Stratigr.: Seria Triasicului mediu de facies germanic, echivalentă cu Anisianul, Ladinianul inferior şi partea inferioară a Ladinianului mediu din Alpi. Această serie cuprinde următoarele subdiviziuni şi asociaţii de faună în interiorul basinului de sedimentaţie, unde prezintă dezvoltarea sa cea mai caracteristică: superioare ‘ Ceratites semipartitus, C. nodosus, C. dorsoplanus o u respectivdesfacerea nodului. 7. Muşcare. 3. Nav.: Prinderea ancorei cu ghearele de fund. 8. Muşcare, unghi de 1. Nav.: Unghiul dintre axul fusului ancorei amiralităţii şi dreapta care uneşte diamantul cu vîrful unei gheare, sau unghiul dintre axul fusului ancorelor cu braţe articulate şi planul braţelor ancorelor cari se găsesc în poziţia limită. 9. unghi de ~.2. Nav.: Unghiul dintre planul braţelor ancorei şi planul fusului acesteia. 10. Muşcata, ulei de Ind. chim.: Sin. Ulei de geranium (v. Geranium, ulei de -—). 11. Muşchi, pl. muşchi. 1. Ind. alim. V. sub Carne 2. 12. Muşchi. 2. Bot.: Sin. Musci (v.). 13. ~ afumat, Ind. alim.: Produs alimentar preparat prin sărarea şi afumarea musculaturii din regiunea dorso-lombară. 14. ~ ţigănesc. Ind. alim.: Afumătură de porc preparată din muşchii dorso-lombari conservaţi prin sărare, prin injectare şi imersiune în saramură. După sărare, spălare cu apă rece şi zvîntare se aşază cîte doi muşchi cu partea grasă în afară şi apoi se leagă cu sfoară longitudinal şi transversal. După aceasta se fierbe un timp variabil cu grosimea şi .apoi se cufundă într-o baie de sînge condimentată şi se afumă la Muşchi de stejar 336 Muştar fum cald. Datorită acestor prelucrări termice, produsul e foarte fraged. Fiind un produs fiert, face parte dintre prospături. îs. Muşchi de stejar. Bot., Ind. alim., Ind. chim.: Lichenii Evernia prunastri (L.) Ach. şi Evernia furfuracea (L.) Mann. (familia Usneaceae), cari cresc ca epifite pe trunchiul stejarilor, în special în Europa sudică şi în Europa centrală. în sens strict, numirea de muşchi de stejar se referă numai la Evernia prunastri, de culoare verzuie, în timp ce Evernia furfuracea, de culoare cenuşie, e desemnată de obicei ca muşchi de arbore. Muşchii se colectează în timpul sezonului uscat şi, prin depozitare în locuri uscate, dezvoltă un miros caracteristic. Substanţele odorante cari îl produc pot fi extrase cu solvenţi volatili, obţinîndu-se concretul şi absolutul de muşchi de stejar (v. şî sub Evernic, acid ^). Concretul obţinut prin extracţia cu solvenţi nealcoolici (benzen sau eter de petrol) e o masă solidă ceroasă, conţinînd o proporţie mare de substanţe cristaline, şi are: d. 1,1152; ^=1,5030; p.t. 48-*-52°; indicele de aciditate 16---75. Concretul obţinut prin extracţia cu solvenţi alcoolici (alcool metilic sau etilic) e o masă ceroasă verde închisă, conţinînd multe cristale, cu miros mai suav, dar nu atît de caracteristic. Mirosul acestui concret e diferit de al celui obţinut cu solvenţi nealcoolici, în timpul extracţiei producîndu-se aicoolize ale depsidelor prezente în licheni. Mirosul variază în funcţiune de alcoolul utilizat pentru extracţie (metilic sau etilic). Supunînd concretul codistilării cu etilenglicol la presiune joasă, se obţin 8**• 13,2 % ulei volatil, cu culoare deschisă, care reproduce mirosul natural al lichenilor. Compoziţia chimică a concretului şi absolutului e foarte complexă, conţinînd: acid evernic, atranorină, cloratranorină, or-cinol, eterul monometilic al orcinolului, fenol, acid formic, acetic, stearic, palmitic, oleic, oc- şi (3-tuionă, camfor, borneol, cineol, geraniol, etc. Concretul de muşchi de stejar se utilizează la parfumarea săpunurilor colorate. Absolutul, în special cel provenit din concretul extras cu benzen sau cu eter de petrol, e foarte apreciat în parfumerie, atît datorită puterii mari de fixare, cît. şi mirosului propriu. î. Muşeţel. Bot.: Matricaria chamomilla L. Plantă anuală şi vivace, erbacee şi odorantă din familia Compositae, cultivată pentru florile sale, dispuse în capitule solitare ia vîrfui ramificaţiilor, de culoare de ia albă la galbenă. înfloreşte din mai pînă în toamnă. Se întrebuinţează pentru proprietăţile ei medicinale şi în grădini, la ronduri, grupuri, platbande şi ca flori tăiate. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin despărţire. Se seamănă direct pe brazde. Se întrebuinţează, în Medicină, sub formă de infuzii şi decocţii (gargarisme emoliente), în stomatologie, cum şi în pediatrie şi în ocuiistică. Din florile de muşeţel, recoltate de Ia finele lui aprilie pînă la sfîrşitul lui mai, se extrage prin distilare cu vapori de apă un ulei eteric, de culoare albastră închisă, cu miros intens caracteristic, gust amar, aromatic. Componentul principal al uleiului de muşeţel e camazulenui (1 —15 %), conţinut în plantă sub forma unei combinaţii incolore sau galbene care, la încălzire, dă azulenul liber. S-au mai identificat parafine, sescviterpene şi alcooli sescviterpenici. Uleiul eteric înlocuieşte în multe preparate medicinale florile, utilizate de mult timp: intern, în caz de colici stomacale, indigestii; ca tonic slab şi antispasmodic şi, extern, contra inflamaţii lor şi iritaţiilor. De asemenea, se utilizează la prepararea de lichioruri (de ex. benedictina) şi în unele compoziţii de parfumerie. Sin. Mătricea, Romaniţă, Morună. 3. Muştar. 1. Agr.: Plantă erbacee anuală din familia Cruciferae, din speciile căreia se cultivă în ţara noastră, pe suprafeţe mai mari, muştarul alb (Sinapis alba L.) şi, pe suprafeţe mici, muştarul negru (Sinapis nigra L.). Muştarul alb are rădăcină pivotantă subţire, tulpină erectă, ramificată, cu înălţimea de 0,5***1 m; frunze lobate cu marginile dinţate. Florile, dispuse în racem, sînt galbene cu vinişoare violete. Fructul, o silicvă cilindrică, acoperită cu peri tari, conţine 4-*-6 seminţe gălbui sau cafenii. . Are o perioadă de vegetaţie scurtă (100 de zile) şi e puţin pretenţios faţă de condiţiile de climă. Se cultivă în toate regiunile ţării, cu excepţia celor muntoase. Preferă solurile lutoase'cu conţinut ridicat de humus şi calciu, dar nu trebuie cultivat doi ani de-a rîndul pe acelaşi teren. Pentru pregătirea terenului, dezmiriştirea e urmată, după 2***3 săptămîni, de o arătură la adîncimea de 22 cm şi, primăvara, de lucrări executate cu grapa şi cu cultivatorul. Muştarul alb se seamănă timpuriu, imediat după cereale, în rînduri cu distanţa de 30***35 cm între ele şi la adîncimea de 1,5”*2,5cm. Cantitatea de sămînţă e de 12---20 kg/ha,-după distanţa dintre rînduri. Recoltarea cu coasa sau cu secerătoarea se face în luna iulie, cînd frunzele se îngălbenesc şi fructele devin brune. Pentru recoltarea cu combina, plantele trebuie să fi ajuns la maturitatea deplină. Muştarul alb se treieră cu batoza de cereale. Producţia atinge 800---1500 kg boabe şi o cantitate aproximativ dublă de paie. Muştarul alb, cultivat pentru nutreţ, se poate recolta după 7***8 săptămîni de la semănat, înainte de înfloritul plantelor. Poate fi cultivat şi ca plantă intermediară. Recolta de masă verde atinge 140q/ha. Se cultivă şi în amestec cu alte plante de nutreţ: măzăriche, orz, etc. Purecii de pămînt cari atacă muştarul alb sînt combătuţi prin prăfuiri cu DDT sau cu HCH. Principalele boli ale muş-tarului alb sînt: hernia muştarului (Plasmodiophora bras-sicae Wor.), albureala (C/stopus candidus (Pers.) Lev.), căderea plantuţelor (Pythium de Baryanum Hesse); se combat cu fungicide. Din seminţele de muştar, cari conţin 25***30% substanţe grase, se obţine un ulei comestibil de calitate superioară. Uleiul de muştar, care nu e sicativ, se foloseşte în industria farmaceutică, cosmetică, textilă, etc. Turtele de muştar nu sînt potrivite pentru hrana animalelor, dar se întrebuinţează ca materie primă pentru extragerea fitinei (v.) şi pentru prepararea muştarului condimentar, a cărui aromă e datorită unui ulei eteric conţinut în seminţele plantei. Muştarul cultivat pentru nutreţ e întrebuinţat atît ca nutreţ verde, cît şi ca nutreţ pentru însilozat. E folosit, de asemenea, ca îngrăşămînt verde, fiind totodată o plantă meliferă valoroasă. Muştarul negru nu diferă, din punctul de vedere morfologic, de muştarul alb, decît prin înălţimea mai mare, forma fructului şi culoarea mai închisă a seminţelor. Are aceeaşi agrotehnică. 4. ulei de ~,lnd. alim., Ind. chim.: Ulei vegeta! obţinut din seminţele plantelor Brassrca nigra (Sinapis nigra — muştar negru) şi Brassica alba (Sinapis alba — muştar alb), prin presare sau extracţie cu solvenţi. Uleiul e similar, din punctul de vedere al compoziţiei şi al utilizărilor, uleiului de rapiţă. Uleiul de seminţe de muştar conţine, ca şi uleiul de rapiţă, proporţii mari de acid erucic, care îl deosebeşte de alte uleiuri vegetale. Uleiul de muştar sălbatic (Ravison) are caracteristici puţin diferite de speciile nigra sau alba. Uleiul de muştar se obţine şi ca subprodus de la fabricarea muştarului. Prin rafinare obişnuită, devine ulei comestibil şi e folosit în special în acest scop. 5. Muştar. 2. Ind. alim.: Produs alimentar obţinut prin prelucrarea seminţelor plantelor: Sinapis alba (muştar .alb), Sinapis nigra (muştar negru) sau Sinapis juncea (muştar de Sarepta), cultivate în India, China, Europa, etc. Caracterul Muştiue 337 Mutarotaţie condimentar al muştarului se datoreşte prezenţei glicozi-delor: sinalbina, C30H44N2S2O16, din muştarul alb, sau sini-grina, C10H16KNS2O9-H2O, din muştarul negru sau de Sarepta. Prin fărîmarea seminţelor se pune în libertate mirozina (sinig,rin-sulfataza), enzimă care, în prezenţa apei, hidroli-zează glicozidele. Rezultă astfel, în primul caz, isotiocianatul de alil, iar în celălalt caz, sulfocianatul de paraoxibenzil, substanţe cari conferă gustul iute al produsului. Pentru ameliorarea proprietăţilor gustative se adaugă în proporţii mici sare, zahăr, acid acetic, cimbru, tarhon, etc. în mod obişnuit, muştarul e pus în consum sub forma de pastă. Procesul tehnologic consistă în purificarea preliminară a seminţelor pe cale uscată (vînturare), completarea purificării prin spălare, măcinarea prin mori cu pietre, adausul ingredientelor şi ambalarea pastei omogene rezultate. Sub forma de pastă, durata de folosire e limitată, proprietăţile condimentare pierzîndu-se cu timpul. Tendinţa actuală e să se producă şi să se pună în consum muştarul sub forma de pulbere, deoarece în acest mod con-. servabiiitatea e practic ilimitată. Prepararea pastei în momentul consumului, prin simpla amestecare a pulberii cu apă, permite să se dispună în orice moment de un produs puternic condimentat. Procesul tehnologic cuprinde următoarele operaţii: purificarea seminţelor, fărîmarea prin valţuri, degresarea parţială prin presare la temperaturi sub 60°, pentru prevenirea inactivării mirozinei, măcinarea turtelor rezultate, îndepărtarea tegumentelor prin cernere, adausul ingredientelor şi ambalarea pulberii rezultate. în acest caz, pentru obţinerea gustului acru se substituie acidului acetic, acidul citric sau acidul tartric. Muştarul pulbere se păstrează în ambalaje impermeabile la umiditate: cutii metalice sau pungi de mase plastice. 1. Muştiuc, pl. muştiucuri. 1. Tehn.: Ajutajul metalic (de cele mai multe ori de bronz sau de alamă) cu care se termină un furtun de stropit şi'care concentrează şi dirijează vîna de lichid. (Termen de atelier.) Sin. Mundstuck. 2, Muştiuc. 2.-Mat. cs., Ut.: Ajutaj de lemn sau de metal, montat ta capul de presare al preselor cu melc pentru argilă. Dimensiuni Ie şi forma muştiucului depind -Sr 2 7 de forma pieselor fasonate (cărămizi, ţigle) şi de calitatea argilei prelucrate. Muştiucul pentru cărămizi obişnuite are, de obicei, lungimea de 100---250 mm şi feţele interioare înclinate cu 4”*8 %. Pentru micşorarea frecărilor dintre faţa interioară a muştiu- cului şi argilă se Utili- yv\uştîuc pentru fasonarea cărămizilor* zeaza, uneori, unge- dispozitiv de ungere, rea CU apă. In acest Q) vedere din faţă; b) secţiune verticală; SCOp, pe faţa in- secţiune orizontală; 1) plăci metalice; erioara se execută 2) şanţuri pentru apa de umezire. şănţuleţe, acoperite cu plăci de tablă de alamă sau de oţel, suprapuse ca solzii (v. fig, /), astfel încît apa introdusă prin şănţuleţe trece printre aceşti solzi şi umezeşte suprafaţa de frecare. Muştiucul pentru cărămizi cu goluri, al preselor cu vid, e mai scurt (pînă la 100 mm) şi nu e echipat cu dispozitive de ungere (v. fig. //), Pentru fasonarea ţiglelor se utilizează muştiucuri de formă corespunzătoare (v. fig. III), cu lungimea de 40--'100 mm, II. Muştiuc pentru cărămizi cu goluri. o) secţiune verticală; b) secţiune orizontală; i) placă de bază; 2) muştiuc; 3) placă de uzură; 4) miezuri; 5) bare-suport; 6) traversă; 7) pieptene. III. Muştiuc pentru fasonarea ţiglelor trase, o) corpul de fontă; b) căptuşeală demontabilă de tablă; c) vedere a căptuşelii muştiucului. echipate cu o căptuşeală de tablă, mai lungă în partea de mijloc, pentru a frîna argila care, în această zonă, are tendinţa să iasă cu viteză mai mare. 3. Muştiuc. 3: Piesă (de metal, de os, etc.) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă în instrument. 4. Muşuroit. Agr.: Lucrare de întreţinere a culturilor agricole, care consistă în strîngerea pămîntului sub forma de muşuroi, în jurul bazei tulpinii plantelor. Astfel, porumbul se muşuroieşte pentru a uşura formarea rădăcinilor adventive şi a sprijini tinerele plante contra vîntului; la fasole, muşu-roitul poate înlocui a treia praşilă, în vederea combaterii buruienilor; muşuroitul cartofilor ajută la formarea tuberculelor, iar la sfeclă, sporeşte conţinutul în zahăr. în viticultură, muşuroitul apără butucii de ger; în acest scop e folosit şi în horticultură. E aplicat, de asemenea, pentru obţinerea de marcote. Muşuroitul se execută cu sapa, cu plugul muşuruitor, cu rariţa sau cu organe active de muşuroit, montate pe şasiuri autopropulsate. 5. Mutarea, pl. mutăreî. Tehn.: Sin. Piuliţă (v.). 6. Mutarotaţie. Chim.: Fenomenul de schimbare a valorii rotaţiei specifice, carese produce cîtva timp după disolvarea în apă a monozaharidelor sau a unor derivaţi ai lor şi, de asemenea, în cazul unor oligozaharide cari ar putea avea o grupare aldehidică liberă. Astfel, soluţiile apoase de D-glucoză forma oc au, imediat după preparare, o rotaţie specifică [a]D~ + 112°. După un timp, care poate varia de la cîteva săptămîni la cîteva minute (după cum se lucrează cu sau fără catalizatori), rotaţia specifică scade pînă la valoarea constantă de +52,5°. De altă parte, soluţiile apoase de D-glucoză forma (J au, imediat după disolvare, o rotaţie specifică [a]D=-f'/IS,70, iar după un timp se ajunge la valoarea constantă de 4-52,5°. Se poate afirma deci că soluţia apoasă cu rotaţie specifică -{-.52.^5° conţine cele două forme a şi (3 în 2Z Mutator '338 Mutate echilibru. La concentrarea treptată a acestei soluţii se depune (treptat) forma cel mai greu solubilă, şi anume forma a, care cristalizează cu o moleculă de apă. Pentru restabilirea echilibrului dintre cele două forme isomere rămase în soluţie, o parte din forma (3 trece din nou în a. Repetarea acestor operaţii permite obţinerea, la evaporarea completă, a întregii cantităţi de glucoza sub forma a. Aceeaşi operaţie se poate repeta în solvenţi în cari forma (3 e mai greu solubilă decît forma a (ca, de exemplu, acid acetic sau piridină), obţinîndu-se, în acest caz, glucoza forma (3. Existenţa formelor isomere a şi (3 ale glucozei se datoreşte existenţei structurilor ciclice ale acesteia, în care hidroxilul glicczidic (hidroxilul legat de atomul de carbon 1, devenit şi el asimetric în structură ciclică) poate fi aşezat de o parte sau de alta a planului determinat de ciclu. Isomerizarea formelor a în forme (3 şi invers se produce prin deschiderea ciclului şi apariţia unei forme intermediare aldehidice: H—c—OH H—C—OH HO—C—H I H—C—OH .H-i— O HO- CH=0 I CH—-OH I H <%-D-g!ucoză G H—c—OH I H—C—OH ! D-glucoză structura aldehidică I HO—C—H I H—C—OH I : HO—L—H H—C—OH I H—C----- O CH2OH (3-D-glucoză Stabilirea existenţei reale a structurilor reprezentate în formulele de proiecţie de mai sus s-a făcut cu ajutorul unor metode fizicochimice, cari au permis constatarea unor comportări analoge combinaţiilor cu astfel de structuri (de ex. formarea unor complecşi cu acidul boric, caracteristici gli-coIilor cis, valorile refracţiilor moleculare, spectrele in-fraroşii) Reacţia de isomerizare a formelor cc şi (3 ale glucozei cari determină fenomenul de mutarotaţie se produce prin-tr-un mecanism de cataliză generală, prin acizi sau prin baze. V. şi sub Glucoză. î. Mutator, pl. mutatoare. E/t,; Aparat sau instalaţie care transtormă energia electromagnetică de o formă (caracterizată prin irodul de variaţie în timp a tensiunii sau a curentului şi în principal prin frecvenţă), în energie electromagnetică de altă formă, fără ca în procesul acestei transformări să intervină o fază intermediară de transformare a energiei electromagnetice în energie de altă natură (mecanică, chimică, etc.). Spre deosebire de dispozitivele de telecomunicaţii în cari au loc transformări similare (oscilatoare, detectoare, multiplicatoare şi schimbătoare de frecvenţă, modulatoare şi demodulatoare, etc.), mutatoarele au o utilizare strict energetică, nesubordonată producerii sau transmisiunii vreunui semnal. Un mutator e un dispozitiv static, a cărui funcţionare se bazează pe proprietatea tuburilor electronice cu vid sau cu gaz, sau a elementelor semiconductoare de circuit, de a conduce curentul electric unidirecţional şi de a permite influenţarea acestui curent prin electrozi de comandă. ' în majoritatea aplicaţiilor industriale, mutatoarele transformă sau produc curenţi polifazaţi, folosind tensiuni poli-fazate aplicate electrozilor de comandă, date de surse' exterioare (excitaţie separată) sau rezultînd din funcţionarea însăşi -a mutatorului .(excitaţie proprie -sau ...autoexdtaţie). în practică, un mutator e o instalaţie complexă, în compunerea căreia elementele principale pot fi (după funcţiunea îndeplinită de mutator): diode cu vid înaintat (kenotroane), diode cu gaz (gazotroane), triode cu gaz (tiratroane, igni-troane, excitroane), tuburi cu arc de mercur (cu catozi de mercur), monoanodice sau polianodice, sau elemente redresoare uscate. După funcţiunea îndeplinită, se deosebesc: Mutator cu conversiune simpla, care transformă energia electromagnetică de o anumită formă în energie electromagnetică de altă formă, fără trecere printr-o formă intermediară. Tipurile fundamentale de astfel de mutatoare sînt: redresorul (v.), care transformă curentul alternativ în curent continuu; invertorul (v.) (sau ondulorul), care transformă curentul continuu în curent alternativ, şi cicloconvertorul, care transformă curentul alternativ în curent alternativ de alte caracteristici. Uneori se numeşte cicloredresor un mutator care coboară frecvenţa şi cicloinvertor un mutator care o ridică. Mutator cu conversiune dublă, care transformă energia electromagnetică de o anumită formă în energie electromagnetică de o altă formă, trecînd printr-o formă intermediară. în transformarea de la curent alternativ de o anumită formă în curent alternativ de altă formă, faza intermediară poate fi curentul continuu sau curentul alternativ. Prima conversiune e numită cu legătură prin curent continuu şi poate fi realizată cu un redresor urmat de un inver-tor, mono- sau polifazat; a doua conversiune e numită cu legătură prin curent alternativ şi poate fi realizată cu un cicloredresor care face transformarea de la o frecvenţă fx la o frecvenţă /3 /3, frecvenţa /2 putînd fi mai înaltă sau mai joasă decît fv . Cînd conversiunea e de la curent continuu tot la curent continuu, forma intermediară e curentul alternativ şi muta-torul se poate realiza dintr-un invertor urmat de un redresor. 2. Mutaţie, pl. mutaţii. Biol.: Variaţie bruscă avîrtd loc în organismul unui individ, datorită căreia individul respectiv se deosebeşte de părinţii săi în ce priveşte anumite caracteristici morfologice sau fiziologice. Mutaţiile se pot transmite ereditar. Ele sînt spontane, sau obţinute artificial, prin acţiunea anumitor agenţi mutageni (radiaţie Roentgen, radiaţie gamma, neutroni rapizi, diferite substanţe chimice, etc.). Frecvenţa mutaţiilor spontane este de 0,01 ***1 %. în agricultură, pentru a obţine mutaţii artificiale, se tratează de obicei seminţele uscate, dar şi plantele în faze de vegetaţie înaintate. La animale, tratamentele se aplică reproducătorilor. Valoarea biologică a unei mutaţii se exprimă cu ajutorul coeficientului de creştere sau de reducere a vitalităţii mutaţiei, în comparaţie cu aceea a formelor iniţiale. s. Mutaze, sing. mutază. Chim. biol.: Enzime importante, în metabolismul intermediar al glucidelor, putînd fi clasificate drept isomeraze, ele provocînd isomerizarea anumitor combinaţii organice. Astfel, fosfoglucomutaza transformă D-glucoză-1 -fosfat în D-glucoză-6-fosfat: CH2OH 6 1 CH2. 6 i >O.PG3H, H C» -O H l H C3 ° 1 l/A C» \V u ,c - h.S» V | V OH HO I v< li' o-po3h2 " h4\SL H s ~c2y< I H OH 1 H OH H i C OH Mutelcî 339 Muzoar CH2-0.P03H 8 ■ Unele mutaze catalizează reacţiile simultane de oxido-reducere de tip Cannizzaro. Astfel, în fermentaţia alcoolică are loc o disproporţionare de acest tip, sub influenţa mutaze lor: OCH—CH.(OH)—CH20—P03H2-f CH3—CHO-f H20 -* 3-fosfogliceroaIdehidă aldehidă acetică HOOC—CH(OH)—CH20—P03H2 +CH3—CH2OH ---- acid-3-fosfo-gliceric alcool etilic Pe lîngă fosfomutazele importante (fosfoglucomutaze, fos-foglicero mutaze) se cunoaşte şi glioxalaza. 1. Mutelcâ, pl- mutelci. Tehn.: Sin. Piuliţă (v.). 2. Mutulâ, pi- mutule. Arh.; Ornament în formă de consolă, cu secţiunea transversală dreptunghiulară, aşezat sub lăcrimarul cornişei, deasupra fiecărui triglif, şi avînd lăţimea egală cu a acestuia. Mutulele sînt ornamente caracteristice cornişei ordinului doric şi reprezintă capetele căpriorilor de la acoperişurile clădirilor construite din lemn, după cari au fost imitate. 3. Muzeografie. V. sub Muzeu 2. 4. Muzeu, pl- muzee. 1. Arh.: In antichitatea greacă, templu aedicat muzelor. 5. Muzeu. 2. Arh.: Clădire, grup de clădiri, sau teren amenajat special, în cari sînt colecţionate, conservate şi expuse în mod permanent obiecte sau colecţii de obiecte, în scop educativ sau documentar. Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc: muzee de artâ, în cari sînt expuse colecţii de obiecte de artă (picturi, sculpturi, desene, gravuri, obiecte de ceramică, bibelouri, mobilier aparţinînd unor anumite stiluri, etc.); muzee ştiinţifice, în cari sînt expuse obiecte, eventual fiinţe vii sau conservate, din domeniul ştiinţelor naturii sau a! tehnicii; muzee comemorative (sau istorice), cari adăpostesc opere originale, reproduceri, relicve, privind o anumită epocă istorică (de ex. o revoluţie) sau viaţa unei persoane reprezentative din trecutul unei localităţi, al unei ţări sau al întregii omeniri; muzee cu caracter mixt (artistic şi ştiinţific), ca, de exemplu, muzeele etnografice, cari cuprind obiecte referitoare la modul de viaţă şi la producţiile proprii ale unei rase, ale unei pături sociale ori numai ale unei provincii sau. chiar ale unei localităţi. t> După caracterul exponatelor şi după amploarea colecţiilor conţinute, se deosebesc: muzee naţionale, cari cuprind exponate cu caracter oarecum universal; muzee regionale sau locale, cari au un conţinut mai mic şi, adeseori, limitat |a specificul regiunii sau al localităţii respective (de ex. flora sau fauna, descoperirile arheologice locale, arta populară locală, etc.); muzee specifice unei anumite instituţii, cu caracter ştiinţific, educativ sau de învăţămînt (de ex.: şcoală superioară medie sau elementară, de învăţămînt teoretic, tehnic sau profesional, institute ştiinţifice, teatre, clinici, uzine,etc.). -:w După modul de expunere, în ansamblu sau în detaliu, clădirile respective şi amenajările muzeelor variază foarte mult. Datorită importanţei crescînde a rolului educativ al muzeelor a fost necesar să se studieze şi să se elaboreze principiile de organizare şi de amenajare a acestora, astfel încît a apărut o disciplină nouă, numită muzeografie. Muzeele pot fi amenajate, fie în localuri proprii, — şi anume în clădiri mai vechi, cari constituie uneori chiar ele un adevărat muzeu (de ex, un palat sau casa personală a unui artist, savant, scriitor sau om politic), sau în clădiri amenajate special, — fie în una sau în mai multe încăperi din clădirea unei. instituţii cu destinaţie specială (institut de cercetări, şcoală, teatru, etc.), sau în aer liber. Din ultima categorie fac parte unele muzee etnografice, alcătuite din locuinţe aduse din diferite regiuni (de ex. Muzeul satului din Bucureşti), cum şi terenurile în cari s-au făcut descoperiri arheologice. Modul de prezentare a exponatelor diferă după felul muzeului. Unele obiecte sînt păstrate în vitrine, apărate de praf, de soare şi de umezeală, dar luminate, adeseori, cu proiectoare speciale, iar altele (de ex.: picturile, tapiseriile) sînt fixate pe pereţi, uneori protejate cu geamuri. Unele exponate reclamă amenajări speciale, ca: acvarii pentru animale şi plante acvatice (muzee oceanografice), sere pentru conservarea plantelor exotice, cuşti, bălţi sau ţarcuri speciale pentru unele specii de animale vii. Localul unui muzeu bine organizat se compune, în general, din următoarele încăperi: vestibul, cu serviciul de control al intrării publicului; săli pentru exponatele curente; săli pentru exponatele de rezervă; săli de lucru pentru cercetătorii ştiinţifici; săli-ateliere pentru prepararea, conservarea, eventual restaurarea exponatelor; încăperi pentru administraţie. Unele probleme tehnice (de ex.: iluminatul natural şi artificial al exponatelor, condiţionarea aerului în funcţiune de felul exponatelor, cum şi măsurile speciale de pază contra incendiului şi contra încercărilor de efracţiune) constituie capitole importante ale Muzeografiei. 6. Muzoar, pl. muzcare. Hidr.: Extremitatea dinspre larg a construcţiilor maritime de apărare exterioară a porturilor (diguri, jetele, traverse de închidere la gura de intrare) (v. fig. /). Deoarece aceste părţi ale construcţiilor de apărare exterioară sînt supuse la acţiunea cea mai puternică a valurilor, stabilitatea şi rezistenţa lor trebuie să fie mai mari decît ale restului construcţiei, în acest scop se recurge, de obicei, la sporirea lăţimii capetelor, iar platforma suplemen-tară creată astfel poate fi folosită pentru amplasarea farurilor sau a semnalizărilor luminoase de la intrarea în port, a unor bolarzi de prindere, cabestane, scări, etc.. înfig.// sînt reprezentate vederile în plan ale formelor de muzoare folosite cel mai frecvent. Supralărgirile dinspre interior creează un oarecare adăpost pentru navele cari sînt, eventual, legate de mol, în imediata vecinătate a gurii de intrare în port, sau pot servi ca zid de capăt al taluzelor interioare ale digurilor executate din anrocamente. Supralărgirile exterioare pot servi în acelaşi scop pentru taluzele exterioare şi constituie şi un obstacol contra propagării valurilor prin pivotare. Din acest punct de vedere, formele rotunjite sînt mai indicate decît cele cu colţuri. Muzoarele gurilor de intrare se execută cu parament vertical, cel puţin spre interior, astfel încît să permită trecerea navelor fără pericolul de a se lovi de taluzele de sub apă. Astfel, se poate reaiiza o lăţime mai mică a gurii de intrare, în limitele impuse de navigaţie (cu privire la înnisi-pări, propagarea valurilor în port). La digurile cu parament înclinat, muzoarele sînt executate din blocuri artificiale, aşezate regulat, cu o pantă cît mai apropiată de ^verticală, din masive gigantice, chesoane pneumatice, etc. în apropierea muzoarelor, blocurile şi anrocamentele folosite la execu- 22* /, Planul unei incinte portuare maritime. 1, 2) diguri de apărare; 3) pinten de închidere; 4) gură de intrare; 5) incintă portuară; 6) muzoar. MWU, aliaj 340 Myxomyeetâs tarea corpului digurilor cu parament înclinat trebuie să fie destul de grele pentru a nu fi împrăştiate şi azvîrlite în şenal de valurile puternice cari se produc în aceste puncte, De I/. Modul de amenajare în plan a muzoarelor. 1) far; 2) cabestan; 3) bolarzi; 4) latura dinspre mare; 5) latura dinspre avantport. cele mai multe ori, muzoareie digurilor de larg au parapete de zidărie, pentru apărarea instalaţiilor şi a personalului contra valurilor. i. MWU, aliaj Metg.: Aliaj din grupul de aliaje de aluminium cu mangan, cari conţin de obicei şi magneziu, şi cari au uneori şi adaus de siliciu sau de siliciu şi cupru. Compoziţiile cîtorva tipuri din aceste aliaje sînt Tipul MWU 1 MWU 4 MWU 5 MWU 6 MWU 8 Conţinutul, în Mn 0,6—1,4 0,3—1,5 0,3—0,8 0,3—1,5 0,8—1,3 Mg 0,6—1,4 0,5—2,0 4,5—5,5 1,3 — 3 Si 0,3-0,9 0,3—1,5 Cu 3,5—5 A! rest rest rest rest rest Frunză de Myrica îignitum. indicate în tablou. Proprietăţile şi întrebuinţările sînt descrise la aliajele de aluminiu (v. sub Aluminiu, aliaje de «*•). 2. Mya. Paieont.: Lamelibranhiat din familia Myidae, cu valvele egale, oval-alungite (inechilaterale), relativ subţiri şi netede. Datorită modului de viaţă (formă cavicolă, care trăieşte îngropată complet în nisip), marginile anterioare şi posterioare ale valvelor sînt deschise, iar sifonul e foarte lung şi lasă pe feţele interne ale valvelor im-presiunea unui sinus pa-Mal foarte adînc. Ligamentul intern se prinde pe valva stîngă de o proeminenţă, asemenea unei lopăţele, iar pe valva dreaptă, într-o fosetă ligamentară (dentiţie de tip desmodont). Specia Mya arenaria Lin., formă de mări reci, se întîlneşte din Terţiar pînă azi. 3. mare cu Strotigr.: Stadiu în evoluţia Mării Baltice, caracterizat prin înlocuirea faunei cu Litorina prin fauna cu Mya arenaria. Corespunde unei faze de climat mai rece (subatlantic) (v. şi sub Cuaternar, Holocen). Sin. Stadiul cu Mya. 4. Myleran. FarmEster al unui acid sulfonalifatic, de tipul CH302SO—(CH2)^—0S02CH3. Face parte din categoria substanţelor antimitotice, în tratamentul cancerului. Myle-ranul are calitatea de a împiedica multiplicarea celulelor, deci evoluţia tumorilor, dacă se intervine într-o anumită fază a mitozei. Acţiunea citotoxică a myleranului e mai selectivă decît a altor substanţe din această categorie, limitîndu-se asupra măduvii osoase. Se întrebuinţează în tratamentul leucemiei mieloide cronice. Producînd efecte similare celor obţinute cu ajutorul energiei radiante, se mai numeşte şi substanţă radiomimetică. s. Myodil. Farm. V. Pantopac. 6. Myophoria. Paieont.: Lamelibranhiat din familia Tri-gonidae, cu ţîţînă de tip schizodont. Cochilia, de formă oval-alungită, cu contur triunghiular, e netedă sau cu cîteva costule. E reprezentată prin mai multe specii caracteristice, întîl-nite din Devonian pînă în Triasic, dar răspîndite în special în Triasic. Specia Myophoria costata Zenk., cu dimensiuni mai mici, e frecventă în Triasicul din munţii Persani, Hăghimaş, Codru-Moma. 7. Myrica. Paieont.: Plantă erbacee sau arbust, mic, din grupul aicotiledonatelor apetale, familia Myricaceae, care trăieşte azi numai în regiunile tropicale şi subtropicale. în Terţiar, aria de răspîndire era cu mult mai mare. Frunzele, coriacee, în-gust-lanceolate (ascuţite la ambele capete), cu lungimea de 6***7 cm, au o nervură principală puternică. Marginea limbului e dinţată. Specia Myrica longifolia Ett. a fost identificată în Oligo-cenul de la Suslăneşti, iar specia Myrica lignitum Saporta, avînd frunze cu lungimea pînă la 15 cm şi cu marginea nedinţată, a fost identificată în cărbunii bruni din Dacianul regiunii Borsec. 8. Mytilus. Paieont.: Lamelibranhiat eteromiar, considerat ca genul tip al familiei Mytilidae, Are cochilia triunghiulară, cu umbonele terminal. Fiind formă fixată prin bissus, ţîţîna e lipsită de dinţi (tip disodont). Valvele sînt subţiri, slab sidefoase, prinse una de alta printr-un ligament dezvoltat, cilindric. Impresiunea muşchiului anterior e foarte mică, situată sub umbone, iar cea posterioară ocupă o poziţie subcentrală. E cunoscut din Triasic pînă azi. Specia Mytilus heidin-geri M. Horn e caracteristică şi frecventă în Acvitanianul basinului carbonifer Petroşani, iar specia Mytilus praeacutus din Triasic a fost întîlnită pe insula Popina-Razelm. Speciile actuale trăiesc în bancuri. Astfel, în zona Iitorală a Mării Negre, pe marginea platformei continentale (la adîncimea de 25---60 m), ele formează faciesul mîlos cu Mytilus, care, datorită condiţiilor favorabile (oxigenarea asigurată prin vegetaţie şi hrana furnisată prin aportul, permanent ai detritusului organic din plancton şi necton), constituie locuri de hrană a unor specii de animale şi peşti (calcan, barbuni, etc.) şi locuri de iernare pentru unii sturioni. Fiind comestibile, anumite specii de Mytilus sînt cultivate (Miti li cultură) în special pe coastele Oceanului Atlantic, în oboare realizate prin închideri, în cari exemplarele transportate cresc şi se îngraşă jepede. Sin. Midie. 9. Myxomycetes. Bot.; încrengătură din grupul plantelor inferioare (cu corpul vegetativ format din tal), cuprinzînd organisme vegetale lipsite de clorofilă, cu nutriţie excluziv saprofită şi cu mişcări similare celor ale animalelor (proto-zoarelor). Spre deosebire de bacterii şi de algele albastre, cari fac parte, de asemenea, din grupul plantelor inferioare, mixomicetele au un nucleu bine diferenţiat. Sînt răspîndite în locuri umede, pe scoarţa arborilor, pe frunze uscate, pe trunchiuri de arbori în putrefacţie, etc. Mytilus heidingerî. N,n;N,v 1, N 1. Rez. mat.: Simbol literal pentru forţa normală. 2. N 2. Elt.: Simbol literal pentru numărul de spire ale "unei înfăşurări electrice. s. N 3. Fiz.: Simbol literal pentru numărul Iui Avo-gadro (v. Avogadro, numărul Iui ~). 4. N 4. Tehn.: Simbol literal secundar pentru putere. 5. N 1. Fiz.: Simbol literal pentru Newton. e. N 2. Chim.: Simbol literal pentru elementul Azot (Nitrogen). 7* N 3. Chi m.: Simbol literal pentru a arăta că substi-tuenţii se leagă de restul unei molecule prin intermediul unui atom de azot. Exemplu: N-metil-pirol, (C4H4)N—CH3. 8» n 1. Mat.: Simbol literal pentru un număr curent întreg. 9. n 2. Opt.: Simbol literal pentru indicele de refracţie al unui mediu. Se foloseşte adeseori simbolul , X indicînd lungimea de undă a radiaţiei la care se referă indicele de refracţie, şi /°, temperatura la care a fost măsurat. 10. n 3. Tehn.: Simbol literal pentru turaţie. 11. n 4. Geot.: Simbol literal pentru porozitatea pămîn- turi lor. 12. n 5. Mett.: Simbol literal pentru a indica netezirea unui metal prelucrat prin aşchiere. 13. n 6. Chim.: Simbol literal pentru valenţă. 14. n 7. Chim.: Simbol literal pentru a indica gradul de polimerizare al unui produs macromolecular, adică numărul de meri cari s-au unit pentru -a forma molecula oligomerului sau a polimerului. De exemplu: n CH2=CH2->(—CH2—CH2—) —« 15. n\ Mat.: Factorial (v.) de n. i®. n 1 .Chim.: Simbol literal pentru compuşi sau sub-stituenţi cari au lanţ normal (de ex. alcool n-amilic, adică alcool amil ic normal). ^i7« n 2. Fiz.: Simbol literal pentru indicarea conductibi-Utăţii electronice a semiconductorilor (v.) de tip n. • ‘l8, v 1. Fiz.: Simbol literal pentru frecvenţă. 19. 2. Fiz.: Simbol literal pentru viscozitatea cinematică. ■_ 2o. v Mec.; Versorul normalei principale din triedrul lui Frenet. 21. Na Chim.: Simbol literal pentru elementul Sodiu (Natriu). 22. Nabla. C/c. v.: Operator diferenţial vectorial linear ae ordinul întîi, ale cărui „componente" într-un sistem de coordonate cartesiene triortogonale Oxyz sînt operatorii de derivare parţială în raport cu fiecare dintre coordonate: v = / • *1 J> într-un vectorii de bază' JL tiz' coordonatelor. v= D Dxk ’ D in care —r sînt operatorii de derivare covariantă în raport Dxr cu coordonatele, iar g*^ sînt componentele contravariante ale tensorului metric (v.). Cu operatorul nabla se poate opera formal, cu anumite precauţiuni, ca şi cu un vector, cu observarea regulilor de derivare cari rezultă din definiţia Iui. Produsul operatorului prin scalarul V(x, y, z) care reprezintă un cîmp de scalari, defineşte gradientul scalarului cîmp. în coordonate cartesiene triortogonale: v.K=7f:+/^+,-ş:=gradK, c)* dj S - + eZ a A A Gr rGy Gz ('£) + il_ r c)r r2 s eCH4( \> + 2 COa+ 2 HaO XCO AH = —460 kcal/mol. Naftalina oxidată cu permanganat de potasiu în mediu alcalin trece în acid ftalonic. Determinarea conţinutului în naftalină al uleiurilor se face prin precipitarea naftalinei ca picrat, cu exces de acid picric, şi titrarea excesului de acid picric, sau prin izolarea picratului, descompunerea acestuia cu apă fierbinte sau cu hidroxid de sodiu în exces şi dozarea acidului picric. Naftalina şi omologii ei se găsesc în proporţia de 30**-40% în uleiul mediu (170---2700) rezultat de la prelucrareagudroa-nelor de la distilarea uscată a cărbunilor. Se găseşte, de asemenea, în proporţia de 6—10 g/m3, în gazele de cocserie, din cari naftalina se poate separa parţial, înainte de absorp-ţia gazelor prin benzen brut, şi anume prin spălarea gazelor, în prealabil, cu ulei saturat cu benzen. Naftalina absorbită se recuperează din uleiuri, fie prin răcire şi apoi prin cristalizare, fie prin distilare în vid. Din uleiul mediu, naftalina se poate separa fie direct, fie printr-o fracţionare prealabilă, pe un interval de temperatură astfel ales, încît naftalina să cristalizeze. Uleiul se depozitează în căzi de oţel, timp de 5* * * 10 zile; în acest timp, naftalina cristalizează, se separă prin centrifugare şi apoi se îndepărtează uleiul rezidual prin presarea naftalinei cu prese hidraulice la circa 250-**350 at. Se obţine astfel naftalina brută, cu p.t. 79°, care poate fi folosită ca atare sau poate fi purificată prin rafinare cu 4**-5% acid sulfuric concentrat, urmată de spălare, neutralizare şi distilare sau sublimare. Conţinutul rezidual de naftalină în gaz, cînd acesta e trimis pe conducte, trebuie să fie mic, deoarece cu timpul naftalina se depune, înfundîndu-le. Normele tehnice prevăd următorul conţinut de naftalină admisibil în gaz: pentru uzinele metalurgice, 25***35 g/100 m3; în reţeaua urbană, 5 g/100 m3; pentru transport la distanţă şi sub presiune, P (presiunea gazului, în atmosfere, la intrarea în reţea), ţ- g/100 m3. Pentru îndepărtarea naftalinei din gaz se foloseşte ulei de antracen cu cîteva procente de benzen sau tetralină. Aceasta, pulverizată prin duze, pe conducte, disolvă naftalina, împiedicînd depunerile. Evacuarea tetralinei se face în diverse puncte pe parcurs. S-a ajuns, astfel, la un conţinut de naftalină în gaz de 0,010***0,015 g/m3. De asemenea, naftalina mai poate fi îndepărtată p*in răcirea gazului la —5° sau prin spălarea gazului cu motorină, în contracurent. Naftalină, în cantităţi mici, se obţine prin piroliza metanului şi la polimerizarea acetilenei la 600-“655°. Nucleul naftalinei se formează din diverşi derivaţi ai benzenului prin piroliză, ciclizare, etc. Naftalina e folosită în cantităţi mari pentru producţia de anhidridă ftalică, necesară industriei de mase plastice şi de plastifianţi. Derivaţii naftalinei, ca acizii naftalinsulfonici, naftolii, naftilaminele, sînt utilizaţi ca intermediari în industria coloranţilor. Acizii d i alch i l-naftal i nsu I fonici, ca sarea de sodiu, sînt utilizaţi, sub numirea de Nekali, ca detergenţi, agenţi de umectare, emulgatori, etc. Tetrahidro- şi decahidronaftalina sînt folosite ca disolvanţi. Naftalina superior clorurată e folosită ca înlocuitor de ceruri şi intermediar în sinteze de coloranţi. Naftalina e folosită şi ca insecticid, ia conservarea pieilor, a blănurilor, a materialelor textile. Datorită proprietăţilor sale antiparazitare, antiseptice şi antihelmintice, e folosită şi în Medicină. S.n. Nâftalen. i. Naftalinsulfonici, acizi Chim.: Combinaţii acide obţinute prin sulfonarea naftalinei, produse intermediare de mare valoare tehnică. Var. Acizi naftalensulfonici. La monosulfonarea naftalinei se formează totdeauna un amestec din acizii alfa- şi beta-naftalinsulfonici (temperaturile înalte favorizează formarea isomerului beta), iar la di- şi polisulfonarea naftalinei conform regulii lui Armstrong-Wynne, grupările —SOsH nu intră niciodată în poziţiile orto-, para- şi peri- (1:8), una faţă de alta. Acizii monosulfonici sînt reprezentaţi prin cei doi isomeri: acidul alfa- şi acidul beta-naftalinsulfonic. Naftalof 345 Naftenaţi Ac(dul i-naftalinsulfonic (alfa) cristalizează din soluţii apoase'-ca dihidrat, nedelicvescent; are p. t. 90°. E un acid puternic. Se fabrică prin suifonarea naftalinei cu acid sulfuric 98% la 40***80° şi neutralizare, cînd produsul obţinut conţine 77,5% alfa-naftalinsulfonat de sodiu şi 10,2% beta-naftalin-sulfonat de sodiu, sau prin suifonarea naftalinei cu NaH3(S04)2 (trihidrosulfat) 1,5 părţi la 1 parte naftalină la 100°, 10 ore, cînd se obţine un produs cu 76% acid alfa-sulfonic şi 5% acid beta-sulfonic. Uneori acidul nu se izolează, ci se prelucrează mai departe prin nitrare, pentru obţinerea acizilor 1-naftiiamin-5- şi 8-sulfonici. Acidul 2-naftalinsulfonic (beta) cristalizează din soluţii apoase sub formă de trihidrat; nu e delicvescent; are p. t.83°; pierde uşor două molecule de apă la 40-*-50° (peste P2Os), iar temperatura de topire se ridică la 91°. Se fabrică prin suifonarea la 160*• * 165° cu acid sulfuric 93• • * 100 %, cînd se obţine în amestec cu circa 15• * * 18 % işomer alfa, care se îndepărtează ulterior. Acizii monosulfonici se separă pe baza solubiIităţii diferite a sărurilor, cele ale isomerului beta fiind mai puţin solubile. Acidul beta-naftalinsulfonic e intermediar în fabricarea betanaftolului, la fabricarea de tananţi sintetici şi a unor agenţi de dispersiune, etc. Acizii d i s u I f o n i c i, din cari se cunosc zece, se separă greu industrial. Acizii 1,5- (acidul Armstrong), 1,6-, 2,6- şi 2,7-disulfonici se obţin prin suifonarea naftalinei; isomerul 2,6- are importanţă mai mică. Acizii 1,3- şi 1,7-disulfonici se formează la suifonarea naftalinei, însă se preferă să fie preparaţi prin metode indirecte; de exemplu, acidul 1,3-disulfonic se fabrică prin dez-aminarea acidului 2-naftalin-6,8-disulfonic (acidul amino-G) cu randamentul 80%. Acizii 1,2-, 1,4-, 1 ,$-disulfonici sînt preparaţi prin metode indirecte, plecînd de la acizii naftilaminsulfonici. Nu au importanţă tehnică. Acidul 1,5-natfalindisulfonic (acidul Armstrong) e cel mai important, din punctul de vedere tehnic, dintre acizii disul-fonici ai naftalinei. E produsul principal al sulfonării, la temperatură joasă, a naftalinei (se formează în cantitate mică şi isomer 1,6-) sau a acidului alfa-naftalinsulfonic. La sul-fonare se utilizează acid oleum de 20% şi de 65%, temperatura de sulfonare fiind de 35°. Prin diluarea masei sulfo-nate urmate de salifiere se separă în stare pură ca sare de sodiu, cu randamentul de 54%, conţinînd 88***90% isomer 1.5- şi 0,5% isomer 1,6-disuIfonic. E utilizat ca stabilizator pentru diazo-săruri. Prin fuziune alcalină, acidul 1,5-naftal i nd isu Ifon ic trece în acidul 1-naftol-5-sulfonic sau 1,5-dihidroxi-naftalină, ultimul fiind utilizat ca intermediar pentru fabricarea colorantului Negru Diamant PV, foarte mult întrebuinţat. Prin sulfonare se obţine acidul 1, 3, 5-naftalintrisulfonic, iar prin nitrare se obţin acizii 4- şi 3-nitronaftalin-1,5-disulfonici, intermediari importanţi pentru acizii aminonaftalindisulfonici. Acidul 2,7-naftalindisulfonic se utilizează la fabricarea acidului Freund (1-naftilamin-3,6-disulfonic), iar isomerul 2.6-, în aceleaşi condiţii, formează acidul 1-naftilamin- 3.7-disu Ifonic. Dintre acizii t r i s u I f o n i c i, mai important e acidul 1, 3, 6-naftalintrisulfonic, obţinut la suifonarea naftalinei cu oleum, fază ihtermediară la fabricarea acidului H (v. H, acid ^). Isomerii 1,3,5- şi 1,3,7- sînt utilizaţi ca intermediari la fabricarea unor acizi naftol-, naftilamin- şi amino-naftol-sulfonici, cari, la rîndul lor, sînt intermediari la fabricarea de azo-coloranţi de mare utilizare. 1. Noftalol. Farm.: Sal ici iat de (â-naftol, analog cusalolul. Se întrebuinţează ca antiseptic intern şi în tratamentul reumatismelor. Sin. Betol. 2. Naftan. Chim.: Sin. Decahidronaftalină (v.). a. Naftazarinâ. Chim.; 5, 8-Dihidroxi-1, 4-naftochinonă. Produs important, atît sub formă de colorant negru de mordant cît şi ca substanţă de bază pentru obţinerea altor coloranţi naftochi- H% nonici importanţi. Sin. Negru străluci- q/ V tor Alizarin B. j Se fabrică prin încălzirea unui ames- C 'O II C i ii O O V" tec de naftalină solubilizată în acidsulfu- HC^ ^CH ric monohidrat, la care se adaugă acid | \\ jj sulfuric oleum (66 %), care conţine disol- HCv _C CH vată floare de sulf. Se toarnă topitura pe gheaţă, se filtrează şi se separă nafta-zarina la fierberea filtratului. Se purifică prin sublimare în vid la 170**• 180°, obţinîndu-se ace roşii-brune cu luciu verzui. Se disolvă în soluţie de hidroxid de sodiu, cu o coloraţie albastră, şi în acid sulfuric, cu o coloraţie roşie. E insolubilă în apă şi a putut fi utilizată drept colorant, după ces-a separat compusul bisulfitic solubil, Negru Alizarin S. Vopseşte lîna cu mordant de crom în nuanţă neagră intensă, foarte rezistentă la acid, la spălare şi la piuă. Negrul Alizarin WX (1, 4, 5, 8-tetrahidroxi-naftalină) se formează la reducerea naftazarinei; vopseşte lîna şi mătasea cu mordant de crom în nuanţe negre, cu rezistenţă bune-. Compusul bisulfitic solubil în apă e colorantul Negru strălucitor Alizarin, care se utilizează cu acetat de crom în imprimerie, pentru obţinerea de nuanţe de la cenuşiu la negru-albăstrui. De la naftazarină se pot obţine alţi coloranţi, prin combinare cu fenoli şi amine. Exemple: Negru Alizarin SRA (cu aniljnă), Verde închis Alizarin W (cu fenol). în ultimul timp s-au utilizat derivaţi ai naftazarinei la obţinerea de coloranţi pentru acetat de celuloză. De exemplu: Verde rezistent Celiton 3 B, format din condensarea 5-amino- 8-hidroxi-1,4-naftochinon-diiminei cu p-amino-feniI benzii eter. Coloranţi pentru acetat de celuloză cari dau nuanţe de la roşu-albastru la verde-albăstrui se obţin prin condensarea naftazarinei şi a derivaţilor săi cu amine avînd structura NH2—(CH2)^—X (X= furii, tetrahidrofuril, în poziţia 2). 4. Naftenaţî, sing. naftenat. Chim.: Săruri ale acizilor naftenici. Dintre naftenaţii metalici, cei mai utilizaţi în industrie sînt naftenaţii de sodiu, zinc, cobalt, mangan, plumb, cupru, calciu. Naftenatul de sodiu intră în componenţa săpunurilor de spălat şi se obţine prin saponificarea acizilor naftenici cu hidroxid de sodiu, în mod similar cu saponificarea acizilor graşi naturali sau sintetici folosiţi în industria săpunului. Ceilalţi naftenaţi metalici se prepară prin intermediul săpunului de sodiu, prin dublă descompunere, cu ajutorul unei sări solubile a metalului respectiv. Astfel, pentru naftenatul de cobalt se foloseşte azotatul de cobalt; pentru naftenatul de zinc, sulfatul de zinc; pentru naftenatul de cupru, sulfatul de cupru; pentru naftenatul de mangan, sulfatul de mangan; pentru naftenatul de plumb, acetatul de plumb; pentru naftenatul de calciu, clorura de calciu. în industria săpunului se folosesc acizii naftenici, fracţiunea II; saponificarea se face la 90°. în vederea precipitării celorlalţi naftenaţi metalici, soluţia de naftenat de sodiu se diluează la circa 20%, iar sărurile metalice, la 15***20%. Precipitarea se face la 80°. în timpul precipitării şi după terminarea ei se adaugă un solvent organic, de cele mai multe ori benzină de extracţie, Se efectuează apoi spălarea cu apă; urmează decantarea, după care naftenatul e trecut ia uscare. Solventul distilă ca Naftene 346 Naftil amine azeotrop cu apa. Temperatura de uscare variază, tn funcţiune de natura naftenatului, între 105 şi 115°. Naftenaţii metalici au diferite utilizări, dintre cari cele mai importante sînt în industria săpunului şi în industria pelicuiogenelor, ca sicativi, ca insectofungicide, etc. Conţinutul procentual în metal al sicativi lor pe bază de naftenaţi e următoru!: cobalt 11 %, plumb 31%, mangan 10%. Modul de acţionare al naftenaţ'lor ca sicativi depinde de natura naftenatului. Astfel, naftenatul de plumb favorizează o uscare regulată a peliculei, începînd de la stratul inferior, în timp ce suprafaţa stratului peliculogen rămîne un timp moaje; naftenaţii de cobalt provoacă formarea rapidă a unei pelicule întărite la suprafaţă, pe cînd straturile inferioare necesită un timp mai îndelungat pentru întărire; naftenaţii de mangan -se situează, din acest punct de vedere, între ceilalţi doi sicativi. 1. Naftene, sing. naftenă. Chim.: Sin. Cicloparafine (v.). V, şî sub Hidrocarburi. 2. Naftenici, acizi Chim., ind. petr.: Compuşi organici de natură acidă, cari se găsesc în petrolul brut şi în diferite fracţiuni petroliere. Numirea de acizi naftenici, dată acizilor din petrol, se datoreşte faptului că, pînă în ultimul timp, s-a crezut că aceştia sînt excluziv acizi ai cicloparafineior. Ulterior, însă, au fost identificaţi şi acizi parafinici, în special cu catenă ramificată. Acizii naftenici sînt un amestec de numeroase specii. Dintre aceştia au fost separaţi următorii: 4-metil-pentanoic; 5-metil-hexanoic; 3-etil-pentanoic; ciclopentan-carboxilic; 2- şi 3-metil-ciclopentan-carboxilic; 1,2, 2-tri-metil-ciclopentan-carboxilic ; ciclopentil-acetic ; 3-metif-ciclo-pentii-acetic ; 2, 3-dimetil-ciciopentil-acetic ; ciclohexan-car-boxilic; p-metil-ciclohexan-carboxilic; 2, 2, 6-trimetil-ciclohe-xan-1-carboxilic. Din punctul de vedere cantitativ, acizii cu inel ciclopen-tanic sînt cei predominanţi. Printre acizii cu mai mult decît unsprezece atomi de carbon în moleculă abundă compuşi cu două şi cu mai multe cicluri în moleculă. în fracţiunile superioare au fost identificaţi acizii palmitic, stearic, arahic. Acizii naftenici se obţin din săpunurile de sodiu conţinute în leşiile naftenice, rezultate la rafinarea cu al cal i i a diferitelor fracţiuni petroliere din ţiţei. Din cauza solubiIităţii micefare, naftenaţii de sodiu reţin cantităţi importante de nesaponi-ficabile, cari nu pot fi separate prin simplă decantare mecanică. Din această cauză, pentru purificare în vederea eliminării nesaponificabilului (dezuleiere) se practică, pe scară industrială, vaporizarea în echilibru. în acest scop, leşia naftenică se pompează în cuptorul de vaporizare (cuptor tubular). Leşia naftenică e încălzită în prealabil la 130° şi apoi regimul de temperatură se menţine, în cuptor, între 320 şi 350°. Din cuptor, materialul trece într-un vas de expansiune, în care, Ia partea inferioară, se separă naftenatul de sodiu anhidru, iar vaporii de apă şi nesaponi-ficabilul trec mai departe, datorită vidului creat în instalaţie. Amestecul de vapori de apă şi nesaponificabiI e răcit în schimbătoare de căldură. Se separă întîi uleiul greu, iar vaporii de apă şi ulei uşor se condensează, ulterior, în separatorul de ulei uşor. Acest ulei e dirijat în vasul de depozit, iar apa e trimisă, fie la canal, fie la rezervorul de recirculare a apei. Din separatorul de naftenat, prin cădere liberă, naftenatul de sodiu anhidru trece în vasul de disolvare în care intră, concomitent, apa, într-o astfel de proporţie, încît să se obţină o soluţie de 25-’-30%, Soluţia de naftenat de sodiu trece în vasul de scindare, căptuşit cu plumb, în care se introduce, încet, acidul sulfuric concentrat. Scindarea naftenatului de sodiu se face la 80°, sub agitare cu aer comprimat. Se urmăreşte ca HruI final să fie 5-**5,5. După acidulare şi decantare, soluţia de sulfat de sodiu se scurge la canal pe la tubulura din. fundul vasului, iar acizii naftenici bruţi se. spală de trei ori cu apă la 80°, pentru a elimina total aciditatea minerală. Acizii bruţi spălaţi se usucă, cu ajutorul aburului, pînă Ia maximum 0,5% umiditate jşi apoi sînt trecuţi în vasul de depozit pentru acizi bruţi. în continuare, acizii bruţi trec în cuptorul de distilare, unde sînt aduşi în stare de vapori la 305***315° şi de unde trec în coloana de fracţionare. Pe Ia vîrfui coloanei se separă acizii naftenici fracţiunea I, cari sînt condensaţi într-un condensator de aluminiu, de unde trec în vasul de depozit; pe la mijlocul coloanei, acizii naftenici fracţiunea II, cari, după ce se răcesc la 60*“7Q°, trec în vasul de depozit; pe la fundul coloanei sînt evacuate reziduurile de distilare. Din cauza variaţiilor mari în ce priveşte compoziţia materiei prime (leşiile naftenice), indicele de aciditate al acizilor naftenici distilaţi variază în limite mari: fracţiunea I are aciditatea 220***270 mg KOH, iar fracţiunea II, 170-220 mg KOH. Acizii naftenici obţinuţi prin acest procedeu sînt lichizi, de culoare deschisă, cu miros caracteristic şi cu un conţinut de nesaponificabile sub 2%. Pentru o dezodorizare mai avansată, respectiv pentru îndepărtarea grupărilor fenolice, s-au obţinut cele mai bune rezultate prin tratarea acizilor naftenici cu aldehidă formică, în prezenţa acidului sulfuric. După acest tratament se spală acizii cu apă, se usucă şi se distilă în vid înaintat. Acizii naftenici sînt utilizaţi în cantitate mare în industria săpunului şi la obţinerea naftenaţilor metalici; de asemenea, se folosesc ia fabricarea vernis-urilor sicative, a linoleumului, a maselor plastice; ca insecticide, ca emulgatori, etc. 3. Naftii. Chim.: C10H7. Radical monovalent care poate fi considerat ca rezultat din mrlecula naftalenului prin eliminarea unui atom de hidroger, fie din poziţia oc (a-naftil), fie din poziţia (3 ((3-naftil). 4. Naftilamine, sing. naftilamină. Ind. chim.: C10H7NH2. Combinaţii chimice cari derivă de la naftalină prin introducerea radicalului NH2. Importanţă tehnică au, în special, alfa- şi beta- naftilamina, Alfa-noftiiamina are p.t. 49°; p.f. 300,8°; se obţine ca ace incolore, cari devin roşii prin expunere la aer. Rezistenţa Ia acţiunea oxidantă a aerului e mărită prin adaus de 0,1 % thio- }-{ I 2 acetamidă; sublimează, e puţin solu- q q bilă în apă, solubilă în alcool etilic ^CH şi în alţi solvenţi organici. Formează , ^ . săruri cu acizii tari. A fost izolată din q gudronul cărbunilor. Industrial, se mai ^C^ obţine prin reducerea alfa-nitronafta- j_j ^ linei în stare topită, cu o soluţie de * clorură feroasă în prezenţă lină de ‘ pilitură de fier. După terminarea reducerii se extrage masa cu benzen. După evaporarea solventului se obţine amina brută cu randament de 98%. Produsul tehnic conţine puţină beta-naftilamină, împreună cu puţină 1,5-diamină şi 1 :1'-binaftilamină. Alfa-naftilamina are o toxicitate mai mică decît a celorlalte amine. Utilizarea principală o are în industria azo-coloranţilor, atît drept component diazoic cît şi drept component de cuplare. Acizii sulfonici ai alfa-naftilaminei sînt toţi fabricaţi pe scară industrială (v. NaftiI-aminsulfonici, acizi —) şi au importanţă ca intermediari în industria coloranţilor. în industria petrolului, alfa-naftilamina, alfa-naftolul şi fenil-alfa-naftilamina sînt utilizate ca inhibitori contra formării gumelor la benzine. Alţi intermediari utilizaţi în industria coloranţilor obţinuţi din alfa-naftilamină: sînt: N-etil- şi N-metil-alfa~naftilamina(sînt intermediari pentru fabricarea coloranţilor albaştri Victoria), alfa-naftolul, etc. Naftilaminsulfonici, acizi ** ... -Şeta-nafti lamina cristalizează în plăci incolore; are p. t. 140\v-112°; p, f. 750 mm 306°. .Se colorează, cu timpul, din cauza oxidării. E inodoră, spre deosebire de alfa-naftilamină, care are miros dezagreabil. Metoda de fabricaţie consistă în- a-mi narea beta-naftolului prin . reacţia Bucherer. O soluţie de j_j ^ beta-năftol e încălzită în autocla- q q ve .cu amoniac şi bioxid de sulf # \ / ^ tn soluţie la 180°, 15 at, timp de ^ C~~-NH2 T8“*20 de ore. După reacţie se tra- jL ^ tează masa din autoclavă cu o solu- % / \ ţre apoasă alcalină (NaOH) şi se în- ^ ^ călzeşte, recuperîndu-se excesul de ™ ^ amoniac. Stratul superior apos care conţine o parte din beta-naftol ca. betanaftolat de sodiu e separat, iar beta-naftilamina topită e spălată cu apă fierbinte, conţinînd NaOH. După separarea stratului apos superior, amina e uscată, apoi distilată şi cristalizată în plăci. Randamentul e de circa 91-92%. Beta-naftilamina a avut un rol foarte important în industria azo-coloranţilor, fiind folosită la prepararea unei serii de intermediari foarte importanţi cum sînt, de exemplu, acidul gamma, acidul I, — la fabricarea fenil-beta-naftilaminei (antioxidant în industria cauciucului), a N-etil- şi N-metil-beta-naftilaminei, etc. Beta-naftilamina cuplează numai în poziţia 1(«~). Din cauza toxicităţii (e cancerigenă), producţia a fost mult micşorată în ultimul timp. i. Naftilaminsulfonici, acizi Chim.: Derivaţi ai a- şi (3-naftil aminei, obţinuţi prin suifonarea acestora. Sînt produşi de mare valoare pentru industria coloranţilor şi a produselor intermediare, in soluţie apoasă, acizii şi sărurile lor prezintă o fluorescenţă verde sau albastră. Acizii di-şi trisulfonici pot fi transformaţi, prin topire alcalină, în acizii amino-naftol-mono- şi disulfonici. Acizii naftilaminsulfo-nici sînt transformaţi în acizi naftolsulfonici, fie prin încălzirea. .-uneL soluţii, acide a. di.azo-compusului, fie cu ajutorul reacţiei cu bisulfit, fie, în multe cazuri, prin încălzirea acidului cu apă la aproximativ 200° într-o autoclavă. Gruparea amino poate fi înlocuită cu gruparea clor, prin reacţia Sandmayer. Acizii naftilaminsulfonici pot fi obţinuţi prin următoarele metode: suifonarea naftilaminelor; nitrarea acizilor naftalin-sulfonici şi reducerea nitroderivatului rezultat; încălzirea acidului naftolsulfonic corespunzător cu bisulfit de amoniu; îndepărtarea unei grupări —SOsH (obişnuit din poziţia alfa),., prin tratarea unui acid naftiiaminpolisulfonic cu Zn-j-NaOH, cu amalgam de sodiu, sau cu acid sulfuric 75%; aminarea acizilor halogen-naftafinsulfonici. Metode speciale sînt utilizate pentru prepararea acizilor naftilamin-2- si 4-sulfonici. Dintre acizii 1-naftilaminsulfonici au importanţă tehnică următorii: Acid 1-naftilamin-4-suIfonic (4-aminonaftalin-1-sulfonic): Sin. Acid naftionic (v. Nafcionic, acid ~). Acid 1-naftiIamin-5-su!fonic (5-aminonaftalin-1-sulfonic): Sin. Acid Laurent (v. Laurent, acid ~~); Acidul Purpurin. , Acid l-naftilamin-â-sulfonic (5-aminonaftalin-2-sulfonic) Sin. Acid (3-Cleve (v. Cleve, acizi ~). Acid 1-naftilamin-7-sulfonic (8-aminonaftalin - 2-sulfonic): 5-in. Acid y-Cleve (v. Cleve, acizi ~). Acid 1-naftilamin-8-sulfonic (8-aminonaftalin-1-sulfonic): Se prepară concomitent cu acidul 1-naftilamin-5-sulfonic. Sin. Acid Peri, Acid Schollkopf. -- Acid T-naftiiamin-3-suifonic (4-aminonaftalin-2-sulfonic): Se prepară din acidul 1-naftilamin-3,8-disulfonic, prin desul- 347 Naftionic, acid ~ fonare reducătoare cu amaigam de sodiu. Soluţia finală ral acidului e utilizată direct la fabricarea acidului 1-naftol-3-suf-fonic. Sin. Acid y-Cleve. Acizi Unaftilamin-3,6- şi 3,7-disulfonici: Sin. Acizi Freund (v. Freund, acidul ~). Acid 1-naftilamin-3, 8-disulfonic: Sin. Acid Epsilon (v. Epsilon, acid —), Acid amino E. Acid 1-naftilamin-4,8-disulfonic; Se fabrică în special din acidul 1-naftilamin-8-sulfonic, prin suifonarea acestuia. Se: mai obţine şi la fabricarea acidului epsilon, alături de care se formează. Acid 1-naftilamin-5,7-disulfonic (5-aminonaftaiin-1,3-di'sul-fonic): Se poate fabrica din acidul 1-naftilamin-5-sulfonic, prin suifonarea acestuia la acidul 2, 5, 7-trisulfonic şi scindarea grupării sulfonice din poziţia-2-, prin hidroliză. Soluţia sării de sodiu, obţinută final în fabricaţie, se trece direct la operaţia de topire alcalină, pentru obţinerea acidului 5-amino-1-naftol-3-sulfonic. V. şî M, acid —, Dintre acizii 2-n aftilamin-sulfonici prezintă importanţă tehnică următorii: Acid 2-naftilamin-1 -sulfonic (2-aminonaftaiin-1-sulfonic): Sin. Acid Tobias (v. Tobias, acid —). Acid 2-nafti!amin-5-sulfonic (6-aminonaftalin-1-sulfonic): Sin. Dahl III, Acid Dahl-oc (v. Dahl, acizi ~). Acid2-naftiIamin-6-sulfonic (6-aminonaftalin-2-sulfonic): Se obţine prin încălzirea acidului 2-naftol-6-su!fonic (sin. Acid Schăffer) cu amoniac şi sulfat de amoniu. Cu oleum 20% la 20°, formează acidul (3-naftiiamin-1, 6-, împreună cu puţin acid-6,8-disulfonic. Sin. Acid Bronner. Acid 2-naftiiamin-8-sulfonic: Se obţine prin suifonarea beta-naftilaminei cu acid oleum sau cu acid sulfuric, la temperaturi de 20---1050. Produsul principal al sulfonării e acidul 2-nafti!amin-5-sulfonic. Din pasta finală care conţine amestecul de acizi 2-naftilamin-5-sulfonic şi -8-sulfonic, acesta din urmă se separă cu un randament de 46%, prin solubilizarea paste, şi reprecipitare din soluţie slab acidă Ia j&H 6---5 cu sarei Sin. Acid Badisch. Acid 2-naftilamin-4,8-disulfonic (3-aminonaftalin-1,5-disul-fonic): Sin. Acid C (v. C, acid —). Acid 2-nafti!amin-5,7-disulfonic (6-aminonaftaIin-1,3-disui-fonic): Pentru obţinerea lui se sulfonează fâ-naftilamină cu oleum 65 % SOs la 95°, timp de aproximativ 15 ore. Se diluează cu apă, separîndu-se acidul 2-naftilamin-6,8-disulfonic. Apoi se diluează filtratul, se încălzeşte la 105° timp de trei ore, pentru a se hidroliza gruparea sulfonică din poziţia 1 a acidului 1, 5, 7-trisulfonic conţinut; apoi, prin răcire, se separă acidul 2-naftilamin-5,7-disulfonic, care se purifică. Utilizarea importantă a acestui acid e la fabricarea acidului I (v.), intermediar foarte important în fabricaţia azo-coloranţilor. Sin. Amino I. Acid 2-naftilamin-6,8-disulfonic (7-aminonaftalin-1,3-disul-fonic): Se obţine la fabricarea acidului Amino I, cu randament de 48,5% faţă de (3-naftilamină. E utilizat ca diazo-component la fabricarea unor azo-coloranţi şi la fabricarea acidului gamma, intermediar foarte valoros. Sin. Amino G. Acid 2-naftiiamin-*3, 6, 8-trisulfonic: E singurul acid trisul-fonic al 2-naftilaminei, cu importanţă tehnică. Se obţine prin suifonarea cu oleum a acidului 2-naftilamin-6,8-disulfonic, obţinîndu-se un produs de mare puritate. 2. Naftionic, acid Chim. H2N-C10H6-SO3H. Acidul 1-nafti lamin-4-sulfonic. Cristalizează sub formă de ace cu 1/2 HâO; se descompune prin topire; e puţin solubil în apă, în alcool şi în eter; e solubil în alcalii. Sărurile de sodiu, potasiu, calciu, iMattO' 348 Naftcchînonâ bariu sînt uşor solubile în apă. E un intermediar pentru azo-coloranţi, acţionînd drept component diazoic şi drept component de cuplare, Se obţine din alfa-naftilamină, prin două procedee: prin coacerea sulfatului de naftilamină în cuptoare rotative, cu vid, ia 180°; prin încălzirea sulfatului de naftilamină în o-diclorbenzen ia 178***180°, timp de aproximativ zece ore. Sulfatul se prepară în acelaşi vas de sul-fonare, prin adaus de acid sulfuric 96%, în cantitate echimo-leculară, la temperatura de 60*“100°, după care se continuă încălzirea pentru sulfonarea propriu-zisă, Azo-coloranţii obţinuţi din acidul naftionic sînt: Roşu Congo, benzopurpurină, Roşu aprins Crocein 3 BX, Amarant, Negru rezistent sulfon F, etc. (3-naftochinolina formează un precipitat cristalin. în acid clorhidric se disolvă obţinîndu-se o soluţie cu fluorescenţă albastră, Soluţia alcoolică de (3-naftochinolină, după adăugarea unei soluţii de clorură ferică, capătă o culoare cafenie. Cu anionii complecşi, cu greutate moleculară mare, formează precipitate incolore, greu solubile. Datorită acestor proprietăţi, se întrebuinţează la identificarea şi precipitarea elementelor cari dau astfel de ioni (Cd, Zn, Si, Cu, Hg). 4. Naftochinonâ. Chim.: Chinonă care derivă de la naftalină. Se cunosc trei naftochinone, 1,2-, 1,4- şi 2.6-naftochi-nona şi două naftodichinone, 1, 2, 3, 4- şi 1, 4, 5, 8-naftochi-nona. Caracteristicile acestora sînt date în tabloul care urmează. Proprietăţi fizice ale naftochinoneîor şi procedee de preparare Formula şi numirea p,. ! oq | Alte proprietăţi Preparare Formula şi numirea P.t. °C Alte proprietăţi Preparare O H ii C C HC^ XCH I II il HCv ,CH H il O 1,4- sau a-naftochinona 125-126 Cristale galbene (alcool); sublimează la 100°; antrenabilă cu vapori de apă; miros caracteristic; insolubilă în apă; so-iubilă în alcool, ■ eter i Oxidarea 4-amino-1-naftolului cu bicromat de potasiu şi acid clorhidric. Oxidarea 1,4-dihi-droxinaftalinei sau a naftalinei cu acid cromic în acid a-cetic. Oxidarea 1,4-diami-nonaftalinei cu acid azotos H H HC^ XC^ XC=0 o=k xc:h XC ^ x H H 2,6- sau amfi-nafto-chinonă 135 (cu descompunere, Prisme roşii; insolubilă în eter, în petrol, solubilă în alcool; greu solubilăîn eter; inodoră, nevolatiiă, instabilă Oxidarea 2,6-dihi-droxi-naftalinei cu bioxid de plumb în soluţie benzenică o H li c c HC XCX XC=0 I I! I H ii O 1,2,3,4-naftodichinonă 131 Cristale incolore Oxidarea 2,3-dihi-droxi-1,4 - naftochi-nonei cu acid azotic în acid acetic O H li C C HC^ XC ^ XC~0 I H I HCk .ch H H 1,2- sau 3-naftochinonâ 115—120 (cu descompunere) Ace roşii din eter; nu are miros; nu e antrenabilă cu vapori de apă; solubilă în apă; în alcool, eter, benzen Oxidarea 2-ami-no-1-naftolului cu FeCIs-f-HCi O O II II c c HC^ XCH II li II HSC/CXC/CH II li O O 1,4,5,8-naftodichinonă 220 (cu descompunere) Cristale gaibene Oxidarea 5.8-dihi-droxi-1,4 - naftochi-nonei cu tetraacetat de plumb j în cantităţi mai mici, însă în stare foarte pură, se utilizează şi în Medicină, ca produs antihemoragic. 1. Nafto». Chim.: Prefix folosit pentru a indica prezenţa unui nucleu naftalenic în molecula unei substanţe definite. 2. iSiaftocainâ. Farm.: Compus analog novocainei, din seria naftalinei, a cărui activitate anestezică e mai mare decît a novocainei şi mai mică decît a cocainei. NH* rj j 2 3. (3-Nafiochinoiinâ. q q Chim.: 5,6-Benzochino- ^^# \^/ %r lină. Are aspect de foiţe j subţiri, albe. E greu so- HCV lubilă în apă, uşor solubilă în alcool, în eter, H I benzen; e solubilă în COj~-OCH2CH2N(C2H5)2 ... .. Naftocama acizi minerali diluaţi. Cu sărurile de cadmiu în soluţie, în prezenţa iodurii de potasiu şi a acidului sulfuric diluat sau a acidului clorhidric, C il CH CH Naftochinonele sînt mai puţin reactive decît benzochi-nonele; ele dau reacţiile specifice grupărilor chinonice şi reacţii de substituţie în nucleu. Prin reducerea cu acid sulfuros sau cu acid iodhidric, 1,2-naftochinona trece în 1,2-dihi-droxinaftalină, iar reducerea cu clorură stanoasă (SnCI2) dă (3-dinaftochinol. Cu fenilhidrazina dau hidrazone, iar cu hidroxilamina dau monoximele corespunzătoare. în prezenţa agenţilor oxidanţi, ca permanganat de potasiu, acid azotic, trec în acizi ftalici. Cu acidul azotic se obţine în primă fază 3-nitroderivatul, iar cu bromul, 3-bromderivatul. 1,4-Naftochinona dă cu isoprenul, cu butadiena, cu anhidrida maleică, aducţi, după schema reacţiei Diels-AIder, reacţie utilizată la recunoaşterea dublei legături. Naftochinonele dau coloraţii cu acidul sulfuric concentrat: oc-naftochinona dă o coloraţie galbenă, care trece în verde, iar (3-naftochinona, o coloraţie verzuie care, prin încălzire, trece în albâstru-verde pînă la brun. a-Naftochinona, spre deosebire de (3-naftochinonă, la tratarea cu ester cianacetic în amoniac alcoolic, dă o coloraţie Naftochinoniei, Coloranţi ** 34$ Naftoli intensă violetă-albastră, care trece în albast'ru-verde şi, final, în brun-roşcat. Determinarea cantitativă a naftochinonelor se face prin reducerea cu acid iodhidric, triclorură de titan sau clorură cje zinc, la dinaftolii corespunzători. Se pot hidrogena catalitic Ia hidrochinone si apoi acestea se titrează cu o soluţiei de 2,6-diclorindofenol în butanol. în natură, în special în regnul vegetal, se găsesc multe combinaţii cari conţin în molecula lor nucleul naftochinonic. Dintre acestea, cele mai importante sînt vitaminele K (vitamine antihemoragice); mulţi coloranţi conţin, de asemenea, în molecula lor, resturi naftochinonice. Naftochinonele se prepară, în general, prin oxidarea aminonaftolilor sau a hidroxinaftolilor corespunzători, iar în cazul unor utilizări limitate se poate folosi şi oxidarea directă a naftalinei. Naftochinonele sînt utilizate ca intermediari în sinteze de materii colorante; importanţi sînt unii derivaţi ai lor, ca 2-meti 1-1,4-naftochinona, utilizată ca vitamina K; plumbagina, 5-hidroxi-2-metiI-1,4-naftochinona, utilizată ca antibiotic; juglona (5-hidroxi-1,4-naftochinona) şi 2,3-diclor-1,4-naftochinona sînt fungicide puternice. 1,2-şi 1,4-naftochinonele sînt utilizate ca regulatori de polimerizare la fabricarea cauciucului sintetic şi a răşinilor polieste-rice, ca stabilizatori pentru uleiurile de transformatoare, ca antioxidanţi; 2, 6-naftochinona e utilizată ca agent de oxidare. î. Naftochinonici, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi pe bază de naftochinonâ. Importanţă mai mare au 1,4-naftochinona şi derivaţii săi (v. sub Naftochinonâ). Prin clorurarea 1,4-naftochinonei în nitrobenzen se obţine 2,3-dicIoro-1,4-naftochinonă, sub formă de ace galbene-aurii cu p.t. 193°. E utilizată ca intermediar pentru coloranţi, cum şi ca fungicid foarte puternic. Din 2,3-diclor-1,4-naftochinonă şi naftol sau din naftoli de tipul AC s-au obţinut coloranţi cari vopsesc bumbacul în cadă de hidrosulfit, cu nuanţe portocalii-roşietice. 1,4-Naftochinona se poate condensa cu ea însăşi, formînd un derivat, trinaftoilbenzen, de la care se poate obţine un tricloro-derivat, care prin reducere formează un colorant de cadă verde-gălbui. 2. a-Naftoflavonâ, Chim.: 7, 8-Benzoflavonă. Eosubstanţă solidă cu aspect de foiţe sau de ace galbene. E solubilă în alcool, în acid acetic glacial şi acetat de etil; se disolvă în acid sulfuric concentrat, cu coloraţie galbenă şi cu fluores-cenţă verde. în soluţii neutre dă cu iodul un compus de ad-sorpţie albastru. Reacţia e mai sensibilă decît cu amidonul şi se observă chiar în soluţii de 0,000012 n. Se utilizează ca indicator în iodometrie, în bromometrie şi în bromatometrie (soluţie 0,2% în alcool, 2---3 picături), fiindcă, în prezenţa iodu!u[ şi a bromului liber, fluorescenţa puternic albastră dispare. în iodometrie poate fi folosită la titrări în soluţii colorate, ceea ce prezintă un avantaj faţă de soluţia de amidon. 3. Naftolat, pl. naftolaţi. Chim.: Sare sau ester al unui naftol (v.), în. care funcţiunea fenolică are rolul unei funcţiuni acide; de exemplu naftolatul de sodiu sau microci-dina, utilizată ca antiseptic extern; naftolatul de bismut sau orfolul, folosit ca antiseptic intestinal, 4, a-NaftoIftaleînâ. Chim.: Pulbere cristalină, de culoare roşie deschisă sau verde-cenuşie. în soluţia alcoolică, cum şi în stare pură, e incoloră. E inso-lubilăîn apă, greu solubilă în benzen; se disolvă bine în alcool metilic şi etilic, în eter şi în acid a-cetic glacial; în acid sulfuric concentrat se disolvă cu o coloraţie verde; prin alca-linizarea soluţiei apare o coloraţie albastră. E folosită ca indicator de_pH, cu virarea coloraţiei de la 7,4-8,6. 5. Naftoli, sing. naftol. Chim.: Derivaţi mono-sau polihi-droxilici ai naftalenului. Sînt combinaţii cristalizate, incolore, distilabile fără descompunere, greu solubile în apă rece, solubile în solvenţi şi în soluţii alcaline, cu formare de săruri. Naftolii sînt mai reactivi decît fenolii; pot fi eterificaţi prin simpla fierbere cu un alcool în prezenţă de catalizatori acizi: cmh7oh+hor ——c10h7or+h2o. Hidroxinaftalinele, la tratarea cu amoniac sau cu amine în prezenţa agenţilor de condensare acizi, sau la condensarea cu amoniac, în condiţii mai blînde, în prezenţa sărurilor acidului sulfuros (reacţia Bucherer) trec în naftiiamine. Reacţia e utilizată industrial pe_scară mare, în speciaMa prepararea (S-naftilaminei (v. şî sub Naftiiamine). Prin sulfonarea naftolilor se obţin acizii hidroxi-naftalinsul-fonici, intermediari în industria coloranţilor. După condiţiile de lucru, temperatură, concentraţia acidului sulfuric, e posibil să se obţină o gamă întreagă de acizi hidroxi-mono-, di- sau polisuIfonici ai naftalinei. Astfel, sulfonarea directă a 1-naf-tolului cu acid sulfuric concentrat sau cu oleum (uneori chiar cu acid clorsulfonic) conduce la acizi 2- şi 4-mono-, 2,4-di-şi 2,4,7-trisuIfonici. Sulfonarea (3-naftolului cu acid sulfuric la temperaturi joase conduce la acidul 1-naftalinsulfonic (acidul Tobias); ridicînd temperatura la 50-’*60°, se formează acidul naftol-8-sulfonic (acidul croceinic), iar la 100°, acidul naftol-6-sulfonic (acidul Schâffer). Cu creşterea concentraţiei acidului sulfuric se formează acizi n aftol-d isu I fon ici, iar în final se obţine acidul 2-naftol-3-, 6-, 8-trisuIfonic. Prezintă importanţă pentru tehnică acizii 1-, 6-, 8-mono şi 3,6- şi 6,8-disuI-fonici ai p-naftolului. Naftolii, ca şi fenolii, dau, cu clorură ferică în soluţie neutră sau slab acidă, coloraţii caracteristice. a-Naftolul dă o coloraţie violetă, iar p-naftolul, în condiţii identice, dă o coloraţie verde. Principala metodă de obţinere industrială a naftolilor consistă în fuziunea alcalină a acizilor naftalinsulfonici corespunzători, la temperaturi de 180***325°. Naftolaţii de sodiu astfel obţinuţi trec, prin hidroliză acidă, în naftoli, cari, final, se purifică prin distilare sau recristalizare. Dintre naftoli, o deosebită importanţă industrială au a-naftolul şi (3-naftolul. a-Naftolul se prepară prin hidroliză a-naftilaminei cu acid sulfuric diluat la 180°; (â-naftolul se H II C C HC/ XCH /C\ <*C\ /C~C«Hs HC nC7 nO hc Ah V' H H T c c hc/ nc/ ^ch I II I I II I HC C CH HC C CH XC^ CX VC^ h \ y w OH c H HC^ XC/ ^CH C—CO roz la albastru-verzui, în intervalul pH Naftolsulfonici, acizi /v 350 Naftolsulfonici, seîzî */■ obţine prin fuziunea alcalină a sării de sodiu a acidului p-nafta-linsulfonic. Naftolii au o acţiune toxică asemănătoare cu a fenolului; (3-naftolul, în special, irită pielea; se absoarbe prin piele; irită rinichii. Naftolii ca atare, sau derivaţii lor, sînt utilizaţi ca intermediari în industria coloranţilor, la fabricarea de naftilamine, sau de acizi hidroxi-naftalinsuifonici; la sinteze de fungicide, de insecticide, produse farmaceutice, parfumuri, ca dezin-fectanţi, antioxidanţi pentru cauciuc, pentru grăsimi, uleiuri, dextrine. Sînt folosiţi şi ca antiseptice (au acţiune bacteri-cidă). p-Naftolul se adaugă în unguentele din gudroane, folosite în diverse boli de pieie (acnee, erupţii, căderea părului); în industria textilă e utilizat la developarea coloranţilor diazo pe fibre' de celuloză. din acidul 7-amino-1-naftoI-3-sulfonic, sau industrial, prin fierberea soluţiei diazoicului acidului 1-naftilamin-3-sulfonic cu acid sulfuric, ori direct prin hidroliză acidă în autoclavă căptuşită cu plumb la 10 atm. Acidul 1-naftol-4~sulfonic (sin. Acid Nevile-Winther), care se prepară prin încălzirea la reflux a naftionatului de sodiu (sarea de sodiu a acidului 1-naftilamin-4-suifonic) cu soluţie apoasă de bisulfit de sodiu. Acidul 1-naftol-5-sulfonic (sin. Acid oxi-L, Acid azurinic), care se prepară prin topirea alcalină a acidului naftalin-1,5-di-sulfonic în condiţii de hidroliză parţială, la 200°, sub presiune. Acidul 1-naftol-8-sulfonic, care se prepară prin diazotarea acidului 1-naftilamin-8-sulfonic (acid Peri) la 25° şi apoi încălzire la 55°, cînd trece, cantitativ, în naftosulfonă (p.t. 154°). Caracteristicile unor naftoli Formula şi numirea P. t. °C P.f. °C Alte proprietăţi Formula şi numirea P.t. °C P.f. °C Alte proprietăţi OH H i HC^’CXC/C'^CH I II I HC^C/C\C^CH H H a-naftol (1-hidroxinaftaIină) 96 (sublimează) 278-280 Gust astringent; miros de fenol; prisme albe; greu solubil în apa rece; solubil în alcool, eter, benzen, cloroform, baze; antrenabi! cu vapori de apă. Picratul are p. t. 189—190°; eterul metilic are p. f. 265° OH H J HC C C—OH I li I HCxxc/c\c//CH H H 1,2-naftalindio! (1,2-dihidroxinaftaiină) 108 Diacetatul are p.t. 110° H H HC^C^C/C^C—OH I II I HC^c/C\c^CH H H 3-naftol (2-hidroxi naftalina) 122-123 295 Gust astringent; prisme monoclinice albe; greu solubil în apă rece; solubil înalcool, eter, benzen, cloroform, baze; antrenabi I cu vapori de apă. Picratul are p.t. 157°; eterul metilic are p.t.72° şi p.f. 274° 2,3-dihidroxinaftalină 164 — Dibenzoatui are p. t. 235° Dimetileterul are p. t. 115—117°. Diacetatul are p. t. 104—105°. 1,2,4-trihidroxi- naftalină 154 •— Triacetatui are p.t. 134° OH H I HC^CNvC/C^CH I I! I hc\c/C\c^CH I H OH 1,5-naftaIindioi (1,5-dihidroxinaftalină) 265 Acetil-derivatul are p. t. 159—160° 1,4,5-trihidroxi- naftalină (a-hidrojuglonă) 148 1,4,5,3-tetrahidroxi- naftalină (leuconaftazarmă) 190 i. Naftolsulfonici, acizi Ind. chim.: Acizi sulfonici derivaţi ai hiaroxinaftalinei. Cei mai importanţi sînt acizii mono- şi disulfonici derivaţi ai mono- şi dihidroxinaftalinei utilizaţi ca intermediari la fabricarea coloranţilor, folosiţi drept componenţi de cuplare. Procedeele tehnice pentru obţinerea acestor acizi sînt: topirea alcalină a acizilor polisulfonici ai naftalinei; hidro-iiza acizilor naftilaminsulfonici, realizată prin încălzire în mediu acid apos, sau conform reacţiei Bucherer, cu bisulfit de sodiu; suifonarea naftolilor. Sin. Acizi hidroxinaftalin-sulfonici. Acizi Gc-n a f t o ! s u l f o n i c i: Importanţă tehnică prezintă, în special, următorii acizi a-naftol-monosulfonici: Acidul 1 -naftol-3-sulfonic (sin. Acidul Armstrong-Wynne), care se obţine prin fuziunea acidului naftalin-1,3-disulfonic cu. hidroxid de sodiu la 200”*-220° ; prin eliminarea grupării amino Prin încălzirea acesteia cu soluţie de hidroxid de sodiu la fierbere se obţine sarea de sodiu a acidului liber. 4-Acil-deri-vaţii acestui acid sînt intermediari pentru coloranţii azoici cromatabili (de ex. acidul 4-acetil-1-naftol-8-sulfonic). Dintre derivaţii a-naftol-disulfonici, mai importanţi sînt: acidul 1-naftol-3,6-disulfonic (sin. Acid violet, Acid GR) şi acidul 1 -naftol-3,6B~trisulfonic, care e un intermediar important pentru prepararea acidului cromotropic. Acizii naftolsulfonici se prepară în special prin suifonarea (3-naftoIului. Derivaţii monosulfonici mai importanţi sînt următorii: Acidul 2-naftol-l-sulfonic (sin. Acid oxi-Tobias, Acid Armstrong), care e utilizat la fabricarea acidului Tobias (2-naftiI-amih-1-suffonic); acidul 2^naftol-6~-sulfonic (sin. Acid Şchaffer).; acidul 2~naftol-8-sulfonic (sin. Acid croceinic, Acid Bayer). Naftopirînl 351 Nălbi Derivaţii disulfonici ai (â-naftolului cu importanţă tehnică sînt acidul 2-naftol-6, 8-disulfonic (sin, Acid G, v. G, acid şi acidul 2-naftol-3, 6-disulfonic (sin. Acid R, v. R, acid ~). Dintre acizii d i n a f t o I s u l f o n i ci, importanţă tehnică au următorii: Acidul 1,6-dinaftol-3-sulfonic (sin, Acid Dioxi I); acidul 1,7-dincftol-3-sulfonic (sin. Acid Dioxi ,G); acidul 1,8-di-naftol-4-sulfonic (sin. Acid Dioxi S); acidul 1,8-dinaftol-3, 6-disulfonic (sin. Acid cromotropic). 1. Naftopirinâ. Farm.: Combinaţie a antipirinei cu (3-naf-tol, întrebuinţată ca succedaneu al antipirinei. 2. NaftosaloL Farm.: Sin. Salinaftol (v.). 3. Nagaoka, formula lui Elt.: Formulă pentru calculul inductivitaţii proprii în aer a bobinelor cilindrice (solenoizi) cu înfăşurare într-un strat infinit subţire, cu lungimea /, şi diametrul d, care se poate prezenta sub forma: L=rpLNy.n, 4 7V 1 în care N e numărul de spire, x e coeficientul de raţionalizare (x=1 pentru p sisteme raţionalizate, x=4 tu pen- 0,1 tru sisteme neraţionalizate), y0 e constanta universală a lui Gauss, egală cu unitatea în sistemele de u-nităţi obişnuite, şi cu—în sistemul co lui Gauss (c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid), [i0 e permeabilitatea vidului, iar Y) e un factor Factorul de formaFdin formula lui Nagaoka, pentru de corecţie (facto- solenoizi cu un strat exprimat în funcţiune de rarul lui Nagaoka), portul d/i dintre diametrul şi lungimea soîenoidului. avînd expresia: 50108 în care oc=—- , iar K şi E sînt, respectiv, integralele eliptice d complete de speţa întîi şi a doua, cu modulul: k=- 1 V1 + a2 Pentru valori mari ale parametrului a se poate considera: Pentru valori mici ale parametrului cc se poate considera: ~ [/\ a2 a4 ) 4 1 a2 a4 1 În calculele tehnice se mai utilizează forma: L=N2-d-F, OH] care dă inductiyJtatea, în microhenry, şi în care d e diametrul bobinei, în centimetri, iar F e un factor de corecţie care depinde de raportul a=— şi se poate calcula direct din prima d formă a formulei, fiind dat în tabele sau în curbe (v. fig.). Formula lui Nagaoka e aplicabilă, în special, ia bobinele cu un singur strat, deşi se obţin rezultate apropiate de valorile reale şi pentru bobine cu mai multe straturi, la cari raportul dintre grosimea înfăşurării şi diametru e relativ mic. 4. Nagatefit. Mineral.: (Ca,Ce)2 (Al, Fe*", Fe‘“)3[0H(Si04 • • P04)3], Mineral din grupul ortitului, întîi nit în pegmatite, sub formă de cristale mici, prismatice, sau în mase tabulare de culoare neagră, Se deosebeşte de ortit prin înlocuirea parţială a siliciuîui cu fosfor şi a aluminiului cu magneziu. 5. Nagel, punctul lui Geom.: Punctul v obţinut unind, respectiv, vinurile A, B şi C ale unui triunghi cu punctele A!,Br,C' de contact al laturilor BC, CA, AB, cu cercuriie exînscrise corespunzătoare. Punctul v, centrul de greutate şi centrul cercului înscris al triunghiului sînt colineare. e. Nagra, culori Poiigr.: Pigmenţi cu ajutorul cărora se obţin M tonuri de bază (notate cu 1 *• • 12) pentru cerneluri de tipar (tipo, lito, offset) de la roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, pînă la violet. Aceşti pigmenţi au o rezistenţă mare la lumină, la apă, la alcalii şi la iăcuire, iar cernelurile respective (cerneluri de tipar Nagra) au o bună capacitate de acoperire şi de uscare. 7. Nagyagst. Mineral.: AuTe2*6 Pb(S, Te). Sulfotelururo-stibiură naturală de aur şi plumb, identificată pentru prima oară, în ţara noastră, în zăcărnîntul de la Săcărîmb (Munţii Apuseni). Se găseşte în filoane hidrotermale şi în stokuri, asociată cu alte telururi de aur şi cu aur nativ. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale cu habitus tabular după (010), sub forma de agregate foioase şi granulare. Are culoarea cenuşie de plumb, cu luciu metalic şi urma neagră-cenuşie cu nuanţă brună. Nagyagitul e opac şi optic biax. E moale, fiexibrl; prezintă clivaj foarte bun după (010) şi are duritatea 1 —1,5 şi gr. sp. 7,35***7,46. Conţinînd 6—13 % Au, e un minereu de aur din care metalul se extrage prin clorurare, amalgamare, sau, mai obişnuit, prin cianurare. Sin. Săcărîmbit, Biăttererz. 8. Nahcolit. Mineral.: NaHC03. Bicarbonat de sodiu natural, care se prezintă sub formă de eflorescenţe albe şi, mai rar, sub formă de cristale bine diferenţiate. Prezintă clivaj perfect după (101) si (111) si are indicii de refracţie: ^=1,583 ; *OT=1,505 şi 1,375. ‘ 9. Nai, pl. naiuri: Instrument muzical de suflat, compus din mai multe fluiere (tuburi) cu lungimi diferite. Din punctul de vedere al modului în care sînt dispuse tuburile, se deosebesc: Nai cu tuburile în formă de pachet, strînse cu mîna, fără nici o legătură; nai cu tuburile pe un singur rînd, dispuse pe o suprafaţă curbă (în ţara noastră) sau într-un plan (în alte ţări), ■— şi nai cu două rînduri de tuburi, rîndul al doilea provenind uneori din îndoirea aparatului, alteori dînd octava notelor din primul rînd, rareori dînd acelaşi sunet ca rîndul întîi, avînd, însă, un timbru diferit. (Alteori, rîndul al doilea e mut şi contribuie numai la soliditatea instrumentului.) Gama sunetelor produse de nai e aceeaşi ca la flaut. Există însă şi instrumente cu dimensiuni mari, cari produc sunete joase. 10. Nalbant, Strate de Stratigr.: FIiş al Triasicului superior am DoDrogea, cuprinzînd o alternanţă de gresii cu ierogIife, şisturi cu fucoide şi microconglomerate, spre partea superioară şi gresii masive conglomeratice (Gresia de Denis-Tepe). în anumite regiuni, aceste formaţiuni sînt discordante pe calcarele Triasicului mediu sau cuprind în bază brecii cu elemente de calcare negre şi diabaze ale Triasicului mediu. 11. Nalba, pl. nalbe. Bot., Agr.: Althaea officinalis L. Plantă ierboasă pereria-'diri- familia Malvaceae, Rădăcina Namuriatl 352 Napolitane nalbei e fuziformă, cărnoasă, gălbuie; tulpina, erectă, ramificată, acoperită cu peri, are înălţimea de 80---150 cm; frunzele, verzui-cenuşii, sînt ovale, simple sau lobate; florile, axilare, sînt roze; fructele, cilindrice, sînt constituite din mai multe cârpele cu cîte o sămînţă. Nalba se găseşte în flora spontană din ţara noastră, pe locuri umede, de-a lungul apelor şi, în special, în lunca Dunării. Se cultivă pe soluri adînci, cu conţinut mare în materie organică şi în calciu, uşoare sau mijlocii. Plantele premergătoare cele mai bune sînt prăsitoarele. Se seamănă primăvara, folosind 4-*-6 kg sămînţă la hectar. înmulţirea se poate face şi pe cale vegetativă, prin butaşi de rădăcină, cari se plantează în cuiburi, la distanţa de 60x40 cm. Culturile se răresc în primul an de vegetaţie şi se prăşesc de 2---3 ori în fiecare an; durata culturii e de 3-*-5 ani. Frunzele şi florile se recoltează începînd din primul an, iar rădăcinile, începînd din anul al doilea sau al treilea. Producţia la hectar atinge 1000---2000 kg rădăcini uscate, 800---1200 kg frunze şi 100* * * 150 kg flori uscate. Aceste părţi ale plantei se folosesc în scopuri medicinale, sub numirile de Radix althaeae (rădăcina), Folia althaeae (frunza) şi Flores althaeae (florile). Principiul activ al drogurilor, cari au proprietăţi emoliente şi calmante, e o substanţă mucilaginoasă. Siropul şi praful preparate din rădăcinile de nalbă se întrebuinţează în tratarea afecţiunilor aparatului respirator şi ale celui digestiv. Sin. Nalbă mare. i. Namurian. Stratigr.: Etajui inferior al Carboniferului mediu, cuprins între zona cu Goniatites granosus a etajului Visean, mai vechi, şi zona cu Gastrioceras subcrenatum din baza Westphalianului. Namurianul cuprinde următoarele zone de amoniţi şi asociaţii de floră: Gastrioceras rurae Reticuloceras superbilingue Reticuloceras reticulatum Reticuloceras inconstans Floră similară celei a Westphalia-nului bazai, cu Mariopteris acuta, dar fără Sphenopteris hoeninghausi Homoceras beyrichianum Nucuioceras nuculum Eumorphoceras bisulcatum Eumorphoceras pseudobilingue Sphenopteris adiantoides, Alloiop-teris quercifolia, Stigmaria stel-lata, forme de Asterocalamites (per-sistînd din Visean) în regiunea sa de dezvoltare tipică (Namur, în Belgia), partea inferioară a acestui etaj cuprinde şisturi fetide (ampe-litele de Chokier) cu goniatiţi, iar partea lui superioară, conglomerate şi gresii cu intercalaţii de cărbuni (zona cu Gastrioceras rurae). Namurianul din cele două basine sile-ziene (intern şi extern) e foarte bogat în cărbuni. Sin. Etajul sudetic, Etajul cu Eumorphoceras-Reticuloceras. 2. Nctnchin. Ind. text.: Ţesătură de bumbac foarte deasă şi plină, rezistentă, apretată şi calandrată. în urzeală are 30***36 de fire pe 1 cm Nm 3d*-’40, iar în bătătură, 24*“28 de fire pe 1 cm Nm 25*“30. Greutatea e de 160—200 g/m2. Are culoarea naturală a bumbacului (castanie-gălbuie deschisă) sau vopsită în roşu ori în albastru. Se întrebuinţează aproape excluziv pentru dosuri de pernă (fiind deasă). Sin. Nanking. 3. Nano-, Ms.: Prefix al unei unităţi de măsură U, indi-cînd un submultiplu al acesteia egal cu 1G*9 U. Are simbolul literal n. 4. Nansuc. Ind. text.: Ţesătură subţire de bumbac cu legătură pînză, întrebuinţată la confecţionarea rufăriei. în urzeală are 26---30 de fire, iar în bătătură, 24---30 de fire pe 1 cm. Greutatea la 1 m2 e de 80***120 g. 5. Nantokit. Mineral.: CuCI. Clorură cuproasă naturală, cu structura cristalină asemănătoare blendei. Cristalizează în sistemul cubic şi se prezintă, în general, sub formă de mase compacte, incolore sau albe, clivabile şi birefringente. Are duritatea 2***2,5, gr. sp. —4 şi indicele de refracţie «=«1,930. în aer se transformă în atacamit (v.). e. Naos, pl. naosuri. 1. Arh.: încăperea centrală a unui templu (v.) din antichitate. ?» Naos. 2. Arh.: în bisericile creştine ortodoxe, încăperea centrală a navei (v.), cuprinsă între pronaos (v.) şi absida (v.) altarului. 8. Nap, pl. napi. fîot., Agr.: Plantă rădăcinoasă bienală din familia Cruciferae, principalele specii cultivate fiind broajba (Brassica napus L. var. napobrassica), care e o modificare a rapiţei colza, şi napul de mirişte (Brassica rapa L. var. rapa), care e o modificare a rapiţei naveta. Rădăcina broajbei e sferică sau sferică turtită, iar aceea a napului de mirişte e fie cilindrică ori cilindroconică, fie sferică turtită, în primii ani, napii formează o rozetă de frunze, iar în al doilea an, o tulpină ramificată, cu înălţimea de 80—1C0 cm. Florile, albe sau galbene, sînt dispuse în racem sau în corimb. Fructul, o silicvă, conţine pînă la 12 seminţe rotunde. Fecun-daţia e, în general, autogamă entomofilă. Napii cer o climă umedă şi răcoroasă şi un sol fertil, fără buruieni şi cu reacţie neutră. Ei pot fi cultivaţi după orice specie de plantă, cu excepţia cruciferelor, şi nu trebuie să revină pe acelaşi loc decît după un interval de mai mulţi ani. Sînt potriviţi pentru cultura intermediară, după plante cari sînt recoltate timpuriu. Broajba se seamănă primăvara, de timpuriu, iar napul de mirişte, în luna aprilie, cînd se cultivă ca plantă principală. Pentru cultura intermediară, terenul trebuie dezmiriştit, arat şi grăpat imediat după recoltarea plantei principale. Napii se recoltează cînd frunzele lor îngălbenesc. Producţia de rădăcini atinge 20000*-*50000 kg/ha, iar producţia de frunze, 4000---10000 kg/ha. Cultivaţi în mirişte, napii dau o producţie de 15000---30000 kg/ha. Bolile principale cari atacă napii sînt hernia verzei (Plas-modiophora brassicae) şi putregaiul rădăcinilor (Phomalin-gam), cari se combat prin distrugerea plantelor bolnave, introducerea de asolamente raţionale, amendamente cu calciu, tratarea seminţelor. Mana cruciferelor (Peronospora brassicae) şi rugina albă (Albugo candida) se combat cu măsuri de igienă a culturii, iar cea din urmă, şi prin stropirea cu zeamă bordeleză. Puricii de pămînt (Phyllotreta) şi musca verzei (Chortophila brassicae), cari sînt principalii dăunători ai napului, se distrug prin prăfuire cu insecticide. Rădăcinile, atît ale broajbei cît şi ale napului de mirişte, se folosesc ca nutreţ, iar cele ale broajbei se întrebuinţează şi ca legumă în alimentaţia omului. Sin. (parţial) Broajbă, Nap curechesc, Nap de varză, Nap de mirişte. 9. /v/ porcesc. Agr, V. Topinambur. 10. Napalm. Chim., Tehn. mii.: Agent de îngroşare pentru bombele incendiare cu benzină, format în principal din pal -mitat de sodiu, respectiv din gelul săpunului de aluminiu al acizilor naftenici şi al uleiului de palm. Prin explozie se răs-pîndeşte sub forma unei ploi fine, fiecare picătură de gel fiind o sursă de incendiu. 11. Napier, pentagonul Iui Mat. V. Neper, regula lui'-. 12. regula lui ^, Mat. V. Neper, regula lui . îs. Napoleonii. Petr.: Sin. Corsit (v.). 14. Napolitane, sing. napolitană. Ind. alim.: Produse de cofetărie preparate din vafele cu umplutură de cremă, la prepararea căreia se întrebuinţează: zahăr, amidon, unt de vacă sau grăsimi vegetale comestibile, lapte de vacă, ouă sau praf de ouă, cacao, cafea, fructe, nuci, migdale, alune, sîmburi de caise, boabe de arahide şi soia, acizi alimentari (citric, lactic), arome, coloranţi alimentari şi lecitină. Napolitanele se prezintă sub formă de bucăţi prismatice sau cilindrice, compuse .din straturi alternative de foi cu umplutură de cremă şi se fabrică în diverse sorturi, cari diferă prin natura cremei. Nappa, pîeîe 353 Narcise, ulei .de 1. Nappa, piele Ind. piei.: Piele pentru mănuşi, moale, suplă şi extensibilă, obţinută din piei de caprine şi de ovine, care, prin variaţii specifice în procesul de fabricaţie, obţine anumite caracteristici corespunzătoare scopului în care va fi folosită. Astfel, se deosebeşte adevărata piele nappa, numită ^veritabilă11, nelavabilă, care se fabrică din piei de ovine şi de caprine tăbăcite glace, prin retăbăcire vegetală cu extract de gambir sau cu anumite materiale tanante sintetice, cu proprietăţi similare gambirului. Aceleaşi piei, retăbăcite şi cu crom, devin lavabile şi se numesc chiar „nappa lavabile11; „napp-crom11 se numeşte o piele de ovine sau de caprine tăbă.cită cu crom. Toate pieile nappa sînt vopsite şi finisate pe partea feţei. Pielea nappa, fiind o piele finită mai plină, se întrebuinţează şi la confecţionarea de haine de piele, 2. Nara, pl- nări. Nav.: Orificiu circular sau eliptic în bordajul, în puntea sau parapetul unei nave, servind ia trecerea în afara bordajului a lanţului de ancoră (nară de ancoră), a parîmelor de legare a navei (nară de legare), a parîmelor de remorcă prin parapet (nară de remorcă), sau la trecerea lanţului de ancoră prin punte, spre puţul de lanţ (nară de puţ). Prin extensiune, se numesc nări şi piesele de fontă, sau de oţel turnat ori forjat, cari delimitează şi întăresc aceste orificii. în acest sens, nara de ancoră poate fi de tip tubular, cînd e formată dintr-un tub care leagă orificiul din bordaj cu cel din punte (v.fig./), putînd servi, în unele cazuri, şi la adăpostirea fusului ancorei în poziţia „la post11, sau poate avea forma unui orificiu unic, cînd serveşte numai la trecerea lanţului prin parapet, spre vinciul de ancoră, Amplasamentul nării de ancoră de tip tubular trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie deasupra liniei de plutire, astfel încît să nu se producă intrarea valurilor la înclinări ale navei mai mari decît 5°; să fie cît mai spre proră, tnsă astfel încît în timpul operaţiei de ridicare a ancorei, aceasta să nu se /. Nara de ancora de tip tubular, 1) gulerul narii; 2) manşonul narii; 3) buza nării; 4) punte; 5) bordaj, II. Nară de bordaj, a) cu coarne, cu deschidere ovală; b) fără coarne, cu deschidere ovală; c) fără coarne, cu deschidere circulară. agaţe de etravă sau de chila navei; în poziţia „la post11, fusul ancorei să nu fie solicitat la flexiune, iar ghearele să nu iasă din gabaritul navei; să permită intrarea uşoară a ancorei în nară, prin tragerea lanţului, şi ieşirea uşoară la funda-risire (v.). Nările de trecere a parîmelor pot fi: nară de bordaj, cînd e destinată montării în bordajele sau în parapetul navei, şi poate fi cu deschidere ovală cu coarne (v. fig. II a) sau cu deschidere ovală sau circulară fără coarne (v. fig. II b şi c); nară de punte, cînd se găseşte fixată pe puntea navei şi poate fi cu talpă plană sau cu talpă-coltar (v. fig. III). 3. Nara deschisa. Nav.: Situaţia în care se găseşte o navă afurcată, fără cheie de afurcare şi cu lanţurile neîncurcate. 4.Narceinâ.Ch/m,: L fie la intersecţiunea aceluiaşi plan cu marginea interioară (foarte rar cea exterioară) a etamboului, fie în axul de rotaţie al cîrmei sau într-un alt punct corespunzător prescripţiilor registrelor de clasificare. Alegerea justă a lungimii are o deosebită importanţă pentru obţinerea economică a vitezei cerute. Lăţimea (B) e dimensiunea orizontală, transversală, măsurată în dreptul cuplului maestru. Se deosebesc: lăţimea peste tot (Bt) sau lăţimea maximă de gabarit, măsurată între verticalele extreme tribord şi babord ale corpului navei, cu accesoriile sale; lăţimea de plutire (Bpj sau B^), măsurată la nivelul plutirii; lăţimea de calcul (B), măsurată între verticalele extreme tangente la partea imersă a secţiunii maestre. Lăţimea are o mare influenţă asupra stabilităţii navei. Pescajul sau imersiunea (T) e dimensiunea verticală care măsoară adîncimea de afundare în apă (sub planul de plutire) a anumitor puncte ale corpului navei. Se deosebesc: pescajul prova (Tpp), măsurat în dreptul perpendicularei prova sau la etravă; pescajul pupa ^pp)* măsurat în dreptul perpendicularei pupa sau la etambou; pescajul centru sau pescajul mijlociu (T$ sauT), măsuratîn dreptul secţiunii maestre sau la centrul navei; pescajul mediu, obţinut ca medie aritmetică a celor precedente; pescajul cîrmei; pescajul elicei, etc. Pescajul e condiţionat de adîncimea minimă a apelor prin cari navighează nava. Bordul libBr (F) e înălţimea măsurată lîngă bordaj pe verticală, Ia jumătate lungime între perpendiculare de la suprafaţa superioară a punţii bordului liber şi pînă la linia de încărcare maximă.. Bordul liber asigură rezerva de flotabilitate şi stabilitatea la unghiuri mari de înclinare transversală. înălţimea laterală (H) e înălţimea verticală, măsurată în dreptul secţiunii maestre convenţionale, între orizontala trecînd prin marginea punţii bordului liber şi planul de bază. între înălţimea laterală, bordul liber şi pescajul centru există relaţia: h=t+f. Concretizarea formelor corpului navei în planul de forme se face grafic, prin desenarea liniilor curbe reprezentînd conturele anumitor secţiuni convenţionale: transversale, orizontale, longitudinal-verticale şi oblice. Conturele secţiunilor de acelaşi fel se suprapun grupate în proiecţii distincte, formînd familii de curbe. Astfel, planul de forme cuprinde trei proiecţii principale: planul longitudinalelor, al transversalelor şi al liniilor de apă şi o proiecţie auxiliară: planul diagonalelor. Raporturile caracteristice dintre dimensiuni sînt importante în proiectare pentru o justă 3 h II. Coeficienţii de fineţe ai navei, a) coeficientul de fineţe al figurii de plutire.(a); b) coeficientul de fineţe al secţiunii maestre (3); r) coeficientul de fineţe totală (bloc) (5); L) lungimea de construcţie; 8) lăţimea maximă a figurii de plutire; T) pescajul maxim; H) înălţimea de construcţie; pp) pupa; pv) prova; Ppy) perpendiculara prova; Ppp) perpendiculara pupa. proporţionare a navei corespunzător funcţiunii ei. Aceste raporturi caracteristice sînt: raportul dintre lungime şi lăţime (L/B), care influenţează rezistenţa la înaintare, stabili- Navă 361 Navă tatea transversală, stabilitatea longitudinală şi calităţile de manevrare; raportul dintre lăţime şi pescaj (BjT, uneori folosindu-se valoarea reciprocă T/B), care e legat de calităţi de manevrare, de stabilitatea transversală şi de posibilitatea de a naviga în ape puţin adînci; raportul dintre înălţimea laterală şi pescaj (H/T, uneori folosindu-se valoarea reciprocă TjH), care e legat de rezerva de flotabilitate şi de stabilitatea transversală la unghiuri mari de înclinare ; raportul dintre lungime şi pescaj (L/T), care influenţează calităţile de manevrare; raportul dintre lungime şi înălţimea laterală (LjH), care influenţează rezistenţa la încovoiere longitudinală şi raportul dintre lăţime şi înălţimea laterală (.BjH), care influenţează rezistenţa la încovoiere transversală a navei, în practică, în general, sînt folosite numai primele două raporturi caracteristice, plus raportul L/F1/3, care influenţează rezistenţa la înaintare a corpului navei. Coeficienţii caracteristici importanţi pentru proiectarea formelor navei sînt coeficienţii de formă sau coeficienţii de fineţe ai formelor (v. fig. II). în general, aceşti coeficienţi sînt raporturi între ariile anumitor secţiuni prin carenă şi aria figurii geometrice circumscrise, sau raportul dintre anumite volume ale carenei şi volumele geometrice circumscrise. Alegerea justă a coeficienţilor de fineţe are o deosebită importanţă în obţinerea calităţilor nautice, de mobilitate, de' manevrare, de transport, etc., cerute navei. Coeficienţii de fineţe principali sînt: coeficientul bloc (8) sau coeficientul general al carenei (8=V/L'B'T), undeF e volumul de carenă şi L*BT e volumul paralelepipedului circumscris (v. fig. II c), coeficientul secţiunii maestre (3= jf/B-T, unde Jf e aria secţiunii maestre şi BT e aria dreptunghiului circumscris (v. fig. II b)\ coeficientul figurii de plutire a-A/L-B, undezi e aria figurii de plutire şi L\B e aria dreptunghiului circumscris (v. fig. Ha). Afară de aceşti coeficienţi principali, o mare importanţă prezintă şi coeficientul cilindric longitudinal (p= F/$*L, unde $$ -L e volumul cilindrului longitudinal circumscris carenei. Acest coeficient poate fi considerat şi ca un coeficient compus, avînd valoarea: 9 = &/(â, Alţi coeficienţi compuşi, folosiţi mai rar, sînt: coeficientul cilindric vertical (x=$/a) şi coeficientul complex (x5=8/a-p). Formele cari se dau corpului navei sînt, ^ P C în marea majoritate a cazurilor, forme empirice. Tipurile mai importante de forme ale navelor sînt reprezentate în fig, III; cele mai ca- Htf Forme de nave (secţiun; transversale), o) forma rotundă normală (navă fluvială) ; b,c,d,e,f) forme cuprinse între U şi V (nave maritime); g) formă Ma-ier; h) formă caracteristică de spărgător de gheaţă; /) forma caracteristică navei cu semitunele (pupă remorcher^ cu două elice); j) forma navei cu bulb (la prora); k) formă de submarin; /) forma navei cu suflaje laterale. racteristice sînt formele rotunde normale, cuprinse între forma U şi V, formele Maier, şi formele cu prova-bulb. Caracteristicile de stabilitate sînt exprimate cu ajutorul coordonatelor centrului de greutate, al centrului carenei şi al coordonatelor metacentrelor longitudinal şi transversal. — Coordonatele centrului de greutate (G) se determină prin calcule analitice, în baza planurilor de construcţie, cum şi prin probe practice de înclinare a navei, după ce e lansată ia apă în diferite situaţii caracteristice (fără încărcătură, la deplasament maxim, etc.). Poziţia centrului de greutate are influenţă asupra stabilităţii transversale şi longitudinale a navei. — Coordonatele centrului de carenă (C) se deduc din calculul carenelor drepte penţru diferite imersiuni. Poziţia centrului de carenă pentru fiecare imer-siune (pescaj) în parte are influenţă asupra stabilităţii transversale şi jongitudinale, cum şi asupra calităţilor evolutive ale navei. înălţimea metacentrică longitudinală (M) şi transversală (m) pentru diverse linii de apă (la pescaje diferite) se deduce prin calcule, cu formulap, în care I e momentul de inerţie faţă de axele ortogonale transversale sau longitudinale ale liniei de apă respective şi F e volumul carenei delimitat de aceeaşi linie de apă. — Razele metacentrice transversală (r) şi longitudinală (R) (v. fig. IV şi V) reprezintă distanţele măsurate pe verticală între centrul de carenă şi metacentrul transversal sau longitudinal ; ele se măsoară în metri şi au influenţă asupra stabilităţii navei. Depărtarea centrelor (a) e distanţa verticală dintre centrul de greutate şi centrul de carenă măsurată în metri. înălţimile metacentrică transversală h—r—a şi metacentrică longitudinală H—R — a reprezintă distanţa pe verticală dintre centrul de greutate G şi metacentrul respectiv; au influenţă directă asupra stabilităţii navei. Dacă, datorită unei forte exte- C TT Li IV. înălţimea şi raza metacentrică transversală a unei nave. C) centrul de carenă; G) centrul de greutate al navei; m) metacentrul-tansversal; r) raza metacentrică transversală; a) distanţa dintre centrele de carenă şi de greutate; h) înăl-rioare, O navă e supusă unei meii- ţimea metacentrului deasupra nări transversale sau longitudinale centrului de greutate, de un unghi 0, momentul de stabilitate iniţială care se opune la schimbarea poziţiei de stabilitate iniţială şi care tinde să readucă nava în poziţia inţială M ST tr V. înălţimea şi raza metacentrică longitudinală a unei nave,. C) centrul de carenă; G) centrul de greutate al navei; M) metqcentrul longitudinal; R) raza metacentrică longitudinală; a) distanţa dintre cen* trele de carenă şi de greutate; H) înălţimea metacentrului deasupra centrului de greutate. e dat de formula M=D[R — a) sin 0 sau m~D{r —a) sin 0, în care D e deplasamentul, în tone. Condiţia esenţială a stabilităţii navei e ca acest moment să fie pozitiv şi stabilitatea e cu atît mai mare cu cît braţul de stabilitate (r — a) sau (R — a) e mai mare. Corpul navei e constituit, din punctul de vedere structural, din osatură şi bordaje. Navă 362 Navă Osatura corpului navei reprezintă scheletele rezistente ale elementelor structurale şi e compusă din cadre rezistente, dispuse transversal şi longitudinal. Din punctul de vedere al dispunerii predominante a cadrelor rezistente, se deosebesc: nave cu structuri transversale (v. fig. VI) (majoritatea navelor existente), la cari elementele transversale sînt la intervale dese (fiind dimensionate individual mai uşor), iar elementele longitudinale sînt la intervale mai rare (fiind dimensionate greu); nave cu structuri longitudinale (v. fig. VI/), folosite la navele lungi şi supuse unor eforturi mari de încovoiere longitudinală (în special nave petroliere) şi la cari elementele longitudinale sînt la intervale mai dese (fiind dimensionate individual mai uşor), iar elementele transversale sînt la intervale mai rare (fiind dimensionate greu); nave cu structuri, mixte, la cari se folosesc ambele tipuri de structuri (cea longitudinală pentru regiunea centrală a navei şi cea transversală pentru extremităţi). în prezent se construiesc nave (petroliere) cu structura în reţea oblica, la cari osatura e formată din elemente (cadre şi pereţi) înclinate la 45° faţă de planul diametral, încrucişîndu-se în acelaşi bord sau prelungindu-se în bordul opus cu elemente invers înclinate. Efortur iIe, atît transversale cît şi longitudinale, se repartizează pe mai multe elemente rezistente. Bordajele sînt învelişurile formate din fîşii numite file, aplicate peste osatură. în înţeles mai restrîns se consideră bordaje numai învelişurile etanşe exterioare ale corpului. Elementele structu" ralecele mai importante ale unei nave sînt (v. fig. VIII): chila (v.), care e elementul principal de întărire afunduluişicare poate fi masivă (ca o nervură exterioară) sau plată; etrava (v.) care constituie elementul principal de întărire a extremităţii prova şi care poate fi de asemenea masivă (ca o nervură exterioară) sau fasonată în prelungirea bordajului lateral; etamboul (v.), care constituie elementul principal de întărire a extremităţii pupa şi poate servi şi ca suport pentru cîrma şi elicea centrală (poate fi masiv, ca o nervură exterioară, sau fasonat în prelungirea bordajului lateral).; coastele (v.), cari sînt piese transversale ale osaturii părţilor laterale ale navei şi dispuse la intervale numite intervale intere ostale; varan-gele (v.), cari sînt de asemenea piese ale osaturii, interioare fundului navei, transversale (perpendiculare pe planul diametral) şi dispuse la intervalele intercostale; carlinga centrala (v.), care e o piesă a osaturii interioară fundului navei, în planul diametral şi care, împreună cu chila, formeazăstructura ? longitudinală principală de întărire a corpului navei (coloana vertebrală); carlingele laterale (v.)f cari sînt piese ale osaturii interioare fundului navei, longitudinale (paralele CU planul y//_ Structura longitudinală acorpului navei, diametral), dispuse de rame (coaste întărite); 2) curenţi lon-O parte Şl de alta a gitudînali continui; 3) guseuri; 4) pereţi carlingei centrale -, strin- longitudinali continui. gherii, cari sînt piesele longitudinale aleosaturii părţilor laterale ale navei; pereţii, cari delimitează încăperile navei şi cari pot fi pereţi exteriori, frontali sau laterali (întîlniţi la suprastructuri), şi pereţi interiori, transversali sau longitudinali (întîlniţi atît la cocă cît şi la suprastructuri) ; pereţii etanşi sînt impermeabili şi împart coca în compartimente etanşe, în scopul limitării pătrunderii apei în caz de avarie, iar pereţii despărţitori (uşori) nu sînt impermeabili şi au doar rolul de a delimita încăperile; traversele, carisînt piesetrans-versale ale osaturii punţilor, dispuse, de cele mai multe ori, la intervalele intercostale; pon-tilii, cari sînt stîlpii de sprijin ai punţilor şi de VIII. Părţile principale ale corpu- consolidare (de distanţă) lui unei nave. între ele, a structurilor 1) etravă; 2) carlingă centrală; punţilor şi fundului ; 3) guseurile de gurnă; 4) pon- montanţii, cari sînt piese tili; 5) grinzi de punte; 6) stria- verticale ale osaturii pe-gehr; 7) uşă în peretele etanş; reţilor; întăriturile ori-8) perete etanş; 9) pereţi despăr- zontale, cari sînt piese pentru magazii de depozitare; 11) covertă orizontale ale osaturii 15) tablele punţii dublului pereţilor; bordajul fundului sau bordajul fundului exterior, care e învelişul exterior etanş la partea plată inferioară (aproape orizontală) a corpului navei; bordajul lateral, care e învelişul exterior etanş la părţile laterale (aproape verticale) ale corpului navei; gurna (v.), care e porţiunea rotunjită, de trecere, dintre bordajul fundului şi bordajul lateral; centura, care e o filă (o fîşie) a bordajului lateral la partea superioară a acestuia sau în dreptul punţii ; bordajul dublului fund (v.) sau bordajul fundului interior, sau cerul dublului fund, e învelişu VI. Structura transversală a corpului navei. 1) coaste; 2) varange continue; 3) guseuri de traverse; 4) carlingă centrală; 5) carlinge laterale; 6) table marginale (dublufund); 7) pontili; 8) tablele cerului dublului fund; 9) bordajul exterior; 10) centură; 11) gurnă; 12) tablele fundului; 13) chilă; 14) tablele punţii. 11 ţitori, longitudinali şi transversali; 10) spaţiul de lemn; 12) cîrmă; 13) elice; 14) tablele bordajului exterior; fund; 16) varangă etanşă; 17) varangă. I interior etanş şi c^re dublează şi consolidează structura fundului, fiind format din fila centrală, filele late-r a 1 e (orizontale) şi filele marginale (oblice); pun-ţile (v. fig. IX), în număr de şi mai mult (după mărimea KB5 Spaţiu echipaj HH Spaţiu călători 8253 Spaţiu mărfuri (ZJ Spaţiu maşini şi insfslaiii b IX, împărţirea corpului unei nave prin punţi şi folosirea spaţiilor, a) repartizarea punţilor; b) repartizarea spaţiilor; 1) punte de comandă; 2) puntea bărcilor de salvare; 3) punte de promenadă; A) puntea A, principală; 5) puntea B; 6) puntea C; 7) puntea D; 8) puntea E; 9) cerul dubluluifund. şi destinaţia navei), cari sînt elemente structurale ale cocii sau suprastructurilor, şi cari pot fi etanşe sau neetanşe, continue (pe toată lungimea navei) sau parţiale, rezistente sau uşoare, deosebindu-se puntea principală (numită uneori şi puntea A), care e puntea continuă rezistentă (care contribuie la rezistenţa generală a navei) cea mai de sus şi care închide coca; punţile de suprastructură sau punţile superioare, situate deasupra punţii principale, cum sînt puntea de comandă, puntea bărcilor de salvare, puntea de promenadă, etc., punţi ie inferioare sau punţile intermediare (cînd sînt parţiale), situate dedesubt, cum sînt punţile B, C, D, E, F, etc.; puntea de bord liber, care e puntea continuă etanşă pînă la nivelul căreia se ridică pereţii etanşi (v. şl Punte); tablele punţilor, cari sînt învelişurile punţilor şi sînt compuse din fila centrală, filele laterale şi f i I e I e m a r g i n a le (lăcri-mare); curenţii de punte (v.), cari sînt piesele longitudinale ale osaturii punţilor; guseurile de gumă, cari fac legătura între varange şi capetele inferioare ale coastelor; guseu-rile orizontale, cari întăresc legătura dintre marginala dublului fund şi guseurile de gurnă; guseurile de traversă, cari fac legătura capetelor traverselor cu capetele superioare ale coastelor sau cu montanţii suprastructurilor; parapetele (v.), cari se găsesc în exterior, la marginea punţilor şi în prelungirea bordajului lateral, avînd rolul de protecţie contra valurilor şi contra căderii în apă a oamenilor şi a materialelor; copastia (v.), care e mîna curentă la marginea superioară a parapetului. In vederea asigurării calităţilor de robusteţe necesare unei nave, dimensionarea elementelor structurale ale corpului se face pe baza normelor şi a prescripţiilor oficiale ale unor instituţii, numite registre de clasificare şi de construcţie, şi se verifică prin calcule. Navele militare sînt echipate şi cu structuri de Protecţie, destinate să le apere contra loviturilor inamicului. Aceste structuri nu sînt folosite pentru întreaga •construcţie a navei, ci sînt repartizate astfel, încît să protejeze părţile vulnerabile ale navei, şi anume: protecţia unei părţi a corpului (cocei), cuprinzînd maşinile, instalaţiile mai importante, magaziile de muniţii, şi protecţia posturilor de comandă şi de armament, etc. Protecţia se poate realiza în trei moduri: prin cuirasă, prin compartimentai, şi combinat. — Cuirasa (blindajul) e constituită din plăci groase (pînă la 400 mm sau chiar mai mult), din oţeluri speciale aliate de cele mai multe ori cu nichel, preparate şi tratate (cementare, călire, etc.), de duritate superficială şi de rezistenţă la fisurare foarte mari. Cuirasa are rolul de a împiedica pătrunderea proiectilelor la părţile vitale. După un sistem constructiv mai vechi, plăcile de cuirasă se aplicau la exteriorul bordajelor, pe o saltea de lemn, prinderea făcîndu-se prin b o I ţ u r i de cuirasă. După sistemul mai recent, plăcile de cuirasă sînt cuprinse în structura interioară a navei. — Compartimen-tajul de protecţie (deosebit de cel normal al navei) poate fi format din punţi orizontale şi înclinate, pereţi de protecţie longitudinali şi transversali, bordaje multiple laterale şi de fund cu structură celulară, suflaje laterale (adausuri exterioare carenei). Compartimentajul de protecţie are rolul să provoace explozia proiectilului înainte de a putea ajunge la părţile vulnerabile, iar prin structura sa celulară, să limiteze avariile (absorbind şocurile prin deformare şi împiedicînd pătrunderea apei; puntea înclinată poate provoca şi rico-şarea proiectilelor). Elementele structurilor de protecţie, destinate să apere nava contra loviturilor verticale (bombe de avion, mine de fund, proiectile cu traiectorie curbă la mari distanţe, etc.), formează protecţia orizontală şi pot fi constituite din punţi şi din funduri de protecţie. Apărarea contra loviturilor orizontale (proiectile cu traiectorie razantă la mici distanţe, torpile, etc.) e asigurată prin protecţia verticală, care poate fi constituită prin bordaje laterale de protecţie, pereţi longitudinali, suflaje laterale, punţi înclinate. Suprastructurile unei nave sînt construcţiile situate deasupra punţii corpului propriu-zis, destinate să adăpostească încăperi le de locuit şi de deservire, cum şi să sporească volumul util al navei. Suprastructurile principale sînt; teuga, care se întinde pe o parte din lungimea navei, la extremitatea prova; duneta, care se întinde pe o parte din lungime, la extremitatea pupa, şi castelul central, întins pe o parte din lungime în regiunea centrală a navei (uneori, acesta nu se^extinde din bord în bord). Aceste suprastructuri pot fi din bord în bord, adică întinse pe toată lăţimea navei, sau rufuri, cari ocupă numai o parte din lăţimea navei şi au forma unor construcţii izolate pe punte. Oricare dintre aceste suprastructuri poate fi prelungită pînă ajunge în continuare cu alta. Suprastructura prelungită de la un capăt la altul al navei se numeşte suprastructură continuă (v. şî sub Suprastructura navei). După numărul şi felul suprastructurilor, cum şi după numărul şi felul punţilor, se deosebesc următoarele tipuri de nave: Navă fără suprastructuri; Navă care e constituită numai din corpul propriu-zis. Avînd calităţi nautice reduse, acest tip de construcţie e utilizat de regulă, datorită simplicităţii sale, la nave fără maşini de propulsiune, în special la nave fluviale. Navă cu castel: Navă cu suprastructură de tip castel, care permite instalarea maşinii de propulsiune şi amenajarea cabinelor de locuit. Avînd calităţi nautice reduse, acest tip de construcţie e utilizat în special la nave fluviale. Navă cu covertă : Navă cu suprastruc- ,3 7, 2^ tură continuă, structura de rezistenţă a corpului fiind extinsă pînă la a doua punte (principală), x Navă cu covertă care serveşte şi drept () puntea principala (şi de bord |ibcr); pun e de bord liber, iar 2) punte covertă; 3) suprastructura continuă. puntea superioară şi structura dintre cele două punţi fiind de construcţie uşoară. Acest tip de construcţie e-utilizat la navele pentru transportul de mărfuri uşoare şi de pasageri (v. fig. X). Sin. Navă cu punte de manevră, Navă cu awningdeck. Navă cu c o n tr a c o v e r t â: Navă cu suprastructură continuă, structura de rezistenţă a corpului fiind extinsă pînă !â a doua punte ^ 2 1 (principală), iar puntea superioară, care are rolul de punte de bord liber, şi suprastructura dintre aceste două punţi, sînt de construcţie mai uşoară. Acest tip de construcţie se utilizează, în special, latransportul în- 5m XI. Navă cu contracovertă. 1) puntea principala; 2) puntea contra-covertâ (şi de bord liber); 3) suprastructură continuă. XII. Navă cu punte de protecţie. 1) puntea principală; 2) punteade protecţie ; 3) suprastructură continuă, cu deschideri de tonaj. cărcăturilor avînd o greutate specifică medie (v. fig. XI). Sin, Navă cu spardeck. Navă cu punte de protecţie: Navă de construcţie asemănătoare cu a celor cu covertă, cu deosebirea că, în puntea de protecţie şi în pereţii suprastructurii corespunzătoare acesteia, sînt practicate deschideri, numite deschideri de tonaj, cari pot fi închise etanş, cînd volumul încărcăturii o cere, în care caz puntea superioară devine punte de bord liber (v. fig. Xii), Deoarece taxele plătite de nave în porturi depind, în primul rînd, de ^ 7 tonajul net (v.) (capacitatea netă, 1 TR=2,83 m3), pentru ca acest tonaj să rezulte cît mai mic, volumul cuprins între puntea principală şi cea de bord liber se caută să fie considerat un spaţiu de suprastructură necuprins în tonajul net. Navele cu două punţi continue de tip shelterdeck pot fi astfel taxate, fie la un tarif mai mic, ca nave cu punte de protecţie, în cazul cînd au de transportat o încărcătură mai mică, corespunzătoare bordului liber al punţii inferioare, prin închiderea neetanşă a deschiderilor de tonaj, fie Ia un tarif mai mare, ca nave cu punte integrală (volldeck), în cazul cînd au de transportat o încărcătură mai mare, corespunzătoare bordului liber al punţii superioare, prin închiderea etanşă a deschiderilor de tonaj. Sin. Navă cu shelterdeck. Navă cu punte ten dă: Navă de construcţie asemănătoare cu a celor cu punte de protecţie, cu diferenţa că deschiderile în bordurile suprastructurilor sînt mult mai mari, închiderea etanşă a j suprastructurii dintre punţi făcîndu-se numai pe anumite porţiuni (v. fig. Xill); e folosită pentru transportul pasagerilor şi al animalelor în regiunile tropicale. Sin. Navă cu shadedeck. Navă cu dunetă: Navă cu suprastructura din pupă da tip dunetă. Permite amplasarea spre pupă, mai la adăpost de valuri, a cabinelor şi maşinilor şi folosirea mai raţională a restului navei. Se utilizează la navele fluviale şi, uneori, la nivele maritime mari (petroliere), cu condiţia să aibă prora suficient de înălţată (v. sub Selatură). Nava cu semidunetă, avînd această suprastructură coborîtă pe jumătate sub nivelul punţii, se foloseşte Ia nave mici, în specia! fluviale cu auto-propulsiune. Navă c u te u g ă: Navă cu suprastructura din prora de tip tengă; are calităţi nautice bune, datorită prorei înalte XI!i. Navă cu punte tendă. 1) puntea principală (şi de bord liber); 2) puntea tendă; 3) suprastructură continuă cu deschideri cari nu pot fi închise etanş. şi e folosită în special la navele militare maritime. Nava cu semiteugă are suprastructura de tip tengă coborîtă pe jumătate sub nivelul punţii şi e folosită la nave maritime mici. Navă c u t e u g ă şi castei: Navă cu suprastructuri dispuse la prora şi la centrul navei. Castelul poate fi mai dezvoltat, pentru a permite amenajarea cabinelor locuibile, ca în cazul navelor de călători şi mixte, sau mai redus, ca în cazul navelor numai pentru mărfuri. Uneori, la navele mici de acest fel, pentru a compensa spaţiul din magaziile pupa, ocupat de tunelele liniilor de axe, se face puntea pupa semi-înălţată (raised quarterdeck). Navă cu teugă şi dunetă: Navă cu supra- structuri dispuse la proră şi la pupă. Pe lîngă avantajele navei cu dunetă, acest tip de navă are şi calităţi nautice bune, cari o fac aptă să fie folosită ca navă de toate mărimile. E unul dintre tipurile cei mai frecvent folosite în prezent. Navă cu trei suprastructuri: Navă cu supra- structuri dispuse ia proră, la pupă şi central (three isiands, adică trei insule). Era. tipul cel mai folosit în trecutul apropiat, la navele civile maritime pentru încărcături uscate diferite. Golurile dintre teugă-castel şi dintre castel-dunetă, numite puţuri (weli), permit amararea (legarea, fixarea) materialului lemnos sau a altor materiale transportate pe punte. Uneori, pentru a cîştiga spaţiu ia magaziile de sub punte, în dreptul puţurilor, se face puntea prova semiînălţată sau puntea pupa semiînălţată (teuga devine semiteugă sau duneta, semidunetă). Navă cu duneta prelungită: Navă cu duneta prelungită în continuare cu castelul. Spaţiul dintre peretele pupa al castelului central şi peretele pupa al teugei se numeşte puţ. La puţul prova, uneori se construieşte puntea prova semiînălţată (semiteugă). Sin. Navă cu puţ prova. Navă cu teuga prelungită: Navă cu teuga prelungită în continuare cu castelul, formînd un puţ Ia pupa, Uneori se construieşte puntea pupa semiînălţată (semidunetă). Sin, Navă cu puţ pupa. Navă cu sup rastru c-t u r ă continuă: Navă cu duneta, castelul şi teuga prelungite în continuare, ceea ce conduce Ia apariţia unei a doua punţi continue pe toată lărgjmea şi lungimea navei. în general, la navele cu mai multe punţi, una dintre cele mai de sus îndeplineşte rolul de punte principală, iar una dintre cele mai de jos (prima de deasupra liniei de plutire), rolul de punte de bord liber. Navă cu punte completă: Navă cu o punte continuă pe toată lăţimea şi lungimea navei, care îndeplineşte ambele roiuri de punte principală (de rezistenţă) şi de punte de bord liber (punte etanşă, închizînd corpul etanş şi compartimentele etanşe). Sub această punte integrală nu mai sînt alte punţi inferioare sau intermediare decît rareori, însă deasupra suprastructurile şi punţile lor pot fi foarte variate. După materialul de construcţie se deosebesc: nave de lemn, metalice şi de mase plastice. XIV. Navă de lemn (parte dintr-o secţiune transversală). J) gutieră; 2) bordaj punte; 3) gu-seu (colţar); 4) traversă; 5) bordaj punte; 6) guseu (colţar); 7) traversă; 8) bordaj exterior; 9) coastă: 10) ponţii; 11) bordaj interior (ver-gaj); 12) carlingă centrală; 13) chilă. al corpului, compozite, de beton Nava de lemn (v. fig. XIV) are învelişul şi osatura confecţionate din lemn (stejar, frasin, pin, teak, mahon, brad de rezonanţă, etc,). Modul de îmbinare a elementelor structurale poate fi: cu nituri de cupru, cuie speciale, buloane, şuruburi pentru lemn, cum şi prin încleirea cu cleiuri stabile la apă sau cu răşini sintetice, fie a unor piese de lemn masiv, fie a lemnului în straturi (file), pentru obţinerea lemnului stratificat din care se confecţionează piesele învelişului şi ale osaturii. Construirea navelor din lemn e pe cale de înlocuire totală, datorită faptului că aceste nave sînt expuse putrezirii şi acţiunii distrugătoare a microorganismelor şi a cariilor. Se menţine, încă, pentru unele nave mici de transport, construite în regiuni bogate în material lemnos, pentru unele îmbar-caţiuni sportive, pentru unele veliere, cum şi pentru unele tipuri de nave militare mici, necesitînd construcţii din materiale antimagnetice. Nava metalică (v. fig. XV) are învelişul din table de oţel asamblate prin nituire sau, în ultimul timp, aproape excluziv 7 7 XV. Nava metalica (secţiuni transversale). ) tc^bla chilei; 2) coaste simple; 3) coaste întărite; 4) varange; 5) gu-seuri de gurnă; 6) carlinga centrală; 7) carlinge laterale; 8) table marginale (ale dubluluifund); 9) stringheri de bord; 10) traverse de punte; 7‘) pontili; 12) bordaje laterale; 13) gurnă; 14) centură; 15) tablele (bor-ajele) cerului dubluluifund ; 16) tablele punţii; 17) tabla lacrimară a punţii ; o) curenţi de punte’; 19) guseuri de traversă; 20) tabla parapetului; ) copastie; 22) tablele fundului; 23) paioli de lemn; 24) bocaporţii gurii de magazie ; 25) ramele gurii de magazie; 26) tablele tunelului; 27) fun-aţia motoarelor; 28) şea de căldare sau de caldarină; 29) aripi de ruliu; 30) spirai. prin sudare, iar osatura din corniere, profiluri cu bulb sau platbande, de asemenea nituite sau sudate. Se utilizează la construcţia aproape a tuturor tipurilor de navă, întrucît permite realizarea de unităţi mari, rezistente şi perfect etanşe, avînd pentru un acelaşi deplasament total o greutate proprie mai mică decît a navelor de lemn sau de beton şi o mare durabilitate. Dezavantajele sînt: coroziunea tablelor carenei în mediul marin şi depunerea pe fundul navei a diferitelor organisme marine (alge, formaţiuni cora-Iiene, etc.), cari măresc rezistenţa la înaintare a navei, iar îndepărtarea lor necesită imobilizarea periodică a navei pentru un anumit timp şi cheltuieli de îridocare, curăţire şi vopsire a bordajului operei vii. Sînt în curs de dezvoltare construcţii de nave de aliaje uşoare, utilizate la suprastructuri, iar în ultimul timp şi la corp (în special pentru navigaţia în apă dulce, care e lipsită de pericolul coroziunii aliajelor uşoare, existent la apa de mare). Nava compozită are construcţia combinată din materiale de natură diferită, în general din lemn şi oţel, Cele mai frecvente tipuri au osatura metalică şi bordajele de lemn (v. fig. XVI). Se construiesc ca nave compozite unele nave cu vele (de ex. veliere cu motor). Nava de beton are învelişul şi osatura de beton armat, corpul construindu-se din elemente prefabricate sau monolit. Avantajele navelor de beton armat, în raport cu celelalte tipuri de materiale, sînt: costul mai redus al materialelor de bază şi al fabricaţiei lor, durabilitatea, reducerea cheltuielilor de întreţinere prin lipsa necesităţii de protecţie a lor prin vopsire, cheltuieli de reparaţii în general mai reduse în cazuri de avarie la corp, reducerea volumului de lucrări de termoizo-laţie a încăperilor de transport şi de locuit (important în special pentru navigaţia în regiunile calde). Dezavantajele sînt: greutatea proprie mult sporită (100--*60% în plus faţă de construcţiile de oţel de aceeaşi capacitate, cu toate încercările făcute de a utiliza tipuri de beton uşor şi construcţii de rezistenţă în pînze subţiri), care conduce la pescaje mărite, şi deci la necesitatea măririi puterii instalate şi a unui consum specific sporit de combustibil. Din aceste cauze, numărul navelor de beton armat construite e relativ redus. Nava de fibre de sticlă sau de mase plastice are bordajele şi punţile de mase plastice şi de fibre de sticlă. în ultimul timp, datorită calităţilor acestor materiale în ce priveşte greutatea redusă, tehnologia uşoară de execuţie şi cheltuielile minime de întreţinere în exploatare, se recurge la utilizarea lor masivă. Grupul propulsore constituit din instalaţii, agregate, transmisiuni (acuplaje}, reductoare de turaţie, linii de arbori şi propulsoarele cu cari sînt echipate anumite nave XVI. Navă compozită (parte dintr-o secţiune transversală). I) colţar lăcrimar; 2) punte de lemn (bordaj punte); 3) centură; 4) traversă de punte; 5) ponţii; 6) punte de lemn (bordaj punte); 7) traversă de punte, metalică; 8) coastă metalică; 9) stringher metalic; 10) ponţii metalic; II) traversă; 12) genunchi (gurnă); 13) carlingă centrală; 14) carlingă laterală metalică; 15) va-rangă metalică; 16) fila torelă (prima filă a bordajului); 17) chilă; 18) chilă falsă. Nava 366 Nav! (navele autopropulsate) şi cu cari se realizează deplasarea acestora. V. şî Propulsor, grup ; Propulsor. După felul agregatului motor al grupului propulsor, navele se clasifică în nave cu motor cu ardere externă (cu abur), nave cu motor cu ardere internă, nave cu turbine cu gaz şi nave cu propulsiune nucleară. Navă cu motor cu ardere externă: Navă la care acţionarea sistemului propulsor se obţine printr-un agregat motor cu abur, constituit din căldarea cu abur, agregatul motor principal de antrenare şi instalaţiile de deservire a acestora. Căldările cu abur navale sînt fie de tipul cu ţevi de fum (ignitubulare), fie cu ţevi de apă (acvatubulare). Căldările navale acvatubulare pot fi de tipul cu circulaţie naturală a apei, cu dublă circulaţie sau cu circulaţie forţată (v. şî Căldare navală, sub Căldare). Combustibilul folosit e cărbunele, cărbunele pulverizat şi, în special, păcura. După tipul motorului, se deosebesc următoarele clase de nave: Navă cu maşini cu abur, cu piston, la care agregatul motor e constituit din-tr-una sau din mai multe maşini alternative cu a-bur, cuplate cu linia sau cu liniile de arbori, fie direct (v. fig. XV//), fie prin intermediul unui reductor de turaţie. Maşinile cu abur pot fi de tip vertical sau, mai rar, orizontal, avînd una sau două linii paralele de cilindri în tandem, cu dublă triplă sau cuadruplă expansiune; maşina cu abur poaet, fi uneori combinată (maşini de puteri mari) cu turbină de abur de evacuare al maşinii, în care caz, maşina cu abur şi turbina putînd fi cuplate, fie pe linii de arbori separate (v. fig. XV///), fie pe o linie de arbori comună (v. fig. X/X), prin transmisiune mecanică sau prin transmisiune electrică. Maşinile cu abur navale se construiesc cu puteri unitare pînă la 2500 CP, excepţional pînă la 5000 CP, de turaţie joasă, 250---60 rot/min sau rapide, pînă la 400 rot/min şi mai mult, cu distribuţie cu sertare, cu pistoane sau cu supape. Aburul utilizat e saturat sau supraîncălzit, cu presiuni pînă la 16 kgf/cm2, excepţional pînă la .25 kgf/cm2 şi temperaturi pînă la 375°. în ultimul timp se construiesc motoare cu .abur‘navale, constituite dintr-un număr (pînă la 6) de cilindri egali,'montaţi pe un postament comun, care XVII. Navă cu maşînă cu abur, cu piston (schema grupului propulsor). 1) căldare de abur; 2) motor cu abur, cu triplă expansiune; 3) condensator de suprafaţă; 4) pompă de apă condensată; 5) rezervor de colectare a apei condensate; 6) pompă de alimentare a căldării; 7) filtru de apă; 8) preîncălzitor de apă; 9) conductă de alimentare a căldării; 10) apă de mare, de răcire; 11) pompă de răcire a condensatorului; 12) cilindru de joasă presiune; 13) cilindru de medie presiune; 14) cilindru de înaltă presiune; 15) robinet principal de abur; 16) supapă de siguranţă; 17) coş de fum; 18) arbore motor; ■ 19) (agăr axial-radiaf; 20) linie de arbori; 21) tub etambou; 22) elice. XVIII. Schema instalaţiei de forţă combinate (maşină cu abur cu turbină de evacuare), cu linii de arbori separate. 1) căldare de abur; 2) cilindru de înaltă presiune; 3) cilindru de medie presiune; 4) cilindru de joasă presiune; 5) turbină; 6) lagăre de reazem ; 7) elice. formează şi carterul, şi avînd puteri unitare pe cilindru, pînă la 200 CP şi turaţii de 500---300 rot/min. Astfel de motoare cu abur se folosesc mai puţin pentru antrenarea propulsorului, fiind utilizate mai mult ca maşini auxiliare de bord. Deşi alimentarea de la căldări cu parametri mari ai aburului şi folosirea prelevărilor intermediare de abur.de evacuare pentru instalaţiile auxiliare au permis îmbunătăţirea randamentului general termic al maşinilor alternative cu abur, din cauza ancombramentului şi a greutăţii unitare pe cal putere relativ mari, ele sînt utilizate tot mai puţin, şi anume numai pentru cargouri mici şi costiere, la nave mici de călători, la unele spărgătoare de gheaţă, la unele nave de ape interioare şi la nave tehnice. Pe navele militare, maşina cu abur e aproape complet înlocuită. Nava cu turbină cu abur, la care antrenarea propulsorului se face prin turbină cu abur, constituind unu sau mai multe grupuri de antrenare, cuplate cu una sau cu mai multe linii de arbori, fie direct (pentru turbine de turaţie joasă), fie prin intermediul unui reductor de turaţie sau prin transmisiune electrică (v. sub Transmisiuni navale). în general, turbinele navale au caracteristici de funcţionare şi de construcţie asemănătoare cu ale celor de uscat, cu diferenţa că necesităţile de siguranţă mărite în exploatare, în condiţiile navigaţiei, reduc limitele superioare ale parametrilor aburului utilizat (presiunea pînă la 70---80 kgf/cm2 şi temperatura pînă la 480°), creşterea treptată a acestor limite făcîn-du-se cu mai multe rezerve decît pentru turbinele de uscat. Afară de deconectarea manuală, ele sînt echipate cu următoarele dispozitive de siguranţă: regulator pentru deconectarea la supraturaţie, limitor de supraturaţie, deconectare automată în cazul topirii cusineţilor de sprijin, Ia scăderea presiunii în conductele de ulei aie lagărelor, la X/X. Schema instalaţiei de forţă combinată (maşină cu abur cu turbină de eva- cuare), cu linie de arbori comună. 1) organ de distribuţie a aburului; 2) cilindru de înaltă presiune; 3) cilindru de medie presiune; 4) cilindru de. joasă presiune; 5) turbină de evacuare; 6) (agăr de reazem; 7) acuplaj hidraulic; 8) elice. creşterea presiunii în condensator, la avarierea pompei de răcire, la scăderea nivelului uleiului în tancul superior. De asemenea, pentru evitarea acţiunii corozive a atmosferei marine în care lucrează turbinele, paletele lor se construiesc din oţeluri înnobilate, inoxidabile, iar în timpul opririi turbinelor, se asigură, prin dispozitive speciale, uscarea completă a paletelor. în general, grupul propulsor cu turbină la nave e constituit dintr-o turbină de înaltă presiune şi dintr-una de joasă presiune, ambele pentru mersul înainte (uneori cu o turbină de medie presiune), montate pe aceeaşi linie de arbori sau, mai rar, fiecare turbină pe o linie de arbori. Mersul înapoi se reaii-zează, fie cu o singură turbină de mers înapoi, aşezată în mod normal în carcasa turbinei de joasă presiune, fie, în ultimul timp, cu două turbine, una de înaltă şi alta de joasă presiune, aşezate fiecare în carcasele respective ale turbinelor de mers înainte, această soluţie permiţînd o mărire a puterii disponibile pentru mersul înapoi, cum şi posibilitatea de manevrare în cazul avarierii uneia dintre turbine. Avantajele antrenării cu turbine cu abur consistă în siguranţa mai mare în exploatare, în deservirea simplă, în economii'de greutate şi de spaţiu; în consum mai redus de lubrifianţi, costuri mai reduse pentru întreţinere şi reparaţii, condensat lipsit de ulei, în posibilitatea folosirii de grade înalte de vid şi, deci, de mari căderi de temperatură, legate şi de posibilitatea utilizării de presiuni şi temperaturi înalte ale aburului, mers liniştit lipsit de vibraţii şi de. zgomot, posibilitatea preluării de abur pentru necesităţi de preîncălzire, termoficare, gătit, etc. De asemenea, turbinele cu abur conferă navelor un grad înalt de manevrabilitate şi permit instalarea telecomenzilor agregatelor pe punte. Turbinele cu abur se folosesc la navele comerciale, în generai la navele de călători şi de transport, de mare tonaj (peste 15 000 t deplasament total) şi cu viteză mare, nece-sitînd puteri mari pe fiecare unitate de forţă, navele fiind echipate cu 2---4 agregate propulsoare (cele de mare tonaj) sau cu un singur agregat propulsor (cele pînă la 15 000 t). In ultimul timp se folosesc turbine cu abur şi la nave de tonaj mic (cu puteri de 1000 CP), prin adoptarea de elice cu pas reglabil, cari permit utilizarea sensului unic de rotire al turbinei. La navele militare, folosirea turbinei cu abur e foarte răspîndită (afară de unităţile mici şi de submarine) Navele militare, cari trebuie să dispună de două regimuri de viteză (viteză maximă şi viteză economică), sînt echipate de obicei cu o turbină specială de croazieră sau cu un dispozitiv de scurt-circuitare a etajelor suplementare ale turbinei. Navă cu motor cu ardere internă: Navă la care antrenarea propulsorului se face printr-un agregat motor cu ardere internă. După felul agregatului motor, se deosebesc următoarele clase: Navă cu motor cu electroaprindere, în care antrenarea propulsorului se face printr-unu sau mai multe motoare cu electroaprindere. Se construiesc numai pentru puteri mici (pînă la 1000 CP), sub formă de nave marine comerciale rapide şi ca nave de ape interioare (v. şî sub îmbarcaţiune), cum şi ca nave militare de tipul vedetelor torpiloare rapide. Motoarele cu electroaprindere folosite smt motoare uşoare cu mai mulţi cilindri (în linie, în V sau în W), cu combustibil volatil sau mai puţin volatil, cu răcire «n circuit închis, cu apă dulce, sau cu apă de mare în circuit deschis. Demararea se face prin demaror electric sau cu aer comprimat. Transmisiunea e de tipul prin reductor de turaţie cu angrenaje, combinat cu un ambreiaj şi cu inversor de mers. Deşi ancombramentul si greutatea unitară pe cal-putere (sub 2 kg/CP) sînt mici, folosirea motorului cu electroaprindere devine tot mai rară, el fiind înlocuit de motorul Diesel Ş1» în unele cazuri, de turbina cu gaz. Nava cu motor cu cap incandescent (semi-Diesel), cînd nava e echipată pentru propulsiune cu un astfel de motor (v. Motor semi-Diesel, sub Motor cu ardere internă). Combustibilul poate fi motorina de tip A sau B, ori benzina. Nava cu motor cu gaz are propulsiunea realizata-printr-un astfel de motor, funcţionînd cu gaz obţinut ^*n lignit, turbă, lemne, etc. în gazogene instalate pe nave. folosesc motoare cu puterea pînă la 400 CP pe unitate, în patru timpi, cu electroaprindere a amestecului de gaz şi aer sau prin autoaprindere cu vînă de combustibil pulverizat. Nava cu motor Diesel, numită şi motonavă, are antrenarea propulsorului prin unu sau mai multe motoare cu autoaprindere, cuplate fie direct cu linia (sau cu liniile) de arbori, fie prin intermediul unui reductor de turaţie, Motoarele utilizate la nave pot fi de tipul cu pistoane plon-joare, cu cap de cruce sau cu pistoane opuse, în patru sau în doi timpi, cu simplu sau cu dublu efect. în locul motorului Diesel mare, cu turaţie lentă, cuplat direct cu arborele motor, se foloseşte uneori soluţia instalării de motoare rapide acţionînd în grup asupra unei linii de arbori, prin intermediul unui acupiaj elastic şi al unui reductor de viteză. Se realizează, astfel, reducerea spaţiului ocupat de motoare pe navă, se asigură un mers permanent (navigaţia putînd continua în cazul avarierii unuia dintre motoare supus reparaţiei),—se obţin economii în exploatare, prin menţinerea în funcţiune a unui număr de motoare corespunzătoare puterii necesare fiecărui regim de navigaţie, cu funcţionarea acestora în plină sarcină şi, deci, cu consum de combustibil minim. Pentru acţionarea directă a liniei de arbori se aleg motoare reversibile; pentru acţionarea indirectă (prin reductor) se pot alege motoare ireversibile, în care caz reductorui e combinat cu un inversor, sau propulsorul e de tipul elicelor cu pas reglabil. După felul construcţiei, raportat la poziţia capătului de antrenare al arborelui cotit, se deosebesc: execuţie pe dreapta, cînd privind motorul dinspre faţa unde se găseşte distribuţia, capătul de antrenare al arborelui se găseşte pe latura frontală dreaptă, şi execuţie pe stînga, în cazul contrar. Sensul rotaţiei e cel determinat de sensul mersului înainte al navei, sensul de rotaţie la stînga coincizînd cu cel al indicatoarelor unui ceasornic. La navele comerciale, motorul Diesel e utilizat pe şlepuri motoare, pe remorchere, nave de călători cu deplasamentul pînă la 30 000 t, la nave costiere, cargouri, petroliere şi mineraliere pînă la 60 000 tdw, cu excepţia navelor pentru cărbuni, cari sînt echipate, de obicei, cu maşini cu abur alternative. Tipurile de motoare variază după tonajul şi după viteza navei, utilizîndu-se mai mult motoare rapide în patru timpi, la navele de mic tonaj, şi motoare în doi timpi, cu baleiaj mecanic şi cu supraalimentare, la navele de mediu şi de mare tonaj. La navele fluviale, folosirea motorului Diesel se generalizează tot mai mult, adoptîndu-se motoare cu circa 300 rot/min, corespunzătoare turaţiilor normale ale elicelor pentru acest fel de nave, şi la mai toate submarinele, pentru navigaţia la suprafaţă (cu excepţia celor cu propulsiune nucleară). Pentru navele cu roţi cu zbaturi (28---60 rot/min), antrenarea roţilor prin motoare Diesel se realizează printr-o dublă transmisiune mecanică, cu ambreiaje cu comandă pneumatică. Antrenarea navelor fluviale se mai face şi prin transmisiune electrică cu curent continuu (v. sub Transmisiune electrică). La navele militare, antrenarea numai cu motoare Diesel e folosită mai rar, şi anume la unele crucişătoare, cu motoare rapide («>750 rot/min) cu reductor de turaţie, dar se întîi-neşte mai frecvent în execuţia cu transmisiune Diesel-elec-trică la diverse tipuri de nave militare, (de ex.: cuirasate costiere, dragoare, nave de escortă). El mai e folosit şi ca rnotor de croazieră la unele crucişătoare grele, cu antrenarea principală cu turbine cu abur. Pentru navele de suprafaţă se folosesc motoare în doi timpi, cu turaţia de 300*"450 rot/min şi cu transmisiune mecanică, pentru a obţine turaţia de 250---300 rot/min a elicei. La submarine se folosesc motoare rapide, cuplate cu arborele elicei printr-un ambreiaj şi reductor de viteză sau prin transmisiune electrică. Navă 3$} . Nava Motoarele Diesel constituie, în prezent, unul dintre cele mai răspîndite sisteme de agregate pentru propulsiunea navelor, datorită economicităţii exploatării (în special în cazul reutilizării gazelor de evacuare), greutăţii specifice pe cal-putere şi ancombramentului, reduse, înmagazinării uşoare a combustibilului, prin folosirea de tancuri între dublulfund şi fund, razelor mari de acţiune, preţului redus al combustibilului prin posibilitatea de aprovizionare direct de la surse. Ele prezintă şi unele dezavantaje în raport cu antrenarea cu abur, ca: adaptabilitate mică la variaţiile de sarcină, apariţia, în unele condiţii de funcţionare, a oscilaţiilor periculoase ale arborelui cotit, cheltuieli de întreţinere mai mari. Navă cu turbină cu gaz: Navă la care antrenarea propulsorului se obţine prin una sau mai multe turbine cu gaz, cuplate cu linia (sau cu liniile) de arbori, prin intermediul unui reductor de turaţie. Turbinele cu gaz utilizate pot fi de tipul: cu circuit deschis (în care lucrul mecanic e efectuat direct de gazele de ardere), cu circuit închis (în care iucrul mecanic e efectuat de un volum de aer care circulă în circuit închis, fiind încălzit, înainte de intrarea în turbină, de gazele de ardere, şi răcit după ieşirea din turbină şi înaintea intrării în compresor, cu ajutorul unui răcitor de aer) sau cu circuit semiînchis (în care lucrul mecanic util e efectuat de o turbină în circuit deschis, în timp ce lucrul mecanic necesar funcţionării compresoarelor e efectuat de o turbină lucrînd în circuit închis). Se folosesc agregate constituite din turbine şi din compresoare de înaltă, de medie şi de joasă presiune, cu răciri intermediare ale aerului; temperatura gazelor, la intrarea în turbină, e de 650---8500 şi mai înaltă. Echiparea navelor cu turbine cu gaz nu permite utilizarea de turbine pentru mers înapoi, din cauza supraîncălzirii rotorului acestora în timpul mersului înainte; de aceea, pentru necesităţi de manevră se folosesc inversoare de mers, elice cu pas reglabil sau transmisiune electrică. Folosirea turbinelor cu gaz la nave e în curs de dezvoltare, instalarea lor la navele comerciale fiind încă în faza încercărilor. O construcţie de navă cu un alt tip de agregate e nava cu turbina cu gaz, c u generator cu p ist o a ne libere, la care antrenarea se face prin una sau prin mai multe turbine cu gaz, cuplate individual sau cîte două pe o linie.de arbori, prin intermediul unui reductor de turaţie, şi acţionate de gazele de ardere a combustibilului în generatoare cu pistoane libere. Numărul generatoarelor se ia astfel, încît să însumeze puterea necesară turbinelor. Mersul înapoi se obţine, fie prin turbine de acelaşi tip ca cele pentru mersul înainte, avînd pînă la 80% din puterea acestora, fie prin elice cu pas reglabil. Consumul de combustibil e de 160* * * 190 g/CPeh, iar greutatea specifică a întregii instalaţii e de ordinul a 40 kg/CPe, aceasta putînd fi mult redusă în urma creşterii puterii prin supraalimentarea generatoarelor şi prin cuplarea acestora în paralel sau în tanderp. Faţă de turbinele cu gaz cu camere de combustie, şi faţă de turbinele cu abur, instalaţiile pot fi considerate echivalente, cu excepţia costului investiţiilor, a consumului de combustibil şi a pregătirii punerii în funcţiune, cari sînt în avantajul turbinei cu generator cu pistoane libere. La puteri mari (peste 20 000 CP), turbina cu abur rezultă însă, în stadiul actual al dezvoltării, mai avantajoasă. Navă cu propulsiune nucleară: Navă la care antrenarea sistemului propulsor al navei se face printr-un. agregat de propulsiune (turbină cu abur, turbină cu gaz cu transmisiune mecanică sau electrică), alimentat prin energie termonucleară, obţinută în reactoare (instalaţii în cari se realizează şi se controlează reacţia în lanţ), în urma procesului de fisionare prin reacţie în lanţ a combustibilului nuclear (v. sub Reactor atomic). Schema termică a agregatului motor poate fi: Pentru turbine cu abur: Reactor de tip eterogen, fie cu apă sub presiune (120***140 kgf/cm2) (v. fig. XX a), care are rolurile de moderator şi de purtător de căldură, şi cu schimbător de căldură cu circuit primar de răcire a reactorului, distinct de cel secundar de vapori al turbinei (sistem folosit la primele nave cu propulsiune nucleară, cum sînt spărgătorul de gheaţă „Lenin“ (v. fig. XXI) şi submarinul „Nautilus"), fie cu apă în stare de fierbere (v. fig. XX b), avînd aceleaşi roluri, dar cu circuit unic comun (fără schimbător de căldură), vaporii produşi de apa de răcire a reactorului fiind utilizaţi direct la funcţionarea turbinei cu abur, fie cu metale topite, cu circuite separate şi schimbător de căldură, la care agentul de răcire e un metal topit (sodiul); sistemul permite, spre deosebire de cel cu apă, obţinerea de vapori supraîncălziţi (a fost folosit la cel de al doilea submarin cu propulsiune atomică „Seawolf"). Reactor de tip omogen (v. fig. XXII), în care combustibilul, moderatorul şi agentul de răcire purtător de căldură sînt reunite într-o soluţie sau emulsie de combustibil (sare de uraniu) în apă (moderatorul). Pentru turbine cu gaz: Reactor cu răcire cu gaz, la care se foloseşte aer comprimat sau aspirat, COă, N, He sau alte gaze nobile. Navele cu instalaţii atomice cari au intrat în exploatare pînă în prezent sînt echipate aproape excluziv cu reactoare cu apă sub presiune, utilizarea celorlalte tipuri de reactoare la nave fiind încă în curs de studiu şi de perfecţionare. Datorită condiţiilor specifice de funcţionare pe nave, reactorul naval diferă de reactorul terestru; el trebuie să fie rezistent la oscilaţiile şi vibraţiile navei, mecanismul său de reglare trebuie să funcţioneze şi în poziţiile înclinate ale navei, iar părţile sale componente (bare de grafit ale reflectorului, etc.) trebuie să reziste forţelor de inerţie cari apar în exploatare. Avantajele utilizării energiei nucleare la propulsiunea navelor sînt datorite economiei de greutate transportată în cazul combustibilului natural, ceea ce permite o mărire b XX. Schema instalaţiei de forţa a unei nave cu propulsiune prin reactor nuclear de tip eterogen. 0) Cu reactor cu apă sub presiune: 1) nucleul reactorului cu elementele combustibilului nuclear; 2) bare de reglaj; 3) schimbător de căldură; 4) conductă de abur; 5) turbină; 6) condensor; 7) conductă de întoarcere a apei; 8) protecţie primară; 9) protecţie secundară; 10) elice. — b) Cu reactor cu apă în stare de fierbere: 1) nucleul reactorului cu elementele combustibilului nuclear; 2) apă proaspătă; 3) bare de reglaj; 4) colector de abur; 5) conductă de abur; 6) turbină; 7) condensor; 8) conductă de întoarcere a apei; 9) protecţie primară; 10) protecţie secundară; 11) elicea. Nava 369 Navă considerabilă a puterii agregatului motor, cum şi a autonomiei navelor, deosebit de importantă în cazurile speciale ale spărgătoarelor de gheaţă sau ale navelor submarine; acestea din urmă realizează şi avantajul agregatului motor unic pentru propulsiune, atît la suprafaţă cît şi sub apă, nemainecesitînd oxigen pentru ardere, şi permit astfel trecerea, în viitor, la construcţiile navale submarine pentru transporturi comerciale. în stadiul actual, datorităran-damentului termodinamic redus, ponderii mari a protecţiei biologice a reactorului în greutatea totală a acestuia şi costului actual ridicat al com- rapide, de puteri mici şi (cazul agregatelor motoare medii) (v. fig. XXIV). Acuplajele pot fi fixe (cu flanşe cu conuri, electromagnetice), deplasabile axial sau decuplabile. Acestea din urmă XXII, Schema instalaţiei de forţă a unei nave cu reactor omogen, 1) nucleul reactorului; 2) soluţie de combustibil (concomitent moderator şi agent termic); 3) reflector cu apa grea; 4) acumula-' tor de apa grea; 5) produse dej fisiune; 6) schimbător de căldură; 7) conductă de abur; 8) turbină; 9) condensor; 10) conductă de întoarcere a apei; 11) elice» pot fi mecanice (cu conuri duble), hidraulice de tip hidrostatic (cu lamele) sau hidrodinamic (numit şi „Vulcan") — XXI. Schemele instalaţiei de forţă a spărgătorului de gheaţă atomic «Lenin». o) Schema circuitului primar: 1) reactor; 2) generator de abur; 3) pompă principală de recirculaţie; 4) pompă de avarie; 5) rezervoare de compensaţie; 6) filtru; 7) răcitorui filtrului. — b) Schema simplificată a circuitului secundar: 1) motorul arborelui port-elice; 2) turbogenerator principal; 3) agregat principal cu vînă de abur; 4) turbine auxiliare; 5) generator de abur; 6) preîncălzitor de apă; 7) pompă de alimentare; 8) pompă de condensat; 9) condensor principal; 10) turbogenerator auxiliar; 11) generatorul de abur pentru necesităţile navei; 12) rezervor de colectare; 13) condensor auxiliar. bustibilului nuclear, propulsiunea nucleară a navelor e indicată în special pentru nave de transport de mare tonaj şi putere (peste 15 000 CP) şi cu regim de exploatare în curse lungi, cu viteze constante şi cu opriri scurte, în vederea evitării „otrăvirii'1 reactorului prin apariţia xenonului (v.) la oprirea lui; e necesar, de asemenea, ca porturile terminus să fie echipate cu amenajări speciale pentru alimentarea sau descărcarea şi stingerea încărcătu ri i active. După felul transmisi unii între agregatul motor şi cel propulsor, navele pot fi de tipurile indicate mai jos: Navă cu transmisiune mecanică, la care cuplul motor al agregatului e transmis liniei de arbori prin cuplarea sa directă (în cazul agregatelor cu motoare lente) (v. fig. XXIII) sau indirectă, prin intermediul unui reductor de turaţie, care uneori poate fi combinat cu un dispozitiv inversor de sens XXIII. Linia de arbori a unei nave. 1) arborele elicei; 2) arbori intermediari; 3) acupla]; 4) lagăr axial; 5) arbore motor. sau electromagnetice cu alunecare (v. şî sub Acuplaj). Acuplajele electromagnetice cu alunecare pot servi, în unele XXIV. Grup propulsor cu transmisiune mecanică indirectă. 1) elice; 2) linie de arbori; 3) acuplaj hidraulic; 4) lagăr axial; 5) reductor de turaţie; 6) motor Diesel. fe©^©@©[ t®@@- XXV. Dispoziţia unuî grup propulsor de navă cu patru motoare Diesel, cu transmisiune mecanică la o singură linie de arbori. 1) motor principal; 2) reductor; 3) caldarină auxiliară; 4) butelii de aer pentru demarare; 5) generator Diesel cu compresor; 6) generator Diesel; 7) motor Diesel auxiliar cu compresor; 8) generator de avarie cu compresor; 9) pompă de răcire de rezervă; 10) pompă de răci re de rezervă pentru motoarele auxiliare; 11) pompă de combustibil; 12) pompă pentru tancul de zi de combustibil; 13) pompă de santină autoamorsantă; 14, 15) pompe de santină şi balast autoamorsante; 16) pompe de incendiu; 17) pompă de apă de spălat, autoamorsantă; 18) pompă de apă de mare; 19) pompă de apă de băut, autoamorsantă; 20) ventilator pentru caldarină; 21) pompă pentru alimentarea căldării cu apă; 22) separator de ulei; 23) pompe pentru ulei de ungere; 24) tanc pentru apă de spălat; 25) tanc pentru apă de mare; 26) tanc pentru apă de băut; 27) tablou principal. cazuri,’ şi ca generatoare electrice (prin blocarea rotorului care, în acest caz, e în execuţie bobinată), cum şi ca demaror electric al motorului de propulsiune. Reductoarele de turaţie sînt, în general, de tipul cu roţi cilindrice — cu excepţia celor pentru transmisiunea navelor cu roţi cu zbaturi, la cari se utilizează reductoare conice — cu una sau cu mai multe trepte de demultiplicare, în funcţiune ,de raportul turaţiilor agregatului motor şi al elicei (v. şî sub Reductor de turaţie). Reductoarele pot fi individuale — pentru fiecare agregat sau linie de arbori — sau comune, pentru mai multe agregate (v. fig. XXV). Navă cu transmisiune electrică (Die-sel-electrică şi turbo-electrică), numită şi electronavo, la care energia mecanică a agregatului motor, care se transmite propulsorului, suferă *4 Navă 370 Nava o transformare intermediară în energie electrică. Acţionarea arborilor port-elice se face cu electromotoare, cuplate direct cu acestea sau indirect, prin .reductoare de turaţie şi alimentate de generatoare acţionate, fie de motoare Diesel, fie de turbine cu abur (v. fig. XXVI) sau cu gaz, Turbinele sînt diametral, în cazul numărului fără soţ ■— uneori şi la proră (la unele ferry-boat-uri şi spărgătoare de gheaţă). Elicea e acţionată de agregatul motor de propulsiune prin intermediul iiniei de arbori, ea fiind montată la capătul arborelui port» elice (v. şî sub Linie de arbori). XXVI. Nava cu turbine cu abur, cu transmisiune eiectrică, 1) lagăr axial-radia! ai arborelui de antrenare; 2) motoare electrice; 3) cablu electric; 4) tablouri de distribuţie; 5) excitatoare; 6) căldare de abur; 7) generator electric; 8) conductă principală de abur. acţionate prin generatoare convenţionale de abur sau de gaz, sau prin reactoare termonucleare. Transmisiunea electrică poate fi cu curent continuu (cu generatorul electric principal şi motorul de propulsiune legat de obicei în sistem Ward-Leonard) sau alternativ. Avantajele transmisiunii electrice consistă în: economie de spaţiu, datorită gabaritelor reduse ale motoarelor rapide cuplate cu generatoarele, reducerea liniei de arbori la arborele port-elice, manevra uşoară a motorului de propulsiune, iipsa unui mecanism separat pentru inversarea sensului, posibilitatea folosirii, la navele mici, a generatoarelor electrice auxiliare, pentru necesităţi de propulsiune în caz de suprasarcină sau de avarie a motoarelor principale. Dezavantajele consistă în: randament mai mic decît la transmisiunea mecanică, datorită transformării intermediare a energiei, şi costul investiţiei mai ridicat. Sistemul e utilizat la nave mici comerciale de ape interioare, la nave maritime de călători şi la cargouri, cum şi ia unele nave militare (dragoare, puitoare de mine, nave de escortă) şi auxiliare. Navă cu transmisiune hidraulică, la care sistemul de transmisiune e constituit dintr-o turbopompă centrifugă şi dintr-o turbină hidraulică acţionată de lichidul refulat de pompă (apă sau ulei), care acţionează arborele elicei. Deşi conferă navei manevrabilitate uşoară şi permite inversarea sensului mersului acesteia, e puţin folosită, din cauza raportului de transmisiune limitat (3:1 * * * 4:1) şi a randamentului redus (vj=^0,9---0,91). După felul propulsorului antrenat de agregatul motor, navele se clasifică cum urmează: Navă cu zbaturi, Ia care propulsorul e constituit din două roţi cu zbaturi (v. fig. XXVII), amplasate simetric în borduri sau, mai rar, dintr-o roată cu zbaturi la pupa navei. Se foloseşte la navele de ape interioare puţin adînci, prezentînd avantajul de a păstra randamentul practic constant şi la ape mici. Roţile cu zbaturi sînt înlocuite, în prezent, aproape în întregime, în construcţiile navale noi, cu propulsoare cu elice (cu excepţia navelor cari navighează pe ape cu adîncime mică). Navă cu elice (imersă), la care sistemul propulsor e constituit din una sau din mai multe (pînă la cinci) elice navale (v.), amplasate de obicei la pupă — simetric faţă de planul diagonal, în cazul numărului cu soţ sau cu., una dintre elice în planul Faţă de roţile cu zbaturi, elicele prezintă următoarele avantaje: greutate mai mică, sensibilitate mai mică la variaţii ale pescajului, construcţie mai simplă, siguranţă în exploatare, XXVII. Roată cu zbaturi. I) spiţă; 2) port-paletă; 3) paletă; 4) bara excentricului; 5) coroana excentricului; 6) discul excentricului; 7) tiranţi; 8) arbore motor; 9) lagăr. preţ de cost mai redus şi randament mai bun. Pentru asigurarea unei corespondenţe mai bune între cuplul elicei şi cel al agregatului motor, la diferitele regimuri de funcţionare şi de viteză ale navei, se răspîndeşte tot mai mult utilizarea elicelor cu pas reglabil (v. Elice cu pale reglabile, sub Elice navală). Ele permit păstrarea aproape constantă a turaţiei agregatului motor, prin varierea corespunzătoare a pasului, cum şi inversarea sensului mersului navei, fără a se inversa sensul de rotaţie al agregatului motor. îmbunătăţiri ale propulsiunii prin elice se obţin prin instalarea elicelor în duze Kort, sau în tunelele sau semitunelele pupei navei, prin dispozitive contraelice sau protuberanţe hidrodinamice (pară) pe cîrma navei în continuarea butucului elicei, prin elice cu inel (v. sub Elice navală) sau prin adoptarea elicelor spirale (supercavitaţionale), cari au, în locul palelor, o suprafaţă elicoidalâ continuă. în prezent, utilizarea elicelor e aproape generalizată la propulsiunea tuturor tipurilor de nave. Navă cu propulsor hidraulic (v. fig. XXVIII) propulsată de forţa de reacţiune creată de una sau de mai multe vine de apă refulată în afara bordului cu ajutorul unor pompe amplasate pe navă. Apa e aspirată de sub fundul navei şi e aruncată lateral, spre fund sau în direcţia pupei. Agregatul propulsor poate fi, fie de tipul cu pompă centrifugă aspi- furi (grîu, cărbune, etc.), pe distanţe mari (de ex. Australia-Europa), putînd ajunge pînă la 2000 tdw, greeate ca nave sau ca nave-barc (v. sub Greement), sau de cabotaj, avînd de regulă greement aurie (goeletă) sau greement mixt XXVIII. Schema unei nave cu propulsor hidraulic. 1) conductă de aspiraţie; 2) pompă aspirantă-refulantă; 3) conductă . de refulare. rantă-refulantă, fie cu unu sau cu mai multe rotoare cu palete şi carcasă în formă de trunchi de con. Se foloseşte numai pe unele lacuri cu ape murdare şi puţin adînci şi la unele nave militare şi nave tehnice, echipate cu pompe puternice (drage aspirante-refulante, staţiuni de pompare, nave de stins incendii, etc.). Navă cu propulsor cu palete (propulsor Voith-Schnei-der), la care propulsorul e constituit dintr-un disc montat orizontal sau înclinat şi amplasat — în raport cu numărul propulsoarelor la o navă (1---4) — la pupa sau la prora navei, şi care e echipat cu palete lungi, dispuse paralel cu axul discului, în jurul căruia acesta se roteşte cu viteză aproximativ constantă şi în acelaşi sens. Paletele au secţiuni aerodinamice şi pot oscila în jurul propriilor lor axe, astfel încît pot ataca apa sub diferite unghiuri, creînd forţa de împingere în direcţia dorită, propulsorul îmbinînd astfel şi funcţiunea cîrmei, pe care o înlocuieşte (v. fig. XXIX). Acest tip de propulsor e XXIX. Remorcher portuar cu propulsoare cu palete. 1) propulsoare cu palete; 2) motor; 3) linia de arbori. folosit la nave cari trebuie să aibă o manevrabilitate foarte bună (remorchere portuare, ferry-boat-uri, traulere, bale-niere), manevrele putîndu-se executa prin telecomandă. Navă cu cilindri rotativi (rotoare Flettner), la cara propulsorul e constituit din unu sau din mai mulţi cilindri verticali, cari se rotesc în jurul axei lor, fiind antrenaţi de electromotoare alimentate de agregate generatoare de la bordul navei. Deplasarea navei se obţine prin acţiunea vîntului asupra cilindrilor, iar direcţia de înaintare a acesteia e perpendiculară pe direcţia vîntului, forţa de împingere rezul-tînd dintr-o repartizare diferenţiată a presiunii aerului pe suprafaţa circulară a cilindrilor. Deşi încercări făcute cu nave avînd 2---3 cilindri cu diametrul de 2,8---4 m şi lungimea de 15,6—17 m au condus la realizarea de viteze de 8* * * 10 noduri cu puteri de numai 15*“20 CP, sistemul nu a putut fi dezvoltat şi aplicat, din cauza dependenţei de forţa vîntului şi lipsei de rezistenţă la'furtună. Navă cu vele (v. fig. XXX): a cărei propulsiune se realizează cu ajutorul energiei eoliene, transmisă prin presiunea exercitată de vînt asupra velelor. Navele cu vele sînt construite din lemn sau din oţel. Cele mai multe nave cu vele existente astăzi au şi un motor auxiliar pentru manevră în porturi şi pentru a efectua parcursuri scurte în lipsă de vînt. Sînt utilizate ca: nave de transport pentru unele măr- XXX. Nave cu vele, după tipul greementului. o) goeletă;~b) barc-goeletă; c) bric; d) corabie cu trei catarge şi cu bom-pres; e) bare cu trei catarge. (brigantina); nave-şcoală greeate ca nave, nave-barc sau bricuri; iahturi, unităţile mici avînd de regulă greement aurie, iar cele mai mari, greement de tipuri mixte (barchen-tină şi brigantină, sau navă şi navă-barc). Sin. Velier. Conform regulilor internaţionale pentru prevenirea abordajelor se consideră navă cu vele nava propulsată excluziv prin acţiunea velelor (fără folosirea vreunui alt mijloc mecanic), încetînd să mai fie considerată ca atare, dacă are şi maşina de propulsiune în funcţiune. în trecut se mai foloseau: clipperul, care era o navă cu vele, foarte rapidă (pentru traversarea oceanelor), şi care nu avea un tip de greement caracteristic, putînd avea 2***5 arbori şi greement pătrat sau mixt; cuterul, care era o navă mică cu un singur arbore avînd o randă, vele pătrate deasupra acesteia şi focuri (era folosită pentru canotaj sau drept cuter de război, fiind armată cu cîteva tunuri, pentru cercetare, atacul navelor de comerţ, etc. în mările înguste sau în zona costieră). Navă cu aripi portante, numită şi acvaplan (v. fig. XXXI), al cărei corp, în stare de repaus, pluteşte prin deplasa- XXXI. Navă cu aripi portante complet imerse. 1) cocă; 2) aripă portantă; 3) suport-elice. ment, iar în stare de mişcare iese din apă, menţinîndu-se deasupra acesteia, datorită sustentaţiei create de un sistem de aripi avînd secţiuni cu profil aerodinamic amplasate sub cocă şi solidarizate cu aceasta; după poziţia lor în raport cu 24* suprafaţa apei în mers, aripile pot fi imerse complet în apă (şi la viteza maximă) sau pot fi numai parţial imerse, în acest caz, ieşirea lor din apă începînd să se producă la valoarea de 50---60% din aceea a vitezei maxime (v. fig. XXXII). XXXII. Sisteme de amplasare a aripilor la navele cu aripi portante. 0) aripi portante parţial imerse; b) aripi portante complet imerse; 1) aripi în formă de grătar; 2) cu suprafeţe portante duble; 3) cu hidro-glisoare de ghidare; 4) cu suprafeţe arcuite; 5) cu aripă portantă unică; 6) cu două aripi portante. Dispunerea aripilor în tandem, respectiv la proră şi la pupă, astfel încît aripa de la pupă să se găsească în dîra celei de la proră poate reduce şi mai mult rezistenţa la înaintare. Avantajele acestui tip de navă faţă de navele rapide de tip normal de egal deplasament sînt, în general, următoarele: viteză şi capacitatea de transport duble, puterea propulsivă necesară redusă la jumătate, capacitate de oprire rapidă, manevrabilitate bună, mişcări de amplitudine mică şi frecvenţă mare, cari nu provoacă rău de mare, siguranţă mare în navigaţie, cum şi faptul că nu provoacă formarea de valuri mari la viteze mari, cari ar dăuna navelor legate la cheu sau convoaielor remorcate. Aripile utilizate pot fi de tipul cavitaţiona! —în general pentru viteze pînă ia 70 de noduri — şi supercavitaţional, la viteze superioare. Agregatul motor poate fi de tip convenţional, Diesel sau turbină cu gaz. Propulsorul e constituit din una sau din mai multe elice imerse sau aeriene, în cazul elicelor imerse fiind recomandabil să se utilizeze cele de tip supercavitaţional. Nava cu aripi portante e utilizată în prezent ca unitate de dimensiuni mici (îmbarcaţiuni) pentru transportul pasagerilor (pînă la 300) pe mare sau pe fluvii, cu viteze cari depăşesc 40 de noduri şi pe distanţe mici. Sînt în curs de studiu şi de realizare nave de acest tip pînă la 500 t deplasament, cu viteze pînă la 100 de noduri. Navă planoare pe pernă pneumatică, care se deplasează pla-nînd deasupra apei pe o pernă pneumatică, creată între fundul navei şi suprafaţa apei de acţiunea-unor vine de aer refulat, în cantitate şi cu presiunea corespunzătoare, de o instalaţie de ventilatoare, vinele fiind dirijate spre suprafaţa apei printr-o duză inelară amplasată la periferia formei bazei navei. Deplasarea orizontală se obţine printr-un sistem propulsor de tipul cu elice aeriană sau cu elice imersă. Rezistenţa la înaintare a navei se reduce practic numai la rezistenţa valurilor (întrucît, în urma lunecării pe perna de aer, rezistenţa prin frecare e practic nulă), care creşte la viteze mid^atingînd o valoare maximă pentru valoarea vitezei F=6,37yE(unde V e viteza, în km/h şi L e lungimea navei, în m), după care, la o creştere ulterioară a vitezei, rezistenţa valurilor scade brusc. Viteza de croazieră a navei se alege aproximativ egală cu dublul vitezei căreia îi corespunde rezistenţa maximă a valuri lor. în stadiul actual al cercetărilor şi dezvoltării acestui nou tip de nave se consideră că navele pînă la 1000 t, cu viteze pînă la 100 km/h, sînt cele mai indicate pentru navigaţia fluvială, viteze superioare putînd deveni periculoase pentru celelalte nave cari navighează în apropiere. Pentru lacuri mari şi servicii maritime se preconizează viteze de 130 * * • 2.10 km/h; înălţimea de planare ar varia între 0,3 m pentru ape interioare şi 3,0 m, pentru mări şi oceane. Maşinile auxiliare ale navei sînt agregatele de lucru necesare funcţionării echipamentului şi amenajărilor. Ele cuprind compresoare de aer, suflante, ventilatoare, pompe (de apă potabilă, de incendiu, de santină, pentru tancuri de apă, de combustibil, pentru spălat, de apă sărată), maşini frigorifere, generatoare electrice, etc. Antrenarea maşinilor auxiliare se face, fie cu maşini cu abur (maşini alternative, motoare cu abur sau turbine, cînd agregatul motor principal e de tipul cu abur), fie cu motoare electrice alimentate de la generatoarele auxiliare, fie cu motoare cu ardere internă. Echipamentul navei (v. fig. XXXIII şi XXXIV) cuprinde ansamblul de instalaţii format din aparatele, XXXIII. Echipamentul de bord şi o parte din amenajările uneî nave. A) pupă; 8) mijlocul navei; C) proră; 1) arbore mare; 2) antenă de telegrafie fără fir; 3) sirenă; 4) pataraţină pentru semnale; 5) saulă de pavilion; 6) trombă de aerr 7) timonerie; 8) vergea de antenă; 9) arbore trinchet; 10) pataraţină; 11) lumină de catarg; 12) crucetă; 13) gabie; 14) bigă de încărcare; 15) strai; 16) şarturi cu grijele; 17) vinci de încărcare a mărfurilor; 18) babale; 19) turnichete; 20) etravă; 21) ancoră; 22) nară de ancoră; 23) ureche; 24) vinci de ancoră; 25) balustradă; 26) bocaport; 27) hublou; 28) lumină laterală de drum; 29) paserelă; 30) barcă de salvare; 31) dunetă. maşinile, instrumentele şi accesoriile cari asigură funcţionarea navei în condiţii corespunzătoare destinaţiei ei. El diferă după felul navei (navă comercială sau militară, navă cu vele sau cu agregat motor, etc.). în general, echipamentul Nivă 373 Navă e format din instalaţii cu caracter generic, cari asigură navei capacitatea de a naviga, şi dintr-un echipament special, cuprinzînd instalaţiile cari asigură efectuarea, în bune condiţii, a operaţiilor caracteristice scopului în care e destinată nava.— Din prima categorie fac parte: arborada (greementul); instalaţia de guvernare; aparatele, dispozitivele şi instru-mentele de comandă, de conducere şi guvernare (ma- XXXIV. Amenajările pentru încărcarea şi descărcarea navei cu mijloace proprii» 1) bigă de încărcare; 2) arbore mare; 3) macara învîrtitoare, de bord; 4) bigă pentru sarcini mari; 5) arbore trinchet; . ■ . 6) bocaporţi; 7) vinciuri de nevra) a navei; instalaţia de ţncdrcare; 8) stîlpul bigei. ancorare (ancore, lanţuri de ancorare, babale, cabluri, vinciuri şi cabestane); aparatajul de navigaţie; instalaţii de ventilaţie; instalaţii de semnalizare optică, acustică şi de mers în ceaţă; lumini de semnalizare; instalaţie de stins incendii; echipament de salvare (bărci, plute, centuri), care e stabilit pentru fiecare navă prin Convenţia internaţională pentru siguranţa vieţii umane pe mare, şi instalaţia de manevră respectivă, etc. — Instalaţiile de echipament special sînt: instalaţii speciale de semnalizare şi siguranţă, de artilerie, lans-torpile, platforme pentru rachete, telemetre, directoare de tir, stabilizatoare de ruliu, ascensoare, catapulte, etc. pentru nave militare; instalaţii de dragare pentru drage; instalaţii de remorcă pentru remorchere; instalaţii de pozare a cablurilor submarine la navele cabliere; periscoape şi instalaţii de detectare sub apă la submarine, etc. Instalaţia de guver-n° re a navei e constituită din cîrmâ cu axul cîrmei, sistemul de acţionare manual sau mecanizat şi transmisiunea respectivă. Acţionarea cîrmei se face, în general, prin servomotorul cîrmei, funcţionînd cu abur (în curs de înlocuire), electric (v. fig, XXXV) sau electro-hidraulic. La navele remorcate Ş[ la unele nave de ape interioare mici, acţionarea cîrmei se face manual, prin mecanismul timonei şi transmisiune cu lanţ la sectorul dinţat montat pe axul cîrmei. Cîrma poate fi de tip uzual sau special (v. Cîrmă activă, Cîrmă Flettner, Cîrmă Hitzler), amplasată de obicei pupa navei, acţionată indirect de la distanţă printr-o i>" 1 J —L L 11 A .Amuţii KHllir J XXXV/. Utilizarea propulsorului cu palete pentru controlul orientării navei. 1) propulsor cu palete; 2) capace de punte. XXXV. Instalaţia de guvernare a navei (cîrma navei). 1) servomotor electric pentru acţionarea cîrmei; 2) cablu electric pentru comanda de Ia cabina de conducere; 3) pinion de atac; 4) sector dinţat; 5) arborele cîrmei; 6) cutie de etanşare ; 7) acuplaj între arbore şi cîrmă; 8) balamalele cîrmei; 9) pana cîrmei (safranul); 10) cîrmă de mînă; 11) tijă de comandă a cîrmei de mînă; 12) sector dinţat pentru cîrma de mînă; 13) eche. la transmisiune manuală sau mecanizată, acţionată prin servomotor. Ansamblul navă-cîrmă trebuie să fie astfel construit, încît să confere navei stabilitate la drum, adică să-i confere calitatea de a se menţine pe drumul fixat, şi calitatea de ^ manevrare, adică să „asculte" repede cîrma, realizînd diametri ai cercului de evoluţie a navei cît mai mici. La navele mari, cu lungimi de peste 200 m, cum şi la cele cari cer o mare manevrabilitate, se răspîndeşte în prezent montarea unei a doua instalaţii de cîrmă la proră, prin introducerea, într-un tune! transversal, construit în prora navei, a unui sistem de cîrmă activă, constituită din două elice cu pas reglabil, montate pe acelaşi ax, sau a unui propulsor cu palete (v. fig. XXXVI), cu telecomandă. Instalaţia de ancorare consistă, de regulă, din două ancore la proră şi un ancorot amarat pe punte sau pe suprastructură către pupă. Navele mai mari pot avea şi o ancoră numită „de speranţă", pentru înlocuirea unei ancore pierdute, care poate fi pusă la post într-o nară ce se găseşte, de regulă, în pupa ancorei tribord. Ancora de speranţă nu are de regulă lanţ, folosind lanţul rupt al ancorei pierdute, sau are lanţ propriu, acţionat de un cabestan care serveşte numai la fundarisire. Uneori, în specia! la navele mari militare, ancora de speranţă e pusă la post într-o nară pe etravă şi e manevrată prin cabestan. Unele nave mai sînt echipate, la pupă, cu o ancoră numită ancoră de curent, cu parîmă de sîrmă, destinată ambosării navei sau întoarcerii pe curent. Toate navele mari au cel puţin un ancorot, folosit pentru ambosare, pentru împerecherea ancorelor, etc. Pentru legare şi manevră, navele sînt echipate cu parîme de cînepă, de manila, sisal, in, nylon şi cu cabluri de sîrmă. Parîmele se manevrează cu cabestane, cu vinciuri sau cu opturi. Ele sînt ghidate prin nări, urechi, şomare, turnichete. Aparatajul de navigaţie se compune din: compasuri magnetice, compasuri giroscopice (v.) combinate, uneori, cu un trasor de drum, care trasează automat pe hartă drumul parcurs de navă, cronometre, loch-uri pentru măsurat viteza, sextante pentru observaţii astronomice, radiogoniometre, radar şi aparate pentru navigaţia iperbolică (v. sub Navigaţie marină), sonde ultrasonice pentru măsurat adîncimile, pilot automat, etc. Pentru transmisiunile în interior, navele dispun de telefoane cu centrală manuală sau automată, instalaţii de portavoce (tuburi acustice), telegrafe de maşini, instalaţii de microfoane şi difuzoare. Pentru comunicaţia cu alte nave se folosesc megafoane simple sau instalaţii electroacustice puternice, cari permit convorbiri la cîteva sute de metri. Pentru a permite coborîrea şi urcarea personalului, navele dispun de schele (v.), scări (de pisică, de pilot, de bord, de bordaj, etc.). în scopul protejării corpului de lovituri, se folosesc baloane de acostare, turnichete. Pentru apărarea de soare sau de ploaie a unor părţi ale punţilor descoperite, navele dispun de tenzi (v.) de pînză de velă, cari se întind pe străji (v.) de sîrmă, tendare (v.) transversale de lemn, eventual palancuri (v.) pentru manevra tenzilor grele, tendalete (v.) aşezate în borduri şi menţinute Ia post cu tangoane. Navă 374 Navă Amenajările navei cuprind măsurile realizate ia construcţia navei în legătură cu scopul în care e destinată nava şi condiţiile în cari aceasta funcţionează. Ele privesc: asigurări speciale ale rezistenţei unor părţi ale navei (perete de coliziune la proră, picuri, întărituri contra gheţii, cuirase, cazemate, turele, depozite de muniţii pentru navele militare); stabilitatea şi manevra navei (tancuri de balast, chile de ruliu, stabilizatoare giroscopice, etc.); depozitarea com-bustibilului (buncăre de cărbuni, rezervoare de combustibil lichid, guri de încărcare, etc.); magazii pentru mărfuri; încăperi de locuit (cabine, săli de masă, bucătării, băi, spălătoare, etc.); încăperi frigorifere; centrala electrică; instalaţia electrică de iluminat; instalaţia de încălzire; ascensoare pentru nave portavioane şi pentru deservirea artileriei la nave militare. Amenajările diferă după felul navei şi după scopul în care a fost construită. Din punctul de vedere al poziţiei navei, în raport cu suprafaţa apei, se deosebesc nave de suprafaţă şi nave submarine. Nava de suprafaţă are corpul parţial imers (v. sub Carenă), capacitatea de plutire fiind asigurată de forţa de sustentaţie corespunzătoare deplasamentului cocei, iar rezistenţa la înaintare în apă e determinată de acţiunea asupra carenei a rezistenţei de frecare în apă şi a celei a valurilor. Nava submarină (v. fig .XXXVII) e destinată să navigheze în special în stare imersă, la adîncimi maximestabijite cooocy c I1 I I 7 ooooo I ^lîcccoooj j______j LIZU XXXVII. Grup propulsor al unui submarin. 1) ţeava de eşapament; 2) amortisor de zgomot; 3) acuplaj cu linia axială; 4) frînă cu bandă; 5) lagăr de reazem; 6) acuplaj la compresor; 7) lagăr axial; 8) electromotor; 9) acuplaj la electromotor; 10) sertar de închidere; 11) motor Diesel; 12) tanc (rezervor) de ulei de ungere; 13) compresor de aer; 14) arbore port-elice. prin natura construcţiei şi rezistenţei corpului, cum şi a echipamentului cu care e dotată în acest scop. Imersiunea şi emer-siunea navei se obţin prin dispozitive speciale, cari variază după tipul navei (celule de imersiune, tancuri de balast, etc.), iar menţinerea sau varierea asietei se obţin prin plane orizontale oscilante (v. sub Cîrmă orizontală), amplasate simetric pe ambele borduri ale navei, la pupa şi la prova. Antrenarea navei e realizată, în prezent, fie prin agregate motoare de tip convenţional, în care caz, pentru mersul la suprafaţă se folosesc motoare Diesel, iar pentru mersul în imersiune, electromotoare alimentate de o baterie de acumulatoare cari se încarcă în timpul navigaţiei la suprafaţă (v. fig. XXXVIII), fie prin propulsiune nucleară (v. şi sub Navă cu propulsiune nucleară), în care energia termonucleară dezvoltată în reactoare atomice e transformată în lucru mecanic de agregate motoare de tip convenţional (turbine cu abur sau cu gaz); în acest caz, nefiind necesar oxigenul de ardere, acelaşi agregat serveşte la navigaţia atît la suprafaţă cît şi în imersiune. Navele submarine sînt utilizate pînă în prezent excluziv în marina militară, din cauza neeconomicităţii lor, datorită costului lor ridicat de construcţie şi echipare, vitezei relativ mici în imersiune şi duratei reduse a acesteia, ca urmare a necesităţii reîncărcării acumulatoarelor. Adoptarea propul-siunii nucleare va permite extinderea utilizării navigaţiei submarine şi pentru transporturile comerciale, întrucît condiţiile de solicitare a corpului navei în imersiune sînt mult mai uşoare decît Ia piu- ^ tirea la suprafaţă, dato- ** ' rită repartizării uniforme a presiunii lichidului pe suprafaţa corpului şi lipsei efectului valurilor, cari Ia adîncime nu se mai fac simţite. Corpul poate lua, în acest caz, forma cilindrică în cea mai mare parte a lungimii sale, construcţia sa rezultînd, astfel, mai simplă decît a navelor de suprafaţă, iar gradul de încărcare cu mărfuri într-un astfel de corp imers rezultă mult mai mare. în stadiul actual sînt în curs de studiu şi de experimentare diferite tipuri de nave submarine petroliere şi mineraliere, cu capacitatea de transport de 20 000--* 40 000 tdw şi mai mult, putînd naviga la adîncimi pînă Ia 90 m şi avînd viteze pînă la 25 de .noduri. După felul regiunilor de navigaţie (v.), navele pot fi maritime sau de navigaţie interioară. Navele mărit i-m e sînt, în general, mai mari, şi pot fi clasificate în: nave portuare (şi de rada); nave costiere (de cabotaj), cari pot naviga doar în escale scurte şi la depărtări mici de coastă; nave de cursa lunga (mare largă, oceanice), cari pot naviga în escale şi la depărtări de 'coastă oricît de mari; nave polare, cari pot naviga şi prin gheţuri. Navele de navigaţie interioară sînt, în general, mai mici (în special dacă sînt destinate navigaţiei în ape puţin adînci şi înguste) şi pot fi clasificate în: nave portuare; nave pentru canale navigabile; nave pentru rîuri şi fluviale; nave de estuare; nave pentru lacuri interioare şi de acumulare; nave pentru lacuri mari şi maritime; nave pentru navigaţie prin gheţuri. După modul de realizare a deplasării în navigaţie sau manevre, navele pot fi cu şi fără propulsiune. XXXVIII. Schema legăturilor grupului pro* puişor al unui submarin. a-‘-e) în mers la suprafaţă: motoarele Diesel antrenează alternativ, respectiv concomitent, elicele, iar maşinile electrice, lucrînd ca generatoare, încarcă bateria de acumula» toare; f) în imersiune: motoarele Diesel decuplate, propulsiunea prin maşinile electrice cari funcţionează ca motoare alimen» tate de bateria de acumulatoare; 1) elice; 2) acuplaj dinapoi; £) electromotor; 4) acuplaj dinainte; 5) motor Diesel; 6) rezervor de combustibil motor; 7) baterie de acumulatoare. Navă 375 Navă Navă fără propulsiune (remorcată): Navă a cărei deplasare se obţine prin remorcarea ei —■ prin tragere sau împingere — de către o navă special construită în acest scop. Din această categorie fac parte unele tipuri de nave de transport ca pletine, şlepuri, tancuri petroliere şi de apă, cum şi nave tehnice şi de servitute, ca ateliere plutitoare, staţiuni de pompare, macarale plutitoare, sonete plutitoare, drage, nave-far, etc. Navă autopropulsată: Navă a cărei deplasare se realizează cu ajutorul unui ansamblu de mijloace instalate pe navă, constituind aparatul motor sau grupul propulsor. Acţionarea acestuia poate fi realizată prin energie eoliană (utilizînd forţa de împingere a vîntului, prin intermediul velelor sau prin intermediul cilindrilor rotativi, fie transfor-mînd această energie în energie electrică cu ajutorul unui grup generator eolian), sau prin energie termică sau termonucleară, cu sursă proprie de energie la bord, După destinaţie, navele se clasifică în nave civile şi nave militare (v. Tabloul de clasificare). Tablou de clasificare a navelor după destinaţie I. Nave civile A, Nave civile maritime 1, Nave de transport (comerciale) a. Nave de pasageri (pentru călători): transoceanice de cursă lungă (cu clase, pentru emigranţi); de cursă scurtă (locale) b. Nave mixte (pentru călători şi mărfuri) Cargouri: de linie (cu rută fixă); trampere (cu rută variabilă); pentru mărfuri generale; pentru cherestea; cerealiere; frigorifice; pentru îngrăşăminte agricole, chimice sau naturale; carboniere; mineraliere Mineraliere-petroliere Tancuri: petroliere; pentru gaze lichefiate; pentru produse chimice lichide Universale (pentru produse solide) d. Nave pentru traversări: de material rulant feroviar (ferry-boat); de autovehicule 2, Nave pescăreşti a, Nave pentru pescuit: costiere (cutere, sainere); de mare largă (traulere, baleniere) b, Nave-bază de pescuit 3, Nave de agrement (de plăcere) a. Iahturi de croazieră b. Nave pentru excursii c. Nave pentru concediu şi odihnă 4, Nave t e h n i c e a. Drage: mecanice (cu cupe); hidraulice (absorbante) b. Deroşeze c. Şalande d. Sonete plutitoare 5, Nave speciale a. Nave sanitare b, Nave de studii şi cercetări: nave-şcoală; nave de explorări (expediţii ştiinţifice); nave oceanografice c. Nave de salvare d. Nave de incendiu e. Nave de ranfluare f. Nave de scafandrieri g. Cabliere (nave puitoare de cabluri) h. Ateliere plutitoare i. Docuri plutitoare j. Sonete plutitoare k. Gabare-porteze 6. Nave pentru deservirea navigaţiei şi aporturilor a. Nave hidrografice b. Nave-far c. Nave de inspecţie vamală şi sanitară d. Pilotine e. Spărgătoare de gheaţă f. Remorchere maritime 7. Nave de servitute (auxiliare) a. Nave-depozit autopropulsate b. Nave-depozit remorcabile: tancuri (de alimentare cu combustibil, apă dulce); mahone c. Macarale plutitoare d. Elevatoare plutitoare e. Nave pentru preluarea deşeurilor radioactive f. Nave de pompare B. Nave civile de navigaţie interioară 1. Nove de transport (comerciale) a. Nave de pasageri (pentru călători): de linie (de cursă lungă); locale (de cursă scurtă) b. Nave mixte (pentru călători şi mărfuri) c. Nave pentru mărfuri: pentru mărfuri generale (şlepuri motoare, frigorifice, carboniere şi mineraliere); pentru încărcături uscate remorcate (şlepuri, ceamuri, pletine, şlepuri frigorifice, şlepuri carboniere şi, mineraliere); pentru încărcături lichide (tancuri autopropulsate şi remorcate) d. Nave pentru traversări: ferry-boat-uri (autopropulsate, remorcate); bacuri (poduri plutitoare); poduri pe cablu e. Remorchere de linie (pentru remorcare de cursă lungă): de tracţiune; împingătoare 2, Nave de agrement (de plăcere) a. Iahturi b. Nave pentru excursii c. Nave culturale (club) 3, Nave tehnice a. Drage: mecanice (cu cupe), hidraulice (absorbante) b. Deroşeze c. Şalande d. Sonete plutitoare 4. Nave speciale a. Nave sanitare b. Nave-şcoală c. Nave de salvare 6, Nave de incendiu e. Nave de ranfluare f. Nave de scafandrieri g. Ateliere plutitoare h. Docuri plutitoare i. Sonete plutitoare j, Gabare-porteze c. Nave pentru mărfuri Navă 376 Navă 5, Nave pentru deservirea navigaţiei şi a porturilor a. Nave hidrografice b. Nave de inspecţie vamală şi sanitară c. Pilotine d. Remorchere de cataracte e. Remorchere portuare (de manevră) f. Spărgătoare de gheaţă g. Pontoane de acostare h. Pontoane-Iocuinţă 6 .Nave de servitute (auxiliare) a. Nave-depozit (buncheraj): autopropulsate, remorcabile b. Macarale plutitoare c. Elevatoare plutitoare d. Staţiuni de pompare plutitoare li. Nave militare A. Nave militare maritime 1. Submarine a. Submarine atomice (cu maşini cu propulsiune nucleară): cu armament clasic; cu armament antisubmarin; cu armament cu rachete teleghidate; radiolocatoare b. Submarine de atac, rapide c. Submarine de mare largă: cu armament clasic; cu armament antisubmarin ; cu armament cu rachete teleghidate; radiolocatoare; puitoare de mine d. Submarine costiere: mici; „de buzunar"; de asalt (tor-pilă) e. Submarine-ţintă f. Submarine petroliere g. Submarine de transportat încărcături uscate 2. Port-aeriene a. Port-avioane de şoc: cu maşini cu propulsiune clasică; cu maşini cu propulsiune nucleară b. Port-avioane grele c. Port-avioane uşoare d. Port-avioane de escortă e. Port-avioane auxiliare f. Port-elicoptere de escortă 3. Port-aeriene combinate a. Port-avioane-cuirasate b. Port-avioane-crucişătoare c. Port-elicoptere-crucişătoare 4. Nove grele de lupta a. Cuirasate (nave de linie) b. Cuirasate mici „de buzunar" c. Cuirasate de pază a coastei d. Monitoare (grele) maritime e. Crucişătoare de luptă, cu cuirasă 5.Nave uşoare de suprafaţa a. Crucişătoare grele: cu maşini cu propulsiune nucleară şi armament cu rachete teleghidate; cu maşini cu propulsiune clasică (cu armament cu rachete teleghidate, cu armament clasic) b. Crucişătoare uşoare: cu maşini cu propulsiune nucleară şi cu armament cu rachete teleghidate; cu maşini cu propulsiune clasică (cu armament cu rachete teleghidate, cu armament clasic) c. Crucişătoare antiaeriene: cu armament cu rachete teleghidate; cu armament clasic d. Crucişătoare torpiloare e. Distrugătoare grele (exploratoare): cu aronament cu rachete teleghidate; cu armament clasic f. Distrugătoare (contratorpiloare): cu armament cu ‘ rachete teleghidate; cu armament clasic g. Distrugătoare radiolocatoare h. Distrugătoare de escortă i. Torpiloare: de mare largă; costiere j. Torpiloare de escortă k, Fregate grele: cu armament cu rachete teleghidate; cu armament clasic I. Fregate antisubmarine m. Fregate antiaeriene n. Fregate de dirijare a aviaţiei 0. Fregate radiolocatoare p. Fregate de pază a coastei q. Corvete r. Puitoare de mine, rapide 6 .Nave mici de lupta a. Puitoare de mine b. Dragoare de escadră (de mare largă) c. Dragoare de bază (costiere) d. Dragoare de radă: pentru mine magnetice; pentru mine clasice e. Dragoare auxiliare f. Puitoare de plase g. Purtătoare de plase h. Nave pentru supravegherea barajelor 1. Nave de comandament pentru baraje j. Nave de demagnetizare k. Canoniere maritime (avizouri) I. Escortoare m. Patruloare de radioiocaţie n. Patruloare antiaeriene 0. Patruloare antisubmarine p. Nave dn vînătoare antisubmarine 1. Îmbarcaţi uni de lupta a. Vedete torpiloare b. Vedete antisubmarine c. Vedete escortoare d. Vedete patruloare e. Vedete dragoare: pentru mine magnetice; pentru mine clasice f. Vedete-torpilă (de atac) 8.Nave de desant (debarcare) a. Nave mari de desant pentru care de luptă b. Nave de desant pentru care de luptă c. Barje (bacuri) de desant tancuri d. Nave de desant de infanterie e. Nave mici de desant f. Nave de sprijin pentru desant g. Port-elicoptere de desant h. Nave de comandament pentru desant 1. Nave-doc pentru desant j. Nave rapide (de atac) port-trupe de desant k. Cargouri rapide (de atac) port-desant Navă 377 Navă 9. Nave de transport m i I i ta re a, Nave de transportat trupe: de mare largă; de coastă (costiere) b, Cargouri (pentru încărcături uscate): cargouri uşoare ; pentru transport şi depozitare; pentru muniţii şi armament; pentru transportul avioanelor; pentru materiale de aviaţie; pentru materiale de escadră c, Nave pentru încărcături generale, mixte d, Tancuri (pentru încărcături lichide); petroliere (pentru Iubrifianţi şi combustibili lichizi); pentru transport şi distilat apă e, Nave doc-cargo 10. Nave auxiliare a. Nave-cazarmă b. Nave-bază: pentru submarine; pentru distrugătoare şi torpiloare; pentru vedete; pentru îmbarcaţiuni de salvare; pentru hidroavioane: pentru torpile şi mine c. Nave-ateiier: pentru reparaţii grele; pentru întreţinere; pentru aviaţie; nave-doc autopropulsate; docuri plutitoare remorcabile d. Nave experimentale şi de exerciţii: pentru rachete teleghidate; pentru armament şi echipament; pentru radiotehnică; pentru torpile şi mine e. Nave-ţintă: remorcate; radioghidate f. Nave pentru radioghidarea ţintelor g. Iahturi militare h. Nave-spital i. Nave-şcoală: de navigaţie (cu vele, cu maşini); de rachete teleghidate; de radiotehnică (radioghidaj, radiolocaţie, radiotransmisiuni); de telemetrie; de artilerie; de arme sub apă (torpile, mine) j. Nave oceanografice k, Nave hidrografice I. Nave de patrulare meteorologică m. Nave de inspecţie, patrulare şi pază a coastei n. Spărgătoare de gheaţă o. Remorchere: de port şi radă; auxiliare; rapide, de mare largă p. Nave de salvare q. Nave de ranfluare r. Cabliere (puitoare de cabluri) B. Nave militare de navigaţie interioară 1 .Nave grele a. Monitoare fluviale b. Canoniere fluviale c. Baterii flotante 2. Nave uşoare a. Vedete (şalupe) blindate b. Şalupe port-torpile c. Vedete (şalupe) de patrulare d. Puitoare de mine: autopropulsate, remorcate e. Vedete (şalupe) de dragaj: pentru mine clasice; pen- tru mine magnetice f. Nave de asalt (traversare) g. Portiţe pentru poduri plutitoare 3, N a v e auxiliare a. Nave (şlepuri) de transportat materiale b. Nave (şlepuri)-cazarmă c. Nave-bază vedete d. Nave (şlepuri)-atelier e. Docuri plutitoare f. Nave-şcoală: de navigaţie; de artilerie g. Nave (şalupe) hidrografice h. Nave (şalupe) de inspecţie, patrulare şi pază i. Spărgătoare de gheaţă j. Remorchere: de port; de linie k. Nave deranfluare. Navă civilă: Navă autopropulsată sau remorcată, construită şi echipată astfel încît să asigure transportul civil (pasageri şi bunuri), cum şi efectuarea anumitor servicii necesare navigaţiei civile. După destinaţia lor, navele civile se împart în următoarele clase: nave de transport (comerciale), nave pescăreşti, nave tehnice, nave speciale, nave de servitute şi nave de agrement. Navele din categoriile de mai sus se construiesc atît pentru navigaţia maritimă cît şi pentru cea pe ape interioare. Nava de transport (comercială): Navă construită şi echipată în scopul transportului de pasageri sau de mărfuri, fie prin propria lor încărcare, fie remorcînd alte nave de transport (v. fig. XXXIX, XL, XLI). Despre avantajele şi dezavantajele navei ca mijloc de transport în raport cu alte vehicule, v. sub Transporturi. După felul încărcăturii, navele se clasifică în nave de pasageri, nave de mărfuri şi nave mixte: Nava de pasageri, maritimă (v. fig. XXXIX a), de ape interioare (v. fig. XL) sau pentru ambele feluri de căi de navigaţie, e destinată transportului excluziv al călătorilor, al bagajelor şi al coletelor poştale sau şi al unor mărfuri în cantităţi mici, Ia construcţia şi echiparea ei avîndu-se în vedere în special confortul şi siguranţa pasageri lor (conform prevederilor Convenţiei internaţionale pentru siguranţa vieţii călătorilor pe mare, se consideră nave de pasageri — trebuind să satisfacă condiţiile de siguranţă a navigaţiei — navele avînd pe bord mai mult decît 12 pasageri). Dimensiunile navei variază între limite foarte largi, cea mai mare navă de pasageri transoceanică construită pînă în prezent avînd circa 314,24 m lungime totală, 35,97 m lăţime, 11,90 m pescaj maxim, 77 500 t deplasament, maxim, puterea nominală a aparatului motor de 175 000 CP, viteza 30 de noduri. De obicei, navele de pasageri au un serviciu regulat pe o rută fixă, între anumite porturi. Sin. Pasager, Pachebot. Nava pentru mărfuri, maritimă sau de ape interioare (v. fig. XLI c şi d), e construită şi echipată pentru transportul mărfuri lor uscate (în vrac, în saci, în colete, în containere, etc.) sau lichide şi avînd de cele mai multe ori mijloace proprii pentru manipularea acestora, adecvate felului încărcăturii, în vederea reducerii la minimum a timpului de staţionare în porturi. Uneori navele pentru mărfuri sînt amenajate şi pentru transportul unui număr de pasageri, cînd iau numele de nove mixte. Exemple de nave pentru mărfuri, după felul încărcăturii: Cargo (v. fig. XLII): Navă maritimă care serveşte la transportul mărfurilor uscate, în colete sau în vrac, fiind amenajată cu încăperi-magazii pentru depozitarea acestora şi cu mijloace de manipulare a mărfurilor, acestea consistînd, în general, din bige de magazii cu capacitatea de ridicare de 2.—15 t şi mai mult, avînd uneori şi cîte una sau două bige fixe sau rotative cu mare capacitate de ridicare (20---60 t), pentru manipularea coletelor de mare greutate, în cazul mărfurilor generale, — sau din mijloace specializate de transport, cînd navele sînt specializate pentru transportul unui singur fel de mărfuri sau al unui anumit fel de colete (de ex.: bandă de transport, macarale sau poduri rulante, etc.). în ultimul timp se construiesc cargouri special amenajate pentru Navă 378 Navă transportul mărfurilor în containere (nave port-containere), porturile cu cargouri uzuale, se realizează economie de timp cari dau posibilitatea predării mărfurilor încărcate în depo- şi de consum de muncă, de ambalaje, de spaţiu şi navlu, zituî de livrare direct la locul de destinaţie; faţă de trans- de asigurări pentru riscuri, de sustrageri şi avarieri, reducerea Iffil Spaţiu călători WM^Spaţ/u echipaj,la fig. d£$ 1222Spaţiu echipa], la fig. b \—i$patiu maşini şi instalaţii WSBi Spaţiu magazii si remize W^Spaţiu mărfuri, la fig. 3,0$ WM^Spatiu mărfuri, la fig. h XXXIX, Nave comerciale, o) navă rapidă de pasageri (pachebot transoceanic), cu patru eiice, cu propulsiune prin turbine cu abur; b) navă de pasageri (pachebot), cu douâ elice, cu propulsiune turboelectrică; c) navă de mărfuri (cargobot) pentru transport de minereuri, cu propulsiune prin motoare Diesel; d) navă de pasageri (pachebot) cu propulsiune prin motoare Diesel; e) navă rapidă de pasageri (pachebot), cu două elice, cu propulsiune prin turbine cu abur. 0) secţiune longitudinală; b) secţiune orizontală; 1) pic prova; 2) puţul lanţului; 3) salon pentru pasageri; 4) compartiment pentru pasageri pe punte (deschis); 5) compartiment-motor; 6) timonerie; 7)’ WC; S.) tancuri de combustibil; 9) gruie de ancoră; 10) cabestan de ancoră; 11) cîrmă» Navâ 379 Navă depozitelor intermediare şi a formalităţilor vamale; necesită însă investiţii mult mai mari în costul construcţiei navei şi al echipamentului de remorci; cargourile se construiesc pentru capacităţi de transport pînă Ia 20 000 tdw şi mai mult, cu acţionare prin agregat-motor cu abur (maşini alternative sau turbine) sau cu ardere internă (motoare Diesel sau turbine XLI. Nave fluviale. o) remorcher cu zbaturi cu maşină cu abur; b) navă fără propulsiune (şlep) cu bige de încărcare; c) navă pentru mărfuri, cu propulsiune proprie, cu niaşină cu abur; d) motonavă pentru mărfuri (şlep motor) cu motoare Diesel; e) navă de pasageri cu zbaturi, cu maşină cu abur; f) ceam (şlep deschis) pentru mărfuri în vrac; 1) cabină de comandă (timonerie); 2) locuinţe pentru echipa]; 3) compartimentul căldărilor; 4) compartimentul maşinilor (motoarelor); 5) magazii (cale) de încărcare; 6) bige de încărcare; 7) saloane pentru pasageri. Navă 380 Navă cu gaz), iar în ultimul timp, şî cu instalaţii de forţă atomice. Cargourile construite şi echipate special pentru anumite feluri de mărfuri iau numireajzorespunzătoare. Sin. Cargobot. în general, cu bige de 3-navei e, în general, rde mai avantajoasă pentru *5 t( dotate cu graifar. Construcţia tipul cu o singură punte, ea fiind manipularea materialelor pulveru- XLII. Cargo. î) etravă; 2) etambou; 3) chilă; 4) dublufund; 5) pic prova; 6) guri de magazii; 7) compartimentul maşinilor; 8) magazii (cale) de încărcare; 9) buncăr (depozit) de cărbuni; 10) compartimentul căldărilor; 11) rezervor de combustibil; 12) maşină cu abur; 13) linia arborilor; 14) tunelul arborelui port-elice; 15) apartamentul comandantului; 16) cabine pentru ofiţeri; 17) cabine pentru echipaj; 18) camera de navigaţie; 19) comanda (timonerie); 20) catarg; 21) bigă de încărcare-descărcare; 22) vinciuri de încărcare; 23) puţul lanţurilor; 24) vinci de ancoră; 25) trombe de aer; 26) coş; 27) cîrmă. Exemple: Mineralier: Navă destinată transportului minereurilor, avînd construcţia şi compartimentarea corpului corespunzătoare greutăţii specifice mari a minereului (2,2***3t/m3 şi mai mult) şi asigurării unei stabilităţi convenabile, prin evitarea unej coborîri exagerate a poziţiei centrului de greutate al navei. în acest scop, magaziile de minereu sînt, în general, amenajate pe o a doua punte, amplasată la distanţă relativ mică sub puntea principală, spaţiul rămas liber putînd fi utilizat ca tancuri de balast şi de combustibil. La alte tipuri de construcţie, minereul se încarcă în magazii amplasate în partea centrală a secţiunii transversale delimitate prin pereţi etanşi, longitudinali în borduri, creîndu-se astfel tancuri laterale şi de fund, în cari se pot transporta produse petroliere, execuţie care permite utilizarea capacităţii de transport a navei atît la cursa de dus cît şi la cea de întors, dat fiind că transportul fiecăruia dintre cele două feluri de mărfuri se face aproape totdeauna într-un singur sens (navă combinată minera- li e r-p e t r o I i e r, v. fig. XLIII). Se construiesc pînă la capacităţi de 60 000 tdw şi mai mult. Navele mineraliere, în linii generale, nu sînt echipate cu mijloace proprii de încărcare-descărcare. Nava carboniera : Navă destinată transportului de cărbuni pe mare sau pe ape interioare. E echipată, în general, cu aparat motor de tipul maşinilor alternative cu căldări cu ardere cu cărbuni; întrucît uneori drumul de întoarcere se efectuează cu nava goală, construcţia acesteia permite încărcarea de balast (apă), greutatea balastului fiind de 30***60% din capacitatea de transport. Sînt echipate, lente; agregatul motor se amplasează cel mai frecvent la pupă. Nava e echipată cu instalaţii speciale de curăţire şi de stins incendii. Navă frigorifică: Navă destinată transportului de mărfuri perisabile, a căror conservare se poate realiza prin menţinerea lor la temperatură joasă (de ex.: carne conservată prin frig sau congelată, fructe, etc.), fiind echipată, în acest scop, cu instalaţii frigorifere corespunzătoare şi avînd amenajate magazii cu pereţi termoizolaţi. Instalaţiile frigorifere pot fi de tipul cu circulaţie forţată a aerului răcit (de ex. la transportul fructelor) sau cu ţevi de răcire fără circulaţia aerului (de ex. la transportul cărnii). Temperaturile necesare sînt 12-**14° pentru banane, ajungînd la 0° pentru alte fructe (de ex. mere), circa —2° pentru carne conservată prin frig şi —9--- —12° pentru carnea congelată. Se construiesc, în general, pentru capacităţi pînă la 10 000 tdw, însă, din cauza încărcăturii volumetrice reduse, datorită naturii mărfurilor şi condiţiilor de depozitare (5***2,7 m3/t), cum şi spaţiilor ocupate de izolaţia termică a pereţilor şi de instalaţiile frigorifere (cari trebuie să asigure uneori condiţii de conservare pentru trecerea prin regiunile tropicale), dimensiunile lor caracteristice rezultă mult mai mari decît ale navelor de aceeaşi capacitate pentru mărfuri generale. Viteza e de i5---16,5 noduri; dat fiind pescajul redus, sînt echipate, în general, cu două elice. Uneori, navele frigorifere se amenajează şi pentru transportul unui număr mic de pasageri. Navă pentru cereale: Navă destinată transportului cerealelor în vrac (transportul în saci se utilizează rar, necesitînd 12* * * 15 % mai mult spaţiu); pentru evitarea pericolului alunecării şi îngrămădirii grăunţelor rămase libere într-un bord, prin îndesarea ulterioară a încărcăturii în timpul navigaţiei, se echipează nava cu alimentatoare pentru colmatarea ulterioară şi cu compartimente folosind pereţi longitudinali demontabili, de oţel sau de lemn, pentru limitarea dimensiunilor suprafeţelor libere ale încărcăturii. La navele la cari aceste mijloace de compartimentare lipsesc sau sînt insuficiente, încărcarea în vrac se face parţial, numai pînă Ia o anumită înălţime, după care suprafaţa încărcăturii XLIII. Mineralier-petrolier (secţiunea maestră). 1) magazie pentru minereu; 2) tanc de fund; 3) coridor de trecere; 4) canal pentru tubulatură; 5) tancuri laterale; 6) linia de apă de calcul. Nava 381 Navă se acoperă cu dulapi de lemn, peste cari se încarcă mărfuri cari nu se mişcă la osciaţliile navei (de ex. cereale în saci). . Nava pentru cherestea: Navă destinată transportului maritim de cherestea, fiind construită în vederea încărcării acesteia atît în magaziile de cală cît şi pe punte, avînd în acest scop puntea rezistentă la încărcare directă şi suprafaţa ei cît mai liberă, prin plasarea bige- 7 lor în gabaritul suprastructurii. Nava pentru gaze Hchefiate(v.f\g.XLlV): Navă (de construcţie recentă), servind la transportul gazelor lichefiate sub presiune; sînt în curs de construcţie tancuri mixte pentru gaze lichefiate şi produse petroliere (v. fig. XLVy acestea din urmă servind şi ca izolaţie calorifugă a compartimentelor cu gaze lichide. Aceste nave gaze XLIV, Secţiune printr-o nava pentru lichefiate. 1) bordajul exterior; 2) întărituri; 3) bordajul interior; 4) interstiţiu umplut cu apa; 5) tanc de încărcare; 6) izolaţie termică; 7) vană de încărcare; 8) orificiu de golire. urmează să fie echipate cu agregate, cu motor cu ardere internă, putînd funcţiona atît cu combustibil lichid, cît şi cu combustibil gazos. P.letinâ: Navă remorcată, pentru transport de mărfuri în vrac, pe ape interioare cu adîncimi mici, avînd capacitatea de transport pînă la 1000 t şi formă, în general (partea centrală) dreptunghiulară cu lăţime mare şi pescaj mic. Şlep (v. fig. XLIb şi f); Navă destinată transpor- se mai numesc t a n c u r i-m o t o r, iarcele maritime, destinate transportului produselor petroliere, se numesc pe scurt petrol i e r e, Comparativ cu navele de transport pentru mărfuri uscate, corpul tancurilor se deosebeşte prin numărul mare de compartimente, în vederea reducerii posibilităţii o r de mişcare a lichidului la oscilaţiile navei, cum şi prin lipsa dubluluifund şi a punţilor intermediare, a paiolului şi a tunelului liniei de arbori, şi printr-un grad de încărcare mai completă a spaţiilor de înmagazinare, cari fac ca greutatea corpului tancului să fie mai mică decît aceea a unei nave de egală capacitate de transport pentru mărfuri uscate. Agregatul motor e amplasat, de cele mai multe ori, la pupă, şi e de tipul cu ardere internă (motoare Diesel şi turbine cu gaz), cu turbine cu abur sau cu transmisiune Diesel electrică sau turboelectrică. în prezent sînt în curs de studiu şi de proiectare tancuri cu instalaţie de energie atomică. Tancurile pentru produse petroliere sînt echipate cu instalaţii de transvazare a produsului transportat la încărcarea şi descărcarea navei, de curăţire şi degazare a compartimentelor, de măsurare de la distanţă a nivelului încărcăturii, cu instalaţie automată de semnalizare şi stingere a incendiilor declarate la bord, etc. Remorcher: Navă destinată remorcării navelor fără propulsiune proprie sau pentru a ajuta în porturi la manevra XLV, Schema dispozitivului tancurilor pe o navă pentru transport mixt de gaze lichefiate şi produse petroliere. 1) compartimentul maşinilor; 2) coferdam ; 3) tancuri pentru gaze lichefiate; 4) tancuri pentru produse petroliere. tului mărfurilor uscate (generale, cereale, cherestea, minereu, cărbuni, etc.) pe ape interioare, în rade şi în regiuni închise ale niării, putînd fi cu propulsiune proprie (şlep motor), sau fără propulsiune (remorcat sau împins); capacitatea de transport pînă ia 5000 t. Construcţiile de lemn (în curs de înlocuire), metalice sau (uneori) de beton armat pot fi cu punte (puntate), cu semipunte sau fără punte (ceaiuri). Unele şlepuri metalice de construcţie recentă au, putere relativ în general, dublufund şi pereţi etanşi longitudinali în borduri, pentru protejarea mărfurilorde eventuale infiltraţii ale apei prin învelişul navei. Tanc (v. fig. XLVI): Navă destinată excluziv, sau în cea mai mare parte, transportului de mărfuri în stare lichidă, pu-tînd^ fi autopropulsată ' pînă la 5000 tdw şi ma.i mult pentru cele de ape interioare şi pînă la XLVII. Remorcher-împingător fluvîa!, de 2x500 CP. 1) tampoane; 2) troliu pentru întinderea legăturilor cu convoiul şi pentru lanţ de ancoră; 3) troliu pentru ancore pupa; 4) ancore pupa; 5) cîrme marş-înainte; 6) cîrme de derivă (marş-înapoi) ; 7) duză Kort; 8) timoneria. XLVI. Tanc petrolier cu motor Diesel, t) cabină de comandă (timonerie) ; 2) apartamentul comandantului; 3) cabine pentru ofiţeri; 4) cabine pentru mecanici; 5) cabine pentru echipaj; 6) caldarină; 7) motor Diesel; 8) tanc de combustibil; 9) tanc de apă dulce ; 10) cambuză (cmeră dea provizii); 11) paserelă; 12) compartimentul pompelor; 13) cîrmă; 14) tancuri (cisterne) de produse petroliere; 15) coferdam. 150 000 tdwpentru cele maritime (fiind în curs de studiu şi proiectare tancuri de 500 000 tdw) -sau remorcată, în general nu-ţiai pentru ape interioare şi cu capacitatea pînă la 2000 tdw. Tancurile autopropulsatefluviale cu motoare cu ardere internă navelor mari; e constituită dintr-un corp relativ mic şi rezistent (pentru a adăposti numai grupul de propulsiune — de mare —* cu instalaţiile auxiliare respective, instalaţiile de remorcă, amenajările necesare e-chipajului şi tancurile de combustibil, de ulei şi apă). Remorcarea se poate face, fie prin tracţiune, remorchere tracti-ve, avînd remorcile prinse la cîrligul sau la vinci u! de remorcă al remorcherului (v. fig. XLVII), amplasate spre pupa navei şi avînd reglaj automat al efortului de tracţiune în parîma de remorcă, fie prin legare (luare) la ureche, fie prin împingere, remorcherele construite pentru acest din urmă sistem fiind remor-chere-împingâtoare (v. fig. XLVII). Acestea au prora de construcţie specială, adecvată încadrării şi legării pupei şlepului împins, a cărei construcţie e de asemenea corespunzătoare. Remorcherele se echipează cu maşini auxiliare puternice, putînd fi utilizate uneori (în special cele maritime) şi ca nave de salvare (v.); remorcherele de linie sînt destinate remor-cării pe rute fixe; remorcherele portuare sînt destinate mane- cipală, simetric faţă de planul diametral şi sînt echipate cu încăperi de balast pentru echilibrarea greutăţilor, în cazul unei încărcări nesimetrice sau al unei asiete diferenţiate. Ferry-boat-urile mai mari au saloane de clasă, restaurante şi, eventual, cabine de dormit şi punţi de plimbare pentru XLVIII. Remorcher motor fluvial, de 2x400 CP. vedere laterală; b) secţiune longitudinala; 1) etravâ; 2) etambou; 3) chila; 4) compartiment de coliziune; 5) puţ de lanţ; 6) nard de ancoră; 7) timonerie; 8) cabina comandantului; 9) cabine pentru ofiţeri de punte şi pentru ofiţeri mecanici; 10) cabine pentru marinari; 71) sala de mese; 12) bucătărie; 13) cambuza (depozit de alimente); 14) sala maşinilor; 15) amortisor de zgomot; 16) tancuri de combustibil; 17) tanc pentru ulei de ungere; ?8)coferdam; 19) linie de arbori; 20) duza Kort; 21) catarg; 22) barca; 23) vinci de ancora; 24) vinci de remorca; 25) apărătoare de remorca; 26) gruie de greutăţi; 27) dispozitiv de guvernare (cîrme); 28) coş; 29) cabestan. vrăni navelor mari, la intrarea şi ieşirea din porturi sau în şantierele navale, ca şi a tancurilor de alimentare cu combustibil a acestora, a plutitoarelor de transbordare a mărfurilor în porturi, sau pentru manevrarea navelor tehnice în cadrul lucrărilor hidrotehnice. Nava pentru traversări: Navă destinată traversării şi transbordării între două porturi maritime sau fluviale de garnituri de vagoane de cale ferată cu pasageri sau cu mărfuri (ferry-boat) ori de autovehicule (auto-ferry-boat) (v. fig. XLIX). Ferry-boat-urile pentru vagoane pot fi cu două sau cu mai multe linii de cale ferată, montate pe puntea prin- pasageri. Accesul şi evacuarea vagoanelor se pot face, fie numai pe la pupa navei, fie cu intrarea pe la o extremitate a navei şi ieşirea pe la cealaltă sau prin borduri. Grupul propulsor e de tipul cu maşină cu abur, dar în special cu motor Diesel, avînd în unele cazuri elice propulsoare la ambele extremităţi ale navei, care poate avea, în acest caz, o formă longitudinală simetrică. Auto-ferry-boat-urile pentru autovehicule pot fi cu una sau cu mai multe punţi (în acest din urmă caz, cu punţi mai rezistente pentru autocamioane, şi, mai uşoare, pentru auto- Navă 383 Navă turisme), avînd încăperile respective bine ventilate (pentru evacuarea gazelor arse ale motoarelor autovehiculelor). XLIX. Nava de transbordare (ferry-boat). a) planul punţii principale; b) secţiune transversala; 1) vagoane de cale ferata; 2) cale ferata; 3) opritoare; 4) comandă; 5) radiogoniometru; 6);gruie de barca de salvare. Navă pescărească: Navă destinată pescuitului pe mare, fiind echipată în acest scop cu instalaţii de pescuit, de depozitare, de congelare, şi uneori, de prelucrare a peştelui. Navele pescăreşti pot fi costiere (pentru navigaţia numai în apropierea coastelor) sau de mare largă. Baienierâ de pescuit: Navă destinată vînătorii de balene şi remorcării acestora pînă Ia nava-bază balenieră, avînd amplasată la proră ţeava tunului pentru balene, a cărui setei, vasul îşi măreşte deriva, folosind o velă aurică la pupă. Viteza nu prezintă importanţă în procesul pescuitului, Navâ-bazâ baienierâ (v. fig. LI): Navă destinată preluării corpurilor balenelor vînate de baleniere şi prelucrării, conservării şi transportului diverselor produse, LI. Navă-baza balenieră. 1) cabină de comandă; 2) spaţiu pentru ofiţeri; 3) spaţiu pentru personalul tehnic; 4) spaţiu pentru echipaj; 5) sala căldărilor de abur; 6) sala maşinilor ; 7) servomotorul cîrmei; 8) rezervoare de combustibil; 9) instalaţii pentru prepararea grăsimilor; 10) instalaţii de prelucrare a peştelui; 11) magazii. cum şi aprovizionării balenierelor în perioadele de activitate. Bazele baleniere de construcţie recentă depăşesc 40 000 t deplasament total, iar puterea grupului propulsor e de 15 000 CP; astfel de nave sînt echipate cu instalaţie cu plan înclinat pentru ridicarea pe bord a corpurilor balenelor, amplasată la pupă, şi cu elicopter pentru detectarea şi vînarea balenelor. Navâ-bazâ de pescuit: Navă destinată pre- luării şi prelucrării peştelui pescuit în mare largă de navele de pescuit. S e i n e r: Navă avînd construcţia de iemn sau metalică, propulsată cu motor de 150---300 CP, destinată şi echipată pentru pescuitul cu plasa-pungă şi cu setei în derivă. Lungimea sa e condiţionată de necesitatea de a putea gira cu o circum-ferenţă cît mai mică, pentru a putea lansa corect la apă uneltele de pescuit. E echipată la pupă cu o platformă turnantă, mărginită lateral, şi spre proră cu Borduri înalte de 0,35“*0,40 m, de pe cari se lansează şi se ridică plasa-pungă. L. Navă de pescuit, de mare largă (balenieră). 1) cabină de comandă; 2) spaţiu pentru echipaj; 3) sala maşinilor; 4) sala căldărilor de abur; 5) spaţiu pentru echipaj; 6) magazie de provizii; 7) rezervor de combustibil lichid; 8) spaţiu pentru ofiţeri; 9) vinciuri; 10) paserelă; 11) gabier; 12) tambur de semnalizare; 13) magazii de peşte; 14) rezervor de apă potabilă; 15) tambur pentru cabluri; 16) cablu director; 17) cablu de ridicat. bătaie e de circa 50 m şi al cărui proiectil, în formă de harpon (cange cu patru gheare), cu greutatea de circa 70 kg, e echipat în cap cu o grenadă şi e legat de bord printr-un cablu de fire sintetice (v. fig. L). ^ Drifter: Navă construită din lemn, propulsată cu motor, destinată prin construcţie pentru pescuitul cu setei în derivă. Dintre dimensiuni, numai înălţimea bordului liber e condiţionată de specificul său. El are spaţiu! de lucru — puntea — liber spre proră, din care cauză întreaga suprastructură e situată la pupă. Pentru a menţine întins şirul de LII. Trauler de mare largă, î) magazia cablurilor; 2) pic prova; 3) puţul lanţului; 4, 18) magazii frigorifice; 5) coridor; 6) timonerie; 7) salon; 8) electrogenerator de rezervă; 9*** 15) încăperi de deservire ale echipajului; 16) compartimentul maşinilor frigorifere; 17) buncăr pentru făină de peşte; 19, 20) tancuri de ulei şi apă potabilă; 21) loch; 22) coferdam; 23"'26) tancuri de ulei şi apă; 27) încăperea giroscopului; 28) compartimentul maşinilor; 29) spi» raiul maşinii; 30) infirmerie; 31) troliul plasei de pescuit; 32) încăpere pentru prelucrat peşte; 33) magazie frigorifică; 34) încăpere de conservare; 35) magazie pentru făină de peşte; 36) încăpere de prelucrat deşeuri; 37) tunelul liniei de arbori; 38) cabina cîrmei. Spre pupă, platforma turnantă are instalat un sul de lemn care se roteşte în jurul axului său, fapt care uşurează mane-vrarea plasei-pungi. Viteza de navigaţie e condiţionată de Nava 384 Nava specia de peşte pe care o urmăreşte: pentru hamsi., 6-**7noduri; pentru stavrizi, chefali, scrumbii albastre, 9—10 noduri, iar pentru pălămidă, 12 noduri. Seinerul e echipat la bord cu vinci manual de ancoră, cu vinci pescăresc cuplat la motorul principal, cu maşină pentru ridicat plasa-pungă şi cu pompă hidraulică pentru încărcarea peştelui. Trauler: Navă destinată pescuirii cu traulul şi cu setcile în derivă, în mare largă. E echipată cu instalaţii de preparare şi conservare prin frig a peştelui, eventual cu echipament de fabricare a conservelor de peşte şi de prelucrare a reziduurilor. în fig. LII e reprezentat un trauler avînd 85,00 m lungime totală, 14,00 m lăţime, 10,00 m înălţime, 5,98 m pescaj, 3712 t deplasament şi 2000 CP puterea grupului propulsor. V. şî sub îmbarcaţiune. Navă, de agrement: Navă folosită pentru călătorii de plăcere mărimea şi amenajarea ei variind de la o navă la alta. Exemplu: iaht, navă acţionată, fie cu agregate motor, cu maşini alternative, turbine cu abur, motoare Diesel sau turbine cu gaz, fie cu motor şi vele, fie numai cu vele, destinată pentru turism sau sport sau ca navă guvernamentală, pentru necesităţi superioare de stat şi pentru oaspeţi ai guvernului unei ţări. Navă tehnică: Navă destinată efectuării de lucrări de amenajare a fundului apelor. Forma şi echipamentul ei diferă după scopul în care a fost construită. Exemple: Deroşezâ (v.). Draga (v.). Sonete plutitoare: Navă fără propulsiune (uneori şi cu propulsiune proprie), echipată cu mecanism de sonetă (v.), în vederea executării de pe apă a operaţiilor de batere a piloţilor. Ş a I a n d: Navă portuară sau de radă, cu sau fără propulsiune proprie, destinată transportului şi descărcării de materiale uscate sau amestecate cu apă; în acest scop, corpul e împărţit longitudinal în trei părţi, dintre cari cele două laterale asigură flotabilitatea, iar partea centrală constituie încăperile de încărcare, echipate cu porţi de fund pentru descărcarea materialului transportat în apă. Porţile sînt etanşate cu garnituri şi sînt manevrate prin mecanisme antrenate de trolii cu acţionare manuală sau electrică. Navă specială: Navă construită şi echipată în mod special pentru efectuarea de operaţii cu scopuri definite, altele decît cele comerciale, sau de război. Se dau mai jos exemple de nave speciale mai importante: Ca bl ier: Navă construită şi echipată pentru efec- tuarea operaţiilor de aşezare şi de ridicare, în vederea controlului periodic şi a reparării cablurilor marine de transmisiune şi de forţă de pe fundul apei, fiind echipată, în acest scop, cu magazii pentru depozitarea cablului şi cu mecanismele necesare manipulării în condiţii corespunzătoare a cablului, cum şi cu aparataj de control şi de măsură a cablurilor pozate sau reparate şi cu dispozitive de căutare a cablurilor aflate pe fundul apei (gheare pentru agăţarea cablurilor şi semnalizatoare electromagnetice, cari indică existenţa în apropiere a cablului pe fund). Cablierele maritime au un deplasament de 2000-“12 000 t, putînd transporta pînă la 7500 t cablu şi sînt amenajate pentru curse de durată lungă; sînt echipate la pupă (uneori şi la proră) cu o consolă pe care sînt montate unu sau două tambure pentru rularea cablului. în magaziile navei sînt amenajate tancuri cilindrice în cari cablul eînmagazinatînfăşurat în spire şi în cari se pot efectua probe de etanşeitate a izolaţiei cablului. Pentru lacuri şi fluvii se folosesc, în general, nave de transport sau remorchere uzuale, echipate cu trolii pentru pozarea cablului (la pupă) şi pentru ridicarea acestuia (la .proră), cum şi cu aparataj de măsură şi de control. Docuri plutitoare (v.). Macarale plutitoare. V. sub Macara. Navâ-atel ier Navă cu autopropulsiune sau remorcată, echipată cu instalaţii, utilaje şi unelte pentru a putea efectua lucrări de reparaţii Ia nave, avînd amenajate ateliere de turnătorie, de prelucrări mecanice, cazangerie şi forjă, tîmplărie, etc. sau numai parte din ele, cum şi cu o bigă pentru ridicarea sau coborîrea de pe punte a pieselor grele. Nava (baza) culturală: Navă de obicei fără propulsiune proprie, amenajată şi echipată cu săli de spectacole teatrale şi cinematografice, săli de club, bibliotecă, etc., destinate repausului şi cultivării personalului navigant. Navă de salvare: Navă de tonaj mic, echipată cu aparat motor relativ puternic, destinată să dea ajutor navelor în pericol de naufragiu. în acest scop e echipată cu instalaţii speciale de remorcă, de stins incendii şi, eventual, cu instalaţii de creare de ecrane de apă pentru protecţia navei faţă de nava incendiată de care se aproprie, de pompe de evacuare a apei din nava naufragiată, de scafandre, de pompare a aerului în pontoanele de salvare şi în compartimentele avariate ale navei, de alimentare cu combustibil, apă şi energie electrică a navei naufragiate, de iluminare puternică a locului operaţiei de a salvare, atelier de reparaţii navale. Navă de stins incendii: Navă construită şi echipată în scopul stingerii incendiilor pe nave sau pe cheuri; e echipată cu agregate de pompare şi cu aparate extinctoare de mare debit şi presiune, cu amenajări speciale de izolare a cabinelor de comandă şi de deservire, în vederea operaţiei în zone din vecinătatea petrolierelor incendiate, cu reflectoare speciale pentru iluminarea locurilor de operaţii; are o mare capacitate de manevrare, pentru a se putea apropia de navele incendiate şi pentru a manevra în jurul acestora. Navă de studii şi cercetări: Navă echipată în scopul efectuării de operaţii pentru obţinerea de date ştiinţifice şi tehnice, pentru studii şi cercetări hidrologice, biologice, bacteriologice şi reologice, fiind echipată, după necesitate, cu mijloace pentru vînatul peştelui şi pentru pescuit cu traulul la suprafaţă şi în adîncime, pentru luarea probelor de apă, ale planctonului şi ale fundului, pentru efectuarea de observaţii directe submarine, cum şi cu instalaţii pentru păstrarea organismelor vii. Nava trebuie să aibă o bună manevrabilitate la viteze mici, construcţiile recente fiind echipate în acest scop cu cîrmă activă (v.). Navă sanitara: Navă destinată asigurării asistenţei sanitare, fiind echipată în acest scop cu săli cu paturi şi de consultaţie, cu laboratoare, săli de operaţie, cum şi cu încăperi de locuit pentru personalul sanitar. Navă-şcoalâ: Navă destinată instruirii şi formării echipajelor de mare. Deplasamentul său variază între 500 şi 2000 t şi ea e echipată, în general, pentru navigaţia cu vele, avînd de obicei şi un motor de putere relativ redusă, pentru manevre în porturi şi pentru navigaţie pe timp calm (v. şî sub Navă militară). Spărgător de gheaţă: Navă destinată spargerii gheţii în porturi, de-a lungul canalelor navigabile şi la gurile fluviilor, avînd în acest scop o cocă rezistentă, cu întărirea în special a etravei, a bordajului şi a coastelor prova pentru astfel de operaţii şi o putere instalată destul de mare, fiind construită în prezent cu deplasamente pînă la 15 000 t şi puteri pînă la 26 000 CP, cu agregate motoare convenţionale (de cele mai multe ori motoare Diesel), ■— şi deplasament de 16 000 t şi puterea de 44 000 CP, cu instalaţie de energie nucleară (spărgătorul de gheaţă sovietic „Lenin", prima navă atomică de suprafaţă din lume) (v* fig. XXI). Propul-soarele sîntTonstituite din una sau din mai^multe elice amplasate la pupă, avînd uneori, pentru uşurarea-înajn.tării. .navei, Nava 385 Navă si una sau două eiice la proră (această din urmă soluţie nefiind însă folosită în regiunile polare, unde grosimea şi rezistenţa gheţii o fac ineficace); pentru a asigura protecţia elicelor, nava se construieşte cu pescajul maxim posibii faţă de apele în cari circulă, ajungînd, la spărgătoarele de gheaţă mari, la 6,5**• 10 m. Pentru a uşura înaintarea navelor cărora le deschide drum prin gheţuri se echipează cu instalaţii de remorcă puternice. Pentru micşorarea pericolului blocării navei de către gheţuri e în curs de încercare şi de dezvoltare echiparea spărgătoarelor de gheaţă cu instalaţii speciale de producere a unor mişcări oscilatoare şi de tangaj. Instalaţiile se bazează pe efectul unor mase rotative excentrice,' amplasate spre pupă şi acţionate de agregatul motor de propulsiune sau de motoare individuale. Navă de servitute: Navă construită şi echipată. în vederea unor anumite operaţii cu caracter auxiliar (de deservire) a unor nave. Exemple: navă de alimentare cu apă potabilă sau cu combustibil a navelor mari ancorate departe de bazele de alimentare ale portului, staţiuni de pompare plutitoare, elevatoare plutitoare (v. sub Elevator 2), navă pentru preluarea şi transportul la locurile de stingere completă a deşeurilor radioactive ale navelor acţionate prin instalaţii de energie atomică (v. şî sub Navă militară). Sin. Navă auxiliară. Navă militară: Navă construită special, sau navă de comerţ, adaptată pentru a duce războiul pe apă, fie contra navelor inamice (militare sau de comerţ), fie contra coastelor. Fiecare tip de navă militară diferă după deplasament, după viteza de deplasare, după felul protecţiei şi al armamentului corespunzător calităţilor cerute de specificul fiecăreia. După scopul lor, navele militare se împart în clase după cum urmează: Submarin: Navă (ce poate naviga şi pe a treia dimensiune, în aoîncime) folosită pentru atacarea navelor inamice cu torpila, iar în cazuri speciale, a navelor de comerţ (uneori şi cu tunul), putînd de asemenea lansa mine pe coastele inamice (v. fig. LIII); ultimul construit lansează numai ra- UU. Tipuri de nave submarine. 5) post de comandă; 2) periscop; 3) antene radio; 4) tunuri în barbetă; 5) tunuri uşoare. chete. Din această clasă fac parte: submarinele crucişătoare (cele mai mari); submarinele mari oceanice sau de mare cru-cieră; submarinele mij locii sau de mică crucieră ; submarinele mici sau costiere; submarinele miniere; submarinele de buzunar; submarinele de asalt şi submarinele atomice (v. şî sub Exemple de nave militare)* Port-aeriene: Navă amenajată pentru a transporta, a face săvdecoleze şi*s-ă a pun teze un număr definit de avioane, sau elicoptere. Ele însoţesc flotele pentru a Ie asigura şi informa şi pentru a ataca flotele inamice cu bombe şi torpile; în prezent au şi numai misiunea de a ataca cu bombe atomice. Navă grea de luptă: Navă mare şi puternică, care intră în compunerea unei flote, avînd ca mijloace de atac artileria, iar ca mijloace de apărare cuirasa, compartimentajul şi viteza. Din această clasă de nave fac parte: nava.jde" linie, nava cuirasată (cuirasatul de buzunar), cuirasatul de pază a coastei, monitorul de mare, monitorul fluvial şi crucişătorul de luptă cu cuirasă. Navă uşoară de suprafaţă: Navă special construită pentru unul din următoarele scopuri: apărarea, siguranţa, escorta navelor de linie contra submarinelor şi contra aviaţiei; atacul cu torpile al navelor mari inamice; minarea zonelor depărtate. Aceste nave au ca mijloace de atac artileria, torpilele, grenadele antisubmarine şi minele, iar ca mij loace de apărare, cuirasa, compartimentajul mai redus decît la cuirasate şi viteza mai mare. Din această clasă fac parte: crucişătorul greu, crucişătorul, crucişătorul minier, crucişătorul antiaerian, fregata antiaeriană, fregata antisubmarină, fregata meteorologică, conducătorul de flotilă, distrugătorul, torpilorul, nava de escortă rapidă, navele puitoare de mine şi corveta. Navă mică de luptă: Navă mică, avînd ca misiune apărarea şi siguranţa coastelor, escorta convoaielor, lansînd şi dragînd mine, lansînd grenade antisubmarine şi atacînd cu artileria navele inamice similare şi, cu torp:le, navele mari inamice. Din această clasă fac parte: navele puitoare Jde mine, dra-goarele grele, dragoarele uşoare, dragoarele magnetice, canonierele, canonierele fluviale, navele de escortă, navele de patrulare, navele pentru estacade şi plase, navele spărgătoare de baraje, navele vînătoare de submarine, vedetele torpiloare, vedetele dragoare, vedetele vînătoare de submarine, vedetele de supraveghere maritimă şi fluvială, crucişătoarele de patrulare costieră, navele de patrulare costieră, navele de protecţie a pescuitului şi navele de debarcare. Navă de transport: Navă construită special sau amenajată din navă comercială, folosită pentru alimentarea unei flote cu trupe şi materiale necesare, Din această clasă fac parte: navele de transportat trupe (cari pot fi de mare largă sau costiere); cargourile pentru încărcături uşoare, pentru muniţii şi armament, pentru avioane şi materiale de aviaţie, etc.; tancurile (pentru încărcături lichide), cari pot fi petroliere sau pentru transportat şi distilat apa; navele doc-cargo. Navă auxiliară: Navă construită special sau amenajată din nave comerciale sau militare, astfel încît să satisfacă nevoile unei flote. Din această clasă fac parte: navele-bazâ de distrugătoare, de torpiloare, de escortoare, de vedete torpiloare, de vedete dragoare, de patruloare, de submarine şi navele-bază de hidroavioane; navele-tender (cu materiale de schimb şi întreţinere), cari sînt nave ataşate pe lîngă o grupare de nave, şi anume: de flotă, de staţionare, de distrugătoare, de torpiloare, de submarine, de vedete; navele speciale: navă-spital, navă-atelier, navă-doc pentru submarine, navă hidrografică, navă pentru protecţia pescuitului, navă pentru experienţe, navă-ţintă teleghidată, remorcher, remorcher rapid, navă de salvare, şi nave puitoare de mine auxiliare; nave-şcoalâ de diferite tipuri sau special construite, afectate pentru diferite şcoli, cum sînt navele-şcoală: cu vele, pentru ofiţeri, de artilerie, de torpile, de mine, de telemetrie, de scafandre, de transmisiuni şi de submarine. Exemple de nave militare (v. fig. LIV): Berbec: Navă cuirasată avînd ca armă principală pintenul (v.). Acest tip de navă a avut o utilizare foarte scurtă, Iimitată Ia cîteva zeci de ani, la începutul perioadei marinei cu abur. Canonieră (v. fig. LIV g): Navă mică de luptă, care are ca armament principal artileria, putînd îndeplini mai multe misiuni. Caracteristicile sînt: deplasamentul 45G“*2-Q00 t; armamentul 1^/4 tunuri de J00--152 .mm, >--8 tunuri, de 25 37*‘*80 mm artilerie antiaeriană, mitraliere antiaeriene; principal: 6---15 tururi de 152* ♦ * 155 mm, antiaeriene, 6* * * 12 viteza 15*'*21 noduri; raza de acţiune 2000***7000 mile; tunuri de 100***127 mm; 8 de 40 mm şi mitraliere; 6*-«8 r~ ~£I, ML şi c) torpiloare; d şi e) vedete; f) vedetă rapidă; g) canonieră; h) dragor de mine; /) puitor d Ri) relevmente limită; Dlf Da) cercuri de distanţă avînd centrul în Fi; AB şi SC) drumuri urmate de navă; B) punct de schimbare de drum; FtP şi F2Q) re-levmente la obiectele Flt respectiv Fs; z) punctul navei, unghi -s^oc, nava se găseştejn afara zonei periculoase P. îndată ce unghiul citit la sextant e mai mare decît a, nava s-a apropiat de pericol şi trebuie să se depărteze. Alt procedeu rapid, pentru- trecerea unei strîmtori, unde nava trebuie să meargă pe drumul ABC şi dispune de obiectele de pe uscat Fx, F2 , F3, e reprezentat în fig. IV, Din Fv F2 şi F3 drept centru se trasează arcele de cerc Cv C2 şi C3, pe cari se trasează gradaţiile relevmentelor Ia obiectele respective. Din F3 se trasează relevmentele limită Rv Rz, iar din F3 drept centru se trasează cercurile de distanţă Dv D2, etc,, ia intervale variind cu gradul de precizie^ necesar. în Ft şi F% se înfig două ace prevăzute cu o aţă. în timp ce un observator ia relevmentele la F1 şi F2, un al doilea aşază aţele pe gradaţiile respective şi observă dacă punctul navei z se găseşte pe drumul trasat, cum şi distanţa pînă Ia punctul de schimbare de drum 8. Dacă nava dispune de radar cu o instalaţie specială care să proiecteze imaginea de pe ecranul radarului pe hartă ia scara acesteia, punctul central care marchează nava e pus automat pe hartă şi se poate observa imediat dacă nava e pe drum sau nu. Navigaţie cu sonda: Navigaţie practicată atunci cînd nu se pot folosi alte mijloace, pentru a evita o punere pe uscat, sau în combinaţie cu alte mijloace, E, în general, imprecisă, necesită multă experienţă şi serveşte aproape excluziv la evitarea unui pericol. Pentru mărirea preciziei sînt necesare hărţi cu multe sondaje şi exacte sau, de preferinţă, hărţi batimetrice cu isobatele trasate, în acest caz se folosesc forme caracteristice ale fundului, cari, după ce au fost găsite, permit să se reducă mult nesiguranţa asupra punctului, permit urmarea unei anumite isobate sau, dacă se ia în consideraţie natura fundului, evitarea unui obstacol sau identificarea unei zone. E greu de practicat pe funduri uniforme. în unele cazuri, limitele nesiguranţei se pot reduce apreciabil făcînd schimbări de drum. De exemplu, se presupune că o navă are o nesiguranţă asupra punctului reprezentată Navigaţie marină 395 Navigaţie marioa prin limitele AB şi CD (v. fig. V). Se sondează pînă laîntîfnirea is.obatei I, după care se face o schimbare de drum de 90°, limitele nesiguranţei fiind, în acest caz, 88' şi DD', iar zcna de nesiguranţă reducîndu-se la mai puţin de jumătate din cea iniţială. Navigaţie estimată: Navigaţie în care, pentru a face punctul navei, se ţine seamă de drumul ei şi de distanţa parcursă în acest drum, folosind numai instrumente de bord şi calcule elementare. Cum aparatele cari indică drumul (compasul) şi viteza (loch-ul) sînt susceptibile de erori şi cum ele indică numai drumul, res-psctiv distanţa parcursă prin apă, în estimă intră elemente de apreciere cari fac ca punctul estimat să fie uneori foarte depărtat de punctul adevărat, în special pe timp foarte rău, cînd deriva (v.) poate avea valori de 40---500, sau chiar mai mari. In general, problemele navigaţiei estimate se rezolvă grafic pe harta Mer-cator (v. sub Proiecţie cartografică), trasînd drumul cu ajutorul echerelor, al liniilor paralele (v.) şi punînd pe acest drum distanţa cu ajutorul unei gheare de compas. Pentru ca în cazurile importante să se evite erorile datorite deformării hărţii marine, punctui estimat se calculează din coordonatele punctului de plecare cu ajutorul formulelor cari dau diferenţa de latitudine, diferenţa de longitudine, şi deplasarea est-vest, cari se găsesc calculate într-o tablă numită tablă de punct (v.). în cazul multor schimbări de drum, pentru a ţine seamă de întoarcerile navei, cari pot da erori grave, se folosesc procedeele drumului şi distanţei intermediare, procedeul distanţei la noul drum, procedeul trasării curbei de giraţie, care e considerată un cerc. Procedeul drumului şi distanţei intermediare (v. fig. VI) se foloseşte cînd o navă care urmează drumul D trebuie să ia, în A, drumul D'; se puneîn Junghiul a, numit drum intermediar, şi se ia pe el distanţa d, numită distanţă intermedia-r ă, obţinînd punctuj 8, din care se trasează drumul D'. în acest mod se evită să se traseze curba de giraţie, care e greu de construit pe hartă. Drumurile şi distanţele intermediare se obţin din curba de giraţie determinată experimental din 10 în 10° şi se trec într-o tablă. Pentru a ţine seamă de faptul că nava pierde viteză în timpul întoarcerii şi că din punctul 8 nava nu merge pe drumul D' cu viteza corespunzătoare numărului de rotaţii, pe care o capătă după ce a parcurs o oarecare distanţă, ora luării drumului D' se corectează cu o corecţie determinată experimental. Procedeul distanţei la noul drum consistă în a presupune că nava mai continuă drumul D pînă Ia intersecţiunea acestuia cu drumul D' (v. fig. VII). Distanţa AC se numeşte distanţă la noul drum şi se obţine din curba de giraţie, fiind apoi trecută în table. Pentru a considera că nava a întors în C, ora întoarcerii se modifică cu o corecţie analogă celei de la procedeul drumului şi distanţei intermediare. Procedeul distanţei la noul drum nu poate fi aplicat la schimbări de drum mai mari decît circa 120°, deoarece punctul C se depărtează mult de A, ajungînd la infinit pentru o întoarcere de 180°. Procedeul trasării curbei de giraţie e cel mai puţin precis, dar cel mai rapid, şi consistă în trasarea, din punctul de întoarcere, / a unui cerc cu raza egală cu jumătatea dia- ( # metrului tactic şi în a duce apoi, tangent la \ el, noul drum. Pe navele cari dispun degiro-compas şi de un loch echipat cu un dispozitiv de transmisiune electrică se poate folosi un trasor de drum, aparat care trasează direct pe hartă drumul şi distanţa V /.Procedeul dis-parcursă, ţinînd seamă şi de întoarceri, de tanţei la noul derivă, etc., dînd astfel punctui navei în drum. orice moment. Acest aparat elimină erorile D) drumul navei operatorului, dar nu măreşte în fond pred- înainte de .întoar-zia punctului estimat, deoarece deriva intr'o- cere; D') drumul dusă e tot cea apreciată de navigator. navei după întoar- Erorile punctului estimat se datoresc cere; A)punctulini-unor cauze foarte complexe, cum sînt: guver- ţial de întoarcere; narea (v.), erorile compasului, erorile loch- B) punctul în care ului, erorile de apreciere a derivei de vînt, nava se găseşte în efectul valurilor, efectul vîntului (care de drumulD'; AQdls-o parte tinde să împingă nava sub vînt, tanţa la noul drum. iar de altă parte tinde să aducă prora navei în vînt, efect care, dacă nu e combătut de timonier, poate depăşi efectul de deplasare sub vînt şi, ca atare, poate da derivă în vînt). Cu toate aceste erori, estima e singurul, procedeu care se găseşte oricînd ia dispoziţia navigatorului, din care cauza e folosit continuu, toate celelalte procedee aplicîndu-se numai temporar. Navigaţie iperbolică: Navigaţie ia care se folosesc procedee de determinare a punctului navei bazate pe reperarea intervalului de timp dintre recepţia a două semnale radio emise de două staţiuni a căror poziţie pe hartă ecunoscută. Deoarece intervalul de timp corespunde diferenţei dintre distanţele de ia navă ia cele două staţiuni emiţătoare, rezultă că problema se reduce la determinarea locului punctelor a căror diferenţă a distanţelor pînă Ia două puncte date (cele două staţiuni emiţătoare) e constantă, şi care e o iperbolă cu focarele în cele două ^staţiuni emiţătoare (v, fig. VIII). în prac- VUL Principiu| navigaţiei iper-tică se construieşte un fascicul de bolice. iperbole corespunzătoare diferen- A_ B) staţiuni emiţătoare; ţeior de timp exprimate în mi- M, N) puncte în cari se găsesc crosecunde, iar pentru determi- navele, narea ramurii iperbolei pe care se găseşte nava, emisiunile celor două staţiuni sînt decalate. Astfel, dacă emisiunile staţiunilor A şi 8 ar fi simultane, navele din punctele M sau N nu ar putea determina ramura iperbolei pe care se găsesc. Decalînd emisiunea unei staţiuni faţă de cealaltă, fiecare ramură a iperbolei va putea fi reprezentată printr-un interval de timp diferit de acela al ramurii simetrice. Decalarea semnalului staţiunii 8 se realizează printr-un dispozitiv care acţionează în B ia primirea semnalului din A. Sistemul menţionat determină numai locul geometric al poziţiei navei, fără a determina însă punctul acesteia. V'. Reducerea zonei de nesiguranţă cu ajutorul sondajelor. /) isobată; AB şi CD) limitele zonei de nesiguranţă înainte de schimbarea de drum; BB' şi DD') limitele zonei de nesiguranţă după schimbarea de drum. VI. Procedeul drumului şi distanţei intermediare. D) drumul navei înainte de întoarcere; O') drumul navei după întoarcere; a) drum intermediar; A) punctul iniţial de întoarcere; B) punctul în care nava se găseşte în drumul D'; d) distanţă intermediară. Navigaţie marină 396 Navigaţie marină Pentru a determina („a face") punctul sînt necesare două fascicule de iperbole, obţinute prin emisiunile unei staţiuni directoare (A) şi a două staţiuni subordonate (8) şi (C), constituind un lanţ (v. fig. IX). Punctul navei se găseşte fa intersecţiunea a două iperbole corespunzătoare diferenţelor de timp între emisiunile A—8 şi A—C. Acoperirea (zona în care se poate face punctul navei) u~ nui astfel de sistem variază cu caracteristicile de propagare ale frecvenţei radio folosite; pentru o frecvenţă şi O preci- IX. Cele două fascicule de iperbole determinate ziedate, zona de aco- c|e perechea de staţiuni A, C (linii continue) şi perire variază cu pă- A> B (liniî întrerupte). tratul lungimii liniei de bază (segmentul care uneşte cefe două staţiuni), astfel încît e recomandabil să se folosească linii de bază lungi (cît permit terenul şi aparatajul). Practic, acoperirea e limitată la două sectoare de circa 120°, simetrice faţă de normala pe mijlocul liniei de bază. Pentru a acoperi un sector de 360° se foloseşte un dispozitiv format dintr-o staţiune directoare centrală şi din două staţiuni subordonate, dispuse la 120°. Precizia punctului variază cu distanţa dintre două iperbole succesive ale fasciculului trasat pe hartă. Această distanţă e cu atît mai mică (deci precizia e cu atît mai mare) cu cît nava e mai aproape de linia de bază sau de normala pe mijlocul liniei de bază. La distanţe relativ mari ale navei în raport cu distanţa dintre staţiuni, curbele de poziţie (iper-bolele) pot fi considerate, aproximativ, drepte concurente pe mijlocul liniei de bază. în astfel de cazuri, aceste drepte se intersectează sub unghiuri ascuţite, ceea ce face ca precizia punctului să fie destul de mică, deşi precizia locului geometric constituit de fiecare iperbolă e suficient de mare. Precizia punctului determinat („făcut") în astfel de condiţii variază (aproximativ) invers proporţional cu pătratul distanţei pînă la staţiunile lanţului. Pentru a avea o indicaţie asupra preciziei punctului se trasează un romb al erorilor posibile. Precizia punctului mai depinde de viteza şi de modul de propagare a undelor (direct, prin refracţie, prin reflexiune pe straturile ionizate ale atmosferei). Viteza de propagare a undelor poate varia la trecerea prin diferite medii şi prin condiţii atmosferice diferite. Variaţia vitezei undelor şi efectul de reflexiune pe înălţimi sau pe faleze dau loc la erori sistematice. Dacă se produc bătăi, undele reflectate sînt relativ stabile şi se pot calcula corecţii, cari pot fi folosite pentru a’face punctul navei. Sincronizarea între posturile aceluiaşi lanţ (sistem) se asigură prin procedee de reglare automată; în cazul cînd nu a fost obţinută această sincronizare se emit semnale speciale, cari previn că lanţul nu dă rezultate precise. Tabelele şi hărţile folosite nu se pretează totdeauna la interpolări precise, ca, de exemplu, în zona prelungirilor liniei de bază. Tabelele dau corecţii şi pentru folosirea undei reflectate. Semnalele primite sînt supuse uneori perturbaţiilor provocate de condiţiile atmosferice şi de undele reflectate. Frecvenţele joase sînt cele mai afectate de perturbaţii. Ecranele cu tuburi catodice permit într-o măsură oarecare interceptarea semnalelor, uneori chiar în cazul cînd perturbaţia e mai puternică decît impulsia care trebuie observată. în navigaţia maritimă se utilizează diferite tipuri de sisteme de radionavigaţie cu procedee iperbolice, diferenţiate prin principiul de determinare a diferenţelor de distanţă (de fază) alesemnalelor recepţionate, tipul staţiunilor emiţătoare, modulaţia adoptată pentru semnale, lungimea de undă utilizată, etc. Se utilizează sisteme de radionavigaţie propriu-zise (cu ansamblu de staţiuni cu funcţionare coordonată), cum sînt sistemul Decca (v.), Loran (v.), etc. cari permit determinarea punctului navei, cum şi radiofaruri (v. sub Radiofar) — de exemplu radiofarul Consol —- cari permit identificarea (mai precisă decît permite radiogoniometria obişnuită) a azimutului navei faţă de ele. O instalaţie Decca pentru radionavig a-ţia maritima e constituită, de exemplu, din trei sau patru staţiuni, de obicei una principală şi două secundare, cari emit semnale în toate direcţiile. Interferenţa emisiunilor unei perechi de staţiuni A şi 8 (staţiunea principală şi una dintre staţiunile secundare) determină existenţa unor iperbole de focare A, B cari sînt locurile geometrice ale punctelor în cari diferenţa de fază corespunzătoare e nulă. Zonele dintre curbele de diferenţă de fază nulă se numesc „căi"; lăţimea căii pe linia de bază e minimă şi egală cu X/2. Căile sînt indicate cu litere latine şi, dacă e cazul, sînt împărţite în căi numerotate. Ca şi la celelalte procedee iperbolice, două staţiuni permit determinarea unui loc geometric, iar pentru a face punctul sînt necesare două perechi de staţiuni, practic o staţiune centrală şi două secundare. Cum sistemul nu e influenţat de faptul că undele trec deasupra uscatului şi apoi deasupra mării, staţiunile Decca pot fi aşezate departe în interior, pentru a servi eventual două mări. în acest caz se folosesc o staţiune centrală şi trei staţiuni secundare, aşezate la 120° una de alta şi la distanţa de 60“*100 mile marine. în practică, frecvenţele folosite sînt distincte, dar trebuie să aibă un multiplu comun întreg. Recepţia se efectuează de aparate distincte, în interiorul unui receptor unic; frecvenţele sînt multiplicate pînă ia multiplul comun, numit frecvenţa de comparaţie, la care se face măsurarea diferenţei de fază, cu ajutorul a trei fazmetre numite decometre, cîte unul pentru fiecare dintre cele trei fascicule imprimate pe hărţi speciale, în culorile roşu, purpuriu şi verde. Citirea decometrelor cu funcţionare continuă dă poziţia navei într-o „cale" cu eroarea de 1 % din lăţimea căii. Aceasta indică şi gradul de precizie al sistemului, ştiind că lăţimea unei căi e, în practică, de trei mile marine pe linia de bază, şi de circa 300 de mile marine la limitele zonei acoperite. Aceasta permite ca în apropierea liniei de bază, unde eroarea e de ±10 m (cel puţin teoretic), sistemul Decca să poată fi folosit pentru pilotaj. Decometrele indicînd poziţia navei numai în interiorul unei căi, e necesar ca punctul estimat al navei să fie suficient de precis pentru a permite aşezarea iniţială a lor în poziţia corectă. Cum acest lucru nu e totdeauna posibil, la tipul de construcţie recentă de receptoare Decca se foloseşte un al patrulea decometru, numit identificator de cale, pe care se pot citi semnale speciale de identificare a căii, emise de fiecare pereche de staţiuni emiţătoare. Afară de posibilitatea de a face punctul în larg, sistemul Decca poate fi folosit şi pentru pilotaj, în scopul de a urma un drum dat, de a ancora într-un punct dat, etc. în aceste cazuri, sistemul Decca poate fi folosit după mai multe metode; metoda drumului paralel, metoda drumului diagonal şi metoda diferenţială. La metoda drumului paralel se alege un drum paralel cu iperbolele fasciculului, spre punctul de destinaţie (v. fig, X). în punctul de destinaţie, citirile decometrelor pentru Navigaţie marină 3S>7 Navigaţie marina roşu ?i verde sînt roşu (8) 14,6, verde (hi) 33,5. Drumul e ales paralel cu căile roşii (92°) şi se întinde de-a lungul iperbolei B 14,6. Căile verzi sînt, în această zonă, la intervale de trei cabluri (v.) şi se intră pe drumul de ancorare la iperbola verde H 36 (punctul N) la distanţa de 10,5 cabluri de la punctul de ancoraj. Punctul de schimbare de drum (/VI) se pune pe hartă în modul obişnuit şi, în acest punct, citirea la deco-metrul roşu e 8 14,0. După ce a intrat pe iperbola aleasă, nava se menţine pe drumul fixat, adică urmăreşte ca deco-metrul roşu să arate în permanenţă 8 14,6. Citirile ladecometrul verde indică apropierea de punctul de ancoraj. Drumul se marchează în modul obişnuit, cu distanţele la punctul de fundarisire (Z), etc. (v. şl sub Fundarisire). Metoda drumului diagonal se bazează pe faptul că la un drum paralel cu una dintre diagonalele romburilor formate de fasciculele de iperbole, citirile la decometru cresc sau descresc cu aceeaşi cantitate. Folosind un drum paralel cu una dintre diagonale, drumul poate fi astfel ţinut, încît deco-metrul să se rotească în direcţia corespunzătoare cu aceeaşi viteză. Un studiu al hărţii va indica navigatorului în care bord să întoarcă, în cazul cînd viteza de rotaţie variază. Metoda diferenţială permite navei să urmeze un drum oarecare. Se observă, în primul rînd, cari iperbole sînt intersectate de drumul ales mai aproape de 90°. Se marchează pe drum intervale egale cu o valoare indicată de cazul concret de rezolvat, de exemplu intervale egale cu o cale. Pentru aceste intervale se întocmeşte un tablou cu citirile la deco-metrul roşu şi citi rile la decometrul verde. în cazul cînd citirile la decometrul verde diferă de cele calculate, se schimbă drumul în modul corespunzător pentru a reveni pe drum, adică pentru a obţine citirea corectă la decometrui verde. Sistemul Decca poate fi folosit pînă la o distanţă de 240 de mile marine de la centrul lanţului; dincolo de această distanţă se poate observa fenomenul numit alunecarea căii, care consistă în indicarea, de către decometru, a unei căi greşite; fenomenul e produs de o interferenţă cu paraziţii atmosferici sau de o avarie temporară a aparatului. Totuşi, ziua se pot obţine „drepte de poziţie" pînă la 450 de mile. Această dreaptă e bisectoarea celui mai mic unghi format de două iperbole (corespunzătoare citirilor la deco-metre) din fascicule diferite. Navigaţie în mările polare: Navigaţie în condiţii speciale, şi anume: latitudini înalte; convergenţă rapidă a meridianelor; mişcare diurnă a aştrilor aproape paralelă cu orizontul; perioade lungi de lumină, întuneric sau crepuscul; miraje frecvente; refracţie puternică şi orizonturi false; furtuni magnetice; propagare anormală a undelor radio; apropierea polului magnetic şi a celui geografic. Aceste condiţii fac ca navigaţia marină în mările polare să nu se poată executa totdeauna cu aceleaşi procedee şi instrumente ca pe latitudinile mai joase. Hărţile în proiecţie Mercator nu sînt utilizabile de la paralelul 70°, în special din cauza variaţiei rapide a scării latitudinilor. Se folosesc hărţi în proiecţie Gauss-Kruger (proiecţie Mercator transversală), cari au un pol fictiv pe ecuator şi meridiane fictive cari sînt intersectate sub unghi constant de o loxodromă fictivă; hărţi în proiecţie conformă Lambert, la cari meridianele converg, însă scara latitudinilor pe care se măsoară distanţele e aproape constantă. Aceste hărţi nu au, de obicei, roze (v.) sau, în cazul că sînt trecute pe hartă, ele sînt valabile numai pe meridianul respectiv. Trasarea drumurilor şi a relevmentelor se face cu echerele obişnuite, dar din cauza proprietăţilor hărţii, la trasarea drumurilor centrul echerului se aşază pe meridianul central, iar la trasarea unui relevment, centrul se aşază cît mai aproape de punctul probabil al navei. Ţinerea estimei, foarte importantă (chiar în vederea uscatului), deoarece reperele sînt rare, greu de distins şi uneori inexact trecute pe hartă, e foarte dificilă, fiindcă apropierea de polii magnetici face ca forţa directoare a compasului magnetic să fie foarte mică, iar apropierea de polul geografic face ca girocompasul să fie greu utilizabil. Pentru a preveni aceste inconveniente, navele sînt echipate cu compasuri solare, cari indică direcţia folosind umbra unui; ac, astrocompasuri bazate pe acelaşi principiu, folosind însă un astru oarecare, sau un compas ceresc care indică direcţia cu ajutorul luminii solare polarizate în atmosferă (acest compas poate fi folosit chiar şi cînd soarele e sub orizont). Distanţa parcursă se apreciază după loch sau după rotaţiile maşinii, făcînd corecţii empirice pentru rezistenţa opusă de gheaţă. Relevmentele optice trebuie convertite cu corecţia Givry (v.), din cauza convergenţei rapide a meridianelor. Radiogoniometria şi mijloacele electronice de navigaţie pot fi inutilizabile din cauza furtunilor magnetice frecvente şi puternice. Observaţiile astronomice sînt dificile din cauza ceţei şi' a lipsei de orizont. Se pot folosi sextante cu orizont artificial, în condiţii mai bune decît pe mare, din cauza imobilizării navei de gheţuri. Navigaţie loxodromică. V. Navigaţie pe loxodromă. Navigaţie meteorologică: Ramură a navi- gaţiei care se ocupă cu aplicarea Meteorologiei în navigaţie, cu scopul de a folosi factorii meteorologici (vîntul) şi de a evita marea rea, care implică o reducere a vitezei, deci o întîrziere şi, eventual, poate produce avarii, uneori importante. După natura elementelor meteorologice folosite, se deosebesc: Navigaţie climatologicâ, care consistă în alegerea drumului ţinînd seamă de elementele climatologice/ în practică, acest gen de navigaţie consistă în urmarea drumurilor recomandate de cărţile-pilot sau de hărţile-pilot/ întocmite pe baza experienţei acumulate pe o lungă perioadă de timp. Dezavantajul navigaţiei climatologice consistă în faptul7 că datele din cărţile sau din hărţile-pilot asupra vînturilor. curenţilor, stării mării, ceţei, etc. sînt valori medii, iar la un moment dat, într-o anumită zonă pot exista condiţii cu totul diferite de cele prevăzute. Navigaţie meteorologica propriu-zis â, care foloseşte, pe lîngă datele medii meteorologice, şi prevederile meteorologice de scurtă, şi de lungă durată. Astfel (v.- fig. XI), o navă care dublează capul Horn din Atlantic în- H38 H37 H36 H35 H34 H33 X, Metoda dramului parale!. H) iperbole verzi; B) iperbole roşii; M) punctul de schimbare de drum; N) punctul iniţia! al drumului de ancorare; F) punctui comenzii în momentul fundarisirii; Z) punctul de fundarisire. Navigaţie marinâ 398 Navigaţie marină zonă se prevede o depresiune, are dublarea la mare distanţă de uscat, Pacific, atunci cînd în interesul să execute pentru a avea vîntul din pupa, în timp ce o navă care dublează acelaşi cap dinspre Pacific spre Atlantic trebuie să execute dublarea aproape de uscat, pentru a avea din pupa vînturile din partea superioară a aceleiaşi depresiuni. Nav i gaţ ie d /-r i j a ta, în care folosirea meteorologiei nu mai e lăsată ia libera alegere a XI. Dublarea capului Horn. comandantului (care D) depresiune barometrică; 1) calea de navi-dispune numai de un gaţie din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific; număr limitat de 2) calea de navigaţie inversă, surse de informaţii meteorologice), ci e executată de la uscat, folosind o documentaţie mai completă, şî anume: o hartă sinoptică a valurilor, în care se trec înălţimea, perioada şi direcţia lor; harta prevederii valurilor în care, pe baza hărţii sinoptice, se calculează, folosind viteza, direcţia şi durata vînturilor, harta valurilor pentru viitor (dacă în afară de valuri mai există şi huîă, se calculează înălţimea efectivă totală); o diagramă cu performanţele navei respective, care indică viteza pe care o poate avea nava pe o mare cu o anumită înălţime şi în diferite condiţii (de ex. marea din prova, la travers şi din pupa) Deşi acest procedeu permite folosirea la maximum a navigaţiei meteorologice, el prezintă dezavantajul de a necesita un personal numeros de meteorologi şi oceanografi, cum şi date precise, sub formă de diagramă, a performanţelor fiecărei nave dirijate. Navigaţie mixtă. V. sub Navigaţie pe arc de cerc mare. Navigaţie ortodromică. V. Navigaţie pe arc de cerc mare. Navigaţie pe arc de cerc mare: Navigaţie pe arce de loxodromă formînd un contur poligonal apropiat de arcele de cerc mare. Navigaţia pe arc de cerc mare e practic imposibilă, nava nedispunînd de nici un instrument care să-i permită să se menţină pe această curbă. De aceea, această navigaţie nu se practică decît atunci cînd parcursul ortodromic e apreciabil mai scurt decît cel loxodromic. în acest caz, pe o hartă gnomonică (v. sub Proiecţie cartografică) se trasează arcul de cerc mare care uneşte punctul de plecare cu cel de sosire, care pe această hartă apare ca linie dreaptă, şi se notează intersecţiunile sale cu anumite meridiane, cum şi latitudinea vertexului (punctul arcului de cerc mare care are latitudinea cea mai înaltă). Aceste puncte se trasează pe harta Mercator şi se unesc prin segmente de dreaptă cari reprezintă arce de loxodromă. Dacă vertexul se găseşte pe latitudini impracticabile pentru nave (din cauza gheţurilor), se practică navigaţia mixta, adică la atingerea acestui paralel.se navighează pe el, apoi la a doua intersecţiune a arcului de cerc mare cu paralelul limită se reia arcul de cerc mare. Sin. Navigaţie ortodromică. Navigaţie pe ceaţă: Navigaţie la care se folo- sesc, pentru a face punctul, sonda (v. sub Navigaţie cu sonda), estima (v. sub Navigaţie estimată), semnalele acustice de ceaţă ale farurilor sau ale farurilor plutitoare, semnalele subcnarine combinate, eventual, cu radiogonioraetria. După gradul de echipare a coastei cu ajutoare pentru navigaţie (semnale de ceaţă, balizaj, etc.), după curenţii din zonă, după adîncimi, gradul de precizie al hărţilor şi după mijloacele navei, pe ceaţă se folosesc două metode generale de navigaţie: depărtarea de coastă şi navigaţia la larg în afara pericolelor, apropiindu-se de uscat numai în vecinătatea portului de destinaţie; navigaţia din punct în punct, care consistă în a parcurge drumuri scurte între două repere (semnale de ceaţă la uscat, semnale submarine de pe nave-far, forme caracteristice ale fundului). Primul procedeu oferă o navigaţie sigură şi liniştită pe majoritatea parcursului, dar pune probleme grele la aterisare. Al doilea oferă o oarecare siguranţă a punctului pe tot parcursul şi o aterisare relativ uşoară, dar e laborios, reclamă atenţie în tot timpul parcursului şi multă pricepere şi experienţă profesională. Navele echipate cu radar pot utiliza această instalaţie pentru a lua reievmente la obiecte de la uscat, cari se folosesc ca şi relevmentele optice, sau pot practica metodele descrise la pilotaj (v. sub Navigaţie costieră). Concomitent cu radaruf şi în scopul de a limita deficienţele acestuia se folosesc şi metodele navigaţiei radiogoniometrice, semnalele sonore, sondajele şi veghea atentă. Mijloacele de navigaţie iperbolice pot fi de asemenea folosite pe ceaţă, în zonele în cari există staţiuni Consol, reţele Decca sau Loran. Navigaţie pe loxodromă: Navigaţie care urmăreşte loxodromă. Practic, deoarece compasul are un unghi constant cu meridianul, nava nu poate descrie altă curbă, decît în cazuri excepţionale (navigaţie pe ecuator sau pe un meridian) cînd loxodromă se confundă cu arcul de cerc mare. Sin. Navigaţie loxodromică. Navigaţie radioastronomică: Navigaţie care se bazează pe recepţionarea undelor emise de aştri cu ajutorul unui radiosextant care consistă, în principal, dintr-o antenă direcţională de forma unei calote sferice cu diametrul de circa 90 cm, care se poate mişca într-un plan vertical (pentru a putea măsura înălţimea astrului) şi într-un plan orizontal (pentru a măsura azimutul). Kadiosextantele folosite pînă în prezent sînt capabile să urmărească automat Soarele şi Luna, dînd astfel posibilitatea de a face punctul cu două drepte de înălţime (v.), chiar pe ceaţă. Radiaţiile emise de ceilalţi aştri sînt în general prea slabe pentru a putea fi folosite. întreaga instalaţie trebuind să fie stabilizată, aparatul fiind complex nu e în prezent răspîndit, dar a fost folosit de unele nave în expediţiile polare. Eroarea maximă constatată a fost de 8 Mm. Navigaţie radiogoniometrică: Navigaţie care foloseşte, fie relevmente la navă, luate de staţiuni de radiogoniometrie de la uscat, fie relevmente luate de la bord, la radiofaruri de la uscat. în cazul relevării unei nave de la uscat (v. fig. XII), la relevmentul ortodromic R0, citit la radiogoniome-tru, se aplică corecţia Givry (v.) şi se obţine relevmentul loxodromic R^, pe care se găseşte nava. Intersectînd acest relevment cu cel obţinut de altă staţiune radiogoniometrică, se obţine punctul navei. în cazul relevmentelor luate de la bord,problema e mai complexă,deoarece punctul navei nefiind cunoscut, el poate fi oriunde pe o., isoazimutală (curbă de egal azimut), care e locul punctelor XII. Punctul radiogoniometrie prin relevare de la uscat. S) staţiune radiogoniometrică; Z) navă; Rq) relevment ortodromic; ,\) relevment loxodromic; (v.) (,v. fig, ;/)»'■ .. . - , Năvod 401 Nlvod Pentru efectuarea năvădirii se folosesc suporturi speciale, pe cari se aşază sulul de urzeală şi ansamblul de iţe. //. Ace de nâvâdire. î) ac încovoiat cu c.frlig dedesubt; 2) ac încovoiat cu cîrlig deasupra; 3) ac linear de sîrmă; 4) ac linear din lamelă. /. Năvădirea urzelilor. 1) su! de urzeală; 2) fir de urzeală; 3) lamele de control (călăreţi); 4) cocleţii iţelor; 5) spată. Lucrătorii cari execută această operaţie folosesc acu! de nâvâdire, care se compune dintr-un mîner de lemn în care e înfipt un cîrlig metalic, de formă încovoiată sau 7 lineară (v. fig. II). Năvădirea se face ţinînd seamă de desenul ţesăturii care rezultă din modul de încrucişare a firelor de urzeală cu ceie de bătătură. Pentru ţeserea unei ţesături sînt necesare atîtea iţe cîte fire de urzeală cu evoluţii diferite sînt în raport (v. Legătură de ţesătură, sub Legătură 4). De exemplu, în raportul de urzeală sînt patru fire cu evoluţii diferite ; deci sînt necesare patru iţe, în care caz se execută nâvâdirea teoretica. Dacă, însă, aceeaşi legătură se execută pentru o ţesătură cu urzeală deasă şi, deci, c'ele patru iţe nu ar putea cuprinde numărul mare de cocleţi, e necesar să se mărească numărul iţelor, folosind 8, 12 şi chiar 16 iţe; această năvădire, printr-un număr mărit de iţe, se numeşte nâvâdire practică. în majoritatea cazurilor, năvădirea se face începînd cu tragerea firelor de urzeală prin prima iţă, în care caz linia de năvădire are sensul spre stînga, ca şi linia oblică din litera S, din^care cauză se numeşte nâvâdire S. în unele cazuri, însă, năvădirea se face începînd cu ultima iţă, în care caz linia de năvădire are sensul spre dreapta, ca şi linia oblică din litera Z, din care cauză se numeşte nâvâdire Z. Var. Nevedire; Sin. Tras prin iţe. Maşina pentru prezentarea firelor e maşina folosită ca auxiliar în operaţia de năvădire a urzelii; ea alege firele de urzeală fir cu fir şi le „prezintă" lucrătoarei care execută operaţia de năvădire propriu-zisă, sau invers. Maşina înlocuieşte munca uneia dintre cele două lucrătoare cari execută, în mod normal, năvăditul manual.. i. Năvod, pl. năvoade. Pisc.: Unealtă mobilă pentru pescuit, confecţionată din plasă de cînepă, de bumbac sau de mase plastice, cu care se prinde peştele prin încercuire. E compusă din două bucăţi de plasă, numite aripi sau crile, între cari se fixează un sac de asemenea de plasă, numit matiţâ. — Aripile sînt confecţionate din mai multe fîşii lungi de plasă legate între ele, cu ochiurile mai dese în partea unde se prind de matiţă — privod — şi din ce în ce mai rare spre extremităţi, numite c/ece. Posădireâ năvodului făcîndu-se la privod la 1/2, la mijloc la 1/3, iar la clece, la 1/4, înălţimea aripii se îngustează spre clece. Aripile sînt legate (cetcuite) pe două odgoane paralele; cel de suprafaţă, numit plută, e susţinut de plutitori, iar cel de fund, mai gros, numit camânâ, prin greutatea lui în timpul pescuitului intră uşor în stratul superficial de nămol al fundului (în cazul fundurilor brusc sinuoase, pentru urmărirea profilului lor, camăna e echipată cu greutăţi, de exemplu cu lanţuri în porţiunea dinspre matiţă).—Mat iţa e confecţionată din plasă cu ochiurile cu dimensiuni mai mici, cu gura întărită prin frîn-ghii numite cheile năvodului şi cari o menţin deschisă în apă, şi e legată la frînghiile crilelor. Plutirea ei e asigurată prin însforarea de plute (boboci) la partea superioară şi la cele două colţuri (boi). La capătul clecelor se leagă cîte un frîu, iar de acestea, două frînghii (alergători) cu lungimi variind între 50 şi 100 m şi cari servesc la strîngerea uneltei. Cu ajutorul aripilor se execută încercuirea peştelui şi strîngerea lui într-un spaţiu cît mai restrîns, pentru a-l forţa să intre în matiţă. Prin plută şi camănă se asigură menţinerea năvodului în poziţia verticală, cum şi împiedicarea trecerii peştelui peste marginea superioară a crilelor, sau strecurarea lui pe sub marginea lor inferioară. Auxiliare năvodului sînt: două vîrtejuri de lemn (barane), cu ajutorul cărora se face recuperarea alergătoarelor; două şufane (ghiondere), cu cîte un cerc metalic la extremitatea groasă, cu care se fixează şi se menţine camăna pe fund; masa sau podul, formată din una sau din două scînduri groase, cari se aşază de-a curmezişul pe cele două dube şi pe cari stau şufănarii; sacoviştea, care e un vîrf metalic prins într-o coadă de lemn, cu ajutorul căreia se descurcă plasa; scafa (bura), care e o cange metalică destinată să imobilizeze exemplarele de peşte mare; tarpanul, care eo seceră, pentru înlăturarea vegetaţiei; două dube, de 18---24 decrevace pentru purtarea năvodului, şi una sau două mai mici, pentru servirea năvodului în timpul pescuitului, pentru colectarea şi transportul peştelui. Modul de confecţionare, materialele întrebuinţate, dimen-siunile uneltei, mărimea ochiurilor la diferitele ei părţi şi modul de posădire variază în funcţiune de caracterele hidrologice ale basinului piscicol (suprafaţă, adîncime, configuraţia fundului, etc.), prezenţa vegetaţiei, componenţa efectivelor piscicole, biologia şi densitatea lor. Astfel, se folosesc năvoade mici (80--*120 m) pentru eieştee şi iazuri, năvoade mijlocii (150---300 m) pentru bălţi cu suprafaţă medie, şi năvoade mari (400---600 m), pentru bălţi cu suprafaţă mare şi pentru 700---1200 m. înălţimea (călcătura) năvoadel-or e cu 30---50% lacuri; năvoadele pentru pescuitul marin au lungimea de mai mare decît adîncimea apelor în cari se folosesc, pentru ca la formarea sînului să fie oprită tendinţa plutei să se afunde, şi a camenei să se ridice. Pescuitul cu năvodul se face în apele stătătoare (eieştee, iazuri, bălţi) toamna, după răcirea apei, căderea vegetaţiei şi atingerea sporului de creştere de către efectivele piscicole, în perioada în care circulaţia peştelui e cea mai mare, deci primăvara, în rîuri, şi, în funcţiune de curenţi şi de perioadele de migraţiune a speciilor migratoare, în mare. în basinele piscicole stătătoare de mare întindere, suprafaţa încercuită se măreşte prin introducerea simultană în funcţiune a unui număr de 2“’4***8---16 năvoade, numite îngurite. Iarna, pe gheaţă, în bălţile în cari zăpada se depune în straturi groase în stuf, iar peştele e astfel gonit spre luminiş, se practică pescuitul cu năvodul principial identic. Lansarea şi manevrarea lui se fac prin 60---100 de copci de formă triunghiulară, cu latura de 30---40 cm, tăiate în gheaţă şi dispuse tot în formă de potcoavă. Copca centrală, pentru scufundare, şi cea opusă, pentru strîngere, numite căldări, au dimensiuni mai mari; latura lor variază între 2-*-3 şi 5 m. -26 Nivoîoacă 402 Nebuloasă Trecerea de la o copcă ia cea următoare se face cu ajutorul iglitei. în pescuitul fluvial şi în cel marin, năvoadele sînt şi mai adaptate condiţiilor specifice hidrologice, biologice şi economice. Astfel, năvodul pentru rîuri şi fluvii e asimetric, avînd o aripă scurtă fixă, iar a doua, mobilă, numită alergătoare. El se lansează aproape de-a curmezişul cursului de apă, cu aripa scurtă şi matiţa spre mal, în timp ce alergătoarea e purtată de curent. De asemenea se utilizează năvoade cari prezintă o matiţă de tipul vintirului, iar altele, echipate la marginea inferioară cu o poală de plasă cu lăţimea de 0,25* * -1,00 m, legată pe toată lungimea camenei. Năvodul e unealta de cel mai mare randament în pescuitul industrial de baltă, rîu sau fluviu. Pentru a mări randamentul, pescuitul cu năvodul fluvial e parţial mecanizat: lansarea alergătorii se face cu ajutorul unei îmbarcaţiuni motorizate, iar tragerea codulei şi a aripii alergătoare se efectuează cu ajutorul unui vinci amplasat fie pe mai, pe un tractor, fie pe o îmbarcaţiune motorizată. în pescuitul marin se folosesc: năvodul pentru chef aii, cu matiţa mult alungită, un cozoroc de plasă cu lăţimea de 2 m, cere pluteşte la suprafaţă şi o poală asemănătoare celei de la năvodul fluvial; năvodul-pungâ (gîrgîrul), destinat pescuitului peştilor pelagici de cîrd; năvodul pentru pescuitul delfinilor, etc. întregul proces de pescuit e mecanizat, fiind adaptat la manevra celor mai perfecţionate tipuri de îmbarcaţiuni motorizate, echipate cu instalaţii mecanice pentru lansarea şi recuperarea uneltelor, colectarea peştelui, etc. 1. Nâvoiocica, pl. năvoloace. 1. Agr.: Porumbişte în care se seamana griu de toamnă fără să se are în prealabil, ci numai prin semănare urmată de grăpare. 2. Nâvofoacâ. 2. Agr.: Livadă pe malul unui rîu. 3. Nâvoloacâ. 3. Geogr.: Mal înalt, la mare. 4. Nb Chim.: Simbol literal pentru elementul Niobiu. s. Nd Ch im.: Simbol literal pentru elementul Neodim. e. Na Ch im.: Simbol literal pentru elementul Neon. 7* Neanderthal, omul de Paleont.: Sin. Homo nean-derthaleiibii. v. sud Homo. 8. Nearticulate. Paleont.: Sin. Inarticulate (v. sub Bra-chiopodc). 9. Nebka. Geogr.: Dună cu aspect de monticul, formată în spatele unui obstacol, specifică deşerturilor Arabiei şi Saharei. 10. Nebuiiu. Astr.: Numirea unui presupus element chimic, a cărui existenţă în nebuloase fusese simulată de linii spectrale corespunzînd unor tranziţii între niveluri de energie ale oxigenului mono- şi biionizat, posibile numai în stare de extremă rarefiere a substanţei. n. Nebuloasa, pl. rubuioase. Astr.: Obiect ceresc, adeseori iummos, cu conture de regulă neprecizate. Nebuloase galactice sînt nebuloasele cari aparţin sistemului Galaxiei (✓.) noastre. Nebuloasele galactice prezintă o mare varietate ae forme, putînd fi clasificate cum urmează: Nebuloase difuze luminoase: Sînt fie emisi/e, fie de refiexiune. Spectrul unei nebuloase emisive se compune din linii spectrale strălucitoare. Astfel de nebuloase se găsesc în apropierea unei stele fierbinţi, cu temperatura mai înaltă decît 20 000°, ceea ce face ca radiaţia ultravioletă a stelei să producă ionizaţia puternică a gazelor rarefiate din cari se compune, în generai, nebuloasa (ae ex. Marea nebuloasă din Orion). Spectrul nebuloaselor de refiexiune se compune din linii de absorpţie intense. Astfel de nebuloase sînt situate în apropierea unei stele a cărei temperatură e sub 20 000°. Ele sînt constituite, în general, din pulberi foarte fine, cari reflectă lumina stelei vecine. Nu există o delimitare precisă între nebuloasele emisive şi cele de refiexiune. Există tisă o legătură genetică sigură între steaua care luminează nebuloasa şi nebuloasa propriu-zisă, în sensul că aceasta provine tot din stea. Dimensiunile lineare ale nebuloaselor difuze luminoase variază între mai puţin de 1 parsec şi 10 parseci. Masele variază şi ele de la mai puţin de o unitate pînă la cîteva sute sau chiar 1000***5000 de mase solare; în cazuri excepţionale, masa nebuloasei atinge cîteva zeci de mii de mase solare (de ex. NGC 604 din M 33). Există şi nebuloase cu forma unor fibre întinse, cari trădează prezenţa unor puternice cîmpuri electromagnetice. S-a constatat, că orientarea e produsă de un cîmp de 10"5 Oe. Acest lucru se constată şi în cazul multor nebuloase obscure. Mişcarea materiei nebuloaselor difuze e neregulată, cu aspect turbulent. Nebuloase difuze obscure: Sînt, în general, nori de praf cosmic, dar şi de gaze rarefiate, cari absorb lumina corpurilor cereşti cari se găsesc dincolo de ei. Aceste nebuloase nu se deosebesc de nebuloasele difuze luminoase decît prin absenţa unei stele apropiate, care să le ilumineze. Calea lactee e împărţită în două ramuri de astfel de nebuloase. Prezenţa lor produce o slăbire a luminii stelelor ecranate pînă la de zece ori. Ele prezintă o puternică împrăştiere a luminii albastre, ceea ce conduce Ia înroşirea luminii stelelor din spatele lor. Studiul culorii şi al polarizaţiei luminii transmise de nebuloase difuze obscure dă indicaţii asupra mărimii particulelor componente. Nebuloase planetare: Ca şi nebuloasele difuze luminoase, acestea radiază energia luminoasă printr-un fenomen de fluorescenţă (absorb radiaţiile ultraviolete şi emit radiaţii în domeniul vizibil). Acest mecanism a făcut posibilă deducerea temperaturilor stelelor centrale (30 000*** 100 000°), cari însoţesc totdeauna nebuloasele planetare. Steaua centrală e fie o stea fierbinte, fie o stea de tip Wolf-Rayet şi ea radiază în special în domeniul ultraviolet. Spectrul nebuloasei e un spectru de emisiune cu linii strălucitoare. Temperatura cinetică din nebuloasele planetare e de ordinul a 10 000°. Masa nebuloaselor planetare (fără nucleu) e de 0,1 * * *0,01 mase solare. Dat fiind că nebuloasele planetare se prezintă sub forme circulare sau eliptice, masa nucleului e greu de evaluat. Se cunosc peste 400 de nebuloase planetare. Nebuloase extragalactice sînt nebuloasele formate din stele, reprezentînd o galaxie distinctă de a noastră. Nebuloasa extragalactică din constelaţia Andromedei e vizibilă cu ochiul liber sub aspectul unui oval slab luminos de magnitudinea 4,4. Norii lui MageJIan sînt două galaxii de magnitudinea, respectiv, 1,5 şi 0,5. în general, nebuloasele extragalactice au magnitudini absolute de — 9--- — 12. Pînă la magnitudinea 17,5, numărul galaxiilor observabile e de ordinul a 500 000, iar în prezent, dată fiind limita accesibilă de 23 magnitudini, se evaluează numărul galaxiilor observabile la 1 miliard. Clişeele cele mai bune, necesitînd expuneri de pînă Ia 100 de ore, pot reda galaxii situate la distanţa de 1 miliard de parseci (mai mult decît 3 miliarde de ani lumină). Peste 100 de nebuloase extragalactice au putut fi rezolvate; se poate aprecia că o galaxie cuprinde între 107 şi 1012 steie. Pe sfera cerească, nebuloasele extragalactice se găsesc distribuite în special în jurul polilor galaxiei noastre, iar în planul galactic aproape lipsesc (doar cîteva au latitudini galactice mai mici decît 20°), deoarece materia interstelară din planul galaxiei noastre le ecranează. în urma faptului că sistemul nostru solar se găseşte spre periferia galaxiei, cîteva nebuloase extragalactice sînt vizibile şi în direcţia opusă centrului galaxiei noastre. Nebuloasele extragalactice pot fi clasificate cum urmează: Galaxii eliptice (E): Datorită modului în care sînt aşezate faţă de noi, se prezintă fie sferice, fie eliptice, fie ca un fus alungit. Raportul axelor e cuprins între 3 şi 1 ; elipticitatea variază între 0 şi 0,7. Se notează cu un indice egal cu de zece ori elipticitatea. Ele constituie, aproximativ, un sfert din totalul galaxiilor. Mebuiozitatâ 403 Nebulozitate Galaxii foarte turtite: Au uri nucleu strălucitor fără braţe spirale; ele constituie o formă de tranziţie între nebuloasele eliptice şi cele spirale. Galaxii spirale normale (S): Au un nucleu e înconjurat de o mare nebulozitate (de ex. nebuloasa extra-galactică din Andromeda). Braţele spiralei pot fi din ce în ce mai deschise. Galaxii spirale barate (SB): Cuprind o lentilă centrală, o bară de ambele părţi şi braţe spirale la capătul barei. Nebuloase neregulate (I): Conţin stele şi nori obscuri reuniţi în mod dezordonat (de ex. norii lui Magellan). Acest tip de nebuloasă constituie doar 2--*3% din totalul nebuloaselor. Varietatea formelor nebuloaselor extragalactice e foarte mare. Adeseori se vede în galaxie un ine! sau un sistem de inele; inelul separă o regiune interioară, cu sau fără structură spirală, de una exterioară, cu structură spirală distinctă începînd de la inel. Nebuloasele spirale sînt, în general, surse puternice de radiounde; în prezent, sondajele prin radiounde sînt mult folosite în observarea galaxiilor, întrucît ele permit cercetarea unor galaxii mai depărtate, decît observaţiile optice. Galaxiile se prezintă adeseori grupate în îngrămădiri mai mari (supragalaxii), în cari e foarte frecvent tipul eliptic şi cel de tranziţie. Galaxia noastră, împreună cu alte 15 galaxii vecine, formează o supragalaxie, numită grupul local, din care fac parte norii lui Magellan, nebuloasa din Andromeda cu doi sateliţi apropiaţi şi doi depărtaţi, nebuloasa din Scorpionul, etc. Evoluţia dinamică a galaxiilor de la forma eliptică la cea spirală şi spirală barată prezintă diverse trepte. E de presupus că la acest proces complex pot contribui: rotaţia galaxiei, mareele, undele gravifice, forţe electromagnetice, ciocnirile. Acestea din urmă se produc în supragalaxii le mai dense, în număr de 20--500 în trei miliarde de ani. Distanţa galaxiilor se deduce prin diferite metode. Una dintre acestea se serveşte de relaţia dintre perioada Cefei-delor (v. sub Stea variabilă) şi luminozitatea lor, considerînd că strălucirea stelelor variabile de aceeaşi perioadă e în medie aceeaşi în orice galaxie. Cu ajutorul magnitudinilor astfel obţinute se stabileşte distanţa pînă la galaxie. Pentru stabilirea distanţelor se mai foloseşte magnitudinea aparentă maximă a novelor din galaxii. Dincolo de Andromeda, distanţele se stabilesc comparînd magnitudinile îngrămădirilor de stele albastre din grupul de galaxii Virgo cu cele ale stelelor albastre din nebuloasa Andromeda. Dincolo de Virgo (distanţa 9* 106 parseci) nu mai e posibilă deosebirea stelelor din galaxii şi, de aceea, scara distanţelor se poate prelungi numai cunoscînd magnitudinea absolută a galaxiilor înseşi. Se presupune, în acest scop, că funcţiunea de repartiţie a magnitudinilor absolute e aceeaşi pentru toate grupurile de galaxii din Univers. în spectrul nebuloaselor extragalactice apare, în general, o deplasare a liniilor spectrale spre roşu. Acest fenomen, observat încă din 1917, nu e absolut general. La cîteva galaxii apropiate există o deplasare a liniilor spectrale spre ultraviolet. S-a observat că frecvenţa liniilor spectrale se schimbă ca şi cum ar avea loc un efect Doppler-Fizeau, ceea ce ar conduce la concluzia că majoritatea galaxiilor se depărtează de noi cu o viteză aproximativ proporţională cu distanţa galaxiei. Astfel, viteza de deplasare a galaxiei creşte cu 160 km/s pentru fiecare milion de ani lumină. La distanţe foarte mari, această lege nu mai e nici ea aplicabilă. Dacă deplasarea spre roşu a liniilor spectrale se explică prin efectul Doppler-Fizeau, e de presupus că acea parte a metagalaxiei în care ne găsim se găseşte într-o mişcare de expansiune în spaţiul înconjurător. în ce priveşte evidenţa experimentală asupra deplasării spre roşu, pe lîngă faptul că mişcările nebuloaselor se produc în diverse direcţii, se presupune că feno- menul acesta s-ar putea datori unei „obosiri" a fotonului care soseşte de la distanţe foarte mari. Dimensiunile lineare ale galaxiilor sînt aproximativ de ordinul celor ale galaxiei noastre. Aceste dimensiuni se stabilesc prin măsurarea diametrilor aparenţi ai galaxiilor. Astfel, diametrul nebuloasei din Androrreda'e de 130 000 de ani lumină, iar al nebuloasei din consteLţia Triunghiul, a doua ca strălucire aparentă, de 23 000 di ani lumină. Diametrul galaxiei noastre e de 100 000 de ani lumină; se presupune că galaxiile din Univers au aproximativ aceleaşi dimensiuni. Distanţele dintre galaxii sînt relativ mari ’chiar în îngrămădiri; ele pot atinge pînă la 30 de diametri de galaxie. Observaţia spectrului de emisiune al maselor gazoase, ca şi observaţia liniilor de absorpţie ale grupurilor de stele din galaxii, indică un efect Doppler-Fizeau care arată că galaxiile se rotesc. Regiunile centrale ale unei galaxii se rotesc ca un corp solid, în timp ce regiunile periferice prezintă o rotaţie diferenţială marcată. Interpretarea naturală a acestor viteze e o rotaţie în cîmpul gravitaţional al galaxiei. Rotaţia se produce în jurul axei mici, dar e contrară spiralei. Nebuloasa din Andromeda face o rotaţie în 130*1 G6 ani, iar cea din Triunghiul, în 200-1G6 ani. Din vitezele de rotaţie se poate deduce masa galaxiei respective, care e de ordinul a iOlo"‘10u mase solare. i* Nebulozitate. 1. Meteor.: Raportul dintre suprafaţa ocupată de nori şi suprafaţa totală a bolţii cereşti. într-un loc dat, nebulozitatea prezintă atît o variaţie diurnă, fiind maximă după amiază, cît şi o variaţie anuală.' Variaţia diurnă e mai mică^ pe oceane decît deasupra uscatului. Variaţia anuală prezintă, în regiunile noastre, o valoare mai mare iarna, decît vara, iar în regiunile muntoase, o valoare mai mare vara. Nebulozitatea e distribuită foarte neregulat pe suprafaţa pămîntului. Ea e maximă la ecuator şi are oscilaţii periodice de o parte şi de alta a ecuatorului: între 15 şi 35° latitudine se găseşte o fîşie de nebulozitate minimă; între 35 şi 60°, o fîşie de nebulozitate maximă; către poli, nebulozitatea descreşte din nou. Sin. Grad de înnorare. 2. Nebulozitate. 2. Ind. hîrt.: Structură a hîrtiei, în special a celei pentru tipar, care privită prin transparenţă, apare cu pete mai întunecate, mai mici sau mai mari, mai rare sau mai dese, datorită aglomeraţiilor de fibre. Această structură se constată, în special, la hîrtiile de calitate inferioară (de ex.: hîrtie de ziar, hîrtie de ambalaj); o hîrtie fină, de bună calitate, nu trebuie să aibă o astfel de structură. Nebulozitatea determină gradul de uniformitate astructurii hîrtiei, respectiv a împîs-lirii fibrelor pe maşina de fabricat hîrtie, şi are o deosebită importanţă, deoarece, din punctul de vedere al capacităţii de tipărire, prezenţa unei structuri uniforme, fără aglomeraţii defibre (pete mai întunecate sub formă de nori), e esenţială. Pentru obţinerea, prin măsurare, a unui rezultat comparativ cu impresia vizuală a nebulozităţii, se determină intensitatea norilor şi distanţele la cari se găsesc norii între ei, cu ajutorul aparatului Brecht-Wesp. Construcţia acestui aparat se bazează 36* l. Schema aparatului Brecht-Wesp pentru determinarea nebulozităţii hîrtiei. 1) epruvetâ de hîrtie; 2) cleme; 3) dispozitiv de rotaţie; 4) sursa de lumină; 5) condensator; 6) celulă fotoelectrică; 7) indicator de rotaţii; 8) amplificator; 9) condensator; 10) amplificator; 11) filtru; 12) amplificator; 13) indicator de nebulozitate; 14) indicator de transparenţă (opacitate). Necalmat, oţel — 404 Nscontractibilizarea ţesăturilor pe următorul principiu (v. fig. /): o rondelă de hîrtie de încercat 1 se fixează între două cleme 2 ale unui dispozitiv 3, acţionat de un motor electric astfel, încît marginea liberă a hîrtiei se mişcă într-un sistem optic de analiză (pi păi re) a suprafeţei hîrtiei prin transparenţă, sistem optic compus dintr-o sursă de lumină 4, un condensator de lumină 5 şi o celulă fotoelectrică 6. Nebulozitatea provoacă variaţii ale curentului fotoelectric. Acest curent se desparte într-o parte continuă, care corespunde transparenţei medii (respectiv opacitatea medie) a hîrtiei, şi într-o parte alternativă, ca rezultat al oscilaţiei sub şi peste această valoare medie, care caracterizează nebulozitatea. Partea continuă se separă în prima treaptă a unui amplificator 8 şi e citită pe un galvano- W metru gradat corespunzător 14, care W indică opacitatea. Partea alternativă a 1^0j curentului fotoelectric trece, după a doua amplificare, în amplificatorul 10, printr-un filtru electric 11, care lucrează cu o frecvenţă constantă. Dacă se variază 20' viteza de rotaţie a epruvetei de hîrtie, ^ -pentru fiecare rotaţie corespunde un interval între nori, care se citeşte pe indicatorul 7; intensitatea norilor (nebulo- 2M81012 14 15m II, Diverse curbe de nebulozitate. zitatea) se citeşte pe un mi liampermetru 1) pentru hîrtie de saci de curent altenativ 13, gradat corespun- tip sulfat; 2) pentru zător, hîrtie semivelina de Dacă se trec pe abscisă (în scară Io- scris; 3) pentru carton garitmică) distanţele determinate şi pe fişe bibliografice, ordonată intensităţile respective ale norilor, respectiv nebulozitatea, se obţine o curbă (v. fig. II), care constituie baza pentru determinarea gradului de nebulozitate. Sin. Transparenţă noroasă, Structură noroasă. 1. Necalmat, oţel Metg. V. sub Oţel. 2. Neck, pl. neck-uri. Geol.: Coş vulcanic exploziv (v. fig.) umplut de cele mai multe ori cu fragmente de lavă întărită, amestecate cu bucăţi de roci rupte din pereţii coşului sau aduse din fundament şi cu un ciment de legătură, de natură hidrotermală, sau format prin procese diagenetice. Rocile componente ale umpluturii neck-ului au, de cele mai multe ori, forme colţuroase. Neck-urile se formează în zonele de contact dintre diferite formaţiuni geologice, pe fisuri sau crăpături de răcire, în interiorul unor căldări vulcanice, etc. Structura lor e mai unitară cînd materialul component e numai eruptiv, şi mai variabilă, cînd în componenţa lor intră atît material eruptiv cît şi material de sedimentare sau meta-morfic din pereţii coşului. Primul tip se întîlneşte, de cele mai multe ori, în regiuni vulcanice, întinzîndu-se puţin în adîncime, şi e rezultatul unor explozii ratate; celelalte sînt neck'-uri mai profunde. Spre suprafaţa Pămîntului, secţiunea transversală a unui neck e aproape circulară, la suprafaţă zona lui de afloriment putînd coincide cu un maar (v.) sau cu o diatremă (v.). în adîncime, neck-urile.au un contur mai eliptic şi apoi o formă alungită mult, care îi apropie de un dyke. Aceasta arată că magma migrează spre suprafaţa scoarţei întîi pe planele fracturilor adînci, cari nu ajung la suprafaţă, şi apoi străpunge, prin forţa elastică a gazelor incluse, restul grosimii scoarţei, în care nu mai întîlneşte suprafeţe de ruptură prealabile. - -în lungul coşului vulcanic, materia magmatică, în drumul ei ascensional,: suferă o detentă apreciabilă, în urma căreia se Neck. formează, prin sublimare, diverse substanţe minerale utile, cum sînt: diamantul (v. sub Kimberlite), sulful, etc. în ţara noastră, datorită faptului că vulcanismul terţiar a avut un caracter în general acid sau intermediar, fiind legat de zona orogenică alpină, umplutura coşurilor vulcanice de acest tip e reprezentată, în special, prin roci masive ande-zitice şi dacitice. Ele apar descoperite parţial de eroziune în Patrulaterul aurifer (de ex. dealul Cetraşul din regiunea Zlatna) şi în cadrul lanţului vulcanic Harghita-Vihorlat, în partea lui^centrală (între murţii Căiiman şi Ţibleş) şi în cea nordică. în partea de sud a kn:ului vulcanic (între munţii Căiiman şi Harghita), eroziunea a conservat în bună parte conurile vulcanice. 3. Neeoeziv. Geot.: Calitatea unui pămînt de a fi lipsit de coeziune. 4. Necontractibilizarea ţesăturilor, Ind. text.: Operaţie, în finisarea textilă, efectuată pentru micşorarea contracti-bilităţii ţesăturilor, asigurîndu-se prin aceasta stabilitatea dimensională a obiectelor confecţionate (haine, cămăşi, etc.)B Necontractibilizarea poate fi realizată prin tratamente chimice sau fizico-mecanice. Tratamentele chimice consistă în folosirea unor precondensate cari formează răşini sintetice în interiorul fibrei sau creează punţi transversale între macromoleculele fibrei. Ele sînt similare celor folosite pentru neş'fonabili-zare (v.). Tratamentele fizico-mecanice consistă în aplicarea de procedee prin cari se elimină capacitatea de contracţiune a ţesăturii, sau prin cari se execută o contracţiune forţată. Procedeele de eliminare a capacităţii de contracţiune a ţesăturii (capacitate de contracţiune reziduală) se aplică în ultima fază de finisare. La procedeele londoneze (London-Shrink) se foloseşte o cameră de umidificare în care ţesătura circulă între două straturi de pînză umedă. Pe fundul camerei se găseşte în permanenţă apă, iar viteza de înaintare- a ţesăturii e foarte mică, rezervîndu-se timpul necesar pentru pătrunderea apei absorbite în interiorul ţesăturii, în vederea declanşării mecanismului de contractare. Pentru o productivitate mai mare se foloseşte procedeul prin aburirea materialului, îmbinîndu-se astfel acţiunea umidităţii şi a temperaturii. Ţesătura trece peste un dispozitiv de aburire, după care cade pe o masă înclinată de relaxare sau e condusă peste cilindrele de relaxare. în fig. / e reprezentată schema unei maşini de relaxare cu aburire. -Aceste procedee sînt folosite, în primul rînd, pentru ţesături de lînă şi de semilînă, cum şi pentru alte fibre. Procedeele de tratare prin contracţiune forţatâ sînt aplicate la ţesături de bumbac, cărora, prin acţiunea temperaturii şi a umidităţii, le conferă o contracţiune determinată (con-tracţiunea reziduală devine mai mică decît 1 %). în fig. II e reprezentat schematic un dispozitiv de contractare forţată (samforizare) pentru ţesături de bumbac. Contractarea forţată se efectuează în lungimea ţesăturii. Ţesătura 7 aderă în mod liber la o pîslă groasă 2, contactul ţesătură-pîslă făcîndu-se pe suprafaţa exterioară a pîslei, care e antrenată /. Maşină de relaxare cu aburire. 1) cilindru cu suflarea aburului; 2) cilindru de laxare; 3) cilindru cu aspiraţie. NecrobaeUoză 405 Neechilîbru termic de cilindrul 1. Porţiunea 3-4, la care aderă ţesătura, e întinsă faţă de lungimea normală a pîslei, deoarece suprafaţa exterioară a acesteia are o viteză unghiulară mai mare decît suprafaţa interioară. Diferenţa de viteză unghiulară între cele două straturi ale pîslei depinde de grosimea acesteia, în punctul 4, suprafaţa exterioară a pîslei scurtîndu-se, îşi recapătă lungimea iniţială, deci se contractă, iar ţesătura, sub influenţa temperaturii şi a presiunii, e obligată să se scur- //. Schema dispozitivului teze, firele de bătătură apropiindu-se de aburire pentru necon-unele de altele. Presiunea şi tempe- tractibilizarea ţesăturilor, ratura sînt asigurate decălcîiul 5, în- 1) cilindru; 2) pîslă con-călzit electric. Ţesătura e presată între ducătoare; 3) distanţa de pîslă şi călcîiul 5 şi apoi între pîslă întindere a exteriorului -şi toba 6 (toba unui cilindru CU pîslă), pîslei; 4) punctul de redre-.fiind contractată în lungime, iar mări- SQre a pîslei; 5) călcîi pen-mea contracţiunii depinde de gro- tru încălzire; 6) tobă cu simea pîslei. La alte procedee similare pţsia de aburire şi presare; (Rigmel)se înlocuieşte pîsla cu o bandă 7) ţesătură, de cauciuc. î. Necrobacilozâ. Biol., Ind. alim.: Boală infecţioasă a animalelor domestice, produsă de Baci11us necroforus, care e un bacii anaerob nesporulat. Boala se manifestă prin procese purulente necrotice la partea inferioară a extremităţilor, în cavitatea bucală şi pe organele interne. Diagnosticul se obţine prin examenul microscopic al frotiurilor făcute din ţesutul lezat. Din punctul de vedere al controlului cărnii, se iau următoarele măsuri: în cazul cînd procesul e localizat Ia gură, laringe, ficat şi extremităţi, ţesuturile şi organele lezate se confiscă, iar carnea se admite în consum. în cazul cînd animalul a fost sacrificat în stare febrilă şi carnea nu prezintă leziuni, se dă în consum după sterilizare prin fierbere. în procese septicemice, carnea şi organele se distrug sau se folosesc în scopuri tehnice. Pieile şi lîna de la animalele bolnave se supun dezinfecţiei. Se pot îmbolnăvi de necrobaciloză, în ordinea receptivităţii: oile, caii, cornutele mari, porcii, iepurii şi găinile. 2. Necropola, pl. necropole. 1. Arh., Urb.: în antichitate, partea unui oraş sau a unei subterane rezervată înmormîntării celor decedaţi. 3. Necropola. 2. Arh., Urb.: Cimitir urban de mare întindere. 4. Necroza, pl. necroze. Biol.: Alterarea şi distrugerea unor ţesuturi vii ale plantelorsau ale animalelor, sub influenţa unor agenţi mecanici, fizici, chimici sau biologici. După aspect, necrozele se clasifică în necroza uscată (caracterizată prin procese de coagulare şi condensare), necroză umedă (caracterizată prin procese de autoliză) şi cangrenă (caracterizată prin modificarea culorii sub influenţa pigmenţilor sangvini). La plante, uneori, necrozele pot fi localizate sub formă de pete necrotice de culoare brună; alteori pot fi generalizate. Ele se datoresc unei cauze fizice sau acţiunii toxice a unui parazit. 5. Nectandra. Silv.: Nectandra rodiaei. Arbore cu lemnul verde-brun, foarte greu, tare, foarte durabil. Creşte în America de Sud (Guyana). E întrebuinţat în construcţii navale şi în construcţii hidraulice portuare. 6. Nectar. Bot.: Suc secretat de glandele nectarifere ale plantelor (v. Nectarifer, ţesut ~). E o soluţie de zaharuri (zaharoză, dextrină, manită) care conţine, de asemenea, acizi organici şi substanţe minerale. La plantele entomofile, nectarul atrage albinele, cari culeg nectarul şi îl transformă în miere, cum şi alte insecte polenizatoare. Conţinutul de nectar al plantelor melifere (v.) poate fi determinat prin diferite metode, fizice şi chimice, nectarul fiind extras din flori cu tuburi capilare de sticlă, cu micropipete, cu fîşii de hîrtie de filtru sau prin spălare. 7. Nectarifer, ţesuta. Bot.: Grupare de celule cu structura omogenă şi cu aceeaşi origine ontogenetică, avînd funcţiunea de a secreta nectarul (v.), factor important în biologia florală, în procesul de polenizaţie. Ţesutul nectarifer e format numai din celule epidermice (de ex. la Vicia) sau, din acestea, cu participarea unor celule subepidermice (de ex. la Persica vulgaris). Se găseşte pe diferite părţi componente ale florilor, de exemplu: la baza petalelor; pe unele prelungiri ale acestora sau ale sepalelor (de ex. la unele orhidee, la viorele, etc.); la baza staminelor (de ex. la cruci fere); la baza sti I e lor (de ex. la umbelifere). Ţesuturile nectarifere formează, la majoritatea plantelor, mici excrescenţe, glandele nectarifere (n e c t a r i n e) cari, după locul unde se găsesc, determină tipul de insecte cari recoltează nectarul şi transportă polenul, în flori le cu tubul corolei lung şi cu glandele nectarifere situate la baza acestui tub (de ex. tutunul, etc.), nectarul poate fi recoltat numai de insectele cu trompă lungă (fluturii); la hrişcă, glandele nectarifere sînt dezvoltate pe un ine! cărnos, care înconjură ovarul şi pe care se inserează staminele; la viţa de vie se prezintă sub forma a cinci glande mameionare, dispuse altern cu staminele, etc. La alte plante se produc transformări în flori, unele sepale sau petale secretînd nectar. Alteori, ţesutul nectarifer formează un ţesut continuu, avînd diferite forme (discurile nectarifere) cum e, de exemplu, la jugastru, arţar, tei, etc. Uneori, ţesuturile nectarifere se găsesc pe frunze (la bumbac) sau pe stipele (la măzăriche), formînd glande extraflorale. s. Nectarîne. Bot.: Sin. Glande nectarifere (v. sub Nectarifer, ţesut ~). 9. Necton. Zoo!., Pisc.: Totalitatea animalelor cari trăiesc în mediul marin şi se deplasează în largul mării, prin propriile lor forţe. De exemplu, din necton fac parte bancurile de scrumbii şi, în general, toţi peştii cari se deplasează în largul mării. 10. Nedelman, aparat Ind. cb.: Tobă de laborator pentru determinarea rezistenţei mecanice a cocsului. E format dintr-o carcasă de oţel, în interiorul căreia se rotesc cu viteze diferite un tambur cu pereţii perforaţi la 1 mm şi un ax cu ciocane. Proba de cocs (100 g), fărîmată în prealabil la o granulaţie cuprinsă între 15 şi 20 mm, e introdusă în tamburul tobei şi e rotită timp de un minut. Cocsul rezultat e cernut prin sitele cu dimensiunea ochiului de 10 şi de 1 mm. Rezultatele determinării, exprimate în procente de greutate, sînt caracterizate prin următoarele trei fracţiuni: peste 10 mm ; 1 ***10 mm şi sub 1 mm. 11. Nedeterminare. 1. Fiz., Tehn.: Lipsa de determinaţie a valorilor unor variabile, datorită numărului insuficient de date (ecuaţii) pentru determinarea lor. 12. Nedeterminare. 2. Mat., Fiz., Tehn.: Lipsa de determinaţie a valorii unei expresii analitice pentru anumite valori ale variabilelor cari intervin în acea expresie, prin faptul că expresiei respective nu i se pot aplica teoremele jelative la limita unei sume, a unui produs, a unui cît, etc. în anumite cazuri, adevărata valoare a expresiei poate fi obţinută apli-cînd procedee de calcul speciale. V. Adevărata valoare a unei expresii, nedeterminate. 13. Nedeterminare statica. St. cs. V. sub Sistem static nede-terrninat. 14. NeechiSibru termic. Tehn.: Stare structurală internă a compuşilor chimici unitari sau în amestec, anormală la temperatura respectivă (de ex.: starea de subrăcire sau de supraîncălzire a unor compuşi, starea de polimorfie la.aceeaşi temperatură), astfel încît mici schimbări de temperatură -Nâel, punctul 406 Nefoscop Cristale de nefelin. provoacă transformarea structurală a compuşilor în starea normală, cu dezvoltare sau cu absorpţie de căldură. 1. Neel, punctul Fiz.: Temperatură peste care corpurile antiferomagnetice (v. Ferimagnetism) se comportă ca paramagnetice. Punctul N6el are în antiferomagnetism un rol analog cu cel al punctului Curie în feromagnetism (v.). Susceptivitatea antiferomagneticelor, în funcţiune de temperatură, trece printr-un maxim în dreptul punctului Neel, 2. Neelectrolii. Chim.: Substanţă care are proprietatea de a nu se disocia în ioni, în soluţie într-un lichid polar, şi, deci, de a nu prezenta conducţie electrolitică. 3. Nefalon. Ind. text.: Fibră textilă poliamidică de tipul fibrei Nylon (v.). 4* Nefelin. Mineral.: Na[AISiOJ. Mineral din grupu! feldspatoizilor (v.), întîlnit în rocile magmatice alcaline, ca: sienite, pegmatite, fonolite, etc., asociat cu egirinul, cu feld-spaţii alcalini, cu cancrinitul, sodafitul şi cu zeoliţii. Conţine adeseori K20 în proporţia de 5• • *20%, CaO 0,5“*7% şi, mai rar, Fe203, Cl şi HaO. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa exagonal-bipi-ramidală, în cristale cu habitusul prismatic, scurt-columnar sau tabular. Adeseori cristalele se maclează, ( după suprafeţe neregulate de asociere, do-: vedite prin figurile de coroziune şi stria-•ţiuni le feţelor (v. fig.). De cele mai multe ori, nefelinul e răspîndit ^n granule de formă neregulată, diseminat în rocă, sau sub formă de mase compacte, uneori foarte mari. E incolor, însă mai frecvent alb-cenuşiu, cenuşiu, brun, roşietic, verzui, cu luciu sticlos, iar în spărtură, gras (v. ş) Eleolit). Are duritatea 5,5-**6 şi gr. sp. 2,6. Are clivaj imperfect după (0001) şi (1010) sau lipseşte, iar spărtura e concoidală. E optic uniax, cu indicii de refracţie e= 1,532—1,544 şi 0^=1,536***1,549. Se alterează uşor, apărînd pe suprafaţa rocilor nefelinice sub formă de pelicule reziduale albe, cari sînt levigate. Masele de nefelin compact se întrebuinţează la: fabricarea sticlei, în industria ceramică, la fabricarea aluminei, etc. 5. Nefelinit, Petr.: Rocă magmatică efuzivă, neovulcanică, din familia foiditelor, fără feldspaţi şi olivin, constituită din nefelin, augit şi, ca accesoriu, magnetit. Varietatea cu olivin se numeşte bazalt nefelinic. 6. Nefelintefrite. Petr.: Familie de roci magmatice efuzive, neovulcanice, constituite dintr-un plagioclaz bazic, din nefelin şi dintr-un piroxen. 7. Nefelometrie. Fiz.: Capitol al Fotometriei, care se ocupă cu metodele de măsurare a intensităţii luminii împrăştiate de diferite medii disperse. Teoria împrăştierii luminii prin aceste sisteme permite să se calculeze numărul de elemente cari împrăştie lumina, cum şi dimensiunea lor maximă. în principiu, dacă un fascicul de lumină trece printr-un mediu dispers, toate particulele intră în vibraţie şi radiază lumină în toate direcţiile. Dacă mediul e perfect omogen, interferenţa dintre undele emise de particulele vecine anulează radiaţia luminoasă în toate direcţiile, cu excepţia celei a fasciculului incident. Orice neomogeneitate a mediului face ca această anulare să devină imperfectă, astfel încît se obţine lumină împrăştiată. Neomogeneitatea produsă de mişcarea termică a moleculelor provoacă o împrăştiere foarte slabă. Relaţia dintre intensitatea luminii incidente şi intensitatea luminii împrăştiate sub un anumit unghi faţă de punctul de măsurare, numărul de particule, volumul lor şi indicele de refracţie, ale soluţiei şi solventului, e dată de ecuaţia lui Rayleigh, conform căreia intensitatea luminii împrăştiate e invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă, MH= /, Nefeiometru fotoelectric. î) Sursă derradiaţie; 2) condensor; 3) filtre; 4) fantă; 5) colimator; 6) fascicul incident; 7) cuvă; 8) fotomultiplicator. 8 -a ZO « 3 05 Intensitatea luminii împrăştiate ^se măsoară cu instrumentul numit nefeiometru. în fig. / e reprezentat un nefeiometru fotoelectric. Acesta are 1 o sursă de lumină (de regulă, un arc în vapori de mercur), a cărei lumină e filtrată, pentru obţinerea unei radiaţii monocromatice. Arcul de mercur e o sursă de radiaţii cu linii spectrale fine şi cu intensitate mare, necesare cînd împrăştierea e slabă. Fasciculul de lumină cade pe cuva care conţine proba cercetată, iar lumina împrăştiată pătrunde într-un tub fotomultiplicator, care poate fi rotit în jurul cuvei astfel, încît intensitatea luminii împrăştiate poate fi măsurată sub orice unghi. Această intensitate e comparată cu o sursă etalon sau cu intensitatea luminii incidente, după o reducere adecvată a intensităţii, cu fiitre calibrate. în fig. II e reprezentat un nefeiometru vizual. Lumina de la sursa de lumină 1 pătrunde în nefeiometru, în cuvele 2 şi 3, prin deschiderile 4 şi 5, ale căror înălţimi pot varia separat pentru fiecare dintre cuve, cu ^ajutorul cremalierelor 6 şi 7. înălţimile deschiderilor se citesc pe scară. Cîmpurile se observă prin ocularul 8. Vergeaua de imersiune 9 rămîne la aceeaşi înălţime, însă se schimbă dimensiunile conului de lumină în soluţie şi deci şi intensitatea luminii împrăştiate. Nefelometria se aplică la măsurarea dimensiunilor particulelor dintr-o suspensie, a greutăţii moleculare a unor particule într-o soluţie şi în Chimia analitică. 8. Nefeiometru, pl. nefelometre. Chim. V. sub Nefelometrie. 9. Neferomagnetic, pl, neferomagnetici. Elt. Metg.: Material care nu prezintă feromagnetism (v.), adică a cărui magne-tizaţie se anulează odată cu cîmpul magnetic şi deci poate prezenta magnetizaţie numai cînd se găseşte într-un cîmp magnetic exterior (polarizaţie magnetică temporară). Materialele neferomagnetice se împart în diamagnetice şi paramagnetice (v. sub Magnetism 3). Sin. Nemagnetic. 10. Neferos, aliaj Metg.: Aliaj care nu conţine fier ca element constituent; unele dintre aceste aliaje pot conţine însă fier în cantităţi mici, ca impurităţi rezultate din elaborare. 11. ~f metal Metg. V. Metal neferos, sub Metal 1.— Uneori, prin „metale" neferoase se înţeleg aliaje tehnice cari nu conţin fier (v. Neferos, aliaj ~). 12. Nefol. Ind. chim.: Amestec de salicilat de propii şi de butii, în care predomină acesta din urmă. Se obţine prin este-rificarea, în prezenţă de acid sulfuric, a acidului sal ici 1 ic cu amestecul de alcool butilic şi propilic rezultat prin fracţionarea uleiului de fuzel. E un lichid limpede, incolor sau slab gălbui, cu miros plăcut caracteristic, solubil în alcool 80%. Se utilizează pentru compoziţiile de parfumare a săpunurilor. 13. Nefoscop, pl. nefoscoape. Meteor. V. sub Nori. II. Nefeiometru vizual. 1) sursa ; 2, 3) cuvete ; 4, 5) deschideri; 6, 7) cremaliere; 8) o-cular de observaţie; 9) vergea de imersiune. Nefoscopic, sonda} /•v/ 407 Negativ 1. Nefoscopic, sondaj Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 2. Nefoscopice, observaţii Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. s. Nefosilifer. Geol., Paieont.: Calitatea unui orizont sau a unui strat de a nu conţine fosile. Ant. Fosilifer. 4. Nefrit.Mineral.: Ca2(Mg, Fe”)5[Si401;l]2(0H)2. Varietate criptocristalină de actinot (v.) foarte densă, care se prezintă, în general, ca mase compacte tenace, cu calităţi plastice. E translucid, are culoare verde, cu spărtură colţuroasă şi, uneori, cu luciu strălucitor. Se întrebuinţează la confecţionarea unor obiecte de artă şi ca piatră de ornament. 5, Nefroidâ, pl. nefroide. Geom.: Curbă plană care are aproximativ conturul aparent al rinichilor. Dacă pe un cerc cu centrul în punctul O şi de rază a se consideră un punct fix A şi un punct variabil B, iar pe semi-dreapta OB se construieşte punctul M, exterior segmentului OB, astfel încît BM=BA, mulţimea punctelorAf corespunzătoare punctelor cercului dat aparţine unei nefroide (v. fig.). în raport cu reperul polar avînd polul în O şi dreapta OA ca axă polară, ecuaţia nefroidei e (1) r=a+ 2 a sin 0 7(2aVl) P_ 1 ' — Epicicloida (v.) pentru care raza cercului fix e dublul razei cercului mobil (R=2r) e o nefroiaă. Ecuaţiile parametrice ale ei sînt: (3) sau (4) {x—r (3 cos / —:os 3 t) y = r (3 sin t —sin 3 t) ( x— 2 r (3 — 2 cos2 t) cos t ^ j==4 r sin3 /, iar ecuaţia ei cartesiană e: (5) (x2+j2 —4 r2)3—-1C8 r4j2 = 0. Nefroida (3) e o sextică, adică o curbă algebrică de ordinul al şaselea, avînd două puncte de întoarcere, de coordonate (2r, 0), ( — 2 r, 0), două vîrfuri de coordonate (0,6 r), (0, —6 r), în cari tangentele sînt paralele cu dreapta determinată de punctele de întoarcere, şi două tangente duble de ecuaţii: x~2’\J l r, x=—2 y Ir. Ecuaţia tangentei într-un punct Mj) al curbei e: x sin 2 t — y cos 2t — 2 r s i n / = 0, iar ecuaţia tangenţială a curbei e: (6) [2 r2 (u2 + v2) -1 ]2 —4 r4 (;u2 4-v2) *2 = 0. Nefroida (3) e deci o curbă de clasa a patra. Ecuaţia normalei în M(/) e: x cos 2 / -f jy sin 2 /—-2r cos / — 0 şi evoluta (v.) e tot o nefroidă epicicloidală: 1 (7) Punctele nefroidei, astfel cum rezultă din construcţie, aparţin curbei algebrice de ordinul al şaselea: (2) (x2 4- J2)3 — 6 a2(x2 + y2)2 4- 8 azx(x2 4- y2) 4- a\y2 ~3x2) — 0, care are puncte şi în interiorul cercului dat, puncte cari nu corespund construcţiei. Curba (2) admite punctul O ca punct dublu nodal cu tangentele —’sjlx. Punctul A şi punctele ciclice ale planului sînt puncte triple ale curbei (2). Dreptele isotrope asociate punctului O sînt tangente duble ale curbei (2). Aria domeniului plan care are ca frontieră punctele pro-priu-zise ale nefroidei (1) e dată de formula: of=37ta2+2(2a)2. Nefroida (1) e concoida curbei: o • 6 r = 2a sin —» care e o rodonee (v.). Dacă M' e un punct al nefroidei care se proiectează ortogonal pe (OA) în mijlocul segmentului OA, se consideră punctul B' al cercului (O) situat pe semidreapta (OM'). Există relaţia: Brak-dB’^=y ■ Cunoaşterea nefroidei permite împărţirea cercului (O) în şapte arce egale. într-un mod mai general, dacă se cunoaşte un procedeu de împărţire a unui cerc în 22l*4-1 arce egale, atunci cu ajutorul nefroidei se poate realiza împărţirea cercului în 7(2alX-f-1) arce egale, ţinînd seamă de relaţia de descompunere: 1 j x=-~-r (3 cos / + cos 3 t) = 2r cos3 t | jy = -^-r(3sin/ + sin3 t)~r (3 —2 sin2 /) sin /, pentru care raza cercului generator e jumătate din raza cercului generator al nefroidei date. Vîrfurile curbei (7), de coordonate (2 r, 0), (—2 r, 0), în cari tangentele sînt paralele cu dreapta determinată de vîrfurile nefroidei (3), coincid cu punctele de întoarcere ale curbei (3). Punctele de întoarcere ale curbei (7) sînt punctele de coordonate (0, r), (0, — r). Lungimea unui arc al nefroidei (3), considerat de Ia punctul de întoarcere / = 0 ca origine, e dată de formula: s—6 r( 1 —cos t); deci lungimea totală a curbei e egală cu 24 r. Curbura curbei (3) e: 1 p _-------- j 3r sin t prin urmare, ecuaţia naturală a nefroidei e: (s— 6 r =9 r2. Aria unui sector curbiliniu cu originea în punctul O e dată de formula: C 2^4-1 Pentru /=2tc se obţine aria domeniului plan care are ca frontieră nefroida: cÂ~\2izr2. 6. Negativ. 1 .Mat.: Calitatea unui număr real de a fi mai mic decît zero (v. sub Număr). 7. Negativ. 2. F/z., Tehn.: Calitatea unei mărimi scalare de a avea o valoare mai mică decît zero. Din punctul de vedere al poziţiei punctului zero, speciile de mărimi scalare se împart în specii cu punctul zero deplasab.il Năgativ fotografic 408 Negativ de control în mulţimea lor şi în specii cu punctul zero nedepîasabil. Speciile de mărimi cu punctul zero deplasabil sînt cele pentru cari, la unitate dată, procedeul de măsură determină numai diferenţiala (sau o diferenţă de valori), iar cele cu punctul zero nedeplasibil sînt cele^pentru cari procedeul de măsură determină înseşi valorile. înălţimea (diferenţa de nivel) şi potenţialul scalar (definit numai cu aproximaţie de o constantă aditivă) sînt specii de mărimi din prima clasă. Lungimea, aria, volumul, lucrul mecanic, căldura, sarcina electrică etc. sînt specii de mărimi din a doua clasă. Uneori, în mulţimea mărimilor scalare din speciile cu punctul zero deplasabil, cele de un semn poartă un nume (de ex. înălţime), iar cele de semn contrar poartă alt nume (de ex. adîncime). i. Negativ fotografic, pl. negative fotografice. Foto., Poiigr.: Imaginea negativă a unui origina! sau a unui subiect, obţinută prin fotografierea acestuia pe placă, pe peliculă au pe hîrtie fotografică (v. sub Fotografie; v. şl sub Reproducere fotografică). Negativul poate fi alb-negru sau color. Negativul alb-negru e negativul fotografic obişnuit, în care părţile luminoase ale originalului sau ale subiectului se traduc prin porţiuni de opacitate mare, iar părţile umbrite, prin porţiuni de opacitate mică. Privit prin transparenţă, negativul alb-negru se caracterizează prin contrast şi prin densitate. Contrastul negativului, determinat de raportul în care se găsesc densităţile sale optice, depinde de natura originalului sau a subiectului, de contrastul de iluminare, de expunere, de caracteristicile materialului sensibil (placă, peliculă) pe care se obţine negativul şi de condiţiile de developare. Ca rezultantă a acestor factori, negativul poate prezenta următoarele gradaţii: un contrast slab — negativ şters sau „moale", un contrast normal — negativ normal, sau un contrast puternic — negativ contrast sau dur (v. şi tabloul I). întreaga gamă de tonuri şi semitonuri ale negativului reprezintă densităţi optice diferite, ca urmare a acţiunii luminii asupra stratului fotosensibiI. Pentru o redare corectă a originalului sau a subiectului în negativ trebuie ca majoritatea densităţilor optice să fie plasate pe porţiunea rectilinie a curbei caracteristice^ (de înnegrire) a plăcii sau a peliculei fotosensibile (v. sub înnegrire). în condiţii normale, densităţile minime ale negativului trebuie să fie cuprinse între 0,40 şi 0,50, iar cele maxime, între 1,6 şi 1,8; contrastul maxim de iluminare recomandat e 1:5, iar factorul de contrast de developare e cuprins între 0,60 şi 0,80. La aprecierea unui negativ trebuie să se facă deosebire între expunerea corectă şi developarea corectă. Expunerea se apreciază după felul cum apar umbrele în negativ, iar developarea, după acoperirea luminilor (v, tabloul II). Tabloul II. Aprecierea negativului Expunerea sau developarea Caracteristica negativului Expunerea sau developarea Caracteristica negativului Subexpu- nere chiar la o developare mai lungă, umbrele rămîn transparente şi fără desen Subdeve- lopare negativul e prea transparent Expunere normală gamă bogată de tonuri, contraste de lumină bune şi o înnegrire fină a luminilor Developare normală luminile sînt înnegrite suficient şi pot fi copiate bine Supraex- punere negativul e cenuşiu, uniform şi şters Supradeve- lopare înnegrirea negativului e prea densă şi prea dură Negativul c o lor e obţinut la fotografia în culori în procedeele substractive de reproducere în culori, în care culorile negativului sînt complementare originalului sau subiectului şi cu densităţi proporţionale strălucirilor (v. sub Fotografie în culori). 2. ~ cu sita. Foto., Poiigr.: Negativ fotografic descompus în puncte, obţinut după un original în semitonuri (v.), folosind la fotografiere o sită (un raster) (v. Sită pentru foto-reproducere) aşezată în aparatul pentru fotoreproducere (v. sub Reproducere fotografică). Negativele cu sită se folosesc la obţinerea clişeelor autotipii şi offset în poligrafie. Sin. Negativ cu raster. 3. ~ de control. 1 • Foto.: Negativ alb-negru care reprezintă o figură geometrică formată din linii foarte fine, servind la punerea la punct a clarităţii, la mărirea negativelor foarte dense sau difuze. Tabloul I. Gradaţiile negativului şi obţinerea lor Gradaţia negativului moale | dură normala (contrast Caracteristici Lipsesc umbrele transparente şi puternic acoperite; negativul are un aspect mat. Tonurile sînt armonioase j contraste normale între lumină şi umbră; luminile cele mai puternice sînt pu-ternicînnegrite, în să nu sînt exagerat de acoperite; umbrele cele mai intense sînt aproape transparente; totuşi, mai au un oarecare desen. Contraste prea mari între lumină şi umbră. Lipsesc tonurile intermediare şi desenul în umbre. Temperatura la developare temperatură mai înaltă temperatura normală 18° temperatură joasă Felul revelatorului cu metol cu metol-hidrochi-nonă; glicin; rodi-nal cu hidrochino-nă; pirocate-chină Concentraţia revelatorului mică medie mare (revelator vechi) Felul substanţei alcaline în revelator borax, fosfat de sodiu carbonat de sodiu, de potasiu hidroxid de sodiu Cantitatea de substanţă alcalină Cantitate mică Cantitate mijlocie Cantitate mare Concentraţia bromurii de potasiu în revelator mică medie mare Durata developării scurtă normală lungă Expunere lungă normală scurtă Sensibilitatea materialului negativ mică normală (17/10° DIN) mare Folosit pentru: fotografii de atmosferă cu o gamă bogată de tonuri fotografii obişnuite fotografii Roentgen ; reproduceri după desene lineare, manuscrise, mi-crofotografii. Negativ de control 409 Neghină 1. ~ de control. 2. Foto.: Negativul unei figuri de control, servind la stabilirea puterii de separare a peliculelor şi a plăcilor fotografice negative (v. sub Peliculă fotografică). 2. ~ âe selecţie. Foto., Poligr., Cinem.: Negativ alb-negru folosit la fotografierea în culori (procedeul substractiv de reproducere în culori), obţinut prin intermediul a trei filtre zonale, cari acoperă întregul spectru vizibil. Imaginea corespunzătoare treimii albastre a spectrului se obţine pe o placă sau pe o peliculă nesensibilizată prin filtrul albastru ; cea verde, prin filtrul verde, pe o placă sau pe o peliculă orto-cromatică şi, în fine, imaginea treimii roşii a spectrului, cu ajutorul unui filtru roşu, pe o placă sau pe o peliculă pancromatică. Cele trei negative, developate la acelaşi factor de contrast, pot servi la tirajul copiilor în culori. Timpul de expunere trebuie reglat pentru fiecare filtru în parte astfel, încît densităţile optice obţinute pe cele trei negative să fie respectiv egale. Domeniile de transparenţă ale celor trei filtre de selecţie trebuie să coincidă cu domeniile de sensibilitate maximă a straturilor corespunzătoare din pozitiv (v. şî sub Fotografie în culori). 3. ~ duplicat. Foto.: Negativ fotografic obţinut prin copierea (prin contact sau prin mărire) pe peliculă normală sau pe diapozitiv, a unui diapozitiv obţinut pe o placă de diapozitive după negativul original care a fost supus duplicării. Această dublă prelucrare oferă multe posibilităţi de îmbunătăţire, vputîndu-se mări sau micşora contrastele şi influenţa în mare măsură caracterul negativului. Negativul duplicat se poate obţine şi prin copierea negativului original direct pe peliculă pentru duplicate, în care caz rezultă într-o singură operaţie un al doilea negativ, inversat lateral. Negativele duplicat se folosesc în special cînd; negativul e utilizat frecvent pentru măriri, existînd astfel pericolul degradării lui; trebuie să se cedeze negativul original; negativul original trebuie să rămînă în forma existentă şi se urmăreşte o îmbunătăţire a calităţii imaginii în procesul de execuţie a duplicatului. 4. /^-imagine. Cinem.: Ansamblul imaginilor fotografice negative, montate în ordinea fixată de realizatorii filmului. Prin copierea negativului-imagine şi a negativului de sunet (v.) se obţin copiile pozitive destinate exploatării în cinematografe şi materialele intermediare dup-pozitiv. Numărul copiilor cari se pot obţine direct după negativ e limitat, pentru a nu se produce acestuia zgîrieturi, ruperi de perforaţii şi alte defecte. Cînd e necesar un număr mare de copii, se execută duplicate pozitive şi negative şi după ultimele se face tirajul copiilor. Negativul-imagine se manipulează cu foarte multă atenţie şi se păstrează în condiţii climatice deosebite (umiditatea relativă 40**50%, temperatura între 15 şi 20° pentru filmul neinflamabil şi maximum 22° pentru filmul inflamabil), 5. ~ în semitonuri. Foto., Poligr.: Negativ fotografic alb-negru obţinut după un original în semitonuri (v. sub Original 3). 6. ~ linear. Foto., Poligr.: Negativ fotografic alb-negru, obţinut după un original linear (v. sub Original 3). 7. Negativ de sunet. Cinem.: Sistemul tehnic rezultat prin expunerea şi developarea peliculei utilizate la înregistra-reasunetului. Negativul de sunet nu se utilizează niciodată direct pentru redare, ci după el se execută totdeauna o copie pozitivă (pozitivul de sunet) sau serveşte la tirajul copiilor standard. După un negativ de sunet se poate executa un număr destul de mare de copii pozitive, după calitatea aparatajului de copiere. în urma unor copieri prea frecvente, negativul se zgîrie, iar calitatea copiilor trase de pe el scade. Negativul de sunet al fiecărei producţii cinematografice se păstrează ca fond de arhivă. 8. Negativare. E/t., Te/c.; Polarizarea negativă a grilei de comanaa a unui tub electronic, adică stabilirea unei valori medii negative pentru tensiunea dintre grilă şi catod (v. şi Polarizarea electrozilor). Tensiunea continuă necesară pentru negativare — numită tensiune de negativare — stabileşte punctul de funcţionare (mediu) al tubului în regimul considerat şi se obţine; fie de la o sursă separată de curent continuu (un redresor de negativare, etc,); fie de la bornele unei rezistenţe (rezistenţă de negativare), conectată de obicei în circuitul de catod al tubului respectiv şi shuntată cu un condensator de mare capacitate, astfel încît componenta alternativă a tensiunii la bornele ei să fie neglijabilă. Dacă tubul electronic considerat funcţionează cu curent de grilă, tensiunea de negativare se poate obţine de la bornele unei rezistenţe (shuntată cu un condensator, ca mai sus) conectată în circuitul de grilă. Ansamblul compus din rezistenţa de negativare şi condensatorul de shuntare se numeşte grup de negativare. V. şi Amplificator electronic, sub Amplificator; Oscilator electronic; Tub electronic. 9. Negatori, pl. negatoni. Fiz., Elt.: Sin. Electron (v,), Negaţron. ----- 10. Negatoscop, pl. negatoscoape. Fiz.: Ecran luminos folosit pentru examinarea prin transparenţă a radiogramelor. 11. Negatron, Ppl. negatroni. 1. Fiz., Elt.: Sin. Electron (v.), Negatron. 12. Negatron. 2. E/t., Te/c.: Tub electronic de construcţie specială pentru a lucra în montaj negatron (v.). îs. /^, montaj Elt., Telc.: Montaj electronic pentru oscilatoare, care utilizează un tub electronic de construcţie specială cu doi anozi Av A2 , aşezaţi de o parte şi de alta a • unui filament C (catodul), cu emi- 1 °-siune limitată, şi o grilă G dispusă între anodul A2 şi catod (v. fig.). Tensiunea anodului A1e^°' suficient de mare pentru ca tubul să lucreze în regim de saturaţie, astfel încît suma celor doi curenţi anodici, egală cu curentul de emisiune, să rămînă constantă. Din punctul de vedere al componentelor alternative, grila e conec- tată la Av iar A,, la catod. în aceste condiţii, pentru aceste componente, montajul prezintă o rezistenţă negativă între A1 şi C — utilizabilă într-un circuit oscilator. 14. Neghina. Bot., Agr.: Agrostemma githago L. Buruiană anuală din familia CaryophiIlaceae. Are tulpina ramificată, cu înălţimea de 0,3 — 1,0 m şi acoperită cu peri moi. Frunzele sînt lineare ori linear-lanceolate, iar florile, de culoare roşie sau, uneori, albă. Fructul e o capsulă care conţine mai multe seminţe negre, de formă poliedrică; o singură plantă poate produce mai multe sute de seminţe. Neghina creşte pe terenurile cultivate cu cereale păioase, iar uneori şi în lucerniere; în lanurile puternic invadate de această buruiană, dezvoltarea plantelor cultivate e stînjenită. Seminţele conţin pînă la 6,5% gitagină, care e o glicozidă toxică. Cerealele panificabile cu conţinut de neghină, măcinate în stare necurăţită, dau o făină negricioasă, cu gust alterat, care provoacă tur-burări gastrice şi nervoase. Codina rămasă de la curăţirea cerealelor infestate de neghină nu trebuie să fie dată în hrana animalelor. Pentru a combate neghina se cere ca, la semănatul cerealelor, a lucernei, etc., să se folosească numai sămînţă curăţită, Lucernierele infestate trebuie grăpate după fiecare coasă. Din culturile de cereale, neghina se îndepărtează prin plivit. Introducerea asolamentelor raţionale şi Monta] negatron. 1, 2) bornele la cari montajul prezintă o rezistenţă dinamică negativă. Negreală 410 Nagru de fum aplicarea îngrăşămintelor minerale (cianamidă de calciu), fn prima fază de dezvoltare a plantelor, împiedică apariţia neghinei. i» Negreala. 1. Metg.: Vopsea pentru forme de turnătorie, constituită pe bază de grafit, mangal, cocs în praf, şi care are culoarea neagră. Sin. Sferţ, Apă graf'itoasă. 2. Negreala. 2. Ind. chim., Poiigr.: Sin. Cerneală. (Termen repionr.l, Transilvania.) s, Negrilică, pl. negrilici. Ind. alim.: Plantă erbacee cu fiori albe sau aibe-albăstrii. Seminţele sînt negre, mici, de formă trunchiată, cu suprafaţa zbîrcită, cu gust picant, puternic aromat, şi servesc drept condiment la prepararea brînzei telemea. Sin. Negrilită, Negruşcă, Chimion negru. 4. Negrografie. Foto.: Procedeu pentru obţinerea de copii pozitive negru pe alb, după desene şi texte, prin fotocopiere prin transparenţă pe hîrtie specială pentru negrografie (v. Sorturi de hîrtie, sub Hîrtie). Principiul de lucru e următorul: hîrtia specială, acoperită cu desenul sau cu textul respectiv, se expune la lumină şi se developează în apă. Porţiunile de desen sau de text neiluminate se disolvă în apă, apărînd mai în adîncime. faţă de suprafaţa iniţială iluminată. După uscare se acoperă totul cu o cerneală neagră specială, şi apoi se tratează într-o baie acidă, care elimină stratul acoperitor rămas, lăsînd desenul sau textul negre pe fondul alb al hîrtiei. Procedeul fiind dificil în comparaţie cu cel fa care se foloseşte hîrtia ozalid (v.), e aplicat foarte rar. 5. Negru. 1. Fiz.; Calitatea sensaţiei vizuale pe care persoanele cari văd o au în lipsa oricărei radiaţii electromagnetice incidente asupra ochilor lor. e. Negru. 2. Fiz.: Calitatea suprafeţei unui corp de a nu reflecta şi de a nu difuza radiaţiile electromagnetice incidente, oricare ar fi lungimea lor de undă (în vizibil, în sensul restrîns al termenului negru, — şi în vizibil şi invizibil, în sensul larg al termenului negru). 7. Negru animal. Ind. chim.: Sin. Cărbune animai (v.), Negru de oase. 8. Negru de afizarină. Chim.: Combinaţie bisulfitică, solubilă în apă, a naftazarinei. Se disolvă în apă cu coloraţie brună-verde şi e folosită în tipografie. E folosită, de asemenea, la vopsirea lînii şi la imprimarea bumbacului. 9* Negru de anilina. Chim.: Colorant de developare de culoare neagră. în general, colorantul nu se izolează, ci se formează direct pe fibră (în special de bumbac). Se prezintă fie sub forma unei paste care conţine aproximativ 30% substanţă activă, fie sub forma unui praf fin, şi e aproape insolubil în apă. Coloraţiile obţinute cu negru de anilină sînt rezistente la clor şi la lumină. Cînd vopsirea se face cu negru de anilină incomplet oxidat, pînzele vopsite expuse unor agenţi redu-cători, ca S02, se înverzesc, trecînd într-un leucoderivat parţial. Negrul de anilină produce iritaţii ale pielii; de aceea nu se mai foloseşte ia vopsitul părului; el absoarbe lumina albă în proporţia de 97% şi e folosit la vopsirea interioară a instrumentelor optice. în ce priveşte compoziţia chimică, negrul de anilină e un produs neunitar; pe fibre de bumbac sau în substanţa separată se regăsesc, în final, produsele diferitelor stadii de oxidare. Anilina trece probabil prin următoarele stadii de oxidare: fenil-chinon-diimină, emeraldină albastră, emeral-dină roşie, nigranilină şi, apoi, pernigranilină (negrul de anilină propriu-zis), compusă din patru nuclee benzoide şi patru chinoide, legate între ele prin atomi de azot. Se obţine prin oxidarea anilinei sau a Q-toluidinei, sau a p-aminodifenilaminei în mediu puternic acid, cu pH mai mic decît 2,5; e absolut necesar să se lucreze sub acest pentru ca să nu rămînă anilină parţial neoxidată şi astfel să se obţină un colorant de calitate inferioară. La prepararea direct pe fibră, pentru a micşora la minimum tencinţa de distrugere a fibrei, se adaugă în baie sub-stanţe-tampon, ca sulfat de amoniu, rodanură de amoniu, etc. Ca agenţi de oxidare se folosesc cromaţii sau cloraţi, alcalini, iar drept catalizatori se folosesc purtători de oxigeni ca săruri de cupru, fier, vanadiu, imediat după formarea colorantului, materialul vopsit se supune unor spălări succesive cu apă, pentru a îndepărta pe cît posibil oxidul şi substanţele minerale dăunătoare. Oxidarea p-fenilendiaminei şi a unor derivaţi ai ei, cum şi a o- şi p-aminofenolului conduce, în condiţii similare, la coloranţi de oxidare bruni; unii dintre ei se folosesc, sub numirea de „Ursoli", la vopsirea blănurilor şi a părului. Negrul de anilină e folosit la vopsirea firelor de bumbac, în imprimerie, la colorarea nitrolacurilor, a maselor plastice, a hîrtiei. io. Negru de fum. Ind. chim.: Puibere formată din particule de cărbune cu granulaţie fină, obţinută prin descompunerea hidrocarburilor din materiile combustibile, avînd proprietăţi cari depind de natura produsului format. Deosebirile dintre caracteristicile diferitelor tipuri de negru de fum sînt cauzate de materia primă şi de procedeele de fabricaţie. în trecut, negrul de fum se fabrica prin arderea incompletă a lemnului de răşinoase, a resturilor de ia distilarea gudroanelor sau a uleiurilor antracer.ice şi prin trecerea, fumului prin camere speciale, cum şi prin arderea gazului de iluminat după procedeul cu cilindre. Azi, negrul de fum se obţine din gaz natural, din reziduuri petroliere, iar în ultimii ani, din hidrocarburi petroliere grele, din cari se obţine un produs cu calităţi superioare, în special în ce priveşte rezistenţa la abraziune, cum şi din acetilenă (prin descompunere cu explozie sau prin disociere termică) şi, ca produs secundar la fabricarea acetilenei, din metan, sub acţiunea arcului electric. Negrul de fum obţinut din acetilenă e, calitativ, inferior celui obţinut din metan prin procedeul de contact al canalelor. Caracteristicile fizicochimice ale negrului de fum sînt datorite formelor structurale complexe ale ^particulelor de carbon cari rezultă în cursul fabricaţiei. în particula de negru de fum, atomii de carbon au o orientare apropiată de aceea a atomilor din reţeaua de grafit, reţeaua cristalină a negrului de fum fiind formată tot din exagoane, însă aşezate mai puţin paralei între ele decît în cazul grafitului. Distanţa o dintre atomii ace!u*aş< strat e de 2,4-**2,5 A, iar distanţa dintre două straturi, care e aproximativ aceeaşi, pentru toate tipurile de negru de fum, e de 6,79---7,73 A. în timp ce în reţeaua cristalină a grafitului se păstrează aceeaşi orientare a straturilor, pînă la dimensiuni macroscopice, la negrul de fum orientarea uniformă e păstrată numai pînă la 3***8 straturi de atomi de carbon, cari formează cristaliteie. Acestea sînt în formă de disc sau de prismă poliedrică şi au diametrul O O de 15—50 A, iar grosimea de 12---26 A. Dimensiunile cele mai mici le are negrul de fum de canale din metan, iar ceie^ mai mari, negrul de fum de disociaţie din acetilenă. Crista-Iiţele sînt grupate neregulat în interiorul particulei de negru de fum. Fiecare cristalit conţine 100---200 de atomi de carbon, iar o particulă de negru de fum conţine 2000---13 000 de cristalite în negrul de fum de canale şi 550000-**3000000 de cristalite, în negrul de fum de disociaţie termică. La sorturile de negru de fum activ, suprafaţa particulei e mai aspră, datorită cristalitelor cari sînt orientate neregulat pînă la suprafaţă, iar la cele mai puţin active, suprafaţa e mai netedă. Diametrul particulei de negru de fum e cuprins între 300 A pentru negrul de fum obţinut din metan prin procedeul de contact al camerelor şi 1800 A pentru cel obţinut prin disociaţie termică. Particulele de negru de fum din Negru da fum 411 Negru de fum rnetan au formă aproape sferică, iar cele din acetilenă au formă turtită şi fibroasă. Negrul de fum din acetilenă are tendinţa de a forma lanţuri, cari se dezvoltă odată cu formarea particulelor şi cari constituie structura secundară a negrului de fum. Pentru determinarea proprietăţilor legate de structura secundară a negrului de fum se foloseşte absorpţia de ulei, care se exprimă în centimetri cubi de ulei de in pentru 100 g negru da fum. Abscrpţia de ulei pentru diferite tipuri de negru de fum e cuprinsă între 285, pentru negrul de fum din acetilenă, şi 27, pentru negrul de fum de disociaţie termică. Afară de carbon, negrul de fum conţine diferite alte substanţe cari provin din materia primă sau cari s-au format în timpul procesului de fabricaţie şi cari se pun în evidenţă în determinările de umiditate, de extract în acetonă, materii volatile, compoziţie elementară, cenuşă, corpuri străine. Umiditatea din negrui de fum se determină prin uscare ia 105° şi reprezintă apa depusă pe suprafaţa particulelor. Higroscopicitatea e mărită la tipurile de negru de fum cari au suprafaţa specifică a particulei mare şi cari conţin oxigen. Prezenţa în negrul de fum a hidrocarburilor lichide micşorează higroscopicitatea. Limita de umiditate admisă e de 5% pentru negrul de fum de canale, de 2% pentru negrul de fum de furnal şi de 1 % pentru negrul de fum de cuptor scund. Extractul în acetonă, cuprins între 0,3% pentru negrul de fum de canale şi 1 % pentru negrul de fum de disociaţie termică, reprezintă conţinutul în gudroane şi uleiuri formate în timpul procesului de fabricaţie şi condensate pe suprafaţa particulelor de cărbune. Materiile volatile sînt formate din hidrocarburi nedescompuse, adsorbite de particulele de negru de fum. Particulele de negru de fum conţin încă oxigen şi hidrogen. Prin încălzirea negrului de fum în atmosferă inertă, la 500---6000 se degajă o parte din oxigen, sub formă de oxizi de carbon, iar peste 1000° se pune în .libertate şi hidrogenul. Densitatea reală a particulelor de negru de fum, calculată pe baza datelor roentgenografice, e cuprinsă între 2,13 şi 2,18, fiind deci mai mică decît cea a grafitului, care e 2,26. Volumul specific aparent al negrului de fum de canale e de 12 • * * 14 cm3/g, iar al negrului de fum de cuptor scund, de 4***5 cm3/g. Negrul de fum de canale poate fi compacizat, prin presare la 200 ats, pînă la 2,5 cm3/g. Conductivitatea termică pentru negrul de fum nepresat e de 0,0175-**0,0184 kcal/m2-h-°C, iar a particulei e apropiată de cea a grafitului, 4-**4,6 kca!/m2-h*°C. Din această cauză, introducerea negrului de fum în cauciuc măreşte conductivitatea termică a amestecului. Aproape 90% din producţia de negru de fum e utilizată în industria cauciucului. Amestecurile de cauciuc cu negru de fum prezintă calităţi fizico-mecanice superioare, obţinîn-du-se întărirea cauciucului pînă la aspectul de piele, mărirea rezistenţei Ia uzură, micşorarea soiubilităţii în benzină, etc. în industria lacurilor şi a vopselelor şi în industria poligrafică se folosesc unele sorturi de negru de fum de culoare neagră intensă, cu mare capacitate de acoperire şi colorare, rezistente la lumină şi la agenţii chimici. Negrul de fum mai e utilizat în compoziţia maselor plastice, a ebonitei, a hîrtiei de copiat, a linoleumului, etc. La fabricarea negrului de fum, cînd încălzirea amestecului de disociere e insuficientă, nu se ajunge la starea de suprasaturaţie în atomi de carbon, necesară formării particulelor şi, în acest caz, atomii de carbon se depun pe pereţii mai reci sau pe particulele de negru de fum, formînd p%licule de culoare cenuşie, cari constituie gritul. Negrul de fum de calitate bună nu trebuie să conţină grit şi limitele admise sînt: 0,005%, determinat pe sita cu 1600 de ochiuri/cm2, Şi 0,1 %, determinat pe sita cu 16 000 de ochiuri/cm2. încălzind negrul de fum la circa 1000°, în absenţa aerului cristalele încep să crească în ambele direcţii; la 2800° ele devin de trei ori mai mari, iar la temperaturi mai înalte începe procesul de grafitizare, prin aranjarea simetrică stratigrafică a reţelei cristaline şi prin reducerea distanţelor dintre atomii de carbon, la valoarea celor din grafit. Clasificarea tipurilor de negru de fum, după procedeu! de fabricaţie şi materia primă folosită, cu indicarea caracteristicilor principale, e dată în tablou. Puterea de colorare e exprimată în comparaţie cu puterea de colorare a negrului de fum de disociaţie termică, luată ca fiind egală cu 100; acesta are cea mai mică putere de colorare dintre toate tipurile de negru de fum. Negru! de fum se obţine din metan şi din hidrocarburi superioare; mai frecvent, prin procedeul canalelor, cu flacără întreruptă, şi prin procedeele de furnal şi de cuptor scund, cu flacără, prin ardere incompletă. în aceste procedee, negrul de fum rezultă din reacţiile de ardere a metanului şi cele de cracare şi disociere, cari se produc la temperatura înaltă la care ajunge o parte din metan. La fabricarea negrului de fum de canale, hidrogenul format difuzează spre exterior şi arde complet cu excesul de aer, iar o parte din carbon se separă: (1) CH4+2(1+») (Ojj-J-3,76 NaM1-x)COa+(2/H-x)Oa+ + 3,76-2(1 + /z)N2+2H20+*C; AH= — (191,4—97x) kcal, unde n reprezintă excesul de aer faţă de 9,52, aerul teoretic necesar arderii metanului; 1+/z=9 e coeficientul de aer; x e coeficientul de carbon separat. O parte din produsele de ardere intră în reacţie cu metanul, formîndu-se oxid de carbon şi hidrogen. Arderea metanului cu deficit de aer poate fi condusă astfel, încît se obţin fie numai gaze, fie gaze cu separare de carbon: (2) CH4+9,52 9 (0,21 02-f0,79 Na) = *=xCO-\-y H20-f^C02-f/H2-f 0,79-9,529 N2; sau (3) CH4+9,52 9 (0,21 02+0,79 N2) = =x'CO+j'H20-f^;/C02-l-/’H2-f 9,52-0,79 9 N2+« C, unde 9 e coeficientul de aer; x{x'), y(y'), *(*')> n s'nt coeficienţii pentru CO, H20, C02, H2 şi C. Proporţiile de CO, N2, C02, H2 şi C sînt determinate de relaţiile de echilibru impuse de constanta gazului de apă, constanta reacţiei Bouduard şi de constanta de disociaţie a gazului metan. în procedeul canalelor, negrul de fum se formează la temperatura de 800°; prin contactul cu masa de depunere, se răceşte foarte repede la 500°. Particulele de negru de fum au diametrul de 0,03 pi şi suprafaţa specifică de 90---100 m2/g. Randamentul de transformare a metanului în negru de fum e de 3 %. Acest randament poate fi îmbunătăţit prin preîncălzirea metanului sau a aerului, şi anume cu 50% prin preîncălzirea metanulului pînă la 500° şi cu 30% prin preîncălzirea aerului la 400°. în acelaşi timp, productivitatea instalaţiei creşte cu circa 20%. Instalaţia de negru de fum de canale e formată din 30---50 de case de ardere, cari sînt deservite de instalaţii comune de alimentare cu gaz, şi din instalaţii mecanice pentru colectarea, transportul, compacizarea şi împachetarea negrului de fum (v. fig. /). Metanul intră în casa de reglare la presiunea de 4**-6 ats şi presiunea e redusă, în prima treaptă, ia 1,5—2 ats, iar în a doua treaptă, la 600-•-800 mm col. apă. La ieşirea din becuri şi din arzătoare, metanul are presiunea Clasificarea tipurilor de negru de fum după procedeul de fabricaţie şi după materia primă folosită, şi caracteristicile lor mai importante i Procedeul de fabricaţie şi tipul i Caracteristicile mai impor-de negru de fum tante ale procedeului Caracteristicile mai importante ale tipului de negru de fum la prelucrarea cauciucului sintetic sodiu-butadienic în industria lacurilor, a vopselelor şi a cernelurilor modulul la 300% kgf/cm2 rezistenţa la rupere kgf/cm2 alungi rea relativă % j Culoarea, în I Puterea de co-grade Cabot jlorare relativă Negru de fum de canale din metan Pentru vopsele şi cerneluri (CC) Pentru cauciuc: — cu prelucrare grea (HPC) — cu prelucrare standard (MPC) — cu prelucrare uşoara (EPC) Procedeul de con Depunere pe suprafaţă me- _ talică din flăcări de difuziune din metan 44...45 50-60 60—75 tact 160—170 150-160 140-150 I I | - 74 600—700 80 550—650 82 500—600 i 84 400 370 350 350 Negru de fum din naftalina şi din antracen Depunere pe suprafaţă metalică din flăcări de difuziune, din naftalină sau antracen, gazeificate în amestec cu gaz de i luminat 60—85 I 1 ! 140--160 450-”600 — — Negru de fum de furnal din metan conductiv (CF) dispersat (FF) modul înalt (HMF) semiactiv (SRF) Pro ce \ Ardere incompletă cu flacără lungă în curent tur- j bionar de aer, cu activare suplementară d e ul de fur | | 45-55 35-45 n a I i 115—125 100—110 550-650 550-700 ! - 350 92 290 100 ; 240 102 | 206 Negru de fum din hidrocarburi grele cu rezistenţa medie ia abra-ziune (MAF) cu rezistenţa mare la abra-ziune (HAF) cu rezistenţa superioara la abraziune (SAF) cu rezistenţă foarte mare la abraziune (ISAF) Ardere incompletă cu flacără lungă în curent turbionar de aer, cu activare suplementară 70-90 100-130 150—170 j 350—400 200—220 340—400 I Negru de fum din metan: semiactiv Negru de fum din hidrocarburi grele procedeul cu cupe procedeul cu injector Procedeu Ardere incompletă cu flacără scurtă în curent paralel de aer, fără activator 1 de cuptor 35-45 45—55 65—85 scund 95—105 75 —85 90—110 700—800 | 102 550—700 i -400—500 | — 206 210 Negru de fum din metan: termic dispersat (FT) termic (MT) Negru de fum din acetilena: prin explozie autotermic (prin descompunere termică) de Ia sinteza acetilenei Procedeul d Prin disociere termică fară flacără, în cuptoare regenerat ive Reacţie exotermă Produs secundar ' e d i s 0 c i a ţ i 25-35 20—30 80—90 % termică 85—110 60-80 110—120 i 650—800 600—750 i | I 350—500 i i “ 110 119 124 100 300 de 4**‘6 mm col. apă. Randamentul în negru de fum creşte fDrin adaus de propan, butan, acetilenă, vapori de benzină, între arzătoare sînt aşezate cutiile colectoare, în cari cade negrul de fum care e desprins de cuţitele răzuitoare. Cu ajutorul transportoarelor elicoidaie, negrul de fum e trimis în siloz pentru omogeneizare. După tasare sau granulare se transportă la staţiunea de ambalare. Prin comprimare, volumul specific aparent se reduce de la i2—14 cm3/g la 4-*-4,5 cm3/g. Pentru compacizarea mai avansată, după prima ambaflre, negrul de fum e trecut la o presă hidraulică, cînd volunrul specific se reduce la 3—3,5 cm3/g. Prin granulare pe tambur orizontal rotativ se obţine negru de fum cu granule de 0,5--*1,5 mm şi cu un volum specific aparent de 3,5*”4 cm3/g, Negru de fum 413 Nagru de fum Tehnologia de fabricaţie a negrului de fum de canale a fost mult îmbunătăţită prin folosirea, pe lîngă metan, a hidrocarburilor lichide petroliere, sau prin folosirea gazelor şi a uleiurilor de cocserie. Avantajele principale rezultate din folosirea hidrocarburilor lichide petroliere sau a celor din industria cocso-chimică sînt: creşterea randamentului de transformare a hidrocarburilor în negru de fum de peste zece ori; creşterea productivităţii instalaţiilor, de exemplu producţia în kg/casă x X 24 h creşte de a-proape trei ori, iar producţia în kg/m2 casă X 24 h creşte de aproapeosutăde ori. Suprafeţele de depunere sînt răcite cu apă, iar gazele de' evacuare sînt aspirate cu ventilatoare şi sînt trecute prin filtre electrice şi prin cicloane, pentru reţinerea negrului de fum. Randamentul de transformare a hidrocarburilor în negru de fum e de 35-**45 %, iar productivitatea unei camere de ardere e de 6---7 kg/h. La alte instalaţii, de exemplu la cele cari se construiesc după procedeul german, în locul sistemului central de evaporare şi de distribuire a amestecului de vapori şi gaze, se folosesc carburatoare separate pentru fie» care aparat de ardere (v. fig. //). ia fabrica rea negrului de fum I. Instalaţie de negru de fum de canale. 1) conductă de alimentare; 2) casa de reglare; 3) filtre de gaz; 4) antifluctuator; 5) case de ar- 0 ■ -Instala, II e e pro- ^ masa de depunere; 7) casa de maşini; 8) transportor cu melc; 9) siloz; 10) tobe pentru prin procedeul ducere a negrului negru de fum ; 11) dispozitiv de împachetat; 12) sac cu negru de fum. ^ e furnal CU de fum din hidro- flacără se folo- carburi lichide sînt similare procedeului de canale cu metan, seşte arderea incompletă a metanului cu flacără lungă, la cu unele diferenţe în ce priveşte dimensiunile elementelor constructive ale camerei de ardere. Construirea acestor instalaţii pe suprafeţe restrînse a permis preîncăizirea gazelor şi utilizarea vaporilor de uleiuri grele, fără pericolul condensărilor pînă la becurile de ardere. în procedeul Ia care se utilizează produse cocsochimice, uleiurile sînt trecute în vapori cari, cu temperatura de 400°, trec într-un amestecător sau într-un carburator, unde se amestecă cu gaze de cocserie 1300* - * 1400°, obţinîndu-se în acelaşi timp şi o disociaţie parţială a metanului. Atît din arderea incompletă cît şi din disociaţia metanului rezultă negru de fum, Principalele procese cari au loc în furnal sînt: arderea, formarea negrului de fum, conversiunea, care se produce în reactor şi gazei-ficarea, care se produce în activator. Reacţiile cari se produc sînt următoarele: I. Arderea II. 1. CH44-2 02=C024-2 H20 2. CH4+1/2 02 = C04-2 Ho 3. C0+1/2 02=C02 4. C-f02=C02 5. C4-1/2 02 = C0 6. H2+1/2 0? = H,0 Formarea negrulu de fum 7. CH4=C-f 2 H, 8. CH4+C = 2C+2 H2 9. CH4+ 3/4 02=1/2C8H8-f + 3/2H20 a) CH4=CH2-f H2 b) CH2+CH4=C2Hfl c) C,Hr=C,Ha+H9 d) e) III. Conversiunea 10. CH44-H20 = C04-3 H CH44-CO, 11 12. C0+H20 C2H4=C2H2-f H2 C2F^ = C24-H2 IV. Gazeificarea 13. C-f H20 = C04- H2 2CO-f2H2 14. C4-C02 = 2C0 =co2+ H2 II. Casa de ardere cu carburator individual de alimentare. 1) gaz; 2) uleiuri grele; 3) gaz pentru încălzire. preîncălzite Ia 500°. De aici, amestecul de vapori şi gaze e distribuit spre becurile de ardere prin conducte încălzite cu curent electric, pentru a evita răcirea şi condensarea. Reacţiile (1) şi (2) sînt reacţii exoterme, cari asigură căldura necesară menţinerii arderii şi procesului de disociaţie pentru formarea negrului de fum. Reacţiile (3), (4), (5) şi (6) sînt reacţii de ardere secundară şi ele se produc între oxigenul rămas după reacţiile (1) şi (2) şi produsele rezultate din disociaţia metanului. Negrul de fum se formează prin disociaţia termică a metanului, reacţia (7), cînd se formează germenii de particule de negru de fum, şi prin reacţia (8), prin care particulele de negru de fum cresc pe seama disociaţiei metanului pe suprafaţa lor. în reacţia (9) se formează radicali liberi şi se produce sinteza acetilenei, cum şi disociaţia ei,. Negru de fum 414 Negru de fum cu formarea reţelei cristaline de grafit, prin intermediul radicalului —C^C—. Reacţiile de conversiune (10), (11) şi (12) se produc în reactor, prin pătrunderea, datorită difuziunii, a produselor de ardere în masa hidrocarburii. Reacţiile (13), (14) se produc numai în cazul furnalului, în activator, şi prin ele se gazeifică particula de carbon formată, îmbunătăţindu-se astfel calitatea negrului de fum. Randamentul de utilizare a metanului, pentru obţinerea negrului de fum de furnal, e de 15 % faţă de 3 % la procedeul cu canale, iar calitatea e aproape aceeaşi. Formarea negrului de fum are loc în furnal, care e constituit din două părţi: reactor şi activator. Metanul intră coaxial, iar aerul, în proporţia de 50***60% faţă de cantitateateo-retic necesară combustiei complete, intră sub un unghi faţă de curentul de metan, pentru a imprima flăcării o mişcare turbionară. Temperatura în reactor e de 1300***1400°, iar în activator, de 1200—1300°. Negrul de fum e eliminat din furnal împreună cu gazele de ardere cari trec apoi printr-un scrubber, Negrul de fum e ///. Schema tehnologica a unei instalaţii de negru de fum de furnale. 1) conducta de alimentare cu metan; 2) casa de reglare; 3) alimentarea cuptoarelor de reacţie; 4) ventilator pentru aerul de reacţie; 5) arzător; 6) reactor; 7) activator; 8) pompă de apă; 9) injector de apă; 10) scrubber: 11) clapetă de închidere; 12) staţiune de redresare; 13) filtru electric; 14) coş de evacuare a gazelor reziduale; 15) transportor elicoidal; 16) maşină de împachetat. Oaze de des/i/are Aertanoentia! Combustibil^ gazos în care sînt răcite pînă la 200*"250°. reţinut în filtrul electric şi e trimis la instalaţia de împachetare sau de granulare, iar gazele sînt evacuate în atmosferă (v. fig. ///). Negrul de fum de furnal e utilizat în cantităţi mari la fabricarea anvelopelor, în special în amestec cu cauciuc sintetic. Producţia mondială de negru de fum de furnal a depăşit producţia de negru de fum de canale. Negrul de fum de furnal se prepară în ultimul timp din reziduurile de recirculare obţinute în instalaţiile de fabricare a benzinei de cracare. Folosirea acestui procedeu permite obţinerea unui produs de calitate superioară şi a unui randament înalt de transformare a hidrocarburilor în negru de fum. Schema unei astfel de instalaţii e reprezen-tatăjn fig. IV. în procedeul d e f u m î n incompletă a metanului şi cele de disociaţie prin căldura primită prin radiaţie. Raportul metan/aer e de 1/3,7. Circuitul în procesul de fabricaţie e reprezentat în fig. V. La procedeul de cuptor scund, faţă de procedeul de furnal, lipseşte activatorul. în procesul de obţinere a negrului de fum se produc aceleaşi reacţii ca şi în procedeul de furnal, mai puţin cele din activator. Gazele de reacţie, împreună cu negrul de fum produs, fin dispersat, sînt trecute cu viteză mare prin piesele de legătură şi prin răcitorul tubular, în filtrele cslulare, unde negrul de fum e reţinut: gazele de ardere sînt apoi eliminate în atmosferă. După patru ore de funcţionare, instalaţia e oprită pentru a se curaţi celulele filtrante, prin insuflare de aer, şi pentru a se arde negrul de fum depus pe ţevile răci-torului. La f ob r i ca rea negrului de fum prin procedeul de disociaţie te r m i câ se foloseşte ca materie primă metanul sau acetilena. Negrul de fum din metan, tip termic, se obţine concomi- tent cu hidrogenul. Procedeul de fabricaţie consistă în încălzirea cuptorului la 1300--*1400°, prin combustia metanului cu aer, şi apoi prin trecerea prin cuptor a metanului care se disociază. în perioada de disociaţie, temperatura în cuptor scade la 1100* * * 1200°. Fazele de încălzire şi de disociaţie alternează. Deşi procesul tehnologic e simplu şi se obţine un produs cu preţ de cost mic, procedeul nu s-a dezvoltat, deoarece negrul de fum are particule mari (0.20---0.25 [x) cu suprafeţe netede, ceea ce îl face cu totul inactiv. Din 1 m3 me-^ tan se obţin 120 * * • 150 g negru de fum termic şi aproxima- IV. Schema unei instalaţii de negru de fum de furnal din produse petroliere. 1) rezervor de ulei; 2) evaporator de ulei; 3) cuptor de reacţie; 4) pulverizator; 5) clapetă de siguranţă; 6) instalaţie pentru pulverizarea apei: 7) răcitor; 8) rezervor de reziduuri; 9) decantor de reziduuri ; 10 şi 11) separatoare de grit; 12) filtru electric; 13 şi 14) cicloane; 15) coş. de fabricare a negrului cuptor scund se obţine un negru de fum semiactiv şi de culoare cenuşie-neagră. în acest procedeu, aerul e preîncălzit la 350---5000 şi intră în cuptorul de reacţie pe la partea de jos, împreună cu metanul, în straturi paralele aer-metan. Temperatura medie a gazelor în cuptor e de ISOO—IBSO0. în cuptor -s-e produc reacţiile de ardere tiv 1,8 m3 hidrogen tehnic (cu 3% CH4, 2% N2 şi 0,3—0,5% CO şi C02). Negrul de fum din acetilenă, tipautoter-mic, se obţine prin trecerea unui curent de acetilenă cu viteză corespunzătoare (21 m/s) printr-un reactor, în care disociaţia acetilenei se produce Ia2550°, temperatură menţinută prin căldura de reacţie. Randamentul practic e de 1 kg negru de fum pentru 1 m3N aceti lenă, ceea ce revine la un randament final de 93%, pornind de la un randament de disociaţie termică de 99,9%. Calitatea negrului de fum e superioară, prezentînd aproape aceeaşi mărime de particulă ca şi negrul de fum de canale folosit în industria cauciucului. în fig. VI e repre- Negru de âa§â 415 Negru diamant V. Schema de fabricaţie a unei instalaţii de negru de fum de cuptor scund. 1) compresor de aer; 2) exhaustor; 3) preîncălzitor de aer; 4) cuptor de reacţie; 5 şi 6) autoră-citoare; 7) râcitor tubular; 8) filtru de asbest; 9) maşina de împachetat; 10) conducta de aer preîncălzit pentru curăţirea prin ardere a râcitorului 7; 11) evacuarea gazelor rezultate la arderea negrului de fum depus în ţevile râcitorului. zentată partea principală a unei instalaţii pentru o producţie de negru de fum din acetilenă de 500 kg/h. Reactorul (1) consistă dintr-un tub de fier cu înălţime de circa 1,6 m şi diametrul de 0,4 m, ai cărui pereţi sînt răciţi cu apă. Aceti-lena intră pe la partea superioară a reactorului, printr-un orificiu cu diametrul de 0,1 m. Un dispozitiv electric permite amor,sărea reacţiei de disociaţie a acetilenei; apoi reacţia decurge de iasine, cu degajare de căldură. La trecerea prin reactor, acetilena e disociată în carbon şi hidrogen şi în partea inferioară a reactorului se stabileşte echilibrul de reacţie la temperatura de 2550°, la care randamentul de transformare a acetilenei e de 96,75%. Concentraţia medie de căldură pusă în libertate e de 88-1G6 kcaI-m-3-h_1, faţă de 7*1G6 kcal-m-3-!!"1, cît e concentraţia de căldură în focarul unei căldări Velox. La ieşirea din reactor se introduce un curent de hidrogen cu un debit de trei ori mai mare (1500 m3N/h), pentru răcirea produselor de reacţie. Prin difuziunea hidrogenului în vîna de reacţie şi prin schimbarea direcţiei de curgere cu 180°, în separatorul preliminar (2) se produc următoarele fenomene. se formează o flacără răsturnată, cu lungimea de aproximativ 2 m, cu temperatura de 2000°, în care reacţia continuă şi gradul de disociaţie atinge 99,9%; aproximativ 40% din negrul de fum rezultat din reacţie cade în partea inferioară a separatorului preliminar, unde e răcit din nou cu un curent de hidrogen (aproximativ 1000 m3N/h) introdus deasupra primei perechi de val-ţuri răcite cu apă (5). Perechile de valţuri sînt dispuse în mai multe etaje şi din ele, negrul de fum, răcit şi comprimat, e ambalat direct în saci; gazele constituite din hidrogenul de reacţie şi din cel de răcire ajung cu 1200° în W* Instalaţia de disociere autotermă a acetilenei. reactorul propriu-zis; 2) separator preliminar la intrarea produselor de disociere; 3) râcitor: 4) conducta de legătură la separatorul preliminar de negru de fum; 5) valţuri răcite cu apă pentru răcirea negrului de fum depus în separatorul preliminar; 6) hidrogen; 7) acetilenă; 8) intrarea produselor de disociere. răcitorui de suprafaţă (3), în care se răcesc pînă la 700° şi apoi trec în cicloane şi în filtre de materiale ceramice sau de celule de asbest, pentru reţinerea totală a negrului de fum randamentul final e de 93%faţă de acetilenă). 1. Negru de oase. Ind. cnim.: Sin. Cărbune animal (v.)( Cărbune de oase, Negru animal. 2. Negru de pa-ladiu. Chim.: Pulbere foarte fină, neagră, obţinută prin reducerea săruri lor de pa-ladiu în soluţie alcalină cu ajutorul unor agenţi reducători ca: hidrazină, hidroxil-amină, formaldehi-dă, etc. Are o mare putere de absorpţie pentru hidrogen, cu care formează combinaţ'i interstiţiale în cari hidrogenul e legat sub formă de atom/ liberi. Se foloseşte, din această cauză, drept catalizator de hidrogenare. 3. Negru de platin, Chim.: Pulbere foarte fină, neagră, care serveşte drept catal izator şi care se obţine prin reducerea săruri lor de platin în soluţie alcalină, cu ajutorul unor agenţi reducători ca: hidrazină, hidroxilamină, formaldehidă, zahăr, alcool, etc. Negrul de platin are o mare putere de absorpţie pentru gaze şi, în special, pentru oxigen. Un volum de negru da platin poate să condenseze în porii lui un volum de cîteva sute de ori mai mare de oxigen. Din această cauză, negrul de platin are acţiuni catalitice importante. Astfel, el poate să aprindă hidrogenul sau gazele naturale ori de sondă, poate oxida acidul sulfuros în acid sulfuric, amoniacul în acid azotic, alcoolul în acid acetic, etc. Se întrebuinţează mult drept catalizator în reacţiile eterogene, în special în cazul oxidărilor şi al hidrogenărilor. 4. Negru de sulf. Chim.: Colorant din clasa coloranţilor de sulf, cu compoziţie chimică încă neclarificată, care se prezintă sub forma de pastă, de pulbere sau de granule de culoare neagră. s. Negru diamant. Chim.: Grup de coloranţi azoici, cari conţin în molecula lor grupări azo, sulfonice, hidroxi, car-boxil, etc. Negrul diamant F şi negrul diamant FB, cei mai vechi coloranţi cunoscuţi din acest grup, se obţin, primul, prin cuplarea acidului 5-aminosalicilic cu a-naftilamină şi apoi cu acid a-naftol-4-sulfonic (acid Nevile-Winther), iar al doilea, prin cuplarea acidului 3- sau 5-aminosalicilic cu a-naftilamină şi apoi cu acid a-naftol-2-sulfonic. Negrul diamant PV, negrul diamant PBB, negrul diamant SF, coloranţi monoazoici, se obţin prin cuplarea acidului 2-aminofenol-4-sulfonic, respectiv 2-amino-4-clor-fenol6-sulfonic sau 2-amino-6-nitrofenol-4-sulfonic, cu 1,5-di-hidroxinaftalina. Aceşti coloranţi au proprietatea de a forma complecşi metalici stabili şi greu solubili, cu cromul, şi sînt utilizaţi Negru Diamin BH 416 Neison-Bohnaike la vopsirea lînii. Colorarea se face în mediu acid şi apoi colorantul se fixează prin cromatare ulterioară cu bicromat de potasiu. Prin mordansare, rezistenţa colorantului la spălare şi la lumină se măreşte mult. Negrul diamant F se prezintă sub forma unei pulberi cenuşii pînă la brună-neagră, solubilă în apă şi în alcool, cu culoare vioietă-albastră. Negrul diamant PV e o pulbere brună închisă, solubilă în apă, cu o coloraţie roşie de cireaşă. După cromare se obţine o coloraţie neagră; e unul dintre cei mai buni coloranţi de lînă şi cu cea mai bună rezistenţă la opărire. Aceşti coloranţi se fabrică şi se utilizează în cantităţi mari. 1. Negru Diamin BH. Chim.: Numire comercială pentru un azocoiorant retratabil pe fibră, obţinut prin cuplarea benzidinei diazotate cu acid H şi cu acid gamma. E o materie colorantă azoică, substantivă, care vopseşte direct bumbacul în albastru, nuanţa trecînd în negru după diazotare şi cuplare pe fibră cu m-fenilendiamină, 2. Negru (medial. Ind. chim. V. sub Sulf, coloranţi de —. 3. Negru naftol 12 B. Chim.: Colorant organic de sinteză din grupul coloranţilor azoici acizi. Se prepară prin cuplarea acidului H cu paranitranilină diazotată, în mediu acid, produsul obţinut cuplîndu-se apoi în mediu alcalin cu anilină diazotată. Vopseşte lîna în negru-albăstrui. 4. Negru Vidai. Ind. chim. V. sub Sulf, coloranţi de —. 5. Negura, pl. neguri. Meteor. V. sub Hidrometeori. 6. Neithea. Paleont.: Lamelibranhiat monomiar din familia Pectinidae. V. Janira. 7. Neîmpîslirea lînii. Ind. text.: Operaţie în finisarea textilă, prin care se obţine micşorarea capacităţii de împîs-Iire a obiectelor din tricot de lînă; adeseori, operaţia e echivalentă cu tratamentele prin cari se urmăreşte obţinerea de produse din lînă necontractabile. Tricoturile pentru lenjerie de corp şi de ciorapi de lînă, executate din lînuri fine, cu capacitate mare de împîslire, sînt supuse, în timpul folosirii lor, la spălări frecvente cu săpun, şi la frecare. Din cauza capacităţii de împîslire, aceste produse îşi micşorează simţitor dimensiunile (ciorapii se împîslesc şi în timpul purtării). Tensionarea la care sînt supuse obiectele amintite cînd sînt îmbrăcate din nou provoacă deteriorări rapide. Micşorarea capacităţii de împîslire a lînii se realizează, în cele mai frecvente cazuri, prin tratamente în cari se foloseşte acţiunea halogenilor, în primul rînd a clorului. Practic, în ce! mai răspîndit procedeu se foloseşte hipocloritui de sodiu sau de calciu în mediu acid ori, în unele cazuri, în mediu neutru, cu acidulare ulterioară. Pentru reglarea vitezei de clorurare a lînii se pot înlocui acizii minerali, sulfuric sau clorhidric, cu acid formic (procedeul Negafel), efectul distructiv fiind mult micşorat. La procedee mai noi se foiosesc în baia de hipoclorit precondensate de melamină; clor-aminele rezultate în acest fel cedează lent clorul, ceea ce asigură o acţiune controlată a clorului asupra lînii, cu efecte superioare^ celor obţinute la procedeele uzuale (procedeul Melafix). în acelaşi sens pot fi folosiţi sulfamaţii. La unele procedee se folosesc clor gazos sau clorură de sulfurii disol-vată în white-spirit. Altă cale de obţinere a lînii neîmpîslibile e aceea a aplicării, pe material, de derivaţi metilolici ai ureei sau ai melaminei. Formarea de răşini în stratul cortical influenţează proprietăţile elastice ale fibrei, care devine neîmpîslibilă. Sin. Neîmpîslibilizarea iînii. 8. Nekali, sing. nekal. Chim.: R2C10H5-SO3Na. Sărurile de sodiu ale unor acizi monosulfonici ai naftalinei dialchilate, în care R e un radical isopropilic, sec-butiIic, n-butilic sau amilic. Cei doi radicali alchil pot fi identici sau diferiţi. Nekalii sînt combinaţii solubile în apă, rezistente faţă de apa dură (formează săruri de calciu şi magneziu solubile), faţă de mediu acid, alcalin şi de unii ioni metalici. Se prezintă sub formă de pulberi sau de soluţii concentrate, din cari s-au eliminat sau nu sărurile minerale. Datorită proprietăţilor bune de udare şi de emulsionare sînt utilizaţi în industria textilă, ca auxiliari de udare, ca emulsionanţi în poiime-rizarea butadienstirenului şi a altor monomeri. Proprietăţile lor detergente variază cu natura radicalului alchilic, şi anume cu cît acesta e mai mare (C3—C4) şi mai ramificat, cu atît proprietăţile sînt mai bune. Pentru fabricarea lor se porneşte, fie de la naftalină monosulfonată care se alchilează, fie de la naftalină dial-chilată care se sulfonează. Ca agenţi de alchilare se folosesc alcoolii isopropilic sau sec-butific ori, uneori, clorurile lor. Su/fonarea alchilnaftalinelor la temperaturi joase (20***80°) dă, în special, acizi a-naftalensulfonici, iar la temperaturi mai înalte (160---1800) se obţin acizi (3-naftalensuIfonici. Acidul p-naftalensulfonic alchilat cu alcool isopropilic trece în acidul 1,6-diisopropil-3 (sau 7)-monosulfonic. După natura radicalului alchilic şi după forma de prezentare, se deosebesc: Nekal A, sarea de sodiu a acidului diisopropilnaftalensul-fonic, se prezintă sub formă de pudră albă; e utilizat în industria textilă, ca egalizator în industria pielăriei, ca agent de dispersiune în pictură, ca stabilizator de emulsii în poli-merizări. Nekal AEM, alchiInaftiIsuIfonat şi clei; e un amestec solubil în apă, utilizat ca protector coioid la emulsionarea uleiurilor minerale şi a uleiului de parafină. Nekal BX, sarea de sodiu a acidului diisobutilnaftalensul-fonic, conţine aproximativ 20% săruri anorganice şi e slab gălbui. E utilizat în industria textilă, ca egalizator de coloranţi, ca agent de pretratare şi umectare, ca emulgator în poli-merizări. Sin. Leonil, Alkanol. Nekal NF e un lichid galben, clar, solubil în apă şi în etilenglicol. Penetrolul e un dibutil-a-naftilsulfonat de sodiu, fabricat în ţara noastră; e utilizat în îndustria textilă pentru fierberea alcalină, carbonizarea lînii şi ca auxiliar în vopsitorii. — Afară de aceşti derivaţi ai naftalinei, sub numele de nekali se întîlnesc şi agenţi de umectare cu altă compoziţie chimică. Nekal WS-21, esteri alifatici sulfonaţi, 18**-20% activ. Nekal WS-25, poliesteri alifatici saturaţi, 55---60% activ, cu proprietăţi şi utilizări similare celor de mai sus. Nekal NS, sare de sodiu a esteruiui hexilic sulfonat a acidului aconitic, e folosit ca un detergent foarte activ. 9. Nelinear,material Fiz., Elt.: Material pentru care e valabilă o lege de material conform căreia o anumită mărime sau componentele unei anumite mărimi depind altfel decît linear (v. Linear, material ~) de o altă mărime sau de componentele unei alte mărimi. Un material linear, dintr-un anumit punct de vedere (de ex. din punctul de vedere elastic), între anumite limite de valori ale mărimilor considerate, poate să fie nelinear în afara acestor limite (de ex. în afara limitei de proporţionalitate a deformaţiilor elastice, în cazul citat). Un mediu constituit din materiale nelineare se numeşte mediu nelinear. 10. Nelinear, circuit electric Elt. V. sub Circuit electric 1. 11. Nelson-Bohnalite. Metg.: Aliaj aluminiu-cupru, cu adausuri foarte mici de siliciu şi magneziu, cu compoziţia: 9—11 % Cu, 0,22% Si, 0,3% Mg şi restul aluminiu, S? toarnă şi se supune tratamentului termic de călire şi îmbătrînire artificială. E folosit la confecţionarea de piese pentru motoare cu putere mică (de ex. pistoane), de piese pentru diverse aparate, de plăci de model, etc. Nema 417 Namatoblastieă, structură 1. Nema. Paleont,: Spin de prelungire al prosiculei, la graptoliţi (v.). 2. Nemafilit. Mineral.: Varietate de antigorit (v.), caracterizată prin prezentarea ei în mase fibroase. 3. Nemagnetic. I.Metg. V. Neferomagnetic. 4. Nemagnetic. 2. Metg. V. sub Nemagnetice, materiale 5. Nemagnetice, materiale Metg., Elt.: Metale pure sau aliaje cari sînt practic neferomagnetice (v. sub Nafero-magnetic), adică au o permeabilitate magnetică de cel mult 1,05 —1,5 Gs/Oe în cîmpuri magnetice-(puternice). Materialele nemagnetice se împart în următoarele grupuri: metale neferoase diamagnetice (v. sub Diamagnetic) sau paramagnetice (v. sub Paramagnetic) şi aliajele lor (uneori chiar cu metale feromagnetice, v. sub Feromagnetism); fonte nemagnetice; oţeluri nemagnetice. Sin. Materiale neferomagnetice. Metalele neferoase nemagnetice cuprind aluminiul, cuprul şi aliajele lor, cum şi unele aliaje bogate în nichel, cunoscute sub numirea de metal Monel (v.). Aliajele aluminiului şi aliajele cuprului (alame, bronzuri), cari au rezistenţe mecanice mici, sînt folosite ca materiale nemagnetice în special în construcţia instrumentelor de măsură şi a aparatelor de laborator. Ele se elaborează uşor, dar reclamă Materiale nemagnetice atenţie mare la elaborare şi la turnare, pentru a evita impurifr-carea cu fier (din oalele de turnare, din linguri, cochile, etc.), care conferă aliajului proprietăţi feromagnetice. Pentru piesele nemagnetice ale maşinilor, aparatelor şi dispozitivelor electrice cari reclamă rezistenţă mecanică mare se întrebuinţează aliaje Monel şi materiale din grupul al doilea; aliajele Monel — de tipurile indicate în tablou —cari constituie foarte bune materiale nemagnetice, prezintă dezavantajul de a fi costisitoare. Fontele nemagnetice sînt aliate astfel, încît la temperatura normală au structură austenitică (austenita e nemagnetică). Fontele austenitice nemagnetice au reziştivi-tatea de zeci de ori mai mare decît a metalelor neferoase nemagnetice; deci pierderile în fontele nemagnetice sînt mult mai mici decît în metalele neferoase. Elementele cari favorizează mai accentuat coborîrea intervalului de transformare y -$> oc la temperaturi joase (chiar negative) sînt carbonul, nichelul şi manganul; deci fontele nemagnetice trebuie să fie aliate cu nichel, cu mangan, sau cu nichel şi mangan. Cel mai mult întrebuinţate sînt fontele nemagnetice cu nichel şi mangan, cu compoziţiile indicate în tablou: pentru primele două tipuri, la cari conţinutul în nichel e mare (9• *♦ 12%), permeabilitatea maximă e foarte mică (1,03 — 1,06); la al treilea tip, care conţine numai 4-**5% Ni, permeabilitatea maximă se găseşte la limita superioară admisă pentru materiale nemagnetice (1,5). Fontele fără nichel sînt mai puţin întrebuinţate. Ele conţin procente mari de mangan (pînă la 12%) şi de cupru (care stabilizează austenita); pentru a se asigura grafitizarea, fonta trebuie să aibă conţinut mare de carbon, de siliciu şi chiar de aluminiu. Din fonte nemagnetice se execută: capace, carcase, bucşe etc. pentru întreruptoare în ulei; armaturi, cutii terminale, capace, semiflanşe, etc., pentru transformatoare ; flanşe, tuburi şi diferite alte piese la instalaţiile blindate de distribuţie; capace, cuve şi sănii ale transformatoarelor de sudură; diferite piese pentru separatoare magnetice, pentru rotoare şi statoare, pentru aparate, maşini şi dispozitive electrice; piese pentru construcţii magnetice; etc. ■ Oţelurile nemagnetice sînt oţeluri austenitice crom-mangan-nichel, mangan-nichel sau crom-nichel; compoziţiile unor oţeluri nemagnetice sînt date în tablou. Cu mărirea conţinutului în nichel, proprietăţile nemagnetice sînt mai bune; concomitent creşte şi rezistenţa la coroziune. Permeabilitatea magnetică maximă depinde, în mare măsură, de prelucrarea mecanică sau de tratamentul termic aplicat, sau de ambele. Deşi structura austenitică rezultă chiar după normalizare, uneori se impune călirea sau normalizarea cu răcire în curent de aer. Pentru a evita instabilitatea austenitei (trecerea parţială în martensită), care ar conduce la.obţinerea unor proprietăţi magnetice, fiecare calitate de oţel nemagnetic trebuie să fie prelucrată mecanic (presare, tăiere, etc.) şi tratată termic după un anumit regim, care trebuie respectat cu rigurozitate. Uneori sînt întrebuinţate, ca oxeluri nemagnetice, oţeluri inoxidabile austenitice (bogat aliate în nichel şi în crom), cum sînt cele indicate în tablou. Din oţeluri nemagnetice se execută: piese pentru peri-scoape, cutii de busolă, carcase de aparate şi maşini electrice, axuri pentru maşini electrice, bandaje pentru maşini electrice mari, sîrmă de bandaje, benzi şi sîrmă pentru resorturi, buloane, diferite piese pentru electromagneţi, etc. 6. Nemalit. Mineral.: Varietate rară de brucit (v.), care se prezintă în cristale fin fibroase. 7. Nematicâ, stare Chim., Fiz. V. sub Mesomorfă, stare ~ ; v. şi sub Cristale lichide. 8. Nematoblasticâ, structura Petr.: Structură caracteristică rocilor metamorfice, în care mineralele componente Nr; crt. Numirea Compoziţia V-max Gs/Oe 1 Aluminiu şi aliajele lui Fără fier - 2 Cupru — 3 Bronzuri Fără fier 4 Alame Fără fier — 5 Monel H Monel K Monel L 31 % Cu, 2,75—3% 5i; restul nichel 29% Cu, 3,75-4% Si, 2.75***3,5% Al, restul nichel 30% Cu, 3,75 — 4% Si, restul nichel 6 Fonte cu nichel 2,6-3% C, 2,5% Si, 9-12% Ni, I şi mangan 5—6% Mn, restul fier 3,2% C, 3,5% Si, 10% Ni, 7,5% Mn, restul fier 3—3,5% C, 2—2,5% Si, 4-5% Ni, 8 — 9% Mn, restul fier 1,03 1 ,06 1,5 7 Fonte fără ni- 3,4—3,9% C, 2,4 — 3% Si, 6,8—12% Mn, chel 1,5—2% Cu, 0,4—0,6% Al, restul fier 1,1—1,4 8 Oţeluri obişnui- 0,2-0,5% C, 0,5 —1,3% Mn, 22—25% Ni, te nemagnetice 0,8—3% Cr, restul fier 0,5—0,6% C, 19-21% Ni, 4 — 5% Mn, restul fier 0,25—0,4%C, 7 — 8% Ni, 10,5 — 12% Mn, restul fier 0,5—0,6% C, 11,5•••13,5% Ni, 4 — 5,5% Mn, 3—4% Cr, restul fier 0,1 —0,2%C, 8—12% Ni, 3,5 — 8% Mn, 12—14% Cr, restul fier 0,14—0,26%C, 8—11% Ni, 0,3—0,7%Mn, 17—19% Cr, restul fier 0,14-• -0,26% C, 8-• -11 % Ni, 0,3 • • -0,7%Mn, 17—19% Cr, 0,5—1 % Ti sau V, restul fier 0,25—0,35% C, 18—19% Mn, 1% Cr, restul fier 0,35—0,7% C, 17,5—21,5% Mn, 1—1,5% Si, 1—1,5% Cu, restul fier 0,5—1,2% C, 12—14% Mn,1%Cr, 1% Si, restul fier 1,05-.-1,2 <1,1 <1,1 <1,3 <1,5 <1,15 <1,05 <1,15 9 Oţejuri inoxi- 0,13% C, 22% Ni, 24% Cr,1,8% Si, dabile nemagnetice restul fier 0,13% C, 21% Ni, 10% Cr, restul fier 0,03% C, 12% Ni, 17,5% Cr, restul fier 1—1,2 1•••1,2 1—1,2 27 Nematophycus 418 Neocianine Nematophycus. a) pseudotrunchi; b) secţiune longitudinala. apar sub formă de fibre. Se întîlneşte la serpentine şi la unele amfibolite. 1. Nematophycus, Paieont.: Aparat vegetativ al unor alge brune, asemănător unui trunchi de arbore. E format din numeroase tuburi întreţesute, de diferite dimensiuni, structura lor fiind similară structurii laminariiior actuale. Sînt cunoscute din Silurianul superior şi din Devonianul inferior din Europa şi din America de Nord. Fiind enorme, erau considerate ca adevărate trunchiuri de conifere. Sin. Prototaxites. 2, Nematozi, sing. nematod. Zoo/., Agr.; Viermi din clasa Nematoidea, cu corpul acoperit cu o cuticulă tare şi a cărui lungime variază, după specie, între mai puţin de 0,001 şi peste 1 m. Sexele sînt separate, iar înmulţirea se face, în generai, prin ouă, dar există şi specii vivipare. Din ouă se dezvoltă larveie cari, după mai multe năpîrliri, se transformă în adulţi. Nematozii au 1---3 şi, în condiţii foarte favorabile, pînă la 15 generaţii pe an. Numeroase specii sînt parazite şi trăiesc în organismul animalelor şi al plantelor. Pentru agricultură prezintă importanţă, ca dăunători ai plantelor cultivate, în special genurile Tylenchus, cu corpul filiform şi Hetero-dera, cu corpul în formă de pară. Nematozii din aceste genuri au în cavitatea bucală un ac mobil cu care înţeapă ţesuturile plantelor şi sug seva acestora. Specia care poate provoca în ţara noastră daune importante agriculturii e nematodul boabelor de grîu, numit şi viermele grîu lui (Tylenchus tritic Steinb.). Are corpul transparent şi striat. Lungimea femelei adulte e de 3-“4 mm, iar a masculului adult, de 2--*2,5 mm. Larva atacă plantele de grîu toamna, în prima fază a dezvoltării, şi iernează pe mugurele terminal al plantelor. După înspicarea grîului, larvele pătrund în ovarul florilor, unde devin adulte. Ovarul atacat se transformă în gală. Aici au loc copulaţia şi ponta, fiecare femelă depunînd cîte 500---1000 de oua. Din ouă iese o nouă generaţie de larve, cari rămîn în stare de viaţă latentă, pînă ce ajung în condiţii favorabile dezvoltării lor. Durata vieţii latente a larvelor poate să fie de 10* * * 15 ani. De obicei, boabele de grîu infestate ajung în sol prin scuturarea spicelor, în timpul recoltării, sau la semănat, cînd se găsesc amestecate cu sămînţă sănătoasă. In sol, boabele bolnave se umflă şi crapă, astfel că larvele sînt puse în libertate şi pot ataca culturile de toamnă. Atacul nematodului se produce în vetre. Plantele infectate sînt stînjenite în creşterea lor, şi în caz de atac puternic, pier. Pentru a preveni răspîndirea acestui dăunător, boabele atacate trebuie separate de cele sănătoase prin triorarea seminţei sau prin scufundarea ei într-o soluţie de sare 20%. La aplicarea procedeului din urmă, galele rămîn la suprafaţa soluţiei şi pot fi strînse uşor, pentru a fi distruse. Gozurile cu gale, rămase la triorare, pot fi folosite în hrana animalelor, după ce au fost opărite.. Grîul de toamnă atacat urmează să fie recoltat în faza de maturitate în pîrgă, pentru a evita scuturarea boabelor şi, deci, infestarea din nou a solului. Pe terenuri invadate de nema-todele boabelor de grîu, grîul nu trebuie să revină decît după un interval de 2---3 ani. Un alt nematod dăunător, răspîndit în ţara noastră, e nematodul rădăcinilor, (Heterodera Marioni Cornu); care atacă plantele rădăcihoase şi tuberculifere şi, în special, numeroase specii de legume, atît în sere, cît şi în cîmp. Larvele nematodului pătrund în rădăcinile plantelor, unde formează gale. Plantele atacate se ofilesc şi dau producţii slabe, tar ce Le. mai puţin rezistenţe pier. Mijloacele de combatere Nemertites. sînt: aplicarea asolamentelor raţionale în cîmp. şi dezinfectarea sau înlocuirea pămîntului infestat în sere.’ Există, în prezent, şi preparate nematocide. Specii cari in alte ţări provoacă mari pierderi agriculturii sînt nematodul (viermele) sfeclei (Heterodera schachtii Schm.) şi nematodul cartofului (Heterodera rostochiensis); în ţara noastră, aceşti dăunători sînt puţin răspîndiţi. 3. Nemâsurabil. Mat.: Calitatea unei proprietăţi de a fi neordonabilă şi deci de a nu admite un procedeu de măsură grefat pe ea, — sau calitatea unei mulţimi de a nu fi măsurabilă. 4. Nemere. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de 5. Nemertites. Paieont.: Urme de tîrîre în formă de spirală strînsă, atribuite mişcării viermilor. Se întîlnesc în gresiile de vîrstă eocenă din flişul Carpaţilor răsănteni. 6. Nemetalic. Chim.: Calitatea unui material de a nu conţine metale, sau de a nu prezenta caractere metalice. 7. Nemiscibilitate. Tehn.: Calitatea unor substanţe de a nu se amesteca omogen între ele. Cînd amestecarea nu e posibilă pentru toată gama de temperaturi, nemiscibilitatea e totala; cînd nu există miscibilitate decît pentru unele intervale de temperatură, nemiscibiIitatea e parţială. Var. ImiseibiIitatei. 8. Nemopteryx. Paieont.: Peşte osos, marin, din familia Gadiidae, cu lungimea corpului pînă la o jumătate de metru, subţiat treptat către aripioara caudală. Coloana vertebrală se termină prin vertebre din ce în ce mai mici, iar radiile aripioarei caudale se sprijină pe ultimele apo-fize, cari nu au suferit nici o mooificare. Aripioarele ventrale sînt situate înaintea celor pectorale. Există două înotătoare dorsale: una scurtă, triunghiulară, şi alta în continuarea prinTSi, foarte lungă. Aripioara anală, de asemenea lungă, pare să f’e formată din două părţi. Solzii sînt cidoizi şi posedă, ia partea anterioară, 3**-5 dinţi, dintre cari cel mijlociu e foarte mare. Specia Nemopteryx Athanasiui-Paucă e una dint! e speci; le. cele mai frecvente în şisturile menilitice din Carpaţi. . 9» Nenumerabil. Mat.: Calitatea unei mulţimi de elemente de a nu fi numercbilă. Exemplu: Mulţimea numerelor iraţionale cuprinse într-un segment finit e o mulţime nenume-rabilă. V. şî Mulţime. 10. Neo-. Prefix cu semnificaţia nou. 11. Neoarsfenaminâ. Farm.: Sin. Neosaivarsan, Novar-senol, Rodarsan, Neobenzarsan, Novarsenobenzol (v. Combinaţiile organice ale arsenului, sub Arsen). 12. Neoarsicodil. Farm.: Sin. Arrhenal (v.). 13. Neo-b. Chim. biol.: Isomer geometric al vitaminei A, identificat în natură, şi al retinenului, depozitat excluziv în ochiul, unor crustacee. E un isomer cis. 14. Neobenzarsan. Farm.: Sin. Neoarsfenaminâ (v.). îs. Neocianinâ. Fiz.: Substanţă din clasa cianinelor, folosită ca sensibilizator în infraroşu, avînd maximul de sensibilitate la 8500 A. Poate fi folosită pînă la 9000 Â, şi, hiper-sensibilizată cu amoniac, pînă spre 11 5*C0 A. 16. Neocianine. Ind. chim. V. sub Cianinici, coloranţi -. Nemopteryx Athanasiui-Paucă. Neocincofen 419 Neoformaţiune 1. Neocincofen. Farm.: Esterul etilic al 6-metil-atofanu-lui; medicament din clasa derivaţilor chinolinei, cu acţiune analgezica-antitermică. Are ............ H C C~COOC2H5 ch3—nc/ \ I II I HC C C H 'CH efecte toxice mai slabe decît atofanul (acidul 2-fenii-chinolin-4-carboxilic). 2. Neoclasic, stil Arh., Artâ: Stilul arhitecturii şi al artei plastice din secolul XIX, care imită arhitectura şi arta clasică. 3. Neocomian.Stratigr.: Seria inferioară a Cretacicului, cuprinzînd etajele Berriasian, Valanginian, Hauterivian şi Barremian. Unii geologi includ în Neocomian şi Apţianul. Termenul e utilizat şi în sensul de facies, pentru depozitele marnoase cu cefalopode ale acestor etaje. 4. Neocomites. Paleont.: Amonit cretacic din familia Hoplitidae, ramura Palaeohoplitidae. Avea cochilia involută şi plată, cu un ombilic îngust, şi cu numeroase coaste subţiri ramificate, în general, bidicotomic, şi terminate printr-un mic tubercul. Specia Neocomites neocomiensis d'Orb. e caracteristică pentru formaţiunile de vîrstă valanginiană, fiind cunoscută şi din flişul Carpaţilor orientali (şisturile negre). 5. Neocraton. Geol.: Regiune de platformă (v. sub Platformă), cu fundamentul cutat şi metamorfozat, avînd o vîrstă geologică mai nouă decît Precambrianul şi un grad de rigi-dizare mai puţin avansat decît al platformelor precambriene. De exemplu: platformele tinere epihercinice ş;, probabil, cele epialpine. în astfel de regiuni apar frecvent grabene (v.) şi horsturi (v.) accentuate. Sin. Semiplatformă. 6. Neocrinoide. Paleont. V. sub Crinoidea. ?. Neocrom. Metg.: Aliaj pe bază de fier, cu mare rezistenţă la căldură, cu compoziţia: 20 % Cr, 5 % Al, 1,3"*3 % Co şi restul fier, carbon, siliciu şi mangan, însă conţinutul în carbon, siliciu şi mangan nu trebuie să depăşească 0,05% pentru fiecare. Are următoarele caracteristici mecanice şi electrice: ar =circa 80 kgf/mm2, 8 —15***20%, duritatea HjB«170--*180 kgf/mm2, greutatea specifică 7**-7,2 gf/cm3, rezistivitate ia 20° = 1,3-• • 1,6 Q. mm2/m. E întrebuinţat la fabricarea de rezistenţe electrice pentru elemente de încălzire cari lucrează la temperaturi de regim de 1250* * * 1300°. 8. Neocupferon. Chim.: a-Naftil-nitrozo-hidroxilamină. Se prezintă în cristale albe sau cafenii deschise, solubile în apă şi în alcool metilic, insolubile în eter.. Soluţiile apoase sînt i nstabile şi sînt descompuse sub acţiunea luminii. Cu soluţii foarte diluate de FeCI3 dă precipitate sau chiar turbureală. Formează săruri complexe, greu solubile cu multe elemente, în special cu aluminiu, bismut, cupru, fier, mercur, mangan. Neocupferonul e folosit ca reactiv la precipitarea urmelor de fier Şi de alte elemente. e. Neodim, Chim.: Nd. Element trival.ent din familia pămînturiior raresau a lantanidelor, cu nr. at. 60, gr. at.144,27. Se obţine prin electroliza clorurii de neodim, NdCI3. E un metal cu luciu argintiu-cenuşiu, pe care îl pierde repede la aer; duritatea lui e mică (se poate tăia cu cuţitul), e bun conducător de căldură şi conduce destul de bine curentul electric; cristalizează cu structură exagonală compactă; are P-1.-820° i’10 şi densitatea 7. în toate combinaţiile lui, neodimul e trivalent. Oxidul i2Os e albastru-violet. Neodimul are următorii isotopi: HC* I HC % .NO ONH4 ;h CH Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 141 __ j 2,42 h emisiune 3 + Pr141 (p, n)Nd141; Nd142 (d, t) Nd141, Nd142 (n, 2n)Nd141, Nd142 (y, n'/Nd141 142 27,13% - - — 143 12,20% - - ~ 144 23,87% - - - 145 8,30% - - - 146 17,18% - - - 147 - 11 z emisiune (T Nd148 (n, y)Nd147; bombar-_ darea uraniului cu neutroni 148 5,72% - - 149 - 1,7 h emisiune 3" Nd148 (n, y)Nd149; Nd148(d,p) Nd149; Nd150 (n,2n)Nd148 150 5,60% - - — 150* - 5 • 1010 ani emisiune 3' — 151 - 21 min emisiune 3' Nd150 (n, Y)Ndlsl 151* - ! foarte I scurt ? - 10. Neo-DIN. Foto.: Sistemul nou DIN, pentru determinarea sensibilităţii materialelor fotosensibile, în care, spre deosebire de vechiul sistem DIN, developarea se efectuează la un timp de developare constant şi într-un revelator de compoziţie invariabilă, utilizat la 20°,’ în condiţii de agitare bine determinate. Revelatorul, mai puţin energic decît cel anterior, se apropie, ca reţetă, de condiţiile practice de lucru şi furnisează sensibilităţi mai mici, apropiate de cele efective. 11. Neofalinâ. Ind. petr.: Benzina de extracţie (v. Benzină de extracţie, sub Benzină) folosită pentru curăţirea materialelor textile. (Termen comercial.) 12. Neoform. Ind. chim.: Sin.Coloranţi benzoform (v. Ben-zoform, coloranţi ~). 13. Neoformaţiune, pl. neoformaţiuni. Ped.: Manifestare morfologică în profilul solului, rezultată fie din însuşi procesul pedogenetic (alterarea rocii-mame şi humificarea materiei organice), fie din activitatea biologică a plantelor şi a animalelor, dezvoltată în sol. Apare ca separaţiuni şi acumulări cari se diferenţiază de masa solului prin forma, culoarea şi compoziţia lor. Se deosebesc: neoformaţiuni de origine biologică şi neoformaţiuni de origine chimică. Neoformaţiunile de origine biologică sînt: crotovinele (v.), canalele şi găurile produse de rîme şi insecte, copro-Iiţele (v.), cornevinele, adică găurile rămase prin putrezirea rădăcinilor plantelor umplute cu material din solul de deasupra, mai închis la culoare şi mai bogat în humus, amestecat cu resturile în diferite stadii de descompunere ale rădăcinilor, eţc. 27* Neogen 420 Neoian, coloranţi /v Neoformaţiunile de origine chimică sînt: aglomeraţii de cristale de săruri solubile (cloruri şi sulfaţi de sodiu şi magneziu), gips, carbonat de calciu, hidroxizi de fier şi aluminiu, oxizi de mangan, silice, viviar.it, materii organice, etc. Ele apar sub formă de concreţiuni (v.), eflorescente (v.), bieio-glazcă (v.), pseudomicelii (v.), bobovine (v.), pete(v.), vine (v.), păpuşi de loess (v.), etc. 1. Neogen. 1. Stratigr.: A doua perioadă a Neozoicului, succedînd Paleogenuiui şi precedînd Cuaternarul, şi în care s-au produs mari schimbări paleogeografice şi a existat o intensă activitate vulcanică. Sedimentaţia flişujui a fost înlocuită în multe geosinclinale prin cea a molasei, iar fazele de cutare ale lanţurilor alpine iau treptat sfîrşit. Cea mai mare parte din Europa capătă, în această perioadă, aspectul unui basin de arhipelaguri, cu insule separate prin braţe de mare puţin adinei. Prin închiderea unora dintre canale s-au izolat mări interioare în cari se instalează un regim de apă salmastră, âpoj de apă dulce. începutul Neogenului e marcat printr-o transgresiune marină, care urmează după regresiunea aproape generală de la sfîrşitul Oligocenului. Această transgresiune e însoţită de apariţia unei bogate faune de moluşte, din care derivă fauna Mediteranei actuale, şi de reînnoirea stocului de Pec+i-nide şi Echinoide, Neogenul ia sfîrşit odată cu primele glacia-ţîuni (glaţiaţiunile Donau sau danubiene) şi cu apariţia omului producător de unelte (galeţii semiciopliţi ai ArheolititicuIui). Această perioadă cuprinde două epoci cu subdiviziunile din tablou.: " " ... Flora Neogenului e caracterizată, în emisfera boreală, prin dezvoltarea unor vaste păduri de conifere (Taxodium, Sequoia) din cari derivă, în mare măsură, zăcămintele de cărbuni ale acestei perioade. Pe lîngă stejari şi castani apar plopul, mesteacănul, fagul, arinul, carpenul, paltinul, Magnolia, Cinnamomum, M/rica, etc. Foraminiferele bentonice de talie mare, atît de abundente în Paleogen, sînt în regres ; persistă unele Lepidocicline, alături de forme de Miogypsina, Spiroclypeus şi Cycloclypeus, caracteristice pentru diviziunile inferioare ale Neogenului. Fauna de moluşte e caracterizată prin apariţia a numeroase genuri şi chiar specii actuale. In special sînt abundente pectinidele (Pecten, Chlamys, Amussium) şi ostreidele, apoi Mactra, Dosinia, Dreissensia, Congeria şi Unio, în apele mai mult sau mai puţin îndulcite. Dintre gasteropode capătă o dezvoltare deosebită genurile Turritella, Turbo, Trochus, Natica, Melongena, Pleurotoma şi, în plus, Dorsanum (—Buccinum), Melanopsis şi Viviparus în faciesul salmastru sau lacustru. Echinoideie sînt reprezentate prin forme de Scutelia (Miocen), Clypeaster, Echino-lampas, Fauna de mamifere, mai săracă la începutul Neogenului în raport cu cea a Oligocenului, se înmulţeşte în Europa prin apariţia Proboscidienilor (Dinotherium, Mas-todon), alături de forme de Anchitherium şi numeroşi reprezentanţi a; Rinocerotelor (Aceratherium, Teleoceras, Cera-torhinus, Rhinoceros) şi Cervideelor (Palaeomeryx, Dicro-cerus). Caii îşi continuă evoluţia lor prin Parahippus, Mery-hippus, Protohippus, Pliohippus şi Hipparion. Apar balenele. Printre primate e răspîndit genul Dryopithecus. Prehomi-nienii îşi încep evoluţia pornind de la Oreopithecus. Depozite de tip fliş în cadrul sistemului neogen constituie cazuri izolate (Hellenide). O mare parte a terenurilor neogene se.-prezintă sub facies de molasă, reprezentat prin gresii,* nisipuri# conglomerate- şi pietrişuri. Molasele fluvio-lacustre cuprind adeseori intercalaţii de’cărbuni (de ex.~în Pliocenul Pliocen Astian Plaişancian Levantin Dacian Ponţian Meoţian Sarmaţian Tortonian Miocen ! Helveţian j Burdigalian | i Acvitanian superior din Basinul dacic şi în Miocenul şi Pliocenul din Nord-Vestul Germaniei). Neogenul din basinul Mării Nordului e constituit dintr-o succesiune de nisipuri argiloase şi glauconitice. Un alt tip de depozite neogene e reprezentat de argilele şi marnele albastre (tegel), cum sînt: argilele cu pleurotome ale Tortonianului (tegelul de Baden), marnele cu pteropode ale Burdigalianului din Appennini (Langhian), marnele albăstrui cu Cardiacee ale Ponţianului dacic, marnele albastre ale Plaisancianului. Depozite mai particulare ale Neogenului sînt marnele micacee (Schlier). Local se dezvoltă calcare zoogene cu Lithothamnium (de ex.: calcarele burdi-galiene din basinul Ronului, calcarele tortoniene de tip Leitha din basinul Vienei şi din munţii Apuseni), sau calcare lumaşelice (de ex. calcarele de Odesa ale Ponţianului). O dezvoltare deosebită capătă depozitele lagunare (de ex.: gresiile gipsifere şi gipsurile din Subcarpaţi; sarea gemă din basinul Transilvaniei şi de la exteriorul CarpaţiSor; sărurile delicvescente în Miocenul din Ucraina subcarpatică şi din Carpaţii moldoveneşti). în general Neogenul e caracterizat prin reducerea faciesurilor marine normale în favoarea faciesurilor lagunare, salmastre şi lacustre. Depozitele acestei perioade cuprind importante zăcăminte de petrol, ligniţi, roci de precipitaţie, mangan şi oolite feruginoase. La începutul Miocenului, orogeneza anumitor părţi din lanţurile alpine era în linii mari încheiată (de ex. Alpii), faze noi de paroxism orogenic avînd loc mai tîrziu în Carpaţi, Dinaride, Hellenide şi în catenele din Sudul Asiei. Activitatea vulcanică a fost foarte intensă în Europa, fiind caracterizată, în special, prin erupţii subsecvente şi finale (de ex.: Harghita-Căliman, Oaş, Vihorlat, Platoul central în Franţa). 2. Neogen. 2. Metg.: Bronz special, cu conţinut mare de nichel, cu compoziţia: 58% Cu, 27% Zn, 12% Ni, 2% Sn şi restul impurităţi (Al şi Bi). Are caracteristici mecanice bune şi foarte mare rezistenţă la coroziune. E folosit lâ turnarea de elemente importante de maşini (roţi dinţate mari, şuruburi-melc, supape, cusineţi, etc.), lagăre pentru laminoare, armaturi şi diferite piese de îmbinare pentru clădiri de abur, etc. 3. Neohexan. Chim.: CH3—C—CH2—CH3. 2,2-Dimetil- /\ H3c ch3 butan. E un isomer al hexanului. Neohexanul se obţine printr-o reacţie de alchilare termică (v. Alchi lare, reacţie de —), din isobutan (v.) şi etilena (v.) la 510° şi circa 350 at în absenţă de catalizator. Neohexanul are p. t. 99,7°, p. f. 49,7°, df =0,649, ti$= 1,3876. Neohexanul avînd cifra octanică (v. Octanică, cifră ^) mare e utilizat uneori în amestecuri pentru combustibilii de motoare. 4. Neohibolites. Paieont.: Belemnit cretacic de dimensiuni mici, cu rostrul avînd un şanţ ventral în regiunea alveolară. Specia Neohibolites minimus List. e cunoscut în _ ţara noastră din Cretacicul mediu (Albian) din Dobrogea mijlocie, ca şi din alte regiuni. 5. Neoidâ, pl. neoide. Geom.: Concoida (v.) spiralei lui Arhimede (v. Arhimede, spirala lui -). 6. Neokharsivan. Farm.: Sin. Neoarsfena-mină (v. Combinaţiile organice ale arsenului, sub Arsen). 7. Neol. Chim. ;[C6H3(OH)(NH2)COOH]HCl. Clorhidrat al acidului p-aminosalicilic, folosit ca revelator fotografic. ' 8. Neolan, coloranţi Ind.-xhim.: Sin. Coloranţi Paj aţi n: rezistenţi (v. Palatin rezistenţi, coloranţi Neohibolites minîmus. Neoii nă *421 Neorezit 1. Neolino. Chim,: C23H39N02. Alcaloid din grupul aconitinelor, izolate din plante din specia Aconitum. Neolina se obţine prin hidroliză neopelinei, un alcaloid natural. Alca-loizii din grupul aconitinelor sînt foarte toxici. 2. Neolitic. Stratigr.: Epocă de cultură preistorică, de durată foarte scurtă, succedînd Mesoliticului şi precedînd vîrstă bronzului. Corespunde cu stadiul cu Litorina din evoluţia Mării Baltice. E caracterizată prin olărit cu anumite tipuri de ceramică, prin cultura cerealelor (apare agricultura primitivă) şi creşterea animalelor domestice. Printre uneltele caracteristice acestei epoci sînt securile de piatră lustruită, de cari începe să se folosească pentru prima oară omul primitiv. în sens mai larg, Neoliticul cuprinde şi epoca separată ca Mesolitic. V. şî Holocen. 3. Neolonom, sistem Mec. V. Legături neolonome, sub Legături. 4. Neomagnal. Metg. : Aliaj pe bază de aluminiu, pentru cusineţi, cu compoziţia: 90% Al, 5% Mg şi 5% Sn. Se toarnă bine şi are rezistenţă mecanică specifică mare. E folosit la cusineţi cu solicitări mici şi mijlocii. 5. Neomerpin N, Ind. text.: Naftalin-sulfonat de sodiu alchilat, la care se adaugă metilhexalin. Are reacţie neutră. E un muiant, un produs de curăţire şi egalizator. Rezistă în apa cu o duritate pînă la 20 grade germane. Se întrebuinţează ca egalizator, la vopsirea cu coloranţi de cadă a fibrelor vegetale, şi ca adaus la mercerizare. e. Neomicinâ. Farm.: Antibiotic produs de Streptomyces fradiae, microorganism din genul actinomicetelor Streptomyces. Neomicinâ e o substanţă neunitară, din care s-au separat neomicinele A, B şi C. Are caracter bazic şi e activă faţă de numeroase bacterii gram-pozitive şi gram-negative, cum şi faţă de bacilul lui Koch. Se întrebuinţează în Medicină, sub formă de sulfat, pentru tratamentul local al infecţiilor dermice (în cazul unor arsuri, al unor răni, în dermatoze) şi al infecţiilor oculare (conjunctivite, blefarite). Poate fi întrebuinţată şi ca antiseptic intestinal, deoarece se absoarbe foarte puţin prin mucoasa gastrointestinală. Neo-micina e activă faţă de tulpinile streptomicino-rezistente, însă produce turburări renale. 7. Neon. Chim.: Ne. Element din grupul zero al sistemului periodic, cu nr. at. 10, gr. at. 20,183. Neonul e zerovalent. Se găseşte în proporţii foarte mici în atmosferă şi se separă din aerul lichid; porţiunea rămasă nelichefiată conţine heliu şi neon. E un gaz nobil, fără culoare, cu p.t.—248,6°, p.f. —246,03° şi densitatea 0,899. Trecînd un curent electric printr-un tub umplut cu neon la presiune joasă se produce o lumină roşie intensă, proprietate pe care se bazează folosirea lui la umplerea tuburilor pentru firme luminoase. Neonul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 19 20,3 s emisiune (3+ F19 (p,n)Ne19 20 90,51% - - - ' 21 0,28% - - 22 9,21% - - - 23 - 40 s emisiune (3" Ne22(d,p)Ne21, Na23(n ,p)Ne23, Mg26(n,a)Ne23 H r H2 c xch2 I ^ x * rLu H C C—HCv /CH2 I II XNX HC CH H Nu se cunoaşte nici o combinaţie chimică a neonului: e chimic inactiv. Soluţia lui în apă, răcită sub 0°, dă un hidrat cristalizat. 8. Neoncsiium. Metg.: Aliaj binar pe bază de aluminiu, cu compoziţia 6—14% Cu şi restul aluminiu. După cal-ire şi îmbătrînire are rezistenţa de rupere la tracţiune de 16***24 kgf/mm2 şi duritatea Brinell de 80---120 kgf/mm2. Se toarnă foarte bine, obţinîndu-se piese fără pori, dar are tendinţa de a crăpa la cald. E folosit pentru piese turnate, cum sînt: pistoane pentru automobile şi motociclete; subansambluri de avioane; piese solicitate mijlociu, pentru automobile şi avioane; etc. 9. Neonicotinâ. Chim.: (3-Piridil-a-piperidină. Alcaloid sintetic, isomer al nicotinei, identificat cu anabazina extrasă din planta Anabasis aphylla, foarte răspîndită în Asia centrală. Anabazina naturală se prezintă ca un lichid uleios levogir oxidabil, şi are o toxicitate asemănătoare nicotinei. E întrebuinţată ca insecticid (v.). io. Neonumulitic» Stratigr.: Sin. Oligocen (v.). n. Neopalatin, coloranţi /v. Ind. chim.: Azo-coloranţi complecşi de crom, folosiţi la vopsirea lînii. Sînt coloranţi complecşi de tip 1:1 (crom: azo-colorant) cari se aseamănă cu complecşii de tip 1 :2, de cari se deosebesc prin faptul că, în locul celei de a doua molecule de colorant monoazoic, apare o moleculă incoloră, care, însă, conţine grupări le necesare pentru a participa la formarea complexuiul. V. şi Lînă, coloranţi pentru 12. Neopenian. Chim.: C(CH3)4. Tetrametilmetan ; hidrocarbură isoparafinică. E un gaz incolor cu p.t. —16,55°, p.f. 9,803°, d°= 0,6138 ; »°=1,3513 ; Tk = 160,6°;P*=31,57 at, viscozitate la 0°=0,328 cP; presiunea de vapori la —39,1°= = 100 mm Hg; cifra octanică 116; limita de explozie în aer la 760 mm Hg şi 20°: limita inferioară în volum^ % = 1J4, limita superioară în volume % = 7,5. E solubil în alcool, insolubil în apă. Se găseşte în cantităţi foarte mici în fracţiunile pentanice din petrol. La temperatura normală, neo-pentanul e isomerul cel mai stabil şi, din acelstă cauză, nu se poate obţine prin isomerizare. Se prepară din clorură de butii terţiară şi din clorură de metilmagneziu. 13. Neophyticum. Stratigr.: Intervalul de timp caracterizat prin predominarea angiospermelor.-Cuprinde Cretacicul (cu excepţia Neocomianului) şi întregul Neozoic, incluziv perioada cuaternară. 14. Neopren. Ind. chim.: Sin. Dupren (v.). 15. Neoprotocuridinâ. Chim.: Alcaloid cristalizat în formă de foiţe, cu p. t. 232°. Neoprotocuridina face parte din grupul de alcaloizi curara extraşi dintr-o serie de plante. Aceşti alcaloizi sînt toxice puternice; ei paralizează nervii motori. 16. Neoramâ, pl. neorame. Arh., Artâ: Reprezentare panoramică, pe o suprafaţă cilindrică, a vederii interioare a unui edificiu mare, privitorul fiind presupus că e situat în centrul acestuia. 17. Neoretinen. Chim. biol.: Substanţă complexă cu rol esenţial în procesele vederii, care ia parte la ciclul de refacere a rodopsinei, pigmentul fotosensibiI. în organism, neore-tinenul se poate forma pe două căi: prin descompunerea rodopsinei sub acţiunea luminii, şi prin transformarea stereo-chimică a al-transretinenului rezultat din vitamina A sub acţiunea catalitică a sistemului enzimatic retinenreductază. Neoretinenul e un precursor imediat al rodopsinei. Rodop-sina se formează printr-o reacţie spontană a neoretinenului cu proteina numită opsină. Sin. Cis-trans-retinen. V. şî Rodop-sină. îs. Neorezit. Ind. chim.: Sin. Durez (v.). Neorganic 422 Neozoic 1. Neorganic. Chim.: Sin, Anorganic (v.). 2, Neosalvarsan. Farm.: Sin. Neoarsfenaminâ. V. Combinaţiile organice ale arsenului, sub Arsen. а. Neotantalit. Mineral.: Varietate de piroclor (v.) de culoare galbena aeschisă, cri stai izată în sistemul cubic. 4. Neotinâ. Chim. biol.: Substanţă lipidică de natură complexă, din grupul fosfoaminoiipidelor. Se găseşte în organismul animal. Neotina conţine în molecula sa trei grupări amino şi o grupare fosforică. Sin. Triaminomono-fosfatidă. 5. Neotokit. Mineral.: Silicat- hidratat de mangan şi fier, rezultat ca produs de alterare a rodonitului şi a altor silicaţi. E amorf, cu caracter coloida! şi are culoarea neagră sau brună închisă. б. Neotremata. Paieont.: Grup de brahiopode din ordinul Inarticulata, al căror peduncul iese prin delthyr'um-ul situat pe valva ventrală.(v. şî Brachiopoda). Din acest grup fac parte genurile Discina şi Crania, ambele cunoscute din Paleozoic pînă azi. 7. Neovitaminâ A. Farm.: Isomer steric al vitaminei A, Se găseşte în grăsimea de peşte, împreună cu aceasta, în proporţia de circa 30%. Are p.t. 59***60°. V. şi Vitamina A. 8. Neovulcanism, Geo'L: Totalitatea fenomenelor endogene, legate de manifestaţiile vulcanice din era neozoică (v. sub Neozoic). 9. Neozoic. Stratigr.: Ultima şi cea mai scurtă eră din istoria geologică a Pămîntului. începutul Neozo'cului e marcat de schimbări profunde în compoziţia faunei preexistente, din care dispar dinosau-rienii, amonoideele şi rudiştii, devenind, în schimb, foarte abundente marile foraminifere bentonice. Acestea, cum şi mamiferele cari, chiar de ia începutul acestei ere, cuceresc domeniile ocupate pînă atunci de reptile, reprezintă cele mai bune fosile conducătoare pentru stratigrafia sistemului neozoic. Neozoicul cuprinde perioadele şi epocile următoare: Perioada j Epoca Caracteristici paleontologice şi geologice Cuaternar Holocen Se retrage glaciaţiunea. Pleistocen Apar calul (Equus), elefantul, Omul; se manifestă primele glaciaţiuni. Neogen Pliocen începe migraţiunea faunei de Pikermi. Miocen Apare Hipparion. Apar proboscidienii în Europa. Paleogen Oligocen Dispar numuliţii. Apar Anthracotherium şi Entelodon Eocen Dispar ortofragminele. Paleocen Apar numuliţii. Din punctul de vedere floristic, Neozoicul e era în care predomină angiospermeie, în Europa, alături de dicotile-donate, cari sînt dominante, persistînd monocotiledonatele, cari în Miocenul inferior se retrag spre sud. Se dezvoltă pădurile de arbori cu frunze căzătoare, apărînd tipurile de arbori cari constituie pădurile actuale, şi anume stejarul, castanul, paltinul, alături de esenţe tropicale şi subtropicale; mai tîrziu apar fagul, mesteacănul, arinul, carpenul. Din punctul de vedere faunistic foraminiferele, foarte numeroase, cuprind forme bentonice de talie mare, ca: Nummulites, Assilina, Alveolina, Discocyclina, iar mai tîrziu, Lepi.docyclina, Miogypsina. Spongierii au un rol neînsemnat, iar hexacoralierii, încă abundenţi în Paleogen, se retrag mai tîrziu în zona ecuatorială. Se dezvoltă cu o mare bogăţie de forme briozoarele cheilostomate. Brahiopodele sînt în plină regresiune (Terebratula, Argiope), Dintre cefalopode se găsesc tetrabranhiate (Nautilus, Aturia) şi unele dibran-hiate cu rostrul rudimentar (Belosepia, Beloptera, Spiruli-rostra). Lamelib.ranhiatele şi gasteropodele prezintă o mare bogăţie de forme, numeroase genuri din cele actuale apărînd încă la începutul erei. Crinoidele aproape au dispărut din domeniul neritic, unde supravieţuiesc numai rare forme cu peduncul scurt (Conocrinus) sau lipsite de peduncul (Antedon). Echinoidele, în special cele neregulate, sînt însă abundente (Conoclypeus, Echinolampas, Clypeaster, etc.). Insectele iau o mare dezvoltare. Crustaceele decapode evoluează spre tipurile actuale, şi începînd, în special din Miocen,. faunele de peşti au o compoziţie similară celor actuale. Neozoicul cuprinde aproape întreaga istorie a mamiferelor placentare. Astfel, în Paleocen apar primele carnivore (Creodonta) şi .copitate (Condylarthra şi Amblypoda); în Eocen sînt diferenţiate subungulatele (Proboscidieni şi Sirenieni), imparicopi-tatele (Eohippus, Palaeotherium, Titanotherium, Chalico-therium, Rhinocerotidae), paricopitatele (Bunoselenodontele cu Diplobune şi Prominatherium, Selenodontele cu Xiphodon), carnivorele fissipede (Cynodon), cetaceele (Protocetus), primatele (Necrolemur, Adapis). Evoluţia primatelor e încununată de apariţia Omului, ia începutul Cuaternarului. în ariile geosinclinale se acumulează depozite de fliş pînă la începutul Oligocenului superior sau pînă la începutul Miocenului, cînd ridicarea lanţurilor alpine are drept consecinţă o schimbare profundă a condiţiilor de sedimentare, în depresiunile marginale ale acestor lanţuri se formează depozite de molasă. îndepresiunea marginală dezvoltată la nordul lanţurilor alpine şi care se întinde din golful Biscaya şi pînă în Fergana, molasa cuprinde o alternanţă de depozite detri-tice marine, lagunare, salnnastre şi lacustre cu caustobiolite (cărbuni şi ţiţei) şi, local, cu sare gemă şi gipsuri, ca în Carpaţii ţării noastre. Depresiunea meridională care se întinde din Nordul Africii pînă la poalele Himalaiei cuprinde, în special, calcare cu foraminifere mari, şi numai local se dezvoltă şi formaţiuni marine detritice cu ţiţei (în Meso-potamia) sau formaţiuni continentale (de ex. formaţiunea Siwalik, la poalele munţilor Himalaia). Pe platformele pre-alpine se produ.ce o sedimentaţie calcaroasă, adeseori întreruptă de depunerea unor sedimente detritice, în parte continentale. Ariile continentale formate din roci cristaline şi situate în vecinătatea basinelor de sedimentare au constituit sursa unor importante acumulări de mangan (de ex. la Gaturi şi Nicopol în UR.SS) şi de oolite feruginoase (în Tunisia), în general, în Neozoic, din cauza instabilităţii tectonice, faciesurile sînt foarte variate, iar depozitele salmastre, lagunare şi continentale (fluviatile şi lacustre) iau o dezvoltare din ce în ce mai mare, în dauna depozitelor marine normale. Pe teritoriul ţării noastre, în Carpaţi, în basinele interne ale Carpaţilor, şi pe marginea platformelor precarpatice, depozitele neozoice au o largă răspîndire, constituind serii.foarte groase. Paleogenul carpatic e dezvoltat în special ca fliş local însă şi sub formă de molasă (de ex. Paleogenul din Depresiunea getică, Oligocenul superior din basinul Transilvaniei). Depozitele Neogenului sînt în majoritate molasice, şi în parte lagunare în Miocen (de ex.: gipsuri şi sare gemă în Miocenul inferior şi în cei mediu). Miocenul superior (Sar-maţian) e caracterizat printr-un regim salmastru, înlocuit în Pliocen printr-un regim lacustru. în Pleistocenul inferior, sedimentaţia e fluviolacustră. Neozoicul e precedat de o vastă regresiune, însoţită de cutări în ariile geosinclinale mobile (mişcările laramice). Neozon 423 Neptun O trecere neîntreruptă de la Cretacic la Paleogen, în cadrui depozitelor marine, există numai în Belucistan, în Nordul Africii (Maroc, Algeria, Egipt) şi în părţile mai profunde ale geosinclinalelor alpine. Principalele ingresiuni marine în N^ozoic sînt cele din Eocen (cu maximul în Luteţian), din Oligocenul inferior (în aria platformei prealpine din Europa de mijloc şi de est) şi din Miocenul mediu (Helveţian superior-Tortonian). O tendinţă de regresiune mai răspîn-dită se manifestă în Ponţian. în Neozoic se produce marea orogeneză alpină, al cărei rezultat final a fost ridicarea lanţurilor alpino-himalaiene, cu structură foarte complexă, caracterizată local prin vaste pînze de şariaj (de ex.: în Alpi, Carpaţi, Dinarizi, Himalaia). Din vechiul geosinclinal al Mării Tethys, existent din Paleozoic, au rămas numai unele mări separate, printre cari Marea Mediterană de astăzi. în cadru! acestei orogeneze se deosebesc următoarele faze de cutare: lararrrcă (în Danian şi Monţian); prepireneiană (între Luteţian şi Priabonian); pire-neiană (la sfîrşitul Eocenului); helvetică (în Oligocenul mediu); savică (la sfîrşitul Oligocenuiui); stiriacă veche (la sfîrşitul Burdigalianului); stiriacă nouă (la sfîrşitul Helveţianului); attică (la sfîrşitul Sarmaţianului, înaintea Meoţianului). roda-nică, valahică şi passadenică (în Pliocenul superior pînă în PJeistocenul inferior). Orogeneză alpină e însoţită de procese magmatice (intruziuni de granodiorite) şi de o intensă activitate vulcanică (neovulcanism), manifestată prin erupţii de lave riolitice, dacitice, andezitice şi bazaltice. Unele erupţii de tip exploziv, cari s-au produs în partea internă a Carpaţilor (în Hăr-ghita, Căiiman, Oaş, Vihorlat) au fost însoţite de depunerea unor mari cantităţi de piroclastite (tufurile neogene din basinele interne ale Carpaţilor). Spre sfîrşitul Neozoicului, în Cuaternar (v.), în urma răcirii accentuate a climei, s-a produs mare glaciaţie (v.)f care a acoperit cea mai mare parte a Europei. Sin. Cenozoic, Cainozoic, Kainozoic, Era terţiară. 1. Neozon. Ind. chim.: Antioxidant folosit în industria cauciucului şi constituit din fenil-oc-naftilamină, fenil-p-naftiI-amină sau metatoluilen-diarnină. 2. Neper, pl. neperi. Telc.: Unitate de măsură a nivelului de transmisiune al semnalelor, utilizată în telecomunicaţii alături de decibel (v.): 1 neper = 20/ln 10=8,686 decibeli. Are simbolul N. Dacă P, respectiv U sau J, sînt puterea, respectiv-tensiunea sau intensitatea de curent a semnalului, şi P0, respectiv U0 sau I( nivelul de referinţă (nivelul zero) exprimat în neperi e egal cu: 2 respectiv cu 1 . U sau cu In — •*n L/n 0, sînt valorile acestor mărimi pentru nivelul de transmisiune In . în cazul unei linii de transmisiune adaptate, în care P_ II ’if ip i]*' cele trei moduri de exprimare a nivelului conduc la aceeaşi .valoare (acelaşi număr de neperi). s- Neper, analogiile Iui Mat, V. sub Trigonometrie sferică. Neper, pentagonul tui ^ Mat. V. Neper, regula lui — . 5. Neper, regula lui Mat. Regulă mnemonică pentru reţinerea formulelor de rezolvare a unui triunghi sferic dreptunghic. Se construieşte un pentagon ale cărui vîrfuri sînt notate cu notaţiile corespunzătoare elementelor unui triunghi sferic dreptunghic în ordinea ^ normală, dar omiţînd unghiul drept (A), şi înlocuind catetele b şi c cu complementele lor. Apoi se aplică regula urmă- Reguîa Iui Napier. o) ipotenuza; b şi c) catete; B şi C) unghiurile ’ ascuţite ale triunghiului dreptunghi- S(F~C toare: cosinusul unui element e egal cu produsul cotangentelor elementelor adiacente sau cu produsul sinusurilor elementelor opuse. Apiicînd regula la toate vîrfurile, se obţin: cos a = ctg B ctg C ; s i n b — s i n a s i n B; cos a — cos b cos c; sin c — ctg B tg b; cos C = ctg a \gb\ sin r — sin ^ sinCT; cos C — sin B cos c ; cos B — ctg a t gc \ sin b = ctg C tg c; cos B = sin C cos b. Regula poate fi folosită şi pentru rezolvarea triunghiu* rilor sferice rectilaterale, eliminînd latura egală cu 90°. Sin. Pentagonul lui Neper. e. Nepereche. Mat.: Sin. Impar (v.). 7. Neperforate. Paleont.: Subordin al foraminiferelor, caracterizat prin cochilie calcaroasă-porţelanoasă, compactă şi neperforată, avînd uneori şi un strat extern si I i ci os. s. Neperian, logaritm Mat. V. sub Logaritm. 9. Nepermetru, pl. nepermetre. Telc.: Instrument de măsură a atenuării unei linii de transmisiune sau a unui cuadripol pasiv, cum şi a atenuării de diafonie, cu indicarea rezultatului în neperi (v.). La măsurarea atenuării unei linii se compară tensiunea rezultată la linia a cărei atenuare se caută, cu tensiunea rezultată la capătul unei linii etalon, formată din atenuatoare în trepte. La egalitatea acestor tensiuni, atenuatoarele introduse în linia etalon indică atenuarea. La măsurarea atenuării de diafonie se compară tensiunea perturbatoare din circuitul perturbat, în punctul în care trebuie executate măsurarea, cu tensiunea perturbatoare trecută printr-un atenuator în trepte. La egalitatea acestor tensiuni, atenuatoarele introduse indică atenuarea de diafonie. 10. Neph. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje 11. Nepolarâ, grupare Chim. fiz.: Sin. Grupare apo-Iară (v. Apolară, grupare ^-). 12. Nepolarâ, molecula Chim. fiz.: Sin. Moleculă apolară (v. Apolară, moleculă ^). 13. Nepolarâ, valenţă Chim. fiz.: Sin. Valenţă apo-Iară (v. Apolară, valenţă —). 14. Neptun. Astr.: A opta planetă mare a sistemului solar în ordinea distanţelor crescătoare de la Soare Descoperirea acestei planete (1846) e unul dintre rezultatele cele mai importante ale mecanicii cereşti. Observînd perturbaţii le din mişcarea planetei Uranus, Le Verrier a calculat, ţinînd seamă de legea lui Bode, elementele orbitei şi poziţia pe cer a planetei perturbatoare. Calculele au fost terminate la 31 august 1846 şi comunicate Observatorului din Berlin unde, la 23 septembrie 1846, a fost descoperită, în locul calculat, noua planetă, care a primit numele Neptun. Distanţa mijlocie de la Soare a planetei e de 30,07 de unităţi astronomice sau de 4495,6 milioane de kilometri. Excentricitatea orbitei e 0,00855, înclinarea pe ecliptică 1°46/38", perioada de revoluţie în Neptunism 424 Neregularitatea firelor jurul Soarelui (perioada siderală) e de 60187,64 zile solare mijlocii, aproximativ 164,783 de ani, Planeta se vede ca o stea de magnitudinea (mărimea stelară) 8. Privită prin instrumente cari măresc foarte mult, are aspectul unui disc verzui, lipsit de orice detaliu. Diametrul lui Neptun e egal cu 3,89 1 diametri tereştri, adică 49 600 km. Turtirea la poli e —» masa e egală cu 17,26 mase terestre, densitatea medie de 1,61 —- si acceleraţia gravitatiei la suprafaţa planetei e de cm3 ' 1,14 ori mai mare decît cea terestră. Perioada exactă de rotaţie în jurul axei e pînă în prezent necunoscută; prin metode fotometrice s-a determinat că e egală cu 8 ore, iar prin spectroscopie, pe baza efectului Doppler-Fizeau, cu 15 ore. Neptun are doi sateliţi: Triton, descoperit în 1846, care se roteşte în sens contrar rotaţiei planetei, şi Nereida, descoperit în 1849. Nu se ştie dacă ei au atmosferă proprie. Sateliţii au, respectiv, distanţa de la planetă, în raze ecuatoriale, 14,2 şi 350, perioada siderală 5z21h şi 359z, înclinarea faţă de planul orbitei planetare de 40° şi de 28°, excentricitatea 0,00 şi 0,76, diametrul 4 500 km şi, aproximativ, 300 km. Triton are masa egală cu 1,8 mase lunare. Se pare că aceşti sateliţi au fost captaţi ulterior de planeta Neptun. Albedoul planetei Neptun e mare (0,52), din cauza stratului de gheaţă care acoperă planeta. Temperatura suprafeţei vizibile e de —220°. Din cauza depărtării de Soare, lumina solară la suprafaţa planetei Neptun e de 900 de ori mai slabă decît pe Pămînt. Atmosfera planetei e constituită din hidrogen gazos în mare cantitate, metan gazos, amoniac. Spectrul planetei Neptun se caracterizează prin prezenţa unor linii intense de absorpţie a metanului în domeniu! roşu, ceea ce explică culoarea verzuie a planetei; liniile hidrogenului nu apar în domeniul ultraviolet, fiind ecranate de ozonul din atmosfera terestră; liniile amoniacului nu sînt vizibile, deoarece din cauza temperaturii joase el e aproape tot solidificat şi depus pe suprafaţa planetei. Acelaşi lucru se întîmpiă probabil cu oxigenul şi cu apa. Din cauza atmosferei toxice, pe Neptun nu pot exista forme de viaţă similare celor terestre. 1. Neptunism. Geol.: Teorie geologică astăzi depăşită, bazată pe ipoteza că toate rocile şi structurile geologice ar fi rezultatul fenomenelor de precipitaţie din mediul marin. Astfel, cutele din scoarţa Pămîntului erau explicate prin precipitarea succesivă a sărurilor şi a materialelor solide din apele marine pe funduri cu relief ondulat. Neptunismul nu putea cuprinde dezvoltarea arhitecturii scoarţei prin mişcări tectonice după depunerea rocilor sedimentare, din care cauză, la începutul secolului XIX, a fost înlocuit cu plutonismul (v.). 2. Neptunit. Mineral.: (Na, K)2(Fe" , Mn) Ti[Si4Oi2]. Si-licat complex de titan, fier, mangan, etc., cristalizat în sistemul monoclinic, clasa pseudotetragonală. Are culoarea neagră, luciu sticlos, iar în aşchii subţiri e roşu ca sîngele. E puternic pleocroic, cu indicii de refracţie ^==1,736, nm—1,699 şi np—1,690. 3. Neptuniu. Chim.: Np. Element din familia elementelor transuraniene, cu numărul atomic 93. Neptuniul a fost descoperit prin bombardarea U238 cu neutroni; în acest proces ia naştere întîi un isotop p-radio-activ al uraniului, care se transformă cu un timp de înjumă-tăţire de 23 min, în elementul cu Z=93, conform schemei 92U238(n,r)MU^I^9SNp^ Studiul proprietăţilor chimice a arătat că neptuniul nu e un omolog al reniului, cum era de aşteptat după poziţia lui în sistemul periodic, ci se aseamănă foarte mult cu uraniul. Neptuniul are următorii isotopi: Nr. de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 231 - 53 min emisiune oc U23s(d, 9n)Np231, U235(d,6n)Np231, U233(d,4n)Np331 234 ~ 4,4 z captură K U233(d,n)Np234, U235(d,3n)Np234f Pa231(a,n)Np23\ U233(a, p2n)Np234, U235(a,p4n)Np234, U235(p,2n)Np234, dezintegrare prin captură K, a Pu234 235 - 435 z captură K U235(d,2n)Np235, U233(a,pn)Np235, U235(a,p3n)Np235 236 - 22 h emisiune 3" U235(d,n)Np236, U238(d,4n)Np236, U233(a,p)Np236, U235(a,p2n)Np236, Np237(d ,t)Np236, Np237(a,an)Np236, 237 - 2,2X 10® ani emisiune a dezintegrare cu emisiune de elctroni a U237 238 - 2,1 z emisiune J3" U238(d,2n)Np238, U238(a,p3n)ND23S; U235(a,p)Np238, Np237(n, y)Np238, Np237(d,p)Np238, dezintegrare cu emisiune de particule a a Am242 239 - 2,33 z emisiune 3" 'J238(d,n)Np239, U238(a,p2n)Np239, dezintegrare cu emisiune de electroni a U239 Datorită timpului de înjumătăţire mare, isotopul 93Np237 a putut fi obţinut în cantităţi ponderabile. 4. Neptunus. Paieont.; Crustaceu din ordinul Decapoda, grupul Brachiura, cu cefalotoracele exagonal, prezentînd doi spini laterali uniţi printr-o creastă transversală şi precedaţi fiecare de opt spini mai mici. Specia Neptunus kochi Bittn. e cunoscută în ţara noastră din Eocenul din regiunea Clujului. 5. Neral. Ind. chim. V. sub Citral. Neptunus Kochi e. Neregularitate. 1: Starea de abatere de la o anumită regulă, de la o anumită formă, etc. Var. Iregularitate. 7. Neregularitate. 2: Abaterea însăşi, în sensul de sub Neregularitate 1. 8. coeficient de ~ al unei maşini. Mş.; Sin. Grad de neregularitate a funcţionării maşinii (v!). 9. ~a firelor. Ind. text.; Indice folosit în filaturi şi în ţesătorii pentru caracterizarea uniformităţii proprietăţilor mecanice ale firelor. Se operează cu neregularitatea pe care o prezintă datele experimentale obţinute cu aparatele în laborator, Ia un număr mare de probe (cel puţin 10), la determinarea numărului de fineţe, a sarcinii la rupere pnn tracţiune, a alungirii la rupere şi a torsiunii firelor^. în general se foloseşte neregularitatea lineara, prin care se exprimă, în procente, abaterea medie a rezultatelor unei serii de probe experimentale faţă de media acestor rezultate. Pentru a obţine o indicaţie mai precisă asupra neunifor-mităţii se calculează neregularitatea pâtraticâ, care exprimă, Neregularitate, grad de ~ al regulatorului 425 Nerol tn procente, raportul dintre media pătratică a abaterilor şi media rezultatelor unei serii de probe. Neregularitatea pătratică se mai numeşte şi coeficient de variaţie. Coeficientul de variaţie (C) e mai mare decît nereguiari-tatea lineară (U): c=A-n, unde^4are valori variabile cu numărul de probe, descrescînd» de la 1,32 pentru 10 probe, la 1,25 pentru peste 100 de probe. Neregularitatea e determinată pentru un acelaşi produs sau pentru produse similare. Cînd se consideră rezultatele probelor de fir de pe o ţeavă, se obţine neregularitatea interioara. Cînd se consideră neregularitatea la un număr mare de ţevi, calculată după şirul mediilor obţinute la fiecare ţeavă, se obţine neregularitatea exterioara. Dacă se consideră toate ţevile, se calculează o neregularitate generala. între aceste trei feluri de neregularităţi există relaţia: vt2 — n 2 tt 2 ♦tgen int ♦*'ext* Sin. Neuniformitatea firelor. i* grad de ~ al regulatorului. Mş. V. sub Regulator. 2. Nereide. Pisc.: Animale fixate sau cari se tîrăsc pe fundul fără plante sau pietros ale pîraielor de munte, care constituie principala lor biocenoză caracteristică, tipic reo-filă. Puternic adaptate la viaţa torenticolă, forme lotice, deci stenoterme, nereidele au următoarele caracteristici: tur-tirea dorsoventrală a corpului, astfel încît curentul acţionează în special ca forţă de apăsare şi mai puţin ca forţă de împingere, de unde rezultă -tîrîrea animalului de către curent; mărirea suprafeţelor de adeziune cu suportul, prezenţa unor organe de fixare sau de retenţiune (cîrlige, gheare, etc.) şi lipsa oricăror perişori sau prelungiri cari servesc la înot. Nereidele suportă temperatura permanent joasă a .apei. nu trec iarna printr-o perioadă de viaţă latentă, se hrănesc de la început cu vietăţi ’sau cu particule organice relativ mari. Ele folosesc în respiraţie direct oxigenul solvit în apă, luîndu-I cu ajutorul branhiilor sau direct prin întreaga suprafaţă a corpului. în pîraiele de munte din ţara noastră, nereidele sînt reprezentate prin: Planarii, Plecoptere, Efemeride şi Tricoptere. 3, Nereites. Paleont.: Urme asemănătoare anelidului actual Nereis, întîlnite în formaţiunile eocene ale flişului. Sînt considerate urme de viermi sau de gasteropode. > Nereversibilâ, transformare /■V', Fiz., Chim. V. Ireversibilă, transformare 5. Nergandin. Metg.: Alamă specială de tipul 70/30, care conţine plumb în loc de stibiu, compoziţia tipică fiind 70% Cu, 28% Zn şi 2% Pb. E folosită la confecţionarea de ţevi şi de plăci de condensatoare. fi* Neriantinâ. Chim., Farm.: Glucozidă foarte toxică, extrasa' din leandru. Are o acţiune fiziologică asemănătoare cu a digitalinei. 7. Neril, acetat de Chim.: CH3- COO • C10H17. Se găseşte în multe uleiuri eterice, ca uleiul de Hel/chrysum angusti-folium, neroii bigarade, petitgrain, lămîie, din cari se obţine prin distilare fracţionată în vid. Sintetic se prepară din nerol şi acid acetic. E un lichid incolor, cu miros asemănător cu al trandafirilor. Acetatul de neril se utilizează în compoziţii de parfumerie cu miros floral, în special de trandafir, şi în imitaţiile de ulei de lămîie. s. Nerinea. Paleont.: Gasteropod marin, prosobranhiat, sifonostom, excluziv mesozoic. Cochilia e alungită, turiculată, cu numeroase circumvoluţiuni şi cu un sjfon scurt. Peretele intern al cochiliei şi columela prezintă îngroşări (creste) cari micşorează spaţiul locuit de animal; există o creastă pe columelă şi două pe peretele cochiliei. Din acest gen se cunosc un mare număr de specii, toate caracteristice faciesului recifal din Jurasic şi din Cretacic. Speciile Nerinea carpathica, N. nodosa, N. silesiaca, etc. sînt jurasice, iar specia N. dobrudschensis Toula, întîlnită numai sub formă de mulaje interne, e cunoscută din calcarele recifale cretacice din Dobrogea mijlocie. 9. Neriticâ, regiune Geol.: Regiune a domeniului marin, cu adîncimi cuprinse între cîţiva metri şi 200 m, întinzîndu-seîn apropierea ţărmului, deasupra platformei continentale (soclului continental). Animalele marine cari trăiesc în această regiune sînt adaptate condiţiilor caracteristice Mulaj intern mediului respectiv (lumină abundentă, aerisire deNerineado-bună, temperatură variabilă, agitaţie a valu- brudschensis. rilor, abundenţă de aige, etc.). Depozitele sedimentare cari se formează în regiunea neritică au un facies caracteristic şi sînt, în general, foarte fosi 1 ifere. Cuprind depozite terigene (pietrişuri, nisipuri şi mîluri) cari prin cimentare au format conglomeratele, gresiile, marnele şi argilele, apoi calcare oolitice, calcare recifale, etc. Uneori aceste sedimente au păstrat şi urmele valurilor, urmele paşilor animalelor litorale, etc. 10. Neritopsis. Paleont.: Gasteropod din ordinul Proso-branchiata, subordinul Diotocarde, cu cochilia globulară, cu ultima spiră foarte dezvoltată. Pe suprafaţă, cochilia e ornată cu coaste transversale şi dungi longitudinale, cu noduri la întretăierea acestora, avînd aspect reticular. Se cunosc specii întîlnite din Triasic pînă azi. Specia Neritopsis macovei e cunoscută în ţara noastră din Triasicul de la Dîrste-Braşov. 11. Nernst, efect Fiz., Elt.: Sin. (uneori) Efect Ettings-hausen-Nernst (v. Ettingshausen-Nernst, efect ~). 12. Nernst, filament Fiz.: Mic baston constituit dintr-un amestec de 85% Zr02 şi 15% Y203, la capetele căruia sînt fixate două conductoare de platin cari permit, legarea filamentului într-un circuit electric. Rezistivitatea materialului din care e făcut bastonul e foarte mare la temperatura ordinară şi devine foarte mică la temperaturi înalte, astfel încît prin încălzirea, la roşu, a filamentului, prin acesta trece un curent electric care aduce filamentul la incandescenţă. Filamentul Nernst a constituit o sursă de lumină, fiind componentul principal al lămpilor Nernst. Azi e folosit, în laborator, ca sursă pentru radiaţia infraroşie cu lungimi de undă pînă la circa 15 [i. 13. Nernst, formula Iui Chim. fiz. V. sub Potenţial de electrod. 14. Nernst, lampa Elt. V. Lampă electrică cu incandescenţă, sub Lampă de iluminat. 15. Nernst, principiul Iui Fiz.: Sin. Principiul al treilea al Termodinamicii (v. sub Termodinamică). 16. Nerol. Ch im., Ind. alim.: Alcool primar nesaturat terpenic, stereoisomer (transisomer) al geraniolului; se găseşte în natură ca amestec al formelor 2,6-dimeti 1-1,6-octa-dienă-8-ol H2C V—CHa—CHa—CHa—C—CH3 H C H HO—H2C—CH şi 2,6-dimetil-2,6-octadienă-8-ol H3C XC=CH—CH2—CH —C—CH3 , H c/ H HO—H2C~cH în care predomină forma 2, 6. Neroîi, ulei de ~ 42d Nervură Ca alcool liber sau ca ester acetic se găseşte în uleiurile eterice de Helychrysum angustifolium (30**-50%), neroii bigarade, petitgrain, trandafir, linalol, lavandă, bergamote, citronela Ceylon, etc., din cari se extrage. Sintetic, se obţine alături de geraniol prin acţiunea anhidridei acetice asupra linaloluiui, sau din citral şi alcool iso-propilic, în prezenţa aluminatului de isopropil. E un ulei cu miros pronunţat de trandafir; se utilizează în compoziţiile de parfumerie fină, pentru mirosurile de trandafir şi flori de portocal; nu se foloseşte în cosmetică şi în industria săpunului. 1. Neroii, ulei de Chim.: Ulei eteric care se obţine prin distilarea cu vapori de apă a florilor de portocal. După provenienţă, se deosebesc: Uleiul de Neroii Portugal, provenit din florile de portocal dulce (Citrus sinensis Linn. Osbeck), se produce în cantitate mică, în Spania. Conţine d-camfen, d-limonen, d-iinalol, d-finalii acetat, antranilat de metii. Se utilizează în compoziţii de parfumerie. Uleiul de Neroii bigarade provine din florile de portocal amar (Citrus aurantium Linn. Osbeck, subspecia amara); cel mai preţuit e uleiul francez, datorită atît condiţiilor climatice, cît şi moduiui de prelucrare. Conţine: p-ocimen, I,d-pinen, l-camfen, dipenten, i-linalol, acetat de linalil, alcool feniletilic, a-terpineol, nerol, geraniol, nerolidol, far-nesol, antranilat de metil. Uleiul de Neroii bigarade e materia primă cea mai veche şi cel mai mult utilizata pentru compoziţii de parfumerie. 2. Nerolinâ. Chim.: C10H7-O-CH3. Eterul metilic al (â-naftolului, cu p. t. 72° şi p. f. 274°. Are miros de flori de portocal. E folosit în cosmetică. 3. Nerolinâ noua. Chim., Ind. chim.: Sin. Bromelia (v.). 4. Nerv, pl. nervi. Nav.: Grandeea centrală longitudinală a unei tenzi. 5. Nervaturâj pl. nervaturi. Ut., Tehn.: Ansamblul nervurilor unui sistem tehnic. Sin. Nervaţiune. e. Nervaţiune,pl. nervaţiuni. Ut., Tehn.: Sin. Nervatură (v.). 7. Nervaţiunea frunzei. Bot.; Ansamblul şi modul de dispunere a nervurilor (fascicule libero-lemnoase din mesofil cu rol de conducere a sevei şi, uneori, de susţinere), cari se găsesc în limbul unei frunze şi sînt proeminente, în special, pe faţa inferioară a acestuia. Nervurile pornesc, de cele mai multe ori, dintr-o nervură mediană sau principală (prelungire a fasciculelor peţio-Iului în limb), se ramifică, devin din ce în ce mai subţiri, pînă dispar spre marginile limbului sau se întretaie şi se anastomozeazăîn-tr-o reţea fină. Se deosebesc următoarele tipuri de nervaţiuni (v. fig.): uni-nervâ, la frunzele străbătute de o singură nervură, de exemplu la frunzele aciculare de molid, brad, etc.; di-cotomicd, la care nervurile se ramifică împărţindu-se fiecare în două; acestea, la rîndul lor, e dasemeneaîn două, etc., cum sînt, de exemplu: la unele gimnosperme primitive, la unele Y 7 Nervaţiunea frunzelor. 1) uninerva; 2) dicotomică; 3) penata; 4) arcuată; 5) paralelă; 6) pal mată. ferigi, etc.; penata, asemănătoare cu penele păsărilor, cu o nervură principală (rachis), care străbate frunza pînă la vîrful limbului, şi nervuri secundare îndreptate spre marginea frunzei, cum sînt, de exemplu, la fag, la prun, stejar, mazăre, măzăriche, etc.; palmatâ, la care pornesc radiar mai multe nervuri principale din vîrful peţiolului, ca degetele mîinilor, cari se ramifică, la*rîndul lor, după tipul nervaţiunii penate, cum e, de exemplu, la bumbac, la ricin, arţar, trifoi, etc.; paralelă, cu nervuri cari pornesc de la baza limbului, paralele între ele şi cu marginea frunzei, cum e de exemplu ia orz, la grîu, secară, etc.; arcuată (curbinervâ), cu nervuri cari pornesc divergent, din peţiol, arcuate ş: paralele cu marginea frunzei, cum e, de exemplu, la Polygonatym lati-foMum, Majanthemum, Plantago, etc. 8. Nervonâ. Chim. biol.: Cerebrozidă care conţine în moleculă sfingozină, un component glucidic, galactoza, şi un acid gras caracteristic, acidul nervonic. Fixarea componentului glucidic se face ozidic ia sfingozină, iar acidul nervonic e legat amidic tot ia sfingozină. Acidul nervonic conţinut (C£4Htt02) corespunde acidului lignoceric. avînd însă o dublă legătură între atomi i.C„ şi C16. Nervona conduce, prin hidroliză, în condiţii diferite, la separarea acidului şi a componentului glucidic. Nervona se găseşte în special în substanţa nervoasă, fiind întîlnită, însă, şi în ţesuturile din: splină, retină, plămîni, rinichi, în leucocite, în eritrocite. 9. Nervurare. Tehn.: Prelucrarea cu nervuri a suprafeţei unui obiect, la care nervurile sînt monobloc şi se uzinează (de ex. prin aşchiere), sau sînt ataşate (de ex. prin sudare sau presare). Nervurarea se efectuează, fie pentru consolidarea sau mărirea suprafeţei de răcire a unui obiect, fie pentru a constitui un mod de asamblare a piesei respective cu o altă piesă conjugată; în ultimul caz, operaţia e, de fapt, o canelare. io. Nervurat. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic de a avea nervuri. ii* Nervura, pl. nervuri. 1. Bot.: Fascicule libero-lemnoase, înconjurate de celule parenchimatoase cari străbat meso-filul limbului frunzei şi ies uneori în relief. Ele constituie ţesutul conducător prin care frunzele sînt alimentate cu apă şi substanţe minerale şi prin care se scurg, spre celelalte părţi ale plantei, substanţele asimilate de aparatul fol iar, numite sevă. Modul de dispunere a nervurilor în limbul frunzelor e foarte variat (v. şi sub Nervaţiunea frunzei). Sin. Nerv. 12. Nervura. 2. Mş.: Proeminenţă longitudinală, transversală sau înclinată, pe suprafaţa exterioară sau interioară a unui obiect, utilă, pentru mărirea rezistenţei sau rigidităţii acestuia, pentru ghidare sau pentru activarea transferului de căldură. în unele cazuri, nervurile servesc la schimbarea caracteristicilor de vibraţie ale unui obiect prin modificarea frecvenţei proprii şi, uneori, a amplitudinilor. Nervurile pot fi monobloc cu piesa, dacă sînt obţ'nute prin turnare, ştanţare, refulare sau aşchiere (broşare), după cum pot fi realizate separat (din material profilat) şi solidarizate cu piesa, prin elemente de asamblare (şuruburi, nituri, brăţări, etc.), prin presare, sudare, lipire, brazare sau chiar prin deformarea suprafeţei respective. Nervurile solidarizate 1 se pot executa din tablă, benzi metalice, etc., şi pot avea forma unei elice, a unor discuri circulare sau poligonale, cum şi a unor fîşii dispuse în direcţii adecvate pe suprafaţa piesei nervurate. Nervurile pot fi continue (acoperind întreaga suprafaţă) sau întrerupte. După rolul funcţional pe care îl îndeplinesc, se deosebesc: Nervură de rezistenţă: Nervură care serveşte la mărirea rezistenţei unei piese cu pereţii subţiri, faţă de sarcinile exterioare la cari aceştia sînt solicitaţi. Astfel de nervuri se folosesc în construcţia avioanelor, a autovehiculelor, a navelor, etc., cum şi a unor organe de maşini cum sînt, de. exemplu, pistoa- Nervură 427 Nervură nele pentru motoare (v. fig, /). în ultimul caz, nervurile sînt dispuse-pe suprafaţa interioară a pistonului şi au rolul de a transmite forţele cari se exercită pe fundul pistonului, la bosajele acestuia şi, în continuare, la bolţ. Dimensiunile acestor nervuri sînt mici în raport cu. piesa, pentru a evita producerea tensiunilor proprii în timpul tratamentului termic. I. Pistonul unui motor cu ardere internă, î) peretele pistonului ; 2) fundul pistonului; 3) nervuri de rezistenţă. Nervură de rigidizare: Nervură -c-are serveşte la mărirea rigidităţii unei piese, spre a-i împiedica sau micşora deformaţiile, cari pot rezulta datorită sarcinilor exterioare sau în cazul modificării în timp a structurii materialului din care e executată piesa. Astfel de nervuri se folosesc, de exemplu, la piesele din componenţa caroseriei unui autovehicul, cum sînt tăbliile pentru uşi (ale căror nervuri rezultă direct prin presarea tablei),, la carcasele diferitelor mecanisme, etc. Nervuri de rigidizare au şi unele piese turnate ca, de exemplu, platourile pentru trasare, riglele mari de control, batiurile maşinilor-unelte, etc. Nervură de ghidare: Nervură pe suprafaţa unei piese, fie pentru ghidarea altei piese care culisează în interiorul • celei dintîj, fie a unei piese canelate care culisează în exteriorul piesei nervurate. Astfel de nervuri se execută, de exemplu, pe suprafaţa arborelui balador al unei cutii de viteze (în care caz arborele e numit canelat), pe suprafeţele căruciorului sau pe glisierele batiului unei maşini-unelte. în construcţia podurilor se execută astfel de nervuri pe suprafeţele pjăcilor superioare ale dispozitivelor de reazem prin alunecare. în aceste cazuri,, nervura de ghidare pătrunde într-un canal corespunzător executat pe suprafaţa plăcii inferioare şi are rolul de a împiedica deplasarea laterală a traveei podului şi căderea ei de pe reazem. Uneori, au nervuri de ghidare şi capacele carcaselor unor mecanisme (de ex. ale reductoarelor de turaţie), pentru a uşura aşezarea lor corectă pe corpul la care urmează să fie asamblate. Tendinţa actuală e de a se înlocui astfel de nervuri, cu ştifturi de centrare, cari prezintă avantajul că sînt mai ieftine şi mai rezistente în exploatare. (" Nervuri de ghidare se mai folosesc şi pentru dirijarea controlată a unui curent de lichid sau de gaz, /de exemplu în cazul cînd se doreşte să se obţină o anumită turbulenţă, imposibil de realizat Ia o curgere laminară cu viteza mică. Nervură de încălzire: Nervură necesară pentru activarea transferului de căldură, prin radiaţie sau convecţie, de la mediul ambiant fa o piesă sau invers, dacă mediul, respectiv piesa, trebuie să se încălzească într-un timp scurt. Astfel de nervuri se realizează pesuprafeţeletuburilor de fontă pentru economizoare, pe serpentinele sau suprafeţele exterioare ale încălzitoarelor de apă cu gaze, pe ţevile de fum ale unor căldări de abur (v. fig. //), pe unele ţevi ale elementelor radiatoarelor de calorifer, etc. Sin. Aripioară- de încălzire. Nervură de răcire: Nervură pentru activarea transferului de căldură, prin radiaţie sau convecţie, de la o piesă la mediul înconjurător sau invers, dacă piesa, respectiv mediul, trebuie să sş răcească într-un timp scurt. Astfel de nervuri se realizează II, Teavă de fum cu nervuri. 1) nervura. III. Nervuri de răcire pe suprafaţa cilindrilor motoarelor cu ardere internă. /. Nervură de avion. 1) tălpi; 2) inimă; 3) longeroane. acestea sînt al aripii) cu pe suprafeţele cilindrilor motoarelor cu ardere internă de putere mică (v. fig. III) şi ale compresoarelor răcite cu aer, pe rezervoarele de ulei ale avioanelor (servind la activarea răcirii uleiului), pe suprafeţele carcaselor reductoarelor cu angrenaje melc- roată melcată, pe ţevile vaporizatoarelor in- stalaţiilor frigorifice, etc. Sin. Aripioară de răcire. i. Nervura. 3. Av.: Element de construcţie a! unei aripi de avion, orientat perpendicular pe longeroanele acesteia şi avînd profilul corespunzător secţiunii ei, în poziţia în care e situat, asigurînd astfel profilul aripii şi transmiţînd lon-geroanelor solicitările datorite forţelor aerodinamice în timpul zborului. Nervura e constituită. în general, din două tălpi legate printr-o inimă (v. fig. /); la aripile cu două longeroane, nervura poate fi considerată ca grindă sprijinită pe două reazeme (longeroanele), tălpile acesteia fiind solicitate la întindere sau la compresiune (după sensul momentului încovoietor), iar inima, la forfecare. în construcţiile cu îmbrăcăminte de pînză, pentru a evita flambajul nervurilor, solidarizate între ele (în sensul longitudinal panglică Jaconas sau cu coarde de pian. După materialul din care sînt confecţionate, se deosebesc: nervuri de lemn, cari au tălpile de lemn (de plop sau de frasin) şi inima de contraplacaj sau de lemn (de plop); nervuri metalice (de oţel şi, în special, de duralumin), cari sînt grinzi de ţevi (rotunde sau profiJate) sau de tablă, solidarizate între ele printr-un sistem de ___, zăbrele tubulare şi cu îmbinările realizate prin sudare sau prin nituire (v. fig. II). La unele aripi cu îmbrăcăminte metalică, talpa nervurii poate fi însăşi îmbrăcămintea aripii, dar se preferă nervura cu talpă cornier, pentru rigidizarea îmbrăcămintei şi pentru menţinerea distanţei dintre longeroane. Nervurile se înşiră de-a lungul longeronului aripii şi perpendicular pe acesta, la distanţa de 100---400 mm, (a aripi cu îmbrăcăminte de pînză, şi la o distanţă mai mare, la aripi cu îmbrăcăminte metalică (îmbrăcăminte care participă la rezistenţa aripii). De obicei, nervurile sînt legate între ele la un capăt, printr-un tub rotund, care constituie bordul de atac al aripii; la celălalt capăt, nervurile sînt legate printr-un tub turtit sau cu o coardă de pian, care constituie bordul de fugă al aripii. Unele aripi au nervuri speciale, la cari bordul de atac şi bordul de fugă pot fi înclinate cu unghiuri variabile (prin rotirea în jurul unor articulaţii), astfel încît să se poată modifica (în zbor) profilul aripii, deci şi condiţiile de zbor. 2. Nervura. 4. Cs.: Grindă de beton armat, cu secţiunea de dimensiuni relativ mici, aşezată între grinzile principale ale unui planşeu, turnată monolit cu placa planşeului, astfel încît formează o piesă în formă de T sau de L_. V. sub Planşeu. 3. Nervura. 5. Cs.: Grindă de beton armat, cu secţiunea de dimensiuni mici, aşezată între corpurile de umplutură ale unui planşeu cu nervuri dese (v.), pentru a le susţine. 1) II. Nervură metalică de avion, talpa superioară; 2) talpa inferioară; 3) zăbrele. Nervură 428 Neşifonabilizarea ţesăturilor î. Nervura. 6. Arh., Cs,: Fiecare dintre mulurile de piatră de'talie sau de cărămidă, cari formează osatura bolţilor de tip romanic sau gotic, construite din panouri. 2. Nervura. 7. Arh., Cs,: Mulură decorativă, care conturează muchiile unei bolţi, marginile unei nişe, etc. 3. Nervuri. Poligr.: Linii groase, în relief, transversale pe cotorul cărţilor şi al registrelor legate în piele, formate din fîşii de mucava cu lăţimea de 2***3 mm, teşite la capete şi lipite pe ricănul (v.) cotorului. Nervurile se aşază pe locuri stabilite după o regulă anumită. Sin. Binduri. 4. Nesaturat. 1. Chim.: .Qilitatea unui sistem fizico-chimic de a conţine, din unul dintre constituenţii săi, o fracţiune mai mică decît aceea care corespunde stării de echilibru în condiţiile în cari se găseşte sistemul. Exemplu: soluţie nesaturată. 5. sol Ped.: Sol cu un mic grad de saturaţie, în complexul de adsorpţie intrînd ionii H+. V. sub Capacitate de schimb cationic. 6. Nesaturat. 2. Chim.: Calitatea unui compus chimic de a putea adiţiona atomi sau molecule, fie pentru că conţine în moleculă legături multiple, fie pentru că unii dintre atomii din moleculă au valenţe libere. 7. Nesbitt, procedeul Metg.; Procedeu de elaborare a fierului direct din minereul constituit din oxizi de fier, prin reducere cu gaze reducătoare într-un cuptor cilindric-rotativ. Cuptorul are diametrul de 3---4 m, lungimea de 50***70 m şi e înclinat cu 2“-4° faţă de orizontală; el se roteşte cu circa 1 rot/min. Pe la capătul inferior al cilindrului sînt introduse gazele' produse prin arderea combustibilului de încălzire (cari conţin CO, C02 şi 02), iar pe la capătul mai înalt se introduce minereu de fier preparat, măcinat la o anumită granulaţie, şi amestecat cu combustibil de reducere şi cu fondanţi, în proporţii bine determinate. Prin rotirea cuptorului, amestecul se deplasează încet spre capătul inferior, întîi-neşte în drumul lui gazele, cari reduc minereul, rezultînd lupe de fier şi bucăţi de zgură; după evacuarea din cuptorul rotativ, lupele şi zgura sînt separate în diferite instalaţii. Temperatura cea mai înaltă din cuptor—la partea inferioară, pe unde sînt introduse gazele — nu depăşeşte circa 1300°, astfel încît fierul şi oţelul nu se pot obţine în stare lichidă, ci numai sub formă de [upe, cari constituie o materie primă ieftină pentru oţelării. într-un cuptor rotativ cu diametrul de circa 4 m şi cu lungimea de 70 m se pot prelucra, după acest procedeu, 500---600 t minereu pe zi. Cantitatea de fier extrasă din minereu e de 85*• -95% din fierul conţinut în minereu. 8. Nesincron.Tehn.: Calitatea de a nu îndeplini anumite criterii de sincronism, cari în condiţii normale de funcţionare ar trebui să fie satisfăcute. Dacă în condiţii normale de funcţionare un dispozitiv tehnic sau o anumită operaţie tehnică nu satisfac anumite criterii de sincronism (satisfăcute de alte dispozitive sau operaţii similare), se ele numesc asincrone. 9. Nesincronâ, copie Cinem.: Copie de exploatare (standard) caracterizată prin lipsă de sincronism între imagine şi sunet datorită unei greşeli de copiere, sau încărcării greşite în aparatul de proiecţie. 10. /^| filmare ~ . Cinem.: Filmare în care imaginea şi sunetul nu sînt captate sincron, fie pentru că sunetul nu se înregistrează în timpul filmării ci ulterior, fie pentru că se folosesc aparate de filmare nesincrone. 11. Nesosilicaţi, sing. nesosilicat. Mineral.: Silicaţi a căror reţea e constituită din tetraedre izolate de [SiOJ4~, legate între ele prin intermediul a diferiţi cationi (v. şî sub Silicaţi). 12. Nesquehonit. Mineral.: MgC03-3 HaO. Carbonat de magneziu hidratat, asemănător cu lansforditul (v.). Cristalizează în cristale rombice, sub formă de agregate, în general, fibroase. 13. Nessler, reactiv Chim.: lodomercurat de potasiu f K2(HgJ)4’2 H2Oj. Se obţine turnînd o soluţie de iodură de potasiu (KJ) într-o soluţie de clorură mercurică, (HgCI2), pînă cînd precipitatul de iodură mercurică, (HgJ)2, care se formează întîi, se disolvă dînd naştere sării complexe. Se prezintă sub formă solidă, de culoare galbenă deschisă; e uşor solubil în apă. Se foloseşte ca reactiv pentru identificarea sau determinarea de cantităţi foarte mici de amoniac sau de ioni de amoniu, cu cari dă un precipitat roşu-brun, cu formula H2N-Hg2]3. 14. Nestaticitate, grad de St. cs.; Sin. Grad de nedeterminare statică. V. sub Sistem static nedeterminat. îs. Nestaţionar. Gen.: Calitate a stării unui fenomen,% care consistă în variaţia rapidă a parametrilor cari o caracterizează. ie. Nesuspendatâ, greutate Transp.: Greutatea infrastructurii unui vehicul suspendat pe resorturi, constituită din organele vehiculului pe cari se sprijină resorturife acestuia, direct sau indirect. La autovehicule, greutatea nesuspendată e suma greutăţii osiilor din faţă şi din spate, incluziv greutatea roţilor. 17. Neşifonabilizarea ţesăturilor. Ind, text.: Operaţie în finisarea textilă, care se execută în scopul micşorării şifona-bilităţii ţesăturilor, în special a celor din fibre de celuloză regenerată (mătase artificială şi celofibră), a ţesăturilor de bumbac şi de in. Micşorarea şifonabiIităţii ţesăturilor se poate obţine prin formarea de răşini hidrofobe în interiorul fibrei, cum şi prin crearea de legături transversale între macromolecule. Prin depunerea de răşini în fibră, ca şi prin formarea legăturilor transversale, modulul de elasticitate al fibrei creşte, ţesătura capătă deci o capacitate mai mare de revenire după o solicitare de sifonare. Tratamentele aplicate ţesăturilor în vederea micşorării sifonării au, în acelaşi timp, şi efectul micşorării contractibi 1 ităţii. Tratamentul de neşifonabilizare consistă în imbibarea la foulard a ţesăturilor cu soluţii de substanţe cari, ulterior, în cursul unui tratament termic, dau naştere în fibră la răşini, sau intră în reacţie cu fibra. Soluţia de imbibare conţine, pe lîngă aceste substanţe, şi catalizatorul necesar reacţiilor de policondensare sau reacţiilor cu fibra. Substanţele folosite pentru neşifonabilizarea ţesăturilor pot fi: aldehide (de ex., aldehida formică în prezenţa unui catalizator acid intră în reacţie cu macromoleculele celulozei, formîndu-se punţi metilenice sau polioximetilenice între două macromolecule vecine); derivaţi etileniminjci, diisocianaţi, eteri clormetiIici, cari sînt compuşi bifuncţionali cari, de asemenea, pot forma punţi transversale în fibră; derivaţi metilolici, respectiv precondensate de uree-formaldehidă, melamină-formaldehidă, eteri ai metilol-ureelor şi metilol-melaminelor, derivaţi metilolici ai dician-diamidei, acetilen-diureei, etilen-ureei, diamidele acizilor dicarboxilici alifatici. Catalizatorii folosiţi pentru declanşarea reacţiilor de policondensare sau a reacţiilor cu fibra sînt de regulă acizi sau substanţe generatoare de acid (în cursul tratamentului termic); de exemplu: acizii acetic, formic, lactic, tartric, boric; fos-faţii acizi de sodiu, sărurile de amoniu ale acizilor clorhidric, sulfuric, azotic, acetic, glicolic, etc. Efectul de sifonare se apreciază prin mărimea unghiului de revenire după o sifonare standard în condiţii de laborator, în general, unghiul de revenire creşte cu cantitatea de răşină formată în material. în acest sens, cantitatea de răşină fixată poate atinge 40% în raport cu greutatea ţesăturii, efectul de neşifonare fiind foarte bun. Totuşi, datorită efectelor negative cari se răsfrîng asupra altor proprietăţi ale fibrei (micşorarea rezistenţei de rupere la bumbac şi la in, micşorarea rezistenţei la abraziune la toate fibrele celulozice Met m Netezi nie native şi regenerate), procentul de răşină se limitează la •l0--45%. Cantităţile mai mari de răşină permit obţinerea de ţesături de bumbac cari nu se deformează nici în stare udă. 1. Net. 1. Gen.: Exempt de ambiguitate, clar, distinct. Exemple: vedere netă; sunet net; efect pelicular (v.) net. 2. Net. 2. Gen.: Fără amestec de corpuri străine sau accesorii; care nu e compus. Exemplu: greutate netă: greutatea unui bun, fără greutatea ambalajului său. s. Neted. Tehn.: Calitatea suprafeţei unui corp de a nu prezenta asperităţi (v.). Se obţine prin însuşi procedeul de efaborare a materialului, sau prin operaţii de netezire prin aşchiere ori prin deformare plastică. Sin. Lis. 4. Netedă, funcţiune Mat. V. Funcţiune netedă. 5. Netezime. 1. Tehn.: Proprietatea suprafeţei prelucrate a-unui obiect de a nu prezenta asperităţi. Netezimea constituie o caracteristică a suprafeţei considerate, care serveşte ia aprecierea calităţii de prelucrare, în funcţiune de asperităţi. Suprafeţele obţinute printr-o prelucrare (de ex. prin aşchiere) nu sînt perfect netede, ci prezintă abateri de la forma geometrică teoretică, şi anume: macroneregularitâţi unice, cari la suprafeţele plane sînt convexităţi sau conca-vităţi, iar la suprafeţele cilindrice sînt ovalităţi sau conicităţi; macroneregularitâţi repetate, numite şi ondulaţii; micronere-gularitâţi. Macroneregularităţile unice se referă la precizia prelucrării. Ondulaţiile şi microneregularităţile, cari împreună constituie asperităţi- Tabloul I. Influenţele factorilor de principale ale calităţii suprafeţelor asupra utilizare a obiectelor prelucrata \ 3 Profiluri longitudinale Factori de utilizare a pieselor Elementele calităţii suprafeţei Macro- neregu- larităţi unice Netezimea suprafeţei Ecruisarea stratului superficial Ondu- . laţii Micro- r^eregu- larităţi Direcţia rizurilor Rezistenţa la uzură a suprafeţelor în frecare X X X X X Rezistenţa la oboseală X X Durabilitatea asamblărilor presate X X X X Menţinerea ajustajelor X X X X Rezistenţa ia co rozi u ne X X Rezistenţa la eroziune X X Transmisiunea căldurii X Capacitatea de condensare X Concentrarea tensiunilor X X T I. Reprezentarea geometrica a neregularităţilor unei suprafeţe prelucrate. 1) suprafaţa mediana; 2) microneregularităţi; 3)amplitudinea ondulaţiei; 4) adîncituri; 5) ridică-turi; 6) suprafaţa nominală. le suprafeţei, caracterizează rugozitatea acesteia; cu cît rugozitatea e mai pronunţată, cu atît netezimea suprafeţei e mai mică. Fig. / reprezintă profilul unui obiect prelucrat, obţinut prin secţionarea suprafeţei considerate. La prelucrarea prin aşchiere, microneregularităţile sînt produse în principal de urmele lăsate de tăişul sculei pe suprafaţa prelucrată, modificate de unele efecte datorite condiţiilor de lucru, şi anume: deformări plastice produse la apucarea şi ruperea aşchiilor; frecarea între o parte din faţa de aşezare a sculei şi suprafaţa prelucrată; vibraţiile sculei ^şi ale obiectului prelucrat. Din cauza apăsării scufei Ş* a căldurii dezvoltate, se modifică proprietăţile fizice ale stratului superficial, prin ecruisare, sfărîmarea structurii cristaline, etc. Astfel, netezimea, împreună cu proprietăţile fizice ale stratului superficial, definesc calitatea suprafeţei prelucrate. Pentru aprecierea netezimii se consideră mărimea ondulaţii lor şi a m icroneregularităţilor, ■ -n cum şi direcţia rizuri- /JJJIJJJMMmJ lor; modul de utilizare profi! transversal deDinHo^°r PrejUCra^e II. Microgeometria suprafeţelor prelucrate ; ded decantată ^ ^ Pr°fHuri Qle; ™ suprafeţe^/ parate şi ^ pr°fi'Uri respective, în tabfoul J e indicată influenţa calităţii suprafeţe- 1 or prelucrate asupra factorilor de utilizare a obiectului respectiv, , _ r . Fig. II reprezintă microgeometria unei suprafeţe prelucrate. Neregularităţilesîntdirijateîn două direcţii: transversal, adică în direcţia ^ avansului s la prelucrare, 4 f conform profilurilor trans-versale S±-S2 şi S^-S^ ; I o n - ~i"“ gitudinal, adică în direcţia mişcării principale v de prelucrare, conform profilurilor longitudinale şi V3-V4. Netezimea suprafeţelor se determină utilizînd, de preferinţă, următoarele mărimi (v. fig. III): abaterea medie pâtraticâ faţă de linia mediană L, exprimată prin relaţia: III. Abateri faţă de linia mediană. L) lungimea profilului considerat; Ft. F2>"•> Fn) suprafeţe pozitive; Sx, S2.-*,Sn( suprafeţe negative; Hlt H2,'”,Hn) înălţimea abaterilor. H. mp ~ poziţia liniei mediane L, fiind determinată prin condiţia: Fi+F2-j—Fn—---------------Sn'' înălţimea medie aritmetică Hm a microneregularităţilor, exprimată prin relaţia i—n Ţinînd seama de mărimile Hmp şi Tîm, se poate stabili o clasificare a netezimii suprafeţelor (v. tabloul II). Pentru determinarea netezimii suprafeţelor metalice se folosesc următoarele metode: metoda calitativă, care consistă în compararea suprafeţei prelucrate cu o suprafaţă etalon, comparaţia făcîndu-se cu ochiul liber, prin pipăire cu mîna sau la microscop; metoda cantitativâ, care consistă în măsurarea microgeometriei suprafeţei, cu profilometre, profilo-grafe, microscoape duble, microinterferometre. Etaloanele folosite la metoda calitativă trebuie să fie confecţionate din acelaşi material ca obiectul de controlat, să fie prelucrate prin acelaşi procedeu şi să aibă acelaşi fel de suprafaţă (plană, cilindrică, etc.)/ , ; ■ t - _ _ ■ : : : Netezinie, instrument pentru 430 Netezime Tabloul II. Clasificarea netezimii suprafeţelor Clasa de calitate de suprafaţa Modul de notare Abaterea medie pâtratica Hmp înălţimea medie aritmetică Hm U 1 V 1 200-125 2 V 2 — 125— 63 3 V 3 — 63-“ 40 4 VV 4 __ 40- 20 5 VV 5 6,3—3,2 6 VV 6 3,2—1,6 7 VW 7 1,6—0,8 8 VW 8 0,8—0,4 9 VW 9 0,4—0,2 10 VVVV10 0,2—0,1 11 VVVV11 0,1-0,05 12 VVVV12 0,05—0,025 13 WVV13 — 0,12—0,06 14 V? V V14 0,06-0 Calitatea suprafeţelor e influenţată de trei grupuri de factori: proprietăţile mecanice ale materialului şi structura; factori dependenţi de procesul aşchierii, cum sînt viteza de tăiere, avansul, adîncimea de tăiere, lichidele de ungere şi de răcire, elementele geometrice ale sculelor şi microgeo-metria lor; rigiditatea ansamblului format de maşină-sculă şi obiectul prelucrat. i. /v/. instrument pentru Tehn., Fiz.: Instrument pentru determinarea gradului de netezime (a calităţii) al unei suprafeţe tehnice, în domeniul microgeometriei acesteia. Se folosesc: instrumente pentru verificări comparative, cum e microscopul comparator; instrumente pentru determinări globale, cum e comparatorul pneumatic sau instrumentul cu reflexiune; instrumente pentru determinări absolute, cum sînt interferometrul, microscopul, profilometrul sau profilograful. Cu instrumentele pentru determinări absolute se măsoară direct înălţimea asperităţilor (neregularităţilor) suprafeţei cercetate, în general prin profilograme. Unele instrumente, de exemplu interferometrul, microscopul, profilometrul, profilograful, etc., indică o mărimd caracteristică a netezimii suprafeţei. Microscopul comparator verifică netezimea (calitatea) suprafeţei cercetate prin compararea suprafeţei de verificat cu o mostră pentru netezimea suprafeţelor. Mostra e constituită dintr-o bară de metal, cu suprafaţa de lucru cilindrică sau plană, realizată într-o anumită clasă de netezime. Comparatorul pneumatic indică o valoare globală a mărimii asperităţilor suprafeţei verificate, fie prin măsurarea variaţiei unui debit de aer produs între orificiul calibrat (ajutajul) al unui cap de măsură şi asperităţile suprafeţei de verificat, fie prin măsurarea scăderii presiunii aerului înaintea orificiului calibrat (ajutajului), datorită rezistenţei opuse curgerii debitului constant de aer între orificiul calibrat al capului de măsurare şi asperităţile suprafeţei de verificat. Primul e un comparator pneumatic cu cădere de presiune constantă şi debit variabil (de ex. comparatorul pneumatic Poleanski), iar al doilea e un comparator pneumatic cu cădere de presiune variabilă şi debit constant (de ex. comparatorul pneumatic Nicolau). Scara comparatorului pneumatic e gradată, după suprafeţe cu netezimi cunoscute, adică după mostre pentru netezimea suprafeţelor. Instrumentul cu reflexiune e un instrument optic, care indică o valoare globală a mărimii asperităţilor suprafeţei cercetate, prin măsurarea fluxului de lumină reflectată de această suprafaţă. interferometrul (v.) determină direct netezimea unei suprafeţe, prin folosirea-unei-metode optice. El permite obţinerea unei interferograme, prin interferenţa a două: fas- cicule de lumină coerente, dintre cari unul e reflectat de suprafaţa de referinţă a instrumentului, iar celălalt, de suprafaţa de verificat. Netezimea suprafeţei e apreciată după curbura franjelor de interferenţă, suprafaţa verificată fiind cu atît mai netedă, cu cît curbura acestor benzi e mai mică; mărimea curburii e evaluată în comparaţie cu lăţimea unei franje, rezultatul înmulţindu-se cu valoarea (în microni) a unei jumătăţi din lungimea de undă a luminii utilizate. Sin. Microscop de interferenţă. Microscopul poate fi simplu, dublu şi cu reflexiune totală; el măsoară direct înălţimea neregularităţilor.— Microscopul simplu măsoară înălţimea neregularităţilor prin punerea la punct, succesiv, a imaginii de pe fundul şi de p# vîrful acestor neregularităţi, prin deplasarea ocularului, obiectivul rămînînd fix. Poate fi monocular sau binocular. ■— Microscopul dublu măsoară înălţimea neregularităţilor prin observarea unei secţiuni optice, determinată de o bandă luminoasă care cade oblic pe suprafaţa de verificat. Banda luminoasă, produsă de un colimator optic, e deviată de neregularităţi şi deci se poate determina mărimea neregularităţilor prin măsurarea abaterilor benzii de la linia dreaptă, pentru un anumit unghi de înclinaţie a benzii faţă de suprafaţa verificată. Exemplu: microscopul dublu Linnik.—Microscopul cu reflexiune totală permite aprecierea netezimii unei supra» feţe după desimea dungilor întunecate, cari apar în punctele de contact ale suprafeţei de verificat cu suprafaţa de referinţă a unei prisme cu reflexiune totală. Sin. Reflectometru. Profilometrul (v.) determină direct înălţimile neregularităţilor suprafeţei verificate, în lungul unui profil al acesteia, prin palpare mecanică şi amplificare optică sau electrică, folosind deci metoda rnicrotopografică (metoda microprofilurilor). Exemple: profilometrul Abbot şi profilometrul Kiseiev. Profilograful (v.) permite înregistrarea, prin fotografiere, a unui profil al suprafeţei de verificat, prin palpare mecanică şi amplificare optică sau electrică. Exemple: profilograful Ammon (cu care se poate verifica netezimea suprafeţelor exterioare şi a celor interioare) şi profilograful Levin. * Netezime. 2. Ind. hîrt.: Caracteristică a hîrtiilor şi a cartoanelor, importantă în special pentru cele destinate tipăririi autotipiilor fine sau pentru cele folosite la tiparul adînc, care indică gradul de lipsă de asperitate al suprafeţei acestora, obţinut la netezirea pe maşină şi la satinarea în calandru. ...... .... ✓ Determinarea netezimii se bazeaza pe unul dintre următoarele principii: măsurarea microgeometriei suprafeţei prin pipăire; măsurarea pe cale mecanică a rezistenţei la frecare opuse de suprafaţa hîrtiei; aprecierea pe cale optică a suprafeţei la o mărire slabă şi sub o iluminare laterală.; aprecierea vizuală a suprafeţei prin colorarea specială a acesteia cu cerneală (încercarea microconturului); determinarea pe cale optică, cti ajutorul luciului; măsurarea porozităţii suprafeţei. Cel mai răspîndit e principiul măsurării porozităţii suprafeţei, pe care se bazează aparatul Bekk (numit în standardele romîneşti şi sovietice tip Bj), folosit în Europa, şi aparatul Gurle y-H i I 1, folosit în America. De te rmi narea netezimii cu aparatul Bekk se bazează pe măsurarea timpului de trecere, în secunde, a unui volum de aer (în general 10 cm3) sub un vid determinat (în general 0,5 at) între suprafaţa unei epruvete de hîrtie sau de carton şi o placă de sticlă plană şlefuită, epruveta fiind apăsată de placa de sticlă cu o presiune anumită (în general, 1 kgf/cm2, iar în cazul hîrtiilor şi al cartoanelor groase şi rigide, 10 kgf/cm2). ' Aparatul Bekk (v. fig. /) se compune dintr-o placă metalică de bază 1, pe-câre stnt-montate-două suporturi-2, -corpul'"3 cu ventilul cu trei căi 4 şi dispozitivul de măsurat (Vacuum- Neteziri 431 Netezire metrul şi tuburile metalice). Pe suportul din dreapta se găseşte un ax de sprijin al pîrghiei de presiune cu braţe inegale 5, fjxată în suportul din stînga cu un cui 6. Deasupra pîrghiei, care realizează presiu-nea de 1 kgf/cm2 şi, dacă e .necesar, prin încărcare suplementară, presiunea de 10 kgf/cm2, e fixată o nivelă cu bula de aer 7, pentru verificarea orizontalităţii pîrghiei la efectuarea determinării. Deasupra corpului 3 se găseşte şurubul 8, pentru strîn-gerea epruvetei între discul de strîngere 9 şi placa desticlă de sprijin 10, cu suprafaţa perfect şlefuită, care are în centrul ei un orificiu în legătură cu ventiIul cu trei căi. Acesta poate fi aşezat, în timpul încercării epruvetei, cu ajutorul mînerului 11, într-un a din poziţiile indicate pe capacul ventiIuIui (Mlf O, M 1/10 şl P). în partea stîngă a ventiIuIui se găseşte racordul 12, care îl leagă, printr-un tub de cauciuc, de pompa de vid manuală 13. în corpul ventilului 3 sînt aşezate două tuburi metalice cu diametri diferiţi cari, cu aiutorul capului 14, sînt în legătură cu tubul de sticlă al unui vacuummetru cu mercur 15, echipat cu o supapă de oprire 16, care împiedică o eventuală pătrundere a mercurului în tuburile 17. Capătul de jos al vacuummetrului e cufundat într-un mic pahar cu mercur 18. în spatele vacuummetrului se găseşte o scală gradată în milimetri, corespunzătoare scării barometrice. Cînd indicatorul ventilului cu trei căi e în poziţia notată cu M1( ambele tuburi metalice sînt în legătură cu atmosfera, iar în poziţia notată cu M 1/10, numai tubul metalic cu diametrul mic e în legătură cu atmosfera. în acest moment, mercurul începe să coboare sub influenţa aerului atmosferic care pătrunde între epruvetă şi placa de sticlă, din cauza vidului din aparat. Se măsoară timpul în care se produce coborîrea între două repere marcate pe scală. Cu cît hîrtia e mai aspră (mai puţin netedă), cu atît coborîrea e mai rapidă. în partea dreaptă, jos, a tubului metalic cu diametru mic se găseşte un ventil de reglaj 19, care serveşte ia coborîrea coloanei de mercur din vacuummetru pînă ia valoarea necesară. Determinarea netezimii c u a^paratui G u r I e y-H i I I se bazează pe măsurarea timpului, în secunde, necesar ieşirii din aparat a unui volum de aer (în general de 50 cm3), cînd se folosesc la încercare — în general — opt epruvete de hîrtie, perforate şi aşezate una peste alta în dispozitivul de prindere. A paratul Gurley-Hill (v. fig. li) se compune din doi cilindri metalici, unul fix 1 Şi celălalt mobil 2 închis la partea superioară şi echipat la exterior cu o scală gradată în cm3, intro-uşijjnul în altul. La partea inferioară a cilindrului exterior ;§ase?te uiydispozitiv de.prindere a epruvetelor 3, a cărui 1 JZL t placă de bază se poate schimba şi presa de placa cu orificiul central de deasupra; presiunea se realizează cu ajutorul unei pîrghii de presare 4, care poate fi încărcată cu greutăţi variabile 5. Epruvetă de hîrtie acoperă etanş deschiderea inferioară a unui tub central perpendicular, a cărui deschidere superioară se găseşte în spaţiul de aer al cilindrului interior mobil. Atît aparatele tip Bekk cît şi aparatele tip Gurley-Hill nu dau decît valoarea netezimii iniţiale a hîrtiei, care nu concorda suficient de bine cu netezimea la tipărire, adică netezimea pe care o are hîrtia de tipar sub o presiune echivalentă cu presiunea de tipărire (15*• * 100 kgf/cm2) şi care se exprimă prin partea din suprafaţa foii de hîrtie, în %, care e pusă în contact perfect cu o suprafaţă netedă, sub acţiunea unei presiuni egale cu această presiune. Pentru determinarea netezimii la tipărire se foloseşte aproape excluziv aparatul Chapman (v. fig. III). Aparatul se compune dintr-o prismă specială de sticlă 3, pe care se presează epruvetă de hîrtie4, cu ajutorul unei mici prese hidraulice 5. Prin prismă trece un fascicul vertical de radiaţii de lumi- nă emis de sursa 1 ; din acest fascicul, o parte e absorbită de hîrtie, iar o parte e reflectată înapoi prin prismă, către două celule fotoelectrice 2. Comportarea radiaţiilor reflectate depinde de legătura optică dintre hîrtie şi prismă. Întrucît indicele de reflexiune al prismei e foarte apropiat de acela al hîrtiei, radiaţiile luminoase cari se reflectă la suprafaţa hîrtiei în contact cu prisma suferă deviaţii neîn- semnate. Pe de altă parte, radiaţiile de lumină cari sînt reflectate de suprafaţa hîrtiei, care nu e în contact cu prisma, sînt deviate cu 41° faţă de verticală, trecînd şi printr-un strat de aer cu indice de refracţie diferit. Celulele fotoelectrice primind radiaţiile reflectate sub un unghi de 30°, respectiv de 60°, înseamnă că pe una (30°) cad radiaţiile reflectate în conul critic, adică cele cari vin de la suprafeţele hîrtiei cari sînt sau nu sînt în contact cu prisma, iar pe cealaltă (60°) cad radiaţiile reflectate cari vin numai de la suprafeţele în contact cu prisma. Cunoscînd intensităţile luminoase ale celor două fluxuri, respectiv curenţii electrici daţi de celule (1^ e intensitatea fasciculului de lumină reflectat sub 60° şi Ig e intensitatea fasciculului de lumină reflectat sub 30°) şi cele două constante M şi N ale aparatului, netezimea de tipărire (Nf) se poate calcula cu relaţia: UL Schema aparatului Chapman. N = M-I II. Schema aparatului tip Gurley-Hill pentru determinarea netezimii. ' h+x-1* Netezimea se poate determina simplu şi fără aparatură specială cu ajutorul încercării microconturului, metodă folosită mai ales în industria poligrafică. Indicele de microcontur se stabileşte prin aplicarea pe suprafaţa hîrtiei a unei cerneli albastre speciale şi ştergerea acesteia, în anumite condiţii (se folosesc tampoane de pînză de bumbac fără scame, apăsate puternic şi rotindu-le pînă nu se mai colorează). În felul acesta se pun în evidenţă cele mai mici denivelări ale suprafeţei hîrtiei, prin coloraţia mai intensă a acestora. Cu cît suprafaţa hîrtiei rămîne, după ştergere, mai uniform colorată, cu atît ea e mai netedă. i. Netezire. 1. Tehn.: Prelucrarea unui obiect metalic sau nemetalic, efectuată pentru obţinerea unei bune calităţi a suprafeţei, eventual cu realizarea preciziei dimensionale şi a formei geometrice finale a obiectului respectiv. Netezirea, carepoate fi o prelucrare la maşini (adică.uzinare) sau manuală, Netezire 432 Netezire e o operaţie de finiţie sau de superfiniţie; astfel, prin netezire se urmăreşte realizarea microgeometriei obiectului prelucrat (referitoare la netezimea suprafeţelor lui), cu respectarea macrogeometriei acestuia (referitoare la forma şi la dimensiunile lui). Operaţiile se efectuează, în general, în două trepte, cari diferă după gradul de precizie al suprafeţei, şi anume: neîe-z î r e p r o p r i u-z i s a sau finiţie (v.), prin care se obţin suprafeţe netede şi o anumită precizie de execuţie a dimensiunilor; netezire de mare precizie sau super-netezire, prin care se obţin suprafeţe foarte netede şi o precizie maximă de execuţie a dimensiunilor. Aceste operaţii de netezire sînt, în general, precedate de operaţii de degroşare, şi., uneori, sînt urmate de operaţii de lustruire (v.). După felul suprafeţei de prelucrat şi după procedeul de prelucrare, operaţiile de netezire se pot efectua prin aşchiere sau prin deformare plastică simplă ori asociată cu alte procedee tehnologice. 1. Netezire prin aşchiere: Netezire prin luarea de aşchii mici dintr-un material, în general cu viteză mare de lucru şi cu avans mic, cu ajutorul unei unelte tăietoare sau al unui abraziv (de ex.: disc abraziv, pulbere abrazivă, pastă abarzivă). Se execută manual sau mecanizat. Operaţiile de netezire propriu-zisă (finiţie) prin aşchiere se pot efectua prin strunjire, frezare, rindeluire, bro-şare, lamare, pilire. Netezirea de mare precizie (supernete-zirea) se poate obţine prin răzuire, alezare, şeveruire, rectificare, lepuire ori rodare mutuală, honuire şi vibronetezire (superfiniţie sau superfinish) şi, uneori, prin operaţii de strunjire fină, frezare fină, broşare fină. Netezirea prin strunjire fină se efectuează cu viteze de tăiere mari şi detaşînd aşchii de secţiune foarte mică (de ex. adîncimi de aşchiere de 0,1 •••0,3 mm şi avansuri de 0,01 •••14 mm/rot), scula fiind de diamant sau de metal dur, bine ascuţită şi finisată. Această prelucrare se poate executa şi cu viteze de aşchiere foarte mari, de exemplu 120-*-250 m/min pentru materiale metalice feroase şi 250---300 m/min pentru cele neferoase, cu ajutorul cuţitelor cu plăcuţe de metale dure sau cu diamante. Netezirea prin frezare fină se efectuează cu viteze mari folosind freze cu dinţi armaţi din metale dure, avînd unghiuri de degajare negative (4*“15°). Se lucrează cu viteze de aşchiere între 200---300 m/min pentru oţel şi pînă ia 5000 m/min pentru aluminiu, cu avansuri mici, între 0,03--*0,10 mm/dinte de freză. Netezirea obţinută e aceeaşi ca la rectificare (v.). . Netezirea prin răzuire se efectuează în general manual şi consistă în ridicarea de aşchii foarte mici, cu ajutorul răzui-torului, pentru a îndepărta urmele sau micile neregularităţi produse de uneltele aşchietoare (pe suprafeţele metalice) în operaţiile de netezire cari preced răzuirea. Netezirea prin broş r. e operaţia de prelucrare a unor suprafeţe exterioare sau interioare de forme diferite, care se realizează prin răzuirea mecanizată (la maşini speciale sau la prese) cu broşe, prin tragere sau prin apăsare. Netezirea prin alezare se efectuează în general mecanizat, la maşini-unelte (de ex. strunguri, maşini de alezat, etc.), pentru netezirea pereţilor găurilor, de obicei la piesele de metale neferoase. Uneori, alezarea se efectuează manual (la găuri cu diametre mici), folosind alezoare fixe sau reglabile. Şeveruirea se efectuează răzuind suprafeţele active ale dinţilor roţilor dinţate, netratate termic, prin detaşarea de pe aceste suprafeţe a unor aşchii foarte subţiri, filiforme (cu grosimea de 0,001 0,005 mm), cu ajutorul muchiilor ascuţite ale canalelor (cu adîncimea de 0,6— 1 mm şi cu lăţimea de circa 0,25 mm) de pe suprafaţa uneltei, care are forma unei roţi dinţate sau a unei cremaliere (v. fig, I c). • Netezirea prin rectificare e o operaţie de prelucrare fină a suprafeţelor metalice-, atît ca precizie- de execuţie a dimen- siunilor (cu toleranţe foarte mici), cît şi ca aspect al suprafeţei. Ea se execută, în general, cu ajutorul maşinilor de rectificat rotund sau plan, prin respectarea următoarelor condiţii: alegerea corectă a regimului de aşchiere, adică adîncime de aşchiere minimă (maximum 0,005 mm la o cursă a mesei sau la o rotaţie a piesei), viteză mare de rotaţie a discului de rectificat (30---40 m/s) şi viteză mică de rotaţie a piesei (2---10 m/min); alegerea corectă a sculei abrazive (de ex. disc abraziv), în privinţa liantului (recomandabil e liantul vegetal), a durităţii (care trebuie să fie mijlocie), şi a granulaţiei abrazivului (de obicei granulaţie mijlocie, iar pentru suprafeţe foarte netede, pînă la granulaţia foarte fină); efectuare a unui număr de treceri fără avans transversal, pînă la disF pariţia completă a scînteilor. Netezirea prin lepuire e operaţia de prelucrare fină a suprafeţelor metalice, în ceea ce priveşte precizia de execuţie a dimensiunilor şi forma geometrice (de ex. la suprafeţele calelor planparalele); uneori, prin lepuire se obţine o bună etanşeitate sau un contact intim între două suprafeţe metalice asociate în serviciu (de ex. suprafeţele rodate împreună, ale supapei şi ale scaunului de supapă, ale cepului de robinet în locaş, ale pistonului pompei de injecţie în cilindru, etc.). în primul caz, operaţia de lepuire e efectuată cu o unealtă de lepuit, iar în al doilea caz, operaţia de lepuire se efectuează între piesele cari urmează să fie asamblate în serviciu şi se numeşte şi rodare mutuala. Netezirea prin honuire este o prelucrare de precizie a suprafeţelor cilindrice interioare (alezaje) şi numai uneori a suprafeţelor cilindrice exterioare, cu ajutorul unor bare abrazive fixate pe un hon sau cap de honuire extensibil^ montat în arborele principal al unei maşini de honuit (v. fig. I a)^ /. Neteziri diferite, o) Schema de principiu a netezirii prin honuire: 1) piesă; 2) capul de honuit; 3) bară abrazivă; 4) mişcare principală de rotaţie, continuă; 5) mişcare secundară rectilinie, alternativă. — b) Schema dispozitivului de vibronetezire (superfiniţie) a unui piston: 1) piesă; 2) bară abrazivă; 3) suportul barelor abrazive; 4) arc; 5) mişcare principală rectilinie, alternativă; 6) mişcare secundara rectilinie, continuă; 7) mişcare secundara, de rotaţie, continuă. — c) Schema operaţiei de şeveruire Ia o roată dinţată: 1) roata dinţată care se prelucrează; 2) şever (unealta) cu care se execută prelucrarea; 3) mişcare principală, rectilinie alternativă; 4) mişcare secundară de rotaţie, alternativă. Vibronetezireaconsistă în prelucrarea fină a unei suprafeţe metalice, în ce priveşte aspectul, obţinîndu-se astfel supra-feţe-oglindă, fără să se asigure şi o precizie de execuţie.a dimensiunilor. Vibronetezirea suprafeţelor cilindrice (v. fig. / b) se execută mecanizat, folosind bare abrazive cu o granulaţie foarte fină, cari sînt fixate elastic pe dispozitivul de vibronetezire. Barele abrazive efectuează mişcări translatorii, alternative, foarte scurte (de ex. deplasări de 1,5*• *5 mm) şi'cu o fr ecvenţă relativ înaltă (500-*v1200 de curse duble pe minut), şi, srmultan, o mişcare lentă de-a lungul' axei suprafeţei 433 Netezire cilindrice care se prelucrează (de ex. avansul longitudinal e aproximativ 0,1 mm la o rotaţie a piesei); concomitent, se roteşte şi piesa, cu o viteză de rotaţie de 4---20 m/min. Sin. Superfiniţie, Superfinish. Netezirea prin deformare plastică: Netezirea prin deformarea materialului, la rece sau la cald, obţinută prin solicitări statice sau dinamice. Uneori netezirea prin deformare plastică e asociată cu alte procedee tehnologice, de exemplu cu procedee de electroprelucrare (v.). Se execută manual sau mecanizat. Operaţiile de finiţie sînt, în special, operaţii de calibrare, şi se pot efectua prin laminare, matriţare, tragere, trefilare, etc. Netezirea de mare precizie (supernetezirea) se poate obţine prin presare (cu dornul, cu bile sau cu role), prin rulare cu alunecare, prin ciocănire, prin laminare, prin trefilare. Netezirea prin presare consistă în netezirea prin înde-sarea şi durificarea la rece a suprafeţelor metalelor mai puţin dure, pentru obţinerea unor dimensiuni cu toleranţe prescrise. Se efectuează cu unelte de materiale metalice dure, prin: presarea cu dornul (lustruit), cu care se realizează netezirea prin îndesare şi durificarea la rece a suprafeţelor cilindrice interioare (alezaje), prelucrate în prealabil; presarea cu bile lustruite, cu cari se realizează— cu ajutorul preselor — netezirea prin îndesarea şi durificarea suprafeţelor cilindrice interioare (alezaje) fără fund, prelucrate în prealabil; presarea cu role sau rularea fără alunecare (de ex. cu discuri de safir, etc.), cu cari se execută netezirea prin îndesare a axu-rilor, fusurilor, etc. (de ex. axurile pentru lagărele mecanismelor de ceasornic) prelucrate în prealabil siune. suprafeţei (cu 1---2 clase de calitate). Fig. III şi IV reprezintă schema procedeului şi schemele de dispoziţie a utilajului în cazul suprafeţelor de rotaţie. zire şi ecruisare prin împroşcare cu bile a suprafeţelor. 1) obiectul prelucrat; 2) bile; 3) disc cu canale rad ia le de ghidare a bilelor. IV. Scheme de dispoziţie a utilajului la netezirea şi ecruisarea prin împroşcare cu bile, la arbori (a) şi la suprafeţe cilindrice interioare (b). 1) maşinâ-unealtă; 2) obiectul prelucrat; 3) port-disc cu bile; 4) motor de antrenare a discului cu bile. II. Schema dispozitivului de netezire prin rulare fără alunecare, a dinţilor roţilor dinţate. 0j roată dinţată care se netezeşte; 2) roată dinţată de antrenare şi netezire; 3) roţi dinţa-precis ladimen- te de netezire; 4) suport cu dispozitivul de în cazul particular al roţilor dinţate se avansai roţilor de ne-foloseşte o operaţie asemănătoare rulării, tezire 3. care consistă în angrenarea şi rularea suprafeţei dinţilor roţii dinţate necâlite care se prelucrează, cu suprafeţele dinţilor unor roţi dinţate călite, sub o anumită presiune şi în prezenta unui lubrifiant, fără materiale abrazive (v. fig. II). Netezirea prin rulare cu alunecare consistă în netezirea prin frecare şi îndesare a suprafeţelor cilindrice interioare (executate din bronz sau din compoziţie de lagăr), a axurilor şi a pivoturilor de duritate mijlocie, cu ajutorui unor role carburate şi lustruite. Netezirea prin ciocănire consistă în netezirea şi întinderea firelor, a foilor şi a barelor metalice, manual (de ex. cu ciocane de mînă) sau mecanizat (de ex. cu ciocane mecanice), la dimensiuni cu toleranţe date. Netezirea prin laminare consistă în netezirea de calibrare a materialelor metalice (de ex.: a ţevilor, a foilor de tablă, etc.)f la dimensiuni cu toleranţe date, cu ajutorul unuia sau al mai multor cilindre finisoare netede. Netezirea prin trefilare consistă în netezirea la dimensiune (calibrare), prin trefilarea materialelor metalice (de ex. a sîrmelor), în general efectuată mecanizat (de ex. maşini de trefilat), cu ajutorul filierelor. împroşcarea cu bile e o finiţie concomitentă cu mărirea durităţii stratului superficial prin ecruisare. Împroşcarea cu bile se foloseşte la obiecte metalice cu suprafeţe de rotaţie şi piane, pentru a obţine o îmbunătăţire pronunţată a calităţii Netezirea prin electroprelucrare se efectuează, printr-o operaţie electrotermică staţionară sau printr-o operaţie de electromecanică prin impulsii. La prima prelucrare, numită curent prelucrare electromecanica, se produce concomitent şi durificarea suprafeţei netezite; a doua prelucrare, numită curent prelucrare anodo-mecanică, se foloseşte la netezirea suprafeţelor obiectelor şi la ascuţirea sculelor aşchietoare. V. Electroprelucrare prin procedeul electromecanic, sub Electroprelucrare. Lustruirea eo netezire foarte fină, efectuată cu un abraziv sau electrolitic. Lustruirea cu abraziv se efectuează folosind pastă abrazivă, aplicată pe un disc elastic de lustruit, care se roteşte cu turaţie înaltă. La lustruire se produce o oarecare aşchiere a microneregularităţilor şi, în special, o curgere plastică superficială a metalului. Lustruirea se execută cu discuri de lemn, de textile, de piele, etc.; operaţia se efectuează în 1---4 treceri, cu paste abrazive cu granulaţie din ce în ce mai fină. Lustruirea electrolitica se obţine prin disol-varea anodică a metalului obiectului prelucrat, care formează anodul băii electrolitice, iar această disolvare e mai activă la vîrfurile microneregularităţilor, astfel încît se obţine o nivelare a acestora. Gradul de lustruire depinde de felul electro-litului, de intensitatea curentului, de forma catodului şi de timpul de menţinere a obiectului în baie. Lustruirea electrolitică se foloseşte la tăişuri de scule, palete de turbine, arcuri, probe metalografice. V. şî Lustruire electrolitică, sub Lustruire. i. Netezire. 2. Ind. hîrt.: Operaţie tehnologică în cursul fabricării nirnei pe maşină (v. Hîrtie, maşină de fabricat ^-) pentru uniformizarea şi nivelarea suprafeţei hîrtiei, astfel ca aceasta să nu aibă fibre proeminente pe suprafaţă şi nici aglomerări mai dense de fibre neegalizate. Netezirea poate fi umedă şi uscată. Netezirea umedă se execută asupra benzii de hîrtie care nu e complet uscată, cu ajutorul unui netezitor umed (v.) aşezat înaintea ultimelor 2--*3 cilindre uscătoare obişnuite ale maşinii sau înaintea cilindrului satinor (v. Cilindru de satinaj, sub Cilindru 2). în această fază hîrtia, cu o uscăciune de 80---82%, e încă destul de plastică pentru a putea fi egalizată de valţurile netezitorului umed. Netezirea umedă se aplică la hîrtiile cari nu suferă în continuare un satinaj (v.) pe calandrul de satinat şi numai la maşinile a căror viteză nu depăşeşte 200 m/min. Operaţia reclamă multă atenţie şi experienţă din partea conducătorului maşinii, deoarece hîrtia, fiind încă destul de moale, se poate strica prin cutare, prin 28 Netezire 434 Netezitor strivirea nodurilor, etc. sau chiar se poate rupe, producînd brac (v.), iar dacă e prea umedă, se închide Ia culoare şi capătă pete sticloase. Netezirea uscata e netezirea finală pe care o suferă banda de hîrtie, după ce a fost răcită, la ieşirea din partea uscătoare a maşinii de fabricat hîrtie, atunci cînd trece prin calandrul maşinii, O bună netezire se obţine dacă banda de hîrtie are o grosime şi o densitate specifică aparentă, egale pe toată lăţimea şi lungimea ei, un grad de nebulozitate (v. Nebulozitate) redus (transparenţă uniformă), o umiditate potrivită (uscăciunea 93***95 %) şi uniformă, iar valţurile calandrului sînt bine şlefuite. Prin folosirea eguto-rului (v.) la sită, care ameliorează mult transparenţa şi omo-geneitatea hîrt'ei, se obţin o uniformitate şi deci o netezire mai bună. Netezirea pe care o suferă hîrtia în maşina de fabricat hîrtie se numeşte impropriu şi satinare pe maşina (v. Satinare), 1. Netezire. 3. Ind. text.: Operaţie de prelucrare a detaliilor de îmbrăcăminte, efectuată în scopul îmbunătăţirii calităţii şi aspectului suprafeţei acestora (prin înlăturarea îndoiturilor, a cutelor, etc.) sau pentru a obţine o execuţie cu forme şi dimensiuni mai precise. Se efectuează în mai multe trepte, cari diferă după gradul de precizie în prelucrare a materialului textil. Se deosebesc: netezirea simplă în bucată sau detaliu, prin care se obţin numai suprafeţe netede; netezire şi presare, cînd pe lîngă operaţia de netezire se execută şi o presiune asupra piesei, în scopul degroşării (subţierii) acesteia; netezirea şi fixarea la contracţiune a detaliilor produsului, prin care se obţin suprafeţe netede şi o anumită precizie de execuţie a dimensiunilor pieselor produsului. Operaţiile de degroşare prin presare duc uneori la apariţia lustrului (v.). Netezirea prin presare consistă în netezirea prin comprimare (îndesare) prin tratament hidrotermic, a suprafeţelor detaliilor produselor de îmbrăcăminte cari sînt unite prin coasere sau prin lipire. După felul suprafeţei de prelucrat şi după procedeul de prelucrare, operaţiile de netezire se efectuează prin tratament termic şi hidrotermic, utilizîndu-se în acest scop fierul de călcat, maşini şi prese de călcat. Operaţia se realizează manual sau mecanizat. 2. ~ct cusăturii, ind. piei., Ind, text: Operaţie de uniformizare a porţiunii pieselor răsfrînte după îmbinarea prin coasere. 3. Netezire. 4. Ind. piei. V. Formarea prin călcare, sub Formare 5. 4. Netezire. 5. Agr.: Lucrarea solului făcută cu netezi-toarea (v.). Se aplică, primăvara, arăturii de toamnă lăsate în timpul iernii în brazdă crudă. Prin netezirea arăturii se micşorează suprafaţa de evaporare a solului şi se împiedică formarea scoarţei la suprafaţa stratului arabil. Totodată se grăbeşte răsărirea buruienilor, cari după aceasta pot fi distruse cu grapa, încă înainte de semănat. Pentru pregătirea terenului în vederea semănăturilor de toamnă, netezirea solului se execută imediat după sau în acelaşi timp cu arătura. Lucrarea cu netezitoarea, pentru a da un bun rezultat, trebuie făcută în diagonală faţă de direcţia brazdelor. Timpul cel mai potrivit pentru netezirea de primăvară e acela în care coamele brazdelor încep să devină cenuşii. Netezirea poate fi aplicată uneori cu folos şi după lucrarea cu cultivatorul sau după semănat. Sin. Nivelare. 5. Netezire. 6. Cs.: Operaţia de prelucrare a feţelor, în general văzute, ale unei piese sau ale unui element de construcţie, în scopul obţinerii unei suprafeţe fără asperităţi (la piesele sau elementele solide) sau plane (la piesele sau elementele executate dintr-un material în formă de pastă (de ex. beton sau mortar) şi care nu e întărit încă. Netezirea pentru înlăturarea asperităţilor se execută prin aşchiere, cu unelte tăietoare sau cu abrazivi, după gradul de netezime urmărit. Netezirea pentru obţinerea planeităţii feţeior, a pieselor sau a elementelor turnate se execută prin frecarea acestora cu dreptarul sau cu o unealtă care prezintă o suprafaţă plană sau curbă (de ex, mistrie, drişcă, etc.). 6. Netezit, maşina de spâlat şi Ind. text.: Sin. Liseză(v.). 7. Netezitoare’, p!. netezitori’. Agr., Ut.: Unealtă agricolă folosită la netezirea solului după arat. E formată dintr-una Netezitoare. o) de netezire şi scormonire; b) simpla; f) bara de lemn; 2) lanţ; 3) tije metalice; 4) bara frontala cu dinţi. sau din mai muite bare de lemn sau de oţel, cu secţiunea dreptunghiulară, dispuse paralel. Barele sînt legate între ele cu lanţuri sau cu tije metalice (v. fig. o). Pentru a combina acţiunea de netezire cu cea de scormonire a solului se folosesc netezitori la cari bara din faţă e echipată cu dinţi (v. fig. b). După semănat, netezirea terenului se poate face cu lanţuri sau cu cercuri metalice ataşate la semănătoare. La nevoie, netezitoarea poate fi înlocuită cu o grapă obişnuită, întoarsă cu dinţii în sus. Sin. Tîrşitoare. 8. Netezitoare de colţuri. Cs.: Mistrie specială, de metal, a cărei paletă e îndoită în unghi diedru, folosită la netezirea muchiilor sau a unghiurilor intrînde ale elementelor de construcţie de beton sau de zidărie. 9. Netezitor, pl. netezitoare. 1. Nav.: Unealtă de lemn constituită dintr-o piesă în forma de prismă triunghiulară cu feţele oblice bombate, prelungită cu un mîner (v. fig.). Serveşte la netezirea cusăturilor de pe vele sau de pe tenzi. 10. Netezitor. 2. Metg.: Cajă de lucru folosită la laminoarele de ţevi cu dimensiuni mijlocii, care lucrează după procedeul automat (Stiefel) pentru netezirea suprafeţelor interioare şi exterioare ale ţevii, după formarea acesteia în caja duo. Caja e formată din: cadru sau batiu; două cilindre de lucru cu lagă- Netezitor de cusături, rele respective; dispozitive de reglare a înclinării cilindrelor; dispozitive de blocare; dispozitive de reglare a distanţei între cilindre; dispozitive de ghidare a ţevii. Caja e echipată cu o masă de intrare şi una de ieşire, avînd capace şi jgheab de ghidare; prima masă are şi role escamotabile pentru aducerea ţevii şi introducerea ei în cajă, iar a doua are aruncătoare pentru scoaterea ei din linia de laminare. Ambele mese lucrează în legătură cu grătare înclinate, pe cari ţevile se rostogolesc prin greutate proprie. Antrenarea se face printr-un grup cu motor electric propriu, care cuprinde un reductor cu cajă de angrenaje şi bare de cuplare, cu elementele necesare (acuplaje, elemente de susţinere V elemente de echilibrare). Cilindrele de lucru, cu formă aproape cilindrică şi dispuse cu înclinare mică. imprimă ţevii o mişcare de rotaţie şi una de avans; ele au turaţie înaltă astfel că fiecare secţiune transversală a ţevii e deformată de mai multe ori — prin presare pe dorn—-în zona de lucru, prin care fapt se realizează subţierea pereţilor, netezirea suprafeţelor şi uniformizarea grosimii pereţilor. Sin. Maşină riling. Netezitor* 435 Neuropteris De obicei, la fiecare linie de laminare sînt instalate cîte două caje netezitoare, lucrînd în paralel. Laminarea transversală între cilindre drepte se mai numeşte şi laminare prin rostogolire. 1. Netezitor. 3. Mett.; Unealtă a formarului pentru netezirea suprafeţelor profilate ale formelor de turnătorie. Se folosesc netezitoare cilindrice, netezit ca. re unghiulare plane (numite şi colţare plane), netezitoare unghiulare cilindrice (numite şi colţare cilindrice), şi netezitoare curbate. V. Netezitoare profilate, sub Formare, unelte de 2. Netezitor, ciocan Tehn. V. Ciocan planator, sub Ciocan 1. 3. Netezitor, laminor Metg. V. Netezitor 2. 4. Netezitor umed. Ind. hîrt.: Presă formată din două cilindre de tonta aura aşezate cu axele în acelaţi plan vertical (v. fig.), cu ajutorui căreia se execută netezirea (v.) umedă. Diametrul cilindrelor depinde de lăţimea maşinii şi variază între circa 350 mm şi 600 mm. Cilindrul superior se poate presa cu ajutorul unui dispozitiv cu pîrghie şi al unor greutăţi mişcate cu un fus, ca şi la presele umede (v.). Presarea trebuie să fie absolut uniformă pe toată lăţimea, în care scop cilindrele se şlefuiesc cu atîta precizie, încît lumina să nu străbată la contactul dintre ele. în faţa netezitorului umed se găseşte un mic cilindru conducător, format dintr-o ţeavă de oţel îmbrăcată cu o cămaşă de cupru, al cărei rol 'e de a împiedica formarea oricăror cute, înainte ca banda de hîrtie să intre în netezitor. 5. Nettolin. Agr.: Îngrăşămînt organic pentru solul arabil. Conţine 60% turba, 30% var, 3% azot, 2% fosfor, 4% potasiu şi urme de smoală ca dezinfectant. 6. Neuberg, cercurile iui Geom.: Fiecare dintre cercurile obţinute m mociul următor: Se consideră un triunghi ABC şi se construiesc pe latura BC, ca bază, triunghiuri asemenea cu ABC, al treilea vîrf fiind de aceeaşi parte a lui BC ca şi A. Există şase astfel de triunghiuri (incluziv ABC), iar vîrfurile acestor triunghiuri, diferite de B, C, sînt situate pe un cerc. Pentru laturile AB, AC există două cercuri analoge. 7. Neuberg, tetraedrele lui Geom.: Tetraedre în cari produsul muciniior opuse e acelaşi pentru toate perechile de muchii opuse. 8. Neucoccin. Chim., Poiigr.: Colorant de anilină roşu, solubil uşor în apă, folosit la retuşul (v.) negativelor fotografice. 9. Neudorfit. Mineral.: Varietate de răşină fosilă, asemănătoare chihlimbarului, care se găseşte, uneori, în cărbunii bruni sau în ligniţi. 10. Neumann, efect Mine, Expl., Tehn. mii.: Sin. Efect cumulativ. V. sub încărcătură cumulativă. ii- Neumann, funcţiunea lui Mat. V. sub Funcţiunile lui Bessel. 12. Neumann, problema lui Mat. V. sub Funcţiune armonică. 13. Neuniformitate. Gen.: Lipsă de uniformitate. 14. Neuniformitate, coeficient de Geot. V. Coeficient de neuniformitate. Netezitor umed. 15. Neuniformitate, grad de ~ a funcţionarii maşinii. Ms.: Sin. Grad de neregularitate a funcţionării maşinii (v.). 16. Neuniformitatea avansârii sapei. Expl. petr.: Fenomen, în forajul rotativ al sondelor, care se produce în special la conducerea manuală a avansării sapei, şi consistă în variaţia în salturi a vitezei sapei. Cauzele cari produc neuniformitatea avansării sapei sînt: schimbarea caracteristicilor fizico-mecanice ale rocilor; variaţia parametrilor regimului de foraj, în special apăsarea pe sapă şi turaţia; defecţiuni în funcţionarea sapelor cu role. La forajul cu turbina, neuniformitatea avansării sapei e mai accentuată decît la forajul cu masa rotativă din cauza variaţiei concomitente a apăsării şi a turaţiei. Neuniformitatea avansării sapei nu permite urmărirea modului de lucru al sapei pe talpa sondei, conduce la o utilizare neraţionaiă a sapei şi, în unele cazuri, produce accidente tehnice în gaura de sondă. Uniformizarea avansării sapei se realizează prin utilizarea dispozitivelor de mecanizare şi automatizare a avansării. 17. Neuniformitatea firelor. tatea firelor (v.). is. Neupaverinâ. Farm.: Ind. text.: Sin. Nereguiari- HX O—C / i / C—CHo O—C V' Nc^- o— H I c—c -c' *c- Nc=c/ H H -CH, -O Substanţă medicamentoasă din clasa spasmoliticelor, analog al papaverinei şi al eupaverinei, deosebindu-se de aceasta numai prin lipsa grupării CH2, care leagă nucleul fenilic de cel ch i noi inie. Neupaverina se întrebuinţează, în Medicină, în tratamentul diferitelor stări spastice. E un medicament spasmolitic, mus-culotrop; acţionează asupra miocardului şi asupra vaselor mari, asupra intestinului, a căilor biliare şi urinare, fiind mai activ şi mai puţin toxic decît papaverina. 19. Neurinâ. Chim. biol.: CH2=CH—N(CH3)3]+OH“. Bază de xrimetil-etiien-amoniu. Neurina a fost obţinută prin deshidratarea colinei, prin fierbere cu hidroxid de bariu. Se găseşte în glandele suprarenale şi în produsele de descompunere a proteinelor sub acţiunea bacteriilor. E un produs foarte toxic. 20. Neurocheratinâ. Chim. biol.: Compus analog chera-tinei, care se găseşte in substanţa albă din creier şi în fibrilele nervoase. Neurocheratina conţine histidină, arginină şi lizină în raporturile molare 1 :2:2, în timp ce la cheratinele obişnuite raporturile sînt 1:4:12. Proporţia de neurocheratinâ în substanţa albă e de 1,12%, în substanţa cenuşie de 0,3%, iar conţinutul în sulf, de 2%. Prin hidroliză, neurocheratina eliberează tirozină, lizină, arginină şi histidină. 21. Neuroglobulinâ. Chim. biol.: Nucleoproteină din compoziţia ţesutului nervos. Neuroglobulinâ are un conţinut în fosfor de 1,5% şi, prin degradare, conduce la baze purinice ca adenina şi guanina. 22. Neurohormoni. Chim. biol.: Sin. Mediatori chimici (v.). 23. Neuronal. Farm.: Sin. Dietilacetamidă bromurată (v.). 24. Neuropteris. Paleont.: Plantă numai fosilă, din grupul Pteridospermae, cunoscută din Carbonifer şi din Permian. 28* Neurostromatina 436 Neutrodinare Neuropterîs. Avea frunzele mari şi compuse, cu rahisul striat longitudinal; foliolele, cu baza cordiformă, erau fixate pe rahis într-un singur punct; nervurile plecau fie de la punctul de inserţie, fie dintr-o nervură mediană, ramificîndu-se dicotomic. Specia N. cordata Brongn. e cunoscută în ţara noastră din Carboniferul superior din Banat. 1. Neurostromatina. Chim. biol. V. Neurostrominâ. 2. Neurostrominâ. Chim. biol.: Substanţă proteică similară nucleinelor, care se găseşte în creier. Sin. Neurostromatină. 3. Neusilber. Metg., E/t.: Aliaj cupru-nichel-zinc, cu compoziţia 58--*60% Cu, 15 % Ni şi restul zinc, folosit la fabricarea rezistoarelor pentru reostate şi pentru aparate de măsură. Caracteristicile sale principale sînt: rezistivitatea electrică 0,3-**0,4 Q mm2/m, coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatura 270***360 *10-61/grd. Aliaje cu aceleaşi proprietăţi sînt: alpaca, maillechort, ' rheotan, packfong. 4. Neutralizare. 1. Chim.: Reacţia dintre un acid şi o bază în cantităţi echimoleculare şi care decurge pînă la atingerea punctului de echivalenţă (la care pH = 7), produsele reacţiei nemaiprezentînd nici proprietăţi de acid şi nici proprietăţi de bază. în general, prin neutralizarea unui acid cu o bază se formează o sare şi apă. Exemplu: HCI+NaOH ^ NaCI+H20. Procesul de neutralizare depinde atît de concentraţia componenţilor din sistem, cît şi de tăria acidului sau a bazei respective. în soluţie diluată, neutralizarea unui acid tare cu o bază tare poate fi reprezentată prin procesul: h3o++oh- ^ h2o+ h2o, care e independent de natura acidului sad a bazei. Entaipia (căldura) de neutralizare a unui acid tare cu o bază tare în soluţie diluată are o valoare constantă, egală cu —13 700 cal la 20°, adică ^corespunde entalpiei de combinare a ionilor H+ cu OH". în cazul neutralizării unui acid tare cu o bază slabă sau invers, cum şi în cazul neutralizării unui acid slab cu o bază slabă, entalpia de neutralizare e mai mică decît valoarea dată mai sus, pentru că o parte din energie se consumă pentru disocierea acidului slab sau a bazei slabe. Reacţia de neutralizare dată mai sus se poate reprezenta, conform teoriei protolitice a acizilor şi a bazelor (v. Acid 2), astfel: HA+(M+)OH- ac id baza :(M+)a-+h2o. bază acid Deplasarea echilibrului faţă de punctul de echivalenţă nu depinde de tăria celor doi acizi, ci de natura disolvantului, dacă acesta e un lichid ca şi apa, adică e capabil să se comporte, fie ca acid, fie ca bază faţă de produşii de reacţie, producînd fenomenul de hidroliză (v.). s. câldurâ de Fiz. V. Căldură de neutralizare, sub Căldură. e. curba de Chim. V. sub Titrare potenţiometrică. 7. indicator de Chim. V. Indicator acido-bazic. 8. indice de Chim.: Sin. Indice de aciditate (v. Aci- ditate, indice de ~-). 9. Neutralizare. 2. Elt: Compensarea locală completă a sarcinii electrice a unui corp prin aport de aceeaşi sarcină însă de nume contrar din exterior (care se poate obţine printr-un curent electric de conducţie sau de convec’ţie) (v. şi Neutru 2). 10. Neutralizarea pieilor eromate. Ind. piei. V. sub Tăbă-cire. 11. Neutra, soluţie Chim. fiz.: Soluţie care conţine 10~7 iom-gram de h+ şi 10-? ioni-gram de OH- la litru, adică are p\-\~ 1 (v. şî sub ^H). 12. Neutrâj stare Elt,: Starea unui corp care nu e electrizat (v. Electrizare 1). 13. Neutre, grăsimi Chim.: Esteri ai glicerinei cu acizii graşi. V. Grăsimi, Gliceride. 14. Neutrino. Fiz. V. sub Particulă elementară. 15. Neutrodinare. Te/c.: Compensarea, printr-un montaj în punte echilibrată, a cuplajului pe care capacitatea internă grilă-anod a tubului unui amplificator (v.) cu catodul la masă (v. fig. /) îl stabileşte între circuitul de grilă şi cel anodic. Acest cuplaj e suficient de puternic pentru a fi dăunător (şi pentru a determina utilizarea neutrodinării) numai cînd reactanţa de cuplaj 1 /o)Cg(J e suficient de mică, situaţie care nu se întîlneşte la amplificatoarele de audiofrecvenţă, şi a cărei realizare- la amplificatoarele ’ de radiofrecvenţă depinde de mărimea capa-r\- neutrodinarea e citaţii Cga. De aceea, Produşii finali nu sînt totdeauna o sare şi apă. După noua teorie acid-bază, aceşti produşi sînt baza şi acidul conjugat cu acidul şi cu baza cari intră în reacţie. Exemplu: HCI + CH3COO-(Na)+^(Na+)CI-+CH3COOH. acid baza baza acid Anionul unui acid e o bază; de exemplu, ionul acetat e o bază; deci reacţia de deplasare dintre un acid tare şi acetatul de sodiu e o neutralizare. în general, neutralizarea poate fi scrisă sub forma: HA rf B ^ BH+ + A". acid bază acid bază J. Cuplajul intern al unei triode. CgQ) capacitatea internă grilă-anod; Za) impedanţa anod ică; Zg)im- necesară la triode, pe cînd la tetrode şi Pedanîa de §nla* la pentode (la cari, datorită prezenţei grilei-ecran, această capacitate e mică), ea nu e necesară pînă la 20---30 MHz. Deoarece neutrodinarea reclamă piese şi reglaje suple-mentare, la radiofrecvenţă sînt de preferat tetrodele sau pentodele. Grile-ecran cu capacitate mare de disipaţie sînt însă greu de realizat şi, de aceea, deşi puterea tetrodelor şi a pentodelor cari se fabrică e în creştere, în etajele cu putere mare ale emiţătoarelor se folosesc triode. Capacitatea internă grilă-anod a triodelor cu puteri mari e de ordinul zecilor de picofarazi, astfel încît, în amplificatoarele de radiofrecvenţă, cuplajul pe care această capacitate îl stabileşte între circuitul de grilă şi cei anodic are următoarele efecte: trecerea directă, necontrolată, a oscilaţiilor din circuitul de grilă în circuitul anodic; reacţiunea, adică trecerea inversă — pozitivă sau negativă —, după cum oscilaţiile ajunse pe grilă prin reacţiune sînt în fază sau în contra-fază cu cele de excitaţie (cu cele sosite de la etajul precedent al lanţului de amplificare); dependenţa impedanţei aparente anod-catod a tubului de impedanţa circuitului de grilă şi dependenţa impedanţei de intrare grilă-catod a tubului de impedanţa circuitului anodic şi de tensiunea anodică. Trecerea directă face imposibil să se obţină anularea completă a oscilaţiilor la ieşire, cînd acest lucru e necesar (de ex. la vîrfurile negative ale modulaţiei de amplitudine cu gradul.de modulaţie 100% sau în pauzele dintre semnale, în cazul manipulaţiei telegrafice de amplitudine). Reacţiunea Neutrodinâre 437 Neutrodinâre negativă reduce excitaţia şi, uneori, în cazul etajelor modulate în amplitudine, provoacă şi o modulaţie suplementară deformantă. Reacţiunea pozitivă provoacă, dacă e destul de accentuată, autooscilaţia amplificatorului (pe o frecvenţă apropiată de cea de lucru), uneori atît de puternică încît conduce la distrugerea tubului sau a izolatoarelor. Dependenţa frecvenţei de rezonanţă a circuitului de grilă, de prezenţa sau de lipsa tensiunii anodice şi de acordul circuitului anodic, şi dependenţa frecvenţei de rezonanţă a circuitului anodic, de acordul celui de grilă, fac imposibilă realizarea unui acord corect al circuitelor. Prin neutrodinâre se evită aceste inconveniente: cuplajul între circuite prin capacitatea grilă-anod se compensează prin adăugarea unui cuplaj suplementar, egal şi de sens contrar celui dintîi. Aceasta se realizează în montaje în cari circuitul de grilă şi circuitul anodic fac parte, unul dintr-o diagonală şi, celălalt, din cealaltă diagonală a unei punţi echilibrate. La etajele în contrafazâ, neutrodinarea se obţine simplu (v. fig. II): Grila Gv care e cuplată prin capaci- II. Neutrodinarea unui etaj în contrafazâ. tatea internă C^a la anodul Ax, se cuplează suplementar prin neutrodonul CNt la anodul A2, a cărui tensiune e, în orice moment, egală ca modul şi contrară ca sens, tensiunii anodului Ax; analog, G2 se cuplează la Ax prin CN . Astfel şi anodul Ax se găseşte cuplat, prin Cg£J şi CN , la punctele Gx şi G2, cari au tensiuni egale şi de sens contrar şi, analog, Az, prin CgQ^ şi CN , la G2 şi Gv Se obţine deci compensarea completă a capacităţilor interne grilă-anod. Cum se vede în schema echivalentă în punte, punctele Av Az, Gx şi G2 formează astfel nodurile unei punţi echilibrate, iar catodul e un punct neutru (K). La etajele simple, trei noduri ale punţii sînt formate de: grila G, anodul A şi catodul K. Al patrulea se creează, fie în diagonală cu G — şi în acest caz e necesară divizarea circuitului de grilă — pentru a obţine o tensiune în contra-fază cu cea de grilă (n e u t r o d i n a r e de grilă) —, fie în diagonală cu A— şi în acest caz divizarea se face în circuitul anodic (neutrodinâre anodică). dent (AK asupra lui GN) şi eliminarea interdependenţei acordurilor circuitelor. Acest montaj nu poate asigura însă independenţa tensiunii de comandă,^deoarece aceasta nu e o tensiune pe diagonală, ci pe un braţ (GK) al punţii; acesta e un dezavantaj. Urmărind sensurile tensiunilor în braţele punţii (săgeţile continue — tensiunea de excitaţie; săgeţile întrerupte — cea provenită din circuitul anodic) rezultă că tensiunea de comandă e diferenţa dintre cea de excitaţie şi cea de reacţiune în braţul GK. Schema de mai sus realizează neutrodinarea dacă rezistenţa Rgk, prezentată de tub la intrare, e destul de mare (curenţii de grilă sînt destul de mici). în cazul contrar, pentru echilibrarea punţii e necesară introducerea şi a unei rezistenţe de neutrodinâre (v. fig. IV) şi, în acest caz, reglajul devine foarte dificil. Neutrodinarea anodică (v. fig. V) elimină în mare măsură aceste dezavantaje. Divizarea circuitului se poate realiza ca în fig. V a sau b. în ambele cazuri, intrarea tubului e pe o diagonală (GK); deci rezistenţa Rgk nu influenţează anodul, iar tensiunea la ieşire (AN) nu influenţează excitaţia, dacă fracţiunile ei (AK şi GN) sînt în fază. în unde kilometrice şi Cl IV. Neutrodinarea de grilă cu rezistenţă de neutrodi-nare R^. III. Neutrodinarea de grilă fără rezistenţă de neutrodinâre. Neutrodinarea de grilă (v. fig. III în care, pentru claritate, elementele de aplicare şi separare a tensiunilor de polarizare sînt omise) urmăreşte ca echilibrul punţii să asigure eliminarea trecerii directe a oscilaţiilor de excitaţie (GN) spre ieşire (AK), eliminarea influenţei asupra etajului prece- V. Neutrodinâre anodică. hectometrice, ele sînt practic în fază, dar la unde decame-trice defazajul nu mai poate fi neglijat; în acest caz se folosesc montaje în contrafazâ, la cari neutrodinarea e mult mai uşoară.— Elementele montajelor de neutrodinâre se calculează (din condiţia de echilibru a punţii), insă, din cauza abaterilor valorilor unor elemente de la valorile nominale, neutrodinarea trebuie de obicei reglată. Pentru aceasta, neutrodonul e, de cele mai multe ori, un condensator variabil. Aplicarea tensiunii anodice fără reglajul, cel puţin aproximativ, al neutrodinării, poate conduce la distrugerea tubului. Reglajul se face urmărind anularea unuia dintre efectele cuplajului dintre circuite. De exemplu, la unde kilometrice sau hectometrice se urmăreşte, de cele mai multe ori, anularea trecerii directe. Pentru aceasta se cuplează slab cu circuitul anodic un indicator de tensiune (voltmetnj electronic, osciloscop, etc.) şi, fără a aplica tensiunea anodică, se excită etajul (se excită slab, pentru a evita curenţii mari de grilă cari s-ar putea dezvolta la excitaţie normală in lipsa tensiunii anodice). Se acordă circuitul anodic, urmărind maximul la indicatorul de tensiune; apoi se reglează Neut rodi nat, etaj ~ 438 Newjanskit neutrodinarea, urmărind minimul Ia acelaşi indicator; apoi din nou acordul şi, din nou, neutrodinarea, de cîteva ori. La unde decametrice, pre2enţa indicatorului de tensiune poate falsifica acordul circuitului anodic şi, de aceea, se evită aplicarea metodei de mai sus. De cele mai multe ori se urmăreşte, pentru reglarea neutrodinării, anularea influenţei acordului circuitului anodic asupra impedanţei aparente grilă-catod a tubului (deci asupra curentului de grilă). Pentru aceasta, de asemenea fără a aplica tensiunea anodică, se excită slab etajul şi se ridică prudent excitaţia pînă cînd curentul de grilă ia valoarea sa nominală. Se acţionează asupra acordului circuitului anodic şi asupra neutrodoanelor şi se stabileşte poziţia de reglaj-a acestora, astfel încît, la variaţia acordului, curentul de grilă să rămînă constant. 1. Neutrodinat, etaj Telc.: Etaj amplificator montat după o schemă în care — pentru compensarea efectului de cuplaj între circuite al capacităţii interne grilă-anod a tubului — circuitul de intrare şi cel de ieşire fac parte unul dintr-o diagonală şi celălalt din cealaltă diagonală a unei punţi al cărci echilibru e realizat. V. Neutrodinare. 2. Neutrodind, pl. neutrodine. Telc.: Montaj pentru neutrodinare (v.). 3. Neutrodon, pl. neutrodoane. Telc.: Condensator electric cu funcţiunea de neutrodinare (v.). De cele mai multe ori, e un condensator variabil, pentru a permite reglajul echilibrului punţii de neutrodinare. 4. Neutron, pl. neutroni. Fiz. V, sub Particulă elementară. s, Neutroni, moderator de Fiz.: Substanţă care are proprietatea de a micşora, în reactoarele nucleare, energia neutronilor, de la nivelul la care sînt produşi prin fisiune, pînă la nivelul termic. Micşorarea e obţinută în special prin ciocniri elastice între neutroni şi nucleele moderatorului. Neutronii pierzînd mai multă energie în ciocnirile cu nucleele uşoare, moderatorii aleşi conţin elemente cu număr atomic mic. Pentru producerea ciocnirii e necesar ca elementele moderatoare să aibă o secţiune efectivă de împrăştiere macroscopică mare Posibilitatea de încetinire a unui corp e caracterizată prin puterea de încetinire, egală cu produsul dintre secţiunea macroscopică de împrăştiere şi decrementul mediu logaritmic al energiei neutronilor Zyg. Moderatorul trebuie să absoarbă o cantitate cît mai mică de neutroni termici, deci să aibă o secţiune efectivă de absorpţie macroscopică 2^ cît mai mică. Eficacitatea unei substanţe de a încetini neutronii fără absorpţie mare e dată de raportui de moderare, adică de raportul dintre puterea de încetinire şi secţiunea efectivă de absorpţie macroscopică Pot fi folosite, ca moderatori, substanţele cari au o putere de moderare şi un raport de moderare mari, şi cari nu se descompun sub acţiunea radiaţiilor şi a temperaturii. Cele mai bune materiale moderatoare sînt acelea cari conţin: deuteriu, oxigen, carbon, beriliu şi hidrogen. Alegerea moderatorului unui reactor depinde de tipul acestuia, de combustibilul utilizat şi de volumul ocupat de moderator. în mod practic, moderatorii folosiţi sînt solizi (carbonul sub formă de grafit sau de carburi, şi beriliul sub formă de metal, de aliaje, de oxid sau de carbură de beriliu, cum şi diverse hidruri solide) şi lichizi (apa, apa grea şi unii compuşi topiţi ca: hidroxizii de litiu, de sodiu, de potasiu şi de rubi-diu, cum şi unele hidruri). Gazele nu pot fi folosite ca moderatori. 6. Neutru. 1. Chim: Calitatea undi compus chimic de a nu avea nici caracter acid, nici caracter bazic. 7. Neutru. 2. E/t.: Calitatea unui corp de a nu avea în nici o parte a sa sarcină electrică adevărată. 8. Neutru, pl. neutre. E/t.: Punctul în care se leagă cîte un capăt al tuturor fazelor unei reţele electrice, ale unei maşini electrice sau ale unui transformator electric, în cazul conexiunii în stea sau în zig-zag (v. sub Conexiune, mod de ~) a acestora. Se deosebesc: Neutru naturai, care rezultă implicit prin anumite conexiuni. De exemplu, punctul de întîlnire a fazelor în stea ale unui generator sau ale unui transformator. Neutru artificial: Neutru constituit prin introducerea în reţea a unui sistem de elemente legate în stea. în scopul obţinerii unui sistem trifazat de tensiuni (tensiuni stelate) distinct de sistemul tensiunilor de linie. Se realizează, de cele mai multe ori, la conexiunile în triunghi ale reţelelor trifazate, cînd nu există neutru natural. în regim perfect echilibrat, diferenţa de potenţial dintre punctele neutre ale diferitelor maşini şi aparate conectate la aceeaşi reţea electrică — ca şi diferenţa de potenţial dintre aceste puncte şi pămînt — egală cu zero (v. şi Deplasarea neutrului). Neutrul unei reţele electrice de energie poate fi izolat sau poate fi legat la pămînt (v. sub Reţea electrică), ceea ce prezintă deosebită importanţă pentru exploatare. Conductorul reţelei legat la punctul neutru se numeşte conductor de neutru sau conductor de nul ori fir neutru. 9. Neutru, cenuşiu Fiz.: Cenuşiu rezultat din absorpţia în aceeaşi proporţie a radiaţiilor din întregul spectru vizibil. V. şî Metamer, cenuşiu 10. Nevadianâ, faza Stratigr.: Fază de cutare, de la sfîrşitul Kimeridgianului, înaintea Tithonicuiui, foarte intensă în America de Nord, în lunguj coastelor pacifice (cordilierele litorale sau Coast Ranges). îi faza nevadiană s-au produs vaste intruziuni batoIitice, urmate în Tithonic de o puternică activitate vulcanică (vulcanite subsecvente, asociate cu piro-clastite şi cu jaspuri cu radiolari). Mişcări corespunzătoare fazei nevadiene s-au produs şi în Caucaz. 11. Nevâstuicâ, pl. nevăstuici. Zoo/.: Mustela nivalis L. Specie de mamifer din familia Mustelidae, răspîndită în Europa şi în Nordul Asiei. Are corpul lung de 18---22 cm, acoperit cu blană brună-ruginie pe partea dorsală, albă pe partea ventrală şi cu vîrful cozii ruginiu deschis. Trăieşte pe lîngă ţărmuri, în cîmpie şi în munţi. Fuge, sare, se caţără, se strecoară şi înoată uşor. Răpitoare, se hrăneşte cu pui de vînat mărunt şi cu ouăle păsărilor, prezentînd un pericol pentru vînat, în special primăvara (mai ales pentru ouăle şi puii de fazan): consumă şi o mare cantitate de şobolani, şoareci, hîrciogi şi melci, fiind astfel folositoare pentru agricultură. Se combate prin capcane, laţuri şi cu ajutorul dinilor. Nevăstuica poate fi crescută în captivitate pentru producţia de blană, în aceleaşi condiţii ca jderul. 12. Neveu, pl. neveuri. Geogr., Geol.: Sin. Firn (v.), Neve. 13. Newberyit. Mineral.: MgH(PG4)-3 H20. Fosfat hidratat de magneziu, natural, întîlnit în unele peşteri cu guano. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mari tabulare. 14. Newjanskit. Mineral.': Amestec natural de iridiu şi osmiu, întîlnit, în dunite şi peridotite, singur sau asociat cu mineralele din grupul p I at inului, cu spinel' cromiferi şi, uneori, cu sulfuri de cupru. Se întîlneşte, de asemenea, în unele filoane aurifere cu cuarţ, în concreţiuni, asociat cu aurul şi, prin alterarea şi eroziunea zăcămintelor, în aluviuni. Conţine 46,8*--77,2% Ir, 21 * * *49,3 % Os, 0***0,5% Ru, 0,5'"7,7% Rh, 0,1 —5,5 % Pt, etc. Raportul ir: Os variază de la 4 : 1 la 1 :1. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonal-bipi-ramidală, sub formă de foiţe exagonale mărunte sau de cristale tabulare, limitate prin feţe de prismă (1010) şi, mai frecvent, de bipiramidă exagonală (1121). Are culoare albă de staniu sau cenuşie deschisă, cu luciu metalic. E casant, prezintă clivaj perfect după (0001), însă Newloy 439 Nichel separaţia foiţelor se produce greu. Are duritatea 6-**7 şi gr. sp. 17*-*2.1, scăderea acesteia din urmă fiind influenţată de cavităţile mici (uneori pînă la 17% din volum), umplute cu gaze. Cristalele mari de newjanskit sînt folosite la fabricarea unor aparate speciale de fizică, iar granulele mici, la fabricarea vîrfurilor de peniţe pentru stilouri, a tăişurilor de instrumente chirurgicale, etc. Sin. Osmiriaiu. 1. Newloy. Metg.; Aliaj cupru-nichel, cu compoziţia 64% Cu, 35% Ni şi 1 % Sn. Are rezistenţă mecanică bună, e foarte rezistent la coroziune şi se forjează uşor. E folosit la executarea de piese pentru industria chimică şi pentru industria textilă, de piese şi aparataj pentru vopsitorie, de instrumente medicale, etc. 2. Newton, pl. newtoni. Fiz.: Unitatea de măsură a forţelor în sistemul MKS, egală cu forţa rezultantă care, aplicată unui corp cu masa de 1 kg, condiţionează o acceleraţie de 1 m/s2 a acestuia. Are simbolul N. Forţa de 1 kgf valorează 9,81 N. 3. Newton, binomul Iui Mat. V. Binomului, teorema — lui Newton. 4. Newton, criteriul Fiz. V. sub Similitudine fizică. 5. Newton, discul lui Fiz.: Disc împărţit în şapte sectoare colorate, în ordinea: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet, reproducînd culorile spectrului solar. Învîrtit repede, datorită persistenţei imaginilor pe retină, culorile se suprapun şi discul apare alb. F. folosit pentru a demonstra compoziţia luminii solare. e. Newton, dreapta lui Geom.: Dreapta loc geometric al centrelor conicelor tangente laturilor unui patrulater complet. E dreapta care uneşte mijlocurile diagonalelor patrulaterului. 7. Newton, ecuaţia lui Mec.: Sin. Ecuaţia dinamicii newtoniene (v.). 8. Newton, formula lui Mat.: Formulă care exprimă pe f(x-\-na) în funcţiune de f(x) şi de diferenţele (v. Diferenţe) succesive în raport cu a\ f{x + na) =/(*) + Cl A /(*) + C2\ /(*) +... + C*  /(*). a a a 9. Newton, inelele Iul Fiz.: Franje de interferenţă circulare, obţinute cînd un fascicul paralel de lumină rnono-cromatică cade pe faţa plană a unei lentile plan-convexe a cărei faţă convexă e în contact sau numai în vecinătatea unei feţe plane a unei a doua piese, paralelă cu faţa plană a lentilei. Inelele lui Newton reprezintă franjele de egală grosime ale penei de aer dintre lentilă şi piesa-suport. Se pot observa atît inelele prin refiexiune, cît şi, atunci cînd suportul e o lamă transparentă cu feţe plane şi paralele, ineie prin transmisiune. Sistemul de franje obţinut prin refle-xiune are (cînd lentila şi suportul sînt în contact) un punct central întunecat, diametrii inelelor de ordine K succesive verificînd relaţia: d2~4R\K sec r, în care X e lungimea de undă a luminii folosite pentru obţinerea franjelor, R e raza de curbură a lentilei şi r e unghiul de refracţie a luminii pe faţa lentiiă-aer. Sijtemul de inele obţinut prin transmisiune e complementar celui obţinut prin refiexiune. Inelele lui Newton sînt folosite pentru controlul planei-tăţii feţelor unor piese (utilizate ca piese-suport), al sferi-cităţii feţelor lentilelor, cum şi pentru determinarea coeficienţilor de dilataţie ai materialelor cari se dilată puţin, această din urmă determinare bazîndu-se pe observarea variaţiei diametrului inelelor, respectiv pe numărarea inelelor cari dispar contractîndu-se către centru cînd, prin dila- taţia piesei-suport, scade grosimea penei de aer cuprinse între această piesă şi lentilă. 10. Newton, legea lui Fiz. V. sub Similitudine fizică, 11. Newton, principiile Iui Mec.: Principiile formulate de Newton în lucrarea „Philosophiae naturalis principia mathematica" ca principii fundamentale ale Mecanicii clasice prerelativiste. Ele sînt următoarele: principiul inerţiei; principiul superpoziţiei sau al paralelogramului forţelor, sau corolarul întîi al lui Newton; principiul proporţionalităţii dintre forţă şi acceleraţie, exprimat prin ecuaţia fundamentală a Dinamicii: F — ma \ principiul acţiunii şi reacţiunii. Sin. Legile iui Newton. 12. Newton, teorema lui Geom.: Dacă laturile unui unghi cu vîrful A intersectează o conică, respectiv, în M, N şi în M', N', raportul AM-AN AM'ZW' rămîne constant, dacă laturile unghiului păstrează direcţii fixe. 13. Newton, tridentul lui Mat.: Cubică a cărei ecuaţie e de forma; P^x), P3(x) fiind, respectiv, polinoame de gradele 1 şi III. 14. Newtonmefal. Metg.: Aliaj uşor fuzibil (v.), cu compoziţia: 50% Bi + 31,2% Pb-j-18,8% Sn, care se topeşte la circa 94,5°. 15. Ni Chim.: Simbol literal pentru elementul Nichel, 16. Niacinamidâ. Chimi V. Nicotinamidă. 17. Niacinâ. Chim. V. Nicotinic, acid 18. Niag. Metg.: Alamă specială cu nichel şi mangan, cu compoziţia; 46,7% Cu, 40,7% Zn, 2,8% Pb, 9,1% Ni, 0,3% Mn şi restul impurităţi. Are caracteristici mecanice mari şi rezistenţă mare la coroziune. E folosită Ia confecţionarea de piese cu solicitări mari şi cari funcţionează în medii corozive. 19. Niaouli, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric care se obţine, prin distilare cu vapori de apă, din frunzele de Meia-leuca viridiflora Brogn. şi Gris., arbust din familia Myrtaceae, care creşte spontan în Noua Caiedonie. Uleiul de Niaouli e similar, ca proprietăţi fizico-chimice, uleiului de Cajeput; are culoare galbenă deschisă şi un miros secundar de migdale amare; are gr. sp.15o = 0,910-• -0,929;; [a]D = 4-0°42'-----3°34', — 1,465* •• 1,472. Conţine: cineol 50’**60%, d, a-pinen, a-terpineol, benzaldehidă. Datorită proprietăţilor sale antiseptice, uleiul de Niaouli se utilizează ca substituent al uleiurilor de Cajeput şi de eucalipt în tratamentul tusei, al catarului cronic, al reumatismului şi al nevralgiilor. Sin. Gomenol (numire comercială). 20. Niccolit. Mineral.: Sin. Nichelină (v.). 21. Nichel. Chim.: Ni. Element din grupul al optulea al sistemului periodic al elementelor, cu nr. at. 28, gr. at. 58,69, gr. sp. 8,9; e bi-, tri- şi tetravalent. în natură, nichelul se găseşte combinat cu sulf, arsen sau antimoniu, ca, de exemplu, în millerit (v.), în nichelină (v.), în cloantit (v.), gersdorffit (v.) şi ulmanit (v.). Minereuri de nichel importante sînt garnieritele, silicaţii hidrataţi de magneziu şi de nichel şi sulfura feroasă naturală (pi roti nu I), cari conţin pînă la 3 % Ni. Conţinutul în nichel al minereurilor e mic, astfel încît, înainte de a ajunge la oxid, minereurile sînt concentrate. Din minereurile oxidice, nichelul se extrage după procedeul caledonian, topind sulfurant minereul, cînd se obţine o sulfură dublă de fier şi de nichel, care se separă de sulfura Nichel 440 Nichel de fier în convertisor. Sulfura de nichel se prăjeşte apoi la temperatură înaltă şi se transformă în NiO, care se reduce cu cărbune la un produs ce conţine aproximativ 99,5% Ni. Din minereurile sulfuroase, nichelul se extrage prin mai multe procedee: Procedeul „Orford“, după care se obţin sulfuri duble succesive de nichel şi cupru. Sulfura de nichel separată se prăjeştfe la temperatură înaltă, se oxidează şi apoi se reduce. — Procedeul electrolitic, la care fazele iniţiale sînt ca la procedeul „Orford"; sulfura de nichel aglomerată se prăjeşte în cuptoare Dwight-LIoyd, se reduce în cuptoare cu reverberaţie, iar nichelul impur obţinut e afinat prin electroliză, obţinîndu-se un produs 99,9% Ni. — în procedeul „Mond“, după prăji re şi reducere, produsul e tratat cu oxid de carbon, obţinîndu-se nichel-carboniI (Ni(CO)4), un lichid incolor care fierbe la 43° şi se disociază complet la 180°, astfel încît nichelul se separă de oxidul de carbon numai prin ridicarea temperaturii. Nichelul e un metal alb-cenuşiu, iucios, maleabil şi ductil, cu p.t. 1450°, p.f. aproximativ 2900°. Nichelul e para-magnetic, cu punctul Curie la 350°. Nichelul are următorii isotopi: Numărul de masă Abundenţa Timpul de înjumătăţi re Tipul dezinte- grării Reacţia nucleară de obţinere 57 — 36 h emisiune $ + Fe54(a,n) Ni57, Ni58 (n,2n) Ni57, N:&8 (y,n) Ni57 58 67,760/o - - - 59 5’104 ani captură K Fe56 (a.n) Ni69, Ni58 (n,y) Ni59, Ni58 (d,p) Ni59, Co59 (d,2n) Ni59 60 26,16 - - - 61 1,25 - - - 62 3,66 - - - 63 - 300 ani emisiune Ni62 (n.y)Ni63 64 1,16 - - 65 . 2,6 h emisiune Ni64(a,p) Ni65, Ni64 (n,y) Ni65, Cu65 (n,p) Ni65, Zn68 (n,a)Ni65, Cu65 (d,2p) Ni65 66 - 56 h emisiune 0— dezintegrarea Cu66 Nichelul oclude uşor oxigen,^ e atacat de halogeni şi se oxidează prin încălzire la aer. în stare masivă, e rezistent faţă de aerul uscat, dar umezit cu apă acidulată, se oxidează încet. Acizii cloi hidric şi sulfuric nu au aproape nici o acţiune asupra nichelului, care însă se disolvă uşor în acid azotic diluat; faţă de acidul azotic concentrat e pasiv şi rămîne pasiv chiar dacă e încălzit la roşu în curent de hidrogen. Nichelul obţinut prin reducere cu hidrogen la temperatură cît mai joasă (300°) e piroforic; în această stare, el e un foarte bun catalizator în reacţii de hidrogenare organice. Datorită rezistenţei ia coroziune, e întrebuinţat la fabricarea obiectelor de uz casnic, a aparatelor de laborator şi de chirurgie, a monetelcr (aliat cu cuprul), la nichelări galvanice (v. şî Nichel, aliaje de ~). în majoritatea sărurilor lui, nichelul e bivalent. în stare hidratată, ionul Ni2+ e verde; sărurile de nichel cristalizate cu apă sînt verzi, pe cînd cele anhidre sînt galbene, Sărurile de nichel sînt antiseptice; ele opresc fermentaţia şi împiedică creşterea plantelor, iar nichel-carbonilul e foarte toxic. Compuşi chimici mai importanţi: Oxizi de nichel. Se deosebesc următorii oxizi mai importanţi: Oxidul n i c h e ! o s, NiO, se găseşte în stare naturală ca bunsenit şi se prepară artificial încălzind hidroxid, carbonat, azotat sau sulfat de nichel. E o pulbere verde, care devine galbenă prin încălzire; e uşor redus în metal prin încălzire cu cărbune sau în curent de hidrogen. E insolubil în apă, dar se disolvă uşor în acizi diluaţi, formînd sărurile respective. H i d r o x i d u I de nichel, Ni(OH)2 , se obţine sub forma de pulbere amorfă, verde, cînd se precipită soluţiile sărurilor de nichel cu alcalii; se disolvă uşor în acizi, în amoniac şi în soluţiile sărurilor de amoniu. Oxidul n i c h e I i c sau sescvioxidul de nichel, Ni2Os , se obţine încălzind azotatul sau carbonatul de nichel la temperatură relativ joasă (300°) sau topind clorură de nichel cu clorat de potasiu. Se prezintă sub forma de pulbere neagră, a cărei compoziţie nu e niciodată perfect definită, dar care are aproximativ formula Ni203; are proprietăţi oxidante: cu acidul clorhidric degajă clor şi, cu acizi oxigenaţi, pune în libertate oxigen. Per oxidul de nichel, Ni02, a fost obţinut sub forma de dinichelit de bariu, BaO-2 NiOa, prin încălzirea monoxidului cu baritină anhidră în cuptor electric. Prezintă aceleaşi reacţii ca şi apa oxigenată. Săruri de nichel. Soluţiile sărurilor de nichel tratate cu hidroxizi alcalini dau un precipitat verzui de Ni(OH)2, insolubil în exces de reactiv; cu cianură de potasiu dau un precipitat de Ni(CN)2 galben-verzui, solubil în exces de reactiv, cu formare de cianură dublă, K2[Ni(CN)4]. Sulfura de nichel, NiS, se obţine ca un precipitat negru, cînd se tratează soiuţia unei sări de nichel cu sulfură de amoniu; ea e solubilă în acizi diluaţi, dar după şedere [a aer se transformă într-o modificaţie insolubilă în acizi, în exces de reactiv, în special dacă se foloseşte la precipitare sulfură galbenă de amoniu, formează o soluţie coloidă brună, care precipită prin fierbere cu acid acetic diluat. Fluor ura de nichel, Ni F2, se obţine prin acţiunea acidului fluorhidric asupra clorurii de nichel; cristalizează sub formă de prisme galbene-verzui; se disolvă greu în apă şi formează săruri duble cu fluorurile alcaline. Clorură de nichel, NiCl2, se obţine în stare anhidră, galbenă, încălzind sarea hidratată la 140°, sau încălzind uşor metalul fin divizat în curent de clor; formează compuşi cristalini cu amoniacul şi cu baze organice. Se cunosc trei forme cristaline, mono-, di- şi hexahidratate, ultima obţinîndu-se, de cele mai multe ori, prin disolvarea oxidului sau a carbonatului de nichel în acid clorhidric. Sulfatul de nichel, Ni-S04, se obţine .sub forma de heptahidrat (NiS04-7 H20), cînd se disolvă oxidul, hicro-xidul sau carbonatul de nichel în acid sulfuric diluat şi se lasă soluţia să cristalizeze între 15 şi 20°; formează prisme rombice cari au culoarea verde de smarald; prin expunere la aer pierde o moleculă de apă, trecînd în hexahidrat; încălzit la 100° pierde restul de apă şi devine anhidru pe ia 300°. Sulfatul de nichel se combină cu mulţi sulfaţi metalici, formînd săruri duble. Sulfatul de nichel se întrebuinţează la nichelări galvanice, ca mordant la imprimarea textilelor şi drept colorant în industria ceramică. Azotatul d,e nichel, Ni(N03)2-6 H20, se obţine disolvînd metalul în acid azotic diluat şi concentrînd soluţia între 40 şi 50°; formează prisme verzi, cari devin delicves-cente prin expunere la aer umed. E folosit drept colorant în ceramica. Nichel, alame cu ^ 441 Nichel, fontă cu ^ Nichel-carbonilul, Ni(CO)4, se obţine ca un lichid mobil, incolor, cînd se trece oxid de carbon la aproximativ 80° peste nichel redus; fierbe la 43° şi la —25° se depune sub forma de ace cristaline. Nichel-carbonilul e insokbil în apă, se disolvă uşor în hidrocarburi, în cloroform şi alcool; încălzit rapid, explodează cu violenţă. Vaporii de nichel-car-bonil ard cu flacără luminoasă, care depune un depozit negru de nichel pe suprafaţa unui obiect rece aşezat pe flacără. î. alame cu Metg.; Grup de aliaje cupru-zinc (alame) cu adaus de 2.—14% Ni. Au rezistenţe mecanice mari, rezistenţă mare la coroziune şi la temperaturi înalte. Sînt. folosite la turnarea de piese supuse la solicitări mari şi funcţionînd în mediu umed sau corodant (palete şi alte piese de turbine, piese de maşini şi instalaţii din industria chimică, etc.). 2. ~, aliaje de Metg.; Aliaje tehnice al căror component principal e nichelul, adausuri de aliere putînd fi cuprul, cromul, fierul, cobaltul, molibdenul, manganul, beriliul, titanul, aluminiul, sau alte elemente. Nichelul conferă aliajelor lui proprietăţi mecanice bune, rezistenţă mare la coroziune (în special cînd e aliat cu crom) şi rezistenţă la temperaturi înalte, cum şi proprietăţi deosebite electrice şi magnetice, ceea ce explică folosirea pe scară mare a aliajelor de nichel în cele mai diverse domenii ale tehnicii. în tablou sînt indicate cîteva grupuri de aliaje de nichel, cele mai multe dintre acestea cuprinzînd un-număr mare de aliaje. Cîteva grupuri de aliaje de nichel o Compoziţia . în % Utilizarea o CL Ni Cu Cr Fe Alte elemente 1 96-98 f 1—2 Be l 1—2 Ti Piese supuse la coroziune mare şi la solicitări mari 2 94...97 restul aluminiu Piese foarte rezistente la coroziune 3 95-97 <0,5 restul mangan Electrozi pentru bujii, piese pentru tuburi electronice 4 75 6 2 17 — în electrotehnică 5 70 17 — 10 3 Mo în electrotehnică 6 58—62 14---17 12—17 ( 5—7 Mo, '0,5 — 1 Be Arcuri nemagnetice rezistente la coroziune, mecanisme de ceasornice 7 60—68 28 — 32 — <2 / 2—4 Al 1 <1 Mn V. sub Metal Monel 8 58-80 0—8 16—20 0 — 22 Mo, Mn, etc. V. sub Nicrom, Inconel, etc. 9 45* **79 0—14 0—10 rest Co, V, Mn, etc. V. sub Magnetice, materiale ~ 10 43-65 14—24 rest f 4—7 Mo \Ti, Al, etc. Piese cu rezistenţă mecanică şi la coroziune, mare, şi cu rezistenţă la temperaturi înalte Dacă în aliajele cu conţinut mare de nichel (peste 90%) se adaugă beriliu şi titan sau aluminiu ori mangan, în cantităţi mici (v. in tablou, poziţiile 1 *• *3), rezultă aliaje cu bune caracteristici mecanice şi foarte rezistente la coroziune, cari sînt folosite la executarea de piese supuse la solicitări mari şi cari lucrează în medii foarte corodante, sau de piese pentru tuburi electronice. — Aliajele cu conţinut nu prea JJjare de cupru, cari mai conţin şi fier sau crom, cum şi alte err>ente în-cantităţi mai mici (v. în tablou, poziţiile 4*• *6), au permeabilitatea magnetică mare şi se folosesc în construcţiile electrotehnice, sau — datorită rezistenţei mari la coroziune şi unor proprietăţi mecanice deosebite — la fabricarea de piese pentru mecanisme de ceasornice.—Aliajele cu continut mare de cupru şi cu adausuri de fier, aluminiu, mangan şi alte elemente formează grupul mare al aliajelor numite Monel, cu multe întrebuinţări în tehnică.—Aliajele nichel-crom, numite Nicrom (v.), au rezistenţă mare la temperaturi înalte şi coeficient mic de variaţie a reziştivităţii în funcţiune de temperatură, şi sînt folosite la executarea de elemente de încălzire cari pot funcţiona pînă la 1200°, uneori la temperaturi mai înalte (în special cînd sînt aliate şi cu molibden sau cu titan, niobiu, etc.). Se elaborează multe tipuri de aliaje din grupul Nicrom, cu adausuri (mici) de diferite elemente, sub diverse numiri: Alumel, Cromel, Inconel, Konel, Glowray, etc. — Aliajele magnetice pe bază de nichel, aliat cu fier, crom, cupru, etc., au cele mai bune proprietăţi cerute materialelor magnetice moi (Permalloy, Supermalloy, etc.) şi sînt folosite în construcţii electrotehnice. — Se elaborează şi aliaje cu conţinut mai mic în nichel (pînă la 43—45 %), cu conţinut mai mare în crom şi cu adausuri de molibden, titan, aluminiu, etc., cari servesc la executarea de piese cari reclamă rezistenţă mecanică mare, rezistenţă la coroziune foarte mare, şi rezistenţă mare la temperaturi înalte. V. şî sub Cupru, aliaje de Gallimore, metal Glowray, Hypernic, lllium, Inconel, Kromav, Kromore, Langalloy; Magnetice, materiale ~ ; Metal Monel; Nicrom, Nicorros, Nicroterm, Nimonic, Parr-metal, Permafy, Permalloy, Pyro-mic, Redray, Resistin, Termalloy, Vikro, etc. 3. bronzuri cu Metg.: Grup de aliaje cupru-staniu (bronzuri) conţinînd şi 1 • • • 40 % Ni, cu compoziţii indicate — pentru exemplificare — în tablou. Adausurile mici de nichel (1’**3%) îmbunătăţesc proprietăţile de turnare ale bronzurilor de staniu, finisează granulaţia şi îmbunătăţesc proprietăţile mecanice ale pieselor turnate. Bronzurile cu nichel Compoziţia unor bronzuri cu nichel, în % Sn Zn Ni Pb P Cu eAlte elemente 8 _ 2 6 0,1 83,9 — 7 2 8-.-20 — — rest — . 6* • *12 1 1 5-16 0,2 76—81 — 11—12 — 2-3 — 0,1 •••0,2 85—86 — 5—11 0—2 1,5—5 0,03-0,15 rest — 4—6 1-8 14-.-40 _ _ rest 1 Fe; 1 Mn; 0,2 Si 5 0,5 1,5 30 0,01 63 — sînt folosite, în special, la confecţionarea de lagăre lucrînd sub sarcini mari, de roţi dinţate, etc. Bronzurile mai bogate în nichel, cari pot fi îmbunătăţite prin îmbătrînire, sînt folosite la executarea de piese de motoare cu abur, cu piston, de piese rezistente la acizi, etc. V. şi Ni-vee, Neogen. 4. fonta cu Metg.: Fontă cenuşie cu grafit lamelar sau nodular, aliată cu nichel. Nichelul se adaugă în fonte în proporţii foarte variate, de la 0,2---32%, cu scopul de a finisa structura, de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi de a mări rezistenţa la coroziune şi la temperaturi înalte ale pieselor turnate. Din cauza influenţei mari pe care nichelul o are asupra formării structurii şi asupra constituenţilor fontei, conţinutul de nichel trebuie să fie coordonat cu conţinutul de alte elemente, în special cu conţinutul de carbon şi siliciu; de exemplu, adăugarea de nichel în combinaţie cu alte elemente (Si, Cr, Mn, Cu, etc.) îmbunătăţeşte proprietăţile fontei în măsură mai mare. Fontele slab al iate folosite mai mult sînt cele cu nichel şi crom (în raportul de 3:1 între nichel şi. crom), conţinutul de nichel fiind de aproximativ 0,2---1,75%. Fontele cu conţinut mic de nichel au proprietăţi mecanice bune Nichel Raney 442 Nîcheîare rezistenţă mare la uzură şi sînt folosite în construcţia de motoare, de autovehicule, tractoare, maşini-unelte (blocurile de motoare turnate din fonte cu nichel şi crom au o durată de funcţionare de 2***4 ori mai mare decît a celor turnate din fonte cenuşii nealiate). Fontele mijlociu aliate cu nichel şi crom cu conţinut de 2***5% Ni pot fi îmbunătăţite prin tratament termic, şi sînt mult folosite în construcţiile de motoare, de locomotive, tractoare, etc. Fontele înalt aliate cu nichel fac parte din clasa austenitică (au structura constituită din austenită şi grafit, uneori cu separaţii de carburi) şi sînt rezistente la coroziune şi la uzură, cum şi la temperaturi înalte. Din această clasă fac parte fontele Ni-Cr-Cu şi fontele Ni-Cr-Si. Fontele cu nichel-crom-cupru au compoziţii cuprinse în limitele 2***4% C, 12-••22% Ni, 1***6% Cr, 5---9% Cu şi restul fier şi impurităţi. Ele sînt folosite în special ca material anticoroziv, fiind rezistente la acţiunea acidului sulfuric, a acidului acetic, a sodei caustice şi a apei de mare, cum şi la acţiunea unor săruri şi leşii; ele nu sînt rezistente la acţiunea acidului azotic şi sînt puţin stabile faţă de acidul clorhidric. Pentru mărirea rezistenţei acestor fonte se recomandă alierea cu molibden, eventual şi cu stibiu. Fontele cu nichel-crom-cupru au şi rezistenţă mare ia temperaturi înalte (pînă la 850°), însă nu în atmosferă sulfuroasă. Fontele cu nichel-crom-siliciu au compoziţii cuprinse în limitele 1, 8* * *2 % C, 18** *20 % Ni, 1,5 • * * 3 % Cr, 5***7% Si şi restul fier. Ele sînt foarte rezistente la temperaturi înalte (pînă la950°) şi sînt folosite la executarea de piese de cuptoare, grătare, cadre, armaturi, etc. Fontele nemagnetice cu nichel-mangan sau cu nichel-man-gan-siliciu (cu 9* * -12 % Ni, 5***7% Mn şi 2,5** *3,5 Si) sînt de asemenea fonte înalt aliate. V. şi sub Nemagnetice, materiale Nihard, Nirezist, Nomag, Nicrosil. 2, ~ Raney. Chim.: Nichel întrebuinţat Ia hidrogenări la rece. Se prepară prin tratarea aliajelor de nichel şi aluminiu, Ni-Al, cu hidroxid de sodiu în proporţia de 1 :1. Hidro-xidul de sodiu disolvă aluminiul şi lasă nichelul într-o formă piroforică foarte activă. Nichelul Raney acţionează la rece ca platinul. 2. Nichel-argint. Metg.: Grup de aliaje Cu-Ni-Zn, cu proprietăţi mecanice bune şi rezistenţă mare la coroziune, cari au aspect asemănător argintului şi compoziţii indicate în tablou. Sînt folosite la placarea obiectelor decorative, Compoziţia aliajelor nichel-argint, în % Cu Zn Ni Alte elemente 60 20 20 60 22 18 — 60—62 20-22 18—22 — 42—50 20—41 14—35 1—4 Pb; 1—2 Sn 70 10 20 — 50-55 25 20—25 — 60-65 , rest 10—25 0,04 Pb; 0,3—0,5 Mn 70 rest 14 4 Sn la executarea de piese cari funcţionează în mediu marin şi a unor piese şi obiecte pentru industria alimentară, etc. 3. Nichel-carbonil. Chim., Metg.: Sin. Tetracarbonil de nichel. V. sub Nichel; v. şi sub Carbonili metalici. 4. Nichelaj. 1. Metg.: Sin. Nichelare (v.). 5. Nichelaj. 2. Metg.: Strat depus prin nichelare pe suprafaţa unui metal. 6. Nichelare. Metg.: Operaţia de acoperire a obiectelor metalice cu un strat subţire de nichel, scopul urmărit putînd fi: protecţia anticorozivă a obiectelor, îmbunătăţirea aspectului exterior decorativ, mărirea puterii de reflexiune a suprafeţelor (la oglinzi, faruri, reflectoare), mărirea rezistenţei la uzură a suprafeţelor solicitate mecanic (la segmenţi şi cilindri de motoare), obţinerea unui strat intermediar pentru mărirea aderenţei altor acoperiri (la cromare), economisirea de metale costisitoare şi cari se găsesc greu (de ex. nichelarea unor instrumente, în loc de a le confecţiona din oţeluri inoxidabile), depunerea, simultană cu alte metale (Co, W, Mo, etc.), pentru formarea de aliaje pe suprafaţa anumitor piese, etc. Nichelarea poate fi executată după următoarele procedee: prin electroliză, prin deplasare chimică, prin condensarea vaporilor metalici pe obiectul de acoperit. Nichelarea prin electroliză se efectuează în eIectroliţi pe bază de săruri de nichel, cu adausuri pentru mărirea conductivităţii electrice, împiedicarea pasivizării nichelului, menţinerea acidităţii băii, accelerarea procesului (v. şi sub Baie de metalizare prin depunere electrochimică). ElectroIiţii folosiţi cel mai mult sînt, cei cu sulfaţi. Compoziţiile şi regimurile de lucru ale cîtorva dintre aceştia sînt date în tabloul I. Tabloul I. Compoziţii (în g/l) şi regimuri de lucru ale cîtorya electroliţi de nichelare cu sulfaţi Componenţi şi condiţii de regim Ti p ul electrolitul u i 1 2 3 4 5 6 | 7 Sulfat de nichel 70—75 150 300 400 150 250 350 Sulfat de sodiu 40—50 o o — — _ — __ Sulfat de magneziu — 25 — 30 o cK o — 60 60 60 Clorură de nichel — — — — 25 45 60 Clorură de sodiu 5—7 5—10 3—5 — — — - Fluorură de sodiu — — 2—3 | 2—3 — — — Acid boric 20—25 20—25 25—30 125-30 15 25 35 Temperatura de lucru, °C 15—25 20—35 30—40'50—60 20 — 25 40 — 55 55) Densitatea de curent, A/dm2 0,5—1 0,8—2 2—4 5—10 0,5—0,8 2—3 3 — 6 Randamentul de curent, % 95 90—95 90 85—90 — I ~~ — Sărurile de bază ale acestor electroliţi tipici, folosiţi de obicei la nichelarea decorativ-protectoare, sînt sulfatul de nichel şi sulfatul de sodiu, sau sulfatul de nichel şi sulfatul de magneziu; ei mai conţin cloruri sau fluoruri, cum şi acid boric. Alţi electroliţi mai conţin: sulfat dublu de nichel şi de amoniu, clorură de potasiu, sulfat de zinc, sulfocianură de amoniu, fluorură de potasiu, etc. Alţi electroliţi — a căror utilizare se răspîndeşte — sînt: e l ectrol iţi i fluoborici (fluoborat de nichel şi acid boric); electroliţii sulfaminici (compuşi ai acidului sulfaminic, sare de sodiu a unui acid naftalindisul-fonic, clorură de nichel şi acid boric); electroliţii amoniacali, cari dau acoperiri lucioase (sulfaţi de nichel, de amoniu şi de cadmiu, amoniac şi clorură de potasiu). Pentru nichelarea lucioasă sînt folosiţi şi unii electroliţi cu adausuri de substanţe de natură organică (de ex. săruri ale acidului naftalindisul-fonic). Piesele de nichelat se pun Ia catod, iar anozii sînt de nichel pur, laminat sau turnat. Căzile băii sînt căptuşite la interior şi sînt echipate cu o serie de dispozitive de suspendare (v. sub Baie de acoperire metalică). Baia trebuie să fie uneori încălzită şi electrolitul trebuie agitat. Pentru nichelarea rapidă sînt necesare o instalaţie pentru aspirarea aerului viciat, cum şi instalaţii de filtrare continuă a electrolitului (cu filtre-prese de produse ceramice poroase). Accelerarea procesului şi îmbunătăţirea calităţii depunerilor de nichel Nichelare 443 Nichelare se mai pot realiza şi prin tratarea pieselor în cîmp de ultrasunete. Viteza de depunere a nichelului depinde de densitatea catodică de curent (care poate fi mărită, pe măsura creşterii concentraţiei eiectroiitului) şi de randamentul de curent. Astfel, pentru o densitate de curent de 5—10 A/dm2 şi un randament de curent de 90%, viteza de depunere e de 56*• * 112 [L/h ; la o densitate de curent de 2 A/dm2 şi un randament de 90 %, viteza de depunere e de numai 21 •••23 [x/h. Pentru a evita defectele de nichelare sînt necesare un control permanent al compoziţiei, ai concentraţiei şi al impurităţilor electro-litului, şi respectarea strictă a temperaturii de lucru, a densităţii curentului, etc. Nichelarea decorativ-protectoare e aplicată de obicei folosind un strat intermediar de cupru, pentru a evita porozitatea stratului acoperitor. Uneori, peste stratul de nichel se depune o peliculă fină de crom, de 1 [x, prin cromare electrolitică (v. Crcmare). Grosimile minime recomandate ale straturilor de acoperire cu nichel sînt indicate în tabloul II. Tabloul II. Grosimea minimă a acoperirilor de nichel, în (Jt, >5* Condiţii de lucru Grosimea minimă Grosimea stratului de crom Strat de nichel fără strat intermediar Straturi Cu+Ni Straturi Ni + Cu+Ni Grosimea totală Grosimea stratului final de nichel Uşoare 12 15 5 1 Medii 24 30 10 1 Grele 36 45 15 1 Acoperirile cu strat intermediar de cupru dau straturi nepo-roase şi reduc consumul specific de nichel. In unele cazuri, stratul acoperitor de nichel poate fi mult mai gros (de ex., stereotipii le şi clişeele tipografice se acoperă cu straturi de nichel cu grosimea pînă la 100 ţi., pentru mărirea rezistenţei lor la uzură). După nichelare, obiectele sînt lustruite mecanic. Această operaţie (în care uneori se îndepărtează un strat cu grosimea de 2--*4 jx) poate fi evitată,„folosindu-se electro-liţi cari dau o nichelare lucioasă. Cu aceştia se poate lucra la temperaturi de 20---300, cu densităţi de curent pînă la 4-*-5 A/dm2 şi cu randament de curent de circa 95%. Niche-larea lucioasă prezintă dezavantajul că nu dă uşor un luciu omogen pe toată suprafaţa piesei. Acest dezavantaj poate fi evitat prin : pregătirea minuţioasă a suprafeţelor de acoperit; folosirea de săruri şi de anozi cît mai puri; menţinerea riguroasă a compoziţiei exacte a eiectroiitului; respectarea temperaturii şi a densităţii de curent prescrise; agitarea eiectroiitului cu aer comprimat şi filtrarea lui periodică sau continuă. Depunerea electrolitică a „nichelului negru1' se poate realiza adăugînd săruri de zinc în eIectro 1 iţii cu sulfaţi. Un electrolit folosit mult în acest scop are compoziţia: 60 g/l sulfat dublu de nichel şi amoniu +7,5 g/l sulfat de zinc-j-+ 15 g/l sulfocianură de amoniu. Cu acest electrolit se lucrează la densităţi de curent mici (circa 0,1 A/dm2) şi sub o tensiune care nu trebuie să depăşească 0,5 — 1,0 V. Depunerea capătă o culoare neagră, cu aspect plăcut, mai ales cînd e obţinută pe alamă sau pe cupru şi e folosită în industria optică şi în unele domenii speciale ale industriei constructoare de maşini. Pe piesele de oţel se recomandă să sc depună un strat intermediar de cupru, de nichel mat sau de zinc, pe care apoi se depune stratul de „nichel negru". Grosimea stratului de ..nichel negru" e de 0,5* — 1 [l. In unele cazuri, pentru depunerea de „nichel negru" sînt folosiţi electroliţi speciali cu rodanuri, în care caz: întîi se execută o depunere de nichel de culoare deschisă, apoi depunerea ..neagră", în acelaşi electrolit, variind numai densitatea de curent şi durata de menţinere. Astfel de electroliţi conţin: sulfaţi de nichel, de amoniu şi de zinc; acid boric (sau acid citric); rodanură de amoniu (NH4CNS). Regimul de lucru e similar celui în care sînt folosite săruri de zinc în electroliţi cu sulfaţi. Procesul tehnologic al nichelării prin electroliză cuprinde, în general, următoarele operaţii: degresarea brută a pieselor în solvenţi sau în băi alcaline; fixarea pieselor pe dispozitivele de suspendare; degresarea electrolitică; spălarea cu apă caldă; decaparea chimică (în acid sulfuric de 10-* * 15 %) sau decaparea anodică; spălarea în apă rece; nichelarea electrolitică; spălarea cu apă caldă; uscarea (de preferat, într-un uscător la 110**• 130°, eventual cu aer comprimat filtrat); controlul stratului depus. Nichelarea zincului şi a aliajelor lui, folosită în industria automobilelor şi în alte ramuri industriale, se execută după următorul proces tehnologic: degresarea pieselor în soluţie slab alcalină, de compoziţie specială (conţinînd fosfat tri-sodic, sodă calcinată, săpun de potasiu); spălarea în apa caldă; pasivizarea anodică într-un electrolit cu pirofosfat de sodiu; spălarea în apă rece curgătoare; cuprarea în electrolit cu cianuri (v. Cuprare); spălare, apoi nichelarea obişnuită. Nichelarea aluminiului şi a aliajelor lui se poate efectua prin următoarele operaţii: corodarea pieselor într-o soluţie de 10-• • 15 % sodă caustică, la 60---7G0; spălare în apă caldă; tratare într-o soluţie de 10**• 15% acid azotic; tratarea într-o soluţie de zincaţi de compoziţie specială, după care se obţine un strat de zinc de contact, de nuanţă azurie; spălare în apă rece curgătoare; corodarea într-o soluţie de 10***20% acid azotic; spălarea în apă rece curgătoare; o nouă prelucrare în soluţia de zincaţi; spălarea în apă rece curgătoare, apoi nichelarea obişnuită. Procedeul e destul de complicat, dar piesele astfel acoperite devin rezistente la acţiunea agenţilor chimici şi pot fi lipite sigur. Se aplică pieselor de aluminiu, de silumin şi de duralumin. Nichelarea oţelurilor inoxidabile şi antiacide se execută în electroliţi speciali (de ex., pe bază de clorură de zinc 200***250 g/l şi acid clorhidric 200 ml/l), după procesul tehnologic obişnuit; acoperirea se face şi în scopul de a le proteja la temperaturi înalte şi în medii agresive. Nichelarea suprafeţelor interioare ale ţevilor se execută cu anozi interiori, cu diametrul egal cu 0,25*• *0,35 din diametrul interior al ţevilor. Pentru ţevi cu diametru mic pot fi folosiţi anozi de plumb sau de fier plumbuit; pentru diametri de 100 mm sau mai mari se folosesc anozi tubulari de nichel. Electroiitul, de tipul de compoziţie indicat sub coloana 3 în tabloul I, e confecţionat astfel, încît să circule forţat, cu viteză redusă, prin interiorul ţevilor. Regimul de lucru e cel obişnuit la electroliţii de nichelare cu sulfaţi. Nichelarea prin electroliză a pieselor mici se execută în băi în formă de clopot, sau de tobă fixă ori rotativă, cari au o productivitate mult mai mare (băile cu clopot au o productivitate de patru ori mai mare; cele cu tobă, de 5• • *6,5 ori mai mare decît băile staţionare). în băile de nichelare mecanizate se folosesc obişnuit electroliţi cu sulfaţi, cum sînt coi indicaţi în tabloul I. Nichelarea prin deplasare chimică se execută rareori şi e recomandată pentru piesele cu profiluri complicate sau cu suprafeţe interioare, la cari nu e posibilă nichelarea galvanică. După pregătirea pieselor (care se face la fel ca la nichelarea galvanică), ele sînt introduse într-o baie cu o soluţie conţinînd o sare de nichel: nichelul din această sare e redus cu hiposulfit desodiu (de ex. după reacţia: NiCI2+NaH2P02+H20 = Ni + 2 HCI'-j-NaH2F03) şi e depus pe piesele metalice din baie; această acţiune a hiposulfitului Nichelină 444 Ni cotei nă de nichel 43,9% Ni Fe pînă la de sodiu se poate produce numai sub influenţa catalitică a fierului; deci acest fel de nichelare nu poate fi folosit decît pentru piese de oţel. După aproximativ o oră, stratul de nichel depus poate atinge grosimea de 10 ţx. Acest strat are densitate şi duritate mari, şi bună aderenţă la metalul de bază; el poate fi semilucios sau lucios. Depuneri de nichel prin deplasare chimică, pe piese de oţel, se pot obţine şi din combinaţii carbonilice. Nichelarea prin condensare se realizează mai uşor sub vid (la presiunea de 0,01 mm col. Hg, nichelul se evaporă la 1439°). După pregătire, piesele de nichelat sînt fixate pe un dispozitiv aşezat sub un clopot de sticlă etanşat, în care se face vid cu ajutorul unor pompe; o sîrmă fină de nichel pur răsucită în formă de elice e fixată între două conductoare de curent, perfect izolate, aşezate sub dispozitivul pa care sînt fixate piesele de nichelat, în interiorul clopotului. După realizarea vidului se trece un curent electric prin sîrma de nichel; acesta se evaporă, iar vaporii metalici se depun pe piese, în straturi de cîţiva microni. Aceste depuneri sînt compacte, dure şi lucioase. Procedeul de nichelare prin condensarea vaporilor metalici are. şi alte variante, folosindu-se uneori, în loc de metale, compuşi metalici volatili, şi se aplică industrial mai mult la piese mici. Depunerile de nichel prin acest procedeu se pot executa pe orice metal şi chiar pe nemetale. ,i. Nichelină. 1. Mineral.: NiAS. Arseniură naturala, ain grupul pirotinni, care conţine şi 56,1 % As şi, sub formă de incluziuni, uneori 2,7%, S pînă la 5%, apoi antimoniu şi cobalt. Se formează pe cale hidrotermală, uneori în cantităţi mari, sub forma de impregnaţii în norite, sau în mase compacte. Paragenetic cu nichelină apar biarseniuri de nichel (cloantit, rammelsbergit), bismut nativ şi argint nativ, etc. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonal-bipi-ramidală, găsindu-se în natură rar în cristale cu forme nedefinite, cu feţele (1010) predominante, în special sub forma de mase compacte, uneori reni-forme. Structura cristalină a ni-chelinei se caracterizează printr-o reţea exagonală (v. fig.), în care atomii de nichel sînt aşezaţi în colţurile celulei exa-gonale, iar atomii de arsen, în centrul unei jumătăţi din numărul prismelor trigonale. Fiecare atom de arsen e înconjurat, astfel, de şase atomi de nichel, şi fiecare atom de nichel, de şase atomi de arsen. Această structură caracteristică determină capacitatea mare de reflectare şi de conductibilitate electrică a nichelinei. Are culoarea roşie-arămie, urma brună-neagră şi luciu metalic şi, uneori, mat. Are clivaj imperfect după (1010) şi spărtură concoidală. E casantă, are duritatea 5 şi gr. sp. 7,6*"7,8. In secţiuni lustruite e puternic anisotropă. E bună conducătoare de electricitate. Nichelină se alterează formînd annabergit (v.), de cele mai multe ori sub forma de eflores-cenţe şi de mase pulverulente. Nichelină formează zăcăminte împreună cu alte minerale. Astfel: la Berikulsk, în Siberia occidentală, nichelină e asociată cu minereurile aurifere; în Saxonia se găseşte un zăcă-mînt de tipul cobalt-nichel-argint şi bismut nativ; în Canada, la Cobalt, nichelină e asociată cu sulfuri şi cu arseniuri de nichel şi cobalt, cum şi cu argint nativ, etc. CMs Structura cristalina a nichelinei (locul aşezării centrelor atomilor de Ni şi As). Cînd rezervele sînt mari, nichelină se exploatează ca minereu de nichel. Sin. Niccolit. 2. Nichelină. 2. Metg., Elt .‘Aliaj din grupul aliajelor cupru-nichel cu compoziţia tipică 55 % Cu+45% Ni, foarte apropiată de compoziţia constantanului (v. sub Cupru, aliaje de ~), folosite la confecţionarea rezistoarelor. Pentru micşorarea preţului de cost se adaugă şi zinc, compoziţia nichelinei variind practic între limitele: 55—68 % Cu, 19—33 % Ni, 0-• • 18 % Zn ; uneori, în loc de zinc se adaugă 2---3% Mn. Nichelină e mai puţin costisitoare decît constantanul, are rezistivitate mai mică, coeficient de temperatură al rezistenţei (a) mai mare şi se prelucrează mai uşor. O nichelină cu circa 33% Ni are: p2oo = 0,40 Omm2/m; a=20,0-1G"6 1/grd. Niche-lina e folosită la fabricarea de reostate, în special pentru pornire şi reglare. 3. Nichellinneit Mineral.: Sin. Polidimit (v.). 4. Nicholson, areometru Fiz. V. sub Areometru. 5. Nicholsonit. Mineral.: Varietate de aragonit, care conţine pînă la 10% zinc. 6. Nieinâ. Chim.: Sin. Betonicină (v.). 7. Nickeloid. Metg.: Aliaj compus din 40-**45% Ni şi restul cupru, cu foarte mare rezistivitate electrică (are compoziţia chimică apropiată de a constantanului) şi rezistenţă mare la coroziune. E folosit la construirea de aparataje în industria alimentară, în industria chimică, în construcţii navale, etc., şi a rezistenţelor electrice. 8. Nickeloy. Metg.: Aliaj cu înaltă permeabilitate magnetică, din grupul Permalloy, cu compoziţia 50% Ni + 50% Fe. V. şî sub Magnetice, materiale 9. Nicla. Metg.: Alamă specială cu conţinut mare de nichel, cu compoziţia: 40--*46% Cu, 39• *-41 % Zn, 12**• 15% Ni, 1,75*• *2,5 % Pb, restul aluminiu. Are rezistenţe mecanice mari şi rezistenţă mare la coroziune; e folosită la confecţionarea de piese solicitate puternic şi funcţionînd în medii agresive. 10. Nico. Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de plumb, cu adaus de nichel, în una dintre următoarele două variante de compoziţie: 71 •••69% Pb, 23% Sb, 2---3% Ni, 4*--5% Sn, şi urme de arsen şi fosfor, — sau 79% Pb, 10% Sb, 1 % Ni, 10% Sn şi urme de arsen şi fosfor. 11. Nicol, pl. nicdli. Fiz. V. sub Prismă polarizoare. 12. Nicomede, concoida lui Geom. V. Concoida lui Nicomede. 13. Nicometal. Metg.; Aliaj cupru-nichel cu compoziţia 90% Cu-f10% Ni, întrebuinţat la fabricarea de ţevi de condensatoare şi de schimbătoare de căldură. 14. Nicoonâ. Chim.: Alcaloid care se găseşte în tutun, alături de nicotină (v.); are p. f. 267°, gr. sp. 1,0778, indicele de refracţie 1,5602; e volatil. îs. Nicoreştii vinuri de Ind. alim.: Vinuri de larg consum, produse în regiunea (podgoria) Nicoreşti şi caracterizate prin culoarea lor roşie. Astfel de vinuri se obţin în special din varietatea Băbească (Rară neagră), soi romînesc vechi, producînd struguri cu pieliţa colorată în roşu închis şi cu miezul necolorat. Vinul roşu de Nicoreşti-—sortiment de calitate superioară — se obţine prin vinificarea împreună a trei părţi Băbească şi a unei părţi Fetească neagră (soi foarte valoros, dar puţin răspîndit). 16. Nicorros. Metg.: Aliaj binar nichel-cupru, cu compoziţia 67% Ni şi restul cupru; e foarte rezistent la coroziune (practic nu se corodează la temperatura normală) şi îşi păstrează proprietăţile mecanice pînă la 350---4000. *E folosit în construcţiije de aparataj pentru industriile chimică, a petrolului, a hîrtiei, etc., cum şi ca electrod de sudură pentru fonte. 17. Nicoteinâ. Chim.: C10H12N2. Alcaloid înrudit cu nicotină. Se găseşte în tutun în proporţia de o parte nicoteină Nlcotelină 445 Nicovală la 50 părţi nicotină. E un lichid incolor, puternic alcalin, cu densitatea 1,078 şi p.f. 266---2670, solubil în apă şi în majoritatea solvenţilor organici. Roteşte planul luminii polarizate la stînga: [a]^=—46,41°. Prin oxidare trece în nicotirină (v.). Dacă oxidarea se face în prezenţa acidului azotic se obţine acid nicotinic. Soluţiile apoase diluate de nicoteină au'gust arzător şi amar. Prin încălzire se colorează în roşu. Nu e antrenabilă cu vapori de apă; de aceea, la extragerea celorlalţi alcaloizi din tutun, nicoteină rămîne» în reziduu. î. Nicotelinâ. Chim.: C10H8N2. Alcaloid similar nicotinei ■şi identificat în tutun, unde se găseşte în cantităţi foarte mici. Cristalizează în ace prismatice albe, cu p.t. 147***148° şi p.f. peste 300°. E greu solubil în apă rece; e solubil în alcool şi în cloroform. 2. Nicotiana. V. sub Tutun. 3. Nicoiinamîdâ. Chim.: Amida acidului piridin-^-carboxi- I ic ; substanţă albă, cristalizată, solubilă în apă, cu p.t. 128* * * 130°, termostabilă şi rezistentă la acizi. Se găseşte în toate celulele vii, în spe- ^ cial în drojdia de bere, în spanac, în C \ tărîţele de orez şi în ficatul animale- HC' NC—CONH2 lor. Carenţa în nicotinamidă cauzează II boa!a numită pelagră, caracterizată în ^ / prima fază prin astenie, stomatite, in- N digestie, şi se întîlneşte în regiunile în cari alimentaţia se bazează excluziv pe făină de porumb, aliment lipsit ’de aminoacizi esenţiali^ ca triptofanul şi lizina. Sinteza industrială a nicotinamidei se poate efectua după următoarele scheme, pornind de la acidul nicotinic: esterificarea cu metanol şi tratarea cu amoniac; tratarea cu clorură de tionil, iar clorură acidă obţinută se tratează cu amoniac; din sarea de amoniu a acidului nicotinic, prin încălzire la 240°. Această vitamină intră în compoziţia code-hidrogenazelor I şi II, unde prezenţa ei conferă capacitatea de oxidoreducere reversibilă. Se pare că, în aceste reacţii, nucleul piridinic din coenzimă se reduce la o dihidropiridină instabilă, prin acceptarea unui proton şi a doi electroni: H H H HC HC C—CONHo v CH V..........-o I I Riboză—O—P—OR I CH -HC CHo \ / XNX • ncolor, puternic levogir, uşor / oxidabilja aer, devenind brun, N CH3 solubil în apă şi în solvenţi organici. Nicotină e o substanţă foarte toxică pentru organismele animale. De aceea se întrebuinţează ca insecticid (de contact şi de respiraţie), sub forma de nicotină tehnic H C HC^‘X»C—COOH I II HC. sCH pură 95***98 %, sulfat de nicotină cu 40% bază şi diverse preparate. Uneori se mai foloseşte şi extrasul de tutun, concentrat la 8* * * 10 %, produs inconstant şi alterabil, V. Insecticid. 5. Nicotinic, acid Chim.: Acid piridin-fi-carboxilic; acid a cărui grupare carboxilică e fixată în poziţia (3, la un nucleu piridinic. Acidul nicotinic e o substanţă albă cristalizată, cu p. t. 235°, solubilă în apă. Gruparea carboxilică formează săruri cu metalele, dînd nicotinaţi. Azotul aminic poate forma combinaţii cu acizii. Acidul nicotinic e prezent în toate celulele vii sub formă de amidă..Carenţa acidului nicotinic cauzează pelagra; de aceea e cunoscut, împreună cu amida, ca factor preventiv al pelagrei (factor P. P.). Se prepară industrial pe mai multe căi: de exemplu, prin oxidarea (3-picolinei, cu acid azotic şi acid sulfuric în prezenţa sele-niului sau, pornind de la chinolină, prin sinteza Skraup, se obţine acid chinojinic, care prin decarboxilare conduce la acid nicotinic. Acidul nicotinic e sintetizat de plante şi de unele microorganisme. în organism, sinteza acidului nicotinic porneşte, probabil, de la triptofan, prin degradarea produsă de flora intestinală, trecînd prin chinurenină, 3-hidroxichinurenină, acid 3-hidroxi-antranilic şi acid chinoiinic. Cele mai bogate produse în acid nicotinic sînt: drojdiile (v. şi sub Bios), tărîţele de cereale, embrionii de grîu şi organele interne ale animalelor (ficat, rinichi, etc.). Se întrebuinţează la prepararea medicamentului niacin-amidă. Sin. Niacină. 6. Nicotirină. Chim.: p- Pi ri di I-N-meti l-oc-pi rol; 3-(1-metil-2-piril)-piridină. Alcaloid izolat din tutun; s-a obţinut şi sintetic. E un compus de dehidrogenare a nicotinei, mult mai puţin toxic decît aceasta. Nicotoinâ. Chim.:C8HUN. HC I HC HC-II —c xcx HCX XC—CONH2 II II +2H ^ KCv ,CH ^-2H H Riboză-O-P—OR O CH -CH II CH CH* Nicotirină Nucleul piridinic al nicotinamidei constituie deci gruparea funcţională cu care codehidrogenazele I şi II participă la procesele de oxidoreducere celulară cu rol de transportor de hidrogen. Sin. Niacinamidă. V. Nicotinic, acid 4. Nicotină. Chim.: (3-Piridil-N-metil-a-pirolidină; 3-(1-me- 1 ~2-piroIidiI)-piridină. Alcaloid care se găseşte în tutun; specia Nicotiana tabacum con- ţine 1 •••3% nicotină, iar specia H i_i r_rw Nicotiana rustica, 6---12%. în C. ✓îar? pură, nicotină naturală HC C-(p-nicotina) e un lichid mobil, I II I /"■ ^“\ i M _ < ■ • Alcaloid care se găseşte în tutun, din care se extrage cu benzen. Nu poate fi antrenat cu vapori de apă. E lichid, cu p. f. 208°, incolor, foarte instabil, cu miros puternic de piridină, solubil în apă, în alcool, eter, benzen, cloroform, acetonă. 8. Nicovala, pl. nicovale. Tehn.: Unealtă de oţel (rareori de fontă), care serveşte la sprijinirea pieselor în operaţiile de deformare plastică prin batere cu ciocanul. Părţile unei nicovale sînt: corpul, de obicei de formă aproximativ prismatică, şi care are unu, două sau patru picioare pentru rezemare pe sol sau pe un suport; tăblia plană şi dreptunghiulară, care e faţa de sus a nicovalei, şi pe care se aşază piesa de prelucrat; unu sau două coarne, cari constituie prelungiri ale tăbliei şi servesc şi ele la forma- /. Nicovală pentru fierărie, uşoară, cu un corn conic şi un corn în formă de pană. rea pieselor prelucrate (o nicovală are de obicei un singur corn conic sau unul conic şi unul în formă de piramidă ori de pană v. fig. /),, Uneori, în tăblie, în dreptul bazei coarnelor, sînt practicate cîtq o gaură (una circulară, una dreptunghiulară), cari Nicovală pântru odiâd 446 Nicrom servesc ca locaş pentru nicovale ajutătoare sau pentru alte scule, ca orificiu de rezemare a barelor la îndoire, etc. Greutatea nicovalei trebuie să fie destul de mare pentru a primi la forjare loviturile de ciocan fără a se deplasa (de obicei 10—20 de ori greutatea piesei de prelucrat, sau 30 de ori greutatea ciocanului folosit). Nicovalele sînt fie staţionare („fixe"), cînd se montează pe postamente de lemn (destejar, ulm, etc.), ori de beton, sau direct pe batiul ciocanului mecanic, fie portative, cînd se reazemă — în timpul lucrului — pe un banc de lucru. După formă şi greutate, nicovalele pot fi de diferite tipuri: nicovală mică, cu un singur picior, care se fixează într-un butuc de lemn (v. fig. // a); nicovală mijlocie, care se fixează III. Nicovală pentru coasa (bîtcă). II. Tipuri de nicovală, o) nicovală mică, cu un singur picior; b) nicovală de tinichigiu portativă; c) nicovală mijlocie, cu un corn conic şi unul în pană; d) nicovală cu două coarne piramidale; e) nicovală de fierărie, cu un corn piramidal şi unul conic; f) nicovală pentru ciocane mecanice, montată direct pe batiu; g) nicovală de banc, portativă, cu un singur^corn conic; h) nicovală-trunchi de piramidă; /) nicovală pentru ciocane mecanice, montată pe fundaţie. pe postament, cu şuruburi sau cu bride (v. fig. II c); nicovală obişnuită (sau nicovală mare), de fierărie, cu două coarne care se reazemă liber pe un postament sau direct pe sol (v. fig. II d ş ie); nicovală de banc portativă, relativ uşoară, de diferite forme (v. fig. II g); nicovală-trunchi de piramidă, cu tăblie pătrată, fără coarne (v. fig. Ilh)\ nicovală pentru ciocane mecanice mici, care se montează direct pe batiul maşinii (v. fig. II f); nicovală pentru ciocane mecanice mari, care se fixează pe o sabotă îngropată în solul turnătoriei (v. fig. II j); nicovală ajutătoare pentru tăiat, cu picior, care se introduce, pentru lucru, în una dintre găurile de pe tăblia nicovalei. După domeniul de folosinţă, se deosebesc următoarele tipuri de nicovale: nicovală de banc, portativă, care se foloseşte în ateliere la lucrări de lăcătuşărie; nicovală de fierărie, fixă, care se foloseşte în lucrări de forjare; nicovală de tinichigiu (v. fig. II b) şi nicovală de arămar, portative, cu un singur picior, cari se folosesc ia prelucrarea tablei de oţel, respectiv de cupru; nicovală de cosaş (numită şi batea.sau bîtcă), portativă, care se foloseşte la sprijinirea coasei la baterea cu ciocanul (v. fig. ///). 1. ~ pentru ocheţî. Nav.: Nicovală cilindrică de oţel, avînd în centru un locaş în formă de ochet, în care se aşază semiochetul (ochetul bărbat). Deasupra acestuia se aşază vela cu gaura respectivă pentru ochet, după care se aplică celălalt semiochet (ochetul femeie). împerecherea celor doi semiocheţi se face cu ajutorul unui dorn, prin lovituri de ciocan (v. fig.). 2. Nîcral. Metg.; Grup de aliaje Al-Cu-Mg cu adausuri de crom şi nichel, cu compoziţii cuprinse între limitele: 0,25**• 1 % Cu, 0,25—0,5% Mg, 0,25—0,5% Cr, 0,5—1 % Ni şi restul aluminiu. Sînt folosite la confecţionarea de piese uşoare cari se obţin prin tragere adîncă, de semifabricate forjabile cu formă complicată, etc. 3. Nicrom. Metg.: Grup de aliaje nichel-crom, cu sau fără alte elemente de adaus, cu rezistenţă electrică mare şi cu rezistenţă mare la temperaturi înalte, cu compoziţia apropiată de cea a aliajului tipic: 80% Ni-f-20% Cr (în tablou, aliajul 1, care are şi numiri comerciale diferite, ca Brightray, Kromax, Kromore, etc.). Uneori, pentru dezoxidare şi uşurarea forjării şi laminării, se adaugă în aliaj 1—2% Mn sau, mai rar, 3—4% Mn. Pentru uşurarea prelucrării se adaugă cantităţi mici de fier (pînă la 1,5%). Siliciul şi aluminiul, în cantităţi mici, se admit ca dezoxidanţi. Carbonul fiind dăunător, conţinutul lui nu trebuie să depăşească 0,04—0,07 %. Pentru micşorarea preţului de cost ori pentru reducerea conţinutului de nichel şi pentru îmbunătăţirea prelucrabili-tăţii, nichelul e înlocuit parţial cu 25—30% fier. Aliajele nichel-crom-fier sînt cunoscute sub numele generic de f e r o- Nicovala pentru ocheţi. 1) nicova!ă;2)ochel^ bărbat; 3) velă; 4) ochet femeie; 5) dorn. Aliaje nicrom şi feronicrom Nr. crt. Componenţi % Rezistivi-tatea la 20° Qmm2/m după recoacere kgf/mm2 Temperatura maximă de regim °C Numiri comerciale Ni Cr Fe Mn Alte elemente 1 80 20 1,05 75 1150 Brightray, Kromax, etc. 2 79—80 15—21 <1,5 <2 Mo, Si, C rest 1,05 80 1150 Cromel A, Piromic, etc. 3 60—63 12—15 22—26 — 1,09 68 1000 Cromel C, etc; 4 65 12 23 — _ —- Calorit 5 65 15 rest 0,75—1,25 0,2 C, 0,5 Si — — — Hydrex 6 67—75 16—23 rest — ~ __ — Tophet 7 60—62 23—25 9—10 2—3 C, Si rest 1,10 80 1100 Hereus D 8 50—52 30—33 11—15 2—3 C, Si rest 1,08 100 1250 Hereus E Nicrosil 447 Nilo nicrom; ele au şi diferite alte numiri comerciale. Compoziţiile cîtorva aliaje feronicrom sînt date în tablou (aliajele 3^‘S). Aliajele nicrom şi feronicrom au greutatea specifică 8,15*-*8,4 kgf/dm3; ele au rezistivitatea (la 20°) foarte mare, cu valori între 1,05 şi 1,15 Omm2/m, iar coeficientul de temperatură al rezistenţei lor electrice (oc) foarte mic (0,2***0,5). Ele pot lucra la temperaturi de regim pînă la 1000"-1250°, temperatura de regim maximă crescînd cu conţinutul în crom. Pentru a le mări rezistenţa la temperaturi înalte şi stabilitatea termică, li se adaugă molibden, de obicei 1*--2% Mo şi, excepţional (cînd sînt necesare proprietăţi mecanice superioare la temperaturi înalte), 5—10 % Mo. Aliajele nicrom şi feronicrom sînt folosite — sub forma de benzi, de sîrmă sau de piese turnate — ca rezistenţe electrice, piese rezistente la temperaturi înalte, elemente de cupluri termoelectrice, etc. 1. Nicrosil. Metg.: Nicrosilal (v.) la care s-a adăugat şi 5-**9 % Cu. 2. Nicrosilal. Metg.: Fontă înalt aliată cu nichel, crom şi siliciu, cu compoziţia: 2***4% C, 17,5* * * 18,5 % Ni, 2***2,5% Cr, 4,5—6 % Si, 0,6***0,7% Mn şi restul fier şi cantităţi mici de fosfor şi sulf. E foarte rezistentă la coroziune şi la temperaturi înalte şi e nemagnetică. E folosită la executarea de piese cari funcţionează' la temperaturi înalte, cum şi în construcţii electrotehnice. 3. Nicroterm. Metg.: Grup de oţeluri crom-nichel înalt aliate, cu urm*ătoarea compoziţie: 0,15% C; 15—25% Cr, pînă la 60% Ni şi restul fier şi cantităţi mici de impurităţi de elaborare (Si, Mn, S, P). Sînt foarte rezistente la coroziune, nu sînt sensibile la coroziune intercristalină şi pot funcţiona la temperaturi pînă la 1050°. Sînt folosite la executarea de piese şi de aparate cari funcţionează în medii foarte corozive şi la temperaturi înalte (în industriile alimentară şi chimică, în instalaţii de acid azotic, etc.), etc. 4- Ni da. Metg.: Bronz cu staniu, laminabil, cu compoziţia 91 •••92% Cu4-8***9% Sn (şi cantităţi mici de fosfor). E folosit în special sub forma de ţevi. 5« Nielare. Artâ: Procedeu de decorare a obiectelor de metal, mai ales a celor de argint, care consistă în crestarea motivului decorativ în masa obiectului de decorat, şi în umplerea crestăturilor cu smalţ negru. Sin. Nielaj. 6- Niello. Artâ: Motiv decorativ folosit în orfevrerie, obţinut prin umplerea cu smalţ negru a unui motiv decorativ săpat în masa unui obiect, prin nielare. (Termen italian.) 7« Nielsen, polinoamele lui Mat. V. sub Polinom. 8* Ni-Fe, acumulator Elt. V. Acumulator cu fier-nichel. 9. NiFe, Geol.: Sin. Barisferă (v. Barisferă 1). 10, Nifesima. Geol.: Geosfera care înconjură sîmburele Pămîntului (barisferă) şi de care e despărţită prin discontinuitatea majoră de la adîncimea de 2900 km (suprafaţa de discontinuitate a lui Gutemberg). Compoziţia acestei pături e constituită din aliaje de nichel şi fier şi din silicaţi de magneziu, de tipul peridotituIui. . Nigella, ulei de Ind. alim.: Ulei eteric provenit Prin distilarea cu vapori de apă a seminţelor de Nigella damascena L. (chica-voinicului), din familia Ranunculaceae, care creşte spontan în Sudul Europei si pe ţărmul Mării Mediterane. ’ _ Are culoarea galbenă, cu fluorescenţă albastră pronunţată, m|ros şi gust plăcut de fragi; conţine 9% damasceină (este-rul metilic al acidului 2-metil-amino-3-metoxibenzoic). E folosit în industria aromelor alimentare. Sin. Ulei de chimen negru. 12- Niggliit. Mineral.: PtTe3. Telurură de platin, naturală, cristalizată în sistemul exagonal. Are culoare albă-argintie, Toarte strălucitoare. în lumină directă e puternic anisotropă. 13. Nigranilinâ. Chim.: Sin. Negru de anilină (v.). 14. Nigrescit. Mineral.: Varietate de serpentin (v.); are culoare verde pînă la neagră. 15. Nigrin. Mineral.: Varietate de rutil cu 30% Fe203; are culoare neagră. 16. Nigroziney sing. nigrozină. Ind. chim.: Amestecuri de coloranţi azinici negri, cu formula necunoscută, înrudiţi cu indulinele, însă mai complecşi decît acestea. Se obţin prin încălzirea unor nitroderivaţi — de exemplu nitrobenzen sau nitrofenoli—cu anilină şi clorhidrat de anilină, la temperatura de 180***200°, în prezenţa unor cantităţi mici de clorură ferică sau de fier. Prin variaţia raporturilor dintre reactanţi şi a timpului de încălzire se obţin nuanţe mai albastre sau mai verzi. Produsul final conţine coloranţii sub formă de clorhidraţi; e insolubil în apă, solubil în alcool. Aceste produse sînt nigrozinele solubile în spirt, de exemplu: negru pentru lacuri extra, negru strălucitor pentru spirt RM (nou), etc. Alt procedeu industrial consistă în încălzirea aminoazo-benzenului cu acid clorhidric pînă la uscare, urmată de coacerea la 130---1350. Topitura se prelucrează mai departe prin alcalinizare cu hidroxid de sodiu şi antrenarea cu vapori a anilinei în exces. Prin tratarea nigrozinelor cu hidroxid de sodiu se obţin nigrozinele baze; de exemplu nigrozinele bază BRM, SR, NC, etc. Prin sulfonarea nigrozinelor cu acid sulfuric concentrat se obţin produse solubile în apă; de exemplu: nigrozină NB, nigrozină GF, solubile în apă, etc. Acizii sulfonici obţinuţi sînt transformaţi în sare de sodiu, care se usucă şi se macină. Nigrozinele solubile în spirt sînt utilizate în cantităţi mari la colorarea maselor plastice, la obţinerea firnisurilor negre, la pigmentarea lemnului, la prepararea lacurilor de coacere, la vopsirea pieilor şi a blănurilor, etc. Nigrozinele baze, prin topire cu acizii din ceruri sau din răşini, cu acid oleic sau stearic, sînt transformate în produşi solubili în benzină şi cari, astfel, pot fi utilizaţi la colorarea cerurilor, a grăsimilor, a cremelor de ghete! a lacurilor japoneze, etc. Nigrozinele solubile în apă sînt folosite în cantităţi mari la vopsirea hîrtiei, la prepararea cernelurilor, a baiţurilor pentru lemn, a cremelor de ghete; dau nuanţe cenuşii sau negre pe mătase sau pe lînă. Nigrozinele au şi astăzi o mare importanţă comercială. 17. Nihard. Metg.: Fontă rezistentă la temperaturi înalte, cu compoziţia: 3,2* * *3,6 % C, 4,5% Ni, 1,5% Cr, 0,35% Mn, 0,6• • * 1,1 % Si, 0,08*-*0,1 % S, maximum 0,20% P şi restul fier. E folosită la turnarea de cilindri de motoare, de bile pentru mori, de corpuri de pompe, etc. îs. Niketamidâ. Farm.: Sin. Coramină (v.). 19. Nilo. Metg.; Grup de aliaje fier-nichel, conţinînd între 29 şi 50% Ni şi —- la unele aliaje — şi crom sau cobalt, cari sînt caracterizate prin coeficientul de dilataţie mic şi practic constant, adică independent de temperatură, la temperaturi cuprinse între 0 şi 200°. în tabloul care urmează sînt date compoziţiile şi proprietăţile fizice caracteristice ale aliajelor Nilo. Valoarea coeficientului de dilataţie lineară şi celelalte proprietăţi ale aliajelor Nilo variază foarte mult cu tratamentul termic aplicat. Astfel, la aliajul Nilo 42, coeficientul de dilataţie are valoarea de 5x10’6, cînd e călit de la 800°, respectiv de 5,7x10-6, cînd e răcit puţin mai încet, de la /1000°. Variind tratamentul termic (temperatura de încălzire şi viteza de răcire), aliajele Nilo indicate în tablou pot fi aduse — în funcţiune şi de conţinutul de nichel — Ia coeficienţi de dilataţie lineară cuprinşi între limitele 0,83* 10“6 şi 1,2*10"6, în raport cu destinaţia lor, Nilssonia 448 Niobit Compoziţia şi proprietăţile fizice caracteristice ale aliajelor Nilo Numirea Nilo 36 Nilo 40 Nilo 42 Nilo 475 Nilo 48 Nilo 50 Nilo K Conţinutul, în % Ni Fe Alte elemente 5 Cr ^ ”17 Co Greutatea specifică kgf/cm3 8,05 8,12 8,25 8,20 Coeficientul de dilataţie (între 0 si 200°) ' X10'B 1,16 5,2 8,6 5,7 Punctul de «inflexiune»* °C 220 380 460 440 adausuri de cupru sa ude molibden, cu compoziţii apropiate de cele indicate în tablou. Au rezistenţă mare la oxidare şi rezistenţe mecanice mari la temperaturi înalte. Sînt întrebuinţate la confecţionarea de piese cari funcţionează sub solicitări mari şi la temperaturi înalte (de ex.:’ rotoare de turbine cu gaz, pereţi de camere de combustie, etc.). 7. Ninhidrinâ. Chim. biol.: Tricetohidrindenhidrat; derivatul tricetonic al indenului, folosit ca reactiv pentru punerea * • • — Q *) Temperatura pînă la care coeficientul de dilataţie indicat în toblou e practic constant. Aliajul Nilo 36 e similar cu invarul (v.) şi e folosit la confecţionarea de piese cari nu trebuie să-şi modifice dimensiunile la temperaturi normale (şi nici pînă la 200°) de funcţionare (de ex.: termostate, tije de pendule, aparate de măsură de înaltă precizie, etc.). Cînd piesele trebuie să funcţioneze la temperaturi mai înalte, procentul de nichel creşte, folosindu-se celelalte tipuri de Nilo indicate în tablou. Aliajul Nilo 48 are proprietăţi asemănătoare cu ale plaţinituiui (coeficient de dilataţie apropiat de al sticlei şi al platinului) şi înlocuieşte platinul în becurile incandescente, în construcţia tuburilor electronice, la montarea lentilelor, etc. Cînd e necesară şi o rezistenţă mare la oxidare la temperaturi înalte, se foloseşte aliajul Nilo 475 (care conţine 5% Cr), iar cînd sînt impuse condiţii mai grele de lucru şi în acelaşi timp e necesară menţinerea structurii la temperaturi mai înalte, se recomandă Nilo K (cu 17% Co), care e folosit, în special, la tuburile de radiaţie X. 1. Nilssonia. Paieont.: Plantă fosilă din clasa Cycadalae (Gymnospermae), cunoscută numai prin frunze. Foliolele erau mari, cu vîrful rotunjit şi astfel sudate, încît apăreau ca o frunză simplă. Nervurile erau paralele. E cunoscută din Jurasic pînă în Cretacicul inferior, fiind cunoscută însă şi ca relict din Eocenul din Alasca. în ţara noastră se cunosc speciile Nilssonia orientalis Heer şi N. schmidti Heer, din Liasicu! de la Vulcan-Codlea. 2. Nilvar. Metg.: Oţel cu compoziţiesimilară invarului, conţinînd 36 % Ni şi restul fier, carbon şi impurităţi de fabricaţie. V. sub Invar. 3. Nimbostratus. Meteor. V. sub Nori. 4. Nimbus. Meteor.: Sin. Nimbostratus. V. sub Nori. 5. Nimfâ. pl. nimfe. Zoo/., Zoot. V. Pupă. 6. Nimonic. Metg.: Grup de aliaje nichel-crom, cu adausuri de siliciu, mangan, fier, titan, aluminiu şi uneori cu HC I HC H C C ^ Xc/ \ OH II c c / V H II O OH în evidenţă a aminoacizilor, avînd calitatea de a reacţiona atît cu gruparea aminică cît şi cu gruparea carboxil din molecula acestora. Se obţine sub forma de mono-hidrat, prin condensarea alcalină a dicetohidrindenului şi hidroliza acidă a produsului condensării. Acţionează asupra aminoacizilor, în soluţie apoasă, neutră sau slab alcalină şi, la cald, cu formarea unui compus colorat. Coloraţia variază, după amino-acid, de la roz la albastru-violet; e galbenă, pentru prolină; galben-brună, pentru hidroxiprolină. Reacţia cu ninhidrină constituie, alături de reacţia cu acid p-naftochinonsulfonic, două reacţii generale folosite pentru identificarea şi dozarea aminoacizilor, în diferite metode şi, în principal, în metoda cromatografică. 8. Niobif. Mineral.: (Fe, Mn)Nb2Og. Mineral care se găseşte totdeauna împreună cu tantalitul (v.), cu care formează o serie continuă de amestecuri isomorfe. Se găseşte, de cele mai multe ori, în filoanele pegmati-tice-granitice, asociat cu: albit, cuarţ, wolframit, etc., minerale formate mai tîrziu în procesul pegmatitic. Cris.talizează.în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, în cristale cu habitus lamelar după (010), tabular, uneori columnar scurt. Are structură cristalină, care seamănă cu a brookitului. Se întîlnesc şi macle după (201), uneori lamelare, în formă de inimă şi cu striaţiuni penate (v. fig.) şi chiar concreşteri regulate cu samarskitul. Are culoarea neagră sau neagră-brună, urma roşie sau roşie-brună pînă la neagră, şi luciu semimetalic. E opac, casant şi are .duritatea 6 şi gr. sp. 5,15—8,20 (creşte cu conţinutul în tantal). Prezintă clivaj destul de bun după (100) şi spărtură concoidală. E un bun conducător de electricitate şi, în concentraţii mari, constituie materia primă pentru extragerea niobiului. Sin. Columbit. 3 b ~ c Cristale (a, b) şi maclă (c) de niobit. Compoziţia unor aliaje Nimonic Tipul Componenţi, în °/o aliajului C Ni Cr Fe Si Mn Ti Alte elemente Nimonic DS Nimonic 75 <0,15 0,08 — 0,15 36 — 39 rest 17—19 18—21 rest 0—5,0 2—2,5 1 0,9—1,3 1 0,2—0,6 Cu<0,25 Cu 0,5 Nimonic 80 A 0—0,1 rest 18—21 0—5,0 1 1 1,8—2,7 ( Al 0,5—1,8 \ Co 0—2 Nimonic 90 0—0,1 rest 1 8—21 0-5,0 1,5 1,8—3 ( Al 0,8—2,0 \ Co 15—21 Nimonic 95 <0,15 rest 18—21 <5 <1,0 <1,0 2,3—3,5 f Al 1,4—2,5 { Co 15—21 l Cu<0,5 Nimonic 100 <0,3 rest 10—12 <2 <0,5 - 1—2 [ Al 4—6 { Co 18—22 { Mo 4,5 —5,5 Niobiu 449 Nipabenzil 1. Niobiu. Chim.: Nb. Element din grupul al cincilea, subgrupul al doilea al sistemului periodic al elementelor, cu nr. at. 73, gr. at. 92, 91 ; în principal e pentavalent, dar poate fi şi tri- şi tetravalent. Se găseşte în natură, împreună cu tantalul, în tantalit sau în columbit, şi se obţine din sărurile lui prin aluminotermie, prin electroliză sau prin reducere cu hidrogen. Niobiul e un metal alb-cenuşiu, dur, greu fuzibil, cu p.t. 1950°, p. f. aproximativ 3300° şi d. 8,4. E foarte rezistent faţă de agenţii chimici (nu se disolvă nici în apă regală), datorită unei intense pasivităţi; se disolvă însă în hidroxizi alcalini topiţi, formînd niobaţi. Sin. Columbiu. Niobiul are următorii isotopi: •'-Nu mărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 90 15,6 h emisiune 3 + Zr90(d,2n)Nb90, Mo92(dtoc)Nb90 91 - 62 z emisiune 0 Zr-0(d,n)Nb91, Moî4(d, a^Nb»1 92 10,1 z emisiune 0— Zr92(p, n)Nb92, Nb83(n, 2n)Nb92, Nb93(d,t)Nb92, Mo92 (n, p) Nb92, Mo94(d,a)Nb92 92* - 21,6 h emisiune 0 Nb93(d,t)Nb92, Mo94(d, a)Nbs2 93 100 - - - 93* - 42 z ? ? 94 - 6,6 min emisiune 0 N b98(n,y) Kj b94, Nb93(d,p)Nb94 94* - >10«ani ? ? 95 90 h emisiune 0"" Mo97 (d,a)Nb95; bombardarea uraniuiui cu neutroni; dezintegrarea cu emisiune de electroni fi Zr95 95* 35 z emisiune 0"~ Mo97 (d,a)Nb95; bombardarea uraniului cu neutroni; dezintegrarea cu emisiune de electroni a Zr95 96 — 2,8 z emisiune 0"~ Zr96(p,n)Nb96, Zr96(d, 2n)Nb96, Mo98(d,a)Nb96 97 68 min emisiune 0“ Mo97(n.p)Nb97, Mo98(Y,p)Nb97, Moioo^.an) N b97; bom bardarea uraniului cu neutroni, dez-, integrarea cu emisiune de electroni a Zr97 98 - 30 min emisiune 0~ Moioo(d,a)Nb98 Compuşii lui cei mai stabili sînt cei cari conţin ionul Nbv, iar cel mai important e pentoxidul, Nb205, care se obţine prin calcinarea sulfurii sau prin deshidratarea acidului niobic. Topind pentoxidul de niobiu cu hidroxizi sau cu carbonaţi alcalini se obţin săruri numite niobaţi, ortoniobaţi, ca Na3Nb04, Ş» pironiobaţi, ca Na4Nb207. Prin disolvare în apă, orto- şi pironiobaţii trec în metaniobaţi, NaNbOg, cu ioni macro-Jttoleculari şi cu tendinţa de a forma poliacizi. Acidul niobic se formează sub formă de precipitat alb, gelatinos, cînd se tratează soluţiile niobaţilor cu acizi sau Prin hidroliză pentaclorurii de niobiu, adică prin aceleaşi procedee folosite la prepararea acizilor silicic şi stanic; în aceleaşi condiţii ca şi pentru aceşti acizi se obţin soluţii coloide de acid niobic. I se atribuie mai mult formula unui pen-toxid de niobiu hidratat, Nb205‘xH20, decît a unui acid niobic definit. _ Pentaclorura de niobiu, NbCI5, se obţine prin încălzirea niobiuIui metalic în curent de clor, sau a pentoxid-ului de niobiu în vapori de tetraclorură de carbon. Se prezintă sub forma de ace galbene cu p. t. 194° şi p. f. 240°. Cu apă hidro-lizează formînd oxiciorurâ, NbOCI3, sub formă de ace galbene mătăsoase,, cari sublimează pe la 400°. Prin hidroliză mai înaintată se obţine pentoxid de niobiu. Pentafluorura de niobiu, NbF5, se obţine din pentaclorura de niobiu, NbCIs şi acid fluorhidric ; e un solid cristalin, incolor, cu p. t. 73° şi p. f. 236°. Pentaf.uorura poate forma fiuoroniobaţi complecşi, de tipul K[NbF6] şi K2 [NbF7], prin ad i ţi a uneia sau a două molecule de fluorura de potasiu. Mai stabili decît aceşti fiuoroniobaţi complecşi, şi mai caracteristici pentru chimia niobiului, sînt oxifiuoroniobaţii, cari se formează cînd se adaugă fluoruri alcaline într-o soluţie de Nb2Os în acid fluorhidric; de exemplu: K2[Nb0F5]*H20 şi K8[NbOFJ. Fiind foarte bun absorbant de gaze, niobiul e întrebuinţat şi în tehnica vidului. Avînd o mare rezistenţă la acţiunea celor mai mulţi acizi, chiar şi la acţiunea apei regale (atît la rece cît şi la cald), e întrebuinţat la fabricarea de vase pentru reacţii chimice (ca înlocuitor al platinuIui), la vîrfurile peniţelor de tocuri rezervoare, etc. • Niobiul e întrebuinţat ca element de aliere în unele oţeluri aliate cu destinaţie specială. El se disolvă în fierul a şi în fierul y, formînd şi o combinaţie intermetalică Fe3Nb2; cu carbonul formează carburi (Nb4C3 şi NbC), dure şi foarte stabile (se topesc la 3500---37800). Niobiul finisează mult structura oţelufui călit şi a oţelului recopt, prevenind tendinţa de creştere a grăuntelui cristalin pînă la temperaturi de 1100—1200°. De asemenea, el măreşte rezistenţa chimică a oţelurilor şi previne coroziunea intercristalină la temperaturi înalte a oţelurilor înalt aliate; deoarece reduce sensibil duritatea, rezistenţa şi căiibiIitatea oţelului (deplasează spre dreapta punctul eutectoid), niobiul nu e întrebuinţat în oţelurile de construcţie şi de scule, ci numai în oţelurile inoxidabile şi anticorozive — în proporţii cari nu depăşesc 1.5%—, pentru prevenirea coroziunii intercristaline. S-au elaborat însă şi unele aliaje cu conţinut mare de niobiu (de ex. oţelul cu compoziţia: 15---20 % Cr, 10—25 % Fe, 1 —5 % Nb şi Ta, 0,5-*-2% Mn, 0,35—0,75 % C şi restul nichel şi cobalt), cari au rezistenţă mare, duritate mare, rezistenţă deosebit de mare la oxidare la cald şi la coroziune, cum şi o mare rezistenţă la uzură la temperaturi înalte. Carburile de niobiu (cu liant cobalt sau nichel) sînt întrebuinţate uneori la fabricarea de plăcuţe metaloceramice foarte dure şi foarte termostăbile, pentru scule de aşchiere (v. şî Oţel aliat, Metal dur). 2. N i pa, esteri Chim.: Alchil-esterii acidului p-oxi-benzoic, conservanţi dintre cei mai buni pentru produsele cosmetice şi preparatele farmaceutice. împiedică dezvoltarea microorganismelor existente în preparatele tratate şi asigură, în timp, distrugerea lor completă; protejează contra microorganismelor din mediul exterior cari ar produce descompuneri, fermentaţii, putrefacţii. Sînt substanţe albe, cristalizate, cari nu au nici o influenţă asupra mirosului, gustului, culorii sau asupra consistenţei produselor cari se conservă; Proprietăţile bactericide şi fungicide cresc în ordinea: metil-* etiI-, propil-, butii-, benzil-ester ; în aceeaşi ordine descreşte solubilitatea în apă, făcînd dificilă obţinerea unor concentraţii eficiente. Esterii nipa nu sînt relativ toxici, toxicitatea lor fiind mai mică decît cea a esterilor acizilor salicilic şi benzoic. De asemenea, nu atacă pielea. Substanţele au diferite numiri comerciale, ca: Nipaginf Nipasol, Nipabenzil. Sin. Aseptoform. 3. Nipabenzil. Chim.: Esterul benziIic- ai acidului p-oxi-benzoic. Se prezintă sub formă de cristale uşor. gălbui, cu p.t. 110°; e aproape insolubil în apă, uşor solubil în alcool, 19 Mipâgin  450 Niplu în acetonă, eter şi glicerina. E folosit ca antiseptic în unele produse cosmetice. 1. NipaginA. Chim.: Esterul etilic al acidului p-oxi, benzoic. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cu p. t. 113°, solubilă în apă caldă, în acetonă, benzen, tetraclorură de carbon, propilenglicol. E folosit drept conservant, în special pentru unele produse cosmetice. 2. Nipagin M. Chim.: Esterul metilic al acidului p-oxi-benzoic. Se prezintă sub formă de pulbere albă; cristalină, cu miros slab şi cu gust amar, cu p. t. 125-**127°, p. f.-270***280° (cu descompunere); e solubil în apa, în alcool, în acetonă, glicerina. E folosit drept conservant, în special pentru unele preparate cosmetice, şi ca stabiIizant pentru apa oxigenată. Sin. Solbrol. 3. Nipasol. Chim.: Esterul isopropiIic al acidului p-oxi-benzoic. Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, cu miros slab şi gust uşor amar, cu p.t. 96***97°; e solubil în apă, în alcool, în acetonă, şi glicerina. Se utilizează ca antiseptic şi conservant pentru unele produse cosmetice. 4. Ni per, pl. nipere. 1. Nav.r Aparat pentru reglarea vitezei de filare a parîmei de sîrmă. E constituit din două fălci cu renură, orizontale şi suprapuse, ” 5 între cari se poate fila parîma; una dintre fălci, fixă, serveşte drept suport, constituit, în principal, dintr-un disc cu orificii amplasate pe o spirală a lui Arhimede/ la intervale unghiulare egale (v. fig. /). Dintre dispozitivele mecanice de explorare propuse în perioada deînceput a televiziunii, discul lui Nipkow a fost cel mai simplu şi cel mai eficace. Fig. II reprezintă schematic un sistem de televiziune cu discuri Nipkow. Scena televizată se proiectează în partea de emisiune (v. fig. il o) pe suprafaţa discului luit Nipkow, în aşa fel încît imaginea proiectată să se încadreze între două raze ale discului, corespunzătoare la două orificii învecinate (v. fig. /). Pasul spiralei pe care se găsesc orificiile trebuie sa fie egal ' cu înălţimea imaginii proiectate pe. disc. Astfel, la o rotaţie completă a discului în sensul indicat de săgeata^din -fig. /,--orificiile explorează, succesiv, întreaga imagine de la stînga la dreapta şi de sus în jos," descom-punînd-o în linii aproximativ drepte şi paralele. înălţimea unui orificiu nu trebuie sa depăşească raportul dintre pasul spiralei şi numărul de orificii. în spatele discului, în dreptul imaginii proiectate pe el, se găseşte o celulă fotoelectrică. Curentul în circuitul acestei celule e proporţional eu-fluxul de lumină care trece prin l. Discul Iui Nipkow. 1) proiecţia imaginii transmise. /. Niper pentru nave fiu- -» //. Niper Bulîivant viale. , 0 cadru; 2) bloc mobii; 3) bare de legă- 1) postament; 2) falcă fixa; tură; 4) tijă filetată; 5) volan; 6) parîmă 3) falcă mobilă; 4) ax; de sîrmă. 5) volan. iar cealaltă, mobilă, e acţionată de un ax cu volan, cu care se poate regla deschiderea dintre cele două fălci (v. fig. i). Un tip special de niper e niperul Bulîivant (v. fig. II), care e constituit dintr-un cadru de oţel fixat în punte şi în care e montat un bloc prismatic de oţel cu ajutorul unor bare articulate astfel, încît, cu ajutorul unei tije filetate cu volan, blocul se poate deplasa strîngînd o parîmă de sîrmă între acesta şi cadru. E folosit pe navele uşoare, pentru a comanda parîmă ancorei de speranţă (v. Speranţă, ancoră de —). 5. Niper. 2. Nav.: Bucată de parîmă folosită pentru antrenarea unei parîme groase, care nu poate fi garnisită în jurul clopotului cabes-tanului (v. fig.). Un ^ \ capăt al niperului se în-făşoară în jurul unei j parîme, numite virator, ^ ^ şi care e antrenat de cabestan, iar celălalt ca- Jper* . « ^ • - 1) virator; 2) parîma care se vi reaza; 3) ni- pat se infasoara pe pa- « * . • . ■ • . • r r per; 4) capetele niperului, cari se ţin in rima groasă care trebuie mînâ> trasă la bord. s. Nipermag. Metg., E/t.: Aliaj feromagnetic dur, folosit pentru confecţionarea magneţilor permanenţi. V. sub Magnetice, materiale 7. Nipher, pîlnia lui Meteor. V. sub Hidrometeori. &* Nipkow, discul lui Telc.: Dispozitiv optico-meca- nic pentru analiza şi sinteza imaginilor de televiziune (v.), II. Reprezentarea schematică a unui sistem de telev ziune cu discuri Nipkow. o) emisiuner b) recepţie; î) imaginea transmisă: 2) obiectiv; 3) celulă fotoelectrică; 4) amplificator şi emiţător; 5) disc Nipkow; 6) lampă cu descărcare în gaze; 7) receptor; 8) antene. orificiile discului. în fiecare moment, la fotocelulă ajunge însă lumina care trece numai printr-un singur orificiu. Astfel, variaţiile curentului fotoelectric la ieşirea celulelor reproduc variaţiile de iluminare de la un element al^ imaginii la altul, în ordinea explorării acestor elemente. în circuitul foto-ceIuIei se formează, deci, semnalele de' imagine. După o amplificare corespunzătoare, semnalele de imagine ajung la partea de recepţie (v. fig. li b), unde comandă strălucirea unei lămpi speciale, cu descărcare în gaze, cu inerţie mică. Suprafaţa întinsă a catodului luminescent al acestei lămpi e privită de observator prin intermediul unui disc analog celui din partea de emisiune şi care se roteşte sincron şi sinfazic cu acesta. Dînd imagini grosolane, sistemul cu disc Nipkow, ca şi celelalte sisteme de explorare mecanică, nu mai e utilizat pentru transmiterea prin televiziune a scenielor din natură cu calitatea corespunzătoare normelor actuale. Principiul discului lui Nipkow a fost utilizat, însă, cu rezultate bune, pentru transmiterea filmelor de cinematograf, fiindcă, în acest caz, se poate realiza uşor iluminarea necesară a peliculei. 9. Niplu, pl. nipluri. Tehn.: Piesă de legătură în form|L de .cilindru, cav (tub) scurt, cu sau fără filet la exterior, cu care se Nipiu cu inel Opritoi* 451 Nis^tfu poate realiza o asamblare dezmembrabilă sau nedezmem--brabilă între două conducte, sau între două piese cu găuri corespunzătoare, prin introducerea piesei de legătură în interiorul acestor găuri, în cari ea se poate fixa prin înşurubare, prin sudare, presare, etc. în general, niplurile se confecţionează din acelaşi material ca piesele pe cari le asamblează. Forma lor depinde de piesele pe cari le asamblează, deosebindu-se tipurile de nipluri indicate mai jos. Niplurile pentru armaturi şi conducte sînt fiţinguri de prelungire şi cari introduc o strangulare în secţiunea de trecere a fluidului. Se fabrică din fontă maleabilă, pentru presiuni pînă la 25 kgf/cm2, şi din oţel forjat, pentru presiuni pînă la 100 kgf/cm2 UX II. Niplu pentru prăjini de sondaj. V—4 / ■ - I I. Nipluri pentru armaturi şi conducte. a) niplu dublu (cu filete dreapta sau cu filet stînga şi dreapta); b) niplu dublu redus. se extremitătile -pentru armaturi de fontă sau de oţel; din bronz, alamă, etc., pentru armaturi de aliaje de cupru; din plaste (mase plastice), pentru aparate electrotehnice; etc. Niplurile pot fi: nipluri simple, constituite dintr-o bucată de ţeavă cu filet continuu, de obicei dreaptă; nipluri duble, cu o porţiune cilindrică sau exa-gonală între cele două extremităţi filetate şi cari pot fi nipluri duble dreapta, nipluri duble cu filete stînga şi dreapta, nipluri duble reduse, cu ambele filete dreapta ‘(v. fig. I a şi b). Niplurile pentru prăjini de sondaje execută din oţel de calitate superioară şi au cu cepuri conice filetate şi umăr de sprijin, şi teşituri pe corp pentru uşurarea înşurubării (v. fig. II). N ip I u r i ie pentru radiatoare de încălzire centrala (de oţel sau de fontă) sînt nipluri duble cilindrice cu filet stînga şi dreapta la extremităţi, şi cu două aripi diametrale în interior, pentru înşurubarea în elemente, cu ajutorul unei chei de radiator (v. fig. /// a). Niplurile pentru căldări secţiona I e de încălzire centrală sînt nipluri de fontă, sţrunjite neted şi cilindric la exterior, cu două porţiuni tronconice, ori cu mantaua generată de un arc de cerc, cari servesc la legarea elementelor de căldare, etanşarea făcîndu-se metal pe metal, eventual cu folosirea de vopsea de miniu de plumb şi ulei (v. fig. III b). Niplurile de dulii din ţeavă de alamă sînt ci lin-drice, cu filet dreapta, şi se montează la baza duliilor lămpilor cu incandescenţă, pentru fixarea acestora în corpurile de iluminat, sau pentru suspendarea lor. Niplurile pentru sudură sînt nefiletate şi se folosesc ca suport al sudurii, spre a mări rezistenţa îmbinării prin sudură (de ex. la sudarea a două conducte de oţel). Niplu pentru spiţe de bicicletă. III. Nipluri folosite în instalaţii de încălzire centrală. a) niplu de oţel pentru radiatoare; b) niplu de fontă pentru căldări secţionale. 1. ~ cu inel opritor. Expl. petr. V. Inel de reţinere, sub Cimsntarea, echipamcnt pentru ~ sondelor. 2. ~ de cimentare. Expl. petr. V. sub Cimentarea, echi- pament pentru — sondelor. 7 2 3. mufa Tehn. V. Mufă-niplu. 4. ~ pentru electrozi de siderurgie. Victg., Elt.: CiIindru masiv de cărbune grafitat, filetat la exterior, care serveşte la asamblarea electrozilor de cărbune grafitat folosiţi la cuptoarele Niplu de cărbune grafitat pentru electrozi siderurgice (v. fig,), de cuptor electric. 5. Niplu pentru î) electrod ; 2) niplu. spiţe. Tehn.: Piesă tu- bulară, cu filet interior la unul dintre capete, care are forma de ciupercă cu suprafaţa de reazem tronconică, şi care e folosit la prinderea dezmembrabilă a spiţelor în janta roţilor de bicicletă sau a anumitor roţi de autovehicule (v. fig.). b. Niranium. Metg.: Aliaj cobaft-crom cu adaus de nichel şi wolfram, cu compoziţia: 64,2 % Co, 28,8 % Cr, 4,3% Ni, 2% W, restul carbon, siliciu şi aluminiu, care se toarnă uşor; e folosit în dentistică. 7. Nirezist. Metg.: Grup de fonte înalt aliate cu nichel, crom şi cupru, cu compoziţia tipică cuprinsă în limitele: 2---4% C, 14***22% Ni, 2% Cr, 0***6% Cu, 1,5% Si şi restul fier şi impurităţi de elaborare. Aceste fonte sînt foarte rezistente la coroziune şi la temperaturi înalte. Sînt folosite la turnarea de corpuri de pompe, de echipament divers în industria alimentară (fără cupru), de filtre de apă de mare, etc. Aliajul cu 22% Ni poate fi întrebuinţat şi la executarea de piese folosite la prepararea acidului sulfuric. Alt tip de Nirezist, cu conţinut de 28***32% Ni, poate suporta acţiunea acidului sulfuric fumans, chiar la temperaturi înalte. Fontele Nirezist sînt folosite, de asemenea, la turnarea de cilindri pentru unele motoare cu ardere internă. 8. Nirosta. Matg.: Oţel martensitic, cu compoziţia: 0,1 •••0,5% C, 10—15 % Cr, 1***3% Ni şi restul fier; e rezistent la coroziune. 9. Nisetru, pl. nisetri. Pisc.: Acipenser guldenstaedti colhicus Mărti. Specie de peşte din familia Acipenseridae, cu lungimea de 0,70---1,00 m, şi greutatea de 10---25 kg şi, excepţional, cu lungimea de1,5”*2 m şi greutatea de 80---100 kg. Are corpul alungit şi plin, capul relativ mic, botul scurt, trunchiat şi rotunjit; gura, cu poziţie inferioară, e dreaptă şi are buza superioară despicată, iar cea inferioară întreruptă median. Cele patru mustăţi, lipsite de franjuri, nu ajung pînă la gură. Corpul, cenuşiu-verde închis, cu pîn-tecul alb, e acoperit cu scutele (plăci dermice osoase de formă s;elată) tari, neregulat răspîndite. Cinci rînduri de discuri rombice se întind de la cap, unul dorsal şi cîte două laterale. Se hrăneşte cu moluşte, crustacee, peşte mărunt. Specie marină, caracteristică mărilor Neagră, Azov, Cas-pică şi lacului Arai, migrează primăvara, pentru reproducere, în amontele rîurilor şi al f.uviilor. Maturi sexual, masculul la 8—12 ani, iar femela la 13 • * * 15 ani, îşi depun icrele în rîuri şi fluvii, la adîncime, pe fundul argilos sau nisipos. Toamna revin în mare, unde şi iernează. Longevitatea sa atinge 45 de ani. Se pescuieşte la carmace şi la paragate. Carnea, de calitate superioară, se consumă proaspătă, sărată sau afu- 29* Nisip 452 Nisip mată; din muşchii dorsali se prepară batogul; icrele negre de nisetru sînt mult apreciate. Dă hibrizi cu morunul. încercările de reproducere artificială şi de creştere — sturioniculturâ — au dat oarecari rezultate. - i. Nisip. 1. Petr., Geot.: Fracţiune granulometrică a rocilor necoezive şi a pămînturilor, constituită din particule cu dimensiunile între 0,02 şi 2 mm, indiferent de natura mineralogică- Limita inferioară a fracţiunii e limita pînă la care particulele solide sînt vizibile cu ochiul liber şi pînă la care rădăcinile plantelor mai pot pătrunde printre ele. 2. Nisip. 2. Petr.: Rocă sedimentară detritică, mobilă, provenită din fărîmarea rocilor preexistente şi constituită din granule minerale, avînd dimensiunile cuprinse între 0,02 şi 2 mm (după clasificaţia în scara 2x10~/*j; unii autori consideră limitele nisipului cuprinse între 0,05 şi 2 mm (după clasificaţia în scara 5x 10~*). Pin introducerea recentă a noţiunii de silt sau aleurit penrtu fracţiunea cuprinsă între 0,01 şi 1 mm, limitele nisipului sînt considerate între 0,1 şi 2 mm. în practică, în special, în tehnica construcţiilor, se consideră însă ca nisip materialul granular pînă la dimensiunea maximă de 7 mm. După mărimea granulelor, se deosebesc între limitele 0,02 şi 2 mm următoarele feluri de nisip: 1---2mm, nisip mare (grăunţos, grosolan); 0,2**• 1 mm nisip mijlociu (griş); 0,1 •••0,2 mm, nisip fin; 0,05-• *0,1 mm, nisip fâinos mare; 0,02^*0,05 mm, nisip fâinos mic. Mărimea particulelor unui nisip e rareori perfect omogenă, deoarece depunerea lor din apă sau din aer depinde nu numai de variaţia condiţiilor de.transport, ci şi de densitatea şi de forma particulelor. Cele cu forme neregulate se depun mai tîrziu decît cele rotunde, cu greutate egală, iar granulele cu densitate mai mare se depun mai repede decît cele mai uşoare. Constituenţii principali ai nisipurilor sînt: cuarţul, în general, peste 50 % ; feldspaţii (10—15 %) ; muscovitul (aproximativ în aceleaşi proporţii ca şi feldspaţii), apoi diverse alte minerale ca: limonit, calcit, glauconit, etc. Nisipurile mai conţin: cantităţi variabile de minerale argiloase, cochilii, sau fragmente de cochilii, substanţe diagenetice şi, de obicei, în cantităţi foarte mici, substanţe organice. Se numesc: nisipuri mono minerale, cele cu peste 95% cuarţ; nisipuri oligomictice, cele cu conţinut de cuarţ cuprins între 75 şi 95%; nisipuri polimictice, cu conţinut de cuarţ sub 75%. Nisipurile cu un procent mai mare decît 10% cuarţ se numesc uneori wacke, iar celelalte, arenite. Din punctul de vedere al compoziţiei mineralogice, se deosebesc numeroase feluri de nisip. Nisipul argilos, pe lîngă materialul cuarţos, conţine o proporţie importantă de argilă; nu poate fi folosit ca materie primă decît după spălare sau, ca atare, în unele betoane. Nisipul calcaros conţine o anumită cantitate de granule de calcar; poate fi folosit la lucrări de construcţie, în locul nisipului cuarţos, dacă nu e prea friabil, dar în nici un caz la confecţionarea mortarelor sau a betoanelor supuse acţiunii vaporilor de acizi. Nisipul cuarţos e cel mai bun, dar se găseşte numai foarte rar în stare pură, cînd e alb ca zăpada. E amestecat, în general, cu calcar, oxizi de fier, argilă, etc. Sin. Nisip silicios. Nisipul feruginos are un conţinut bogat în oxizi de fier, cari îl colorează în roşu. Nisipul glauconitic, pe lîngă .componenţii obişnuiţi, conţine O cantitate importantă de glauconit, din care cauză are o culoare verde caracteristică. Nisipul micafer conţine fulgi de muscovit şi, foarte rar, de biotit. Sin. Nisip micaceu.— O clasă specială de nisipuri o formează nisipurile cari conţin minerale sau substanţe minerale utile, şi anume: Nisipul gemifer, de rîu sau marin, de litoral, conţine pietre preţioase (de ex.: diamante, smaragde, etc.). Nisipul metalifer, întîlnit în aluviuni recente sau în terase, conţine o cantitate mare de granule minerale metalifere sau de metale native (de ex.: aur, platin, casiterit, etc.). Nisipul petrolifer, care e roca-magazin (v.) cea mai importantă, saturată cu hidrocarburi lichide, e un nisip cu dimensiuni foarte variate, cu mare porozitate şi permeabilitate. *— în practica şantierelor petroliere se consideră nisipuri petrolifere nu numai nisipurile neconsolidate, ci şi nisipurile slab cimentate. în stratele productive, constituite din nisipuri neconsolidate, se produc frecvent fenomene de migraţiune a nisipului, din strat spre gaura de sondă, datorită curgerii ţiţeiului sau gazelor din strat. Se pot produce astfel deranjamente atît în stratul productiv, cu consecinţe defavorabile asupra exploatării ulterioare a stratului, cît şi în sondă, întrucît nisipul acumulat îngreunează condiţiile de exploatare normală a acesteia. — Deplasarea nisipului din strat în sondă provoacă formarea, în strat, a unor caverne,dv diferenţa fiind de circa 1/10 dx pentru ^<10 mm, şi de 1 mm pentru dx> 10 mm. Găurile de nit se execută (v. fig.): după trasaj (în locuri însemnate cu punctatorul), după şablon simplu (prin aplicarea lui pe piesăsau pe un pachet de piese) sau după şablon, cu bucele de ghidare a uneltei (şablon cu dispozitiv de găurire); găurirea se efectuează prin perforarea cu priboiul (la table subţiri), prin ştanţare sau prin burghiere (găurire cu burghiul elicoidal). Ultimul procedeu e mai costisitor, dar cu ajutorul lui se o-bţin găuri circulareşi bine centrate, piesele de nituit se deformează mai puţin, şi tenacitatea materialului nu se micşorează; poate fi folosit la găurirea, printr-o singură operaţie, a pieselor suprapuse. Găurile trebuie debavurate înainte de asamblarea pieselor; muchiile găurii se teşesc pentru a permite formarea, prin refulare, a racordărilor dintre tijă şi capete, iar găurile pieselor suprapuse pentru nituire se alezează înainte de introducerea nitului. 4. ~ montat. Mş., Cs. V. sub Nit 1. 5. Nit. 2. Fiz. : Unitate fotometrică de luminanţă (stră-lucire)din SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură) egală cu luminanţa uniformă a unei surse luminoase plane cu suprafaţa radiantă de un metru pătrat şi a cărei intensitate luminoasă în direcţia normală pe suprafaţă e de o candelă. Are simbolul nt. Sin. Candelă pe metru pătrat (cd/m2). 6. Nitella. Paleont.: Plantă din grupul Charophyta (v.), cunoscută din Jurasic pînă azi, foarte asemănătoare cu genul Chara, de care se deosebeşte numai prin absenţa celulelor tubulare (corticale). Prezenţa ei într-un sediment indică un facies de apă stătătoare dulce sau îndulcită. Executarea găurilor de nit. 0) după trasaj; b) cu şablon; c) cu dispozitiv cu bucele de ghidare; 1) tolă; 2) puncte însemnate cu punctatorul ; 3) şablon; 4) dispozitiv de găurire; 5) burghiu. 7. Niton. Chim.: Sin. Radon (/.). 8. Nitra, lampa Foto., Elt. V. Lampă nitra. 9. Nitrafot, lampa Foto., Elt. V. Lampă nitrafot. io. Nitragin. Agr. .-Cultură de bacterii radiculare din genul Rhizobium, folosită ca îngrăşămînt bacterian. Pentru fiecare specie de leguminoase, nitraginul se prepară din bacterii Rhizobium specifice, selecţionate în acest scop. Bacteriile radiculare selecţionate se înmulţesc pe medii lichide preparate din extracte de seminţe de mazăre, de fasole, etc. Cu aceste culturi se inoculează o cantitate corespunzătoare de sol cu structură bună şi conţinut bogat în materii organice, sterilizat în prealabil şi amestecat cu 10—12% nisip şi 1,0—1,2% carbonat de calciu. La acest amestec, introdus în vase de sticlă, se adaugă apă pînă la 30—40% din capacitatea capilară a solului. Preparatul se păstrează timp de 3 — 5 ziie la temperatura de 30°, pentru înmulţirea bacteriilor, iar apoi, la temperatură mai joasă, pînă la folosire. Nitraginul, diluat în apă, se aplică seminţelor de leguminoase, înainte de semănat, pe suprafaţa cărora se depune sub forma de pojghiţă subţire. Tratamentele seminţelor cu insecticide şi cu fungicide trebuie făcute cu 10* * * 15 zile înainte de a aplica îngrăşămîntul bacterian. Eficacitatea nitraginului se manifestă în special pe soluri fertile, cari conţin cantităţi suficiente de bor şi molibden. Sporurile de producţie obţinute prin folosirea seminţelor tratate cu nitragin se ridică la 15—40%. Nitraginul se prepară în laboratoare industriale. în gospodăriile agricole se poate prepara nitragin local, prin uscarea şi măcinarea rădăcinilor cu nodozităţi ale diferitelor specii de leguminoase. Acest material, la care se adaugă apă, se aplică seminţelor de leguminoase la fel ca nitraginul industrial. n. Nitralloy. Metg.: Grup de oţeluri aliate, destinate în special nitrurării şi conţinînd obişnuit ca elemente de aliere aluminiu, crom şi molibden, cari dau — la ni tru rare — nitruri dure şi stabile. Compoziţia lor e, în general: 0,2—0;45 % C, 0,4—0,7% Mn, 0,2—0,4% Si, 0,85—1,2% Al, 0,9—1,8% Cr, 0,15—1 % Mo şi restul fier. Aliajul Nitralloy tip EZ conţine 1,1 % Mn şi, în plus, 0,15—0,25 % Se, iar aliajul Nitralloy N conţine 1,4% Al şi, în plus, 3,20***3,75 % Ni. Mărirea conţinutului în mangan, respectiv alierea cu seleniu şi nichel, se efectuează în scopul îmbunătăţirii prelucrabilităţii şi a proprietăţilor mecanice ale miezului pieselor după nitrurare, concomitent cu o mare duritate superficială. 12. Nitrammit. Mineral.: NH4N03. Azotat de amoniu natural, folosit la fabricarea unor explozivi. 13. Nitrare, reacţii de Chim.: Reacţii prin cari se substituie un atom de hidrogen legat de un atom de carbon dintr-o moleculă organică, cu o grupare nitro (—N02). într-un mare număr de cazuri, astfel de reacţii se pot realiza cu acid azotic: RH-f HN03 R- N02+H20. într-un sens mai larg, în special în industrie, sînt numite reacţii de nitrare şî reacţiile de esterificare ale alcoolilor cu acid azotic, cari conduc la formarea de esteri ai acidului azotic (R0N02), cum şi reacţiile de substituţie cu grupări nitro ale unei grupări funcţionale (de ex. gruparea—S03H). Pe de altă parte, gruparea nitro se poate introduce în molecula combinaţiilor organice printr-o serie de alte reacţii, cari nu sînt cuprinse în definiţiile de mai sus (v. Nitroderi-vaţi). în acest loc vor fi descrise numai reacţiile de nitrare din prima categorie (numite şi reacţii de nitrare directa). Ca agent de nitrare, afară de acidul azotic, care se întrebuinţează concentrat, diluat, în stare lichidă sau în stare de vapori, se pot folosi amestecuri nitrante, formate din acid azotic şi un agent de deshidratare (ca, de exemplu, acid Nitrare, reecţii de /V 460 Nitrare, reacţii de /V sulfuric, oleum, anhidridă acetică, pentoxid de fosfor, etc.), de anhidrida acidului azotic, OaN—C—N02, de anhidride mixte, cum sînt, de exemplu, azotatul de acetH, CH3—C00N02, sau azotatul de benzoil, C6H5—C00N02, hipoazotida, N02, şi tetraoxidul de azot, N204. Amestecuri nitrante cari conţin acid azotic anhidru se prepară şi prin tratarea azotaţilor de sodiu sau de potasiu cu un exces de acid sulfuric. Condiţiile de realizare a reacţiilor de nitrare variază în limite largi cu natura alifatică sau aromatică a combinaţiei organice supuse nitrării. în clasa combinaţiilor alifatice, reacţia de nitrare directă se aplică practic numai la hidrocarburile saturate, pe cînd în clasa combinaţiilor aromatice această reacţie se aplică atît la hidrocarburi cît şi la un foarte mare număr de derivaţi funcţionali. în ambele clase de combinaţii, nitrarea se poate realiza, în fază gazoasă, cu acid azotic concentrat sau cu oxizi de azot şi, în fază lichidă, la presiunea atmosferică sau la presiuni înalte, cu acid azotic diluat sau concentrat cu amestecuri nitrante sau cu unul dintre agenţii de nitrare de mai sus. Toate reacţiile de nitrare directă sînt exoterme. Reacţiile de nitrare cu acid azotic diluat şi reacţiile de nitrare în fază gazoasă se produc drintr-un mecanism radica- 1 ic ca, de exemplu, în cazul etanului: 400° HONO, CH3—CHg+HO' -* CH3—CH2+H20 CH3— CH2-f :6: N :6:CH3—CH2N02 nitroetan dar se poate produce şi reacţia: CH3—CHj+ :6: :N :6: -> CH?—CH„ONO. nitrit de etil Esterii acidului azotos astfel formaţi se descompun ulterior: ch3—ch*o- - ■ CH3CHaG’+NO HCHO-f CH3 CH*3+CH3—CH,ONO -* CH4+CH3—CHONO CH3—CHONO -VCH3—CH=0+ NO. De aceea, în toate reacţiile de nitrare în fază gazoasă ale parafinelor se observă formarea de nitroparafine cu un număr mai mic de atomi de carbon decît hidrocarbura iniţială, aldehide şi, de asemenea, parafine inferioare. La nitrarea propanului în fază gazoasă, distribuirea principalilor produşi e următoarea: no3 >CH3-(CH2)2—no2+ ch3-ch-ch3 20% substituţie CH3-CH2-CH3i^ scindare 45% 5% —->ch3-no2 20% Metanul se nitrează cel mai greu (energia de activare aparentă e de aproximativ 52 kcal/mol). Hidrocarburile parafinice şi, în special, cele isoparafinice, se pot nitra şi cu acid azotic diluat (circa 20%) la aproximativ 120---1500 (sub presiune), după Konovalov. în feză de vapori, viteza reacţiilor de oxidare creşte cu temperatura mai repede decît viteza reacţiei de nitrare; de aceea, randamentele optime în nitroparafine se obţin la conversiuni mici. Pentru a evita formarea de amestecuri explozive se lucrează cu exces de hidrocarbură faţă de acid azotic. Nitrarea hidrocarburilor aichiiaromatice cu acid azotic diluat sub presiune conduce, de asemenea, printr-un mecanism radicalic, la substituţia grupării nitro în catena alchilică. Reacţiile de nitrare în fază gazoasă se aplică industrial la fabricarea nitroparafinelor (v.). în clasa combinaţiilor aromatice (hidrocarburi şi derivaţi funcţionali) se aplică de mult, pe scară industrială mare, procedee de nitrare lichidă cu acid azotic şi, în special, cu amestec nitrant (acid azotic şi acid sulfuric). în acest caz, reacţia de nitrare se produce printr-un mecanism ionic de substituţie electrofilă a nucleului aromatic, cum se vede în schema de mai jos, în cazul nitrării benzenului: HN03 + 2 H2S04 N0+ + H30+ + 2HS04 ioni nitroniu H C XC/ C6U6+NOî HC >CH no2 CfiW5—N02 + H + . Substituentul electrofil e deci ionul nitroniu format de acidul azotic în prezenţa acizilor protonici puternici. Funcţiunea acidului sulfuric e deci de a menţine în sistem o aciditate suficientă pentru a frîna disociaţia acidului azotic în ioni h+ şi N03 şi pentru a favoriza formarea de ioni NC+ sau de compuşi ionizaţi cari conţin această grupare. Ioni nitroniu se pot forma în proporţie mică şi din acid azotic anhidru, după reacţia: 3 HN03-*NG++H30+2 N03. Deplasarea echilibrului acestei reacţii spre dreapta scade repede cu concentraţia acidului azotic, astfel încît, la o concentraţie de 94% în HNOs nu mai apar, practic, ioni nitroniu. Viteza reacţiei de nitrare creşte cu concentraţia acidului azotic şi, de asemenea, cu concentraţia acidului sulfuric, însă în acest din urmă caz atinge maximul la concentraţia de 90 % H2SC4. Scăderea concentraţiei acidului azotic pe măsură ce se produce reacţia — datorită formării apei de reacţie — micşorează nu numai productivitatea reactorului de nitrare, dar şi randamentul faţă de acid azotic. De altă parte, scăderea concentraţiei acidului azotic favorizează, în unele cazuri, reacţiile de oxidare. Pentru a evita aceste inconveniente se aplică uneori procedee de nitrare în sistem continuu, cu eliminarea simultană a apei prin distilare azeotropă. Randamentul şi productivitatea în reacţiile de nitrare sînt însă mult mărite prin utilizarea amestecurilor nitrante, cari prezintă şi avantajul manipulării unui material mai puţin coroziv. Compoziţia iniţială a amestecului nitrant utilizat depinde de scopul fabricaţiei (producerea de mono- sau de polinitro-derivaţi), de natura compusului supus nitrării şi de considerente economice ca, de exemplu, concentraţia acizilor (puri sau recuperaţi) de cari se dispune. în general, se utilizează acid sulfuric tehnic de 94 ••■96% sau oleum cu 20---60% S03 şi acid azotic de 99% sau de 70%. Eficacitatea amestecului nitrant e evaluată, în industrie, ... . , • %H2S04 iniţial dupa valoarea raportului ------,■ ;---- r r %H20 final La fabricarea mononitroderivaţilor, valoarea acestui raport e de circa 3,5, pe cînd pentru polinitroderivaţi, valoarea lui variază între 7 şi 11. Nitratofile, specii ^ 461 Nitrili Conducerea proceselor industriale de nitrare e adeseori dificilă, din cauza necesităţii de eliminare rapidă a căldurii de reacţie (AH circa 22---27 kcal/mol). Efectul termic se datoreşte, într-o măsură apreciabilă, si căldurii de diluare a acidului sulfuric cu apa formată în reacţie. De aceea, uneori e avantajos să se utilizeze iniţial amestecuri nitrante relativ diluate. Viteza reacţiilor de nitrare ale combinaţiilor aromatice variază mult cu natura substituenţilor existenţi în ciclul aromatic. în general această viteză creşte în funcţiune de prezenta diferiţilor substituenti, în ordinea următoare: NO;<—S03H<—COOH<—Cl<—CH3<—OCH3< — OH. Introducerea unei grupări nitro într-un compus aromatic poate micşora viteza reacţiei de nitrare ulterioară de circa 1G5 sau chiar de 107 ori. Reacţiile de nitrare ale combinaţiilor aromatice au o importanţă excepţională în industria chimică şi sînt aplicate în numeroase fabricaţii (v. Nitroderivaţi aromatici, sub Nitro-derivaţi). 1. Nitratofile, specii Geobot.: Specii vegetale cari se dezvoltă pe terenuri bogate în azot. Exemple: Datura stra-monium (ciumăfaia) şi Hyoscyamus niger (măselariţa). 2. Nitrator, pl. nitratoare. Ind. chim.: Vas de reacţie cu agitator, destinat nitrării lichidelor organice (benzen, toluen, glicerină, glicol, etc.) cu „amestec acid" (v. sub Nitrare, reacţii de ~). Caracteristice sînt: suprafaţa mare a serpentinelor de răcire (peste 10 m2/m3 aparat), necesară pentru a îndepărta căldura dezvoltată prin nitrare, prin di-solvarea acidului liber din baie în apa formată şi prin diluarea acidului mono-hidrat în excesul de apă; agitaţia energică cu elice multiple sau cu turbină, necesară pentru a emulsiona imediat substanţa organică, înlăturînd formarea de zone moarte şi pentru a activa schimbul de căldură (circulaţia internă orară poate fi de peste 100 de ori mai mare decît volumul băii); operarea fa presiunea atmosferică, cu aspiraţia gazelor sub capac; construcţia aproape excluziv din oţel inoxidabil; gradul înaintat de automatizare a parametrilor tehnologici şi al siguranţei. Figura reprezintă un nitrator modern MBiazzi" al cărui volum e strict necesar înecării bateriei de serpentine, care con- 1) vas; 2) serpentine; sţituie şi tunelul de recirculaţie al tur- 3) agitator cu turbină; binei. Substanţa organică şi acidul de 4) intrare glicerină; nitrare sînt aduse cu pompe dozatoare 5) intrare acid; 6) de-jafundul puţului central, pentru a fi prinse versor de prea-plin imediat în turbină. Produsul nitrat şi aci- (produs); 7) capac de dul consumat se evacuează prin prea- evacuare. .plin către decantor. Alimentarea se opreşte automat la sistarea agitaţiei sau a răcirii; la substanţe explozive, dacă temperatura din reactor depăşeşte valoarea stabilită, întreaga şarjă e înecată rapid într-un basin de siguranţa. Ca aparate specifice reacţiilor puternic exoterme între lichide imiscibile, nitratoarele au şi alte aplicaţii (la sulfonare, transpoziţia Beckmann, etc.). 3. Nitratreductaze, sing. nitratreductază. Chim. biol.: Enzime din clasa flavinenzimelor, fiind substanţe de oxidore-ducere conţinînd o flavinnucleotidă ca grupare structurală coenzimatică. Flavinenzimele sînt constituite dintr-o apoen-zimă cu structura proteică şi dintr-o coenzimă, care," din punctul de vedere chimic, aparţine flavinelor (coloranxi naturali, galbeni). Nitratreductazele prezintă o importanţă deosebită pentru plante şi nnicroorgani-sme, permiţînd-folosirea azotaţilor, cari sînt transformaţi în aminoacizi, respectiv în proteine. 4. Nitraţi, sing. nitrat. Chim.: Sin. Azotaţi (v.). 5. Nitric, acid Chim.: Sin. Acid azotic (v. Azotic, acid —). 6. Nitricoxihemoglohinâ. Chim.: Combinaţie care se formează între oxidul de azot şi hemoglobină. 7. Nitrificare. Ped.: Procesul biochimic prin care amoniacul rezultat din descompunerea substanţelor organice din sol se transformă în acid azotic şi, prin combinarea cu bazele din sol, în azotaţi (nitraţi) direct asimilabili de plante. Această transformare se produce sub acţiunea activităţii bacteriilor nitrificatoare (v.) şi trece prin următoarele stadii: azot organic amoniac acid az- >tos (şi azotiţi) acid azotic (şi azotaţi). Condiţiile unei nitrificări optime se găsesc în solurile umede (cu circa 60% apă din capacitatea maximă pentrii apă), dar bine aerisite şi drenate, cu structură glomerulară:, cu reacţie slab acidă pînă la alcalină (pH = 7), la temperatură apropiată de 37°. Nitrificarea încetează la temperaturi sub 5° şi peste 55°; e necesară şi existenţa în sol a unor canti- tăţi suficiente de calciu şi fosfaţi, cum şi a elementelor cari., în general, se găsesc în proporţii mai mici în sol: fier, mangan şi cupru. Cea mai mare parte din amoniu se găseşte sub formă de cationi de schimb (v.), iar azotaţii, în soluţia solului. Nitrificarea e parţial sau total împiedicată în prezenţa formelor de humus slab humificat şi acid (turbă, humus brut de pădure, etc.) şi a unei cantităţi prea mari de materii organice în sol. Ea e mai redusă în solurile forestiere, decît în cele agricole. Lucrările de culturalizare a solului (în special ogorul negru), adăugarea de îngrăşăminte fosfatice şi potasice, amendarea cu var a solurilor acide, etc. favorizează dezvojtarea bacteriilor nitrificatoare, deci a nitrificării. Amoniacul şi sărurile de amoniu fiind repede nitrificate, îngrăşămintele cu amoniu trebuie aplicate numai atunci cînd pot fi utilizate imediat de plante, pentru ca nitraţii formaţi să nu se piardă, prin infiltrare, în soluţia solului. 8. Nitrili, sing. nitril. Chim.: R—C=N. Derivaţi funcţionali ai acizilor, caracterizaţi prin prezenţa grupării funcţionale monovalente nitril—C=N, grupare puternic atrăgătoare de electroni. Primul termen al acestei serii e acidul cianhidric, HCN (nitrilul acidului formic). Nitrilii sînt esteri ai acidului cianhidric, iar R poate fi un radical alchilic, alchilciclic, aromatic, eterociclic. Numirea lor derivă din aceea a acidului care rezultă prin hidroliza lor, şi anume prin adăugarea sufixului -nitril la rădăcina acidului (nitrilul acidului acetic se numeşte, astfel, acetonitril). Ei pot fi numiţi ca cianuri ale radicalului de care e legată gruparea —C=N ; CH3CN e numită, astfel, cianură de metil sau, conform unei alte nomenclaturi, se adaugă sufixul -nitril sau -dinitril la numele hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon, de exemplu CH3CN etan-nitril. în natură, nitrilii se găsesc în cantităţi mici; de exemplu în amigdalină (glicozida nitrilului mandelic) şi în ricinină (alcaloid). Fenil-acetonitrilul şi p-feniI-propionitriIuI au fost izolaţi din unele uleiuri; cîţiva nitrili alifatici superiori se găsescîn uleiul de oase. Acetonitrilul a fost izolat din gudroane. Nitrilii alifatici cari conţin pînă la 14 atomi de carbon sînt lichide cu miros plăcut, eteric. Omologii superiori sînt solide cristaline fără miros. Majoritatea nitriIilor sînt incQ- Nitrator continuu Biazzi. Nitrili 462 Nitrili Proprietăţi fizice ala nitrililor Formula şî P. t. P. f. d20 20 Formula şi P.t. P.f. d20 20 numirea °C °C 4 n D numirea °C °C 4 n D Nitrili saturaţi Nitrili alicidici 82 0,7828 QHuCN — 187—187,5 0,9184 — CHSCN -41 1,34596 ’ ciclohexancarbo- (728) acetonitril nitril (etan-nitril) 0,78™ 1,368119 (hexahidrobenzo- CH3CH2CN — 91,9 97,1 nitril) propionitril Nitrili aromatici (propan-nitril) 0 4 QHfiCN -12,9 190,7 1,00125 1,5289 CH3CH2CH2CN -112,6 117—118 0,78 1,3816 benzonitril butironitril (cianbenzen) 0,994125 1.527223'1 (butan-nitril) 0,80118 1,3917^ 8 CH3C6H4CN -13 14 204 CH3(CH2)3CN -96 141—143 o-tolunitril valeronitril (763) (o-toluencarbo-nitrii) 1,094$ (pentan-nitril) 1.408514,3 c10h7cn 66,5 305 CH3(CH2)4CN capronitril , -79,4 162—163 (750) 0,8014,3 2-naftonitril (2-nafcalin-carbo- nitril) OU (hexan-nitrii) 223 •••224 1.04934 „ „„„,34.2 c10h7cn 33,5 296,5 1,117c CH2(CN)2 32,1 1,4146 * 1-nafto-nitril 0 malononitril (propan-dinitril) 1.02225 QH4(CN)2 tereftalo-nitril 222 CN(CH2)2CN 57,7 267 (1,4-benzen- succinonitril dicarbo-nitril) (butan-dinitril) Nitrili eterociclici Nitrili nesaturaţi CsHjNCN 29 212-•-215 picolinonitril n X îl n X I n z -82 78—79 0,811 (2-cianopiridină) 215—208 acrilonitril C5H4NCN 50 1,4156 nicotinonitril CH3CH=CH—CN -51,5 122 0,822 (2-piridin-ni tril) 1,085425 crotononitril C4H3OCH2CN 70—80 — (trans-2-buten- furanacetoni tril /0 nitril) (2-furilaceto-r.itril) / lori, au temperaturi de fierbere inferioare celor ale acizilor corespunzători, pot fi distilaţi fa presiunea normală, iar cei superiori, la presiune redusă, fără descompunere. Nitrilii derivînd de la hidrocarburi aromatice sînt lichide sau solide cu temperaturi de topire joase, cînd nu au alte grupări substi-tuente în moleculă. Cu excepţia acetonitriluiui, nitrilii sînt puţin solubili sau chiar insolubili în apă; sînt solubili în solvenţi nepolari şi, mai puţin solubili în solvenţi polari (cloroform, eter, acid acetic glacial, acetat de etil, acetat de butii). Nitrilii acizilor inferiori sînt buni solvenţi, putînd disolvă şi multe săruri. Există o serie de procedee de preparare a nitrililor, cari includ reacţii de adiţie, de condensare, scindare, etc. Reacţiile de adiţie sînt bazate pe ad iţi a acidului cianhidric la substanţe cari conţin în moleculă legături duble sau triple. Adiţia la hidrocarburi etilenice e dificilă şi se realizează în puţine cazuri şi cu randamente moderate. Aceti-lenele reacţionează mult mai uşor; importantă e adiţia de acid cianhidric la acetilenă, care conduce la nitril acrilic. Se obţin randamente diferite, după condiţiile de lucru. Adiţia în faza gazoasă se produce cu randamentul de 10%: HCN+HC=CH 400--500° NaCN pe cărbune HC=CH— CN. Adiţia de acid cianhidric la eteri vinilici în prezenţa catalizatorilor alcalini (cianuri, piridină) se produce cu randamente bune: - HCN n-butilvinileter tetrahidrofuran 250° şase ore presiune în fază lichidă, la 80°, în prezenţa unui catalizator format din Cu2Cl2, NH4Cl, HCI concentrat, cupru pulbere în mediu apos, se obţine nitrilul acrilic cu randamentul de 85%. Randamente de 90% se obţin lucrînd la 150---2000, cu HCN soluţie 30 % în prezenţă de CuâCI2 şi NH4Ci în hidrazină. I CN nitrilul acidului a-butiloxipropionic Adiţia de acid cianhidric la esteri vinilici se produce în acelaşi mod, în prezenţă de cianură de potasiu sau de alţi catalizatori alcalini. Adiţia acidului cianhidric la legături duble sau triple conjugate decurge uşor cînd legătura —C=C— e conjugată cu o grupare carboxialchil, nitril, carbonil, nitro sau sulfo. Capa- R' citatea de reacţie a unui compus de tipul C=CH—COOR’” R" depinde de natura celor trei radicali şi e maximă cînd R’= R" = R”’= H, fiind complet inhibită cînd R”’ e un radical aromatic. Combinaţiile nesaturate pot fi: nitril, esteri ai acizilor oc.fi-nesaturaţi; cetone, a,p-nesaturate; cetone aromatice; sulfone a,p~nesaturate; nitroderivaţi a,^-nesaturaţi. Reacţii de condensare. Condensarea alcoolilor saturaţi, a alcoolilor 2,3-nesaturaţi, a alcoolilor din seria alilică, a eterilor sau etilenoxizilor cu acidul cianhidric în prezenţă de catalizatori conduce la nitrili. Un procedeu industrial de Nitrit de âtil 463 Nitro, coloranţi obţinere a nitrilului acrilic consistă în condensarea etilen--oxidului cu HCN: ch2— ch2+hcn -> HOCH2— CH2—CN CHc=CH—CN. CH3COOH + NH CHgCN + 2 HoO . 3 300-.400° ' Isomerizarea isonitrililor la cald conduce, de asemenea, la nitrili. — Legătura triplă din nitrili —C=N poate da numeroase reacţii de adiţie, cari au apl icaţii în Chimia organică de sinteză. Hidrogenarea cu sodiu şi alcool conduce la amine primare, Pe cînd hidrogenarea catalitică cu cobalt sau cu nichel dă un ^mestec, de amine primare, secundare şi terţiare. Ad iţi a în condiţii blînde a unei molecule de apă conduce -•a, amide, iar adiţia a două molecule conduce la formarea •Sărurilor de amoniu ale acizilor. Hidroliză în condiţii mai energice, cu acizi sau cu baze, conduce la acizi şi acesta e cel mai important procedeu de preparare a acizilor organici: - — — h9o R—C=N R—CO—NHo R— COOH + NHo Condensarea compuşilor halogenaţi cu cianuri metalice e unul dintre cele mai utilizate procedee de preparare a nitri- 1 ilor alifatici şi e o reacţie importantă de lungire a lanţului în sintezele organice. Drept component halogenat se pot folosi: combinaţii halogenate saturate alifatice, combinaţii ariIalifatice cu halogenul în catena laterală, combinaţii dihalo-'genate, alcooli, eteri, cetone, acizi cari conţin halogen, combinaţii halogenate nesaturate, cloruri acide. Natura şi poziţia halogenului au o influenţă deosebită asupra mersului reacţiei. Frecvent, reacţia se realizează plecînd de la aicooii: d/-\i t pj x/ NqCN p-v i ROH-------► RX--------► RCN . O comportare asemănătoare cu derivaţii monohalogenaţi au esterii acidului sulfuric sau fosforic. Reacţia de condensare a sărurilor de^diazoniu cu cianuri metalice (metoda Sandmeyer) e un procedeu preparativ utilizat în seria aromatică. Procedeul consistă în trecerea grupării amino din aminele aromatice în săruri de diazoniu şi apoi în nitril. Reacţia se produce în prezenţa unor catalizatori complecşi, cum sînt cianura de cupru şi potasiu, sau cianura de nichel şi potasiu: C6H5—N=N]CI+CuCN C6H5CN+Na+CuCI. ■ Dicianul sau halogencianii sînt folosiţi, în unele cazuri, în locul acidului cianhidric sau în locul sărurilor lui, la sinteze de nitrili. ■ k Scindarea de hidrogen din molecula unei amine sau a arhidelor acizilor conduce la nitrili: CH3(CH2)sCH2-NH2 -B^+2NaOH-> CH3—(CH2\,CH2—NBra-*. CH3-(CH2)s-CN. ■Reacţia se produce numai cînd n> 5. Dehidrogenarea aminelor -prin cataliză eterogenă e importantă din punctul de vedere tehnic: C6H6CH2NH2 C6H5CN (randament 30%). Reacţia se produce şi fără izolarea aminei: HC=CH + NH3 CH3— cn + h2. Scindarea de apa din aldoxime şi cetoxime conduce la nitrili şi se efectuează fie termic, fie cu ajutorul unor agenţi deshidratanţi, ca anhidrida acetică, clorură de acetil, clorură .de tionil. Nitrilul acrilic se poate obţine din oxima acroleinei, prin deshidratare catalitica. Nitril ii acizilor inferiori se pot obţine direct din acizi, cu randament mare, folosind o metodă catalitică: Prin adiţie de acid clorhidric se dbţin halogenuri de imide, R—CCI=NH; adiţia a încă unei molecule de acid clorhidric dă halogenuri de amide, R—CC12—NH2. Nitrilii adiţionează halogenuri de alchil- sau de arilmag-neziu, formînd compuşi de adiţie, cari sînt trecuţi apoi în cetone: CH3 C6H6CN+CH3Mg Br->-C6H6—C= N—Hg Br —■+ C6H6—COCH3. Gruparea CN, puternic atrăgătoare de electroni, activează grupările CH2 sau CH, de cari e legată (nitrilul malonic, fenil-acetonitrilul). Nitrilii cari au în poziţia a un atom de hidrogen pot fi trecuţi în polimeri, în prezenţa substanţelor cu reacţie bazică. Astfel, în prezenţa amidurii de sodiu, nitrilii se condensează între ei: 2 CH3CN CH3—CH = N—CH2CN. Recunoaşterea calitativă a nitrili lor se poate face, fie prin trecerea în acizii corespunzători, fie prin trecerea în esteri şi, apoi, prin caracterizarea acestora ca hidrazide. Majoritatea nitrililor au o toxicitate asemănătoare celei a acidului cianhidric, fiind mai mare în seria nitri 1 ilor nesaturaţi, a-oxinitrililor şi aminonitrililor; cei nesaturaţi şi cei halogenaţi sînt şi iritanţi. Antidotul e nitritul de amil administrat pe cale orală, alternînd cu nitritul de sodiu şi cu tiosulfatul de sodiu administrate intravenos. Nitrilii sînt folosiţi ca materii prime şi ca intermediari la obţinerea de acizi graşi şi de derivaţi ai acestora, de produse farmaceutice, vitamine, răşini sintetice. Cianoderivaţii piridinei sînt folosiţi ca intermediari în sinteze de nicotin-amidă, acid nicotinic. Nitrilii şi dinitriIii cu greutate moleculară mică sînt folosiţi ca agenţi de flotaţie pentru minereuri. V. şî sub Cianhidric, acid Acrilici, polimeri — ; Cian-hidrine; Isonitrili; Cianic, acid Tiocianic, acid Cian-amidă; Clorcian. 1. Nitrit de etil. Chim.: Sin. Ester azotos (v.). 2. Nitriţi, sing. nitrit; Chim.: Sin. Azotiţi (v.). 3. Nitro-. Chim.: Prefix care arată prezenţa, în molecula numită, a grupării funcţionale—NOs. 4. Nitro, coloranţi Chim.: Nitrofenoli sau nitroamine în cari gruparea nitro se găseşte în poziţiile orto sau para, folosiţi drept coloranţi. Printre primii coloranţi sintetici folosiţi a fost 2,4,6-trinitrofenolul, care dă pe lînă şi pe mătase vopsiri cu rezistenţe slabe la lumină, la apă, etc. Dintre nitrofenoli mai e încă utilizat colorantul galben Naftol S care, sub forma sării sale de sodiu şi potasiu, e un colorant ieftin pentru lînă şi mătase: OH H | c c , r ^ \r/ % c Nc—no2 I II I HC C CH ^C^ c H NO, Nitroaminele sînt coloranţi mai buni şi mai valoroşi decît nitrofenolii. Din această categorie, cel mai vechi colorant e Aurantia (sarea de amoniu a hexanitrodifenilaminei), care în prezent mai e folosit ca exploziv. Nîtroalcani 464 Nitroanisoîi Coloranţii nitro prezintă fenomenul de decolorare prin reducere la derivaţi azoxi şi azo şi, în ultima fază, la amine primare; de exemplu, colorantul galben Naftol S se transformă, prin fotoreducere, în acid 2-nitro-4-amino-1-naftol-7 sulfonic. Importanţă tehnică au unii coloranţi obţinuţi prin reacţia dintre derivaţii halogenaţi ai nitrobenzenului cu acizi amino-difenilaminsulfonici, Colorantul Brun Antralan 4 G e utilizat pentru vopsirea pieilor, dar egalizează bine şi pe lînă. Colorantul Brun-Amido-Naftol, obţinut prin condensarea acidului 1-clor-2,6-dinitrobenzen-4-carboxilic cu acidul 4-amino-difeni lamin-2-sulfonic, e un colorant important pentru lînă, etc. Dintre coloranţii insolubili din categoria nitroaminelor, cari sînt utilizaţi în dispersii apoase la vopsirea acetatuiui de celuloză, importanţi sînt: Galben-auriu VIII (2,4-dinitro-4/-hidroxidifenilamina); Portocaliu-auriu (4-cloro-2-nitro-3/-etoxidifenilamina), cum şi alte nitrodifenilamine. Coloranţi nitro galbeni, pentru vopsirea acetatuiui de celuloză, a nylon-ului, a lînii şi a mătăsii se obţin şi prin condensarea aminelor aromatice cu derivaţi ai o-nitroclorben-zenului cari conţin grupări sulfamil şi hidrazosulfamil. La vopsirea mătăsii acetat au utilizare şi unele nitroamine conţinînd gruparea trifluorometil, sau produsele de condensare între derivaţi ai tetrahidrochinolinei cu derivaţi ai clornitrobenzenului. Produsele Ce11it sînt nitrocoloranţi cari conţin gruparea —COOH sau —SOsH şi dau nuanţe galbene-brune pe mătase acetat. De exemplu, colorantul Brun rezistent Cellit R: H6C6—NH——NH—cf ^C—COOH xc=c xc=c Au importanţă şi unii pigmenţi galbeni; de exemplu: Galben rezistent Litol GG (Sin. Galben Sirius GG). Prin introducerea grupărilor nitro în produse aparţinînd ailor clase de coloranţi se pot obţine îmbunătăţiri ale proprietăţilor de vopsire şi ale rezistenţelor. 1. Nitroalcani, sing. nitroalcan. Chim.: Sin. Nitropara-fine (v.). 2. Nitroamidon. Expl.: Exploziv obţinut prin nitrarea amidonului. E o pulbere albă, foarte fină, cu un conţinut în azot de 10---12,6%. E compus din tetranitrat şi pentani-trat de amidon. 3. Nitroamoncalcar. Agr., Chim.: NH4N03- CaCOs. îngră-şămînt care conţine azot nitric, azot amoniacal şi calciu. Se prepara, sub formă de granule, din azotat de amoniu topit, în care se introduce carbonat de calciu pulverulent. Proporţia celor doi componenţi ai amestecului e de 55***60%, respectiv de 45--*40%. Nitroamcncalcarul se păstrează în saci de hîrtie impermeabilă, în locuri uscate şi răcoroase, deoarece se descompune uşor la contactul cu aerul atmosferic şi la temperaturi înalte. Se foloseşte, în special, ca îngrăşă-mînt fazial. Sin.. Azotat de amoniu şi de calciu. 4 Nitroaniline, sing. nitroanilină. Chim.: Derivaţi a anilinei cari conţin în nucleu una, două sau trei grupări nitro: —NOg.Mononitroanilinele, NH2C6H4NOa, se prezintăsub forma a trei isomeri de poziţie: orto-, meta- şi para-nitroanilina. Nitroanilinele se prezintă sub formă de cristale coiorate în galben, greu solubile în apă rece, solubile în diverşi disol-vanţi organici. Din cauza grupărilor—NOa, prezintă un caracter bazic mult mai slab decît al anilinei. Formează săruri incolore cu acizii minerali. Orto-nitroanilinaîn soluţie alcoolică de etoxid de sodiu sau de potasiu formează o sare roşie ca sîngele, iar p-nitroanilina, o sare galbenă-brună. Tendinţa formării de săruri, în aceste condiţii, creşte cu numărul grupărilor nitro. Reducerea grupării nitro conduce la fenilendiamineie corespunzătoare. Hidroliza alcalină a grupării amino, care se realizează mai uşor în cazul di- sau trinitroanilinelor, conduce la nitro-fenolii corespunzători. Picramida e, astfel, uşor hidrolizată la acid picric. Gruparea amino poate fi alchilată sau aci lată, reacţie mai uşor de realizat în cazul mononitroanilinelor. Diazotarea nitroanilinelor conduce la diazoderivaţi relativ stabili, folosiţi în sinteze de coloranţi azo. Paranitroanilina se diazotează cu nitrit de sodiu în soluţie apoasă de acid clorhidric. Diazotarea di- şi trinitroanilinelor, din cauza slabei lor bazi ci taţi, necesită condiţii speciale, cum e folosirea, ca solvenţi, a acizilor acetic şi sulfuric. p-Nitroanilina se prezintă sub formă de ace galbene deschise (cristalizate din apă), cu p.t. 148°; D4= 1,424. E solubilă în alcool metilic, în alcool etilic, în eter, benzen, toluen. Nu e antrenabilă cu vapori de apă. Are cea mai mare importanţă tehnică dintre toate nitroanilinele. Se fabrică industrial din paraciornitrobenzen, prin încălzire în auto-clave cu aproximativ de cinci ori greutatea de soluţie de amoniac 27%, la 175• **200°, presiunea 40--45 at, timp de opt ore. Reacţia de amonoliză s-a realizat şi continuu, trecînd clornitrobenzen şi amoniac 40% prin ţevi de oţel inoxidabil, la 200 at şi 230---2500, obţinîndu-se conversiuni pînă la 99%. Se mai poate obţine şi prin nitrarea acetanilidei, obţinîndu-se amestecuri de isomeri orto (aproximativ 20%) şi para (aproximativ 75%). Prin saponificare se obţin nitroanilinele respective. p-Nitroanilina se utilizează la fabricarea azocolo-ranţilor, a pigmenţilor organici, în industria textilă în care, sub numirea de roşu de nitrozamino, anti-diazotatul de para-nitroanilină e utilizat la producerea pe fibră a colorantului Roşu Para (1-p-nitrobenzen-azo-2-naftol). în comerţ se mai găseşte şi sub numirea Roşu rezistent GG bază, pentru vopsirea cu naftoli, sau sub numirea de Nitrazol C, ca sare de diazoniu stabilizată. Prin clorurarea în soluţie diluată de acid clorhidric, cu clorat de sodiu, la 20***25%, formează 2,6-diclor-p-nitroanilină. o-Nitroanilina se prezintă în ace sau în plăci galbene-aurii (din apă). Are p.t. 41,5°. E foarte solubilă în eter, solubilă în alcool etilic, în cloroform, puţin solubilă în apă. Se obţine, industrial, prin amonoliza o-clornitrobenze-nului sau prin nitrarea acetanilidei. în comerţ se găseşte sub numirea de Portocaliu rezistent GR bază şi e utilizată pentru vopsirea cu naftoli. m-Nitroanilina se prezintă în ace galbene (din apă). Are p.t. 114°, p.f. peste 285°; D4= 1,430. E solubilă în apă: 0,114 părţi în 100 părţi apă la 2u°. E solubilă în alcool metilic, alcool etilic, moderat solubilă în benzen. Se obţine industrial din m-dinitrobenzen, prin reducere cu Na2S sau cu NaSH, în prezenţa unor cantităţi mici de sulfat de magneziu. în comerţ se găseşte sub numirea de Portocaliu rezistent R bază şi e utilizată la vopsirea cu naftoli. 2,4-Dinitroanilina se obţine prin acţiunea amoniacului asupra 2,4-dinitrobenzenului sau asupra 2,4-dinitro-fenolului. 5. Nitroanisidine, sing. nitroanisidină. Chim. V. Nitro-anisoli. 6. Nitroanisoîi, sing. nitroahisol. Chim.: Eteri metil ici ai nitrofenolilor. Nitrofenolaţii, în general, se pot alchila în soluţii alcoolice utilizînd alcoolii metilic, etilic, sau dime-til-, dietil-sulfaţii ca agenţi de alchilare. în industrie, însă, Nitroantrachinone 465 Nitrobenzen în cele mai multe cazuri nu se porneşte de la nitrofenolaţi, ci se lucrează într-o singură fază, plecînd de la clor-nitro-derivaţii respectivi: R—CI + HOCH3+ NaOH R—OCH3+NaCI + H20. Reacţia dintre clorderivat cu alcoolat are o viteză mai mare decît viteza reacţiei clorderivatului cu hidroxidul alcalin, alcoolatul de sodiu formîndu-se conform reacţiei: CH3OH + NaOH ^ CH30Na+H20. în practica industrială se pot obţine prin înlocuirea clorului din o- sau p-nitroclorbenzen, 2,4-dinitroclorbenzen, nitrodiclorbenzeni, 1-nitro-2,4,5-triclorbenzen, 4-clor-3-nitro-toluen, cu gruparea metoxi. Importanţă practică au o-nitroa-nisolul (I), p-nitroanisolul (II), 2,4-dinitroanisolul (III), p-clor-o-nitroanisolul (IV): OCHo OCHo HC' C -NO, HC CH I OCH3 I c HC^ XC—NO, HC* XCH II CH H C HC V' I NO, CH V' I no2 II OCH3 l c HC^ NC—N02 L II H C CH 'c' I C! III IV O- şi p-nitroanisolii se obţin cu randament peste 90%, prin încălzirea clornitrobenzenului, respectiv cu metanol şi NaOH soluţie 13,5 % în metanol, la temperatura de 70***95°. o-Nitroanisolul are p.t. 10°; p.f. 272-**273°; e insolubil în apă, solubil în alcool, în eter. Prin reducere cu fier şi acid formic formează o-anisidina, intermediar important pentru coloranţi, fiind utilizat drept component diazotabil. Exemplu: prin nitrarea acet-o-anisidinei la 25-*-40° se obţine un amestec de doi isomeri cu gruparea -N02 în poziţiile 4 şi 5. Prin hidro-Jizagrupării acetil se obţin 5-nitro-o-anisidina (Roşu rezistent B bază) şi 4-nitro-o-anisidina (Ecarlat rezistent R bază). în industria farmaceutică, o-nitroanisolul are utilizare la sinteza guaiacolului şi a derivaţilor săi. jp-Nitroanisolul are p.t. 54°; p.f. 274°; e greu solubil în aPă; e solubil în alcool, în eter. Prin reducere cu soluţie de sulfură de sodiu sub presiune, formează p-anisidina, intermediar pentru coloranţi, fabricat pe scară mare. Prin nitrarea a-cetil-p-anisidinei în clorbenzen, urmată de hidrolizagrupării acetil, se obţine 3-nitro-p-anisidina. Aminele obţinute de la 2,4-dinitroanisol şi de la 4-clor--2-nitroanisol sînt folosite, de asemenea, la vopsirea cu naftoli de tip AS. Cresidina, 3-amino-4-metoxitoluen, intermediar valoros pentru azo-coloranţi violeţi, albaştri, se obţine de la 4-clor-3-nitrotoluen care, prin metoxilare (alcool metilic, KOH, la 110°), formează 4-metoxi-3-nitrotoluen, care e redus apoi cu fier în soluţie apoasă şi acid formic la 100°. !■ Nitroantrachinone, sing. nitroantrachinonă. Chim.: Intermediari pentru coloranţii antrachinonici. Prin nitrarea antrachinonei se obţin produse neunitare. Nitrarea se face la temperaturi între 50 şi 75°, cînd se obţin amestecuri în special de 1,5- şi 1,8-dinitroantrachinone. în cantităţi mici se obţin şi isomerii 1,6-, 1,7-, 2,6- şi 2,7-dinitro. Separarea a-nitroantrachinonei în stare pură e greu de realizat, nece-sitînd cristalizări repetate din toluen, distilări în vid, etc. De aceea, se preferă obţinerea a-aminoantrachinonei utilizînd acidul oc-antrachinonsulfonic, şi nu reducerea a-nitroantrachinonei. Din amestecul de 1,8- şi 1,5-dinitroantrachinone obţinut la dinitrare se poate separa relativ uşor isomerul 1,5-, care e utilizat la fabricareacolorantului Albastru Antracen WR (sin. Alizarin Cianin R). (3-Nitroantrachinona nu are utilizare ca intermediar pentru coloranţi şi nici nu se obţine la nitrarea antrachinonei, ci prin metode indirecte. Nitrarea acizilor suIfonici ai antrachinonei în acid sulfuric la 80-*90° se face în poziţia 1 din nucleul nesubstituit. Importanţă practică mai are 1-nitro-2-metil-antrachinona, care se obţine la nitrarea 2-metil-antrachinonei în oleum. E un intermediar utilizat mult pentru coloranţii acridonici şi la obţinerea acidului 1-nitro- şi 1-amino-antrachinon-carboxiiici. 2. Nifrobacter. Agr.: Bacterie autotrofă, aerobă, cu lungimea de 0,5 — 1,0 pi. Temperatura optimă pentru dezvoltarea ei e de 25‘-*27°. Formează nitraţi în sol, oxidînd nitriţii produşi prin transformarea amoniacului de către bacteria Nitro-somonas (v.). 3. Nîtrobarit. Mineral.: Ba(N03)2. Azotat de bariu natural, cristalizat în sistemul cubic, în cristale incolore. Are indicele de refracţie 1,572. Fabricat artificial, formează cristale tetartoedrice, frumos dezvoltate. Sin. Salpetru de bariu. 4. Nitrobenzen. Chim.: C6H5N02. Mononitroderivat al benzenului. E un lichid galben deschis cu miros de migdale amare, cu p.t. 5,6—5,7°, p.f. 210,9°, df=1,21, ,5524, solubil în majoritatea solvenţilor organici; solubilitatea în apă la 20°, 0,19 % ; e uşor antrenabi I cu vapori de apă. Procedeul industrial de preparare consistă în nitrarea directă a benzenului, care se realizează, fie în sistem discontinuu, fie în sistem continuu. Ca agent de nitrare se utilizează un amestec nitrant cu compoziţia H2S04 60%, HN03 32%, H20 8%. Folosind un exces de ackd azotic de 2—5 %, faţă de cantitatea teoretică, se obţine o conversiune în nitrobenzen de 95%. Se lucrează la 50*-*55°. Nitroben-zenul, separat de amestecul de acizi reziduali, se spală cu apă; se antrenează cu vapori de apă şi apoi se redistilează. In sistemul continuu (mai puţin utilizat), nitrarea se face fie cu un amestec nitrant, fie numai cu acid azotic de 60-*-65%, care e trecut în stare de vapori printr-o coloană în care curge în contracurent benzen lichid. Amestecul rezultat e distilat în mod continuu. Reacţiile nitrobenzenului se pot grupa în două categorii: reacţii specifice grupării nitro şi reacţii de substituţie în nucleul benzenic. Cea mai importantă dintre reacţii, utilizată industrial pe scară mare, e reducerea care se poate realiza fie cu hidrogen în stare născîndă, fie prin hidrogenare catalitică. Reducerea în soluţie apoasă cu fier şi acid clorhidric conduce la anilină: C6H5N02+6H C6H5NH2-j-2 H20. Anilina se poate obţine şi prin reducerea catalitică a nitrobenzenului cu hidrogen, în fază gazoasă sau lichidă, în prezenţă de catalizatori. Reducerea catalitică în fază lichidă se face în solvent (apă sau alcool). Reducerea electrolitică în soluţie slab acetică, tamponată cu acetat de sodiu, conduce la fenilhidroxilamină. Dacă reducerea se efectuează în prezenţă de acid sulfuric diluat, fenilhidroxilamina suferă transpoziţie şi trece în p-amino-fenol. Cu praf de zinc în mediu alcalin se obţin, după condiţiile de lucru, azoxibenzen, azobenzen sau hidrazobenzen; acesta din urmă, sub acţiunea acidului sulfuric, trece în benzidină. 30 Nitroeateît 466 Nitroceluloză, clei de ^ Feniihidroxilamina se obţine şi la tratarea nitrobenze-nului cu zinc şi clorură de amoniu în mediu apos. Nitrobenzenul tratat cu bisulfit de sodiu trece în sarea de sodiu a acidului sulfamic, C6H6NHS03Na; reacţia cu sulfit, urmată de tratarea cu un acid mineral, conduce la anilină şi acid sulfanilic, p-NH2C6H4S03H. Reacţiile de substituţie sînt orientate de prezenţa grupării nitro în poziţia meta. Se pot obţine, astfel, prin nitrare cu acid azotic, m-dinitrobenzen; prin clorurare, m-nitro-clorbenzen; prin sulfonare, acid m-nitrobenzensulfonic. Nitrobenzenul dă cu di meti I an i I i n a o coloraţie galbenă specifică. Cantitativ se determină prin trecerea în anilină cu amalgam de zinc şi titrarea anilinei cu o soluţie standardizată de bromat şi bromură de potasiu. La determinarea cantitativă se poate folosi şi reducerea nitrobenzenului prin titrare cu TiC 13: CeH5NOa+6 TiCU+6 HCI -» C6H5NH2-f 6 TiCI4 | 2 H20. Nitrobenzenul e foarte toxic, atît în stare de vapori (inhalare), cît şi atunci cînd se absoarbe prin piele, putînd produce şi leziuni ale sistemului nervos. Intoxicaţiile grave produc cianoze cauzate de trecerea hemoglobinei în methe-moglobină. Cea mai mare parte din nitrobenzenul fabricat, aproximativ 80%, e folosită la fabricarea anilinei, a benzidinei, a clornitrobenzenului, a acidului nitrobenzensulfonic, a chino-linei (sinteză Skraup), a azobenzenului şi a altor produse intermediare, în special pentru industria coloranţilor. în industria petrolieră e utilizat ca disolvant selectiv al naf-teneior; e utilizat şi ca agent blînd de oxidare, modificator de esterificare a acetatului de celuloză, component al unor uleiuri de uns, ia parfumarea săpunurilor de calitate inferioară. V. şî sub Dinitrobenzeni, Trinitrobenzen, Tetrani-trobenzen. 1. Nitrocalcit. Mineral.: Ca(N03)2- 4 HaO. Azotat de calciu hidratat natural, care apare ca eflorescenţe fibroase de culoare albă sau în mase mătăsoase, pe pereţii unor peşteri din regiunile calcaroase. Cristalizează în sistemul monoclinic. Fabricat pe cale sintetică, e cunoscut sub numele de Salpetru norvegian (de Norge). E folosit ca îngrăşămînt agricol. Sin. Salpetru de calciu. 2. Nitroearburare. Metg.: Sin. Carbonitrurare (v.), 3. Nitroceluloza. Chim., Expl.: Ester al celulozei cu acidul azotic, în care grupările —OH sînt înlocuite parţial sau total cu gruparea —O—NOa. Nitrocelulozele sînt solide, cu aspectul fibros al celulozei iniţiale, de culoare albă, higroscopice (higroscopicitatea scade cu creşterea conţinutului în azot). Nitroceluloza e stabilă la apă, la acizi diluaţi, ia bacterii; nu rezistă la acizi concentraţi, la al cal i i (suferă o degradare oxidativă) şi are o rezistenţă limitată la lumină. Nitroceluloza e inflamabilă; aprinsă arde instantaneu, cu flacără galbenă, fără degajare de fum; inflamabilitatea face ca uti' lizările nitrocelulozei, ca masă plastică, să fie limitate. Materia primă folosită iniţial lintersul de bumbac şi deşeurile de bumbac, a fost înlocuită, în ultimul timp, aproape total cu celuloza din lemn, care trebuie să conţină minimum 90% a-celuloză. Proporţia de grupări —O—NOa introduse în molecula celulozei prin nitrare depinde de compoziţia amestecului nitrant, de temperatură, de presiune şi de timpul de reacţie. Nitrarea completă a celulozei (14,14% azot) se realizează în laborator cu un amestec de acid azotic şi acid fosforic sau pentoxid de fosfor ori cu acid acetic şi anhidridă acetică, conform reacţiei: C6H702(0H)3+3 HONO, -»C6H702(0N02)3-f 3 H20. Industrial, nitrarea se efectuează cu amestec nitrant, a cărui compoziţie variază după produsul care trebuie obţinut. Raportul în greutate între celuloză şi amestecul nitrant e de 35---50 părţi amestec pentru o parte celuloză. înainte de nitrare se tratează bumbacul cu baze, la fierbere sub presiune, pentru a fi liberat de substanţele cari însoţesc în mod natural celuloza şi pentru a ajunge la un conţinut în celuloză de 99%. Fabricarea consistă în: nitrarea propriu-zisă, care se efectuează în centrifuge de nitrare la 20***40° (v. sub Nitrare, reacţii de ~), în cari se realizează şi o bună omogeneizare. Amestecul nitrant epuizat se îndepărtează prin centrifugare; se înlocuieşte, tot în centrifugă, cu un acid sulfuric care are un conţinut în apă egal cu cel al amestecului epuizat. Produsul rezultat se spală cu apă, pentru îndepărtarea acizilor reziduali; stabilizarea produsului se obţine prin fierbere îndelungată cu apă, pentru eliminarea urmelor de acizi înglobaţi în materialul nitrat şi a unor produşi nedefiniţi, instabili (se pare că instabilitatea s-ar datori conţinutului în hidrat de celuloză). Fibrele de celuloză se aduc apoi la lungimea de 0,5 mm şi se fierb din nou, de mai multe ori, cu apă, care conţine carbonat de sodiu, pînă cînd proba de stabilitate dă rezultate pozitive. După toate aceste operaţii, stabilizarea se asigură incorporînd în nitroceluloză baze organice slabe, ca difenilamina; omogeneizarea se obţine prin amestecare cu apă, urmată de separarea apei prin centrifugare, şi ambalarea, după presare, în baloturi. Nitroceluloza umedă poate fi manipulată, transportată şi stocată ca atare, fără pericol de explozie. în stare uscată (se usucă în vid la 50°) se transportă dupa ce a fost gelatinizată prin vălţuire cu alcool amilic sau triere-zilfosfat. Stabilitatea se determină prin încălzirea unei cantităţi di nitroceluloză în condiţii standard, la 134,5°, în prezenţă de hîrtie de metilviolet; nitroceluloza stabilă nu decolorează hîrtia în 25 de minute. Se determină, de asemenea, viscozi-tatea. Caracterizarea nitrocelulozei se face prin conţinutul în azot, care se determină prin descompunerea nitrocelulozei cu H2S04, în prezenţă de mercur, şi dozarea oxidului de azot, NO, degajat. în practică se cunosc nitroceluloze cari conţin 12,5-**13,5 % azot, sub numirea de fulmicoton sau bumbac exploziv (v.)„ şi nitroceluloze cu un conţinut de 10 * * * 11,5 % azot şi cari în soluţie eteroalcool ică formează c o I o d i u I (v.). în timpul nitrării, molecula celulozei nu suferă degradări. Pentru obţinerea nitrocelulozei cu o viscozitate mai mică, necesară la anumite utilizări, se realizează o degradare a produsului, după nitrare, prin fierbere sub presiune. Nitroceluloza cu viscozitate mare e folosită la fabricarea lacurilor pentru piele, a cleiurilor, a chiturilor; cea cu viscozitate medie, la fabricarea de lacuri pentru bronz, iar cea cu viscozitate mică e folosită, de obicei, la prepararea de lacuri combinate cu răşini alchidice şi de nitrolacuri pentru lemn. Lacurile de nitroceluloză se fabrică din colodiu cu grad de polimerizare mic, ca plastifianţi putînd fi folosiţi uleiul de ricin, ftalatul de butii, fosfatul de fenil sau o-crezil, răşini naturale şi, ca disolvanţi, esteri alifatici singuri sau în amestec cu toluen şi xilen. Duritatea şi puterea de acoperire a lacurilor nitrocelulozice se măresc prin adăugare de răşini melaminice. Nitrocelulozele cu . 10,7—11,2% azot sînt solubile în alcool etilic, în toluen-alcool şi sînt folosite la fabricarea maselor plastice şi a lacurilor. Filme şi lacuri se fabrică şi din nitroceluloze cu un conţinut de 11,2.*• • 12,2 % azot, cari sînt solubile în esteri, în cetone, în eter-alcool. Camforul dă cu nitroceluloza care conţine 10,5—11,5 % azot o combinaţie moleculară termoplastică, celuloidul (v.). 4. clei de Ind, chim. V. Clei de nitroceluloză, sub Clei, Nitrochit 467 Nitroderivaţi 1. Nitrochit. Ind. chim.: Produs chimic organic de sinteză, cu consistenţă pastoasă, întrebuinţat la pregătirea suprafeţelor cari urmează să fie acoperite cu nitrolac sau cu nitroemail. în general, un nitrochit conţine: o soluţie de nitroceluloză într-un amestec de soivent (acetonă cu acetat de butii, acetat de etii cu acetat de etilglicol, acetat de metil cu ciclohexanol) şi de diluant (toluen sau benzen); un amestec de plastifianţi, de cele mai muite ori dibutiIftalat cu ulei de ricin; o răşină, în majoritatea cazurilor esterul gliceric al acidului abietic (ester rezinic); un material de umplutură, în pulbere, care-i conferă consistenţa pastoasă. Materialul de umplutură e, în majoritatea cazurilor, pulberea de ardezie. Se mai pot întrebuinţa caolinul sau carbonatul de calciu, fin divizate. După modul în care se aplică, nitrochituriie se împart în chituri pentru spahtuit sau pentru întins cu cuţitul, de consistenţă mai mare, şi chituri pentru stropit, cu fluiditate mai mare. Nitrochituriie trebuie să aibă o bună aderenţă la materialul pe care se aplică, trebuie să se usuce în cîteva ore, şi astfel, încît să prezinte o suprafaţă dură, care să poată fi şlefuită cu un abraziv. Nu trebuie să crape prin învechire sau din cauza trepidaţiilor la cari poate fi supus materialul de suport. 2. Nitrociclohexcm. Chim.: Derivat nitric al ciclohexa- nului. Nitrarea se face în condiţiile specificate la nitroparafine (v.). Prin reducere, nitrociclohexanul dă |_j ciclohexanonoximă sau ciclohexilamină. Ciclohexanonoxima e cea mai conve- / \ nabilă materie primă pentru fabricarea CH N02 caprolactamei, monomer pentru fabricarea ,, L 1., fibrelor sintetice de tip Kapron, Relon, 2 \ / 2 etc. Ciclohexilamina e un bun inhibitor ^ de coroziune şi un intermediar pentru ^2 fabricarea acceleratorilor de vulcanizare. 3. Nitroclorbenzen. Chim.: CI*C6H4*N02. Substanţă care se obţine prin nitrarea clorbenzenului. Isomerii orto- şi para- se întrebuinţează în industria coloranţilor. '4. Nitrocloroform. Chim.: Sin. Cloropicrină (v.). 5. Nitroderivaţi, sing. nitroderivat. Chim.: Combinaţii organice conţinînd gruparea nitro —NOă legată de un atom no2 de carbon, RNOa, sau de un atom de azot, R—N—R' (nitra- no2 I mine) sau RCO—N—R' (nitramide). Nitroderivaţii pro-priu-zişi, RNOa, sînt isomeri cu nitriţii organici RONO, în cari însă azotul e legat de radicalul organic prin intermediul oxigenului. Numirea acestor produse se face prin adăugarea prefixului nitro- la numele hidrocarburii din care derivă radicalul: nitrometan, CH3N'02 nitrobenzen, C6H5N02; nitro-toluen, N02C6H4CH3; etc. în mod impropriu se numesc astfel şi unii nitraţi, cum sînt nitroglicerina, nitroceluloza. Nitroderivaţii pot fi clasificaţi în nitroderivaţi aromatici Şi alifatici, după natura hidrocarburii de care e legată gruparea nitro (hidrocarburi aromatice, cicloalcani, alcani), respectiv în nitroderivaţi terţiari, secundari, primari. După numărul grupărilor NOa se deosebesc mono-, di-, tri-, polini-troderivaţi, Structura grupării nitro poate fi reprezentată prin următoarele formule: Of O: o7*" R—N'f şi R—sau R—Nf O; X6;' ^OV repartiţia uniformă a electronilor n între cele două legături N—O fiind mai bine reprezentată prin ultima formulă. Industrial au importanţă nitroderivaţii aromatici, urmaţi de cei alifatici. Nitraminele şi nitramidele sînt mai puţin importante; unele sînt utilizate ca explozivi. Nitroderivaţii au temperaturi de fierbere mai înalte decît cele ale hidrocarburilor corespunzătoare, datorită grupării —N02 puternic electronegative. Au dens'tate mai mare decît a apei, cei aromatici fiind insolubili în apă, iar cei alifatici, practic insolubili; se amestecă în orice proporţie cu alcoolul, cu eterul, benzenul. Mononitroparafinele sînt cele mai stabile, cu excepţia nitrometanului care, în anumite condiţii, detonează. Există polinitroderivaţi puternic explozivi. Proprietăţi fizice ale nitroderivaţilor Formula şi numirea p.t. | °C | P.f. °C 20 nD ch3no2 nitrometan | —28,5 101,0 1,139 1,3935 ch3ch2no2 nitroetan — 90 I 114,8 1,052 1,3916 CH3(CH2)2N02 1 -nitropropan -108 • 131,6 1,003 1,4015 CH3(CH2)2CH2NOa 1 -nitrobutan _ 153 0,975 1,4036 CH3(CH2)7CH2N02 1 -nitrononan — 215—218 0,92317 — CH3CH(N02)2 1,1-dinitroetan — 185—186 1'35023’5 1,4346 1.4451&3 1,43416z1,2 CH(N02)3 trinitrometan 14,3 45-4722 1.596724’3 C(NOs)4 tetranitrometan 13,8 I 125,7 1.637721'2 ch?ch=chno2 nitroeti !enă — 38***39/80 ch3ch=chno2 1-nitropropena _ 54/28 | CH3C(N02) = CH2 2-nitropropenă — * 58/90 C.H.NO. nitrobenzen 5,7 210,8 1,214 1,5524 CsH4(N02)2 1,2-dinitrobenzen 117—118 315 1,565147 C6H4(N02)2 1,3-dinitrobenzen 89,8 300—302 1,5754 C6H4(N02)2 1,4-dinitrobenzen 173—174 299 1.625*° i — CfiH3(N02)3 1,2,3-trinitro-benzen 127,5 | C6H3(N02)3 1,2,4-trinitro- ! benzen I 61 •••62 ! | C6H3(N02)â | 1,3,5-trinitro-benzen a=131 ! 3=61 ! j ch3c6h4no2 2-nitrotoluen a= —10,6 | 3= — 4.1 | 22,3 1.163f4 1,547420,4 ch3c6h4no2 3-nitrotoluen 15,5—16 ' i 230—231 i 1.547021 ch3c6h4no2 4-nitrotoluen 51,9 237,7 1,123^5 1,53021H5e CH3C6H2(N02)3 2,4,6-trinitrotoluen 81—82 280 (exploziv) C10H7NO2 1 -nitronaftalină 59 — 60 304 Cea mai importantă reacţie a nitroderivaţilor, cu multe aplicaţii industriale, în special în seria aromatică, e reducerea la amine. Agenţii reducători acţionează uşor asupra grupării nitro şi reducerea se produce prin intermediul nitrozoderi-vaţilor. Gruparea nitro, legată de un atom de carbon primar sau secundar, formează gruparea nitrozo, care reacţionează 30* Nitroemail 46â Nitroemail mai departe în forma iso şi, trecînd prin oximă, hidroxilamină şi iminoderivat, se transformă în gruparea amino. Gruparea nitrozo legată de un carbon terţiar, în nitrozoderivaţii aromatici, reacţionează ca atare şi trece direct, prin intermediul hidroxilaminei, în mediu puternic acid, în amină: RN02 RNO RNHOH RNH2. în mediu alcalin, reacţia decurge conform schemei: C6H5NO-j-HONHC6H5-s> C6H5—N= N(0)C6H5-*> nitrozo- fenilhidroxil- azoxibenzen benzen amina -> C6H5—N= N—C6H5 C6H5—NH—NH—C6H5 .. azobenzen hidrazobenzen Nitroanilina şi o- şi p-nitrofenolul, în mediu de reacţie puternic alcalin, nu urmează această ultimă cale, ci prima cale. Alegerea agenţilor reducători depinde de poziţia grupării nitro şi de natura radicalului organic. Reducerea se poate realiza: catalitic, în fază de vapori, în prezenţă de cupru, staniu, aur, argint, nichel, platin sau în fază lichidă pe platin coloidal sau nichel Raney; cu fier, după Bechamp: RN02+3 Fe + 6 HC! -> RNH2 + 2 H20 +3 FeCI2; cu suifuri sau polisulfuri: RN02-f 3 H2S RNH2+3 S+2 H20 ; cu staniu sau cu clorură de staniu şi acid clorhidric; cu zinc: RN02+3 Zn-f H20~> RNH2+3 ZnO; cu aluminiu: RNOă+2 Al + H20 RNH2+AI2Os; electrolitic; etc. Polinitroderivaţii pot fi reduşi parţial sau total la amine. Prin reducere, nitroolefinele trec în oxime ale cetonelor sau aldehidelor saturate şi apoi în amine primare. Di- şi tri-nitroderivaţii formează compuşi de adiţie cu hidrocarburile aromatice, fenolii, aminele, compuşi folosiţi la caracterizarea acestora. Nitroderivaţii aromatici pot da produşi de substituţie halogenaţi, sulfonaţi, nitraţi, orientînd substituţia în meta. Substituţia în nucleu cu reactivi nucleofili se produce în poziţia orto sau para, însă cu randamente mici (din nitrobenzen şi hidroxid de potasiu se obţine o-nitro-fenol). Datorită constituţiei lor şi reactivităţii atomului de hidrogen de ia carbonul învecinat cu gruparea nitro, nitro-parafinele dau reacţii speciale (v. sub Nitroparafine). Nitrarea directă în fază lichidă sau gazoasă cu diverşi agenţi de nitrare (amestec nitrant, acid azotic diluat sau concentrat, anhidrida acidului azotic, N2Os, hipoazotida, N02, tetroxidul de azot, N204) e folosită în special pentru obţinerea nitroderivaţilor aromatici. în seria alifatică, reacţia se produce cu randamente mici, în condiţii mult mai energice (v. sub Nitrare, reacţii de ~ ; Nitroparafine): RH+ H0N02 RN02+ H20. Gruparea nitro substituie de cele mai multe ori un atom de hidrogen, iar în unele cazuri, grupări funcţionale ca —SOsH, —COCHg. Nitrarea parafinelor se produce cu scindarea moleculei şi conduce la un amestec de nitroparafine, în special de mono-nitroparafine. Procedeul e aplicat industrial în seria aromatică şi în cea alifatică; se foloseşte şi un procedeu continuu de nitrare a hidrocarburilor saturate în fază de vapori. în seria aromatică, grupările nitro ocupă poziţia meta una faţă de alta; prin nitrare directă se pot introduce în nucleul aromatic maximum trei grupări nitro. Nitroderivaţi aromatici se pot obţine şi prin oxidarea grupării amino la gruparea nitrozo cu acid monopersulfuric şi apoi la nitro (astfel se obţine p-dinitrobenzenul, din p-nitro-anii ină). Se mai folosesc, pe scară mică, şi alte procedee de obţinere a nitroderivaţilor. oc-Nitroolefinele se obţin prin deshidratarea a-nitroalcoolilor, cu agenţi deshidratanţi puternici, ca sulfatul acid de sodiu sau pentoxidul de fosfor; se pot folosi, în condiţii speciale, acidul azotic sau oxizi de azot cari se adiţionează la compuşi nesaturaţi. Nitraminele primare se prepară, în general, prin hidro-liza alcalină a nitramidelor, sau din uretanul corespunzător. Nitramidele secundare se obţin la tratarea amidelor secundare sau a N,N-dia!chilureei cu acid azotic. Nitramidele se prepară uşor şi prin nitrarea amidei cu acid azotic de 100%. Nitroderivaţii sînt toxici şi trebuie manipulaţi corespunzător. Aproximativ 80% din producţia de nitroderivaţi aromatici e folosită la prepararea de amine pentru industria coloranţilor. Nitroparafinele sînt folosite ca disolvanţi pentru acetat-, nitrat-, acetobutirat de celuloză, la extracţia hidrocarburilor aromatice, ca plastifianţi, carburanţi. Sînt folosiţi, mai puţin, ca agenţi oxidanţi sau ca agenţi blînzi de nitrare, ori ca intermediari în sinteze chimice de nitro- şi aminoalcool i, hidroxilamine, produşide condensare. Mulţi nitroderivaţi, aromatici în special (m-dinitrobenzenul, 2,4,6-trinitro toluenul, acidul picric, hexanitrodifenilamina, tetrani-trometilanilina, 1,3,5-trinitrobenzenul, trinitroclorobenzenul, trinitrouretanul, tetranitrom etanul), sînt folosiţi, singuri sau în amestecuri, ca explozivi. Dintre nitramine sînt folosite, ca explozivi, trimetilentrinitramina RDX, tetrilul, 2,4,6-tri-nitro-N-nitro-N-metilanilina. Nitroguanidina e folosită drept component al pulberilor reci. i. Nitroemail, pl. nitroemailuri. Ind. chim.: Vopsea pe bază de nitroceluloză, care, după uscare, are aspect de email. Constituţia nitroemailurilor e foarte variată de la un tip la altul, după natura materialelor pe cari urmează să fie aplicate. Astfel, se deosebesc: emailuri pentru metale (în cazul aluminiului se prepară emailuri speciale), emailuri pentru lemn sau aglomerate cu rumeguş de lemn, emailuri pentru piele, emailuri pentru ţesături. Se mai întrebuinţează nitroemailuri, cu efecte decorative, cari au constituţii foarte diferite de ale celor precedente. Astfel sînt emailurile crachelate, givrate, perlate (irizate), mate, luminescente, etc. în general, un nitroemail conţine nitroceluloză (de cele mai multe ori un amestec de nitroceluloză de diferite viscozităţi) disolvată- într-un amestec de solvenţi, unii cu temperatură de fierbere joasă, numiţi solvenţi uşori (acetona, formiatul sau acetatul de metil, formiatul sau acetatul de etil) şi alţii cu temperatură de fierbere înaltă, numiţi solvenţi grei (acetatul de butii, acetatul de amil, esterii glicolului, cetone grele, ciclohexanonasau metilciclohexanona), diluanţi (alcool metilic, alcool etilic, propilic, butilic, benzen, toluen, xileni sau chiar hidrocarburi parafinice uşoare), piastifianţi (ftalat de butii, ftalat de amil, tricrezilfosfat, ulei de ricin, lactat de etil, ricinoleat de butii, adipat de glicerină, etc.), cum şi, pentru mărirea aderenţei şi a durităţii peliculei, răşini (abietat de glicerină, gumă Dammar, gumă Elemy, răşină de condensare a ciclohexanonei, acetat de vinii de joasă viscozitate, răşini gliceroftalice, etc.). Amestecul de soluţie de nitroceluloză, răşini şi piastifianţi, constituie lacul de bază, incolor, la care se adaugă pigmenţi. Se întrebuinţează pigmenţi fini cu o mare putere de acoperire: bioxid de titan (alb), negru de fum, litol (roşu), galben Hansa, etc. Aplicarea nitroemailurilor se face uneori cu pensula, mai frecvent prin imersiune, iar în majoritatea cazurilor, prin stropire. Nitrofenoli 469 Nitrofurantoină Pentru accentuarea luciului, emailurile colorate se aco-psră cu un strat subţire de nitrolac incolor, sau se şiefuiesc cu paste ori cu lichide abrazive. 1. Nitrofenoli, sing. nitrofeno!. Chim.: Nitroderivaţi ai mono-, di- sau polifenolilor, conţinînd în molecula lor una sau mai multe grupări nitro. Nitrofenolii sînt substanţe solide frumos cristalizate, cu temperatura de fierbere înaltă; unii sînt coloraţi, alţii sînt incolori. Datorită formării de legături chela-tice în o-nitrofenoli, aceştia se deosebesc, ca proprietăţi fizicochimice, de p- şi m-nitro-fenoli; de exemplu au temperatura de fierbere joasă, uneori sub cea a fenolului de bază, se antrenează cu vapori de apă, etc. Isomerii meta şi para se comportă în alt fe!, deoarece prezintă o asociaţie intermoleculara prin legaturi de hidrogen normale, sau formează legături cu moleculele disolvantului, de exemplu cu apa. Nitrofenolii sînt, în general, solubili în apă şi în solvenţii organici uzuali. Formează săruri colorate în galben, solubile în apă. Proprietăţi fizice ale nitrofenoliior O O nh I I c O Hc' V' 11 I HC CH 'c/ H o-nitrofenol Numirea 2-nitrofenoI 3-nitrofenol 4-nitrofenol 2.3-dinitrofenol 2.4-dinitrofenoI 2.5-dinitrofenoI 3,4-dinitrofenol 2.3.5-trinitrofenol 2.4.5-trinitrofenol 2.4.6-trinitrofenol (acid picric) 2.3.4.6-tetranitrofenol pentanitrofenol P.t. °C 44-45 96,5 113—114 144—145 ' 114—115 104 134 119—120 96 121,8 140 190 (cu descompunere) P.f. °C 214,5 d = 1,657 194,70 sublimează sublimează >300explodează Nitrofenolii sînt ac:zi mai tari decVt fenolii corespunzători. Constanta de aciditate e mai mare pentru poziţiile orto şi para. Nitrofenolii descompun carbonaţii alcalini. Reducerea nitrofenoliior la aminofenoli se realizează industrial în prezenţa alcaliilor sau a sulfurilor metalice. Industrial, nitrofenolii se obţin prin procedeul de hidroliză a clornitroderivaţilor aromatici cu alcalii diluate. Astfel, 2-clor- şi 4-clornitrobenzenuI, 4-clor-1,3-dinitrobenzenul trec in nitrofenolaţi la tratarea cu hidroxid de sodiu apos sub presiune uşoară; tratarea nitrofenolaţiior cu acizi minerali conduce la nitrofenoli liberi. Se obţin, pe această cale, şi polinitrofenoli. Nitrarea directă a fenolului, cu acid azotic diluat, conduce Ia un amestec de o- şi p-nitrofenol care, prin continuarea nitrării cu acid azotic concentrat sau cu amestec nitrant, t^ece în 2,4-dinitrofenol şi 2,4,6-trinitrofenol. Prezenţa grupării fenolice face ca nitrarea să fie însoţită şi de produse de oxidare (acid oxalic, răşini). Nitrarea hidrocarburilor aromatice (benzen) cu acid azotic concentrat, în prezenţă de azotat mercuric, conduce la mono-nitrofenoli, cari pot fi nitraţi mai departe la di- şi trinitro-fenoli. Dintre reacţiile speciale de preparare a unor nitrofenoli se menţionează: obţinerea o-nitrofenoiului prin nitrarea acidului p-fenolsuifonic şi hidroliza acidului 2-nitrofenol-4-suI-fonic; obţinerea p-nitrofenolului prin nitrarea esterilor acidului p-toluensulfonic cu fenolul, urmată de hidroliză. Nitrofenolii sînt folosiţi cel mai mult la obţinerea amino-fenolilor intermediari, importanţi în industria coloranţilor. Sînt folosiţi, de asemenea, în industria farmaceutică, la fabricarea de chimicale pentru fotografie (p-aminofenol şi metil-p-aminofenol) şi de agenţi de prevenire a mucegăirii pielii cromate. p-Nitrofenolul şi 2,4-dinitrofenolul sînt utilizaţi ca indicatori în Chimia analitică. Parathionul (esterul mixt al p-nitrofenolului cu acidul fosforic) e un insecticid agricol, ca şi 4,6-dinitro-o-crezolul. Acidul picric (v.) e folosit la izolarea şi purificarea unor combinaţii organice cu cari dă compuşi de adiţie, şi ca exploziv. 2. Nitrofile, specii Geobot.: Sin. Specii nitratofile (v. Ni-tratofile, specii ~). 3. Nitrofilm. Cinem.: Film obţinut pe bază de nitroceluloză. Prezintă dezavantajul că se aprinde foarte uşor la temperaturi între 140 şi 180°. 4. Nitrofos. Agr.; Îngrăşămînt combinat, care conţine fosfor şi azot, constituit dintr-un amestec de nitrat de amoniu şi de fosfaţi tricalcici bruţi. 5. Nitrofoska. Agr.: Îngrăşămînt mineral cu conţinut de azot, fosfor şi potasiu. Se prepară, sub formă granulată, din azotat de amoniu sau uree, fosfat diamoniacal şi clorură de potasiu sau sulfat de potasiu. După proporţia substanţelor cari constituie amestecul se obţin diferite tipuri de nitrofoska. Pentru condiţiile din ţara noastră, cel mai potrivit e amestecul care conţine 15% N, 15% K20 şi 30% P205. Nitrofoska se foloseşte numai pe solurile din cari lipsesc aceste trei substanţe nutritive. Se aplică, în special, culturilor de legume şi de plante tehnice, înainte de plantat sau de semănat, ori ca îngrăşămînt fazial. 6. Nitrofuran. Chim.: 5-Nitro-2-furaldehid-semicarbazonă. Se prepară prin condensarea nitrofurfurolului cu clorhidrat de semicarbazidă în \-\q-----£H mediu alcoolic. Se j| jj prezintă ca o pulbere 02N—C C—CH=N—NH—C—NH2 cristalină galbenă, ^ care se descompune O la 236*‘-240°, iar prin expunerea îndelungată la lumină se bru-nifică. Nitrofuranul e foarte puţin solubil în apă (1/4200), puţin solubil în alcool (1/590) şi în propilengIicol (1/350), insolubil în eter, solubil î,i soluţii alcaline, cu închiderea culorii spre portocaliu intens. Se întrebuinţează ca medicament în tratamentul febrei tifoide, al enterocolitei, în intervenţiile chirurgicale şi ginecologice şi în tratamentul afecţiunilor dermei, avînd o acţiune antimicrobiană şi bactericidă faţă de un număr mare de germeni gram-pozitivi şi gram-negativi. Se administrează, fie local sub formă de pulbere şi sub formă de soluţii cu ser fiziologic, fie intern, sub formă de pastile cheratinizante. Se foloseşte în unguente oftalmice (1 %) sau în unguente ori în soluţii pentru afecţiuni ale pielii şi ale urechilor (0,2%); în supozitoare vaginale şi uretrale (0,2%). în medicina veterinară are mare importanţă în tratamentul infecţiilor superficiale ale pielii şi ale membranelor, şi al disenteriei la porci şi la păsări. Toxicitatea e mică şi se manifestă la întrebuinţări îndelungate şi numai prin iritaţii locale. Sin. Furacin, Chemofuran, Furesol, Nifuzon, Nitrofural, Nefco, Aldomycin, Nitrofurazonă. 7. Nitrofurantoină. Chim.: N-(5-nitro-2-furfuriliden)-1-ami-nohidantoină. Se prepară prin reacţia dintre sulfatul de HC- :h o=c I II : c , ,2 \ / \ Ncr nch=n I H„C X-N^ -NH I c=o aminohidantoina cu 5-nitro-2~furaldehidă diacetat, în soluţie acidă. E o substanţă solidă sub forma de pulbere cristalină cu p.t. 258-**260°, foarte puţin solubilă în apă (201 mg/l), galbenă-portocalie, care se descompune prin încălzire la 251 -‘'253°. Nitrogen 470 Nitroglicerină Se întrebuinţează ca medicament în tratamentul infecţiilor traiectului urinar şi ale prostatei, în doze de 5—10 mg/kg corp pe zi, administrat oral. Toxicitatea se manifestă rar, Ja doze mari, prin greţuri, vomismente şi reacţii alergice. în cazuri grave apare anemia hemolitică. E contraindicat în anemie, oligurie şi în afecţiuni renale grave. Sin. Furadantin, Chemiofuran, Furadonin. 1. Nitrogen. Chim.: Sin. Azot (v.). 2. Nitroglicerina. Chim.: CH20N02,CH0N02,CH20N02. Trinitrat de glicerină; ester al acidului azotic cu glicerina, conţinînd în molecula sa trei grupări —O—NO^. Are p.t. 13,3° (2,0°); p.f. 160° (cu descompunere). E un lichid uleios, incolor sau gălbui, cu gust arzător dulce; insolubil în apă, greu solubil în CS2; miscibil cu metanol, acetonă, benzen, cloroform, fenol; ia 180° explodează violent; la fel, prin percusiune ; are 1,60 şi #^=1,4732. Afară de acest trinitrat, glicerina mai poate forma cu acidul azotic 1- şi 2-mononitratul glicerinei, şi 1,2-, şi 1,3-dini-tratul glicerinei. Mononitraţii sînt substanţe solide, neexplozive. Dini-traţii sînt substanţe uleioase, necristalizabile, explozive. Căldura de explozie a dinitratului glicerinei e de 1201 kcal/kg. Trinitratul, cel mai cunoscut dintre aceşti esteri, numit impropriu nitroglicerină, e unul dintre cei mai puternici explozivi. Triniţroglicerina e nevolatiiă la temperatura camerei; peste 50°, presiunea sa de vapori creşte sensibil (la 20°, presiunea de vapori e de 0,0015 mm Hg; la 60° e de 0,060 mm Hg); vaporii sînt foarte toxici; viscozitatea la 20° e 36,2, iar la 30°, e de 21,2 cP; e greu inflamabilă; explodează, totuşi, în cazul unei supraîncălziri locale; aprinsă în cantităţi mici, arde cu o flacără slabă, iar în cantitate mare detonează uşor. Disolvă nitroderivaţii alifatici şi unii nitroderivaţi aromatici. Proprietăţi fizice ale mononitraţifor şi dinitraţifor de glicerină Formula şi numirea P. t. °C P. f. °C Alte proprietăţi ch2oh-choh-ch2ono2 1-mononitratul glicerinei 58—59 j 155---160 I dl5 = 1,53 ; solubil în apă, în ; alcool; greu solubil în eter; nu i e exploziv ch2oh-chono2-ch3oh 2-mononitratul glicerinei 54 155***160 solubil în alcool, greu solubil în eter ch3oh-chono2-ch2ono2 1,2-dinitrat de glicerină i | I 146 (cu descompunere) ulei necristali-zabil, exploziv ch2ono2-choh*ch2ono2 I 1,3-dinitrat de glicerină ; <-30 i I i 146 (cu descompunere) ulei necristali-zabil; di; =1,47; exploziv; solubil în alcool, în eter Nitroglicerina pură şi neutră e stabilă mult timp la temperatura normală şi poate fi păstrată timp îndelungat. Peste 70° începe să se descompună şi dă NCX şi acid azotic diluat, care catalizează apoi descompunerea explozivă a nitrogli-cerinei. Saponificarea glicerinei cu al cal i i în mediu apos decurge lent, însă în prezenţa alcoolului etilic, ca disoivant, reacţia e rapidă şi se formează nitrat de sodiu, nitrit, formiat, acetat, oxatat, şi amoniac. Nitroglicerina e descompusă de sulfura de sodiu; aceasta e folosită la distrugerea deşeurilor de trinitrat de glicerină. Acidul sulfuric concentrat disolvă triesterul cu punerea în libertate a acidului azotic. Nitroglicerina se descompune brusc sub influenţa unei acţiuni mecanice sau prin amorsare cu capse detonante: 4 C8H5(ONOa)8=12C02+10 H20 + 6 N2+02. Viteza de detonaţie e de minimum 1525 m/s şi atinge 9000 m/s. Caracteristicile explozive ale nitroglicerinei sînt: presiunea de explozie 9220 kg/cm2; temperatura de explozie 3145°; volumul gazelor de explozie V0718,0 l/kg; căldura de explozie 1485 kcal/kg; bilanţul de oxigen +3,5%; brizanţa 1525***9000 m/s; conţinutul în azot 18,35—18,4%. Mononitraţii se obţin prin nitrarea parţială a glicerinei, sau prin saponificarea trinitratului sau a dinitratului. Dinitraţii se obţin prin hidroliză trinitratului cu acid sulfuric de 70%, sau prin extragere cu eter din lichidul rămas de la prepararea trinitratului. Se obţin şi prin nitrarea glicerinei, folosindu-se, pentru o parte giicerină, 3,5 părţi acid azotic de 94%, la temperaturi cari nu trebuie să depăşească 20°. Produsul industrial e un amestec al celor doi isomeri. Trinitratul glicerinei se fabrică prin nitrarea acesteia, folosind procedee de lucru continue sau discontinue. Pentru a da un produs final corespunzător, glicerina folosită la preparare trebuie să conţină cel puţin 99% glicerină, sub 1% apă şi să aibă d15 6o = 1,2620. Glicolul care se adaugă în glicerină înainte de nitrare, în cantităţi variabile, în scopul obţinerii unei nitroglicerine cu punct de solidificare mai jos, trebuie să aibă, de asemenea, un continut în etiIengIicol de 99% şi d15(6o=1,116-1,119. Se preferă temperaturi de lucru între 0 şi 5°, cari elimină în mare măsură pericolul de supraîncălziri locale şi, prin aceasta, exploziile în timpul fabricării, şi conduc la randamente mai mari. Fabricaţia se efectuează în mai multe faze: nitrarea pro-priu-zisă în 60**-90 de minute, prin adăugarea treptată a glicerinei în amestecul nitrant; separarea nitroglicerinei de amestecul de acizi reziduali, care e accelerată prin adaus de fluorură de sodiu; spălarea nitroglicerinei cu apă, pentru a îndepărta cea mai mare parte din acizii disolvaţi; neutralizarea cu al cal i i pentru a da o soluţie stabilă şi neutră de nitroglicerină. Schema instalaţiei pentru nitrarea nitroglicerinei prin procedeul continuu. A) intrarea acidului; 8) intrarea glicerinei; C) intrarea apei; D) adaus de soluţie de sodă; 1) aparat de nitrare ; 2) separator; 3) vas de diluare pentru acidul rezidual; 4) acid de dezlocuire; 5) separarea ulterioară; 6’"8) vase de spălare; 9, 11) scurgerea emulsiei de ulei; 10) motorul agitatorului; 12) separator; 13) rezervor pentru ape reziduale; 14) scurgerea uleiului exploziv; 15) rezervor de siguranţă. în procedeele continue, atît nitrarea cît şi purificarea nitroglicerinei se realizează continuu. Avantajul acestor procedee consistă în cantităţile mici de nitroglicerină prezente în instalaţie (v. fig.). Nitroguanidină 471 Nitron .Nitroglicerina e unul dintre cei mai periculoşi explozivi; lafabricarea ei trebuie să se ia precauţii extreme. Transportul ei.se face în vase de staniu şi, pentru micşorarea sensibilităţii la şoc, se amestecă 70 părţi nitroglicerină cu 30 părţi acetonă,’ amestec relativ insensibil şi din care acetona se îndepărtează prin evaporare cu un curent de aer. Nitroglicerina, în special în stare de vapori, e foarte toxică. Se absoarbe prin piele şi produce iritaţii ale pielii, dureri de cap, turburări digestive; acţionează asupra sistemului nervos central, dînd halucinaţii şi paralizia organelor respiratorii. Se utilizează la fabricarea explozivilor minieri, ca gelatinizant al nitrocelulozei, la fabricarea pulberilor fără fum cu nitroglicerină; la fabricarea dinamitei, prin imbi-barea kieselgurului cu nitroglicerină. Trinitroglicerina e utilizată, în doze mici (0,0005 g), ca medicament, în angina pectorală şi în boli de inimă, deoarece produce relaxarea şi dilataţia muşchilor netezi ai vaselor sanguine, acţionînd în special asupra vaselor coronare. 1. Nitroguanidină. Expl.: HN—C(NH2)NH*N02. Sub- stanţă explozivă, cu p.t. 246°. Se obţine prin nitrarea sulfatului de guanidină. Se întrebuinţează pentru a coborî temperatura de explozie a amestecurilor antigrizutoase. 2. Nitrokalit. Mineral.: KN03. Azotat de potasiu natural, care (sub influenţa resturilor organice) se găseşte ca eflores-cenţe pe unele soluri de stepă uscată, pe pereţii unor peşteri şi, în asociaţie cu nitronatritul (v.), în zăcămintele de salpetru din Chile, Bolivia, URSS., India, etc. Cristalizează în sistemul rombic şi apare în natură ca agregat acicular şi filiform, ca eflorescenţă pulverulentă sau sub formă de cruste granulare. E transparent, incolor sau alb-cenuşiu, cu luciu sticlos. E casant; prezintă clivaj foarte bun după (011) şi spărtură concoidală. Are duritatea 2 şi gr. sp. 1,9***2,1. E optic negativ, cu indicii de refracţie: = 1,504, nm =1,504, = 1,332. E uşor solubil în apă, dar nu e higroscopic, E întrebuinţat ca îngrăşămînt, la fabricarea pulberii negre şi a altor explozivi, în industria alimentară la conservarea peştelui, a cărnii, etc. Sin. Salpetru de potasiu, Salpetru de India, Silitră. s. Nitromagnezit. Mineral.: Mg(N03)2-2 H20. Azotat de magneziu hidratat, natural, care se prezintă sub forma de eflorescenţe fibroase pe pereţii unor peşteri. Cristalizează în sistemul monoclinic. E incolor. 4. Nitrometan. Chim.: CH3N02, Nitroderivat al metanului; se cunosc şi di-, tri- şi tetranitroderivaţi ai metanului. Nitroderivaţii metanului au următoarele proprietăţi fizice: Numirea ,, °C P.f. °C d4 nD Nitrometan -28,5 101,05 1,139 1.393520 Dinitrometan <-15 100 (cu des- ; compunere) j — - Trinitrometan 23 45-4722 1.596724*3 Tetranitrometan : 13,8 34-3520 1,6517 1.439917 Nitrometanul e un lichid incolor, care prin depozitare se colorează; are punctul de inflamabilitate (în vas deschis) 44°, limita inferioară de inflamabilitate în aer 7,3 volume %. Nitroderivaţii metanului sînt solubili în alcool, in eter; nitro- şi trinitrometanul sînt solubili în apă; tetra-nitrometanul e insolubil. Spre deosebire de nitrometan, di-, tri- şi tetranitrome-tanul sînt acizi relativ tari. Industrial, nitrometanul se obţine la nitrarea propanului în fază de vapori la 475°. Rezultă un amestec format din 25% nitrometan, 10 % nitroetan, 25 % 1-nitropropan şi 40 % 2-nitro- propan. Se lucrează cu exces de propan. Randamentul faţă de acidul azotic e de 40%; dacă se lucrează cu un adaus mic de oxigen sau de halogeni, amestecul final obţinut conţine un procent puţin mai mare de nitrometan. Se mai poate obţine şi prin nitrarea directă a metanului, însă reacţia e dificilă şi se efectuează la 475°, cu un raport CH4/HN03 de 9/1 şi un timp de contact de 10 s, randamentul în nitrometan (raportat la acidul azotic) e de 13%. Tratarea cetenei cu un acid azotic de 100% conduce la nitrometan cu randament de 90%. Tetranitrometanul se prepară din acetilenă şi acid azotic printr-o succesiune de reacţii cari conduc întîi la trinitro-metan şi apoi, din acesta, se obţine prin nitrare tetranitro-metan. Nitrometanul prezintă caracter acid mai puternic decît apa şi reacţionează cu bazele tari în soluţie apoasă cu formare de săruri solubile în apă: CH3NQ2+Na+OH- -» (CH2=N02)-Na++H20 . Cu aldehidele şi cetonele se condensează după tipul al doi ic: C6H5CH=0+CH3N02 C6H5CHOHCHN02]Na c6h5chohch2no2 c6h5ch= ch—no2 . Se condensează, de asemenea, cu formaldehida, pentru a da un compus polimetilolic, (H0CH2)3CN02. Prin reducerea acestor combinaţii polimetilolice se obţin aminoalcooli, produşi cu importanţă industrială. Cloropicrina utilizată ca insecticid se prepară şi prin clorurarea nitrometanului în mediu alcalin: CH8NOa+3 Cl2 CCI3—NOa+3 HCI. Nitrometanul irită căile respiratorii şi ochii şi e un toxic sufocant; atacă sistemul nervos central. E un solvent bun pentru nitroceluloză şi esteri ai celulozei (acetat-, acetopropionat-, acetobutirat de celyloză), răşini vinilice, alchilice, acrilice. E folosit în sinteze de insecticide şi la prepararea unor explozivi. Adausul de nitrometan în combustibili ameliorează procesul de ardere în motoare; e folosit chiar şi în amestec cu carburanţii pentru automobile. La temperatura ordinară e mai puţin periculos decît benzina. E folosit şi drept combustibil pentru rachete. 5. Nitrometru Lunge, pl. nitrometre Lunge. Chim.: Aparat cu ajutorul căruia se determină conţinutul în oxizi de azot al unor combinaţii de azot. Principiul metodei de determinare se bazează pe reducerea cu ţ mercur a combinaţiilor de azot şi măsurarea îj] ^,4 oxidului de azot rezultat din reacţie. p) fi Nitrometrul Lunge (v. fig.) se compune ^ l ^ dintr-o biuretă gradată 1 şi din tubul de nivel 2, ^ unite prin tubul de cauciuc 3 cu pereţii groşi, în partea de sus, biureta 1 e echipată cu un robinet 4, cu ajutorul căruia e pusă în legătură cu pîlnia 5 sau cu racordul 6. Nitrometrul Lunge poate fi folosit la dozarea oxizilor azotului, a sărurilor lor (azotaţi şi azotiţi), a esterilor lor (nitroceluloză, nitroglicerină), a ureei în urină, a azotului din combi- Nitrometru 6 ... J. + Lunge naţiile diazo, etc. 6. Nitron. 1. Chim.: 1,4-Difenil-3,5-endanilo-4,5-dihidro- 1,2,4 triazol. E un derivat al triazolului simetric şi se obţine prin condensarea trifenil-amino-guanidinei cu acid formic. Se prezintă sub formă de foiţe sau de pulberi gălbui. E insolubil în apă şi greu solubil în eter; e solubil în alcool cald Ni tron 472 Nitroparafine N şi în acetonă; uşor solubil în benzen, cloroform, acetat 5e etil şi acizi diluaţi, afară de acid azotic şi percloric (HCI04). Soluţia alcoolică se înroşeşte la lumină, din cauza descompunerii. Nitronul e o bază CfiHR—N puternică, care formează săruri stabile chiar cu acidul carbonic. O soluţie de 10% nitron în acid acetic 5% cu acid azotic diluat (cîteva picături) sau soluţia unui azotat oarecare dă un precipitat aproape incolor de azotat de nitron greu solubil. Pe această proprietate se bazează întrebuinţarea acestei combinaţii la determinarea gravimetrică a ionilor HC NG7, CIG7, WOT N l Ce Hs Fibră textilă polinitriIacriIică de 1. Nitron. 2. Ind. text. tipul fibrei Rolan (v.). 2. Niironafrif. Mineral: NaNOs. Azotat de sodiu natural, care constituie componentul principal al zăcămintelor de salpetru din Chile, unde se găseşte împreună cu sare gemă şi cu sulfatul de sodiu, —sau din alte părţi (Kazahstan, Asia centrală, etc.). Se formează în regiunile calde, uscate, lipsite de vegetaţie, prin descompunerea biochimică a substanţelor cari conţin azot (guano, excremente de păsări şi animale, etc.), a microvegetaţiei acvatice, etc. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonal scale-noedrică, în romboedre, foarte apropiate, prin unghiul lor polar, de romboedrele calcitului, Se prezintă, în natură, de cele mai multe ori, în mase granulare compacte, sau sub formă de cruste şi de eflorescenţe. E transparent, incolor sau alb, uneori puţin colorat în cenuşiu, brun-roşietic, galben ca lămîia, cu luciu sticlos. E casant; prezintă clivaj perfect după (10ll) şi spărtură con" coidală şi formează macle după (01T2). Are duritatea 1,5—2 şi gr. sp. 2,24-**2,2.9. E optic uniax, cu indicii de refracţie: £=1,337 şi co = 1,585. E cel mai important îngrăşămînt mineral, produs astăzi şi pe cale sintetică, şi e întrebuinţat şi ca oxidant puternic în metalurgia minereurilor de nichel, în industria sticlei, pentru curăţirea ei, la fabricarea unor explozivi, în industria alimentară pentru conservarea cărnii, etc. Sin. Salpetru de sodiu, Salpetru de Ch;ie, Silitră. 3. Nitroparafine, sing. nitroparafină. Chim.: C^H2^_|_1N02. Derivaţi ai hidrocarburilor saturate aciclice, cari conţin în moleculă una sau mai multe grupări nitro (—N02). După poziţia ocupată de gruparea nitro, se deosebesc nitroparafine primare, RCH2NOa, secundare, RR'CHN02, si tertiare, RR'R"CN02. în mod curent, sînt numite prin adăugarea prefixului nitro- la numele hidrocarburii corespunzătoare numărului de atomi de carbon din moleculă (N02CH3-nitro-metan, (N02)2CHCH3-1,1 -dinitroetan). Mononitroparafinele inferioare sînt lichide incolore, cu miros plăcut, cu temperaturi de fierbere superioare celor ale hidrocarburilor corespunzătoare, şi cari distilă fără descompunere; cele cu greutate moleculară mare sînt solide, cristaline. Polinitroparafinele au, la temperatura obişnuită, aspect de ceară, miros de camfor, culoarea în general galbenă şi, cu excepţia trinitrometanului, sînt insolubile în apă. Mononitroparafinele sînt miscibile cu alcoolul, cu eterul şi benzenul, ele însele fiind buni disolvanţi. Sărurile mononi-troparafinelor cu metalele alcaline sînt cristaline, albe, solubile în apă, insolubile în solvenţi nepolari ; cele ale dinitro-alcanilor şi trinitrometanului sînt galbene. Proprietăţile fizice ale cîtorva nitroparafine sînt următoarele: C Numirea P. t. °C P. f. °C A20 20 20 nD nitrometan nitroetan 1-nitropropan 2-nitropropan 1-nitrobutan 2-nitrobutan —28,5 -90 — 108 -93 101.05 114,8 131.6 120,3 153 140 1,139 1,052 1,003 0,992 0,975 0,968 1,3935 1,3916 1,4015 1,3941 1,4112 1,4036 1,1-dinitroetan - 185—186 1 35023’^ ' 23,5 1,4346 1,2-dinitroetan 39—40 1356 1.459720 1,4488 2,2-dinitropropan trinitrometan 54 14,3 185,5 45-4722 1,5967^4,3 , 1.445124;3 1,1,1-trinitroetan 57 68i? 1,4223^7'7 - tetranitrometan 13,8 125,7 1,6377^’2 1.4341621-2 Nitroparafinele normale şi cele secundare prezintă fenomenul de tautomerie; sînt acizi foarte slabi (pseudoacizi); reacţionează lent cu hidroxizii metalelor alcaline şi dau săruri solubile în apă: O O NaOH O . RCR=N +h2o. -----2 . . RCK=N^ ------------ . XOH ’ ONa forma normala forma aci Nitroparafinele terţiare, cărora le lipseşte oc-hidrogenul, nu prezintă această proprietate. Nitrometanul reacţionează cu bazele tari şi dă săruri „O ale acidului metazonic, HON=CH—CK=N r \DNa Descompunerea sării de sodiu a unui aci-nitroderivat cu un exces de acid mineral conduce la aldehide, respectiv la cetone: 2 R • CH=NO • O" + 2H+ -» 2 R • CHO+ NaO-f H20 2 R2C = NO • O- +2 h+ 2 R2C0+N20-f H20. Aci-nitroderivaţii primari trataţi cu acizi tari se transformă parţial în acizi hidroxamici: OH I CH3—CH=NO*OH -> CH3—C = NOH. Prin hidroliză acidă, nitroderivaţii primari elimină azotul din moleculă sub formă de hidroxilamină şi trec în acizi carboxilici: CHaCHaCH2N0a+HaS04+H20 CH3—CH2—COOH-f + NH2OH • h2so4. Cu aldehidele şi cetonele, nitroparafinele primare şi secundare dau condensări de tip aldolic, cu formare de nitro-alcooli. Cu formaldehida, formează compuşi polimetilolici, cari prin reducere trec în aminoalcooli, produşi de importanţă industrială: ch3no2+hcho hoch2ch2no2 (Hoch2)2chno2 (HOCH2)3cno2 . Reducerea nitroparafinelor se poate obţine cu hidrogen în stare născîndă în soluţie acidă (acid clorhidric cu fier, Staniu sau alte metale), sau cu sulfură de amoniu: RNOa+6 H -* RNHa+2 HaO. Nitroproparr 473 Nitrotoluen Halogenarea nitroparafinelor cu clor, brom sau iod conduce la derivaţi în cari atomul de halogen e legat de acelaşi atom de carbon care poartă grupări nitro. Nitroparafinele primare şi cele secundare dau cu NaOH alcoolic isonitrocombinaţii cari dau săruri colorate cu FeCI3. Reacţia e folosită şi la dozarea cantitativă a nitroparafinelor. Cu fenol şi H2S04, şi apoi prin diluare, dau reacţii de culoare. Dinitroderivaţii dau coloraţii intense cu acetona în mediu alcalin; reacţia e folosită la identificarea şi dozarea dinitro-derivaţilor, în prezenţa mononitroderivaţilor.— Nitrarea directă a parafinelor se face, fie în fază lichidă, fie în fază de vapori, la temperaturi înalte. Pentru a evita formarea unor cantităţi mari de produse de oxidare se preferă, la nitrarea hidrocarburilor inferioare în fază lichidă, utilizarea unui acid azotic diluat 20%, sub presiune şi la 120-»-150°, aceasta însă în detrimentul conversiunii. Nitrarea în fază de vapori e mult mai folosită, atît în procese discontinue, cît şi în procese continue. Lucrînd la temperaturi sub cea de piroliză nu se produc transformări ale scheletului carbonic; se formează numai mononitro-parafine; gruparea nitro poate substitui, afară de hidrogen (primar, secundar, terţiar), orice grupare alchil dintr-un alean, în acest caz fiind însă necesară o temperatură mai înaltă. Agenţii de nitrare N204 sau HN03 dau produse identice; randamentele şi vitezele de reacţie sînt însă mai mari în cazul acidului azotic. Adăugarea de catalizatori accelerează oxidarea mai mult decît nitrarea. Pentru a evita oxidarea se lucrează la temperaturi mai joase. Ca produse de oxidare se obţin aldehide, cetone, acizi. Toate parafinele albe pot fi nitrate în fază de vapori. De exemplu, prin nitrare, propanul dă un amestec de nitrometan (20%), nitroetan, 1-nitropropan şi 2-nitropropan. Reacţia de nitrare se produce prin radicali liberi: HNOs -> -oh+no2 RH+ -OH -> R- +H20 r- + hno3-> rno2+-oh. Sînt posibile conversiuni mai mari decît 70%, dacă se adaugă oxigen sau halogeni în cantităţi relativ mici în amestecul de reacţie, cu scopul de a creşte concentraţia în radicali liberi. Alţi agenţi de nitrare cu utilizare limitată sînt bioxidul de azot şi pentoxidul de azot. Afară de nitrarea directă, se folosesc în laborator şi alte metode, ca de exemplu: Tratarea halogenurilor de alchil reactive (ioduri), în special a celor primare, cu azotit de argint: C2H5J + AgN02 -* C2H5N02+ Ag). Nitroparafinele primare se pot obţine din sarea de sodiu a acizilor a-halogenaţi cu nitrit de sodiu sau de potasiu în soluţie apoasă: CICH2COOH °8-» CH2(N02)C00H ->o2n—ch3+co2. Nitroparafinele terţiare se obţin prin oxidarea aminelor (cari au gruparea —NH2 legată de un carbon terţiar) cu acid persulfuric. Nitroparafine superioare secundare şi terţiare se obţin din clor sau din bromnitroparafine şi alchili de zinc. — Nitroparafinele au o toxicitate comparabilă cu a principalilor solvenţi folosiţi în industrie. Limitele concentraţii lor de yapori în aer, admise, sînt pentru nitrometan de 100 ppm, 'Jr pentru nitroetan, de 50 ppm. Nitroparafinele anhidre s‘nt perfect stabile, cînd sînt stocate în recipiente de alu-m,niu sau de oţel. Acidul fosforic sau monobutilfosfatul sînt folosiţi ca stabilizatori în prezenţa urmelor de apă. Nitroparafinele sînt folosite în sinteze de amine, de nitro- şi aminoalcooli, de hidroxilamine, de produşi de con- densare. Sînt utilizate în cantităţi mari ca disolvanţi pentru: cauciuc Buna; triacetat-, acetobutirat,- nitrat de celuloză; copolimeri de clorură de vinii şi acetat de vinii; la depara-finare în industria petrolieră; ca insecticide (derivaţi clo-ruraţi); agenţi de colorare a fibrelor sintetice; stabilizatori de emailuri; combustibili pentru rachete; medicamente. Tetranitrometanul ameliorează indicele cetanic al combustibililor Diesel. Sin. Nitroalcani. 1. Nitropropcm. Chim.: Derivat nitric al propanului. După natura atomului de carbon de care se fixează gruparea nitro, —NOa, se formează 1-nitropropan sau nitropropan primar, CH3—CH2—CH2N02, şi 2-nitropropan sau nitropropan secundar, CH3—CH—CH3. I no2 1-Nitropropanul are p. t.-108°; p.f. 131,6°; d3t4=1,002; «^=1,4003; 2-nitro-propanul are p.t. —93°; p.f. 120,3°; d° = 1,024. Ambii isomeri sînt practic insolubili în apă; cu alcool, benzen şi eter se amestecă în orice proporţie. Nitropropanul se prepară prin metodele descrise la nitroparafine (v.); e folosit ca solvent. 1-Nitropropanul e important prin faptul că poate servi drept sursă simultană de acid propionic (v.) şi hidroxilamină (v.), produse foarte valoroase. Aminoderivaţii săi sînt importanţi ca agenţi activi de suprafaţă. 2. Nitroprusiai. Chim.: Sare complexă în care ionul acid e ionul divalent şi care se obţine prin acţiunea acidului azotic asupra ferocianurilor respective. Principalele săruri sînt compuşii de sodiu, de potasiu, de cupru, de amoniu, de argint, de fier, etc., utilizaţi ca reactivi în Chimia analitică. Nitroprusiotul de sodiu, Na2 [ Fe(CN)5(NO)]*2 H20, se obţine prin tratarea ferocianurii de potasiu, în soluţie apoasă, cu acid azotic, şi neutralizarea restului de acid cu carbonat de sodiu. Formează cristale roşii-rubinii, solubile în apă şi în alcool. Soluţia apoasă expusă la lumina zilei se descompune cu formarea unui precipitat de culoare albastră, închisă. Se utilizează ca reactiv pentru determinarea ionilor S2"" şi HS~, cu cari dă o coloraţie violetă închisă. Nitroprusiotul de cupru, Cu[Fe(CN)5(N0)]-H20, se prezintă sub forma de pulbere cenuşie-verzuie, insolubilă în apă. E întrebuinţat ca reactiv, pentru a deosebi uleiurile eterice oxigenate (de trandafir, de mentă, etc.) de cele cari nu conţin oxigen (uleiul de terebentină) şi cari, în contact cu nitroprusiatul de cupru, nu dau nici o coloraţie, spre deosebire de primele, cari se colorează în brun. 3. Nitroreductazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul redo-xazelor. Nitroreductaza face parte din subgrupul piridinen-zimelor, împreună cu triptofanoza, kinureninaza, difosfopiri-dinnucleaza, glicerofosfatul, dehidrogenaza, luciferaza, etc. 4. Nitrosin- Ind. chim.: Colorant din grupul nitrozo, care dă lacuri solide cu diferiţi mordanţi. Cu sărurile feroase dă o culoare verde, cu săruri de crom dă o culoare maron, iar cu săruri de cobalt, o culoare portocalie. (Termen comercial.) 5. Nitrosococcus. Ped., Agr. V. sub Bacterii nitrificatoare, şi sub Nitrificare. 6. Nitrosomonas. Ped., Agr. V. sub Bacterii nitrificatoare, şi sub Nitrificare. 7. Nitrotoluen. Chim.: CH3C6H4-N02. Derivat mono-nitrat al toluenului. Prin nitrare se obţine un amestec de isomer orto (lichid cu p. f. 222,3°) şi isomer para (solid cu p. t. 52° şi p. f. 237,7°), cari se pot separa prin distilare ;\ prin reducerea nitrotoluenului se obţin o- şi m-toluidine, întrebuinţate în industria coloranţilor; prin oxidarea p-nitro-toluenului se obţine acidul p-nitrobenzoic, iar prin clorurare Nîtroxan 474 Nitrozo, coloranţi ~ în prezenţa fierului, se obţine acidul diclorbenzoic, acizi întrebuinţaţi în industria farmaceutică. 1. Nîtroxan. Ind. chim.: Sin. Analcid (v.) 2. Nitrozamine, sing. nitrozamină. Chim.: RR'—N—NO. Derivaţi ai unei amine secundare, alifatice sau aromatice, conţinînd gruparea nitrozo, NO, legată de atomul de azot; R şi R' pot fi resturi alchilice, aromatice, sau un rest alchilic şi altul aromatic. Nitrozaminele sînt lichide uleioase, incolore sau gălbui, insolubile în apă, cu miros slab înţepător. Sînt antrenabile cu vapori de apa şi distilabile în vid; distilate la presiunea obişnuită, majoritatea se descompu-n ; y-cetoalchil-nitrozaminele se descompun uneori exploziv, la distilare. Formula P.t. I P.f. şi numirea °C °c d n (CH3)2N-NO nitrozo-dimeti lamina . (C2H5)2N-NO - 153 -7-7 j 774mm I 0,943^9,9 1.4374«-4 nitrozo-dieti lamina — 176,9 1,43861d9'9 (C3H7)2N —NO nitrozo-di-n-propil- 0,916^° amină — 205,9 (CoHs)2N-NO nitrozo-difenilamină 66”*67 _ — — O z I z /' X u c6h5/ nitrozo-metil- fenilamină 12—15 — — Nitrozaminele sînt combinaţii neutre, relativ stabile, cu excepţii ca dimetilnitrozamina sau metilfenilnitrozamina, cari în mediu alcoolic sau eteric reacţionează slab bazic şi formează clorhidraţi. în prezenţa diverşilor agenţi de oxidare, nitrozaminele alifatice trec în nitroamine a!ifatice secundare. Reducerea, în condiţii blînde, cu praf de zinc şi acid acetic, conduce la hidrazine disjbstituite asimetric: (C6H5)2N-NO -> (C6H5)2N-NH2. Reducerea catalitică cu hidrogen, în prezenţă de paiadiu în soluţie alcoolică, sau de alţi reducători, conduce la amine secundare. Scindarea hidrolitică a nitrozaminelor cu eliminarea grupării nitrozo şi formarea aminei secundare se poate realiza în mediu acid cu FeCI2 sau Cu2CI2: R2N—NO+HCI + FeCI2-> R2NH+NO-j-FeCI3. Prin măsurarea oxidului de azot degajat în această reacţie se pot doza nitrozaminele. O altă reacţie de recunoaştere (reacţia Liebermann), comună nitrozoderivaţilor alifatici şi aromatici, consistă în tratarea nitrozaminei cu fenol pur, în încălzirea pînă la topire şi în adăugarea de acid sulfuric concentrat; se obţine o coloraţie roşie care, după diluare cu apă şi alcalinizare, trece în albastru. O reacţie specifică nitrozaminelor aromatice consistă în migraţiunea grupării nitrozo în nucleu, în prezenţă de acid clorhidric sau bromhidric (transpoziţia Fischer-Hepp), cu formare de amine nitrozate în nucleu: ON—N—CH3 H—N—CH3 I I 3 c c HC'' ^CH HC/ ^CH II I 11 I HC CH HC CH \c* \c* H | NO metilfenilnitrozamina p-nitrozo-meţiîanilinâ Nitrozaminele se obţin prin reacţia ireversibilă dintre aminele secundare alifatice sau aromatice şi acidul azotos: R R XNH + HONO -> VN—NO+H.O. / / RX RX Reacţia are loc cu nitrit de sodiu în mediu apos acid (MCI), şi anume la cald, în cazul aminelor alifatice, şi ia rece, în cazul celor aromatice. Aminele greu solubile în acizi diluaţi pot fi trecutejn nitrozamine lucrînd în mediu de acid acetic sau de alcool. în aceste condiţii, aminele terţiare se descompun. Diarilnitrozaminele se prepară industrial lucrînd într-un amestec de apă-benzen 12:1, sau în suspensie apoasă la temperatură înaltă. Aceste reacţii cu acidul azotos sînt utilizate pentru identificarea şi separarea aminelor primare, secundare şi terţiare, prin precipitarea nitrozaminelor din soluţia acidă a amestecului de amine. 3. Nitrozaminâ, roşu de Chim. V. sub Nitroaniline. 4. Nitrozare. Chim.: Introducerea unei grupări nitrozo-NO, în molecula unui compus organic, cu formare de nitrozo, derivaţi. Nitrozarea se poate efectua în trei feluri: Prin oxidarea derivaţilor hidroxilaminici: C6H5—NHOH+O ->C6H5— NO+HaO. Metoda oxidativă se aplică şi Ia aminele primare din seria alifatică, însă numai la cele cu formula generală R3C—NHa, cari conţin, deci, gruparea amino legată de un atom terţiar, Prin acţiunea clorului sau a bromului asupra oximelor, obţinîndu-se halogen-nitrozoderivaţi: h3c h3c XC=NOH+Br2 -> XC—NO + HBr. H,c/ H3c/eI Prin acţiunea directă a acidului azotos asupra unor derivaţi aromatici (fenoli, amine terţiare), care consistă în substituirea unui atom de hidrogen din nucleul aromatic, cu gruparea nitrozo (NO). Nitrozarea se face mai uşor la hidrocarburile aromatice, decît la cele alifatice. 5. Nitrozo-. Chim.: Prefix care arată prezenţa, într-o moleculă, a radicalului monovaient —NO, numit nitrozo. 6. Nitrozo, coloranţi Chim.: Complecşi metalici cu fier, nichel, cobalt ai *o-nitrozofenolilor şi ai o-nitrozonaf-tolilor. Dintre derivaţii din seria benzenului, numai o-nitrozo-fenolii au o oarecare importanţă tehnică. Aceşti produşi sînt coloranţi poligenetici, adică formează complecşi metalici cu caracter de coloranţi mordanţi, coloraţi diferit după metaiul utilizat. Importanţă are doar complexul verde închis pe care-l dau cu fierul. Unii nitrozonaftoli au importanţă tehnică mai mare. De exemplu: 1-nitrozo-2-naftolul se găseşte în comerţ sub forma combinaţiei bisulfitice care, prin tratarea soluţiei apoase cu sulfat feros şi apoi cu hidroxid de sodiu, e transformată în lacul de fier verde: Verde pigment 8. N—O— , H li. HC^ XC/ XC=0~~ I II I Fe++ HC C CH __ H H _ într-o textură mai fină se poate obţine prin tratarea soluţiei apoase a combinaţiei bisulfitice, care conţine ulei de ricin sulfonat, cu un amestec de acid oxalic, oxalat Nitrozoantipirină 475 Nitrurare de fier şi apă, urmată de precipitare cu carbonat de sodiu. E un pigment verde închis, foarte rezistent, care se poate utiliza ia imprimat şi direct pe fibră. Verdele Naftol 8 e un complex de fier solubil, obţinut din acidul 1-nitrozo-2-naftol-6-sulfonic, prin tratarea cu clorură ferică. E unul dintre cei mai rezistenţi coloranţi verzi N—O-H H C C HC I N:OoS—C \ c=o..... I CH Fe CfiH in =C—CHs l N—CHo H H pentru lînă şi primul reprezentant al seriei de coloranţi azo-ici metalizaţi Neoian. Formează, de asemenea, un pigment verde, prin precipitare cu clorură de bariu sau cu sare de calciu (Verde pigment PLX). 1. Nitrozoantipirinâ. Farm.: Produs intermediar în fabricarea piramidonului, obţinut prin tratarea antipirinei soluţie acidă, cu o soluţie de nitrit QN_C= de sodiu, la rece. Prin reducerea şi | apoi prin metilarea nitrozoantipirinei O—C. se obţine piramidonul. 2. Nilrozoderivaţi, sing. nitrozo- derivat. Chim.: R—NO. Compuşi ^6ri5 organici cari conţin gruparea NO le- Nitrozoantipirină gată de un radical organic. Se prepară prin oxidarea derivaţilor hidroxilaminei, sau prin nitrozarea directă a fenolilor şi a aminelor terţiare. Sînt incolori în stare solidă, iar cînd se topesc, cei alifatici sînt albaştri şi cei aromatici sînt verzi, în stare solidă, nitrozoderivaţii formează uşor dimeri incolori. Prin disolvare, dimerul trece în monomer. Culoarea se datoreşte grupării cromofore nitrozo (NO). Sînt mai reactivi decît nitroderivaţii respectivi. Prin oxidare trec în nitroderivaţi, iar prin reducere, trec în derivaţi ai hidroxilaminei. Spre deosebire de nitroderivaţi, formele stabile nu sînt cele normale, ci isonitrozoderivaţii. 3. Nitrozodimetilanilinâ. Chim.: NO • C6H4 • N • (CH3 . Ni- trozoderivat al anilinei, obţinut prin nitrozarea directă a dimetilani 1 inei. Se prezintă sub formă de cristale verzi, cu p. t. 86°. E folosită ca accelerator la vulcanizarea cauciucului; prin reducere, dă dimetil-parafenilen-diamină, întrebuinţată ia prepararea multor coloranţi oxazinici, ti azi nici, azinici (galocianină, albastru de metilen, etc.). 4. Nitrozonaftol. Chim. V. sub Nitrozo, coloranţi 5. Nitrurantâ, baie Metg.: Sin. Baie de nitrurare (v. sub Baie de tratament termochimic). 6. revenire Metg. V. sub Revenire. 7. Nitrurare. Metg.: Tratament termochimic aplicat oţelurilor şi fontelor, care consistă în îmbogăţirea (prin difuziune) cu azot a straturilor superficiale ale pieselor, prin încălzirea şi menţinerea lor la o temperatură inferioară punctului Aq, într-un mediu capabil să pună în libertate azot activ. Scopul nitrurării e obţinerea, la periferia pieselor, a unui strat cu duritate mai mare şi cu rezistenţă la uzură, la coroziune şi la oboseală, mai mari; uneori, prin nitrurare, se urmăreşte, în principal, mărirea rezistenţei la oboseală, alteori numai mărirea rezistenţei la coroziune (v. Nitrurare anticorozivă). Sin. Azotare. Nitrurarea se realizează, ca şi alte tratamente termo-chimice (carburare, carbonitrurare, etc.), pe baza a trei reacţii cari se dezvoltă simultan şi continuu în tot timpul tratamentului: disocierea substanţelor mediului, cu eliberarea atomilor de azot activ; absorbirea atomilor de azot *n zona superficială a pieselor; difuziunea acestor atomi spre interior şi formarea diferiţilor constituenţi cari conferă straturilor superficiale ale piesei proprietăţile dorite. Nitrurarea se aplică pe scară mare în industria constructoare de maşini, de autovehicule, tractoare, avipane, în industria chimică, etc., în special la piesele cărora li se cere o mare rezistenţă la uzură, la oboseală şi la coroziune, cum sînt: roţi dinţate, arbori, cămăşi de cilindri, instrumente de măsură, etc. Faţă de alte tratamente termochimice, nitrurarea. prezintă următoarele avantaje: temperatura joasă în cursul procesului evită pericolul deformării pieselor în timpul tratamentului; structura miezului pieselor nu e modificată în timpul tratamentului; nitrurarea e un tratament final şi — în special — nu necesită călire (ca la carburare şi la carbo-nitrurarea la temperaturi înalte), care conduce la fisurări sau la crăpări frecvente ale pieselor. Nitrurarea prezintă însă şi două dezavantaje importante: durata procesului normal e exagerat de mare; nitrurarea obişnuită impune folosirea unor oţeluri aliate cu elemente speciale, cari să formeze nltruri dure şi cît mai stabile la temperaturi înalte (alierea cu aluminiu prezintă, în practică, dificultăţi destul de mari). Pentru a evita aceste dezavantaje s-au propus diferite procedee, cum sînt: accelerarea procesului prin folosirea unor anumiţi catalizatori (anilină, piridină, etc.) sau a diferitelor mase activante (magneziu, aşchii de cupru, nisip de rîu activat, etc.), ionizarea gazului, încălzirea prin curenţi de înaltă frecvenţă, folosirea de radiaţii ultraviolete, etc. Pe scară industrială, însă, sînt aplicate numai două procedee noi, cari înlătură parţial inconvenientele semnalate, şi anume: procedeul de nitrurare-călire şi procedeul de aluminizare-nitrurare. Nitrurarea se poate realiza în mediu gazos sau în mediu lichid. Nitrurarea în mediu gazos se efectuează, de cele mai multe ori, folosind amoniacul (NH3). înainte de a fi supuse nitrurării, piesele sînt supuse unui tratament de îmbunătăţire (v.), eventual de normalizare (v.); apoi sînt rectificate şi introduse în cutii speciale, închise ermetic, sau în cuptoare speciale, cu muflă, închise ermetic. Amoniacul e trecut din butelii prin vase de uscare cu CaCI2,' apoi e introdus în cutiile sau în muflele în cari sînt aşezate piesele. La temperatura la care se face nitrurarea — obişnuit 480**620° — amoniacul se descompune după reacţia: 2 NH3 2 N-f3 H2. Atomii de azot sînt absorbiţi în stratul superficial, iar apo* ei difuzează spre interiorul piesei. După menţinerea în cuptor timp îndelungat (20---80 h), piesele sînt răcite, de cele mai multe ori, foarte încet. în unele cazuri se face o răcire rapidă pînă la 250---3500 în atmosferă de amoniac, după care piesele sînt răcite în aer. Uneori, după nitrurare, piesele sînt şlefuite pe o adîncime de 0,02--*0,03 mm (pentru îndepărtarea eflorescenţei mate care acoperă piesele). Nitrurarea în mediu lichid se efectuează în băi de nitrurare constituite din amestecuri de săruri topite (neutre), prin cari se trece un curent de amoniac; baia fiind menţinută la o temperatură între 500 şi 620°, amoniacul se descompune, dînd atomii de azot cari sînt absorbiţi de piesele suspendate în baie. Oţelurile rapide sînt supuse uneori — în procesul de revenire repetată după călire — unei nitru-rări în băi cianice (v. Revenire nitrurantă, sub Revenire), în alte cazuri, pentru a proteja piesele contra coroziunii, se trece prin baia de săruri topite un curent electric continuu, cu densitatea de 0,1 •••1,25 A/dm2 (catodul se confecţionează din grafit, iar piesele de nitrurat fac funcţiune de anod). Nitrurare în mediu lichid se efectuează şi după procedeul nitrurare-călire, descris mai jos. Constituenţii stratului nitrurat —cari pot fi urmăriţi pe diagrama sistemului Fe-N, reprezentată parţial pentru par- Nitrurare 476 Nitrurare /. Diagrama de echilibru termica sistemului Fe-N (sînt haşurate domeniile cu o singură fază), N) conţinutul de azot în % ; t) temperatura, în grade Celsius. tea din stînga, în zona transformărilor alotropice (v. fig. /), şi pe care se observă că solubiiitatea azotului în fierul oc variază de la 0,015% N la temperatura normală, pînă la 0,42% N la temperatura eutectoidă de 595° (va-riaţiasoiubilităţii cu temperatura arată aptitudinea aliajelor Fe-N de a fi durificate prin tratament de punere în soluţie, numit şi durificare dispersă) —sînt următorii : faza y, care e o soluţie solidă de azot în fier y şi poate exista ca fază de echilibru numai la temperaturi superioare celei eutecto-ide; la un conţinut de 2,3% N şi la temperatura eutectoidă (595°), soluţia y se descompune într-un eutectoid compus din fazele a şi y' (y' e o nitrură de fier — fază de pătrundere, corespunzînd formulei Fe4N), şi care e asemănător, ca structură, cu perlita din oţelurile carbon; la conţinut de azot depăşind 8 % se formează faza s, care la un conţinut de 11,2% N corespunde formulei nitrurii de fier Fe2N, şi care poate cristaliza şi cu deficit de azot (e — care e o fază de pătrundere — poate exista la temperatura normală chiar de la conţinutul de 8% N; la temperaturi mai înalte, conţinutul în azot al fazei s variază cum se vede în diagramă) ; la răcirea fazei s cu un conţinut de 4,6% N se formează, la 650°, un al doilea eutectoid, compus din y şi y'. Rezultă următoarele: dacă s-ar satura fier pur cu azot şi s-ar efectua tratamentul la o temperatură sub 595°, în diferitele straturi ale piesei, de la suprafaţă spre centru, ar apărea faza s în stratul de la suprafaţă, iar sub acesta, zona bifazică s+y'; sub această zonă s-ar forma soluţie a cu separări de fază y’ (eutectoidul oc-j-y' nu poate apărea, deoarece acesta se formează prin transformarea la răcire a soluţiei y, care există numai deasupra temperaturii eutectoide de 595°). Dacă saturarea fierului s-ar realiza la temperaturi mai înalte decît cea eutectoidă (de ex. la 620°), ar apărea cele patru faze amintite e, y\ y şi oc, iar Ia răcirea lentă, faza y s-ar transforma în eutectoidul oc-j-y1. — Dacă s-ar satura cu azot un oţel carbon, în straturile superficiale s-ar putea forma — pe lîngă fazele s, y\ y şi oc— atît cementită cu azot de forma Fe3(C, N), carbonitruri de forma Fe2(C, N) şi Fe4(C, N), cît şi nitruri ale unor elemente cari se găsesc în aliaj (de ex. nitruri de mangan). Nitrurile de fier (fazele s şi y') au stabilitate termică mică şi se aglomerează uşor la temperatura la care se produce procesul (deci nu pot avea grad înalt de dispersiune), astfel încît nu se poate mări duritatea superficială a fierului pur nitrurat, cu răcire înceată. La oţelurile carbon nitrurate se constată o oarecare creştere a durităţii, datorită existenţei cementitei cu azot şi a carbonitrurilor, însă sporul de duritate rezultat nu justifică aplicarea nitrurării la aceste oţeluri; la nitrurare trebuie să fie folosite anumite oţeluri aliate, în cari să rezulte nitruri cît mai dure şi cît mai termostabile. în ordine crescătoare, cele mai dure nitruri sînt cele ale elementelor Al, Ta, Ti, Zr, V, Cr, Nb, Mo; un oţel care conţine două sau trei din aceste elemente poate atinge, după nitrurare, o duritate HV superficială de 900*"1200. Nitrura de aluminiu, (AIN), care e cea mai rezistentă la temperaturi înalte, se descompune la temperaturi peste 1000°; nitrurile de crom (CrN, CrâN) se disociază la circa 800° (nitrurile de fier încep să se descompună chiar !a 500°). Cele mai folosite oţeluri de nitrurare au adausuri de Al, Cr şi Mo, compoziţiile lor fiind cuprinse între limitele: 0,25 şi 0,45% C, 0,7 şi 1,2% Al, 0,9 şi 1,8% Cr, 0,15 şi 1 % Mo şi restul fier şi impurităţi de elaborare (S, P, Mn). Elementele menţionate reduc adîncimea stratului nitrurat, în special cînd conţinutul nu depăşeşte 1***2%. Dacă se urmăreşte realizarea unei durităţi mari şi în miezul pieselor, conţinutul în carbon e mărit pînă Ia 0,7-*-0,8, uneori chiar mai mult (v. şl Oţel de nitrurare, sub Oţel). Structura stratului nitrurat al unui oţel special de nitrurare cuprinde fazele s, £+7', oc+y' şi oc, cum şi nitrurile de fier şi de elemente de aliere amintite (v. ş] sub Nitruri). Duritatea mare superficială, care poate atinge 1200 HV, e cauzată, probabil, de următorii factori: separările de mare dispersiune a nitrurilor, cari blochează planele de alunecare; deformarea reţelei fierului oc, prin azotul disolvat; consolidarea straturilor marginale prin azotul difuzat în metal. în cea mai mare măsură, duritatea stratului nitrurat depinde de natura şi de modul de dispersiune a nitrurilor. Cea mai mare duritate o dau nitrurile de aluminiu. O caracteristică deosebit de importantă a stratului nitrurat—la oţeluri Cr-AI-Mo — o constituie menţinerea durităţii pînă la 650-*-675°, chiar după încălziri repetate. Chiar prin încălziri pînă la 900---10000, duritatea superficială nu poate fi redusă pînă la valoarea pe care oţelul a avut-o înainte de nitrurare. Factorii cari influenţează procesul nitrurării sînt: compoziţia oţelului, gradul de disociaţie al amoniacului, temperatura de încălzire, durata de menţinere şi viteza de răcire. Compoziţia oţelului influenţează procesul cum s-a arătat mai sus. O variantă modernă a nitrurării se poate aplica, totuşi, şi oţelului carbon sau chiar fierului (v. mai jos Nitrurare-călire). Gradul de disociaţie al amoniacului depinde de temperatura la care se face nitrurarea (variază între 15 şi 25%, la cJtrca 500°, şi între 60 şi 70%, la circa 700°), cum şi de presiunea şi debitul gazului. Condiţii optime ale procesului, în care caz duritatea şi adîncimea stratului au valori maxime, corespund unui grad de disociaţie de 40-*-60%. Un grad de disociaţie al amoniacului de 65% şi mai înalt influenţează negativ nitrurarea. Cînd nu se urmăreşte obţinerea unei durităţi maxime, se poate lucra şi cu grade de disociaţie de 60% sau mai înalte (de ex. în cazul nitrurării anticorozive). Temperatura de nitrurare poate varia în limite largi, în funcţiune de scopul principal urmărit. La temperaturi de peste 500°, cu creşterea temperaturii scade duritatea superficială şi creşte adîncimea stratului nitrurat. Absorpţia azotului şi mărimea adîncimii cresc brusc foarte mult, începînd de la 650---6600 (în zona de temperaturi cu fază y şi cu al doilea eu+ectoid y+y')- Pentru a obţine o duritate superficială maximă, procesul trebuie să se desfăşoare la 500---5400, însă, în acest caz, adîncimea stratului nitrurat e foarte mică. Pentru mărirea adîncimii stratului nitrurat e necesară ridicarea temperaturii, de aici rezultînd procedeul de nitrurare în două sau în trei trepte, cum şi folosirea temperaturilor înalte (700---9000), aplicabile în procedeul nitru-rare-călire. Cînd se urmăreşte realizarea unui strat nitrurat cît mai puţin fragil, nitrurarea se poate efectua chiar la 400---4300; în acest caz, duritatea superficială HRC nu depăşeşte valoarea 50. Durata nitrurării în procedeul clasic e excesiv de mare. în cazul nitrurării într-o singură treaptă de temperatură (500---5200), adîncimea stratului nitrurat variază cu durata, cum se arată în tabloul l (temperatura de 500---5200 e cea la care rezultă duritatea superficială maximă, la oţelurile speciale de nitrurare). Durata procesului poate fi substanţial redusă, dacă nitrurarea se efectuează în două sau în trei Nitrurare 477 Nitrurâre Tabloul I. Adîncimea stratului nitrurat şi durata procesului de nitrurare într-o singură treaptă de temperatură (la 500—520°) Durata, în h 20 30 40 50 60 80 100 120 Adîncimea, în mm 0,2 0,33 0,42 0,55 0,61 0,75 0,81 0,86 trepte de încălzire, după ciclurile indicate în tabloul II. Nitrurarea în două trepte se poate efectua în două variante, durata totală putînd fi redusă chiar la 18 ore; în acest caz, însă, adîncimea de pătrundere e redusă, rar stratul nitrurat e foarte fragil. Se poate evita fragilitatea excesivă prin nitrurarea în trei trepte, efectuată după regimul indicat în tabloul II, în care caz durata totală se reduce la 37---43 h: în prima treaptă de încălzire se asigură o duritate superficială mare; în treapta a doua se măresc cantitatea de azot absorbit şi adîncimea de pătrundere (temperatura fiind înaltă); în treapta a treia se asigură difuziunea în adîncime a azotului. Totuşi, chiar la nitrurarea în două sau în trei trepte de încălzire, durata nitrurării rămîne foarte mare în comparaţie cu alte procese similare. Reducerea mai substanţială a duratei nitrurării clasice, prin variantele descrise mai jos, conduce Ia rezultate cari diferă de cele obţinute prin nitrurarea clasică. Viteza de răcire după nitrurarea clasică e, în general, foarte mică (răcirea se face concomitent cu răcirea cuptorului), pentru a permite separarea nitrurilor, cari dau duritate mare stratului nitrurat. Pentru a reduce durata procesului se face o răcire rapidă pînă ta 250---3500 în atmosferă de amoniac, urmată de răcirea în aer a pieselor. în unele procedee se face o răcire rapidă (în apă sau în ulei), dar fazele cari apar în stratul nitrurat nu mai corespund diagramei din fig. I, iar rezultatele finale diferă mult de cele obţinute prin răcirea lentă din nitrurarea clasică, prin. care se obţine duritatea superficială HV maximă (putînd atinge chiar valoarea 1200), care se menţine pînă la temperaturi de 650---6750. Proprietăţile caracteristice ale unui oţel special de nitrurare supus nitrurării de lungă durată sînt următoarele: duritate superficială HV foarte mare, 900* * * 1150 (v. tabloul II), putînd atinge uneori valoarea 1200; menţinerea duritătii pînâ la 650**’675°, ch iar după încălziri repetate pînă la aceste temperaturi; rezistenţă la uzura prin frecare foarte mult mărită (datorită atît durităţii superficiale foarte mari, cît şi posibilităţii de a se lustrui foarte bine suprafaţa nitrurată); rezistenţă la oboseală sensibil mărită (cu 30* * * *120 %), datorită tensiunilor proprii de compresiune din stratul nitrurat, rezistenţă la coroziune în aer, în apă, în atmosferă de abur, etc., mult mărită, datorită fazei £ din stratul superficial. Aceste proprietăţi caracteristice cumulate rezultă numai după nitrurarea oţelurilor speciale de nitrurare Al-Cr-Mo, de compoziţia indicată mai sus. Cînd se urmăreşte ca prim scop mărirea rezistenţei la oboseală, pot fi nitrurate şi oţe- luri crom, crom-nichel, crom-nichel-molibden, crom-nichel-wolfram şi altele similare. Lipsa aluminiului face ca duritatea superficială HV — după nitrurarea de lungă durată a acestor oţeluri — să nu depăşească valoarea 600*• *800.în schimb, fragilitatea stratului superficial nitrurat e mult mai mică decît în cazul durităţii superficiale foarte mari. Celelalte proprietăţi caracteristice (rezistenţa la uzura de frecare, la coroziune, etc.) sînt sensibil micşorate. Nitrurarea anticorozivă (numită şi nitrurare decorativ-protectoare) e o variantă al cărei scop consistă numai în mărirea rezistenţei la coroziune printr-un procedeu cît mai simplu şi mai puţin costisitor, care se poate aplica pieselor de fontă şi de oţel, înlocuind (şi uneori cu rezultate mai bune) acoperirea galvanică. Pot fi nitrurate anticoroziv orice oţeluri, cum şi fonte (cenuşii sau maleabile). Deoarece se urmăreşte realizarea unui strat de fază s (compact, dar foarte subţire), tratamentul se face: la temperaturi mai înalte (uneori chiar 800---8500), cu un grad înalt de disociaţie al amoniacului s'\ într-un timp foarte scurt (uneori de numai 2***3 minute). în tabloul IU sînt date regimurile de nitrurare anticorozivă pentru cîteva tipuri de oţel. Tratamentul se face mai comod în mediu lichid, cu răcire în ae^ sau în ulei. Cînd răcirea se face în ulei, după încălzire la temperaturi de cel puţin 700°, tratamentul e o nitrurare-călire (v. mai jos), iar constituenţii structurali diferă de cei cari rezultă după nitrurarea obişnuită. Adîncimea stratului obţinut prin nitrurarea anticorozivă e de cele mai multe ori de 0,02--* 0,03 mm, suficientă pentru a da pieselor o rezistenţă mare la coroziune. Cînd se urmăreşte şi o oarecare mărire a durităţii superficiale, adîncimea stratului nitrurat poate fi crescută la circa 0,05“-0,06 mm, prin mărirea temperaturii şi a duratei procesului. Tabloul III. Regimuri de nitrurare anticorozivă Tipul pieselor Calitatea oţelului Temperatura de nitrurare °C G rad u I de disociaţie nh3 % Durata min Adîncimea stratului nitrurat mm Piese mici de importanţă mică Cu conţinut mic de carbon 620 ^650 <;700 35-40 35 70 75—120 40—70 30—60 0,025—0,04 0,015—0,025 0,04 •••0,06 Piese mici (roţi dinţate, şuruburi , etc.) Oţel carbon cu conţinut mare de carbon Oţel crom-siliciu 780-790 830 in o oo 6 o i'- f"» 2—10 2—10 Piese mari Oţel carbon cu conţinut mic de carbon Oţel crom-siliciu 600—700 600—700 o o CO CO 6 o r- f'» 5—30 5—30 Tabloul II. Nitrurarea în mai multe trepte Treapta I Treapta II Treapta III Regimul Varian- ta ŢemDeratura °C Durata h Temperatura °C Durata h Tempera- tura °C Durata h Adîncimea mm Duritatea superficială HV Isotermic ! 480—520 50—80 — _ 0,5—0,7 1050—1150 II 540—560 35—65 — — — — 0,5—0,6 900 ••-1000 în două I 500—510 18—20 550-575 20-24 _ 0,5-0,7 900---1000 trepte II 540 10 570 8 — — 0,35—0,45 900-..1000 în trei trepte 500—520 15-18 600—620 oo NJ o 550—570 4—5 0,5—0,8 950—1050 Nitrurare-alumînszare 478 Nitruri Procedeul de n i tr u r a r e-c ă I i r e se poate aplica chiar fierului tehnic şi oţelurilor carbon şi consistă în nitrurarea pieselor la temperatura de 700***800°, cu menţinere timp de 2***6 h, urmată de călire în apă sau în ulei şi de o revenire joasă. La temperatura de peste 700°, structura oţelului e formată dintr-o austenită în care se găseşte disolvat şi azot (austenită azotoasă) şi, eventual, şi din fază e (în funcţiune de conţinutul total de azot în stratul superficial). Răcită rapid (în apă sau în ulei), austenita cu azot se transformă într-o martensită azotoasă, cu duritate mare. Revenirea joasă care urmează reduce puţin duritatea, mărind în schimb tenacitatea oţelului. Nitrurarea se poate executa în mediu gazos sau lichid. Pentru fierul tehnic şi oţelurile carbon se recomandă următorul proces tehnologic: nitrurarea timp de şase ore la 700***720°; călirea în apă, direct din cuptorul de nitrurare; revenirea la 150“5200o; rectificarea pe o adîncime de 0,05***0,15 mm. Se obţin: duritate superficială HV de circa 700, bună rezistenţă la coroziune şi rezistenţă la oboseală echivalentă cu a oţelurilor de nitrurare Al-Cr-Mo după nitrurarea de lungă durată a acestora. Procedeul de nitrurare-călire prezintă următoarele avantaje: dă rezultate comparabile cu ale altor tratamente termochi-mice ^similare; înlătură necesitatea unor oţeluri speciale de nitrurare; reduce foarte mult (la 2***6 h) durata tratamentului, faţă de nitrurarea clasică. Dezavantajele faţă de aceasta sînt următoarele: duritatea superficială e sensibil mai mică; duritatea nu se menţine la temperaturi înalte (ea dispare treptat, odată cu efecteie căiirii, la temperaturi cari depăşesc pe aceea a revenirii joase efectuate). Procedeul Chapman constituie o variantă a nitrurării cu călire, consistînd în încălzirea pieselor într-o baie nitru-rantă (v.) în care se trimite un curent de gaz constituit din amoniac anhidru, transformat anterior printr-o reacţie electrică, în azot ionizat (într-un aparat numit chapmanizator). Instalaţia necesară e compusă dintr-un cuptor cu baie de săruri cianice şi un chapmanizator, care produce azotul ionizat. Azotul sub formă de ioni e mult mai uşor absorbit de metal, iar difuziunea lui în interior se produce mult mai rapid decît la nitrurarea obişnuită. Temperatura de lucru poate varia între 530 şi 900°, iar adîncimea stratului nitrurat — la o durată de 1***4 ore — poate fi de 0,05***0,75 mm (în funcţiune de durată şi de temperatură). După menţinerea la temperatura prescrisă, se face o răcire rapidă în apă sau în ulei, urmată de o revenire joasă (mediul de răcire se alege după forma şi după dimensiunile pieselor). Pentru oţeluri carbon de îmbunătăţire, temperatura optimă a tratamentului e de 810***820°; după o nitrurare de 3***4 h, călire în apă, şi revenire la 150***180°, un astfel de oţel are un strat nitrurat cu adîncimea de 0,75 mm şi duritatea superficială HV de 1000***1200. Rezultatele sînt asemănătoare celor obţinute prin nitrurarea obişnuită (de lungă durată) a oţelurilor speciale de nitrurare, cu o singură diferenţă: duritatea nu se păstrează la temperaturi înalte (ea dispare odată cu efectele călirii). în schimb, procedeul Chapman se poate aplica ia orice fel de oţel, iar durata e redusă, practic, la 1--*4ore. Sin. Chapmanizare. Procedeul de aluminizare-nitrurare se poate aplica oricărui oţel de construcţie (oţel carbon sau oţel aliat) şi consistă în: aluminizarea oţelului (v. sub Tratament chimic de difuziune) la 900***1000°, timp de 2***3 h; executarea unei recoaceri de difuziune la 900-**1000°, timp de 2***3 h (pentru a permite difuziunea aluminiului în adîncime) ; nitrurarea clasică în cuptor la 500***520°, timp de 24 h ; îndepărtarea, prin rectificare finală, a unui strat de 0,04***0,08 mm, pentru a se ajunge la stratul cu duritate maximă. Rezultate: duritate superficială HV de 1000*«*1050, cu toate celelalte avantaje pe cari le prezintă nitrurarea de lungă m durată a oţelurilor speciale de nitrurare. în fig. II e reprezentată variaţia durităţii stratului nitrurat, pentru un oţel cu compoziţia: 0,40% C; 0,7% Mn; 0,18% Si; 1% Cr şi restul fier, tratat ca mai sus. Procedeul de aluminizare-nitrurare înlătură necesitatea unui oţel special de nitrurare, reducînd substanţial (cu 25---40 %) durata totală a procesului. 1. ~-aIuminizare. Metg. V. sub Nitrurare. 2. ~ anticorozivâ. Metg. V. sub Nitrurare. а. ~-câlire. Metg. V, sub Nitrurare. 4. decorativ - protectoare. Metg.: Sin. Nitrurare anticorozivâ. V. sub Nitrurare. 5. oţel de Metg.V. Oţel de nitrurare, sub Oţel. б. Nitruri, sing. nitrură. Metg.: Compuşi binari ai azotului cu metale, cari se formează, fie prin acţiunea azotului sau a amoniacului m 300 \ 1 \ \ -1 0 dfi QBm il. Variaţia durităţii pe adîncimea stratului la un oţel de îmbunătăţire cu crom. h) adîncimea de la suprafaţa piesei, în mm; HV) duritatea, în unităţi Vickers; 0 la oţelul simplu aluminizat; 2) la oţelul asupra metalelor (la temperatura aluminizat şi recopt; 3) la oţe-normală sau la temperaturi înalte, Iul simplu nitrurat; 4) la oţelul uneori foarte înalte), fie prin aluminizat, recopt, apoi nitru- reacţii chimice între substanţe cari rat. conţin azot şi metalul respectiv. în oţelurile şi fontele supuse tratamentelor termochimice de nitrurare (v.) sau de carbonitrurare (v.), nitrurile se formează — la temperaturile înalte la cari se execută tratamentele— datorită pătrunderii azotului, sub formă de Elementele cari pot forma nitruri în oţeluri şi în fonte şi caracteristici ale nitrurilor Greu- Tempe- 3 ratura Tipu! reţelei cristaline Parametrii C E JU Nitrura tatea specifică de topire reţelei A LU gf/cm3 °C Fe Fe2N 6,35 ' exagonală *=2,69-2,77 c'.a—1,6—1,62 Fe4N 6,57 ! — cubică cu feţe centrate *=3,802 Al AIN 3,05 ! 2200 exagonală *=3,11 c'.a—1.6 Ta TaN 14,1 3360 — — Zr ZrN 6,93 2930---2985 cubică cu feţe centrate * = 4,59 V VN 5,1 •••5,86 2050-2320 cubică cu feţe centrate # = 4,28 Cr CrN 5,8 • * * 6,1 — cubică cu feţe centrate * = 4,14 Cr2N — — exagonală *=2,747 c:a=1,616 Nb NbN 8,4 2027 cubică cu feţe centrate * = 4,41 Mo MoN } 8,03 — 8,04 — exagonală * = 2,86 £.•£=0,98 Mo2N J disociaţie 2000° cubică cu feţe centrate * = 4,128—4,16 Ti TiN 5,29 2950 cubică cu feţe centrate *=4,32 Mn Mn2N / — exagonală *=2,773 6,2 • *•6,6 c’.a—1,616 Mn4N — cubică cu feţe *=3,84 centrate W W2N 6,3 ~2000 cubică cu feţe centrate 00 II ss Be Be3N2 _ 2200 cubică cu feţe centrate _ B BN 2,35 2730 exagonal stratificat Nitruri refractare 479 Nituite atomi, în straturile superficiale ale pieselor. Unele dintre nitrurile cari se pot forma uşor în oţeluri, în funcţiune de elementele existente şi de temperaturile de încălzire şi cari au stabilitate termică mare, sînt indicate în tablou. Multe elemente formează mai multe tipuri de nitruri; de exemplu: wolframul poate forma nitrurile WN2, W3N2, W2N3, WaN ; manganul poate forma nitrurile MnN, Mn4 N2, Mn5N2, Mn2N, Mn3N2; tantalul poate forma nitrurile TaN, Ta2N, TaN2, Ta3N5; etc. în general, nitrurile sînt dure sau foarte dure, însă au stabilitate termică diferită. Astfel, nitrurile de fier se descompun începînd de la 500°, în timp ce nitrura de aluminiu nu se descompune pînă la 1000°; alte nitruri (de Ta, Ti, Zr, etc.) sînt stabile la temperaturi şi mai înalte. Foarte dure sînt nitrurile de aluminiu, de tantal, de zirconiu, etc. Existenţa unor astfel de elemente, în anumite oţeluri, face aceste oţeluri apte să fie supuse tratamentelor termochimice de nitrurare sau de carbonitrurare, prin cari se obţin durităţi superficiale foarte mari şi mare rezistenţă ia coroziune, la uzură de frecare şi la oboseală. Sin. Azoturi. V. şi sub Azoturi refractare, Nitrurare. 1. ~ refractare. Mat. cs.: Sin. Azoturi refractare (v.)> 2. Nituire. 1. Mett., Cs.: Totalitatea operaţiilor prin cari se realizează îmbinarea nedezmembrabilă a două sau a mai multor piese, cu ajutorul niturilor. De cele mai multe ori, nituirea se realizează prin următoarele operaţii: introducerea tijei/ nitului (cald sau rece) în găurile practicate în prealabil în piesele de asamblat (suprapuse, potrivite şi alezate); sprijinirea capului de aşezare al nitului pe contra-buterola ţinută de nituitorul-contragiu cu mîna ori cu dispozitive de sprijinire, sau fixată pe corpul maşinii de nituit; strîngerea pieselor de asamblat cu trăgătorul de nituri, cu şuruburi, inele de strîngere, prese de strîngere, etc.; formarea capului de închidere; uneori, ştemuirea capetelor de nit şi a marginii toielor sau a ecliselor (în special la nituiri de etanşare-rezistenţă). Sin. (parţial) Baterea nitu-urilor (v. şi sub Nit). V. şî Nituit, maşină de Nituirea se poate efectua manual sau mecanizat, capul de închidere putînd fi format prin ciocăni re, prin apăsare (sau presare), prin rulare, prin mandrinare, prin explozie. Nituirea cu maşina, la care capul de strîngere al nitului se formează direct: cu maşini-unelte pneumatice portabile, la cari se montează căpuitorul sau ştemuitorul, sau cu maşini de nituit prin cio-cănire, cari lucrează prin lovituri repetate; cu maşini de nituit prin presare sau cu maşini de nituit prin rulare, cari formează capul prin apăsare continuă, progresivă. Sin. Nituire mecanizată. V. şî sub Nituit, maşină de —. Nituirea manuală, la care capul de strîngere al nitului se formează prin lovituri de ciocan repetate (ciocanul sau ciocanele fiind mînuite cu braţele de nitui-ţori), iar capul de aşezare se sprijină pe o contrabuterolă (v. fig. /), Nituirea manuală se poate aplica folosind nituri cu diametrul pînă la 26 mm. Sin. Nituire cu mîna, Nituire de mînă. V. şî sub Butelia de mînă; Buterolă-ciocan; Contrabuterolă. în cazul nituirii manuale la cald, doi sau trei ciocănari lovesc alternativ (pentru ca nitul să nu se răcească, înainte de formarea capului) şi refulează tija pînă cînd înălţimea capului devine egală cu diametrul nitului. Apoi, un lucrător ţine buterola, în care ciocănarul loveşte cu un ciocan mai mare sau cu un baros, şi îi dă o mişcare de rotaţie. — La nituirea la rece sau la nituirea niturilor mici, un singur nituitor poate să ţină căpuitorul cu o mînă şi poate mînui ciocanul cu cealaltă. Nituire mecanizată. V. Nituire cu maşina. Nituire cu mîna. V. Nituire manuală. Nituirea prin explozie se face cu nituri explozive (v.), al căror cap de strîngere se formează provocînd explozia explozivului din extremitatea tijei nitului. E aplicată la nituirea pieselor de avion, în locuri inaccesibile sau greu accesibile cu unealta de format capul nitului prin ciocă-nire sau prin apăsare. Nituirea prin mandrinare se face cu nituri tubulare de aluminiu, al căror cap de strîngere se formează cu ajutorul unui dorn de mandrinare. Dornul are diametrul egal cu diametrul interior al nitului, şi are ia o extremitate o ciupercă pentru formarea capului de strîngere, prin eva-zarea tijei cilindrice a nitului. Nituirea prin mandrinare se efectuează cu o unealtă care prindeîntr-o buceaconică, crestată, tija dornului petrecut prin nit; apoi dornul e tras de bucea, în timp ce piesele de asamblat sînt sprijinite pe un etrier (v. fig. II). După modul de executare, nituirea poate fi directă sau indirectă; ea poate fi executată, fie Ia cald, cu nituri încălzite la roşu deschis, fie la rece. în construcţii metalice şi la construirea căldărilor şi a rezervoarelor se aplică, de cele mai multe ori, nituirea la cald; în construcţia de avioane şi de aparate, şi în industria uşoară •(de ex. în industria maşinilor de scris, a cartonajelor, etc.) se execută nituirea la rece, folosind nituri cu diametrul mic sau nituri de materiale neferoase. Nituire directă: Nituire la care capul de strîngere e format direct prin ciocănire, apă- II. Nituire prin mandrinare. а) prinderea nitului în bucea; b) man-drinarea capului; 1) piese asamblate; 2) nit tubular; 3) corpul uneltei; 4) etrier de. sprijin ; 5) bucea de prindere a mandrinului; б) mandrin cu ciuperca; 7) dispozitiv cu resort, de apăsare a bucelei 5. /. Nituire manuală. a) refularea capului şi a tijei; b) formarea capului cu buterola; c) aplicarea corectă a loviturilor de ciocan pe buterola ; d) aplicarea greşită a loviturilor de ciocan. ///. Scheme de nituire. a) nituire directă; b) nituire indirectă; 1) buterolă; 2) contrabuterolă obişnuită; 3) contrabuterolă cu faţă plană. IV. Nituire indirectă, la ţevi cu diametru mic. 1) ţevi îmbinate; 2) mandrin cu pană; 3 şi 4) buterolă şi contrabuterolă. sare, rulare, explozie, etc., în timp ce capul de aşezare e sprijinit pe contrabuterolă sau pe un dispozitiv de sprijinire (v. fig. III a). E nituirea folosită cel mai mult. Sin. (impropriu) Nituire deschisă. Nituire 480 Nituire Nituire indirectă: Nituire la care unealta de mînă sau cea montată în maşina de nituit acţionează asupra capului de aşezare, iar capul de strîngere se formează prin presarea tijei nitului pe o contrabuterolă masivă (v. fig. III b) sau pe o unealtă în formă de pană. De cele mai multe ori, capul de strîngere are forma de butoi cu înălţimea egală cu jumătate din diametrul tijei. Acest procedeu de nituire e folosit în industria avioanelor, la nituirea ţevilor (v. fig. IV), etc. Sin. Nituire inversă. Nituire la cald: Nituire Ia care nitul e încălzit în prealabil la temperatura corespunzătoare culorii roşii deschise. După ridicarea căpuitorului, nitul se răceşte şi strînge, la contracţiune, tolele îmbinate, rămînînd într-o stare de tensionare permanentă; aceasta face ca suprafeţele în contact ale tolelor să se imprime unele în altele, nituirea devenind foarte rezistentă, datorită forţelor de frecare. în cazul nituirii tolelor foarte groase (de ex. la cuirasa navelor militare), acestea sînt prea rigide pentru ca să poată fi strînse prin forţa de contracţiune a nitului; de aceea se foloseşte o maşină de nituit cu contrabuterolă cu prag mai lat, şi cu un poanson-manşon, care înconjură poansonul-buterolă şi care apasă tolele pe contrabuterolă, pînă la răcirea suficientă a nitului (v. şî sub Nituit, maşină de ~). De obicei, niturile se încălzesc într-un foc de forjă (v.), încălzit cu cocs, cu păcură, cu gaze sau cu energie electrică. Nituire la rece: Nituire executată fără a încălzi nitul. Se execută numai cînd se pot folosi nituri de oţel moale, cu diametrul pînă la 10 mm, nituri de aliaje de aluminiu sau de cupru, sau nituri tubulare. 1. Nituire. 2. Mett.: Sin. Căpuire (v.). 2. Nituire. 3. Mett.: îmbinare nedezmembrabilă a table-le lor, a barelor profilate sau plate (de metal sau de alte materiale, ca lemnul, pielea, cartonul, masele plastice, etc.), puse cap în cap sau suprapuse, efectuată cu a-jutorui niturilor (v.). Tija nitului e introdusă în găurile coaxiale, date în prealabil în piesele de a-samblat suprapuse, cari apoi sînt strînse între capul de aşezare al nitului şi capul de strîngere format /• Linia niturilor ia construcţii metalice, în operaţia de nitu- o) linia niturilor şi linia centrelor de greutate ire (v. Nituire 2). în nu se suprapun; b) linia niturilor şi linia cen-această accepţiune, trelor de greutate se suprapun (Ia profiluri Se consideră nituire simetrice); c) doua linii de nituire cari nu se şi îmbinareaprin pro- suprapun cu linia centrelor de greutate ale eminenţe din mate- secţiunilor profilurilor asamblate; 1 şi V) linia rialul uneia dintre niturilor; 2) linia centrelor de greutate ale piese (v. mai jos, Ni- secţiunilor profilurilor. tuire fără nituri). La nituire, niturile se dispun pe unu sau pe mai multe rînduri. Linia (dreaptă sau curbă) pe care se aşază un rînd de nituri ale unei nituiri e numită linia niturilor (sau linie de nituire). La construcţiile metalice cu zăbrele, din bare profilate, linia centrelor de greutate (care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor normale ale fiecărei bare profilate) trebuie deosebită de linia teoretică a sistemului de zăbrele, de linia centrelor de inerţie ale barei, de axa neutră a barei, şi de linia niturilor. După caz, din motive practice, linia niturilor se suprapune sau nu se suprapune uneia dintre celelalte linii (v. fig. /). — Distanţa /^dintre axele a două nituri consecutive ale aceluiaşi rînd al unei nituiri măsurată de-a lungul liniei niturilor, e numită pasul nituiri i. Nituirile cu mai multe rînduri de nituri au uneori doi sau mai mulţi paşi diferiţi. Pasul se alege pe baza comportării în serviciu a niturilor executate pînă în prezent, în funcţiune de diametrul d al nitului, şi apoi se verifică prin calcul rezistenţa îmbinării. Solicitările pieselor asamblate şi ale niturilor montate diferă după temperatura şi după modul de executare a operaţiei de nituire, după direcţia forţei care solicită nitul şi după alţi factori, cum sînt modul de executare a găurilor de nit (de ex. 'găurirea cu burghiul a tablelor asamblate provizoriu, prin şuruburi, dă nituiri mai bune decît găurirea prin poansonare), mijlocul de lucru (de ex. formarea mecanizată a capului de strîngere dă nituiri mai omogene şi mai bune decît cea manuală), după cum piesele sînt sau nu sînt supuse la încovoiere (de ex. o nituire ca în fig. II b e mai solicitată decît cea din fig. II a). în îmbinările nituite la cald, nitul se contractă, la răcire, atît transversal, cît şi g longitudinal. Prin contrac-ţiunea transversală se produce un joc între tijă şi gaura de nit; datorită contracţiunii longitudinale, capetele nitului apasă piesele asamblate, iar frecarea care //, Nituiri. se produce între piesele o) nituire prin suprapunere directă, cu îmbinate împiedică depla- nituri solicitate la forfecare; b) nituire Sarea lor, iar tija nitului cu eclise, cu nituri solicitate la forfecare; rămîne tensionată. Prin c) nituire transversală, cu nituri sol i ci -ştemuire se sporeşte Starea tate Ia tracţiune; 1) nit solicitat Ia tracele tensionare din tijă. în ţiune; 2) nit solicitat Ia forfecare, îmbinările nituite la rece, tija refulată umple complet gaura de nit, însă după formarea capului rămîne puţin tensionată şi dă forţe de strîngere mici. Nituirea la rece etanşează puţin şi poate transmite numai forţe mici. — Nituirea poate fi solicitată prin forţe în direcţia axei niturilor, ca în fig. II c (cînd se poate produce ruperea capului prin întindere), sau prin forţe perpendiculare pe axa niturilor. în ultimul caz, de exemplu la o nituire prin supra- , Q ' ^ Jl /- ©i v /- 7 b III. Distrugerea nituirii prin solicitări perpendiculare pe axa niturilor. 0) nituire a două platbande, prin suprapunere; b) ruperea platbandei în planele l-l perpendiculare pe linia niturilor; c) ruperea platbandei în planul //-//, care cuprinde linia niturilor; d) forfecarea niturilor în planul ///-///; e) strivirea platbandei prin apăsare pe pereţii găurilor de nit; 1) platbandă; 2) nit; s) grosimea platbandei; 8) lăţimea platbandei; d) dia- metrul niturilor; e) distanţa faţă de margine. punere (v. fig. III), se pot produce: ruperea tablei în planele I—I (empiric, distanţa dintre marginea tolei şi linia niturilor se alege \ ,5 d, la nituirea prin suprapunere, sau ,35 d, la nituirea cu două eclise); ruperea tablei în planul II—II, care trece prin linia niturilor (pentru a obţine tole subţiri, se execută nituirea astfel, încît raportul tftt — d) să fie cît mai mare); ruperea niturilor prin forfecare, în planul de alunecare III—III (respectiv în două sau în mai multe secţiuni, Nituire 481 Nituirâ la nituirea cu două eclise, etc.); strivirea niturilor, la suprafeţele de contact în găurile de nit. în prezent, există tendinţa de a înlocui nituirea, în multe cazuri, prin cusături de sudură (în special prin cusături executate prin sudare electrică), cari produc economie de material (prin reducerea secţiunii tolelor sau a profilurilor, cari nu mai sînt slăbite prin găurile de nit) ş\ economie de timp de lucru, însă produc o deformare . mai mare a pieselor (din cauza încălzirii locale) şi, în multe cazuri, încă nu sînt aplicabile. Sin. Cusătură de nituire. V. şî îmbinare metalică, îmbinări nituite, sub îmbinare. — După condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească îmbinarea, nituirea poate fi: de articulaţie, de rezistenţă, de rezistenţă-etanşare, de etanşare sau ornamentală. — După felul cum sînt legate între ele piesele de îmbinat, nituirea poate fi fără nituri sau cu nituri. Nituirea cu nituri se poate realiza prin suprapunere directă, cu eclise (în cazul tolelor), sau cu guseu (în cazul construcţiilor metalice cu zăbrele); nituirea cu eclise se poate face cu una sau cu două eclise. — După felul solicitării, nituirile pot fi cu nituri solicitate la întindere (cînd solicitarea e paralelă cu axele niturilor, ca, de exemplu, în fig. II c) sau cu nituri solicitate la forfecare (cînd solicitarea transmisă prin tole e în plane perpendiculare pe axele niturilor). îmbinarea poate fi: nituire cu o singura secţiune de forfecare, la care nitul e solicitat la forfecare într-o singură secţiune transversală, cum sînt, de exemplu, nituirea fără nituri (v.), nituirea prin suprapunere directă (v. fig. II a) şi nituirea cu o singură eclisă; nituire cu doua secţiuni de forfecare, la care nitul e solicitat la forfecare în d^puă plane paralele (nituirile cu două eclise egale, cum e cea reprezentată în fig. II h, au toate niturile cu două secţiuni de forfecare; nituirile cu eclise inegale au şi nituri cu o singură secţiune de forfecare); nituire cu mai multe secţiuni de forfecare, la care ; nitul e solicitat la forfecare în cel puţin trei plane paralele, cum e, de exemplu, nituirea unor bare de întindere compuse din mai multe platbande (v. fig. IV), — ta nituirea corpurilor cilindrice sau conice (cum sînt / căldările, conductele, cister- | 3 b nele), îmbinarea poate fi nituire longitudinala. (cînd se realizează o îmbinare longitudinală a tolelor, adică orientată în direcţia axei cilindrului, respectiv a axei conului) sau nituire t r a n s v e r s a l â; aceasta poate fi perpendiculară sau înclinată pe axa cilindrului sau a conului. Nituirea circulara e un caz particular al nituirii transversale. Fig. V reprezintă o nituire cy suprapunere a rosturilor Ion- V. Mituire prin suprapunere directă' gitudinale şi transversale a a) vedere; b) secţiune /-/; c) secţiune două virole alăturate. — //-//; 1) nituire transversala (circu4 După dispoziţia niturilor pe (ară), dreapta, cu un rînd de niturij piesele asamblate şi după 2) nituire longitudinala, cu doua rînr numărul de rînduri paralele duri de niturj, în zig-zag. cu rostul în care sînt dis- R.Ms.e niturile, nituirea poate fi: nituire prin noduri, sau nituire P® rînduri, iar ultima poate fi cu un rînd sau cu mai multe IV. Nituire cu mai multe secţiuni de forfecare. P & 1 2 V'/. Lanţ cu nituire. de articulaţie* 1) eclisă de lanţ; 2) bucea de distanţare; 3) bulon cu nitui re de articulaţie. - rînduri; nituirea cu mai multe rînduri poate fi dreapta sâu în zig-zag. — După condiţiile pe cari trebuie să le satisfacă nituirea, se deosebesc: Nituire de articulaţie: Articulaţie obţinută cu ajutorul unui singur nit, trecut prin' cele două sau prin mai multe piese asamblate şi care, la nituire, . : a-fost refulat numai atît, încît tija să nu fie calată în gaura de nit, iar capul să nu apese prea tare pe suprafaţa piesei. Nituirea de articulaţie se foloseşte la articulaţii de piese uşoare (de ex. organe de maşini de scris), lanţuri de bicicletă, lanţuri de transmisiune cu eclise (v. fig. VI), etc. Nituire de etanşare: Nituire executată astfel, încît îmbinarea tolelor să fie etanşă, fără să fie necesar să reziste-şi. la forţe mai mari. Pentru astfel de nituiri se prescriu nituri mai subţiri şi mai dese decît la nituirea de rezistenţă, iar capetele niturilor şi marginile tolelor şi ale ecliselor se şte-muiesc. De asemenea, se pot aşeza, între porţiunile de tole nituite, straturi de materiale de etanşare (de ex. vopsea de miniu de plumb), aplicate cu pensula, sau garnituri (de cauciuc/ klingerit, alamă, plumb, etc.). Nituirea de etanşare se foloseşte în cazul rezervoarelor deschise (la presiunea atmosferică), al canalelor sau al conductelor de gaze de joasă presiune (canale de fum, coşuri mstalice, etc.). Nituire de rezistenţă: Nituire care trebuie să transmită forţele cari solicită elementele asamblate. Nituirea de rezistenţă se foloseşte în cazul construcţiilor metalice cu zăbrele şi al grinzilor compuse, cu inimă plină (de ex.; poduri, piloane, ferme, etc.). Nituire de rezistenţă-etanşare: Nituire care trebuie să reziste la transmisiunea forţelor între tolele îmbinate, şi să fie, în acelaşi timp, etanşă faţă de anumite fluide. Nituirea de rezistenţă-etanşare se foloseşte la căldări de abur, la conducte metalice sub presiune, la cocele navelor şi la anumite elemente constructive (structurale) interioare ale lor, etc. Nituire ornamentală: Nituire executată astfel, încît capetele niturilor să formeze un motiv ornamental pe piesele asamblate. E folosită în lucrările de fier forjat. — După felul în care sînt legate între ele piesele de îmbinat, se deosebesc: Nituire cu eclise: Nituire la care piesele de îmbinat, de exemplu două tole, sînt aşezate cap în cap, rostul dintre ele fiind acoperit cu una sau cu două eclise cari sînt nituite împreună cu piesele. Eclisele pot fi cu margini drepte (ca în fig. IX c) sau cu margini ondulate (ca în fig. IX d). Nituirile cu eclise se execută cu: 1***4 rînduri de nituri. Sin. - Nituire cap în cap. VII. Nituire eu două eclise inegale, cu marginile drepte. 1) nituire transversală (circulară), cu două rînduri de nituri, în zig-zag; 2) nituire longitudinală, cu două rînduri de nituri, in zig-zag, la eclisa exterioară, respectiv cu trei rînduri distribuite neuniform, la cea interioară. N it u i r i l e c u o s i n g u ra e c li sâ se folosesc în special în cazul nituirilor circulare, la cari îmjpinarea ar,e şuficientă nituri 31 Nituire, controlor de ~ 482 Nituit, maşină de X* rigiditate spre a împiedica deformarea tolelor, N i t u i r i I e cu două eclise pot fi cu eclise egale (v. fig. IX c) sau cu eclise inegale (v. fig. VII). Nituire cu guseu: Nituire la care piesele de îmbinat sînt asamblate cu ajutorul unui guseu de oţel, folosită la alcătuirea nodurilor construcţiilor metalice (de ex, a grinzilor cu zăbrele), cînd barele concurente nu se pot prinde direct unele de altele. La unele bare se interpune şi o furură (căptuşeală) între guseu şi bară. Nituire fără nituri: îmbinare executată prin nituirea unor proeminenţe circulare monobloc cu una dintre piesele de îmbinat, cari trec prin găuri practicate în cealaltă piesă. Se foloseşte numai pentru îmbinări de mică rezistenţă, la piese de oţel moale, de aliaje de cupru sau de aluminiu, etc. Fig. VIII reprezintă fazele unei astfel de nituiri, executată la o presă cu dublu efect; în prima fază, poansonul superior formează proeminenţele de pe o piesă, cari trec prin găurile practicate în prealabil în a doua piesă; în a doua fază, poansonul inferior efectuează formarea capului dc prindere. Nituire prin suprapuneredirectă: Nituire la care marginile tolelor de îmbinat se suprapun şi se nituiesc direct. Prezintă dezavantajul de a deforma îmbinarea (v. fig. II a); de aceea e folosită mai mult pentru nituirile circulare ale virolelor (v. fig. V). în general, se execută cu unu sau cu două rînduri de nituri. în cazul anumitor construcţii cu zăbrele, unele profiluri cu dimensiuni mici se pot nitui pe aripile profilurilor mari, fără a mai folosi un guseu (de ex. în cazul montanţilor şi al diagonalelor din partea dinspre vîrf a unui pilon). — După dispoziţia niturilor pe piesele asamblate, se deosebesc; Nituire pe rînduri: îmbinare la care se bate un număr relativ mare de nituri, pe unu sau pe mai multe rînduri, de cele mai multe ori paralele cu rostul îmbinării. Niturile sînt solicitate, de cele mai multe ori, la forfecare. E folosită IX. Nituire cu mai muJte rînduri. a) prin suprapunere, dreaptă, cu doua rînduri de nituri; b) prin suprapunere, cu trei rînduri de nituri, în zig-zag; c) cu eclise egale, cu marginile drepte, cu doua rînduri de nituri în zig-zag; d) cu eclise egale, cu marginile ondulate, cu două rînduri de nituri distribuite neuniform. la construcţii metalice de rezervoare, de căldări. Nituirea cu mai multe rînduri se execută cu niturile dispuse în două sau în mai multe rînduri paralele cu rostul îmbinării. în cazul nituirilor prin suprapunere, se execută cu două şi, uneori, cu trei rînduri de nituri; în cazul nituirilor cu eclise, se execută cu 2***4 rînduri (v. fig. IX). Nituirea cu mai multe rînduri poate fi dreaptă (v. fig. IX a), în zig-zag (v. fig. IX sau cu nituri distribuite neuniform. r. j "• JrJ- b VIII. Fazele nituirii fără nituri. a) alăturarea tolelor (cea i nferioară, perforată în pre-alabil); b) formarea proeminenţelor cu poansonul superior; c) formarea capului de prindere cu poansonul inferior. Nituirea dreaptă e o nituire cu două sau cu mai multe rînduri, la care niturile din toate rîndurile sînt aşezate pe rînduri, unul în dreptul celuilalt (v. fig. IX a). Sin. Nituire în lanţ, Nituire paralelă. Nituirea în zig-zag e o nituire cu mai multe rînduri, la care niturile unui rînd sînt aşezate în dreptul spaţiilor dintre niturile celor două rînduri învecinate (v. fig, IX b şi c). Sin. Nituire în şicană. Nituirea cu nituri distribuite n e u n i-for m e o nituire pe rînduri (cu eclise egale sau inegale), la care pasul nituirii nu e aceiaşi pa toate rîndurile(v. fig. IX d). Nituire cu nituri izolate: Nituire la care se montează un număr mic de nituri izolate, dispuse la distanţe mari, pe piesele asamblate. Niturile pot fi solicitate la forfecare sau la întindere. Nituirea cu nituri izolate e folosită, de exemplu, la construcţii metalice cu zăbrele, la încrucişări de bare, sau de zăbrele, pentru a micşora lungimea de flambaj. Nituire prin noduri: Nituire la care niturile sînt bătute pe grupuri, în mai multe locuri ale construcţiei. Niturile sînt solicitate, de cele mai multe ori, la forfecare. E folosită, în special, în construcţii de ferme şi de grinzi metalice, pentru realizarea nodurilor cu sau fără guseuri. i controlor de pl. controloare de nituire. Mett.; Aparat automat pentru controlul -şi înregistrarea pe o bandă de hîrtie a presiunii de nituire, în funcţiune de timpul de închidere, la nituirea la maşini de nituit pr.in presare (v. sub Nituit, maşină de ~). E compus, în principal, dintr-un mecanism de ceasornic, care antrenează banda, şi dintr-un mecanism de comandă a mişcării unui ac auxiliar, care se apropie de un ac cu poziţie reglabilă, corespunzătoare presiunii de nituire prescrise. La contactul dintre cele două ace, nitui-torul trebuie să suprime acţionarea tijei port-căpuitor. Controlorul de nituire se foloseşte, la maşini de nituit hidraulice, în special cînd nituirea e executată de lucrători necalificaţi, Sin. Indicator de nituire. 2. cusătură de Mett.: Sin. Nituire (v. Nituire 3). 3. indicator de Mett. V. Nituire, controlor de 4. linie de Mett.: Sin. Linia niturilor. V. sub Nituire 3. 5. Nituirii, pasul Mett. V. sub Nituire 3. 6. Nituit, ciocan de Mett. V. Ciocan de nituit, sub Ciocan 1. 7. Nituit, maşina de Ut., Mett.: Maşină-unealtă folosită la nituit. Poate ti o maşină de uz general (de ex.: un ciocan pneumatic, o presă cu excentric sau cu fricţiune), căreia i s-au montat uneltele speciale de nituit (buterola şi contra-buterola) şi, eventual, uneie piese auxiliare speciale, sau o maşină de construcţie specială, dar care poate fi folosită şi la alte operaţii, similare cu nituirea. La nituirea mecanizată se folosesc şi dispozitive speciale, cum sînt: contrabuterola extensibilă, dispozitive accesorii pentru nituirea în locuri puţin accesibile, controlorul de nituire (v. Nituire, controlor de -^), dispozitivele de strîngere a tolelor sau de tragere a nitului, etc. Sin. Nituitoare. Majoritatea maşinilor de nituit formează succesiv capetele de strîngere ale niturilor unei cusături prin nituire; rareori se folosesc maşini de nituit multiple, cari formează concomitent fie capetele mai multor nituri alăturate, folosind o matriţă (şi anume numai în producţia în masă, costul iniţial al matriţei fiind mare), fie capetele a două nituri diametral opuse, cum e maşina pentru nituire simultană, reprezentată în fig. V//.— în general se folosesc m a ş i n i de nituit neautomate, însă pentru lucrări în serie se folosesc şi maşini de nituit automate. — După procedeul de formare a capului nitului, se deose^ besc; maşini sau ciocane de nituit prin ciocănire sau prin Nituit, maşînă de 483 Nituit, maşină de batere; maşini de nituit prin presare (prese de nituit); maşini de nituit prin rulare (prin presare rotativă). — După posibilităţile de deplasare de la un loc de lucru la altul, se deosebesc maşini de nituit staţionare („fixe'1) şi maşini de nituit deplasabile. Maşinile deplasabile se clasifică în maşini de nituit portative sau portabile (cari sînt ciocanele de nituit pneumatice, uşoare), carosabile (fixate pe construcţii sau pe postamente cu roţi) şi suspendate (cari se transportă cu macaraua). — După mijlocul de acţionare a organului port-căpuitor (port-buterolă), se deosebesc maşini de nituit hidraulice, pneumatice, cu transmisiune mecanică (stereomecanice), electrice, electrohidraulice şi hidropneumatice.— După procedeul de formare a capului de nit, se deosebesc maşini de nituit prin ciocănire, prin presare sau prin rulare. Maşină de nituit prin ciocănire: Maşină de nituit la cald sau la rece, care formează capul de strîngere ai nitului prin lovituri dese (circa 4000 de lovituri pe minut, la ciocanele pneumatice portabile). De ceie mai multe ori, căpuitorul ei are şi o mişcare de rotaţie în timpul bătăii. Se foloseşte la nituri cu diametrul pînă la 42 mm. Acţionarea se poate face cu aer comprimat sau mecanic. Maşinile pot fi staţionare (numai pentru lucrări la piese cari pot fi uşor manipulate la nituit), sau deplasabile. Maşinile de nituit (prin ciocănire) staţionare sînt ciocane de nituit, cu acţionare mecanică a căpuitorului (v. fig. /). Ele formează, de cele mai multe ori, numai capul de strîngere, fără a avea efect de refulare asupra tijei. Tija port-buterolă e acţionată de inele de lovire cari se rotesc liber pe axuri fixate între doua discuri rotative; readucerea tijei port-buterolă, după fiecare lovire, se face datorită unui resort elicoidal. — Se mai folosesc şi maşini cu transmisiune mecanică, cu mecanism excentric-bielă sau mani-Velă-bielă, cari transformă mişcarea de rotaţie a unui ax pe care e calat un volan, în mişcare alternativă, rectilinie, a căpuitorului. Maşinile de nituit (prin ciocănire) deplasabile pot fi maşini de nituit portative — cînd sînt numite, de obicei, ciocan de nituit pneumatic (v. fig. ii)—# sau maşini de nituit transportabile (carosabile sau suspendate). Pentru a preveni obosirea lucră- 5 if torului, provocată de reacţiunea lovi tu r i-f°r şi de poziţiile de lucru incomode, ma-Şjnile transportabile (în special cele pneumatice) se pot monta- în schelete metalice carosabile (cu rotile), sau în potcoave metalice suspendate de macarale; *n general, aceste potcoave nu au dispozitive de orientare menţinere, maşina fiind menţinută de lucrător în poziţia adecvată pentru lucru. Potcoavele şi maşinile carosabile poartăca;. şi . maşinile .de. .nituit staţionare —* şj contra- ‘ /. Maşină de nituit prin ciocănire, cu acţionare mecanică. 1) carcasă; 2) disc rotitor; 3) ax suport pentru inelele de lovire; 4) inel de lovire; 5) tijă port-buterola; 6) resort elicoidal de ridicare a tijei 5. / //. Ciocan pneumatic nituit. 1) supapă de aer; 2) pîrghie de comandă; 3) sertar tubular; 4) piston; 5) buterolă. buterola (contracăpuitorul). La maşinile portative, contra-buterola nu e solidarizată cu corpul de ghidare al căpuitorului, astfel încît trebuie sprijinită, folosind unelte de sprijinire (port-contracăpuitor) extensibile (cu potrivire, cu: şurub ori cu aer comprimat). Nituitoarea de coaste, folosită la nituirea coastelor navelor metalice, funcţionează pe principiul ciocanului pneumatic; ea are corpul scurt, echipat cu mîner lateral şi cu un dispozitiv de sprijinire extensibil, ceea ce permite introducerea ei în spaţiile foarte strîmte dintre coaste. Maşină de nituit prin presare: Maşină de nituit care formează capul de strîngere ai nitului printr-o singură mişcare a unui poanson căpuitor, a cărui apăsare asupra nitului creşte treptat. Refularea materialului în tija nitului e foarte puternică şi, adeseori, ştemuirea capului nitului nu mai e necesară. Maşina e compusă dintr-un cadru metalic rigid (de cele mai multe ori în formă de potcoavă sau în formă de C), pe care sînt fixate capul căpuitor şi con-tracăpuitorul, şi e numită în atelier şi ceu de nituit. Caracteristicile unei maşini de nituit sînt: presiunea maximă pe nit, adîncimea fălcilor sau a braţelor, care determină dimensiunea piesei care se poate nitui (pînă la 9 m), cursa căpuitorului, deschiderea dintre fălci, greutatea proprie. După principiul de nituire, se deosebesc maşini de nituit cu o mişcare, cu două mişcări, simultane ori succesive, sau cu patru mişcări. — La maşinile de nituit cu o mişcare, folosite cel mai mult la nituirea de tole nu prea groase (v. fig. III a), nitul e introdus în gaura de nit (faza I); maşina e apropiată de tole pînă cînd capul de aşezare al nitului se sprijină în contracăpuitorul fix al maşinii (feza II) şi apoi se aplică presiunea asupra căpuitorului care închide nitul (faza III).— ia maşinile de nituit cu doua mişcări (v. fig. III b), folosite în cazul tolelor groase, prea rigide pentru a fi bine strînse prin contracţiu-nea nitului, un inel de strîngere îmbracă buterola şi e acţionat de III. Fazele nituirii prin presare, o) cu marina cu o singură nrmcare de presare: /) introducerea nitului; II) sprijinirea un cilindru de'presiune caPuIui de aşezare şi apropierea buterolei; suplementar, apăsînd to- ///} refuIarea capului de strîngere; b) cu maşina cu două mişcări succesive de presare: lele pe contracăpuitor, înainte ca buterola să formeze capul de strîngere al nitului, şi e ridicat abia după ce nitul s-a răcit suficient. Maşina de nituit reprezentată în fig. III c are două mişcări de presare simultane; ea se foloseşte la nituri constituite din tije cilindrice, la cari se formează simultan ambele /) introducerea nitului şi presarea tolelor între contracăpuitor şi inelul de strîngere; II) refularea rapului ce strîngere; c) cu maşina cu două mişcări simultane de presare: 0 introducerea nitului fără cap dc aşezare; II) presarea celor două capete; d) cu maşina cu patru mişcări de presare, în doi timpi: /) introducerea nitului fără cap şi presarea celor două inele de strîngere a tolelor; II) presarea celor două capete ; 1) nit brut; 2) nit fără cap de aşezare; 3) contrabuterolă; 4) buterolă (copuitor); 5) inei de strîngere. capete ale nitului (aceste nituri prezintă avantajele că tijele sînt mai puţin costisitoare decît niturile şi se pot introduce în gaura de nit pe 31* Nituit, maşină de ^ 484 Nituit, maşină de losite, mişcarea de rotaţie a unui arbore de comandă se transmite căpuitorului prin diferite mecanisme (v. fig. VIII). — Comanda mecanica se foloseşte numai la maşini de nituit relativ mici, staţionare; acestea au construcţii similare celor ale preselor cu excentric sau cu mecanism bielă-manivelă, şi sînt antrenate individual, IX. Maşină de nituit electromecanică, cu transmisiune prin mecanism şurub-piuliţă şi prin pîrghie. 1) batiu în potcoavă; 2) căpuitor; 3) contracăpuitor; 4) electromotor; 5) acuplaj electromagnetic pentru acţionarea şurubului 6; 6) şurub; 7) piuliţă articulată cu pîrghia 8; 8) pîrghie de acţionare a căpuitorului; 9) etrier de suspendare a maşinii. X. Procedee de nituire prin rulare. o) nituire cu vîrf rotitor; b) nituire cu role profilate; 1) arbore port-sculă; 2) vîrf rotitor nituitor; 2' şi 2") role profilate; 3) axul rolelor rotitoare ; 4) cap de strîngere; 5) nit; 6) contracăpuitor fix. VIII. Mecanismul de lucru al maşinii de nituit hidropneumatic. 0 batiu în potcoavă; 2) cilindru hidraulic de acţionare a căpuitorului; 3) căpuitor; 4) cilindru principal, pneumatic; 5) cilindru secundar, pneumatic; 6) cameră hidraulică în comunicaţie cu cilindrul 2; 7) camera de lucru a cilindrului principal, pneumatic; 8) pistonul principal; 9) camera de acţionare (la ridicare) pneumatică a căpuitorului, în comunicaţie cu camera 7; 10) plonjor; 11) sertar rotativ de distribuţie a aerului; Î2) maneta de comandă a distribuţiei; 13) conductă de evacuare. ;sau de la o transmisiune generală; declanşarea ciclului de •nituire se obţine, în general, printr-o pedală. — Comanda prin electromotor montat pe maşina de nituit e folosită, în 'special, la maşinile de nituit transportabile; ca mecanisme "de transmisiune intermediare se folosesc: şurubul cu piuliţă Şi pîrghiile (v. fig. IX), angrenajul cu melc şi mecanismul cu genunchi (v. fig. IV), etc. Maşină de nituit prin rulare: Maşină de nituit la rece, care formează capul de strîngere al nitului printr-o apăsare care creşte treptat, fără refularea materialului din tija nitului, executată de un element rotativ. Acţionează de exemplu la niturUe de fixare sau de articulare ale pieselor de maşini de scris. în general, construcţia maşinii e asemănătoare cu a unei maşini de burghiat, cu corpul rigid compus dintr-un batiu turnat, şi cu reglare manuală (prin manetă cu mîner) a apăsării exercitate de arborele port-unealtă. în loc de burghiu, acesta poartă un vîrf rotitor 2 (v. fig. X a). — O altă maşină foloseşte ca unealtă două role profilate 2' şi 2" cari — la rotirea arborelui 1 — se rotesc în jurul axului 3, în sensuri contrare, si formează capul 4 al nitului (v. fig. X b). 1. Nituitoare, pl. nituitori. Ut., Mett.: Sin. Maşină de nituit (v. Nituit, maşină de ~). 2. ~ de coaste. Mett. V. Maşini de nituit deplasabiie, sub Nituit, maşină de 3. Nituitor, pl. nituitori. Tehn.: Lucrător calificat care lucrează Ja nituirea manuală sau mecanizată. Nituitorii lucrează în echipe, compuse din 2***5 operatori cu funcţiuni diferite: ciocănarul, care loveşte cu ciocanul capul nitului sau buterola, la nituirea manuală; nituitorul-maşinist, care mînuieşte maşina de nituit, la nituirea mecanizată; nituitorul-ştemuitor, care mînuieşte ciocanul pneumatic de nituit şi de ştemuit; contragiul, care sprijină capul de aşezare al nitului cu contrabuterola sau cu unealta de sprijinire a contra-buterolai; nituitorul-ajutor, care efectuează operaţii auxiliare, cum sînt încălzirea niturilor, introducerea niturilor în gaura de nit, etc. De obicei, într-o echipă, fiecare lucrător efectuează, prin rotaţie, toate fazele de lucru ale nituirii, 4. Nituiturâ, pl. nituituri. Mett.: Sin. Nituire (v. Nituire2). 5. Nituri, trăgător de Ut., Mett. V. Trăgător de nituri. 6. Niturilor, baterea Mett.; Sin. Nituire (v. Nituire 2). 7. scoaterea Tehn.: Operaţia de distrugere a niturilor unei cusături nituite, fie pentru desfacerea unei nituiri greşite, fie în vederea dezmembrării pieselor asamblate. Fazele de lucru la scoaterea niturilor sînt următoarele: găurirea unuia dintre capetele nitului (de cele mai multe ori a capului de strîngere), pînă la nivelul feţei superioare a piesei nituite, cu un burghiu elicoidal cu diametrul egal cu . diametrul nominal al găurii de nit; detaşarea capului găurit, prin lovire dintr-o parte, cu un priboi cu faţa teşită şi cu Nlvarox 486 Nivelul, aparat de măsurat un ciocan; expulsarea nitului din gaură, cu ajutorul unui priboi cu faţa teşita şi cu diametrul egal cu diametrul nominal al nitului (v. fig.). La scoaterea niturilor trebuie sase evite deformarea sau deteriorarea pieselor asamblate, 1. Nivarox. Metg.: Aliaj complex f ier-n iche 1, cu compoziţia: 58---62% Fe, 30% Ni, 0,8% Mn, 1% Be, 9% Cr sau 8% W sau 6% Mo şi restul impurităţi de fabricaţie. E folosit la confecţionarea de resorturi de ceasornice. 2. Nivaţie. GeoL, Geogr.: Ansamblul proceselor generate de acţiunea zăpezilor, în regiuni situate în afara zonelor cu zăpezi eterne (adică unde azi nu mai sînt gheţari) şi cari depind, în special, de variaţiile de temperatură. Elementul dinamic al fenomenelor de nivaţie e, în special, apacarese infiltrează în rocile permeabile ale scoarţei şi care e supusă acolo variaţiilor de temperatură. Principalele procese de nivaţie sînt: solifluxiunea, curgerile de pietre, solurile reti-culate, solurile poligonale, etc. 3. Ni-vee. Metg.: Grup de aliaje cupru-staniu (bronzuri), conţinînd şi nichel, cu compoziţiile indicate în tabloul care urmează. Sînt folosite, în locul bronzurilor cu staniu şi al alamelor, la confecţionarea de piese cu solicitări mari şi cari reclamă rezistenţă mare la coroziune. Bronzuri Ni-vee Scoaterea niturilor. Oi "‘Oo) faze executate corect (găurire, detaşarea capului, ex-puisarea nitului din gaura de nit); iv ••£>_,) faze executate greşit (burghiu prea mic, şi dezaxat, deformarea pieselor asamblate); 1) burghiu; 2) priboi . Tipul aliajului Componenţi, în % Cu j Ni Sn Pb Zn Ni-vee tip 88 5 5 — 2 Ni-vee A 88 1 9 — 2 Ni-vee L5 Z5 80 5 5 5 5 Ni-vee B 84 1 5 5 5 Ni-vee L 10 80 5 5 10 — 4. Nivel, pî. niveluri. 1. Gen., Fiz.: Mărime (v. sub Mărime 4) definită numai pînă ia convenţia de zero, rămasă arbitrară. în această accepţiune, termenui nivel e folosit pentru speciile de mărimi de tipul înălţimii, temperaturii, potenţialului, energiei, etc., pentru cari precizarea punctului de zero — adică a nivelului de referinţă sau a nivelului de zero sau a priginei — nu intervine sau nu e esenţială în formularea unor relaţii fundamentale cari se referă la mărimea respectivă, ci se poate face, de la caz la caz, în condiţiile • fiecărei probleme particulare în parte. Pentru înălţime, prin nivel se înţelege situaţia în înălţime a unui punct de pe o suprafaţă echipotenţială din cîmpul de gravitaţie al pămîntului sau de pe suprafaţa de separaţie a două pături fluide în repaus sau cu viteză mică (în particular, de pe suprafaţa liberă a unui lichid). Situaţia în înălţime a suprafeţei considerate poate fi determinată prin indicarea înălţimii sau prin indicarea adîncimii ei într-un anumit loc (coto), în raport cu o suprafaţă aleasă ca origine (de ex.: în raport cu suprafaţa geoidului, în raport cu suprafaţa echipotenţială care coincide cu suprafaţa locală a solului, etc.). în exploatările petroliere, prin nivel se înţelege cota poziţiei la care. se găseşte suprafaţa de separaţie dintre faza iichidă (ţiţeiul sau apa) şi "faza gazoasă (aerul sau gazele), în interiorul unei găuri de sondă. Se poate determina ca adîn-cime faţă de gura găurii de sondă sau ca înălţime a coloanei de lichid cuprinse între suprafaţa lui superioară şi regiunea de comunicaţie a găurii de sondă cu stratul productiv (baza filtrului sau a fantelor ori perforaţiilor burlanelor). Nivelul se numeşte static (hst), dacă determinarea lui se face cînd presiunea de fund a devenit egală cu presiunea stratului, şi dinamic (hj), dacă determinarea se face după stabilirea regimului de lucru al sondei. Nivelul dinamic, care depinde de ritmul de extracţie (prin intensificarea acestuia, nivelul dinamic scade, şi invers), există fizic numai în cazul erupţiei artificiale cu două rînduri de ţevi de extracţie, la sondele cu un singur rînd de ţevi, nivelul dinamic găsindu-se chiar la sabotul ţevilor de extracţie. Valoarea acestor niveluri (hSf, respectiv hj) e dată de 10? expresia generală: h — -—•, în care P e presiunea de strat, (Pj) în cazul nivelului static, sau presiunea de fund, (Py), în cazul nivelului dinamic, şi y e greutatea specifică a lichiduiui din sondă. s. ~ acceptor. Fiz. V. Nivel de energie, şi sub Donor, nivel 6. /-v aerostatic. GeoL: Nivelul suprafeţei ce iei mai adînci de sub suprafaţa scoarţei pămîntului, pînă la care se mai face schimb prin difuziune între gazele din scoarţă şi gazele din atmosferă. Acest schimb prezintă o mare importanţă în zonele cu climă aridă, în deserturi şi în stepe. 7. ~ amonte. Hidr.: Nivelul apei înainte de a trece printr-o construcţie hidrotehnică. în cazul centralelor hidroelectrice, nivelul amonte corespunde nivelului din Iacul de acumulare. Acest nivel e variabil în funcţiune de regimul cursului de apă şi de variaţia sarcinii centralei; nivelul amonte variază —în cursul unui an—în jurul unei valori medii, între o valoare maximă şi una minimă. Acestora le cores-. punde, aproximativ, căderea brută medie, maximă şi minimă a centralei, admiţînd că în aval variaţiile de nivel sînt neglijabile. 8. ~ul, aparat de mâsurat ~.Expl. petr.: Aparat care serveşte la determinarea nivelului static, înainte de intro-ducereaţevilorde extracţie. Se foloseşte unul dintre dispozitivele Jakovlev (v. fig.) sau Haliburton. Cu ajutorul a-cestora se determină adîncimea la care greutatea a-parentă a unui plutitor metalic, suspendat CU aju- Troliu de măsurat n;ve!ul, tip Jakovlev. torul unui fir de î) pîrghie de comanda a frînei; 2) bandă de frî-oţel de mare re- nare; 3) pîrghia dinamometrului de cîntărire; zistenţă, CU dia- 4) troliu; 5) fir de oţel; 6) scripete cu contor, metrul de aproximativ 0,8 mm, prezintă o viteză de variaţie maximă în raport cu adîncimea (adică creşte cel mai repede, cînd aaîn-cimea plutitorului e mărită cu o unitate de lungime). Pentru determinarea adîncimii, troliul de mînă pe care se înfăşoară firul e echipat cu un scripete cu contor de rotaţii, peste care trece firul introdus la puţ. Din cauza erorilor date de acest dispozitiv, adîncimea se mai controlează prin repere.metalice mici, sudate pe fir din 100 în 100 m. Pentru fiivel aparent 487 Nivel de apă -determinarea greutăţii porţiunii suspendate a dispozitivului, troliui, afară de acţionarea prin manivela de serviciu pentru înfăşurare, mai poate fi ţinut în echilibru cu ajutorul unei manivele care transmite tobei troliului cuplul necesar, prin -intermediul unui resort a cărui deformare, citită pe un indicator etalonat, perrnite determinarea variaţiei greutăţii porţiunii suspendate AG, între două poziţii ale plutitorului, distanţate între ele cu Ah. Raportul AGI Ah prezentînd un maxim evident al valorii absolute, cînd plutitorul e cufundat parţial în lichid, se poate determina cota nivelului cu o eroare mai mică decît circa jumătate din înălţimea plutitorului. - Operaţia de determinare a nivelului dinamic, deosebit de importantă pentru stabilirea regimului tehnologic optim al sondei, depinde de adîncimea la care se găseşte nivelul. La sondele de mică adîncime, sub 200 m, determinarea nivelului dinamic se face cu ajutorul unei linguri, care se introduce în spaţiul inelar dintre ţevile de extracţie şi coloana de exploatare, cînd diametrul coloanei de exploatare permite. La sondele adînci, determinarea nivelului dinamic, în timpul funcţionării sondei, se face cu ajutorul ecometrelor (v, Ecometru, şi Ecometrie). Determinarea nivelului dinamic se poate face şi indirect, măsurînd înălţimea unei coloane de lichid cu densitatea egală cu a lichidului din sondă, care ar echilibra presiunea de fund, măsurată cu unul dintre instrumentele obişnuite, ■— sau cu ajutorul unui instrument cu teleindicaţie, prin osci-Iaţii de înaltă frecvenţă, care dă indicaţii instantanee. Presiunea de fund, acţionînd asupra instrumentului cu teleindicaţie, deformează elastic caracteristicile geometrice şi, deci, şi pe cele electrice, ale unui circuit oscilant intercalat într-un generator de oscilaţii întreţinute, a cărui frecvenţă poate fi determinată afară din puţ, cu mare exactitate, cu ajutorul unei eterodine etalonate, prin metoda bătăilor. i- ~ aparent. Fiz.: Nivelul suprafeţei orizontale, tangente la suprafaţa de nivel într-un punct considerat, căreia trebuie să i se adauge corecţiile de sfericitate a Pămîntului şi de refracţie atmosferică, în scopul determinării nivelului adevărat. 2. ~ aval, Hidr.: Nivelul apei după o construcţie hidrotehnică, în sensul curgerii curentului de apă. în cazul unei centrale hidroelectrice, nivelul din avai se consideră nivelul apei în canalul de fugă. s- camera de ~ constant. Mş. V. Cameră de nivel constant (sub Cameră 3). 4. ~ caracteristic. Hidr.: Valoarea medie sau extremă (maximă sau minimă) a nivelurilor unei ape (rîu, lac, etc.) din anumite faze ale regimului acesteia sau din tot timpul anului, observate în cursul unei anumite perioade de timp sau a unui an normal. Se determină, în special, următoarele niveluri caracteristice posibile: nivelul maximum maximorum, nivelul cel mai înalt atins în cursul unei perioade; nivelul maxim mediu, media nivelurilor maxime atinse în cursul unei perioade de observaţie; nivelul maxim anual, nivelul cel mai mare înregistrat în cursul celor 365 de zile dintr-un an normal; nivelul maxim normai nivelul care a fost depăşit timp de 10 zile în cursul unui an normal; nivelul mediu sau normal, media nivelurilor Zilnice atinse în cursul unei perioade de observaţie; nivelul de etiaj, nivelul care a fost depăşit timp de 355 de zile dintr-un an normal; nivelul minim anual, nivelul cel mai mic atins timp de o zi dintr-un an normal; nivelul minimum mini-morum, nivelul cel mai mic atins într-o perioadă de observaţie. Nivelurile caracteristice pot avea valori diferite, în funcţiune de lungimea perioadei de observaţie sau de alegerea anului normal. Prin introducerea noţiunii de a s i g u r a r e (v. Asigurare 2) se precizează perioada de observaţie luată în consi- deraţie ia stabilirea nivelului caracteristic respectiv şi acesta capătă o valoare bine determinată (de ex.: nivelul maxim cu asigurarea de 1 % reprezintă nivelul maxim observat într-o perioadă de 100 de ani). în legătură cu diferite faze ale regimului şi în funcţiune de durata nivelurilor se mai pot defini şi alte niveluri caracteristice, cum sînt: nivelul maxim mediu al viiturilor de primăvară; nivelul maxim al scurgerii sloiurilor; nivelul asigurat normal timp de 90 de zile, etc. Calculul nivelurilor caracteristice se face cu ajutorul curbei de regim a nivelurilor (v. Curbă de regim) pe perioada respectivă (mulţianuală sau a anului normal), cum şi al curbelor de durată (v. Curbă de durată) şi de asigurare (v. Curbă de asigurare) corespunzătoare. 5. curba de Topog. V. Curbă de nivel. 6. curbe de /^. Geom.: Curbe plane situate pe o suprafaţă dată S şi cari sînt secţiuni ale suprafeţei prin plane paralele cu un plan dat k. în mod obişnuit, aceste curbe sînt considerate pe supra* feţe cari sînt raportate la un plan tt, orizontal ca poziţie. Astfel de suprafeţe se numesc suprafeţe topografice şi sînt reprezentate printr-o ecuaţie de forma: Z=f(x, y), în raport cu un reper cartesian ortogonal avînd un plan orizontal ca plan Oxy. Ecuaţiile liniilor de nivel sînt: Z=/{x, y) , z—X, X fiind un parametru. Ele sînt curbe integrale ale ecuaţiei diferenţiale obişnuite: /xdx-j-/J,dj = ° . Traiectoriile lor ortogonale, cari sînt curbe integrale ale ecuaţiei: se numesc linii de cea mai mare pantă aie suprafeţei topografice. 7. ~ de apa. Hidr.: Fiecare dintre cotele suprafeţelor libere ale unei ape curgătoare sau stătătoare, de suprafaţă sau subterană, măsurate fie în raport cu cota zero a mirei (v. Miră hidrometrică), fie în raport cu un plan orizontal ■ convenţional, fie faţă de nivelul zero al mării (pentru ţara noastră, Marea Neagră). Nivelurile de apă se determină, fie ocazional (de ex. la ridicări topografice, la lucrări de construcţie, în caz de inundaţii, etc.), fie periodic, prin observaţii de nivel la o miră hidrometrică, fie prin înregistrări continue. Observaţiile de niveluri la cursurile de apă importante, cari influenţează navigaţia, condiţiile de irigaţie, exploatarea unor lucrări hidrotehnice importante, sau sînt în legătură cu măsurile de apărare contra inundaţiilor, se centralizează telefonic sau prin radio şi se comunică, prin radio, în cadrul Buletinului hidrometeorologic zilnic. Nivelurile apelor curgătoare (de suprafaţă) cresc şi se menţin înalţe în timpul primăverii; în timpul verii se produc creşteri şi descreşteri rapide; spre sfîrşitul verii şi începutul toamnei se menţin o mare parte din timp joase; în cursul toamnei apar unele oscilaţii de amplitudine, în general mai mici decît în timpul verii, iar în cursul iernii sînt, în general, joase, dacă nu apar zăpoare. Această variaţie a nivelurilor e în directă legătură cu regimul debitelor şi, deci, cu scurgerea apelor pe suprafaţa basinelor, influenţată de regimul meteorologic (v. Scurgere superficială). Variaţia nivelurilor apelor curgătoare e influenţată şi de factori naturali, cai formarea albiei, procesele de albie, rugozitatea albiei, vegetaţia în albie, regimul gheţurilor, Nivel de aspiraţie 488 Nivel oleostatic condiţiile hidrogeologice ale albiei; de construcţiile şi amenajările hidrotehnice longitudinale (de ex.: apărări de maluri, diguri, etc.) sau transversale (de ex.: baraje, stăvilare, poduri), cum şi de variaţia nivelului obiectului de apă în care se varsă cursurile de apă. Nivelurile apelor stătătoare variază, de cele mai multe ori, mai puţin decît ale apelor curgătoare şi, în primul rînd, în funcţiune de bilanţul hidrologic (v.), în care, prin prize de apă, drenaje, etc., intervine şi activitatea omului, şi de forma cuvetei respective. Pot fi influenţate însă şi de vînt (nivelul creşte în direcţia spre care bate vîntul şi scade în direcţia opusă) şi pot avea şi variaţii cu caracter -oscilator incidental (v. sub Seiş) sau periodic (v. sub Maree). Nivelurile apelor subterane sînt funcţiune de bilanţul lor hidrologic şi de caracteristicile hidrologice ale stratelor respective. Presiunea atmosferică şi, uneori, temperatura, pot exercita o anumită influenţă asupra variaţiei nivelurilor apelor subterane (v. şî Nivel hidrostatic). Amplitudinea nivelurilor diferă foarte mult de la un obiect de apă la altuL Rîurile din ţara noastră au variaţia de nivel de 4---6 m, iar cele îndiguite, de 6---8 m (v. şî Hidro-grad). în anumite regiuni, în cari albiile sînt foarte strangulate, natural sau artificial, amplitudinea variaţiei nivelurilor poate creşte foarte mult, în special prin împiedicarea scurgerii datorite obstruării secţiunilor cu flotanţi (v.) sau cu gheţuri. Amplitudinea nivelurilor apelor stătătoare din ţara noastră variază între cîţiva decimetri şi cîţiva metri, iar variaţia nivelului Mării Negre e de circa 35 cm, atingînd local, datorită vîntului, creşteri sau scăderi pînă la 1 m. Din cauza variaţiei foarte mari a nivelurilor obiectelor de apă, în calcule şi în proiecte se adoptă niveluri caracteristice (v.). î. ~ de aspiraţie. Mş. V. înălţime de aspiraţie (sub înălţime 4). 2. ~ de baza. Geogr., GeoL . Nivelul planului orizontal care trece prin punctul cel m=ai- jos din profilul longitudinal al albiei unui rîu şi care e reprezentat, de cele mai multe ori, prin confluenţa rîului considerat cu alt rîu sau prin vărsarea lui în mare sau într-un lac. Nivelul de bază, reprezentat de apele marine (oceanice), are un caracter de mai lungă durată (nivel general), sub el rîul nu mai roade şi de la el începe formarea profilului de echilibru (v.), în timp ce nivelul de bază, format de confluenţele nurilor, are un caracter temporar (nivel local sau parţial), corespunzînd unei opriri temporare a eroziunii verticale şi determinînd dezvoltarea unui profil de echilibrare temporar. Sin. Nivel de bază al eroziunii, Bază de eroziune. 3. ~ de denudaţie. Geogr.: Sin. Bază de denudaţie (v.). 4. ~ de energie. Fiz.: Fiecare dintre valorile permise ale energiei unui sistem cuantic (nucleu, atom, moleculă, cristal, etc.) în stări staţionare. în mod impropriu, termenul e folosit şi pentru valorile numerice corespunzătoare ale energiei, după alegerea punctului zero a! energiei. Există, uneori, mai multe stări staţionare posibile avînd o aceeaşi energie (v. Degenerescenţă). în particular, se deosebesc: nivelul normal, corespunzător stării normale în care energia are cea mai joasă valoare posibilă; nivelurile excitate, corespunzătoare stărilor excitate de energii mai mari în cari sistemul poate ajunge în urma unor interacţiuni cu exteriorul în decursul cărora primeşte energie; nivelul de rezonanţă, corespunzător stărilor de rezonanţă, în cari sistemul poate trece din starea normală şi din cari sistemul poate reveni direct în starea normală cu probabilitate mare; nivelurile metastabile, corespunzătoare stărilor excitate din cari sistemul nu poate trece direct într-o stare inferioară (şî în particular în starea normala), decît cu o probabilitate foarte mică. în cristale (şi în particular în semiconductoare) cu impurităţi se deosebesc: niveluri donoare şi niveluri acceptoare (v. sub Donor, nivel ~). 5. Fermi. Fiz., Elt.: Nivelul de energie corespunzător stărilor de energie maximă posibilă a unui electron la temperatura zero absolut, în cazul unui sistem de electroni în interacţiune slabă,.cum sînt electronii dintr-un cristal. Energia corespunzătoare nivelului Fermi e egală cu potenţialul chimic (raportat la o particulă) al sistemului la temperatura zero absolut. V. şî Conductivităţii, teoria ~ electrice; v. şî Statistica Fermi-Dirac, sub Statistică. 6. ~ hidrostatic. Hidr., Geol.: Nivelul suprafeţei libere, de echilibru stabil, a unui lichid în repaus, în cîmpul de gravitaţie. Nivelul hidrostatic indică presiunile relative pentru orice punct al lichidului (p=yh, unde y e greutatea specifica a lichidului, iar h e distanţa de ia punctul considerat pînă la nivelul hidrostatic). în interiorul scoarţei pămîntului, nivelul hidrostatic are forma unei suprafeţe parabolice, cu concavitatea în jos, cu curbura mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţiune de permeabilitatea rocii (cu cît roca e mai permeabilă, cu atît curbura e mai mare). Adîncimea la.care.se găseşte nivelul hidrostatic variază pe verticală, în funcţiune de o serie de factori invariabili în timp, cari produc deformaţii permanente în regimul stratului acvifer (de ex.: natura geologică a terenului, inegalitatea reliefului şi a bazei impermeabile, vegetaţia, filoanele eruptive, etc.), şi variabili în timp, naturali sau artificiali, cari produc numai deformaţii temporare (periodice sau neregulate) în regimul stratului (de ex.: precipitaţiile atmosferice, temperatura şi evaporaţia, presiunea atmosferică, rîurile, irigaţiile, drenajele, puţurile, lucrările hidrotehnice, etc.). Se numeşte nivel hidrostatic permanent nivelul suprafeţei din interiorul scoarţei pămîntului, de la care, în. jos, spaţiile goale ale rocilor (pori, fisuri, etc.) sînt imbibate în permanenţă cu apă. 7. ~ul marii. Meteor., Geogr., Geod.: Nivelul mediu al mărilor şi ai oceanelor cari comunică între ele, folosit ca nivel zero pentru determinarea înălţimilor şi a geopoten-ţialului, şi la care se reduc valorile măsurate ale mărimilor meteorologice, geografice, topografice, geodezice, pentru a fi comparabile între ele. 8. navigabil. Hidrot. : Nivelul pe care trebuie: să-l aibă oglinda apei faţă de fundul albiei, pentru ca un curs de apă sau o cale de acces într-un port să permită navigaţia. Astfel, unele rîuri, din cauza scăderii nivelului apei, în special vara, nu permit circulaţia navelor pe unele sectoare un anumit număr de zile ale anului, iar şenalele unor porturi maritime nu pot fi folosite la anumite niveluri joase ale mareei. Nivelurile navigabile se determină în funcţiune de pescajul necesar al navelor cari circulă pe calea respectivă. Din curba de asigurare a nivelurilor apelor rîului sau ale căii navigabile respective rezultă durata probabilă a nivelului navigabil ales, în cursul unui an. Ca nivel minim navigabil poate fi admis nivelul cu o asigurare de 95%. 9. ~ oleodinamic. Expl. petr.: Nivelul la care se găseşte ţiţeiul într-o sondă, în timpul extracţiei. io. ~ oleostatic. Expl. petr.: Nivelul ţiţeiului dintr-o sondă în care extracţia a fost întreruptă un timp suficient» pentru ca nivelul să atingă, practic, poziţia limită în care coloana de ţiţei din sondă echilibrează presiunea statică de fund a sondei. Nivelul oleostatic se determina, fie direct (cu o durată de stabilizare care poate fi de cîteva zile sau chiar mai mare, şi constituind un grav impediment economic), fie prin calcul (prin metode speciale de extrapolare a curbei care reprezintă poziţiile succesive ale nivelurilor nestabilizate, în . Nivel piezometric A89 Nivel -funcţiune de timp sau în funcţiune, de debitul sondei la faţa stratului). Dacă lichidul din sondă e apa, nivelul se numeşte hidrostatic (v.). 1. /'w'piezometric. Fiz. V. înălţime piezometrică (sub înălţime 4). 2. suprafaţa de 1. C/c. y., Fiz.: Sin. Suprafaţă echipolenţi al â (v.). 3. -/v, suprafaţa de 2. Fiz., Tehn.: Suprafaţă ale cărei puncte au acelaşi nivel faţă de o anumită suprafaţă de referinţă. 4.* suprafaţa de ~ zero. Topog.: Suprafaţa geoidului, ia care se raportă altitudinile punctelor terestre. Sin. Nivel zero. s. Nivel de transmisiune. 1. Telc.: Valoarea unei mărimi caracteristice unui semnal de telecomunicaţie (curent, tensiune, putere, etc.), considerată relativ la o anumită valoare de referinţă şi — eventual — făcînd abstracţie de o componentă continuă a acelei mărimi. în particular, nivelul de transmisiune se poate exprima în scară logaritmică (v. Nivel de transmisiune 2). e. />/ de alb. Telc.: Nivelul semnalului de imagine, corespunzător elementelor celor mai luminoase ale imaginii transmise printr-un sistem Br semnai Diferitele niveluri ale unui video complex. 1) alb de referinţa; 2) alb de vîrf; 3) negru de vîrf; 4) negru de referinţă; 5) nivel de stingere; 6) nivel de sincronizare. de televiziune. Se deose besc nivelul alb de vîrf (practic.atins) şi nivelul alb de referinţa (limita extremă admisibilă) (v. fig.). 7. ~ de negru. Telc.: Nivelul semnalului de imagine, corespunzător elementelor celor mai întunecoase ale imaginii transmise printr-un sistem de televiziune (v. şi Nivel de stingere). Se deosebesc nivelul negru de vîrf (practic atins) şi nivelul negru de referinţa (limita extremă admisibilă). 8. /n/de sincronizare. Telc.: Nivelul vîrfurilor impulsiilor de sincronizare într-un semnal video complex. /x/ de stingere. Telc.: Nivelul semnalului video, corespunzător vîrfurilor impulsiilor de stingere. Nivelul de stingere poate coincide cu nivelul de negru. De obicei, însă, între nivelul de negru şi nivelul de stingere, se prevede un mic interval pentru separarea sigură a semnalelor de imagine şi a semnalelor de sincronizare (v. sub Normă de televiziune). Sin. Nivel de ştergere, Nivel de blanc. 10. ~ de zero. Telc.: Nivelul de transmisiune (v.) corespunzător valorii de referinţă a mărimii caracteristice unui semnal. 11. /V de zgomot. Te/c.; Nivelul de transmisiune (v.) corespunzător valorii medii pătratice a semnalelor perturbatoare de zgomot, într-un canal de transmisiune. ' 12. Nivel de transmisiune. 2. Te/c.: Mărime proporţională cu logaritmul raportului dintre valoarea, într-un punct oarecare al unui lanţ de transmisiune, a unei mărimi caracteristice acesteia şi dintre o valoare de referinţă a aceleiaşi mărimi—căreia i se atribuie, deci, nivelul zero. Mărimea caracteristică poate fi o putere, o tensiune, un curent, o intensitate de cîmp, etc. Dacă se foloseşte logaritmul natural, nivelul de transmisiune se exprimă în neperi (v.); dacă se foloseşte logaritmul zecimal, nivelul de transmisiune se exprimă, de obicei, în decibeli (v.). Nivelul de transmisiune e pozitiv, negativ sau nul, după cum mărimea considerată într-un punct anumit e mai mare. mai mică sau egală cu mărimea aleasă drept referinţă, După nivelul zero adoptat se deosebesc niveluri de transmisiune absolute, relative şi de măsură* Nivelul de transmisiune absolut e raportat la anumite valori de referinţă, zise etalon, şi stabilite cum Urmează; pentru puterea aparentă mVA, pentru puterea §£tivă Poo“ ^ mW, pentru tensiune U00=0,775 V şi pentru curent J00=1,29 mA. Se definesc astfel următoarele niveluri de transmisiune absolută (în neperi): 1 i s 1 , p i U i 1 2 in » ln . In . In • z °00 A 1 00 U00 -*00 Nivelul de transmisiune relativ e raportat la o valoare de referinţă oarecare (şi care trebuie precizată) a mărimii caracteristice, de obicei valoarea ei dintr-un anumit punct (de referinţă) al canalului de transmisiune. Se definesc următoarele niveluri de transmisiune relative (în neperi): 1 - P U ,av:■ In ■ în cari P0, U0,10 sînt puterea, tensiunea, respectiv curentul de referinţă, arbitrar alese. Dacă circuitul considerat e adaptat astfel, încît P=LT2/Z0=Z0I2 şi P0= L72/Z0=Z0J2, încît cele trei niveluri de mai sus coincid. Nivel de transmisiune de măsură e nivelul de transmisiune absolut care se obţine cînd la intrarea circuitului se conec-tează un generator normal.— Trecerea Ia expresiile corespunzătoare în decibeli ale nivelului de transmisiune se face înlocuind mai sus simbolul In prin 20 log10 (astfel că 1 N =20-0,4343 = 8,686 dB). Reprezentarea grafică a variaţiei nivelului de transmisiune de-a lungul canalului considerat se numeşte diagrama de nivel a canalului (v. sub Canal de transmisiune fonică), Pentru măsurarea nivelului de transmisiune se utilizează nepermetrul. 13. Nivel, indicator de Cinem. .' Aparat de măsură de tip magnetoelectric cu scară logaritmică, etalonat în decibeli sau în neperi şi, uneori, în procente, utilizat pentru urmă» rirea nivelului semnalului de audiofrecvenţă, în timpul unei înregistrări sau al unei transmisiuni de program sonor. Indicatoarele de nivel mai simple sînt echipate numai cu un redresor în punte, iar cele complexe au şi amplificatoare cari asigură linearitatea în toată gama de audiofrecvenţă, cum şi o indicaţie logaritmică. Pentru indicarea nivelului se pot utiliza şi lămpile cu neon sau tuburile electronice indicatoare de acord (v. Indicator de acord). 14. înregistrator de Cinem.: Aparat pentru înregistrarea rapida pe o bandă de hîrtie cerată, perforată pe margini, a nivelurilor semnalelor electroacustice (în scară logaritmică). Aparatul e echipat cu un motor sincron care antrenează banda cerată cu viteză riguros constantă, cu un amplificator special şi un instrument de măsură cu ac înregistrator care trasează pe hîrtie nivelul corespunzător. Ghidajul furcii acului înregistrator are mai multe ace, cari trasează în acelaşi timp, pe bandă, linii de nivel echidistante, cari permit aprecierea nivelului înregistrat. Aparatul e utilizat pentru determinarea timpului de reverberaţie sau pentru ridicarea caracteristicilor de frecvenţă ale diverselor aparate electroacustice. Sin. înregistrator raprd de nivel. 15. Niveli pl. nivele. 2. Topog.: Instrument cu ajutorul căruia se determină diferenţele de altitudine între puncte Nivelare 490 Nivelare de pe suprafaţa pămîntului, în cursul efectuării unui nivelment (v.). Se deosebesc: nivele cu lunetă şi nivele fără lunetă. Sin. Nivelmetru. mentului. Nivelul cu lunetă independentă e folosit fa executarea nivelmentelor de înaltă precizie. . . lunetă (v. fig. /) are următoarele principale: luneta, nivela (de regulă, Nivelul cu părţi componente nivelă cu. bulă), alidada şi suportul. Nivelele cu lunetă sînt folosite în nivelmen-tele de precizie. După modul de lucru,se deosebesc: nivel fix sau nive! cu lunetă solidară, nivel cu nivelă reversibilă şi nivel cu lunetă inde- pendentă. /. Nivel. .1) obiectivul iunetei; 2) lentila de focalizare; 3) şurub de focalizare; 4) reticui; 5) ocularul lunetei; 6) ax orizontal; 7) şu- rub de înclinare fina; 8) ax vertical; 9) trepied; 10) şuruburi de orizon-talizare; 11) şurub de rotire în planul orizontal; 12) şurub de aranjare a nivelei cu bula de aer; 13) nivelă cu bulă de aer; 14) resort anta- gonist; 15) stativ. Nivel fix: Nivel caracterizat prin faptul că luneta e fixată de infrastructură, iar nivela e montată solidar pe lunetă (v.fig. //). La instrumen- JL tele de precizie, de regulă, în ocular se formează şi o imagine a bulei nivelei, astfel încît aducerea bulei în coincidenţă poate fi observată în cursul operaţiei de citire pe miră. Nivel cu nivelă reversibilă. Acest tip de nivel e caracterizat prin faptul că nivela, împreună cu luneta., pot fi rotite în jurul axei optice a lunetei, astfel încît să poată fi constatată coincidenţa axei optice cu orizontala (v. fig. III), în acest scop, citirile pe miră se fac cu luneta în două poziţii, fie cu nivela deasupra şi, apoi, sub lunetă, fie cu nivela în dreapta şi, apoi, în stînga lunetei. La unele tipuri de instrumente, luneta e fixă şi numai nivela e reversibilă. Nivel cu lunetă independentă. Nivelul de acest tip e caracterizat prin faptul că luneta poate fi aşezată cap la cap şi răsucită în jurul axei ei de figură (v, fig. IV). Nivela e fixă, montată pe alidada instru- IV. Schema nivelului cu lunetă independentă. Nivelul fără lunetă nu e folosit, azi, în ridicări topografice, ci în operaţii de altă natură, în cari e nevoie de constatarea orizontalităţii unei direcţii sau pentru determinarea pantei acelei direcţii. Tipurile principale sînt: nivelul cu apă, bolobocul (nivela zidarului, v. sub Nivelă), nivelul cu pendul, etc. Nivelul cu apă e construit pe principiul vaselor comunicante, şi e constituit dintr-un tub metalic cu lungimea de 1,5 m şi cu diametrul de 2-**3 cm, curbat perpendicular la extremităţile sale, în cari se înşurubează două tuburi de sticlă, gradate, montat pe un trepied. Instrumentul se umple cu apă, iar nivelul apei din tuburile verticale transparente determină planul orizontal de nivelare. Unele nivele cu apă au un tub de cauciuc, în locul celui metalic, şi, în acest caz, tubul poate fi mult mai lung (10—50 m) şi nu mai e fixat pe trepied. Nivelele cu tub de cauciuc servesc, de obicei, la transferul unui nivel de referinţă la distanţe mici, unde nu e necesară o precizie mare. Nivelul cu pendul se bazează pe faptul că pendulul, în stare de repaus, se îndreaptă după verticala locului de staţie astfel, încît dacă perpendicular pe axa pendulului se fixează un colimator, acesta indică direcţia orizontalei, 1. Nivelare. 1. Cs., Drum.: Operaţia de împrăştiere a unui material aşezat neregulat pe suprafaţa unui teren, pe platforma unei şosele sau pe suprafaţa unui element de construcţie (de ex. un perete), pentru a obţine o suprafaţă a Iui, plană sau orizontală. 2. Nivelare. 2. Cs.: Tăierea ridicăturiIor şi umplerea adînciturilor de pe un teren, de pe platforma sau patul unei şosele, etc., pentru a obţine o suprafaţă plană orizontală. Nivelarea terenurilor se execută cu unelte manuale (casmaie, iopeţi, tîrnăcoape, etc.) sau mecanizat, cu maşini speciale. Pentru ca nivelarea mecanizată a terenurilor să fie efectuată într-un timp cît mai scurt şi cu un consum minim de energie, trebuie ca schema trecerilor maşinii pe suprafaţa care se nivelează să fie aleasă astfel, încît numărul de întoarceri ale acesteia să fie cît mai mic. în cazul nivelării terenului cu ajutorul buldozerelor, gredere-lor sau screperelor, schema cea mai economică de lucru, se obţine cînd maşina se deplasează în linie dreaptă şi execută tăierea ridicăturilor şi umplerea gropilor cu pămîntul săpat. Fig. I reprezintă modul de lucru I. Modul de lucru al buldozerului Ia nivelarea terenurilor. Nivelator 491 Nivelator1 II. Schema de lucru la nivelarea terenului cu un screper remorcat, î) porţiunea de descărcare; 2) porţiunea de săpare. partea inferioară a lamei trebuie să fie şenilelor, astfel încît, prin deplasarea al buldozerului, fig. II reprezintă schema de lucru la nivelarea terenului cu un screper remorcat, iar fig. III reprezintă operaţia de finisare a nivelării cu acesta. în ultimul caz, capacitatea cupei scre-perului e micşorată, prin deplasarea spre partea din faţă a perete-.lui posterior al cupei. La ^nivelarea straturilor de pămînt sau de piatră spartă, la lucrările de drumuri, se utilizează buldozere (v. fig. IV) sau gre-dere. Cînd se folosesc buldozere, la nivelul bazei maşinii înainte, lama să execute nivelarea într-un plan orizontal tangent la partea inferioară a şenilelor. Cu ajutorul lamei grederului sau a auto-grederului se efectuează nivelarea straturilor de pămînt, cu grosimea de 25“*40 cm. în timpul lucrului, unghiul de atac al lamei (unghiul dintre lamă şi axa longitudinală a maşinii) trebuie să fie de 50---600, pentru deplasarea pămîntului înainte şi lateral, sau de 90°, pentru deplasarea pămîntului numai înainte. Alegerea un-ghiului de săpare între 40 şi 50° asigură o compactare mai bună a stratului de pămînt. Nivelarea t a I u z e I o r înclinate cu un unghi mai mic decît 25° şi cu înălţimea mai mică decît 1 m se execută cu lame de buldozer sau de greder, echipate cu nivelator de taluze. Dacă înălţimea taluzului e mai mică decît 0,6 m, se poate executa nivelarea acestuia cu lama grederului fără nivelator. în acest caz, pentru a asigura o stabilitate mai mare a maşinii în timpul lucrului, roţile grederului trebuie să fie înclinate la maximum. Taluzele mai înalte decît 1m pot fi nivelate cu lama grederului scoasă complet lateral şi înclinată cu un unghi de 50-*’70°. Echiparea lamei IU. Faza finala a nivelării terenului cu un screper remorcat. 1) tractor; 2) screper; 3) cupa screperului; 4) peretele posterior al cupei. /V. Nivelarea straturilor de pâmînt sau de piatra spartă cu baldozerul. î) vehicul pentru transportul materialului; 2) movile de pămînt sau de piatră spartă; 3) buldozer. V. Nivelarea taluzelor cu două gredere. o) greder cu nivelator; b) greder cu lama scoasă lateral. grederului cu nivelatoare speciale asigură nivelarea taluzelor cu înălţimi mari. Taluzele cu înălţimea mai mică decît 4 m pot fi nivelate cu două gredere: unul nivelează porţiunea inferioară a taluzului, iar celălait (echipat cu nivelator), porţiunea superioară (v. fig. .V). i. Nivelator, pl. nivelatoare. 1. Ut., Cs.: Echipamentul de lucru al unei maşini de construcţie utilizate la lucrările de nivelare a terenurilor sau a materialelor de construcţii /. Buldozer echipat cu nivelator de taluze. а) vedere laterală; b) vedere din faţă; 1) nivelator de taluze; 2) lama buldozerului; 3) palan de ridicare a lamei; 4) troliu de ridicare; 5) cadru de susţinere a lamei; б) cadru de susţinere a nivelatorului; 7) tractor; 8) articulaţie între cadrul echipamentului de lucru şi tractor; 9) dinţi pentru afînarea pămîntului tare. aşternute pe o suprafaţă de teren (de ex.: lama buldozerului, a grederului şi autogrederului, discul sau lama grederului-elevator). Pentru nivelarea taluzelor se folosesc echipamente speciale, montate pe buldozere (v. fig. /), pe gredere (v. fig, II), sau pe excavatoare cu o singură cupă (v. fig. III). La buldozerele pentru nivelarea taluzelor, lama acestora execută săparea (nivelarea) porţiunii orizontale, iar nivelatorul, care e fixat înclinat faţă de orizontală, finisează taluzul lateral. La excavatoarele cu nivelator de taluze, cupa de nivelare se utilizează în cazul în care excavatorul se găseşte la partea inferioară a taluzului, iar descărcarea pămîntului săpat se execută, fie la partea superioară a taluzului, fie într-un II. Lamă de greder echipată cu nivelator de taluze. a şi b) pentru şanţuri obişnuite; c şi d) pentru şanţuri trapezoidale; 1) lama grederului; 2) nivelator de taluze; 3) şurub de centrare; 4) şurub de fixare, pentru modificarea înclinării nivelatorului faţă de poziţia lamei; 5) cadru de tracţiune; 6) lanţ de susţinere. vehicul de transport; echipamentul cu lamă de nivelare se utilizează cînd nivelarea se execută de sus în jos. în acest Nivelator 492 Niveîeu III. Nivelator de taluze montat pe un excavator cu o singura cupa. o) poziţia nivelatorului pentru nivelarea de jos în sus; b) poziţia nivelatorului pentru nivelarea de sus în jos; 1) şenile; 2) platforma superioara a excavatorului; 3) braţul echipamentului de lucru; 4) cupă pentru nivelarea de jos în sus; 5) braţ auxiliar; 6) cablu de ridicare a echipamentului de lucru; 7) cablu de tracţiune a cupei; 8) lamă pentru nivelarea de sus în jos. caz, consumul de energie e mai mic, dar “materialul săpat nu mai poate fi descărcat direct tntr-un vehicul de transport. 1. Nivelator. 2. Ut., Cs.: Tronsonul inferior al echipamentului de lucru al excavatoarelor cu mai multe cupe cu săpare transversală, destinat nivelării suprafeţei orizontale de la partea inferioară a taluzului. 2. Nivela, pl. nivele. Tehn.: Instrument folosit pentru verificarea orizontalităţii sau verticalităţii unei direcţii sau a unui plan. 3. ~ cu bula de aer» Tehn.: Nivelă (v.) 'la care verificarea orizontalităţii sau verticalităţii se fa:e cu ajutorul unei bule de aer (v. sub Nivelă cu fiolă gradată). Se folosesc următoarele tipuri: Nivelă cu fiolă gradată: Nivelă (v. fig. /) constituită dintr-o fiolă (v. Fiolă de nivelă), curbată în forma unei porţiuni de tor, închisă la capete, în interiorul căreia s-a introdus un lichid rezistent la îngheţ (alcool, eter, sulfură de carbon, etc.), lăsînd un spaţiu cu lungimea de 1---5 cm, în care se găseşte un amestec de aer şi de vapori ai lichidului, numit bulă de aer. Pe porţiunea sa superioară, acolo unde se găseşte bula de aer, tubul nivelei e gradat astfel, încît poziţia bulei să poată fi reperată. Nivela, şi deci piesa la care e ataşată, se găseşte în poziţia orizontală, cînd bula de aer e cuprinsă între două gradaţii simetrice faţă de mijlocul tubului. Mărimea bulei de aer variind odată cu temperatura, se construiesc nivele, numite nivele cu camera de compensa re (v. fig. II), cari au, în continuarea corpului tubului lor, o cameră care comunică cu corpul un amestec de lichid şi vapori. Prin a nivelei se poate introduce, în corpul nivelei, o cantitate de vapori, astfel____________ încît bula să aibă o lungime convenabilă. Pentru unele instrumente folosite la nivelment (de ex. nivelul cu nivelă reversibilă), bula trebuie să poată fi adusă pe două generatoare opuse ale tubului ei. în acest caz se folosesc nivele duble (nivele reversibile, nivele-butoiaş) (v. fig. III), ale căror tuburi sînt simetrice faţă de axa lor. /. Nivelă cu f/olă gradată. 1) tub de sticlă; 2) suportul nivelei; 3) plan orizontal; 4) bulă de aer; 5) şurub de reglare; 6) articulaţia nivelei cu suportul ei. De asemenea, pentru anumite operaţii de orizontalizare se folosesc nivele în cruce sau nivele în T, constituite din patru, respectiv din două tuburi identice, cu osingură bulă. Pentru operaţii de calare expeditivă a instrumentelor se ^4~b foloseşte nivela sferica, constituită dintr-un cilindru vertical foarte plat, închis la partea superioară cu o calotă sferică de sticlă, în interiorul căreia se găseşte bula de aer. Orizontalitatea nivelei e realizată cînd bula de aer e conţinută în interiorul unuia dintre cercurile imprimate sau incrustate pe calotă, cu centrul pe axa cilindrului. Nivelă cu coincidenţă: Nivelă care nu are gradaţii pe fiolă şi la care poziţia „între repere" (poziţia în care centrul bulei de aer coincide cu punctul de mijloc al nivelei) se reperează prin coincidenţa imaginilor capetelor opuse ale bulei de aer, aduse faţă în faţă printr-un sistem de prisme de sticlă cu re-£ flexiune totală (v. fig. IV). La nivela cu coincidenţă, precizia de aşezare a bulei de aer „între repere" e de circa 5***7 ori mai mare decît la nivela cu gradaţii pe fiolă, astfel încît această construcţie de nivelă a sporit mult eficacitatea şi precizia instrumentelor topografice şi geodezice (în special ale instru- c IV. Sistemul de aducere în coincidenţă al unei nivele. a) necoincidenţă; b) coincident ţă; o—c) axa nivelei. II. Nivelă cu cameră de compensare. lor şi în care se găseşte înclinarea convenabilă III. Nivelă dublă. -o) axă transversală; x—x) axă longitudinală; b) bu!ă. mentelor de nivelment geometric de precizie). Sin. Nivelă cu contact, Nivelă de contact. Nivelă de contact: Sin. Nivelă cu coincidenţa (v.). Nivelă de zidar: Nivelă constituită dintr-o piesă de lemn paralelepipedică, cu lungimea de 50---70 cm, în care sînt montate două nivele cu bulă de aer (una fiind aşezată pe unul dintre canturile lungi ale piesei de lemn, iar cealaltă fiind aşezată aproape de unul dintre capetele piesei), ale căror axe longitudinale sînt rectangulare şi sînt situate într-un plan paralel cu feţele late ale piesei (v. fig. V),—folosită pentru verificarea orizontalităţii sau verticalităţii feţelor elementelor de construcţie. în acest scop, se aşază nivela cu cantul lung liber pe suprafaţa a cărei orizontalitate sau verticalitate trebuie verificată, respectiv se aşâză pe cantul unei scînduri, cînd se verifică poziţia a două sau a mai multor puncte colineare şi coplanare:. Sin. Boloboc, Poloboc, Cumpănă. 4. Niveleu, pl. niveleuri. Topog.: Distanţa dintre două puncte deasupra cărora se aşază mire, în scopul determinării diferenţei de nivel dintre punctele respective, sau a altitudinilor lor. ....................... V. Nivelă de zidar. hî’velment 493 Nivelment 1. Nivelment, pl. nivelmente. Topog.: Ansamblul de operaţii şi de lucrări cari se execută pentru determinarea înălţimilor (altitudinilor, cotelor) diferitelor puncte ale suprafeţei topografice neregulate a pămîntului şi pentru reprezentarea în plan a reliefului acesteia. Nivelmentul completează ridicările topografice planimetrice — cari se ocupă cu determinarea poziţiei în plan (în sens orizontal) a diferitelor puncte—.urmărind să dea, astfel, o imagine mai completă şi mai expresivă, în acelaşi timp, a porţiunii de teren care se reprezintă pe planul topografic. Se deosebesc următoarele genuri şi procedee de nivelment: Nivelment cu automate: Nivelment caracterizat prin utilizarea unor instrumente cari deduc cotele unui şir de puncte în mod automat, putînd trasa, în acelaşi timp, profilul terenului. Precizia nivelmentului e de ±15—25 cm/km. .. Nivelment barometric: Nivelment prin care se determină diferenţa de nivel dintre două puncte, prin măsurarea diferenţei de presiune atmosferică dintre cele două puncte considerate, cu ajutorul barometrului cu mercur, al aneroi-dului, ipsometrului, al barografului sau altimetrului. Nivel-mentui barometric se execută prin măsurări directe dus şi întors, prin staţiuni barometrice, prin determinări cu ajutorul nomogramelor sau al abacelor, ori prin determinări altimetrice simultane. Eroarea minimă care se face la determinarea altitudinilor fiind de ±3 m, acest tip de nivelment e utilizat în lucrările cari nu necesită o precizie mare, în ridicările expeditive la scări mici, la recunoaşteri, în terenuri accidentate şi acoperite, în geografie, turism, etc. Nivelment batimetric: Nivelment prin care se determină adîncimile fundului apelor. în funcţiune de adîncimea cursului de apă sau a întinderilor mari de apă, şi de precizia necesară pentru măsurarea adîncimilor, se utilizează următoarele dispozitive: mira (pentru adîncimi mici), bastonul de sondaj, sonda de mînă, sonda mecanică, sonda acustică. Nivelment compus: Nivelment prin care se determină diferenţa de nivel între puncte depărtate unul de celălalt, din mai multe staţii. Nivelment de detaliu: Nivelment care se execută pe suprafeţe mici, cu precizie mică, între puncte situate la distanţe maxime de 50 m. Se utilizează instrumente mai puţin precise sau metode expeditive. Nivelment dublu: Nivelment care se face prin două operaţii de nivelment, pe cît posibil independente una de alta, şi prin care trebuie să se obţină aceleaşi diferenţe de nivel între aceleaşi perechi de repere (pentru controlul şi siguranţa nivelmentului şi, în acelaşi timp, şi pentru o sporire a preciziei). Se foloseşte, în special, în nivelmentul longitudinal. Precizia instrumentelor de nivelment geometric se exprimă, de obicei, prin eroarea medie pătratică care se face «pe un kilometru de dublunivelment". Metodele de nivelment dublu sînt diferite în raport cu lucrarea care se efectuează şi cu economia de timp care se cere să fie realizată. De exemplu: cu două echipe dotate fiecare cu truse separate, şi cari se succed la o distanţă mică şi nivelează, fiecare separat, fiecare niveleu; cu aceeaşi echipă şi cu aceeaşi trusă staţiohînd de două ori în fiecare niveleu; cu o echipă care să lucreze cu mire cu două feţe; cu o echipă cu mersul „dus si întors1'; etc. Sin. Dublunivelment. /Nivelment cu repere dubîe : Nivelment în care reperele de la capătul niveleurilor sînt două: fie două repere apropiate (repere individuale distincte .şi foarte aproape unul de celălalt), fie un singur reper „cu două ciccuri", adică cu două mărci cu cap rotund, pe fiecare dintre acestea putîndu-se aşeza mira separat, ca pe un reperseparat. Nivelmentul cu repere duble, serveşte la executarea rapidă, mai economică şi cuun control eficient, a „dublului-nivel-ment“ (v. fig.). Nivelment de înaltă precizie: Nivelment caracterizat printr-o eroare de ±0,4 mm/km (între două sau mai multe determinări). El se execută cu instrumente dintre cele mai precise şi cu cele mai exacte metode, aplicîndu-se şi corecţiile ortometrice la diferenţele de nivel, pentru a putea deduce cote absolute ortometrice şi cote dinamice, cum şi corecţii de refracţie. Acest nivelment serveşte ca bază pentru restul claselor de nivelment şi constituie reţeaua de sprijin altimetrică principală a ţării; are şi o importanţă ştiinţifică, servind la determinarea diferenţelor de nivel ale diferitelor mări şi oceane, la urmărirea în timp a mişcărilor în înălţime ale scoarţei pămîntului, la deformaţiile şi tasările construcţiilor, etc. El se execută de-a lungul căilor de comunicaţii, sub forma unor poligoane cu o desfăşurare pînă la circa 1200 km. Sin. Nivelment fundamental, Nivelment de bază, Nivelment de cksa I, Nivelment de ordinul întîi. Nivelment de precizie: Nivdment caracterizat printr-o eroare de circa ±1,5 mm/km, executat pentru a crea o reţea legată direct de cea de clasa l şi pentru a seryi la dezvoltarea ei ulterioară. Nivelmentul de precizie se execută sub forma unor linii poligonale al căror perimetru nu depăşeşte, fiecare, 200---300 km şi urmează tot trasee de căi de comunicaţie principale. Sin. Nivelment de clasa a doua, Nivelment de ordinul al doilea. Nivelment de clasa a treia: Nivelment care se execută pentru dezvoltarea nivelmentelor superioare, în interiorul poligoanelor de clasa II, astfel încît să rezulte 6***7 poligoane aproximativ egale, avînd fiecare un perimetru de aproximativ 80* * * 150 km. Acest nivelment e caracterizat prin eroarea medie de ±6 mm/km. Se execută sub forma unor drumuiri de nivelment geometric, direct şi invers. Sin. Nivelment de ordinul al treilea. Nivelment de clasa a patra: Nivelment care se execută prin îndesirea nivelmentelor de ordin superior, sub forma unor linii izolate sau a unor drumuiri cari se intersectează între ele şi reprezintă baza reţelei de nivelment pentru ridicările topografice. Acest nivelment e caracterizat prin eroarea medie incidentală de ±10 mm/km şi eroarea medie sistematică de ±2 mm/km. Sin. Nivelment inferior. Nivelment de clasa a cincea: Nivelment care se execută pentru satisfacerea nevoilor lucrărilor tehnice de construcţie, prin îndesirea nivelmentelor superioare. Se execută cu distanţe mari mari de la instrument la miră (100***150 m) şi toleranţa admisibilă a erorii e de ±10, ±15 şi chiar de ±20 mm/km. Nivelment pe suprafaţă: Nivelment care se execută pe suprafaţa de teren în vederea trasării, pe planul topografic, a curbelor de nivel, cu ajutorul cotelor determinate pentr^ Nivelment cu repere duble. a) cu repere distincte, .apropiate; b) cu două mărci (ciocuri) pe fiecare reper. Nivdmerit, broasca dâ ~ 494 Nivelment hidrotopografic punctele cele mai caracteristice. în general se determină cotele colţurilor unor pătrate în cari s-a divizat terenul, făcîndu-se staţie In anumite puncte alese, corespunzătoare dimensiunilor şi variaţiilor de relief ale întregului teren sau ale fiecărui pătrat în parte. Reprezentarea cartografică a reliefului suprafeţei se face prin trasarea unor curbe de nivel (cu echidistanţa minimă posibilă) pe planul topografic. Nivelment direct. V. Nivelment geometric. Nivelment expeditiv: Nivelment executat cu aparate şi cu metode expeditive, de o precizie mică (erori de ordinul metrilor), dar cu randament mare de măsurare. Astfel, se utilizează nivele automate, barometre, eclimetre improvizate, etc. Nivelment fotogrammetrie: Nivelment executat prin intermediul fotogramelor aeriene sau terestre. Nivelment fundamenta!. V. Nivelment de înaltă precizie. Nivelment general:. Nivelmentul unei ţări, cuprinzînd reţelele de nivelment de clasele 1, II şi III, pecari se sprijină toate celelalte lucrări de nivelment. Punctele sînt materializate prin repere cu console sau prin repere de adîncime, ar în calcule se ţine seamă de sfericitatea pămîntului şi de refracţia atmosferică. Nivelment geodezic. V. Nivelment trigonometric. Nivelment geofotogrammetric: Nivelment efectuat asupra scoarţei terestre şi asupra geoidului, cu ajutorul fotogramelor aeriene geodezice. Se deosebesc: nivelment geofotogrammetric numeric, pe profiluri, care consistă în determinarea altitudinilor fotogrammetrice ale punctelor terestre înşiruite de-a lungul unui aliniament dat, şi nivelment geofotogrammetric numeric, pe suprafaţa, care consistă în determinarea altitudinilor fotogrammetrice ale punctelor terestre caracteristice situate pe toată suprafaţa stereo-modelului geoidal. Nivelmentul geofotogrammetric grafic e executat automat, cu ajutorul unui dispozitiv cuplat la masa de restituţie a stereorestitutorului de precizie şi consistă în trasarea liniei poligonale care uneşte vîrfurile altitudinilor fotogrammetrice ale tuturor punctelor caracteristice situate de-a lungul unui profil dat. Stereorestitutorul e construit astfel, încît să permită desenarea secţiunii verticale executate în modelul optic. Nivelmentul geofotogrammetric grafic poate fi construit şi separat, neautomat, pe baza nivelmentului geofotogrammetric numeric, la scara desenului. Nivelment geometric: Nivelment executat cu instru- mente de nivelment (cu lunetă sau simple) cari asigură vize orizontale, în scopul determinării diferenţelor de nivel şi a altitudinilor unor puncte de pe teren, cu ajutorul unor mire aşezate vertical pe punctele respective. Se execută aşezînd instrumentul de nivelment, fie la mijloc, între două puncte (nivelment de mijloc), fie în apropierea unuia dintre punctele între cari se determină diferenţa de nivel (nivelment înainte, de capăt sau din extremi-tate). Cînd distanţa dintre puncte e mică (100— 150 m), se face o singură staţie (nivelment simplu), iar pentru distanţe mai mari se execută mai multe staţii intermediare (nivelment compus). Nivelment indirect. V. Nivelment trigonometric. Nivelment de legătură: Nivelment executat în scopul legării unui traseu de nivelment cu puncte ale nivelmentului principal sau general. Nivelment longitudinal: Nivelment executat de-a lungul axei longitudinale a unei căi de comunicaţie sau al unei construcţii, în scopul întocmirii profilului ei în lung. In general, acest nivelment e completat cu profiluri transversale. .............- - Nivelment minier: Nivelment executat în galerii miniere în cari e necesar să se ia unele măsuri speciale, din cauza condiţiilor grele de lucru (vizibilitate, lumină siabă, etc.). Se execută, fie nivelment geometric, fie nivelment trigonometric. Nivelment principal: Nivelment de precizie de clasele I, II şi III, pe care se sprijină lucrările legate de proiectarea construcţiilor şi a căilor de comunicaţie. Nivelment secundar: Nivelment de o precizie mai mică, care completează nivelmentul principal al unei anumite suprafeţe de teren. Nivelment simplu: Nivelment executat între două puncte între cari se determină diferenţa de nivel. Nivelment tahimetric: Nivelment prin care se determină diferenţa de nivel dintre două puncte, cu ajutorul aparatelor şi al metodelor tahimetrice, bazat pe măsurări optice sau indirecte. Nivelment tehnic: Nivelment executat în scopuri tehnice, în legătură cu proiectarea sau executarea construcţiilor de o precizie asemănătoare nivelmentului de clasele I V sau V. Nivelment terestru: Nivelment executat pe teren, adică în zona uscatului, spre deosebire de nivelmentul batimetric sau al fundurilor apelor. Nivelment transversal: Nivelment executat transversal pe axa unei căi de comunicaţii sau a unei fîşii de teren (perpendicular pe nivelmentul longitudinal), în scopul întocmirii profilurilor transversale, sau pentru a reprezenta relieful fîşiei de teren. Nivelment trigonometric: Nivelment prin care se deter- mină diferenţa de nivel dintre două puncte, măsurînd-o indirect, pe teren, pe cale optică, cu ajutorul distanţei dintre puncte şi al unghiului vertical, de pantă, cu teodo- I iţele. Mai importante sînt: nivelmentul trigonometric pentru triangulaţii geodezice (nivelment geodezic), nivelmentul trigonometric pentru triangulaţii independente (nivelment trigonometric principal), nivelmentul trigonometric pentru detalii (nivelmentul trigonometric secundar sau nivelmentul tahimetric). Nivelmentul trigonometric e mai puţin precis decît cel geometric. La distanţe între puncte mai mari decît 400 m trebuie să se ţină seamă de influenţa sfericităţii Pămîntului şi a refracţiei atmosferice. Nivelment urban: Nivelment executat în zone cu clădiri sau în oraşe. 1. ~# broasca de Topog.: Piesă metalică pe care se aşază mira, în terenuri mlăştinoase, sau pentru a asigura stabilitatea acesteia. Sin. Sabot de nivelment. 2. compensare de Topog., Geod. V. sub Compen= sarea reţelelor poligonale. 3. /v', mira de Topog. V. sub Miră 1. 4. poligon de Topog.: Poligon care uneşte mai multe puncte „nivelate" (măsurate) de pe teren, şi care se sprijină pe două sau pe mai multe repere de nivelment. 5. reper de~. Topog. V. Reper de nivelment, 6. sabot de Topog. V. Nivelment, broască de 7. Nivelment hidrotopografic. Hidr.: Nivelmentul scoarţei terestre şi al supraieţei apei, fie al celei de suprafaţă, fie al celei subterane. E necesar pentru studiul scurgerii apelor de suprafaţă şi al apelor subterane, în vederea proiectării şi executării captărilor de apă şi a construcţiilor subterane (fundaţii de clădiri, canale, tunele, conducte, etc.). Se reprezintă, fie prin profiluri longitudinale şi transversale, pe cari se trasează atît linia terenului, cît şi a apei, fie prin plane de situaţie cu curbe de nivel, trasate diferit pentru pămînt şi pentru apă. Nivelmentul hidrotopografic e caracterizat prin factorul timp, nivelurile apelor avînd oscilaţii importante îrţ deferite perioade de timp. Nivelhriet'rîcă, măsurătoare ^ 495 NivelmetKil 1. Nivelmetricâ, mâsurâioare Topog.: Operaţia de determinare a diferenţelor de nivel dintre două puncte, respectiv a altitudinii acelor puncte, în cursul executării unui nivelment. 2. Nivelmetru, pl. nivelmetre. 1. Fiz., Ms.; Aparat pentru măsurarea nivelului substanţelor lichide (cazul cel mai frecvent) sau al substanţelor solide în pulbere ori în granule, conţinute într-un recipient. Sin. (parţial) Indicator de nivel. Spre deosebire de indicatorul de nivel (v.), care în general are numai rolul de a indica, cu precizie relativ redusă, atingerea unor anumite niveluri, nivefmetrul e în general un aparat de măsură de precizie cu domeniu de folosire foarte întins (deşi, uneori, ambele se bazează pe acelaşi principiu de funcţionare). N i vel metrele pentru lichida măsoară, fie înălţimea suprafeţei lichidului deasupra unei linii de referinţă date, fie înălţimea hidrostatică (presiunea) datorită lichidului al cărui nivel se măsoară. . instrumentele de măsurare a nivelului se gradează în unităţi de lungime, în unităţi de volum (cunoscînd dimensiunile recipientului), în unităţi de masă (cunoscînd densitatea conţinutului şi dimensiunile recipientului). Nivelul lichjdului poate fi măsurat prin metode directe sau indirecte. în metodele directe, determinarea nivelului se face, fie prin observarea directă a înălţimii (cu ajutorul unei linii calibrate ca, de exemplu, o coloană de sticlă gradată, o riglă gradată, etc.), fie prin determinarea poziţiei unui plutitor (care stă la suprafaţa iichidului), fie prin contactul unui electrod cu suprafaţa lichidului, fie prin întreruperea fluxului luminos, care cade pe o celulă fotoelectrică, fie prin reflectarea undelor audio, sau absorbirea fasciculelor de radiaţie de dezintegrare radioactivă, la suprafaţa Iichidului. *— în metodele indirecte se utilizează alte fenomene decît schimbarea poziţiei suprafeţei lichidului în recipient, ca: presiunea hidrostatică dezvoltată de lichid, flotabilitatea (un corp detector e parţial sau total scufundat în lichid); proprietăţi permiţînd măsurări termice între faza de vapori şi cea de lichid din recipient; proprietăţi electrice ale lichidului. Spre deosebire de metodele directe, cele indirecte prezintă erori sistematice importante (de ex. datorită varia-' ţiei densităţii cu temperatura). Se deosebesc: nivelmetre cu plutitor, nivelmetre cu sxufundător, nivelmetre hidrostatice, ultrasonice, cu radiaţii produse de surse radioactive şi electrice sau electronice. Nivelmetrul cu plutitor se bazează pe variaţia poziţiei unui flotor pe suprafaţa lichidului al cărui nivel se măsoară. Nivelmetrele cu plutitor sînt de două tipuri: primul tip e folosit pentru măsurarea energiei exterioare furnisate de un sistem de urmărire, iar al doilea tip funcţionează fără energie exterioară, folosind numai flotabilitatea plutitorului. Nivelmetrul cu plutitor şi cu dispozitiv de urmărire cu sursa de energie exterioara e caracterizat, în aparatele de mică precizie, printr-un mecanism de urmărire redus la un scripete simplu (v- fig- 0- Cînd e necesară o precizie mai mare se utilizează un mecanism de ceasornic, ale cărui roţi dinţate se gradează corespunzător (de ex. una în decimetri şi alta în milimetri), sensibilitatea putînd atinge, astfel, 0,5 mm. Nivelmetrul din fig. II permite transformarea variaţiei nivelului într-o succesiune de impulsii, printr-un convertor analog numeric mecanic. Construcţia acestuia, cu două discuri, avînd cîte şapte inele concentrice, permite o precizie II. Nivelmetru cu plutitor şi cu mecanism ele antrenare. h--7) inele concentrice servind la exprimarea numerică a decimetrilor prin şapte ordine binare, adică două ordine decimale; 8---14) inele concentrice servind la exprimarea cu aceeaşi precizie a milimetrilor; 15) plutitor; 16) dispozitiv de antrenare cu scripeţi; 17) servomotor pentru interogarea discurilor convertorului mecanic analog numeric; /•••/X) elemente de co* dificare servind la citirea la cerere a mai multor indicaţii de nivel cu aceeaşi instalaţie centrală; 18) rezervorul al cărui nivel se măsoară. de citire de 0,9-10~4. Transmiterea la distanţă a indicaţiilor e foarte simplă şi erorile de transmisiune pot fi reduse la zero. La nivelmetrul cu plutitor magnetic se utilizează o piesă magnetică (de Alnico) care pluteşte pe suprafaţa lichidului (v. fig. III). Acest plutitor magnetic alunecă în lungul unui tub de ghidaj de material nemagnetic, în interiorul căruia se găseşte un magnet similar suspendat. La variaţia nivelului variază şi poziţia plutitorului magnetic, care atrage elementul magnetic mobil din interiorul tubului de ghidaj. Variaţia nivelului transformată, de exemplu, în deplasarea unui ac indicator, poate fi utilizată local sau poate fi transmisă la distanţă. Aparatul permite şi măsurarea nivelurilor în recipiente sub presiune pînă la 5000 kgf/cm2, cum şi a substanţelor corozive, toxice, explozive şi inflamabile. La execuţii îngrijite, cu frecări reduse, se obţine o precizie între 4 şi 8 mm. Nivelmetrul cu plutitor magnetic —._______n e folosit frecvent ca nivelmetru IJ cu contact, pentru a semnaliza ieşirea nivelului dintr-un interval admisibil dat. ' 3 7 /. Nivelmetru cu plutitor şi cadran. 1) plutitor; 2) scripete; 3) scală gradată. jll. Schema principală a nivel-metrului magnetic. 1) plutitor; 2) magnet exterior; 3) magnet interior; 4) tub de ghidaj; 5) scală gradată. IV. Schemă de principiu a nivelmetru-lui cu plutitor fără sursă de energie exterioară. 1) plutitor; 2) pîrghie cu lungimea L; 3) indicator; 4) lagăr; 5) scală gradată. Nivelmetrul cu plutitor fără sursa de energie exterioara funcţionează conform schemei de principiu din fig. IV. Pentru a obţine sensibilitate maximă se preferă un plutitor în formă de sferă, a cărui greutate e aleasă astfel, încît să fie scufundat pînă la secţiunea maximă. Nivelmetru 496 Nive! metru Din considerente practice, unghiul oc nu trebuie să depăşească 60Q, adică ±30° faţă de orizontală. Intervalul maxim de măsură rezultată din expresia: H=2Lsin—, l în care H e nivelul măsurat, în m; L e lungimea braţului rigid de legătură, în m; a e unghiul de rotire al axului. în con- V. Nivelmetru regulator utilizat pentru rezervoare deschise. 1) rezeror; 2) plutitor; 3) mecanism cu acţionare directă; 4) cale de acces a lichidului în rezervor; 5) ventil de reglare a debitului de lichid. VI. Nivelmetru regulator utilizat pentru rezervoare închise. I) rezervor; 2) plutitor; 3) mecanism cu acţionare directă; 4) ventil de reglare. strucţii uzuale, H e de maximum 1 m. Nivelmetrele de acest tip se utilizează, în special, în forma nivel (v. fig. V şi VI); ele servesc vid, cît şi rezervoare cu 3 2 $ ■1 de regulatoare directe de la reglarea nivelurilor atît în îr> rezervoare sub presiune. Pentru a evita braţe de cuplare prea lungi, cari ar falsifica măsurarea, respectiv reglarea, dispozitivul de măsură, respectiv de reglare, se montează în imediata apropiere a s recipientului. Nivelmetrul cu scufundător funcţionează după schema de principiu din fig. VII. Poziţia scufundătorului în recipientul V//. Schema principală a nivelme-de măsură depinde de torsiu- trului cu scufundător şi sistem de nea iniţială a tubului 4. Variaţia torsiune, nivelului lichidului în jurul seu- J) scufundător; 2) suport; 3) arti-fundătorului conduce lavariaţia culaţle; 4) tub cie torsiune; 5) ax, forţei de împingere exercitate de lichid asupra sa şi, ca urmare, la variaţia torsiunii tubului 4. Variaţia torsiunii poate fi utilizată atît direct, prin cuplarea unui ac indica- 2 tor la axul 5, cît şi prin intermediul unor sisteme de amplificare a mişcării. Utilizarea directă a variaţiei nu e recomandabilă, din cauza unghiului de rotaţie mic, deci a scalei mici. în aparatul din fig. VIII, variaţia de torsiune se aplică clapetei 2, e amplificată printr-un dispozitiv pneumatic şi transformata într-o variaţie de presiune. Aerul de comandă, la presiunea de 1,4 at, furnisat de o şursă exterioară, reglat şi filtrat, intră, prin orificiul de laminare .4, -în;■ camera dispozitivului pneumatic cu diafragma 5.şi ajunge, prin tubul Bourdon 3, în duza 1. Această duza, cînd nu e obturată de clapeta2, permite eliminarea aerului şi în camera 5 nu apare presiune. La variaţia nivelului lichidului, clapeta e acţionată şi obturează duza, conducînd la apariţia unei presiuni în camera 5. Nivelmetrul hidrostatic e utilizat pentru măsurarea nivelului atît în vase deschise, folosind manometre pentru presiune statică, cît şi în vasesub presiune, utiiizînd manometre diferenţiale. Măsurarea consistă în determinarea presiunii exercitate de o coloană de lichid. Toate nivelmetrele hidrostatice realizează, de fapt IX. Nivelmetru hidrostatic cu conectarea directă a manometrului. 1) nive! maxim; 2) nivelul minim care coincide cu locul de cuplare a prizei, pentru asigurarea unui zero corect al indicaţiei; 3) interval de măsură; 4) ventil; 5) vas de separare montat în scopul protejării dispozitivului de măsură pentru măsurarea lichidelor agresive sau corozive; 6) aparat de măsurare şi înregistrare a presiunii. cîntărire a fluidului măsurat, ceea ce aplicaţii (de ex. în cazul măsurării de cantităţi livrate). e avantajos în unele VIII. Schema principală a unuî releu pneumatic comandat de un nivelmetru cu scufundător. ?) duză; 2) clapetă; 3) tub Bourdon: 4) orificiu de laminare; 5) cameră cu diafragmă; 6) aer de alimentare; 7) resort; 8) orificiu de eliminare; 9) spre elementele de indicare sau vane de comandă; 10) ventil; 11) cameră de presiune. X. Nivelmetru hidrostatic XI. Nivelmetru hidrostatic cu coloana de cu mercur. compensare. 7) rezervor; 2) intervalul de a) poziţia pentru nivelul minim; b) poziţia măsurare; 3) manometru cu pentru nivelul maxim; 1) lichidul de tub U; 4) intervalul de va- măsurat; 2) mercur; 3) tub de compen- riaţie al lichidului din ma- sare. nometru. Aparatul din fig. IX e folosit şi pentru măsurarea nivelului fluidelor agresive sau corozive; în acest caz, sistemul de măsură e separat de lichidul măsurat printr-un fluid intermediar. Măsurarea se poate face cu orice tip de manometru industrial. Cele cari folosesc principiul manometrului cu mercur au o largă răspîndire (v. fig. X). Folosirea unui lichid greu pre--~ zintă avantajul unor înălţimi mici în tubul de măsură. în aplicaţii industriale, variaţiile nivelului de mercur sînt -sezisate de un flotor de metal care, la rîndul lui, acţionează elementul sensibil. în cazul în care lichidul' măsurat conţine irppurităţi sau e coroziv se utilizează o construcţie cum e cea din fig. XI, în care caz, nivelul, în tubul de compensare, poate fi măsurat după:orice metodă. V7.7//K XII. Nivelmetru hidrostatic cu injecţie de aer sau gaz. 1) nivelul rr.inim; 2) nivelul mq-xim; 3) aer de alimentare; 4) re^ gulator de presiune; 5) filtru; 6) spre manometru. Nivelmetru 497 Nivelmetru 4 5 XIII. Nivelmetru ul-trasonic pentru măsurarea fazei lichide. 1) emiţător receptor; 2) traductor; 3) sursa de alimentare; 4) rezervor; 5) legătura cu dispozitivul de indicare. Manometrele hidrostatice au şi alte numeroase variante de construcţii industriale, dintre cari se menţionează cea reprezentată în fig. XII, funcţionînd diferenţial prin compensarea presiunii hidrostatice produse de lichidul măsurat cu o presiune reglabilă furnisată de o sursă de aer comprimat. Nivelmetrul ultrasonic se bazează pe reflexiunea undelor ultrasonice la suprafaţa de separaţie dintre două medii, aparatura de măsură permiţînd măsurarea intervalului de timp dintre emisiunea trenului de unde şi recepţia impulsurilor reflectate. Se utilizează nivelmetre cari măsoară faza lichidă şi nivelmetre cari măsoară faza gazoasă. Nivel-metrele ultrasonice permit măsurări cu precizia de 1 * 10-5 (v. fig. XIII şi XIV). Nivelmetrul cu radiaţie foloseşte pentru măsură o sursă radioactivă; indicaţiile obţinute sînt transformate în indicaţii electrice cu ajutorul unui contor Geiger-Muller. Intensitatea radiaţiei recepţionate de detector variază în sens contrar cu grosimea materialului interpus între sursă şi detector, cum şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre sursă şi detector. Determinarea nivelului se bazează, fie pe variaţia intensităţii fluxului de radiaţie care ajunge la receptor, datorită variaţiei densităţii materialului interpus între sursă şi detector, fie pe variaţia intensităţii fluxului care ajunge la detector, datorită variaţiei distanţei dintre sursă şi detector. în cazul lichidelor, sursa poate fi aşezată într-un plutitor care urmăreşte nivelul lichidului şi astfel variază intensitatea radiaţiei recepţionate de detector. Puterea de penetraţie a radiaţiilor e atît de mare, încît detectorul şi, uneori, chiar sursa de radiaţie, pot fi aşezate în afara recipientului care conţine lichidul. în instalaţia din fig. XV, sursa de radiaţie e fixată în interiorul sau pe partea laterală a unui rezervor, la nivelul minim de măsură. Detectorul, un contor Geiger-Muller, se fixează la punctul de nivel maxim sau deasupra lui. XIV. Nivelmetru ultrasonic pentru măsurarea fazei gazoase. 1) emiţător receptor; 2) traductor; 3) sursă de alimentare; 4) rezervor; 5) legătura cu dispozitivul de indicare. XV. Nivelmetru cu sursă de radiaţie fixă. 1) sursă de radiaţie; 2) contor Geiger-Mul-ler cu preamplificator; 3) sursă de alimentare cu energie electrică; La variaţia nive- 4) legătura cu dispozi-iUlui in rezervor va- tivul de indicare, riază grosimea materialului absorbant între sursă si detector. Absorpţia peretelui rezervorului g constantă, iar absorpţia aerului, a gazului sau a vaporilor de deasupra lichidului e neglijabilă. XV/. Nivelmetru cu sursă de radiaţie montată pe un plutitor. 1) sursă de radiaţie montată pe plutitor; 2) contor Geigercu preamplificator; 3) sursă de alimentare; 4) legătura cu dispozitivul de indicare. Contorul Geiger converteşte radiaţia recepţionată într-un curent continuu, a cărui intensitate e o funcţiune, aproape lineară de înălţimea măsurată. în fig. XVI e reprezentată schema de principiu a unui nivelmetru cu sursa de radiaţie montată pe un plutitor, detectorul fiind montat pe peretele rezervorului. Se folosesc şi nivelmetre similare, al căror detector e montat pe partea interioară a capacului rezervorului, în acest caz numărul impulsurilor la detector crescînd odată cu creşterea nivelului lichidului. Sistemul însumează erorile datorite sistemului de măsurare prin radiaţie cu cele ale plutitorului. Ambele metode se utilizează în medii corozive sau la înaltă presiune. Folosirea surselor de radiaţie impune măsuri speciale pentru protecţia personajului de deservire şi întreţinere, Nivelmetrul electric e construit frecvent cu oscilator electronic (v. fig. XVII) şi e folosit, fie pentru măsurarea, fie pentru controlul unei anumite valori a nivelului. în cîmpul circuitului acordat al unui oscilator electronic de înaltă frecvenţă e introdusă o nivelă verticală de sticlă. Orice schimbare a caracteristici lor materialului în cîmpul circuitului acordat conduce la dezacordarea acestuia. Cînd nivelul creşte sau scade în nivela de sticlă, oscilatorul intră şi iese din oscilaţie. Variaţiile de curent se amplifică şi pot conduce la acţionarea de relee, la indicarea sau controlul la distanţă sau la comanda unor elemente de execuţie. Precizia de funcţionare poate atinge 0,003--*0)3 mm. Sistemul nu conţine nici o piesă în mişcare, dar necesită un tub de sticlă curat, ceea ce eiimină posibilitatea de aplicare a metodei de măsură, cînd există dificultăţi în realizarea acestei condiţii. Nivelmetrul cu electrozi de probă se utilizează pentru controlul nivelului în jurul unei anumite valori; în cazul în care nu se cere şi indicarea sau înregistrarea valorii măsurate, sistemul permite soluţii simple şi puţin costisitoare chiar la precizii mari. în funcţiune de rezistivi-tatea lichidului măsurat se utilizează un sistem electric sau electronic. La ambele sisteme se folosesc electrozi instalaţi vertical ia niveluri diferite. Prin circuitul format de peretele rezervorului, electrod şi lichid, circulă un curent mic, cînd lichidul atinge electrodul. Acest curent e folosit pentru acţionarea unor relee electrice sau, în cazul curenţilor mici, a unor relee electronice. Deoarece rezervorul face parte din circuitul electric, el trebuie să fie confecţionat din material bun conducător de electricitate, sau pe el trebuie să fie aşezată o placă de un astfel de material. Cînd suprafaţa lichidului de măsurat e aproximativ calmă, controlul nivelului se poate face cu un singur electrod; dacă suprafaţa e agitată, se utilizează doi electrozi cu scopul de a crea o zonă de insensibilitate a sistemului. Pentru a face sistemul mai elastic, electrozii se montează astfel, încît poziţia lor în rezervor să fie reglabilă. ' . ; Nivelmetrul electric cu electrozi de proba e folosit pentru soluţii apoase sau pentru alte lichide cu rezist ivi taţi mai mici decît 20 000 O cm şi cari nu se aprind sub influenţa unei scîntei (v. fig. XVIII). . , . Nivelmetrul electronic cu electrozi de proba e utilizat în aplicaţii la lichide cu rezistivităţi foarte mici, pînă Ta 20 000 000 £2 cm, cu o alegere judicioasă a celor maTcorss-punzătoare relee electronice. Sensibiitat-ea-sisteraufuL aitt XVII. Nivelmetru cu oscilator electronic. 1) nivelădesticlă; 2)cir-cuit oscilant; 3) oscilator electronic; 4) spre dispozitivul de indicare sau semnalizare; 5) circuit de alimentare. 32 Nivelmetru 498 Nocturn, efect ^ de mare, încît poate fi aplicat şi la măsurări cu apă distilată şi cu alcool. Consumul de putere mic face ca pericolul de XVIII. Nivelmetru electric cu electrozi de proba. 1, 2) electrozi; 3) izolatoare; 4) releu electric sau electronic; 5) sursa de alimentare; 6) legătură cu elementele de semnalizare sau indicare. XIX. Nivelmetru electronic cu electrozi de probă pentru măsurarea nivelului în cuptoare de sticlă. 0 cuptor de sticlă; 2) electrod de probă; 3) electrod de masă; 4) elemente de antrenare comandate de motor; 5) înregistrator de poziţie; 6) releu electronic; 7) sursă de alimentare. explozie să fie foarte mic chiar la lichide inflamabile. E însă strict necesar ca toate conexiunile terminale să fie protejate contra umezelii, pentru a înlătura pericolul de scurt-circuit. O variantă a sistemului e utilizată la măsurarea nivelului în cuptoare de sticlă (v. fig. XIX). Un sistem de antrenare cu motor electric comandat de un sistem de relee coboară electrodul de contact pînă ia suprafaţa sticlei topite. Acest contact închide (prin sticla bună conducătoare de electricitate la temperaturi înalte) un circuit electric. în acest moment, cursa de coborîre a electrodului încetează şi contactul cu ~masa de sticlă topită e păstrat timp de două secunde pentru a se înregistra poziţia electrodului. După două secunde se comandă ridicarea electrodului pînă cînd contactul e întrerupt. Ciclul se repetă, durata fiecăruia fiind de aproximativ 12 s. Nivelmetrul capacitiv e bazat pe măsurarea unei capacităţi, permiţînd astfel măsurarea nivelului. Sistemul nu cuprinde părţi în mişcare. După cum lichidul măsurat e conductor sau dielectric, se deosebesc: Nivelmetrul capacitiv pentru dielectrice (v. fig. XX), care cuprinde în principal un electrod constituit din însuşi peretele rezervorului, şi un electrod vertical introdus în rezervor. De- 1 XX. Nivelmetru capacitiv pentru lichide dielectrice. î) legătură electrică; 2) cap de măsură; 3) suporturi izolatoare; 4) electrod izolat; 5) lichid dielectric. XXL Nivelmetru capacitiv pentru lichide conductoare. 0 legătură electrică; 2) cap de măsură; 3) conductor metalic acoperit cu material izolant; 4) lichid conductor; 5) aer sau vapori. oarece constanta dielectrică a aerului sau a vaporilor deasupra lichidului e aproape egală cu 1, iar a lichidului e mai mare, variaţia capacităţii dintre peretele vasului şi electrodul vertical central depinde de variaţia nivelului lichidului. Sistemul e afectat de erori în cazul măsurării nivelului unor iichide cu suspensii, emulsii sau bule de gaz, cum şi la variaţii de temperatură'. Nivelmetrul capacitiv pentru lichide conductoare are electrodul vertical acoperit cu un material izolant; condensatorul e constituit din miezul conductor al electrodului vertical şi din lichidul conductor, care formează celălalt electrod. Condensatorul variază ca şi cum s-ar introduce în el un dielectric cu dimensiuni variabile (v. fig. XXI). Variaţia capacităţii, rezultată în ambele cazuri, se măsoară după metode electrice obişnuite. Nivelmetrul pentru solide se construieşte pentru măsurări pe toată gama de variaţie a nivelului sau pentru măsurări în jurul unui nivel fix. Măsurările pe toată gama de nivel se bazează pe: detecţie prin raze gamma, element elastic, capacitate electrică. Măsurările în jurul unui nivel fix se bazează pe: diafragmă, contact electric, capacitate electrică, etc. 1. Nivelmetru. 2. Topog., Tehn. Sin. Nivel (v. Nivel 2). 2. Ni venit. Mineral.: Sin. Cleveit (v.). 3. Nivometru, pl. nivometre. Meteor. V. sub Hidrome-teori. 4. Nizinâ. Ind. alim.: Metabolit întîlnit în lapte şi în produse lactate*, în urma acţiunii unor varietăţi de Strepto-coccus lactis; nu e toxic pentru organismul uman. Are acţiune inhibitoare (antibiotică) asupra unor microorganisme cari se găsesc în lapte, dintre cari unele dăunătoare, cum sînt: Streptococcus cremoris, Streptococcus agalactiae, streptococii din grupele A, B, E, F, G, H, K, M şi alte microorganisme gram-pozitive, cum sînt unele specii de Bacii lus, Clostiridium şi Lactobacillus. Nizina e formată dintr-un amestec de polipeptide, cu greutatea moleculară medie de circa 10 000, identificîndu-se în compoziţia sa următorii aminoacizi: glicocol, alanină, serină, metionină, leucină, lizină, valină, prolină, histidină, acid glutamic, acid asparagic. Se obţine din lapte steril, însămînţat cu bacterii pentru brînza Cheddar, sub forma unei pulberi albe, cristaline, fără miros. Se foloseşte la conservarea unor alimente ca: produse lactate, dar în special conserve de fructe şi de legume, etc. s. Noapte, efect de Telc. V. Efect de noapte. 6. Nobeliu. Fiz., Chim.: No. Elementul cu nr. at. 102. cunoaşte isotopul ^ No, cu timpul de înjumătăţire circa 10 minute. 7. Nobil, metal Metg.: Sin. Metal preţios (v.). 8. Nocerin. Mineral.: CaMg302F4. Mineral întîlnit în unele tufuri vulcanice, cristalizat în sistemul exagonal, în cristale aciculare sau fibroase. E în general incolor, alb şi, rareori, brun sau cenuşiu, cu luciu mătăsos. 9. Nociv. Gen., Ig. ind.: Calitatea unor substanţe sau fenomene (fum, gaze, praf, mirosuri, zgomot, trepidaţii, etc.) de a deveni dăunătoare pentru om, cînd depăşesc o anumită limită de concentraţie, respectiv de intensitate. 10. Nocivitate. Gen., Ig. ind.: Proprietatea unei substanţe de a fi nocivă (v.). 11. Nocturn, Calitatea unui fenomen, a unei măsurări, operaii sau consideraţii, de a se raporta la fenomenele cari se produc într-un loc pe Pămînt, de la apusul pînă la răsăritul Soarelui (prin opoziţie cu Diurn, v. Diurn 2). 12. efect Telc.: Modificarea continuă sau bruscă, în timpul nopţii, a polarizaţiei undei indirecte care asigură radiocomunicaţiile pe unde hectometrice (medii) şi kilometrice (lungi). Acest efect introduce erori în operaţiile de radiogoniometrie şi radionavigaţie, cari nu folosesc metode pentru evitarea lui. Se de i. Nod, pl. noduri. 1. Geom.: Punct a! unei curbe algebrice piane (C^) de ordinul n, astfel încît orice dreaptă care trece prin acel punct intersectează curba (C ) în alte n-2 puncte distincte sau coincidente, cu excepţia a două drepte reale cari intersectează curba (C^) în numai n-3 puncte şi se. numesc tangente nodale. Dacă se raportă planul la un reper proiectiv (Av A2, A3) avînd unul dintre vîrfuri, de exemplu A3, în punctul nodal al unei curbe algebrice (C^), ecuaţia curbei e de forma: /= ej"ct nodal; 0x’ tange"te nodal de ordinul p(p' p^> Parabo,e nodale' orice dreaptă care trece prin acel punct intersectează curba în alte n—p puncte distincte sau coincidente, cu excepţia a p drepte reale diferite, astfel încît fiecare dintre ele intersectează curba în «—(/H-1) puncte, diferite de M. Aceste drepte se numesc tangente nodale. 2. Nod. 2. Astr.: Fiecare dintre cele două puncte în cari orbita unui astru intersectează planul eclipticei. Nodul în care astrul intersectează ecliptica trecînd în emisfera nordică se numeşte nod ascendent, iar celălalt nod se numeşte nod descendent. 3. Nod, 3. Fiz.: Fiecare dintre punctele unui sistem de unde staţionare, în care una din tre mărimile variabile periodic în cîmpul de unde staţionare are o valoare mereu nulă. Astfel, într-un cîmp de unde staţionare de vibraţie transversală există noduri de elongaţie sau noduri de viteză; într-un cîmp de unde staţionare de vibraţie longitudinală într-un gaz există noduri de viteză şi noduri de presiune; într-un cîmp de unde electromagnetice există noduri pentru cîmpul magnetic şi noduri pentru cîmpul electric (minime de iluminare într-un cîmp de interferenţe optice), etc, 4. Nod. 4. Geogr., Geol.: Loc sau centru geografic ori geologic, cu anumite caracteristici deosebite faţă de împrejurimi, sau cu importanţă mare în raport cu alte locuri sau cu alte centre asemănătoare. 5. /x/ de circulaţie. Urb., Drum.: Locul de intersecţiune a mai multor artere de circulaţie urbane, care, din punctul de vedere al traficului, reclamă reglementarea circulaţiei prin instalaţii de semnalizare, prin amenajarea de pieţe de circulaţie de pasaje denivelate, etc. 6. ~ de falie, Geol.: Sin. Nodul faliei (v. sub Falie). 7. ~ oroh ici rog rafie. Geogr.: Punctui de divergenţă a apelor şi a liniilor reliefului de unde se răsfiră văile şi culmile de dealuri, de munţi, etc. 8. Nod. 5. Fiz., Tehn.: Punctul de joncţiune a mai multor elemente lineare ale unui ansamblu avînd structura de reţea plană sau spaţială (de ex.: ale unei reţele electrice, hidraulice, pneumatice, de transport, de circulaţie, etc.) şi, în particular, punctul de intersecţiune a axelor acestor elemente (de ex. a axelor barelor unei grinzi cu zăbrele, etc.). 9. de reţea. Mineral.: Intersecţiunea a trei şiruri reticulare dintr-o reţea cristalină care corespunde’ totdeauna cu un punct material al reţelei (ion, atom sau radical) (v. şî Cristalină, reţea ~). 10. de reţea electrica. Elt.: Punct al unei reţele electrice care constituie extremitatea unei laturi sau extremitatea comună a mai multor laturi, înţelegînd prin iatură orice porţiune neramificată simplu ’ conexă a reţelei. V. Latură de reţea electrică; v. şî Graf. La rezolvarea reţelelor electrice, după eliminarea laturilor cu extremităţi libere, parazite, se consideră numai laturile mărginite de puncte de ramificaţie cari—în acest caz — constituie nodurile reţelei. Pentru aceste noduri se aplică prima teoremă a iui Kirchhoff (v.). Dacă prezintă utilitate se pot considera drept noduri şi oricari alte puncte ale unei laturi care e divizată, astfel, într-un număr corespunzător de noi laturi. Dacă / e numărul total de laturi şi o e numărul de ochiuri independente, numărul de noduri ale unei reţele conexe e n=l—o-\-1. 11. Nod. 6. Rez. mat., Cs.: îmbinarea a două sau a mai multor bare concurente ale unei grinzi cuzăbrele, ale unei ferme, sau ale unui cadru. Forma şi modul de executare a acestor noduri diferă după felul materialului din care e executată construcţia respectivă. Nodurile metalice se realizează prin nituire, prin sudare, sau prin solidarizare cu şuruburi cu piuliţă, cu sau fără folosirea unor piese de adaus cari permit realizarea mai uşoară a nodului (v. fig. a). Nodurile construcţiilor de lemn se execută prin fasonarea pieselor, în porţiunea ocupată de nod (v. Noduri. o) nod metalic; b) nod Ia o grinda cu zăbrele, de lemn; c) nod la o grindă cu zăbrele, de beton armat. îmbinare în lemn) şi prin solidarizarea lor cu ajutorul şuruburilor cu piuliţă şi al unor piese speciale (v. fig. b). Nodurile de beton armat se execută prin prelungirea armaturii fiecărei bare concurente ia nod, în celelalte, pe o anumită porţiune, prin adăugarea de fiare suplementare, 'încastrate în capetele a două bare ale nodului, prin mărirea numărului de etriere în regiunea nodului şi, uneori, prin realizarea de vute cari să mărească secţiunea de beton a elementelor nodului (v. fig. c). 32* Nod 505 Nod marinăresc Din punctul de vedere al modului cum sînt îmbinate barele între ele şi al posibilităţii nodului de a se deplasa în spaţiu, se deosebesc: noduri articulate, noduri deplasabile, noduri fixe şi noduri rigide. Nodurile articulate au barele îmbinate între ele printr-o articulaţie, astfel încît fiecare dintre bare se poate roti în jurul axei nodului. Nodurile deplasabile se pot deplasa în orice direcţie din spaţiu, în urma solicitărilor exterioare, prin mişcări de translaţie sau de rotaţie, pentru a ocupa poziţia impusă de echilibrul construcţiei din care fac parte. Nodurile fixe îşi păstrează poziţia în spaţiu neschimbată la solicitări exterioare, orice mişcare de translaţie a lor fiind împiedicată. Pot avea numai mişcări de rotaţie în jurul axei lor. Nodurile rigide au bareie legate strîns între ele, astfel încît orice rotaţie a uneia faţă de cealaltă, în jurul axei nodului, e împiedicată. în cazul rotirii nodului, fiecare bară se roteşte în jurul axei lui, cu un unghi egal cu unghiul cu care s-a rotit nodul, unghiurile dintre bare rămînînd constante. 1. Nod. 7. Tehn.: îmbinare dezmembrabilă a două materiale flexibile cari au forma de fire, de cabluri, de benzi înguste, de cordoane, etc., realizată prin răsucirea între ele a capetelor celor două materiale flexibile, prin încrucişarea, petrecerea şi încolăcirea celor două capete, cu formarea de bucie cari sînt apoi strînse,—sau a unei piese solide (de cele mai multe ori în formă de bară) cu un material flexibil, realizată prin încolăcirea materialului flexibil în jurul piesei solide, urmată de încrucişarea, petrecerea şi formarea de bucle, cu cele două părţi rezultate din încolăcire. Forma şi modul de executare a nodurilor diferă după felul materialelor cu cari se execută, după destinaţie şi după ramura de activitate în cate se folosesc. Cel mai frecvent sînt folosite în navigaţie, în ţesătorie, în filatură, ia tricotaje, etc. 2. Ind. text.; Mod de împreunare a două capete de fire. Nodurile se folosesc în ţesătorie, în croitorie, la ţesutul covoarelor şi în producţia obiectelor de pasmanterie. De cele mai multe ori se execută manual, cu excepţia ţesătoriei, în care, la unele operaţii fiind necesare mii de noduri, ele se execută cu aparate. Nodurile de ţesător ie trebuie executate astfel, încît să lege cît mai strîns cele două capete şi să fie cît mai mici, pentru a putea trece uşor printre c octeţii iţelorşidinţii spetei, evitînd producerea de noi ruperi. Capetele rămase libere după înno-dare trebuie tăiate cît mai aproape de nod, pentru ca prin flotarea lor să nu se îrvcurce mişcarea urzelii în timpul ţesutului şi pentru ca să se evite producerea de defecte în pînza ţesută. Forma nodurilor folosite în ţesătorie depinde de natura firelor, un anumit nod dînd rezultate optime numai pentru anumite fire. Tipurile de noduri folosite cel mai frecvent în ţesătorie sînt următoarele: nodul pentru mătase (v. fig. o), folosit la înnodarea firelor de mătase, fiindcă realizează o strîngere foarte bună a firelor de mătase netede şi alunecoase; nodul pentru lînă, numit şi Noduri folosite în industria textilâ. a) nod pentru mâtase; £>) nod pentru lînâ; c) nod de ţesător; d) nod pentru fire de lîna lucioasa şi tare; e) nod răsucit (ce'e doua faze de formare a nodului). nodul croitorului (v. fig. b), folosit la legarea firelor cari nu sînt răsucite prea tare, şi anume la înnodarea capetelor fireior de urzeală rupte între iţe şi spată, la legarea firelor unei urzeli noi de capetele firelor urzelii vechi, şi la înnodarea firelor la depănat; nodul ţesătorului (v. fig. c), folosit la legarea firelor de bumbac, de in şi de cînepă cari de cele mai multe ori, sînt încleite, din care cauză capetele de înnodat sînt ţepene; nodul pentru lînă lucioasă şi tare (v. fig. d), folosit la fire de cheviot, de alpaca, mohair, etc., care e rezistent şi trece uşor printre cocleţi şi dinţii spetei, fiind mic şi întins în direcţia firului; nodul răsucit (v. fig. e), folosit la înnodarea firelor unei urzeli noi de capetele firelor urzelii vechi, terminate, fiindcă se execută repede şi nu reclamă un năvădit nou la o urzeală care, de cele mai multe ori, e similară celei din război. 3. ~ de tapiserie. Ind. text., Ind. lemn,, Ind, p/e/.: Nod la sforiie de legare şi tensionare a arcurilor de tapiserie, care se execută pentru a menţine arcurile astfel, încît comprimarea ior în direcţia axială să se facă fără ca ele să devieze lateral. Cele mai frecvente noduri (ia sfoară de cînepă în trei fire) folosite în lucrările de tapiserie sînt următoarele : Nodul simplu, care se execută înfăşurînd sfoara în jurul primei spire a arcului, ca în fig. a, şi aducînd apoi, regulat, spre dreapta, capătul sforii, în jurul sforii tensionate. Cu noduri simple poziţia arcului poate fi ori-cînd schimbată. Nodul înfăşurat, care se execută trecînd sfoara în jurul arcului ca la nodul simplu, însă petrecînd-o peste sfoara întinsă şi pe sub spira arcului, ca în fig. b; I , . Wdltl U I1IV.I UI.IJU 1 I , II IIUU nodul se poate executa şi cu in- , . . * • Ar- i k, , , prelungire; I) arc de tapiserie; faşurare dub a, ca in fig. c. Nodu ^ f ~ . j •, « ~ A r - i 2) fir de sfoara; 3) ai doilea infaşurat conferă stabilitate mai r- j r ■ a * , , , tir de sfoara. mare decît nodul simplu. Nodul strîns puternic se execută ca în fig. d (cu două sfori, cînd trebuie asigurată o stabilitate cît mai mare a arcurilor). Nodul în buclă (v. fig. e) se execută pentru a consolida încrucişările dintre sforile cu cari se leagă arcurile. Nodul pentru două capete de sfori (identic cu nodul ţesătorului din industria textilă sau cu nodul mărinăresc) se execută ca în fig. f şi se practică la legarea de prelungire între două capete de sfori. 4. ~ marinăresc. Nav,: Nod folosit de marinari pentru a lega manevrele fixe şi cele curente, pentru a înnădi două parîme, pentru a lega un obiect cu parîmă, pentru a lega greutăţile de ridicat, pentru a lega bărcile la bord, pentru a repara avarii, etc. V. şî sub înfăşurare 2, Legătură 5, Foarfece 2, Matiseală, Ochi. Dintre noduri le cele mai folosite se deosebesc (v. planşa): Jumătate de nod (v. fig. /): Nod folosit la fixarea temporară a unei parîme subţiri care nu trage pe un scondru sau pe o altă parîmă. Se mai execută la capătul unei manevre, pentru a o împiedica să se fileze sau să iasă din gîtul unei macarale. Sin. Nod simplu. Jumătate de ochi (v. fig. 2): Jumătate de nod la care unul dintre capetele parîmei e adus în direcţia celuilalt. Acest nod serveşte la fixarea rapidă a unei manevre. Noduri folosite în tapiserii Noduri la arcuri metalice: a) nod simplu; b) nod înfăşurat; c) nod înfaşurat, cu dublă înfăşurare (nod complet); d) nod puternic, cu doua sfori. — Noduri la sfoara; e) nod în bucla, pentru încrucişări; f) nod de Tipuri de noduri marinăreşti 1) jumătate de nod; 2) jumătate de ochi; 3) jumătate de ochi întors; 4) jumătate de ochi dublu; 5) laţ; 6) nod de scondru; 7) nod lat; 8) nod de terţarolă; 9) nod de văcar; 10) nod de bulină (a-simplu; fa-duolu); 11) nod în opt; 12) nod de vergă; 13) nod de fungă; 14) nod de fungă englez; 15) nod filant; 16) nod de sfilată; 17) nod de scotă (a-simplu; fa-dublu); 18) nod de scotă de ploaie; 19) nod de scotă de aripă; 20) nod de baieră; 21) nod de sachet; 22) nod de scaun; 23) nod de scaun alunecător; 24) nod de scaun în dublin; 25 o, fa, c) nod de scaun dublu; 26) nod de scaun de calafat; 27) nod de scaun spaniol; 28) nod de sac; 29) nod de stivare; 30) nod de împreunare (a-simplu ; fa-dublu); 31) nod de împreunare lung; 32) nod de pescar; 33) nod de plasă; 34) noduri de cîrlig (a-simplu; fa, c-nod de scotă de cîrlig; c/-dub!u); 35) nod de capelatură; 36) nod de măr; 37, 38).noduri de schelă; 39) nod de banduiă; (a, fa, c-fazele de confecţionare); 40) nod de ancorat; 41) nod de ancoră; 42) pumn de maimuţă; 43) nod de tendă; 44) picior de cîine (a-întărit; fa-folosit ca palane); 45) nod de scurtarea unui sachet; 46) nod de scurtare a unui ţapan; 47) nucă simplă; 48) nucă dublă; 49) coroană cu nucă; 50) cap de bulgar (a-simplu; fa-dublu); 51) nod de balustradă (a, fa-fazele de confecţionare); 52) nod de turban (a-fix la capăt de părîmă, fa-alunecător la capăt de parîmă; c, d, e, f-fix pe o parîmă; g, h, /, j- alunecător pe o parîmă); 53) nod de zbir; 54) nod în trandafir; 55) nod diamant; 56) nod în stea; 57) nod de sart; 58) voltă la cavilă; 59 a, fa) voltă la tachet; 60) volta remorcii la două babale; 61) voltă ia două babale; 62) voltă la o baba cu o parîmă de sîrmă (a-luarea voltei; fa-asigurarea voltei); 63) voltă la o baba în cruce; 64 a, fa, c) voltă la o baba cu parîmă vegetală. Nod marinăresc 501 Nod marinăresc Jumătate de ochi întors (v. fig. 3): Nod executat în dubii-nul unei parîme şi care serveşte la ridicarea obiectelor mici. Jumătate de ochi dublu (v. fig. 4): Nod executat cu două capete de parîmă pentru a le uni repede, sau cu dublinul unei parîme, pentru a înlătura o parte slabă a acesteia, pe care o cuprinde în nod. Acest nod e foarte greu de desfăcut, dacă e strîns tare. Laţ (v. fig. 5): Nod executat pornind de la jumătate de ochi şi continuînd să se răsucească unul dintre capete în jurul celuilalt. Acest nod serveşte la ridicarea scondrilor şi a sacilor şi ca bază a nodului de scondru (v.). Nod de scondru (v. fig. 6): Nod compus dintr-un iaţ şi o jumătate de ochi, folosit la remorcarea scondrilor. Dacă scondrul e tronconic, laţul se face la capătul mai subţire, iar jumătatea de ochi, la capătul mai gros, astfel încît scondrul să fie remorcat cu capătul gros înainte. Sin. Laţ cu jumătate ochi, Nod de lemn. Nod lat (v. fig. 7): Nod executat din două jumătăţi de ochi executate consecutiv la capetele a două parîme libere. Se execută numai cu parîme subţiri de grosime egală. Dacă nodul e forţat, se filează foarte greu. Nod de terţarolă (v. fig. 8): Nod lat, la care căpătui uneia dintre parîme e dat în dublin, şi care serveşte la legarea baierelor de terţarolă. Nod de văcar (v. fig. 9): Nod lat, executat greşit (invers nodului lat), şi deci nerecomandabil. Nod de bulină (v. fig. 10 a, b): Nod care serveşte la întinderea unui lanţ sau la filarea acestuia. Poate fi simplu (a) sau dublu (b). Nod în opt (v. fig. 11): Nod folosit la capetele nepatronate ale parîmelor, pentru a nu se destrăma sau pentru a împiedica parîma să treacă printr-un rai. Nod de vergă (v. fig. 12): Nod folosit la legarea fungii de vergă. Nod de fungă (v. fig. 13): Nod folosit la fixarea capătului fungii în barcă, după ce s-a ridicat vela. Nu ţine decît dacă e tensionat continuu. Sin. Nod de banc. Nod de fungă englez (v. fig. 14): Nod format din mai multe volte executate cu funga în jurul ochiului zbirului unei macarale şi dintr-o cavilă introdusă între fungă şi ochi şi care fixează ansamblul. Acest nod serveşte la legarea fungii la o macara. Nod filant (v. fig. 15): Nod care serveşte la legarea braţului fals în barca de salvare, sau la legarea unei parîme de un obiect, astfel încît să se poată fila sau mola brusc parîma. Nod de pavilion: Sin. Nod de scotă (v.). Nod de sfilată (v. fig. 16): Nod care serveşte ia legarea capetelor a două sfilate. Nod de scotă (v. fig. 17 a, b): Nod folosit la legarea a două parîme sau la legarea unei parîme la un ochi, a unei zale de lanţ, etc. Se deosebesc: nod simplu şi nod dublu. Dacă ultima trecere se face cu capătul parîmei dat în dublin, se numeşte nod de scoto de ploaie (v. fig. 18) şi se poate desface uşor chiar cînd parîmele sînt ude. Nod de scotă de aripă (v. fig. 19): Nod folosit la prinderea scotelor velelor numite aripi (v. sub Greement), sau la legarea unui sachet de un ochi. Nod de baieră (v. fig. 20): Nod folosit la fixarea baierelor de terţarolă pe velă. Nod de sachet (v. fig. 21): Nod folosit la fixarea sache ţilor de invergare pe marginea de invergare a unei vele pătrate. Nod de scaun (v. fig. 22): Ochi executat la capătul unei parîme, servind la ridicarea unui obiect, a unui om căzut în apă, etc. Nu se filează niciodată. Poate fi executat de un om în jurul propriului său corp, ţinînd cu mîna stîngă ochiul iniţial, numit gît, iar cu dreapta manevrînd chiar dacă parîma e tensionată. Sin. Candeliţă. Dacă ultima trecere se face cu capătul în dublin, se obţine un nod de scaun filant, care se poate desface uşor. Serveşte şi la înnădirea a două parîme. Nod de scaun alunecător (v. fig. 23): Nod care derivă din nodul de scaun prin a cărui buclă trece capătul parîmei şi care serveşte la ridicarea unui obiect. Nod de scaun în dublin (v. fig. 24): Nod executat în dublinul unei parîme şi care serveşte la ridicarea unui om. Nod de scaun dublu (v. fig. 25): Nodul cei mai recomandabil pentru ridicarea unui om în arboradă, în afara bordului, etc. Omul stă pe una dintre bucle, iar cealaltă îl împiedică să cadă pe spate, asigurînd astfel poziţia lui, chiar dacă îşi pierde cunoştinţa. Nod de scaun de calafat (v. fig. 26): Nod folosit ca şi nodul de scaun dublu, însă mai puţin. Nod de scaun spaniol (v. fig. 27): Nod folosit ca şunodu! de scaun dublu, însă mai puţin. Nod de sac (v. fig. 28): Nod folosit ia strîngerea gurii unui sac. Nod de stivare (v. fig. 29): Nod folosit la împiedicarea trecerii unei parîme printr-un loc strîmt. Nod de înnăditură cu scaune: Nod care serveşte la înnădirea a două parîme. Se execută astfel: la capătul uneia dintre parîme se execută un nod de scaun (v.); apoi, prin ochiul acestuia se trece capătul celeilalte parîme şi se execută şi cu acesta un nod de scaun. Nod de împreunare (v. fig. 30): Nod folosit la împreunarea capetelor a două parîme. Poate fi simplu (v. fig..30 a) sau dublu (v. fig. 30 b), cînd e folosit la împreunarea capetelor a două parîme groase. Nod de împreunare lung (v. fig. 31): Nod folosit la împreunarea capetelor a două parîme cari trebuie să treacă printr-un loc îngust. Nod de pescar (v. fig. 32): Nod folosit la împreunarea capetelor a două saule. Nod de plasă (v. fig. 33): Nod folosit pentru a ridica în arboradă o cavilă sau un obiect asemănător. Vîrfui cavilei se poate fixa pe un corp tare, pentru a folosi tcavila ca o pîrghie. Nod de cîrlig (v. fig. 34): Nod folosit la legarea unei parîme la un cîrlig. Se deosebesc: nod de cîrlig simplu (v. fig. 34 a), nod de cîrlig dublu (v. fig. 34 d), care e mai rezistent decît nodul de cîrlig simplu, şi nod de scoto de cîrlig (v. fig. 34 b, c), care e un nod de cîrlig simplu mai rezistent. Gură de lup: Nod efectuat în dublinul unei parîme, consistînd din două jumătăţi de ochi răsucite de mai multe ori în acelaşi sens. E folosit ca nod de cîrlig (v.). Gură de ştiucă: Nod efectuat în dublinul unei parîme consistînd din două jumătăţi de ochi (v.) răsucite în sens contrar. E folosit ca nod de cîrlig. Nod de capelatură (v. fig. 35): Nod folosit pentru a forma, cu ajutorul unei parîme care nu trebuie tăiată, manevrele fixe ale unui catarg improvizat. Gîtul nodului serveşte drept guler la capelatură; cele două dubline formează şarturile, iar capetele simple, straiurile. Pe Dunăre se foloseşte aceiaşi nod, pentru a lega nava la trei cazice. Sin. Nod la trei cazice. Nod de măr (v. fig. 36): Nod folosit în acelaşi scop ca şi nodul de capelatură. El diferă de nodul de capelatură prin faptul că toate manevrele fixe obţinute sînt constituite din dubline. Nod de schelă (v. fig. 37, 38): Nod folosit la legarea unei schele pentru piturarea sau raschetarea navei. Nod de bandulă (v. fig. 39): Nod folosit pentru a realiza greutatea necesară unei bandule, înlocuind para de lemn sau pumnul de maimuţă. Nod de ancorot (v. fig. 40): Nod asemănător cu legătura de pescar (v. Legătură de pescar, sub Legătură 5) Nod marinăresc 502 Nod marinăresc folosit pentru a lega o parîmă la un ancorot sau Ia ancora unei bărci. E recomandabil în locuri în cari tracţiunea se execută cu smucituri. Se muşcă însă şi e greu de desfăcut. Capătul liber trebuie asigurat printr-o legătură pe parîmă. Nod de ancoră (v. fig. 41): Nod folosit la legarea unei parîme pe ancoră, sau pentru a lega o greutate mare de un scondru sau de un inel. Nu se muşcă şi poate fi desfăcut repede. Capătul trebuie asigurat printr-o legătură de parîmă. Pumn de maimuţă (v. fig. 42): Nod greu, executat la capătul unei bandule (v.), pentru a o arunca mai uşo£. La aproximativ 1,8—2,5 m de la capătul bandulei se execută trei colaci; apoi se iau trei volte peste mijlocul colacului şi trei volte cruciş peste ultimele, însă în interiorul celor iniţiale. Capătul, liber se aduce apoi de-a lungul saulei, de care se leagă sau se matiseşte, după ce se întinde nodul, în ceniru se pune o bucată de lemn de formă sferică, pentru a-l îngreuna. Nod de tendă (v. fig. 43): Nod folosit pentru a lega sacheţii tenzilor (v.) pe strajă (v.). Picior de cîine (v. fig. 44): Nod folosit la scurtarea unei parîme sau pentru a eiimina o parte mai slabă a acesteia. Poate fi întărit prin legături (v. fig. 44 a) sau prin cavile trecute prin ochiurile de la capete. Dacă unul dintre capetele rămase libere se trece prihtr-un rai (ochi sau inel) şi se reintroduce apoi în unul dintre ochiurile nodului, acesta poate fi folosit ca palane (v. fig. 44 b). Nod de scurtare a unui sachet (v.fig. 45): Nod executat prin efectuarea unei jumătăţi de nod cu dublinul sachetului, iar în ochiul format în dublin se introduce din nou dublinul, formînd un nou ochi şi se continuă pînă cînd sachetul a fost scurtat cu cantitatea dorită. Ultimul ochi se asigură cu o cavilă. Nod de scurtare a unui ţapan (v. fig. 46): Nod executat prin efectuarea, cu dublinul liber al ţapanului, a două ochiuri lungi cari se înnoadă. Nucă simplă (v. fig. 47): Nod executat prin desfacerea celor trei şuviţe ale parîmei, după care fiecare şuviţă e trecută prin dublinul celeilalte, de jos în sus. Dacă se execută la capătul unei parîme groase, şuviţele se leagă împreună. Se foloseşte la capătul unei parîme nepatronate, pentru a împiedica destrămarea, cum şi pentru a împiedica parîma să.treacă printr-o gaură. E un nod puţin solid, din care cauză utilizările de mai sus trebuie să fie temporare. Dacă fiecare dintre cele trei şuviţe se dezrăsuceşte pentru a forma cîte două şuviţe, se poate executa o nucă simpla „din şase", care serveşte ca bază pentru noduri ornamentale. Nucă dublă (v. fig. 48): Nod care reprezintă o continuare a nucii simple, prin continuarea trecerilor succesive. Şuviţele se scot prin mijlocul nodului şi se patronează. Se foloseşte la capetele curenţilor de barcă, la capătul braţelor, etc. Coroană cu nucă (v. fig. 49): Nod a-cărui coroană se execută ca şi nuca, cu diferenţa că fiecare şuviţă se trece prin dublinul celeilalte, de sus în jos. Coroana nu se foloseşte ca atare, ci numai ca bază pentru nucă. Coroana cu nucă are aceleaşi întrebuinţări ca şi nuca dublă. Folosind şase şuviţe se poate obţine şi o coroana „din şase“, care se foloseşte ca bază pentru alte noduri. Cap de bulgar (v. fig. 50 a): Nod care diferă de nucă prin modul de trecere a şuviţelor. E mai bun decît coroana cu nucă. Are aceleaşi întrebuinţări, iar în plus se foloseşte la ghiordele şi la troţele echei cîrmei baleniereior. Dacă se prelungeşte trecerea şuviţelor, trecîndu-le în cele din urmă prin propriul lor dublin, se obţine un cap de bulgar dublu (v. fig. 50 b). Nod de balustradă (v. fig. 51): Nod executat prin efectuarea unei coroane urmate de o nucă, după care se ia fiecare şuviţă şi se trece încă o dată paralelă cu ea însăşi. Se foloseşte la capătul balustradei schelelor. Nod de turban (v. fig. 52): Nod de balustradă la care fiecare şuviţă e trecută de 3***4 ori paralel cu ea însăşi. Se deosebesc: nod de turban fix la capătul unei parîme (v. fig.52 a) şi nod de turban alunecător la capătul unei parîme şi în jurul alteia (v. fig. 52 b). Ultimul se execută ca şi nodul fix, dar nuca şi coroana se fac în jurul parîmei pe care trebuie să alunece nodul . — Nodul de turban fix pe mijlocul unei parîme se execută cu o şuviţă cu trei capete, numită păianjen, care se introduce între şuviţele unei parîme (v. fig. 52 c, d, e, f), astfel încît cele trei capete să fie echidistante. După aceasta, cu cele trei capete se face o coroană cu treceri spre dreapta; apoi fiecare capăt se trece parale! cu el însuşi, de două sau de mai multe ori. Se foloseşte pe atîrnătorile gruielor bărcilor de salvare, pentru a împiedica alunecarea mîinilor. — Nodul de turban alunecător pe mijlocul unei parîme sau pe un baston se execută formînd întîi o jumătate de ochi, apoi o voltă în jurul parîmei, capătul cu care s-a executat volta treeîndu-se apoi pe sub jumătatea de ochi (v. fig. 52 g). Bucla jumătăţii de ochi şi bucla voltei se trec apoi una prin alta, iar capătul saulei e trecut printre ele (v. fig. 52 h). Ultimele două operaţii se repetă pînă cînd parîma e încercuită, după care capetele se trec paralel cu ele însele de cîte ori e necesar (v. fig. 52 /); nodul se termină cu o coroană şi o nucă (v. fig. 52 j). Nod de zbir (v. fig. 53): Nod obţinut prin executarea unei coroane în şase, apoi a unei nuci în şase, după care şuviţele se scot prin centrul nodului. Se execută, de regulă, la cele două capete ale unei bucăţi de parîmă, pentru a forma un zbir (v.). Nod ornamentai: Nod care are la bază, de regulă, nuca şi coroana. Cele mai frecvente sînt: nodul în trandafir (v.fig. 54), nodul diamant (v. fig. 55) şi nodul în stea (v. fig. 56). Nod de sart (v. fig. 57): Nod folosit la înnădirea a două parîme, de exemplu a celor două părţi ale unui sart rupt. Se executa dezrăsucind capetele celor două parîme, punîn-du-le faţă în faţă şi formînd cîte o nucă; şuviţele fiecărui capăt trec prin dublinul şuviţelor celuilalt capăt. Capetele şuviţelor se aduc apoi de-a lungul parîmei şi ansamblul se înfaşă şi se înfăşoară. Se poate executa şi un nod de sart dublu. Voltă: Nod folosit pentru a lua volta capătului unei parîme la o caviiă, tachet, baba, scondru. Se deosebesc: volta la cavilă (v. fig. 58), care consistă din mai multe treceri în opt în jurul cavilei, dintre cari ultima se face trecînd capătul parîmei sub optul precedent şi are drept scop să împiedice desfacerea voltei; volta la tachet (v. fig. 59), care se execută ca şi volta la cavilă, cu diferenţa că, înainte de a începe voltele în opt, se ia o voltă în jurul bazei tachetului; volta la două babale (v. fig. 61), care se execută făcînd o serie de volte în opt în jurul celor două babale, iar mijlocul ultimului opt se leagă cu o sfilată, pentru a împiedica filarea (în cazul unei parîme de remorcă se ia o voltă în jurul babalei dinspre remorcher, apoi o voltă în jurul babalei celei mai depărtate de remorcher, repetînd, eventual, operaţia, cu altă pereche de babale, sau fixînd capătul la un ochi în punte) (v. fig. 60); volta la o singură baba (v. fig. 64, a, b, c), care se execută cu o parîmă de cînepă, cu care se vor lua mai multe volte în jurul babalei, formînd apoi un ochi care se trece pe sub parîmă şi se pune apoi pe baba; cu o parîmă de sîrmă se iau mai multe volte în jurul babalei; apoi se aduce capătul liber pe capătul fix şi se leagă cu o saulă dată în dublin (v. fig. 62); volta la o baba în cruce se execută trecînd întîi parîma pe sub unul dintre braţele crucii (v. fig. 63), luînd apoi două volte oblice, apoi o serie de volte în opt pe capul babalei şi pe un braţ al crucii. în acest nod se leagă, de obicei, curenţii bărcilor de salvare. Nod la trei cazice: Sin. Nod de capelatură (v.). Nod 503 Nod 1. Nod. 8. Tehn.: Loc, în lungul sau la capătul unui fir, ai unei benzi, etc. unde s-a fă:ut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete şi apoi s-a strîns ochiul trăgînd acest capăt. 2. Nod. 9. Tehn.: Ansamblu de construcţii şi de instalaţii în strînsă legătură funcţională, care aparţine unui sistem organizat ca reţea pe un anumit teritoriu. 3. deapârare. Tehn. mii.: Punct important al unui sistem de lucrări defensive, echipat cu un număr mare de mijloace de apărare de cari se dispune. 4. ~ de transmisiuni. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, uvraj echipat cu un ansamblu de instalaţii destinate sa asigure legătura cu eşeloanele superioare, cu eşeloanele inferioare şi cu vecinii. în acest scop, se obişnuieşte să se prevadă diferite mijloace tehnice, cari să acţioneze în paralel, pentru una şi aceeaşi legătură, asigurînd astfel funcţionarea î-n orice situaţie. Sin. Centru de transmisiuni. 5. ~ hidroenergetic» Hidrot.: Centru geografic pe a cărui suprafaţă sînt amplasate construcţiile hidraulice (baraj, rezervor de acumulare, ecluze, etc.) şi centrala hidroelectrică deservită de acestea, şi de unde diverg arterele de distribuţie ale diferitelor reţele (de navigaţie, de irigaţie, electrică, etc.). 6. ~ hidrotehnic. Hidrot. V. Hidrotehnic, nod 7. Nod. 10. Tehn.: Aglomeraţie locală, în masa unui obiect, de material de altă natură sau de aceeaşi natură, însă mai dens ori de culoare diferită. Exemple: noduri de nisip nevitrifiat, în masa unui obiect de sticlă; noduri de culoare diferită de culoarea predominantă, în masa unui bloc de marmoră. 8. /^. Silv., Ind. lemn.: Partea dintr-o ramură rămasă în lemnul trunchiului, în timpul creşterii iui în grosime. Prezenţa nodurilor în lemn constituie un defect al materialului lemnos, ele micşorînd rezistenţele mecanice ale lemnului şi îngreunînd prelucrarea lui. în lucrări de construcţii se admite folosirea unui material lemnos cu noduri, numai dacă acestea sînt sănătoase şi puţin numeroase. De obicei, piesele de lemn cu noduri la margini nu sînt folosite în lucrări de tîmplărie de mobilă. Nodurile pot fi răspîndite (relativ uniform), sau grupate în cuiburi ori cîte două (noduri în mustaţă). Din punctul de vedere al mărimii, nodurile se clasifică după valori convenţionale ale dimensiunilor, de exemplu: noduri mici, cu diametrul mediu mai mic decît 20 mm ; noduri mijlocii, cu diametrul mediu de 21 "*40 mm; noduri mari, cu diametrul mediu mai mare decît 40 mm. Dimensiunile se măsoară prin distanţa dintre tangentele la conturul nodului, paralele cu axa longitudinală a piesei. — După gradul de legătură cu masa lemnului din trunchi, se deosebesc noduri concrescute şi noduri căzătoare. Nodurile concrescute sînt provenite din ramuri vii, şi sînt legate de masa lemnului prin inelele anuale crescute în continuare (v. fig. o); nodurile concrescute pot fi total concrescute (v. fig. o) sau parţial concrescute (v. fig. b). Nodurile căzătoare sînt provenite din ramuri uscate sau parţial uscate şi nu sînt legate în masa lemnului înconjurător; de cele mai multe ori, ele sînt înconjurate cu un strat de coajă, de răşină ori de gome (v. fig. c). — După duritatea lemnului din noduri, acestea pot fi: noduri tari, cari au duritate egală sau mai mare decît a lemnului înconjurător; noduri moi, cari au duritatea mai mică decît a lemnului înconjurător; noduri putrede, cari au lemnul putred sau în curs de putrezire (v. fig. d) şi cari constituie un caz particular al nodurilor moi. — Din punctul de vedere al formei secţiunii nodului, pe suprafaţa pieselor rezultate din prelucrare, şi al poziţiei lor pe presa de lemn, se deosebesc: noduri rotunde, la cari raportul dintre axa mică şi cea mare e mai mare decît 2/3; noduri puncte, cari sînt noduri rotunde cu diametrul pînă la 3 mm; noduri ochi, cari sînt noduri rotunde total concrescute, cu diametrul pînă la 5 mm şi cari, în general, apar în cuiburi; noduri ovale, la cari raportul dintre axa mică şi cea mare e de maximum 2/3 ; n o d u r i longitudinale, cari sînt noduri înglobate pe o lungime apreciabilă în trunchi, aproape paralel cu axa acestuia; noduri Noduri la piese de lemn. a şi b) nod total, respectiv parţial concrescut; c) nod căzător; d) nod putred; e) nod transversal; f) noduri în mustaţă; g şi h) noduri străpunse, respectiv nestrăpunse. transversale, cari sînt noduri alungite în formă de pană sau de bandă (v. fig. e); noduri în mustaţă, cari sînt un grup de două noduri transversale alăturate, dispuse aproximativ simetric fată de axa trunchiului din care provin (v. fig. f). După poziţie şi grupare, se deosebesc: noduri împrăştiate, repartizate distanţat şi relativ uniform pe suprafaţa piesei; noduri în cuib, cari sînt un grup de trei sau de mai multe noduri apropiate între ele; noduri ascunse sau noduri interioare, cari sînt noduri acoperite cu lemn (la arbori şi la lemnul rotund, ele se recunosc după umflăturile produse la suprafaţă şi după desenul cojii în formă de stea); noduri străpunse, cari trec de pe o faţă pe alta a piesei de cherestea (v* f'g' g)> noduri nestrăpunse, cari apar numai pe o faţă sau pe un cant al piesei de cherestea (v. fig. h). — După coloraţie, se deosebesc: noduri normal colorate, cu culoare apropiată de a lemnului înconjurător şi cu nuanţă mai deschisă sau mai închisă; noduri intens colorate, cu culoare deosebită de cea a lemnului înconjurător, în general brună-roşcată; noduri negre, cu culoare negricioasă. — Nodurile'tari, nodurile normal sau intens colorate, nodurile concrescute pe mai mult decît jumătatea conturului lor, se numesc noduri sănătoase, iar nodurile concrescute mai puţin, nodurile căzătoare, nodurile moi, nodurile putrede şi podurile negre se numesc noduri vicioase. 9. Ind. hîrt.: îngrămădire de fibre sub formă de aşchii mai mici, nedesfăcute în fibre, sau de aglomeraţie de fibre rezultate prin lipirea acestora cu răşină sau cu mucilagiu, cari se găsesc în pastele fibroase nesortate şi necurăţite (epurate). Nodurile, cari au, în general, aceeaşi greutate specifică ca şi pasta, sînt eliminate în operaţiile de sortare şi epurare a pastelor fibroase. Nodurile fiind un material fibros, însă grosolan, sînt deseori transformate în paste fibroase de calitate inferioară, folosite la fabricarea unor produse papetare de calitate inferioară (hîrtii şi cartoane de ambalaj, mucava, obiecte din pastă presată, etc.). Nodurile rezultate ca refuz la sortarea celulozei (în special a celulozei natron şi sulfat) sînt folosite, uneori, în amestec cu lemn tocat proaspăt la fierberea celulozei II (secunda), căreia prin aceasta îi scade calitatea, datorită neuniformităţii şi neomo-geneităţii mari a materiei prime fibroase introduse în fier-bător. Ncd 504 Noduri, prinzator de ~ 1. Nod. 11. Bot.; Părţi îngroşate şi scurte ale tulpinii plantelor, constituind legături . de consolidare ale tulpinii, pe care o împart în mai multe porţiuni suprapuse, numite internoduri (v.). Nodurile sînt locurile de formare a mugurilor şi a frunzelor tulpinii. Deasupra fiecărui nod se găseşte zona de creştere a internodului. Din nodurile bazale ale cerealelor se’dezvoltă fraţii (v. Frate) ş* rădăcinile coronare (v. sub Rădăcină). 2. Nod. 12. Nav.: Unitate de măsură a vitezei, egală cu o milă marină pe oră, folosită pentru exprimarea vitezei navelor, în practică, viteza unei nave se măsoară prin numărarea nodurilor firului loch-ului (v.), desfăşurate în 30 s, adică în a 120-a parte dintr-o oră, — şi acest număr reprezintă viteza în mile marine pe oră, fiindcă nodurile se găsesc la distanţa de 15,432 m unul de altul, adică la a 120-a parte dintr-o milă marină (1852 m). 3. Nodal, punct A/, 1. Geom. V. Nod 1. i. Nodai, punct 2» Opt. V. sub Sistem centrat. 5. Nodal} punct 3. Fiz.: Sin. Nod (v. Nod 3). 6. Nodale, Unii 1. Geom,: Linii loc geometric al pune-tleor duble ale unei suprafeţe. O suprafaţă cubică nu poate avea altă linie nodală decît o dreaptă; o astfel de suprafaţă e în mod necesar riglată. Dacă o suprafaţă cuartică are o linie nodală neplană, ea e de asemenea o suprafaţă riglată. 7. Nodale, linii 2. Fiz.: Curbele Ioc geometric ale nodurilor unei plăci sau ale unei membrane care vibrează (v. Nod 2). 8. Nodale, suprafeţe Fiz.: Suprafeţele locuri geometrice ale punctelor nodale ale unui mediu în oscilaţie (v. Nod 2). 9. Nodosaria. Paieont.: Foraminifer perforat din familia Lagenidae, cu testul plurilocular, avînd camere dispuse în serie lineară dreaptă şi cu suturi transversale. Zidul e calcaros, fin perforat şi cu aspect sticlos. Aper-tura e radială, terminală. Se întîlneşte foarte fre- y. cvent în formaţiunile terţiare; e cunoscută în ţara %£( noastrădin Miocenul din Valea Prahovei, prin speciile g Nodosaria spinicosta d'Orb., Nodosaria paupercula Reuss., etc. io. Nodozitate, pl. nodozităţi. 1. Bot., Agr.; CJJ Excrescenţe cari apar pe rădăcinile leguminoaselor, datorită acţiunii bacteriilor din genul Rhizobium. ^ Aceste bacterii pătrund din sol în rădăcini prin Nodosaria perii absorbanţi şi ajung pînă în parenchimul ambigua, scoarţei, unde disolvă pereţii celulari şi formează nodozităţiie. Bacteriile din rădăcini trăiesc la început parazitar pe seama plantei-gazde, iar după stabilirea în nodozităţi, în simbioz:ă cu planta respectivă. Ele sintetizează azotul, din aer, cedînd o parte plantei-gazde, de la care primesc în schimb hidraţi de carbon şi substanţe minerale. Mărimea nodozităţilor variază după specia de leguminoasă, ca şi forma, care poate fi rotundă sau lunguiaţă. Cît priveşte distribuţia nodozităţilor , ele pot fi grupate în special pe rădăcina principală, ca la lupin, sau pe rădăcinile secundare, ca Ia fasole sau la linte. Formarea nodozităţilor e mai intensă în solurile cu structură glomerulară şi cu conţinut bogat în fosfor şi potasiu. Există rase de bacterii Rhizobium specifice pentru următoarele specii şi grupuri de leguminoase: fasole, mazăre, linte, bob, măzăriche, latir, lupin, seradela, soia, năut, lucernă, sulfină, trifoiuri, aluna de pămînt, fasoliţă, sparcetă. Pe terenurile semănate pentru prima dată cu o anumită leguminoasă trebuie aplicat îngrăşămîntul bacterian numit nitragin (v.), preparat din culturi de bacterii specifice leguminoasei respective. Nitraginul se introduce direct în sol sau prin intermediul seminţelor tratate cu preparatul corespunzător. După terminarea perioadei de vegetaţie, bacteriile încă viabile din nodozităţiie leguminoaselor trec din nou în sol. Cantitatea de azot acumulată de leguminoase prin nodozităţi atinge 70---100 kg/ha. Prin cultura repetată a aceleiaşi specii de leguminoase, pe acelaşi teren, bacteriile de nodozităţi se înmulţesc prea mult şi pot deveni dăunătoare plantelor cu cari trăiesc în simbioză, în urma unui consum prea intens de hidraţi de carbon şi de substanţe minerale. De acest fapt trebuie să se ţină seamă la stabilirea asolamentelor. ii. Nodozitate. 2. Ind. lemn.: Frecvenţa nodurilor pe o piesă de cherestea, exprimată prin cifra cumulativă a valorilor diametrilor nodurilor cari apar pe o faţă a piesei şi a valorilor fracţiunilor de noduri de pe muchiile respective ale piesei, în zona cu cea mai mare concentraţie de noduri pe lungimea de 15 cm, adică fără a se însuma nodurile de pe canturi. Nodozitatea e un indice foarte important de calitate a lemnului. ig. Modular, grafit Metg. V. Constituenţii aliajelor fier-carbon tehnice, sub Fier-carbon, aliaje 13. Nodularâ, fonta Metg.; Sin. (impropriu). Fontă modificată cu grafit nodul ar. V. sub Fontă 2. 14. Noduleţe. Ind. text.: Defecte ale firelor şi ale produselor textile finite, provenind din încîlcituri de fibre, conţinute în materia primă textilă şi cari nu se pot destrăma prin operaţia de cardare, astfel încît ele produc deranjamente în desfăşurarea normală a operaţiilor procesului de filare şi se regăsesc în fir, dîndu-i aspect neuniform. Se elimină parţial la maşinile destrămătoare şi bătătoare şi, total, prin piepte-narea materialului fibros. 15. Nodulizare. Metg.: Procesul de separare a grafitului sub formă de noduie, cauzat de tratarea fontei lichide cu anumiţi modificatori. V. Fontă modificată cu grafit nodular, sub Fontă 2. ie. Noduri, maşina de scos şi înlocuit Ut., Ind. lemn.: Maşină-unealtă pentru scoaterea nodurilor şi a porţiunilor defecte din seînduri şi înlocuirea acestora cu dopuri de lemn sănătos, tăiate cu freze de diametri corespunzători. De regulă e o maşină cu construcţia şi funcţionarea asemănătoare cu a maşinilor verticale de găurit, iar sculgle folosite sînt burghie cilindrice (v. Burghiu pentru lemn, sub Burghiu) speciale. Mişcarea principală, de rotaţie, e efectuată de burghiul acţionat prin electromotor; mişcarea' de avans e efectuată tot de burghiu şi e comandată, de regulă, prin pedală. Se construiesc maşini cu unu sau cu mai multe locuri de lucru (v. fig.). Maşinile de scos şi înlocuit noduri sînt manuale sau semiautomate, după modul de introducere a dopurilor de lemn în locaşurile practicate cu burghiul. 17. Noduri, prinzator de Ind. hîrt.: Utilaj pentru curăţirea mecanică a pastei de hîrtie, de noduri şi de diverse aglomeraţii de fibre cu densitate specifică egală cu a pastei, înainte ca aceasta să fie trecută la maşina de fabricat. Se compune, în general, dintr-o tobă rotativă formată din plăci de bronz cu fante lungi, — diferite ca lăţime pentru fiecare sort de hîrtie sau de carton, — prin cari pasta poate trece din interior în afară sau invers, şi dintr-o cuvă metalică căptuşită cu faianţă, în care se roteşte toba. Spălarea impurităţilor prinse pe plăcile cu fante se face cu ajutorul unor vine de apă. Fantele înguste folosite Ia curăţirea fină micşorează productivitatea prinzătorului şi produc pierderi mari de material. In general, la maşinile moderne se folosesc Maşină de scos şi înlocuit noduri, multiplă, cu introducerea manuală a dopurilor. Nodurilor, linia ^ 505 Nomenclatură -3. prinzâtoare de noduri, aşezate în paralel, la cari pasta se repartizează în cantităţi egale. Se deosebesc: prinzâtoare de noduri cu scufundare mica în cuva, la cari pasta trece din tobă în cuvă, şi prinzâtoare de noduri cu scufundare adîncâ, la cari pasta trece din cuvă în tobă. Un tip de prinzător din prima categorie, şi cu scuturarea la tobă, care se construieşte, în general, pentru o producţie de hîrtie fină de 5* * * 10 t/24 ore e prinzâtorul de noduri Wandel (v. fig. /). Toba acestui prinzător are la capete capace, cu cîte un fus tubular axial, sprijinit pe pîrghii metalice. Prin unul dintre aceste fusuri intră pasta fibroasă de curăţit, iar prin celalalt ies impurităţile separate din pastă. Pîrghiile au un capăt articulat la piciorul prinzătorului, iar celălalt capăt primeşte mişcarea de scuturare (circa 550 scuturături/min) de la un ax de acţionare cu excentric. Fantele tobei rezultă din înfăşurarea, peste o serie de nervuri longitudinale, a unei elice de bronz fosforos, cu un pas foarte mic. Prin scuturare, pasta introdusă în interiorul tobei în rotaţie străbate prin fante la exterior, în cuvă, de unde trece la cutia de alimentare a maşinii de fabricat hîrtie, carton sau mucava, iar nodurile şi aglomeraţiile de fibre sînt reţinute de nervurile tobei, de unde, prin spălare cu apă sub presiune, cad într-un jgheab de tablă de cupru şi sînt evacuate pe la un capăt al tobei. — Un alt tip de prinzător de noduri, din aceeaşi categorie, mai modern şi cu o producţie pînă la 30 t/24 ore, e prinzâtorul de noduri Voith (v. fig. II), folosit la maşinile de fabricat hîrtie de ziar, hîrtie de ambalaj şi cartoane. La acest prinzător toba, aşezată tot pe pîrghii e formată din plăci de bronz, cu fante tăiate, mişcarea ei fiind realizată cu ajutorul unui lanţ, iar scuturarea, prin intermediul unei tije reglabile de la un excentric. /. Prinzător de noduri Wandel. 1) pîrghie de reazem a tobei; 2) toba; 3) stropitor; 4) jgheab pentru evacuarea nodurilor; 5) mecanism de scuturare. //. Prinzător de noduri Voith. III. Schema prinzătorului de no-. duri tip Berdo. Prinzătoarele de noduri din t) tobă. 2) cuvS; 3) QJţ cu excen. categoria a doua se construiesc tric. 4) jgheaburi de ,emn pentru pentru producţii mai mari, de a|imentarea cu pasta; 5) stropitor; 2.5*• *60 t/24 ore, Şl se folosesc, ^ jgheab pentru evacuarea nodu-in general, la hîrtn semifme şi rilor; 7) reazem e|astic q| cu_ inferioare. Din această cate- vei; 8) pastă curătită; 9) evacua-gone face parte prmzătcrul Tea pastei dese. de noduri Berdo (v. fig. ///), care are cuva de tablă de cupru sprijinită pe reazeme elastice. Cu ajutorul unui ax cu excentric şi a două tije elastice, reazemele sînt puse în mişcare oscilantă, care.scutură cuva şi obligă pasta să treacă din cuvă prin fantele tobei care se roteşte, fiind acţionată tot de axul cu excentric. în partea de antrenare, toba cu fante e închisă printr-un peretş frontal, iar la celălalt capăt are un gît prin care iese pasta curăţită. Nodurile prinse de pereţii tobei sînt eliminate de o vînă de apă într-un jgheab de evacuare special. î. Nodurilor, linia Astr.: Dreapta determinată de planul eclipticei şi de planul orbitei Lunii. 2. Noduros, ind. lemn.: Calitatea unui material lemnos de a prezenta noduri (în accepţiunea de sub Nod 7). Piesele de lemn noduros au rezistenţele mecanice reduse şi se prelucrează mai greu decît cele fără noduri. 3. Noether, teorema iui 1. Mat.; Printr-o transformare a lui Cremona se poate transforma totdeauna o curbă algebrică oarecare într-o alta, neavînd decît puncte multiple cu tangente distincte. 4. Noether, teorema lui 2. Fiz., Mat.: Teoremă conform căreia invarianţei ecuaţiilor cari descriu mişcarea unui sistem de puncte materiale, mişcarea unui mediu continuu sau evoluţia unui cîmp fizic, în raport cj un anumit grup continuu de transformări, îi corespunde o anumită relaţie de conservare. De exemplu, invarianţei ecuaţiilor de mişcare a unui sistem de puncte materiale în raport cu translaţia continuă a originii sistemelor de coordonate îi corespunde conservarea impulsului mecanic; invarianţei lor în raport cu schimbarea continuă a originii timpului îi corespunde conservarea energiei mecanice; invarianţei ecuaţiilor faţă de rotirea axelor îi corespunde conservarea momentului cinetic. Conservarea tensorului energie-impuls în electrodinamica relativistă corespunde invarianţei ecuaţiilor lui Maxwell faţă de grupul translaţiilor continue ale originii coordonatelor în spaţiul cuadri-dimensional. Deoarece atît ecuaţiile de mişcare, cît şi ecuaţiile cîmpurilor, se pot deduce pe cale variaţională dintr-un lagran-geian corespunzător, din teorema lui Noether rezultă că relaţiile de conservare sînt şi o consecinţă a invarianţei lagran-geianului la diferite grupuri continue de transformări. E valabilă şi reciproca teoremei, conform căreia oricărei relaţii de conservare îi corespunde o invarianţă faţă de un anumit grup de transformări. s. Noian, pl. noiane, Geogr.: Suprafaţă de teren inundabilă, din albia majoră a unui rîu sau a unui fluviu, folosită în general pentru păşunat. (Termen regional.) 6'. Nojiţâj pi. nojiţe. Ind. piei. V. sub Opincă. 7. Nomag. Metg.: Fontă nemagnetică cu nichel şi mangan, cu compoziţia: 2---4% C, 10—12% Ni, 5-*-6% Mn şi restul fier şi impurităţi de elaborare. Are rezistivitate mare, proprietăţi mecanice bune şi e uşor prelucrabilă prin aşchiere. E folosită ca material nemagnetic în construcţii electrotehnice. V. ş] Nemagnetice, materiale 8. Nomarthra. Paleont.: Grup de mamifere edentate, la cari articulaţia vertebrelor dorso-lombare e normală (v. şî sub Edentate), reprezentate azi prin două genuri: genul Orycteropus, din Africa, cunoscut începînd din Eocen, şi genul Manis (Pangolin), cunoscut din Cuaternar. Speciile fosile, mai rare, sînt foarte puţin diferite de cele actuale. 9. Nomenclator, pl. nomenclatoare. Gen.: Carte sau listă cari conţin nomenclatura unuia sau a mai multor domenii de ştiinţă, de tehnică sau de artă. io. Nomenclatura, pl. nomenclaturi. 1. Gen.: Sistemul termenilor tehnici folosiţi într-o ştiinţă, într-o artă, într-o ramură a tehnicii, sau 'într-un domeniu de activitate oarecare, pen- Nomenclatura substanţelor chimice 506 Nomenclatura substanţelor chimice tru a indica diferitele ior concepte sau obiectele considerate. Exemple: nomenclatura din Chimie (sau a substanţelor chimice); nomenclatura latină sau latinizată, cu circulaţie internaţională, în'Botanică şi în Zoologie, etc. i. substanţelor chimice. Chim.: Totalitatea numi-rifor cari se dau în Chimie, după anumite reguli, elementelor chimice sau substanţelor definite. Numele substanţelor exprimă, în generai, structura lor moleculară, iar după structură, se deosebesc; elemente, substanţe compuse şi amestecuri. Numele elementelor derivă din limba latină sau din limba elenă (staniu, cupru, etc.), din numele unor planete (mercur) sau al unor personalităţi (fizicianul italian Enrico Fermi, fermiu), dintr-un nume geografic (poloniu, germaniu, etc.), din numele unui mineral (zirconiu, calciu), sau dintr-o proprietate fizică principală (radiu, fosfor) sau chimică (hidrogen, oxigen, etc.). Substanţele compuse se împart în două mari grupuri; electroliţi (acizi, baze, săruri) şi neelectroliţi.— Acizii se împart în hidr acizi (fără oxigen),’ cari primesc sufixul -hidric, şi în oxiacizi (cari conţin oxigen), cari primesc sufixele -ic şi -os. Omologii oxiacizilor, în cari oxigenul e înlocuit prin sulf, seleniu, etc., primesc acelaşi sufix. Dacă un corp simplu, datorită plurivalentei sale, dă mai mulţi oxiacizi, unul dintre ei păstreazăsufixul -ic, iar ceilalţi primesc, după numărul de atomi de oxigen, sufixe sau prefixe şi sufixe diferite, ca hipo ... os, ...os, ...ic, per ... ic. Exempie: acid hipocioros, CIOH; acid cloros, CI02H; acid doric, CI03H ; acid percloric, Ci04H. Pentru corpurile cari formează compuşi mai numeroşi se folosesc anumite prefixe, de exemplu: acid diortosilicic, acid pentametasilicic, etc. (v. tabloul I). Se trece, în tablou, de la un corp la altul, fie adăugind Tabloul l mono- ! di- tri- tetra- penta- orto- ffieta- meso- para- tetrero- pentero- SiO,H, ' Si307H6 Si03H2 ; Sia06H4 - | SiaOsH2 _ I _ „ i _ i Si3O10H3 Si3OqH6 Si,08H« Si307H2 S *4Oi3H10 Si4Ol2H8 Si4OuH. Si4O10H4 SiA>Ha ^'5^15^10 SisOwH. Si6013H6 S’sOnHa reprezentaţi prin simbolurile lor, cu semnul + sau —, în dreapta lor, sus, după cum sînt anioni sau cationi; numărul acestor semne variază după electrovalenţa ionului respectiv. Exemple: anionul clor CI", anionul sulfuric S04"~, cationui feros Fe++, cationui feric Fe+++. Amestecurile se reprezintă indicînd compoziţia substanţelor cari le formează, fie în greutate, fie în volum. In nomenclatura din Chimia organică se ţine seamă, atît de scheletul de bază, format de atomii dm moleculă, cît şi de grupările funcţionale din moleculă. în molecula substanţelor organice se pot lega între ei foarte mulţi atomi de carbon, formînd lanţuri (catene) drepte, ramificate sau ciclice; de exemplu: l I I -C—C— 1 1 \/ \/ C C— \ 0 -u 1 1 1 C /\ /\ scheletul de bază al Si03H2 la termenul precedent, pe linie orizontală, fie eliminînd HaO din termenul precedent, pe linie verticală.— Numele anhidridelor se obţin din numele oxiacizilor din cari provin, înlocuind termenul „acid“ cu termenul anhidrida şi păstrînd prefixele şi sufixele; de exemplu anhidridă hipocloroasă, Cl20, anhidridă perclorică, Cl207. —• Pentru baze se foloseşte termenul hidroxid, urmat de numele cationului respectiv; de exemplu hidroxid de calciu, Ca(OH)2. Cînd cationui formează mai multe baze, se indică şi valenţa sa; de exemplu: hidroxid de fier II, Fe(OH)2, hidroxid de fier III, Fe(OH)3. — La oxizii bazici, termenul oxid e urmat de numele cationului respectiv; de exemplu: oxid de aluminiu, AI2Os. — Numele unei sari derivă din acela al acidului din care s-a format, urmat de numele cationului, iar sufixul acidului se schimbă în modul următor: -hidric în -a; -ic în -at; -os în -it (de ex.: clorură de potasiu, KCI; clorat de potasiu, KC!03; hipoclorit de potasiu, KC!02), După gradul de saturaţie al acidului cu baza, se obţin săruri acide, neutre sau bazice. Aceste săruri se reprezintă prin numărul ionilor de hidrogen sau al ionilor oxidril pe cari îi liberează; de exemplu sulfat acid de sodiu, NaHS04 (nu bisulfat de sodiu); sulfat de sodju, Na2S04 (neutru); nitrat bazic de bismut, Bi(OH)2NOs. — în scris, în formulele electronilor se păstrează ordinea: cation, anion.— Ionii sînt -CC— \/ C I 1 /c c\ XC /\ ulei, compuşii se împart în două serii: compuşi cari au în moleculă atomi de carbon legaţi în lanţuri drepte sau ramificate, şi cari formează seria aciclică, şi compuşi cari au în moleculă atomi de carbon legaţi în lanţuri închise, cari formează seria ciclică. Compuşii din seria aciclica pot avea în moleculă una sau mai multe grupări funcţionale. Din prima serie fac parte hidrocarburile (v.); acestea pot fi saturate (cu legături simple în moleculă), sau nesaturate etilenice (cu legături duble) sau acetilenice (cu legături triple). în categoria hidrocarburilor saturate, primii patru termeni au păstrat numirile curente vechi (metan, etan, propan, butan). Pentru hidrocarburile saturate cu mai mulţi atomi de carbon în moleculă se folosesc numiri formate cu prefixe cari indică numărul atomilor de carbon şi cu sufixul -an;-de exemplu: hexan, CH3—CH2—CH2—CH2—CH2—CH3; hidrocarburile etilenice primesc sufixul -en şi o cifră care indică locul dublei legături; de exemplu: penten -2, CH3—CH=CH—CH2—CH3; hidrocarburile acetilenice primesc sufixul -in şi o cifră care indică locul triplei legături; de exemplu: pentin-2, CH3—C —C—CH2—CH3. Acestea au lanţul simplu şi se numesc normate; cele cari derivă din ele, prin fixarea unuia sau a mai multor lanţuri laterale (radicali), se numesc arborescente sau cu lanţ ramificat. Un radical monovalent se numeşte alcoil; unui divalent, alcoiliden, etc. Alcoilii derivaţi din hidrocarburi saturate schimbă sufixul -an în -il; cei derivaţi din hidrocarburi etilenice schimbă sufixul -en în -enil, iar cei acetilenici, sufixul -in în -inii. Exemple: C H 3—CH2—C H3 -> CH3—CH2—CH2— propan propil eten etenil CH-CH->CH-C— etin etini! Radicalii divalenţi schimbă sufixul -an al hidrocarburii saturate, în -iliden; de exemplu: CH3—CH3 CH3—CH= etan eti Ii den Pentru a numi o hidrocarbură saturată arborescentă se păstrează următoarea succesiune: radicalii, numărul ato- Nomenclatura substanţelor chimice 507 Nomenclatura substanţelor chimice rnului de carbon la care se leagă radicalii, numele hidrocarburii saturate care formează lanţul principal: de exemplu: C H 3—C H—C H2—C H2—C H 3 i CH3 metil-2-pentan în cazul prezenţei mai multor lanţuri laterale, acestea se enunţă, în ordinea mărimii lor, începînd cu cel mai mic (metil, etil, propil, isopropil, etc.). Cînd hidrocarburile au funcţiuni simple, se înlocuieşte sufixul.-an cu unul dintre următorii termeni: Zaharurile cari au numai funcţiuni alcool, numite în general ,,/'te“, primesc sufixul -itâ şi, uneori, un prefix care indică numărul acestor funcţiuni; de exemplu: ramnită sau metilpentită, CH3—(CHOH)4—CHaOH; cele cari au ■funcţiuni alcool şi aldehidă se numesc aldoze şi primesc sufixul -ozo; de exemplu: glucoză, CH2OH—(CHOH)4—CHO ; cele cari au funcţiuni alcool şi cetonă se numesc cetoze şi primesc sufixul -ozâ; de exemplu: vuloză, CH2OH—(CHOH)3—CO—CH2OH. Aldozele şi cetozele formează clasa ozelor, cari pot avea una, două sau mai multe funcţiuni oxigenate, şi se Tablou! II Funcţiunea i Prefixul ! Sufixul Funcţiunea Prefixul J Sufixul Funcţiunea Prefixul ] Sufixul Acid carboxi- -carboxilic, Ester j carboximetil- ! -carboxilat de... Nitroderivat | nitro- j -carbonic -carbonat de... Nitrozoderivat nitrozo- — Alcool oxi-, hidroxi- -ol i , | Oximă isonitrozo- -oximă Aldehidă : formil- (aldo-) -al Eter • alcoxi-, ariloxi- j — Sulfinic sulfino- -sulfinic Amidă ' carbonamido- -carbonamidă Etilenoxid. etc. ; epoxi- — (derivat) Amină : amino- -amină Halogen : halogeno- ; — Sulfonă sulfonil- — Azoderivat azo- — Hidrazină , hidrazino- -hidrazină Sulfonic sulfo- -sulfonic Azot tetraco- _ -oniu (-oli'n), Legătură dublă — -enă (derivat) sulfinil- valent -iniu Legătură triplă _ -ină Sulfoxid — Azoxiderivat azoxi- _ Mercaptan mercapto- -tiol Tioeter(sulfuri) alchiltio- — Cetonă i i ceto-, oxo-, acilo- -onă Nitril nitrolo- -nitril Uree ureido- -uree Pentru a numi un corp care are în molecula sa mai multe grupări funcţionale se determină, în primul rînd, lanţul principal; acesta cuprinde, fie funcţiunea cea mai caracteristică, fie majoritatea grupărilor funcţionale, fie majoritatea ramificaţiilor, fie cel mai mare număr de atomi de carbon. Se exprimă numai una dintre funcţiuni prin terminaţia numelui, iar celelalte, prin prefixe corespunzătoare; de exemplu: 2-amino-etanol, H2N—CH2—CH2OH, acidul 3-butanon-oic, CH3COCH2—COOH. Pentru a uniformiza modul de scriere şi de numire a substanţelor cu mai multe funcţiuni, funcţiunile sînt clasificate cum urmează: Tabloul III Fu ncţiuna J Gruparea | funcţională i Funcţiunea Gruparea funcţională Cetenă !=c=c—o Azoxic I Z I z I u III Nitril i — CeeN \/ Amidină | —C(NH2)=NH o Imino-eter ; —C(OR)=NH Hidrazină e=C-NH-NH2 Amidă > —CONHa Hidroxi lamină =c-nhoh Acid şi orto- I -COOH şi Amină =C—NHa acid ! —C(OH)a Fenol şi alcool sC-OH Enol şi aldehidă sau cetonă ’l u - II O II Halogenură =C— F(CI, Br, J) OH Acid sulfonic =c-so3h şi =C = 0 Sulfonă =c-so2-c= Hidrazonă = C = N— NH2 Acid sulfinic =c-so2h Oximă şi nitro- = C— N — OH Sulfinonă i =C—SO—C= zoderivat O II z I u III Tiofenol şi tiol | =C—SH Imină = C=NH Carbură ale- =C=C=C= Carbilamină =C—N=C nică Nitroderivat ~c—no2 Carbură aceti- -c=c- Diazoic şi azoic eC- N=N şi lenică j =eC-N=N — Carbură eti-lenică : =c=c= I Repetarea aceleiaşi funcţiuni se indică prin prefixele bi-(di-), tri-, tetra-, etc.; de exemplu: propantriol, CH2OH—CHOH—CH2OH. numesc, respectiv, monoze, bioze (dioze), trioze, etc. — Glucidele cari, prin hidroliză, dau cel puţin o oză, se numesc ozide. Acestea se împart în olozide (holozide) şi eterozide (heterozide), după cum sînt formate numai din oze, sau din acestea, legate de alte substanţe: de exemplu: zaharoza e o diholozidă (o bioză). Pentru a simplifica, în scris, formulele dezvoltate ale zaharurilor se reprezintă printr-o serie de linii cari indică grupările OH; de exemplu: H H OH H I I I I CH2OH------C----C----------c—C—CH2OH I I I I OH OH H OH i ch2oh------------------ch2oh I I I Pentru a numi compuşii ciclanici din seria ciclică sg foloseşte prefixul c/c/o-, urmat de numele hidrocarburii aciclice din care derivă; de exemplu : ciclohexan (de la hexan); ciclohexen (de Ia hexen). Poziţia dublelor legături, la cicleni şi la cicladieni, se indică în acelaşi fel ca în cazul hd rocar-burilor etilenice şi polietilenice. Felul şi poziţia funcţiunilor fixate pe inelele benzenice, sau intercalate pe aceste inele, se indică prin prefixe, sufixe şi indici de poziţie. Compuşii biciclici ai acestui grup, de exemplu pinanul, se numesc intercalînd, între prefixul bi-ciclo- şî numele hidrocarburii care are acelaşi număr de atomi de carbon ca şi inelul principal, trei cifre, cari indică: a) numărul de atomi de carbon cuprinşi între punctele de legăt-iră ale lanţului secundar; b) între aceste puncte de pe ciclul principal, într-un sens; c) în sensul invers, de exemplu: pinan-trimeti I (2-7-7)biciclo(1-1-3)heptan. — în seria compuşilor benzenici, produşii de bază au primit numiri particulare; de exemplu: benzen, naftalen, antracen, etc.; funcţiunea fenol e indicată prin prefixul hidroxi-, ca şi pentru alcoolii din seria aciclică; funcţiunile azoic şi azoxic sînt indicate prin prefixele azo- şi azox'.~. Compuşii rezultaţi din inele benzenice condensate cu inele eterociclice se scriu Nomenclatură 508 Nomogramă ■egîndu-i prin litera o (fenofuran). Compuşii eterociclici simpli au numiri particulare; de exemplu: furan, pirol, tiofan, ştc. Compuşii aromatici policicîici, rezultaţi prin introducerea eteroatomilor în locul unor grupări CH, primesc prefixele oxa-, t/a-, aza-, la numele nucleului omociclic; poziţia etero-atomului e indicată cu ajutorul unui indice ciclic; de exemplu: tiazină, ,oxazină, etc. 1. Nomenclatura. 2. Gen.: Ansamblul termenilor directori ai unui dicţionar, ai unui lexicon, sau ai unei enciclopedii, folosind ordonarea alfabetică după termeni directori. 2. Nomenclatura. 3. Gen.: Listă de termeni, de nume proprii, de titluri de opere, numiri ale obiectelor dintr-un domeniu, etc. Sin. (impropriu) Catalog. 3. Nomenclatura. 4. Gen.: Tehnica numirii şi clasării obiectelor unei ştiinţe. 4. Nominala, valoare Tehn.: Vaioarea parametrilor unui sistem tehnic pentru cari e construit să funcţioneze în regim nominal (v.). Se deosebesc: putere nominală, turaţie nominală, tensiune nominală, curent nominal, frecvenţă nominală, factor de putere nominal, etc. 5. Nomografie. Nomg.: Disciplina care se ocupă cu studiul reprezentării grafice a dependenţelor funcţionale, în abace sau nomograme, în vederea determinării grafice a valorilor unora dintre variabile, în funcţiune de valorile date ale celorlalte variabile. Dependenţa poate fi între două, trei sau între mai rnulte variabile. 6. Nomogramâ, pl. nomograme. Mat., Tehn.: Reprezentare grafică, Tntr-un plan, a unei dependenţe (legături) funcţionale între două, trei sau mai multe mărimi variabile (de cele mai multe ori, de specii diferite). Nomograma e o diagrama de caicul (v. Diagramă 2), folosită pentru determinarea pe cale grafică a valorii uneia sau a unora dintre mărimi, în funcţiune de valorile date ale celorlalte mărimi. Calculul cu ajutorul nomogramelor, numit calcul nomo-grafic, prezintă următoarele avantaje: reduce timpul de calcul; concentrează calculul, prin evitarea datelor inutile şi a calculelor accesorii; limitează erorile; pune în evidenţă corelaţia dintre valorile diferitelor variabile şi dintre variaţiile diferitelor date şi rezultate; e reversibil, deoarece dă şi soluţiile problemelor inversate. Datorită acestor avantaje calculul nomografie se foloseşte frecvent în ştiinţele fizicochimice, în calculele pentru construcţii de maşini (de ex.: la proiectarea organelor de maşini), în calculele termo-tehnice, pentru determinarea regimurilor de lucru şi a timpului de bază la prelucrările la maşini-unelte, în calculele pentru construcţii de clădiri sau de poduri, în calculele topografice, în studii economice (de ex.: la studiul productivităţii muncii unei întreprinderi şi al fondului de salarii al unei întreprinderi), etc. Condiţiile de bază, pe cari trebuie să Ie satisfacă o nomogramă, sînt urcătoarele: citirea rapidă a rezultatelor, cu precizie suficientă pentru scopul urmărit ; posibilitatea de rezolvare a tuturor cazurilor cari se pot întîlni, în ce priveşte valorile numerice ale mărimilor corelate prin nomogramă; posibilitatea de a construi uşor nomograma, cum şi înţelegerea ei uşoară de nespecial iştii cari o vor folosi. Nomogramele se clasifică după diferite criterii, şi anume: după numărul de mărimi corelate grafic, se deosebesc nomograme pentru doua mărimi variabile, nomograme pentru trei mărimi variabile şi nomograme pentru mai mult decît trei mărimi variabile; după sistemul de reprezentare grafică a relaţiei funcţionale dintre mărimile considerate, se deosebesc nomograme cu puncte aliniate, nomograme reticuiare, nomograme mixte şi nomograme scări funcţionale; după complexitate, se deosebesc nomograme simple şi nomograme compuse (complexe). Nomogramă simplă: Nomogramă folosită pentru reprezentarea grafică a relaţiilor funcţionale dintre două sau trei mărimi variabile. Sin. Nomogramă elementară. Nomogramă compusă: Nomogramă rezultată din combinarea (compunerea) a două sau a mai multor nomograme simple, cu puncte aliniate sau reticuiare. Această nomogramă se foloseşte pentru reprezentarea grafică a relaţiilor funcţionale dintre patru sau dintre mai multe mărimi variabile. Sin. Nomogramă complexă. Nomogramă auxiliară: Nomogramă folosită pentru determinarea valorii unei mărimi auxiliare, printr-o relaţie funcţională reprezentată într-o nomogramă. După sistemul de reprezentare grafică a relaţiei funcţionale dintre mărimile considerate, se deosebesc: Nomogramă cu puncte aliniate: Nomo- gramă la care relaţia funcţională dintre mărimile variabile • 3 . f /, Nomogramă cu puncte aliniate izolate. (Nomograma înmulţirii, reprezentata de funcţiunea e reprezentată prin diferite sisteme de puncte coplanare cotate, distribuite (înşirate) după o anumită lege. Aceste nomograme pot fi cu puncte izo- ^ late (v. fig. j), cari se folosese 5 rar, sau cu puncte distribuite 8 pe anumite linii (drepte sau, 7 uneori, curbe), numite supor- g turi cotate sau scări (v. fig. il). ş Nomogramele cu puncte aliniate se construiesc pentru trei sau pentru mai multe mărimi £5 variabile. ^ 3 Distribuirea punctelor unei nomograme e astfel făcută, ^ încît punctul care corespunde / valorii căutate a funcţiunii se găseşte la intersecţiunea rezol ventei cu suportul cotat al funcţiunii, această re- 1 - zolventă fiind o dreaptă tra-sată prin punctele cari indică "• Nomogramă cu puncte aliniate valorile variabilelor pentru o distribuite pe suporturi cotate. (No-anumită valoare a funcţiunii înmulţirii, cu trei sedri reprezentate. paralele). Nomogramele cu puncte aliniate distribuite pe suporturi cotate (pe scări) au punctele corespunzătoare diferitelor valori ale variabilelor independente, înşirate — pentru fiecare variabilă — pe cîte o scară, iar punctele corespunzătoare Nomograma 509 Nomogramă valorilor funcţiunii rezultante, pe scara de rezultate. Fiecare scară a nomogramei corespunde unei singure variabile, cel mult la două variabile (scara are, în acest caz, gradaţie dublă, de o parte şi de cealaltă a suportului). Nomogrameie cu puncte aliniate pot avea numai scări rectilinii sau numai scări curbilinii, eventual scări rectilinii şi scări curbilinii. Scările (v. sub Scară) folosite pot fi uniforme sau neuniforme (funcţionale); dintre scările funcţionale, cel mai frecvent se folosesc scările logaritmice, mai rar scările de puteri, scările trigonometrice, scările proiective, etc, Pentru reprezentarea relaţiilor dintre trei mărimi variabile se utilizează nomograme cu puncte aliniate simple, cari pot fi: cu trei drepte paralele, cu trei drepte concurente, cu trei drepte dispuse în formă de N, cu două drepte şi o curbă, cu două curbe şi o dreaptă, cu trei curbe, etc. Pentru reprezentarea relaţiilor dintre patru sau mai multe mărimi variabile se utilizează nomograme cu puncte aliniate, compuse (rezultate din combinarea a două sau a mai multor nomograme simple). Nomograma cu t r.e i drepte paralele (v. fig. III) e cea mai simplă nomogramă cu puncte aliniate şi reprezintă relaţia dintre trei mărimi variabile u, v şi w, dacă aceasta poate fi pusă sub forma: unde m+n şi v | modulul scării variabilei dependente w e egal cu S < 4 ' 3 H oi ’^o? '0.3 '0.4 •0.5 III. Schema nomogramei cu trei drepte paraieie. uşi v) variabile independente; w) variabila dependenta; x şi y) axe de coordonate rectangulare; H) distanţa dintre cele doua drepte extreme. tivitatea, care 0 = 0,0175 pentru cupru Q-mm2\ L) lungimea conductorului, în m; d) diametru I conductorului, în mm; R) rezistenţa conductorului, în Q. Nomograma cu trei drepte paralele poate fi simetrica sau nesimetrică, după cum dreptele sînt sau nu sînt echidistante. Exemple de nomograme cu trei drepte paralele sînt: nomograma adunării şi nomograma scăderii, cari au scări uniforme; nomograma înmulţirii (v. fig. II), nomograma împărţirii şi nomograma pentru calculul rezistenţei unui conductor electric (v. fig. /V), cari au scări logaritmice. Nomograma cu trei drepte concurente reprezintă o relaţie dintre trei mărimi variabile u, v şi w de forma: 1 fi (u) f2 (v) V. Nomograma pentru calculul rezistenţei; totale a două conductoare electrice legate în paralel (-fes)- Rx şi R2) rezistenţele celor două conductoare; R3) rezistenţa totală a ansamblului celor două conductoare legate în paralel. m n m * n m şi n fiind modulele scărilor variabilelor independente u m*n \ m+n J ‘ Din aceste trei ecuaţii se determină yx(u), y2(v) şi cari intră în ecuaţiile celor trei scări, şi anume: scara variabilei «[^=0; ; scara variabilei v[x2—H; y2= [fjf Ţft • fi Xo —-----H ; jo=------- 3 m-\-n 6 m+n Alegerea modulelor m şi n rămase nedeterminate e legată de particularităţile construcţiei practice a nomogramei, iar H reprezintă distanţa dintre cele două drepte extreme. -70 -10 :5 -*3 *7 1 0.S OM 0.3 m 'OJ MS m '$,03 •m IV. _ Nomograma pentru calculul rezistenţei unui conductor electric de cupru (R=^~ , unde o e rezis-\ rar 4 ’ 1 /sW care e un caz particular al relaţiei anterioare: /sW=/l(«)+/2W' Cele trei drepte pot forma unghiuri egale între ele (de ex.: nomograma pentru calcului rezistenţei totale a două conductoare electrice legate în paralei, reprezentată în fig. V) sau unghiuri diferite (de ex.: nomograma pentru calculul distanţei focale a lentilelor, reprezentată în fig.W). în cazul cînd cele trei drepte formează unghiuri egale între ele (de cele mai multe ori de 60°), modulele scărilor lor sînt egale, şi deci scările sînt identice între ele. în cazul cînd cele trei drepte formează unghiuri diferite a şi (3, modulele m, n şi p ale celor trei scări satisfac relaţiile: sin a__ sin (3_ sin (a+ (3) Răspuns n W p VI. Nomograma pentru calculul dis- unghiurile a şi (3 putînd fi tanţei foca,e a lentilelor (1=1+1.).- determinate dacă din seg- \j dx a2J mentele m, n şi p se poate ^x) distanţa de la imagine Ia lentilă; constitui un triunghi, numit distanţa de Ia obiect Ia lentilă; f) distanţa focală a lentilei. m o d u - t r i u n g h tu I e I o r. Nomograma N, cu trei drepte dispuse în formă de N, reprezintă o relaţie între trei mărimi variabile u, v şi t», de forma: AM /2W =/aW şi se compune din două scări paralele şi o scară secantă. Modulele m şi n ale scărilor variabilelor u şi v se aleg ţinînd seamă de reprezentarea clară a variabilelor, de domeniile de variaţie date şi de mărimea nomogramei, iar modulul variabilei dependente w e: P = m • JL n-\-m f (w) ' unde L e lungimea dreptei secante cuprinse între cele două drepte paralele.- - ^ Nomogramă 510 Nomogramă Un exemplu de nomogramă N e nomograma pentru rezolvarea triunghiului dreptunghic (v. fig. VII), cu ajutorul căreia se VII. Nomograma pentru rezolvarea tri» unghiului dreptunghic ^tga=*-~* a şi b) catete ale triunghiului dreptunghic; a) unghiul ascuţit. determină unul dintre unghiurile ascuţite ale unui' triunghi dreptunghic, dacă se cunosc catetele acestuia. Nomograma cu d o u ă (v. fig. Vili) reprezintă o relaţie u, v şi w, de forma: fi («) • fa W + fi W • W + fe W-0 ■ Pe dreapta u se construieşte scara u~mjx{u) şi pe dreapta v se construieşte scara v~nf^{v), iar coordonatele punctelor de pe scara curbilinie w sînt: V'll. Schema nomogramei cu două drepte şi o curbă. u şi v) variabile independente; w) variabilă dependentă; £ şi n) coordonatele unui punct P de pe scara curbilinie; 5) jumătatea lungimii AB dintre dreptele u şi v, pe direcţia axei drepte şi o curba ntre trei mărimi variabile 7) = 93(a>)CT-/8(iy)« m • sr|)3 (iv) )*»+/3(»’)» Un exemplu de nomogramă cu două drepte şi o curbă e nomograma pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul al doilea (v. fig. IX), cu ajutorul căreia se determină rădăcinile Zi Ş* £2 a^e ecuaţiilor de tipul z2jrPZ~sr^:=l0. Nomograma cu două curbe şi o dreaptă se foloseşte rar şi, de cele mai multe ori, sub forma nomogramei cu un cerc şi o dreaptă, cercul reprezentînd cele două curbe ale nomogramei. Exemple de astfel de nomograme sînt nomogramele cu două scări pe acelaşi cerc, pentru adunare, pentru înmulţire (v. fig. X) sau pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul al doilea (v. fig. XI). Nomograma cu trei curbe (v. fig. XII) reprezintă cazul general al unei ecuaţii cu trei variabile, exemplele de mai sus fiind cazuri particulare ale acestei nomograme. Pentru ca o ecuaţie cu trei variabile să poată fi reprezentată printr-o nomogramă cu puncte aliniate trebuie ca cele trei puncte-soluţie să fie colineare (deci cuprinse în aceeaşi rezol- IX. ventă), adică trebuie ca ecuaţia cu trei variabile să poată fi pusă sub forma determinantului: ?i(») /i(«)1 /*w 1 h 1 în care xx—fx{u) şi yx—yx(u) sînt ecuaţiii primei scări doua celei de a j J 20 15 <20 r- -200 \ r-m yw : “ 50 £ ^5* / -10* W * -20 -30 -40 -50 X. Nomograma cu două scări pe acelaşi cerc, pentru înmulţire (n^=u-v). u şi v) factorii înmulţirii; w) produsul. XI. Nomograma cu doua scări pe acelaşi cerc, pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul al doilea (x2 -j-px 0) • pşiq) coeficienţi ai ecuaţiei; xx şi X2) rădăcini ale ecuaţiei. scări curbilinii, iar x3=fz(w) şi J3 = 93(w) sînt ecuaţiile celei de a treia scări curbilinii. O ecuaţie de acest tip se numeşte Nomograma cu puncte aliniate compusă reprezintă relaţii cu peste trei variabile şi se construieşte prin combinarea a două sau a mai multor nomograme cu punctealiniate simple, ecuaţia lui Soreau. Nomograma pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul al doilea (^2+^+^==°)* q) coeficienţi ai ecuaţiei; ^ şi rădăcini ale ecuaţiei. XII. Schema nomogramei cu trei curbe. (Schema generală a nomogramei cu puncte aliniate.) u, v şi w) variabile; u\ v', w') puncte colineare pe nomogramă; x şi y) axe de coordonate. XIII. Schema nomogramei cu puncte aliniate, compusă. [/(<*) +/(£) + /(£•)-{-/&/)+• +/(*) = 0]. a, b, c, d şi e) variabile; Hi şi H2) variabile auxiliare. Pentru aceasta se introduc funcţiuni auxiliare/(H*),/(H2), etc., ca legătură între variabile; pentru aceste funcţiuni se trasează numai curbele-suport ale scărilor (fără gradaţii), cari constituie curbe auxiliare şi se numesc scări mute. Astfel, de exemplu: pentru nomografierea relaţiei: /(<&)+ +/W+/(c)+/(«0+/(e) = 0 se execută (v. fig. XIII) următoarele nomograme cu puncte aliniate simple: /(<*)+ m+/(H,) = 0; f(H1)+f(c)+ f(Ht) = 0 ş i f(H2)+f(d) + +/(«) = 0. Un exemplu de nomogramă cu puncte aliniate compusă (cu şase mărimi variabile) e nomograma pentru calculul' timpului de bază la lucrări de strungărie (v.- fig. XIV) în func- Nomogramă 511 Nomogramă ţiune de diametrul d al piesei strunjite, de lungimea de strun-, jire L, de avansul pe rotaţie s folosit şi de viteza de aşchiere v. Turaţia n a piesei strunjite rezultă din viteza de aşchiere folosită şi din diametrul piesei care se strunjeşte (n—320 vjă). Pentru economie de spaţiu, cele şase scări ale mărimilor variabile şi cele trei scări auxiliare au fost combinate, ajungîndu-se la următoarele trei drepte: una cu gradaţie simplă, una cu gradaţie dublă şi una cu gradaţie triplă (scările auxiliare nu sînt gradate). Se determină întîi turaţia piesei n, în funcţiune de diametrul d şi de viteza de aşchiere v\ apoi, cu turaţia obţinută şi cu lungimea de strunjire L, se determină punctul de intersecţiunecu scara auxiliară H, iar cu avansul pe rotaţie s se determină timpul de bază /». S[mm/roi] n[rot/mm] Nomogramă mixtă: Nomogramă care reprezintă relaţii cu peste trei variabile şi compusă din două sau din mai multe nomograme simple, dintre cari cel puţin una e o nomogramă cu puncte aliniate şi cel puţin una e o nomogramă reticulară. în acest caz, scara de legătură e ş] scară de reţea ş) scară de puncte aliniate. Fig. XV reprezintă P schema unei nomograme mixte, pentru cazul a patru variabile (a, b, c, şi d). Valori corespunzătoare ale celor patru variabile sînt determinate printr-un punct P din zona reticulară a nomogramei, prin punctul P' determinat pe suportul scării de legă- tură / şi rezolventa D, care trece prin P'. Nomogramă părţi al ă: Nomogramă folosită pentru reprezentarea grafică a unei părţi dintr-o relaţie funcţională. Se recomandă în cazul funcţiunilor cari nu se pot transforma într-o formă reprezentabilă printr-o singură nomogramă. Nomogramă reticulară: Nomogramă ia care relaţia funcţională dintre mărimile variabile e reprezentată prin două sau prin mai multe sisteme de isoplete (linii ale căror puncte corespund, pentru fiecare dintre ele, unei aceleiaşi valori numerice a funcţiunii), cari formează o reţea (un cadrilaj) şi cu ajutorul cărora se pot citi direct valorile numerice ale funcţiunii, pentru diferitele valori ale variabilei sau ale variabilelor independente de cari depinde. Nomo-gramele reticulare se construiesc pentru funcţiuni cu două, XV. Schema nomogramei mixte, pentru patru variabile. a, b, c şi cf) variabile corelate prin nomogramă; /) scară de legătură; D) rezolventă. mo XIV. Nomograma pentru calculul timpului de bază la lucrările de strungărie ( tu~-z~— ' u J/O s ■ v/ d) diametrul piesei strunjite; H) scară auxiliară negradată; ty) timpul de bază; v) viteza de aşchiere; jL) lungime strunjită; s) avans pe rotaţie a piesei; n) turaţia piesei. Săgeţile indică sensul de parcurs pe rezolvente. cu trei sau cu mai multe variabile; pentru funcţiunile cu peste trei variabile, nomograma reticulară trebuie să fie compusă. Fig. XV/ reprezintă schema generală a unei nomograme reticulare, pentru cazul a trei variabile cuprinse în relaţia J=/(*. Z)’ Nomograma are cîte un fascicul de curbe (isoplete) pentru fiecare variabilă x, y, iar fasciculele de curbe se întretaie, formînd o reţea. Două dintre variabile determină valoarea celei de a treia, iar pentru punctele situate între curbele trasate în nomogramă, valorilese determină prin interpolare, din vedere. Pe nomogramele reticulare, valorile variabilelor se reprezintă prin linii cotate, relaţia funcţională dintre variabi le apărînd pe nomogramă sub forma unei relaţii geometrice între liniile cotate; trei linii, ale căror cote sînt legate între ele prin relaţia dată, trec printr-un acelaşi punct P. Nomogramele reticulare sînt mult răspîndite în literatura tehnică, deoarece, în cazurile mai simple (relaţii dintre două variabile), principiul construcţiei lor^ derivă din graficul funcţiunii cu o variabilă independentă. în comparaţie cu nomogramele cu puncte aliniate, prezintă avantajul că o relaţie dintre trei variabile poate fi totdeauna reprezentată printr-o nomogramă reticulară, însă executarea ei conduce adeseori la un calcul analitic şi grafic laborios, iar utilizarea ei e mai complicată. De aceea, adeseori se transformă unele nomograme reticulare în nomograme cu puncte aliniate, prin anamorfozare, pe baza corespondenţei dintre aceste două tipuri principale de nomograme: XVI, Schema generală a nomogramei reticulare, pentru cazul unei relaţii cu trei variabile, x, y şi z) variabile. Nomograma reticulară — variabile reprezentate prin linii ; — două linii determină un punct de citire; — prin punctul de citire trece linia rezultată. Nomogramă cu puncte aliniate *— variabile reprezentate prin puncte; două puncte determină o linie de citire; — pe linia de citire e punctul rezultat. Mai frecvent folosite sînt nomogramele cu scări logaritmice, cari sînt cele mai adecvate în cazul reprezentării funcţiunilor de forma unei înmulţiri sau împărţiri. Din punctul de vedere al erorii admise, se preferă scara-răspuns uniformă, cînd eroarea admisibilă e cea absolută, şi scara-răspuns logaritmică, cînd eroarea admisibilă e cea relativă. Sin. Abacă, Diagramă cu reţea. Se deosebesc două cazuri part'cuiare mai importante ale nomogramelor reticulare, şi anume: nomograma cartesiană şi nomograma triunghiulară. Nomograma cartesiană eo nomogramă reticulară, la care două dintre variabile sînt reprezentate prin fascicule de drepte paralele şi perpendiculare una pe alta, iar a treia variabilă e reprezentată printr-o familie de curbe, în planul de coordonate cartesiene astfel format. în cazul reprezentării unei relaţii cu numai două variabile, în reţeaua de coordonate cartesiene a celor două variabile apare o singură curbă, care exprimă relaţia de dependenţă dintre aceste două variabile (v. fig. XVII). Fig. XVIII reprezintă un exemplu de nomogramă cartesiană a unei relaţii dintre trei variabile, constituit de nomograma tablei înmulţirii (y^a-p). Nomograma 512 Nomograma După felul scărilor, se deosebesc: nomogramă cartesiană cu scară metrică, numită şi n o m o 25 J 20 5515 12,25 10 i l 25 20 s»10 12 3 4 x—*~3t5 j 0 A 1 ramă cartesiană B / / / / / / / / / / / / Nomograma triunghiulară eo nomogramă reticulară, la care toate cele trei fascicule de linii reprezintă o relaţie dintre trei mărimi variabile, fiind constituită fie din drepte radiale cari pornesc din vîrfurile unui triunghi, fie din familii de drepte paralele între ele şi paralele cu laturile unui triunghi echilateral. Nomograma reticulară compusă reprezintă relaţii cu peste trei variabile şi se construieşte prin combinarea a două sau a mai multor nomograme reticulare simple (pentru XVII. Nomograma cartesiană a parabolei (y*=xz). o) nomogramă cartesiană cu scară metrică; h) nomograma cartesiană cu scară logaritmîcâ (anamorfozată); x şi y) variabile. metrică (v. fig. XVII a şi XV/// o), la care scările axelor de coordonate sînt scări uniforme (cu gradaţii echidistante); XIX. Schema generală a unei nomograme binare [

] şi notînd cu u=q>{x, %), se obţin două funcţiuni în locul celei dintîi, şi anume u—cpfx, şi y—f(u,w). Aceste două ecuaţii determină două nomograme (v. fig. X/X), cari se pot desena alături, astfel încît fasciculul de linii u să fie comun ; ca rezultat se obţine nomograma binară a funcţiunii y—f{x, w). Scarau, care nu se cotează, leagă cele două părţi ale nomogramei şi face trecerea de la o parte la cealaltă, din care cauză se numeşte scară de legătură. Pentru cazul cînd există mai mult decît patru variabile, se aplică aceeaşi metodă, rezultînd nomograme reticuiare ternare, cuaternare, etc. Un exemplu de nomogramă compusă compactă e nomograma pentru determinarea timpului de bază la strunjire (v. fig. XX), a cărei ecuaţie e ___ b s • n în care ^ — 320 vjd. Prima funcţiune (care conţine patru variabile) se descompune în două ecuaţii t^—xjn şi x—Ljs, cu Ulog) c(log) f respectiv XXI b). După ce nomograma ultimei relaţii se roteşte cu 90° (v. fig. XXI c), se îmbină nomogramele XXI a cu XXI c şi se obţine nomograma compusă din fig. XXI d, cu scara de legătură x, care e constituită din drepte paralele echidistante şi care se transpune, rotită cu 90°, în nomograma definitivă (v. fig. XX). Ecuaţia auxiliară «=320 v/d, pentru determinarea turaţiei piesei n, se scrie sub forma v—nd/320 şi se logaritmează: log îog /?-{- log — log obţinîndu-se nomograma din fig. XXI e, a cărei simetrică faţă de axa n (v. fig. XXI f) se aplică peste nomograma din fig. XXI d rotită cu 90°, rezultînd nomograma compusă din fig. XX, într-o construcţie compactă. Exemple de nomograme reticuiare compuse sînt: nomograma consumului de abur a! turbinelor cu condersaţie (v. fig. XX//), la diferite presiuni p± şi temperaturi ale Wskmm so so w 20 o o kgjkWh XXI. Schemele nomogramelor elementare pentru construirea nomogramei din fig. XX. o) nomograma relaţiei iu——; b) nomograma relaţiei L — x-s‘, c) nomo-n L, grama relaţiei L=x-s, rotita cu 90°; d) nomograma relaţiei f-h=------; nd . *'n e) nomograma relaţiei y = —— ; f) simetrica, faţa de axa », a nomogramei nd ' *~3Î0" . ajutorul,uneivariabile auxiliarex, şi se logaritmează sub forma: l°g/^—— log «4-log x Ş> l°§ L=*\og x-Hog s (v. fig. XXI a, XXII. Nomograma consumului de abur al turbinelor cu condensaţie. Pt) presiunea aburului de admisiune; tx) temperatura aburului de admisiune; p0 presiunea din condensator; t0 temperatura apei de răcire dîn condensator, la intrare; D0) consum teoretic de abur; D) consum real de abur; n) randamentul total al instalaţiei (generator de abur, conducte, turbină, cuplaje). aburului de admisiune, ca şi la diferite presiuni p^ din condensator şi la diferite temperaturi ale apei de răcire, care e o nomogramă cartesiană metrică; nomograma puterii calorice a combustibililor solizi, în funcţiune de conţinutul de carbon, de conţinutul de sulf şi de conţinutul de apă, care-e o nomogramă cartesiană metrică (v. fig. XXIII, care reprezintă şi o nomogramă auxiliară, pentru determinarea diferenţei dintre puterea calorică superioară H şi cea inferioară H.); nomograma consumului specific de combustibil motor al unui motor cu ardere internă (v. fig. sub Abacă), care e o nomogramă cartesiană anamorfozată (cu scări logaritmice). Nomogramă scară funcţională: Nomo- gramă cu puncte aliniate, pentru reprezentarea unei relaţii cu două" variabile j/=/(x), constituită dintr-o scară dublă,,. 33 Nomograma frecvenţelor critice 514 Nomograma) frecvenţelor critice adică de o linie (suportul scării, care, de cele mai multe ori, e o dreaptă), avînd un punct origine şi dublu sens (adică un sens pozitiv şi Con Unu tul de hidrogen disponibil H~ j ' 0 1 2 3 unul negativ). Pe această linie'sînt trasate, de cele două părţi, două scări cotate corespunzător celor două variabile. O scară are gradaţii echidistante (scara uniformă), în dreptul cărora se scriu -valorile succesive ale unei variabile, iar cealaltă scară are gradaţii la distanţe variabile una de alta (scară funcţională), în dreptul cărora se scriu valorile corespunzătoare ale celeilalte variabile ; e indiferent dacă scara variabilei independente e divizată regulat şi cea a funcţiunii e divizată funcţional, sau invers. Diferenţa, în general constantă, dintre cotele a două puncte de diviziune succesive ale gradaţiei neuniforme se numeşte e ş e I o n, distanţa dintre ele se numeşte pas sau interval, iar raportul dintre pas şi eşelon se numeşte m o-dulul scării func- 0 1 2 3 4%5 Conţinutul de hidrogen H XXIII. Nomograma puterii calorice a combusti-bilMor solizi. Hs) putere calorica superioară; Hj) putere calorică inferioară. ţ i o n a I e. Exemple de nomograme scări funcţionale sînt: nomograma funcţiunii j~x3 (v. fig. XXIV); nomograma pentru de- 10 20 30 40 50 60 y-r(x)*x3 -4-H--rl-p——t»» *=7 2 3 3,5 k x XXIV. Nomogramă scară funcţională funcţiuni ij^x3. 200 I 300 T Ai 5 m 500 -i-T-l. / 1000 ]_____- 2000 10 50 rVT 100 500 XXV. Nomogramă scară funcţională a funcţiunii c~y 2^4(A/). c) viteza absolută a aburului (m/s); A/) diferenţa de entalpie a aburului, la intrarea şi la ieşirea din ajutaj (kcal/kgf). e viteza absolută a aburului prin ajutajul presupus în mişcare (A/ şi c sînt cele două variabile). i. ~ a frecvenţelor critice. Mş.: Nomogramă utilizată la determinarea frecvenţelor critice la arbori, adică a frecvenţelor forţelor exterioare periodice (exercitate asupra arborilor) cari coincid sau se apropie de frecvenţa oscilaţiilor proprii ale arborilor, pentru a evita rezonanţa, capabilă să provoace, ruperea arborilor (v. Arbore 1) în anumite condiţii. La arbori cu secţiune constantă şi cu mai multe mase neechilibrate, expresia frecvenţei critice fiind (în oscilaţii pe minut): (1) unde f. e săgeata într-o secţiune şi F. e forţa corespunzătoare (greutatea porţiunii de arbore şi a masei piesei rotitoare), se consideră relaţiile: (2) //=S^y. unde coeficienţii' u- ai săgeţilor se determină cu ajutorul nomogramei, care permite determinarea liniei elastice. La un arbore cu secţiune constantă şi cu mai multe mase neechilibrate, rezemat pe trei lagăre, şi cu forţele Fv F2, terminarea vitezei de curgere a aburului printr-un ajutaj (v. - fig. XXV), trasata după relaţia c—'\JlglA(ăi), în care £ — 9,81 (m/s2) şi A—^jj (kcal/kgf) sînt constante, A/(kcal/kgf) e diferenţa dintre entalpiile dinainte şi după ajutaj, iar c (m/s) /. Schema unui arbore cu două console rezemat pe trei lagăre şl diagrama de calcul. iv"F4) sarcini concentrate, constituite din greutatea proprie a arborelui şi-greutatea pieselor montate pe el;/) lungimea arborelui; /1--,,i) lungimile tronsoanelor respective; cpj) raportul dintre lungimea !; a unui tronson şi lungimea I a arborelui, pentru i=0, 1, 2, 3, 4 ; aj________0 coeficient corespunzător punctului de-abscisă cp; sau (1 şi de ordonată cpjţ sau (1 ' -pentru /, k—0, 1, 2, 3, 4. _ *“ . - Nomogramei, mecanizarea ** 515 Nomogramei, mecanizarea ^ F3 şi F4 pe tronsoanele respective, dintre cari ultimele două coeficienţi (v. tabloul şi nomograma din fig. //) se cal- în consolă (v. fig. /) se calculează raporturile: ■ ~ -............... -l* _U 3 T’ 94~T 9o=y • în cari /0, iv /2, /8 şi /4 sînt lungimi (în m). Apoi, pe baza valorilor numerice extrase din nomograma pentru diferiţi Coeficienţii corespunzători punctelor de abscisă şi ordo- nată indicate, pentru j, k = 0, 1, 2, 3, 4 Coefi- cient Abscisă Ordonată Coefi- cient Abscisă Ordonată ai-i *l *1 «4-0 1+3 *1 a4"2 1+94 sînt diametrii exterior7 şi interior ai arborelui (în m). i. Nomogramei, mecanizarea Mat., Tehn.: Procedeu de determinare a diferitelor valori de pe o nomogramă, printr-un dispozitiv mecanizat. Pentru mecanizarea nomogramei se pot folosi riglete gradate, cari pot fi deplasabile prin translaţie (de ex. la rigla de calcul) sau prin rotaţie (de ex. la nomograme trasate pe un carton), faţă de scările nomogramei. De exemplu, rigla de calcul (v.) e o nomogramă mecanizată, constituită din două scări funcţionale (logaritmice), cari se deplasează una faţă de cealaltă prin deplasarea rigletei faţă de riglă, pentru a calcula produsul sau cîtul dintre două numere. Riglele de calcul speciale permit calculul diferitelor formule utilizate în tehnică, trans-formînd aceste formule în sumă algebrică, de cele mai multe ori prin logaritmare. Fig. I reprezintă scara mobilă pentru calculul rădăcinii pătrate dintr-o sumă de două pătrate, adică care e o nomogramă mecanizată. Această nomogramă e compusă din două sc?~i uniforme şi perpendiculare una pe alta, trasate pe un' carton, şi dintr-o riglă mobilă transparenta (de celuloid, plexi- glas, etc.), pe care e trasată scara uniformă a funcţiunii Deplasarea riglei mobile e ghidată de scara uneia dintre. /. Nomograma mecanizată pentru calculul funcţiunii £=1^x2+j/2. x şi y) variabile independente; z) variabilă dependentă. 33* Nomoî 516 Mazilie, alcodl ^ sec f min 600n variabilele independente (în figură, y), iar rigla se poate roti în jurul extremităţii de pe axa y, pentru a constitui ipotenuza triunghiului dreptunghic cu catetele x_ş\ y. Fig, II reprezintă nomograma mecanizată pentru calculul vitezei uniforme a -unui mobil, fiind mecanizarea unei nomograme cu puncte aliniate. Această numogramă cuprinde .trei scări drepte logaritmice, dispuse asimetric, cari reprezintă funcţiunea: *n care v (m/s sau km/h) e viteza,' s '(km)' e spaţiul şi t (s sau min) e timpul. Scara timpului auxiliară mută (nedivizată), adică rigleta pe care culisează rigla de citire dublă. 1. Nomoi, pl. nomoiuri. V. Nămol. 2. Ncinotron, pl. nomotroane. Telc,: Tub cu descărcare elecxrică în gaz şi cu catod rece, servind ca dispozitiv de numărare (v. şl Decatron). 3. NonadiencsL Chim.: O CH3CH2CH=CH— CH2—CHa—CH=CH— Aldehidă nesaturată: 2,6-nonadienă-1-al; oc,s-nonadien-alde-hidă; aldehida „frunze de violetă". Constituie o treime din uleiul eteric de frunze de violetă, din care se obţine .prin extracţie cu solvenţi volatili. Sintetic s-a obţinut din 3 hexen--1 -ol. Produsul natural are p.f. 12=89***90°f iar produsul sin- /. Nomograma mecanizată pentru tetic, p.f. ^ = 85*• -8/°. Nonadienalul are un miros intens de calculul funcţiunii folosită ca scară de con- 0 ghidul riglei; 2) riglă transpa- rentă mobilă; t) timp;s) spaţiu; v) viteză. ducere a cursorului riglei mobile de citire, care se poate roti pe cursor şi are trasat la mijioc un reper fin longitudinal. Fig. III reprezintă nomograma mecanizată pentru cal- Ifmm] 5000 - n [rot/mm] dfmmj------- s [min/rot] Ljmm] ■s ■10 50 100 SCO 1000 III. Nomograma mecanizată pentru calculul timpului de bază la strunjire şi rabotare. I) lungimea cursei de rabotare; d) diametrul obiectului strunjit; v) viteza de aşchiere; n) turaţiaobiectufui strunjit sau frecvenţa curselor mesei rabo-tezei; t) timpul de bază; s) avans; L) lungimea de strunjit sau lăţimea de rabotat. cuiul timpului de bază la lucrările de strunjire şi de rabotare, fiind mecanizarea unei nomograme cu puncte aliniate, compuse. La această nomogramă, variabilele sînt: cursa de rabotare / (mm) sau diametrul obiectului strunjit d (mm), viteza de aşchiere v (m/min), lungimea de strunjire sau lăţi- mea de rabotat L (mm) şi avansul s (mm/rot); ca valoare intermediară se determină turaţia obiectului pre- /V. Schema de folosire a nomogramei lucrat,, respectiv frecventa A + .d!? f,g: i11', . ... , K d, v, n, t, s, şi L) scări ale variabilelor curselor rabotezei, adică n avînd semnificaţiile din fig. III; H)scară (rot/min sau C.d./min). auxiliară '(„scară mută"). ' Fig. IV. reprezintă schematic aranjarea scărilor pe nomogramă, cifrele indicînd mersul citirilor,, iar. H fiind .scara violetă. Produsul sintetic se utilizează în compoziţiile de parfumerie fină. 4. Non aedificandi. Urb.: Calitatea care se conferă, printr-un plan de sistematizare, unei suprafeţe de teren, de a nu mai putea fi folosită pentru a se construi pe ea, indiferent dacă e situată în interiorul sau în exteriorul unei localităţi. Interzicerea de a construi clădiri noi se face fiindcă, dacă terenul e construit, urmează să i se schimbe destinaţia, iar dacă e liber, i se dă altă destinaţie decît aceea de a se construi pe el (de obicei, se amenajează provizoriu pe el un spaţiu liber plantat). 5. Nonan, pi. nonani. Chim.: CH3—(CH2)7CH3. Hidrocarbură parafinică cu nouă atomi de carbon. Nonanui normal are următoarele caracteristici p.t. 53,6°, p.f. 149,5°,. Q4°=0,718, #^—1,4056. Se găseşte în amestec cu celelalte hidrocarburi, în benzine. 6. Noncoralium. Metg.: Aliaj pe bază de aluminiu-, cu compoziţia: 16% Sb, 0,7* * *2,5 % Zn, 1,3 * * *3,5 % Mg şi restul aluminiu. Se toarnă şi se laminează. E folosit la fabricarea de piese cari reclamă o mare rezistenţă la coroziune, însă au solicitări mecanice mici. 7» Nonflom. Cinem.: Peliculă cinematografică din acetat de celuloză, care se caracterizează prin faptul că nu arde. Utilizarea acestui tip de peliculă a înlăturat pericolul de incendiu din întreprinderi le cinematografice. 8. Nonilic, acid Chim.: CH3—(CH2)7—COOH. Acid nonanoic. A fost identificat în uleiul eteric de hamei, în uleiul de muşcată şi în alte cîteva uleiuri eterice. Sintetic se obţine prin topirea acidului undecilenic cu hidroxid de potasiu, tratarea cu apă şi precipitarea cu acid mineral. Se prezintă sub forma unui lichid uleios, care, la temperatură joasă, cristalizează în plăci. E parţial solubil în apă, solubil în alcool, în acetonă, benzen, acid acetic. Are punctul de con-gelare 12,24°; p. f.760 = 255,6°; p. f.16=147,5° ; df=0,90552; 1,4979. Se utilizează la prepararea diferiţilor esteri întrebuinţaţi în unele compoziţii de aromatizare. Sin. Acid pelargonic. 9. Nonilic, alcool ~tChim.: CH3—(CH2)7—CH2OH.1-Nona-nol. Se găseşte sub formă de ester caprilic, în uleiul de portocale dulci, din cari se extrage. Sintetic se obţine din esterul etilic al acidului nonilic, prin reducere după Blanc-Bouveault, sau prin reducere cu catalizator de cupru şi aluminiu, sau prin reducerea aldehidei nonilice cu pilitură de fier în mediu de acid acetic. E un lichid cu miros slab de trandafir, cu p.f.760 = 21 3---21 3,5°. Prin oxidare trece în aldehidă nonilică şi apoi în acid nonilic. E folosit. în unele sinteze chimice. în cantităţi mici se utijizează în compoziţiile.de trandafir şi de ...ulei artificial -de. portocale şi dş lămîie. Nomlică, aldehidă ~ 517 Nord magnetic Nonion granosum,. 1. Nonilicâ, aîdehidâ Chim.: CH3—(CH^—CH-O. n-Nonil-aldehidă. Se găseşte în uleiul de rădăcină de iris, cinamom, lemongras, mandarine, unele tipuri de ulei de trandafir, din cari se extrage ca lichid uleios, incolor, cu miros intens de trandafir, dar cu o notă secundară grasă, cu p. f.18=80;-82°. Se utilizează în cantităţi foarte mici în multe compoziţii de parfumuri şi în industria săpunului, în special în cele de tip floral. De asemenea, intră în compoziţiile de uleiuri sintetice esenţiale. Sin. Nonanal, Aldehidă pelargonică. 2. Nonion. Paieont.: Foraminifer perforat, calcaros. din familia Nonionidae, cu testul plan-spiral, mai mult sau mai puţin involut, cu numeroase camere. Suturile sînt simple, iar aper-tura mediană e situată la baza feţei aperturale. în tara noastră, în Miocenul din Muntenia de est, sînt cunoscute numeroase specii: Nonion commune d’Orb., Nonion grano-sum d’Orb., Nonion pompilioides Fichtel et Moli, etc. 3. Nonius. 1. Zoot.: Rasă de cai de provenienţă anglo-normandă. Prezintă o varietate mare (rezultată din iepele de talie înaltă) şi o varietate mică (obţinută din iepele moldoveneşti). Caii din varietatea mare au talia peste 1,69 m, cap mare, caracter puţin limfatic, şi sînt buni pentru muncile agricole; cei din varietatea mică. au talia sub 1,69 m, cap mai fin, expresiv şi sînt buni pentru tracţiune, şi pentru călărie. Ambele tipuri au culoare murgă. 4. Nonius. 2. /Vis.: Sin. Vernier (v.). 5. Nonodâ, pl. nonode. Telc.: Sin. Eneodă (v.). Termenul nonodă e incorect. e. Nonparel. Poligr.: Cel mai mic corp de literă tipografică, de folosinţă curentă, avînd mărimea de şase puncte tipografice. E folosit pentru tabele, adnotaţii, inse.rţiuni, etc. Exemplu : nonparel. 7. Nontronit. Mineral.: (FeAI)2[Si4O10] [OH]2-» H20. Mineral argilos, asemănător montmorilIomtului (v.), bogat în Fe203. Conţine pînă la 14% Al203 şi pînă la 8% MgO, pînă la 2% CaO şi, în cantităţi mici, KaO, Na20 şi, uneori, NiO, Cr203. Se formează prin alterarea rocilor bogate în fier şi în magneziu, în special a celor magmatice, şi în unele zăcăminte metalifere de fier. Se prezintă în mase pămîntoase cripto-cristaline, cu structură în reţea tristratificată (v. sub Argiloase, minerale ~), foarte rar în mase compacte opaliforme. Are culoarea galbenă-verzuie sau verde-brună, cu luciu mat pentru varietăţile afînate, şi de ceară pentru cele compacte. E casant, friabil, gras la pipăit. Se observă clivaj, la microscop, numai la varietăţile solzoase, cele compacte prezentînd spărtură concoidală. Are duritatea 2—2,5 şi gr. sp. 1,727-*' 1,870. Se descompune în acid clorhidric, separînd un gel de silice. 8. Mops. Ind. text. V. Legătură tricot nope, sub Legătură 4. 9. Nopeuri. Ind. text.: Defecte ale firelor şi ale produselor textile finite, provenind din aglomerări de fibre conţinute în materia primă textilă; produc un aspect de neuni-formitate a produselor finite. Se pot reduce parţial printr-o destrămare îngrijită la carde şi pot fi chiar eliminate complet la pieptenătoare. La bumbac, nopeurile sînt constituite din aglomerări de fibr^ necoapte. io. Nopinen. Chim.: Hidrocarbură terpenică, isomer al pinenului (v. (3-Pinen, sub Pinen), care se găseşte în special în esenţele de terebentină americană, australiană, suedeză. E levogir. 11. Nor-. 1. Ch im.: Prefix folosit pentru a indica un işomer cu catenă normală al compusului cu al cărui nume e asociat. Exemplu: norvalină (acid a-aminovalerianic), în opoziţie cu valină (acid a-amino-isovalerianic). 12. Nor-. 2. Chim.: Prefix folosit pentru a indica un compus mai simplu, care conţine mai puţine grupări metil decît compusul cu al cărui nume e asociat. Exemple: nor-camfor: camfor fără gruparea metil din poziţia 7. 13. Noradrenalinâ. Chim. biol.: Hormon analog adrena-linei, secretat de măduva glandelor suprarenale. Noradre-naiina e un com- OH I H C- HO_C^ V Vc=c/ - H H -CHOH—CH,—NH» ponent al simpa-tinei împreună cu adrenalina, care are un rol de mediator chimic în transmisiunea impulsului nervos la organul efector. Sinteza noradrenalinei în organism porneşte de la fenilalanină care, prin oxidare, dă ti rozi n ă; aceasta, prin oxidare în prezenţa tirozinazei, trece în dihidroxifenilalanină, numită şi dopa; dopa, în prezenţa., dopa-decarboxilazei şi a coenzimei piridoxalul, trece în oxitir.ammă care, prin hidroxilare, dă naştere la noradrenalină. într-o ultimă etapă de metilare se obţine adrenalina. între adrenalină şi noradrenalină există în organism un echilibru în care proporţia de noradrenalină variază în extracte între 10 şi 30%. Se obţine industrial şi prin sinteză, pornind de la pirocatechină şi de la clorură acidului clor-acetic.- Ca medicament, face parte din grupul simpaticomimeti-celor, avînd un rol presor. Noradrenalina are un efect vaso-constrictor fără influenţă asupra inimii, asupra metabolismului glucidic şi asupra consumului de oxigen. Sin. Nor-epinefrină, Arterenol, 3,4-Hidroxifenil-oc-hidroxi-jâ-amino. 14. Nora!. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu, cu compoziţii foarte variate, cum sînt cele indicate în tablou — cari, în Compoziţia aliajelor Noral, în % Tipul 1 Cu i Mg Si i i Mn Alte elemente Al Noral de turnare 0—10 ! ! ' 0—12 ! 0—0,5 0,2 Zn ! Rest Noral de laminare 0,25-4,2 0,5—1 ; 0,5—0,75 I 0—0,75 0—0,25 Cr ' Rest Noral de forjare 1—4 1 •••1,5 0—11,25 _ 1-2 Ni I Rest Noral de extrudare - | 0,6—2 0,5—1 0—0,75 0—5,75 Zn j | Rest funcţiune de compoziţie, se pot turna, lamina, forja sau extruda. Toate aceste aliaje pot fi supuse tratamentului termic de călire şi îmbătrînire artificială. întrebuinţările lor sînt în raport cu procedeul de prelucrare. V. şî sub Aluminiu, aliaje de 15. Norbergit. MineralMg3[(0H,F)2|Si04]. Silicofluorură de magneziu, asemănătoare condroditului (v.) şi humitului (v.). Cristalizează în sistemul rombic. 16. Norbid. Chim.: Sin. Carbură de bor. V. sub Bor. 17. Nord. Geogr.: Punctul cardinal de pe orizont, direct opus punctului Sud (v.). Sin. Nord geografic. îs. ~ geografic. Geogr. V. Nord. 19. polul Geogr. V. sub Pol terestru. 20. Nord magnetic. Fiz.: Orientarea în.care se îndreaptă, pe Pămînt, momentul magnetic al unui ac magnetic care se poate roti liber şi nu se găseşte lîngă un corp feromagnetic. Nord, pol 518 Nori 1. pol Elt. V. sub Pol magnetic. 2. Nordenskioldin. Mineral.: CaSn(Bo3)2. Borat de calciu şi de staniu, natural, întîlnit în unele pegmatite eleolitice, concrescut cu sideritul şi cu calcitul. Cristalizează în sistemul trigonal romboedric, în cristale tabulare pînă la lenticulare. Prezintă clivaj perfect după (0001) şi bun după (1011). E alb pînă la gălbui, transparent, cu luciu sticlos şi, pe (0001), sidefos. E casant, are duritatea 6 şi gr. sp. 4,2. Indicii de refracţie sînt: co = 1,778 şi £=1,660. 3. Nordhausen, acid de Chim.: Sin. Oleum (v.), Acid pirosulfuric. 4. Nordmarkit. Petr.: Varietate de sienit alcalin. 5. Norhemoefedrina. Chim.: Alcaloid extras din Ephedra vulgaris, cu proprietăţi hipertensive şi vasoconstrictoare, ca şi adrenalina. 6. Norhiosciaminâ. Chim.: c16h21no3. Alcaloid cu p. t.140 , din grupul alcaloizilor tropani, cari structural sînt esteri aitropinei şi ai acidului tropic optic activ. Norhiosci-amina se găseşte în cantităţi mici în plantele din speciile Scopolia şi Datura. 7. Nori, sing, nor. Meteor.: Părţile atmosferei, în cari se găsesc picături de apă, de cele mai multe ori în stare de suprafuziune, şi cristale de gheaţă, sau numai cristale, în norii la foarte mare înălţime, ori numai picături* în cei la înălţime mică. Densitatea lor, în număr de picături pe unitatea de volum, nu depăşeşte o anumită limită, dincolo de care ele se contopesc şi cad în spaţiu! de sub nori. De aceea, cantitatea de nori e foarte mică (1---5 g/m3 de aer). Norii se formează în urma condensării vaporilor de apă prin răcire, datorită destinderii adiabatice a maselor de aer, prin răcire prin radiaţie sau prin răcire prin amestec turbulent. Norii se grupează în genuri, iar acestea, în următoarele patru familii: I. Nori superiori (la înălţimi mai mari decît 6000 m). Genuri: cirrus, cirrocumulus, cirrostratus. 'II. Nori mijlocii (între 2000 şi 6000 m). Genuri: altocu-mulus, altostratus. III. Nori inferiori (între sol şi 2000 m). Genuri: stra-tocumulus, stratus, nimbostratus. IV. Nori de dezvoltare verticală (de la 500-•-6000 m). Genuri: cumulus, cumulonimbus. La rîndul lor, genurile se împart în subgenuri şi în specii, cari prezintă mai multe varietăţi şi detalii. Principalele subgenuri şi specii sînt următoarele: Cirrus (Ci): Nori izolaţi, fini, cu structură fibroasă, fără umbre, în general albi, avînd adeseori o strălucire ca a mătăsii. Sînt norii cei mai înalţi (în medie 8000 m), constituiţi din ace de gheaţă. Specii: cirrus densus, masă noroasă compactă, cu densitatea suficient de mare, astfel încît ar putea fi confundaţi cu norii mijlocii sau cu cei inferiori; cirrus uncinus, în formă de virgulă, coada terminîndu-se în sus, în formă de gheară, sau în forma unei mici tufe; cirrus nothus (fals cirrus), văl subţire care se formează în masa de aer de deasupra unui nor cumulonimbus; cirrus filosus, compus din filamente mai mult sau mai puţin rectilinii sau curbate neregulat, cu extremităţi fine (mici tufe, mici gheare) şi fără părţi reunite între ele. Cirrocumulus (Cc): Strat sau banc de nori superiori, cu aspect cirriform, compus din sfere mici sau din fulgi albi, fără umbre, şi dispuse, fie în grupuri, fie în şiruri. Au înălţimea medie de 6000 m. Cirrostratus (Cs) : Nori superiori, cu aspectul unei pînze fine, albicioase, care nu face să dispară conturul discului solar sau lunar, dar determină adeseori halouri în jurul acestor aştri. Au înălţimea medie de 60C0 m. O specie mai importantă e cirrostratus nebulosus, văl foarte fin, abia vizibil, care produce aproape totdeauna halouri. Altocumulus (Ac): Strat sau banc de nori mijlocii, divizat în lamele sau în grămezi mici, dispuse uneori în grupuri, alteori în şiruri sau în rulouri, după o direcţie sau două şi, uneori, atît de strînse, încît marginile lor se unesc. Marginea unui altocumulus care trece prin faţa Soarelui sau a Lunii poate produce o coroană. Au înălţimea medie de 5000 m. O specie mai importantă de altocumulus e: altocumulus cumulogenitus (nori formaţi prin etalarea vîrfurilor de cumulus, după ce aceştia au dispărut). Altostratus (As): Nori mijlocii cu aspectul unei pînze continue, cu structură fibroasă, cari prezintă benzi paralele, de culoare cenuşie mai mult sau mai puţin închisă, bătînd uneori uşor în albastru. Seamănă cu norii cirrostratus, dar sînt mult mai groşi, nelăsînd să se vadă Soarele sau Luna. Dintr-un altostratus, adeseori poate să plouă sau să ningă uşor. Au înălţimea medie de 3500 m. Subgenuri: altostratus translucidus, cu aspect uniform, ca de sticlă mată, şi altostratus opacus, cu puternică structură fibroasă. Stratocumulus (Sc): Nori joşi cari formează un strat sau un banc compus din mici grămezi cu aspect de cîlţi. Au culoarea cenuşie, cu regiuni mai închise (în special cele centrale) şi cu margini conturate uneori imprecis. Elementele acestui gen de nori se dispun în grupuri, în rînduri, sau îri'rulouri, după una sau după două direcţii. Cînd acoperă tot cerul, în special iarna, acesta ia un aspect ondulat. Au înălţimea medie de 1500 m. Specia altocumulus vesperalis sînt nori plaţi şi alungiţi, cari se formează către apusul Soarelui, ca produs final al evoluţiei unui cumulus. Stratus (St): Nori inferiori, formaţi dintr-un strat uniform analog ceţii, care se găseşte fa o mică înălţime deasupra solului. De cele mai multe ori, nivelul superior al norilor stratus nu depăşeşte înălţimea de 1000 m. Norii stratus pot produce burniţă. Au înălţimea medie de 500 m. Cînd sînt desfăcuţi în fîşii neregulate, se numesc fractostratus. Nimbostratus (Ns): Nori inferiori, cu aspectul unui strat continuu, amorf, de culoare cenuşie închisă, aproape uniform. Norii nimbostratus produc ploaie sau ninsoare continuă. Provin din îngroşarea şi coborîrea continuă a unui altostratus. Au înălţimea medie de 800 m. Cînd aceşti nori sînt desfăcuţi în fîşii neregulate, ei se numesc fractonimbus. în vechea clasificaţie, nimbostratus se numea nimbus. Cumulus (Cu): Nori inferiori, groşi, cu dezvoltarea în sens vertical, avînd baza aproape orizontală, iar vîrful în formă de turnuri cu numeroase protuberanţe rotunjite. Norii cumulus se formează prin convecţie termică sau dinamică. Apar dimineaţa, se dezvoltă în cursul zilei şi dispar către seară. Au înălţimea medie de 1200 m. Specii: cumulus humilis, nori cumulus puţin dezvoltaţi, mici, şLcu familii numeroase; cumulus congestus, umflaţi-şi înmuguriţi, cu turnuri şi cupole, şi cari se ridică mult în înălţime. Norii cumulus de timp frumos sînt nori destul de distanţaţi, turtiţi, mai întinşi în suprafaţă decît în înălţime. Norii cumulus, desfăcuţi în fîşii inegale, se numesc fractocumulus. Cumulonimbus (Cb): Mase foarte puternice de nori inferiori, cu o mare extensiune în sens vertical şi avînd porţiuni cari se ridică în formă de munţi sau de turnuri. Partea superioară a acestor nori are structură fibroasă şi, uneori, prin extindere în sens orizontal, ia forma unei nicovale. Norii cumulonimbus produc averse de ploaie sau de zăpadă, uneori grindină şi măzăriche, iar în cursul verii, furtuni. înălţimea medie a bazei lor e de 1200 m. Specii: cumulonimbus calvus, ale căror protuberanţe încep să se destrame; cumulonimbus capillatus, ale căror vîrfuri au structuri cirriforme, adeseori în formă de nicovală. Sin. Nori de furtună. H C HC^ XCH I II HC CH V' L a CKOH L, i / 3 CH—N I Y CH2 M l CH3 Norhemoefedrina. apă lichidă din Nori arzători 519 Norian Varietăţile de nori sînt următoarele: Fiimulus (Fum): Varietate de nori cu aspect de văl foarte fin, abia vizibil. Se întîlnesc la toate înălţimile, începînd cu cirrus şi terminînd cu stratus. Lenticularis (Lent): Varietate de nori de formă ovoidă, cu conture nete, de culoare albă-sidefie. Se întîlnesc la diferite înălţimi, începînd cu cirrostratus şi terminînd cu stratus (în limbajul curent: nori lenticulari). ~ Cumuliformis (Cuf): Formă particulară pe care o iau unii nori, cu partea superioară rotunjită, ca la norii cumulus. Se observă la diferite înălţimi, începînd cu cirrus şi terminînd cu stratus (în limbajul curent: nori cumulifot mi). Stratiformis (Str): Aspect de strat noros pe care îl iau unele grupuri de nori sau formaţiunile noroase generate de-a lungul unei suprafeţe de discontinuitate (în limbajul curent: nori stratiformi): ■ Mammatus (Mam): donture rotunjite în formă de mamele, care se formează la baza anumitor specii de nori (în special stratocumulus, cumulonimbus şi altostratus). Sînt forme rare şi puţin stabile, cari apar în timpul stărilor de furtună. Unduiatus (Und): Varietate de nori mijlocii şi superiori, formaţi din elemente alungite, paralele între ele, asemănătoare valurilor mării. Radiatus (Rad): Varietate de nori mijlocii şi superiori, dispuşi în benzi paralele. Datorită efectului de perspectivă, benzile converg într-un punct al orizontului, sau către două puncte opuse. Castellatus (Cast): Mase noroase cumuliforme, aliniate în şiruri, cu baza orizontală comună, si prezentînd, la partea superioară, mici turnuri şi creneluri. în totalitatea sa, norul are aspectul unei cetăţi mari, văzute din depărtare (de ex. altocumulus castellatus). Floccus (FI): Mase noroase în formă de mici nori cumulus, fără bază comună, mai mult sau mai puţin sfîşiaţi. Detaliile accidentale sînt: Virgum: Trene sau cozi descendente, cari se observă în special Ia altocumulus si la altostratus. Incus: Formă de nicovală întîlnită la partea superioară a unui cumulonimbus. Arcuş: Aspect general de arc, pe care îl ia fruntea norilor cumulonimbus în apropierea orizontului. Pikus: Văl albicios care acoperă părţile cele mai proeminente ale norilor cumuliformi. Se formează printr-un fenomen de convecţie dinamică, protuberanţele şi înmuguririle norilor împingînd şi înălţînd straturile de aer de deasupra lor. Prin răcire adiabatică, vaporii de apă din aceste straturi se condensează sau se solidifică, dînd pileusul (în limbajul curent: glugă sau căciulă de nori). Din punctul de vedere al formării lor, se deosebesc: Nori de advecţie: Nori formaţi prin condensarea vaporilor de apă dintr-o masă de aer umed care alunecă de-a lungul unei suprafeţe de discontinuitate (v.). Nori de convecţie: Nori formaţi prin condensarea vaporilor de apă dintr-o masă de aer umed care se ridică în atmosferă şi întîlneşte straturi de aer rece. Nori de obstacol: Nori produşi de un curent de aer aproape orizontal, care întîlneşte o creastă muntoasă. Nori de relief: Nori de zi, cari se formează în regiunile accidentate, în special în cele muntoase. Se aseamănă cu norii cumulus obişnuiţi, şi sînt produşi de curenţii cari urcă de-a lungul pantelor. Norii de relief iau aspecte foarte variate şi se pot transforma în adevăraţi cumulonimbus. Tipuri de nori speciali: Nori de furtună. V. Cumulonimbus. Nori luminoşi nocturni: Nori foarte înalţi (circa 80 km altitudine), cari continuă să fie luminaţi de Soare mult timp după apusul acestuia la sol. Răspîndesc o lumină albă-albăs-truie sau albă-argintie, care se datoreşte difuziunii luminii solare. Par să fie constituiţi dintr-o pulbere foarte fină, poate de origine cosmică. Norii luminoşi nocturni se observă în nopţile de vară, la latitudini cuprinse între 45 şi 60°. Sin. Nor; de miezul nopţii. Nori sidefii: Nori cari apar foarte rar şi se observă în regiunile nordice, la altitudinea de 20---30 km. în apropiere de direcţia Soarelui sau a Lunii, ei au culori vii, cari se succed în benzi mai mult sau mai puţin regulate. Sînt constituiţi din particule solide foarte fine, de natură necunoscută. Sistem noros se numeşte o formaţiune mai mult sau mai puţin distinctă de ansambluri noroase în mişcare, cu o suprafaţă care atinge sute de mii de kilometri pătraţi, cu o individualitate proprie. Un sistem noros se compune din următoarele părţi: fruntea şi marginile, bandă relativ îngustă, în care timpul e relativ frumos, iar cerul e noros sau foarte noros (cirrus sau cirrocumulus, altocumulus, cirrostratus, care se transformă în cumulus de timp frumos); corpul, zonă de timp ploios sau ameninţător, situată în mijlocul sistemului, cu cerul acoperit de nori mijlocii (altostratus, altocumulus) în pături şi de nori inferiori (nimbostratus); trena, la urmă, zonă de timp schimbător, cu averse şi înseninări parţiale, care singură ocupă o suprafaţă mai mare decît restul sistemului, norii respectivi fiind cumulonimbus şi cumulus destrămaţi. Direcţia şi viteza de deplasare a norilor se determină cu nefoscopul. Se folosesc următoarele tipuri de nefoscop: Oglinda nefoscopică: Nefoscop constituit dintr-o oglindă pe care sînt trasate două cercuri concentrice şi o serie de opt diametri cari determină 16 direcţii (orientări) cardinale. Oglinda e aşezată orizontal, astfel încît diametrul N-S să coincidă cu direcţia cardinală S-N. Observatorul îşi alege o poziţie fixă, din care vede în centrul oglinzii imaginea unei părţi caracteristice a norului. Fără a-şi schimba poziţia, el urmăreşte deplasarea imaginii şi, cu ajutorul notaţiilor de pe oglindă, determină direcţia din care suflă vîntul în înălţime, la nivelul norului. Totodată, el notează timpul t în care aceeaşi imagine parcurge distanţa s dintre cele două cercuri ale oglinzii. Notînd cu h înălţimea ochiului deasupra nivelului şi cu H înălţimea norului, el calculează viteza v a norului, deci şi a vîntului, cu formula: v^Hs\{ht). Hersa nefoscopică: Nefoscop constituit dintr-o tijă verticală, cu lungimea de 6***8 m, care are la partea superioară o bară orizontală cu şapte dinţi verticali. Tija mai are, la partea inferioară, un cadru circular gradat, care se roteşte în dreptul unui indice. O manetă manevrată de două cordoane serveşte la rotirea de la distanţă a tijei verticale. Terenul pe care e instalată hersa trebuie să fie plan, pentru ca să se menţină la acelaşi nivel ochiul observatorului, care măsoară timpul în care norii trec prin dreptul dinţilor succesivi ai hersei aşezate cu bara orientată în sensul de mişcare al norilor. 1. ~ arzători. Geol.: Amestec de gaze şi de vapori fierbinţi, emanat într-o erupţie vulcanică, de cele mai multe ori, nu prin craterul vulcanului, ci prin fisuri laterale ale conului vulcanic. Frecvent în cazul vulcanilor de tip pelean, amestecul antrenează în suspensie mari cantităţi de cenuşă. 2. Noria. Ut.: Elevator cu cupe(v. sub Elevator i) antrenate cu lanţ fără fine sau cu roată. Acest elevator se foloseşte pentru ridicarea la înălţime a apei sau a anumitor altor sarcini (de ex. nisip). 3. Norian. Stratigr.: Etaj al Triasicului superior, succe-dînd Carnianului şi precedînd Rhetianul (pe care geologii Norîc 520 Normală francezi îl ataşează Jurasicului). Cuprinde subetajele şi zonele caracteristice de amoniţi indicate în tablou. Fauna Norianului mai e caracterizată şi prin: Cladiscites tor.natus, Arcestes gigantogaleatus, Me-galodus complanatus, Gervilleia exilis, Mo-notis salinaria, Wor-thenia solitaria, Malorella amphitonna, Gyroporella vesi-culifera, etc. în regiunile sale de dezvoltare tipică, din Alpii occidentali, Norianul e reprezentat prin dolomite (doiomitul principa! = hauptdolomit) şi calcare (calcarul de Dachstein = Dachstein-kalk). Local, îmbracă faciesul de Halistatt cu calcare roşii cu cefalopode şi Monotis. in ţara noastră, Norianul e reprezentat prin calcare recifale masive cu gasteropode şi brahiopode (în munţii Codru din munţii Apuseni, klippe în munţii Persani) şi prin calcare de tip Halistatt cu amoniţi (în munţii Hăghimaş din Carpaţii orientali). Sin. Noric. i. Noric, Stratigr.: Sin. Norian (v.). '2. Norii lui EVScsgeffcsn. Astr. V. Magelian, Norii lui —. 3. Norit. Petr.: Rocă din familia gabbrouri lor, care, în locul diallagului, conţine piroxen, hipersten sau enstatit, asociat, uneori, cu olivină. Unele norite conţin şi cordierit. 4. Norleucinâ. Chim.: H i C H 3—c h2—c h2—c h2—-c—coo h I NH2 Aminoacid cu şase atomi de carbon. Norleucinâ e un component al protidelor împreună cu celelalte leucine: leucina şi isoleucina. Norleucinâ se găseşte în cantitate mai mare în proteinele cari se întîlnesc în ţesutul nervos. Sin. oc-Amino-n-caproic. 5. Norlobelaninâ. Chim.: C21H23N02. Derivat nemetilat ai lobelamnei. E un alcaloid cristalizat cu p. t. 121" şi face parte din grupul alcaloizilor Lobelia. Se obţine din plantele din specia Lobelia inflata. Introdus în organism, la început excită sistemul nervos, iar apoi îl paralizează. 6. Normagal. Metg.: Material refractar bazic, constituit din 60% magnezie (MgO) şi 40% alumină (AUOs). E folosit la executarea de căptuşeli bazice la cuptoare metalurgice. 7. Normal. 1. Tehn.: Calitatea de a fi conform cu o normă sau cu un sistem dat de norme. 8. alb /v/. Fiz., Ind. hîrt., Poligr.: Suprafaţă albă cu capacitate de reflexiune normată, folosită ca etalon la măsurarea comparativă a gradului de alb al foilor de celuloză, de hîrtie, textile, materiale în pulbere, etc. Ca alb normal se foloseşte albul sulfatului de bariu sau al oxidulului de magneziu, chimic pure, cu un grad de alb, faţă de albul absolut, de 93***98 %. 9. Normal. 2. Tehn.: Calitatea unei mărimi de a avea o valoare egală sau apropiată de valoarea întîlnită cel. mai frecvent. Exemplu: ecartament normal. io. Normal, plan 1. Geom.: Plan care conţine un punct regulat M al unei suprafeţe date (S) şi normala în punctul M la suprafaţa dată. Un astfel de plan edsterminat, deci de normala la suprafaţă şi de o tangentă în punctul M la (S). Curba formată de punctele comune suprafeţei (S) şi unui plan normal într-un punct M se numeşte secţiune normală. Distribuţia curburilor secţiunilor 'normale ale suprafeţei (S) într-un punct M al ei e dată de formula lui Euler (v,'Eiiler,'formula lui ~). n. Normal, plan 2. Geom.: Plan care conţine un punct regulat al unei curbe în spaţiu şi e perpendicular pe tangenta la curbă în punctul considerat. Dacă spaţiul e raportat la un reper cartesian ortogonal -> -> (O, i, j, k) şi M {t)—x (/) / + y (t) j + z (?) k e vectorul de poziţie al unui punct M al unei curbe în spaţiu (C), ecuaţia vectorială a planului normal e: 0, în care P e un punct arbitrar din plan. Ecuaţia planului normal poate fi scrisă sub forma cartesiană: (x-x)x,+(y-J)y+(z-^^--=o. Dreptele din planul normal cari trec prin punctul M se numesc normale (v. Normală). 12. Normal, versor Geom., CIc. v.: Vectorul unitate al normalei (v. Normală 2) pe o suprafaţă, cu sensul precizat de o convenţie suplementară (versorul normalei). Sin. Normală. 13. Normala scurgerii. Hidr.: Debitul specific mediu scurs de pe o suprafaţă ce teren, calculat pe un număr n de ani suficient de mare, astfel încît pentru orice N>n, valoarea debitului specific mediu să se menţină practic neschimbată (v. şi Medie normală). Acest debit variază c'e la o suprafaţă la alta, în funcţiune de: precipitaţii, temperatură, vînturi, deficitul de umiditate, expunerea la soare, condiţiile hidrogeologice, relief, capacitatea de absorpţie a solului, infiltraţii, modul de prelucrare agricolă a terenului, vegetaţia sau felul culturilor. Cum unii dintre aceşti factori variază anual (modul de prelucrare agricolă, expunerea la soare, capacitatea de absorpţie a solului, etc.), normala scurgerii variază discontinuu pe un anumit teritoriu. Pentru scopuri practice, cum şi în cadrul studiilor hidrologice la scara basinelor de recepţie ale cursurilor de apă, se admite însă că normala scurgerii variază continuu, şi se trasează isoliniile (v.) variaţiei acesteia pe baza datelor obţinute în scurgerea pe afluenţii cursului de apă şi în corelaţie cu factorii a căror variaţie în basin poate fi stabilită (relief, precipitaţii, soluri, etc.). V. şî sub Isomodule. 14. Normala, pl. normale. 1. Geom.: Dreaptă asociată unui punct regulat M al unei curbe plane sau al unei curbe în spaţiu, care conţine punctul M ş ie perpendiculară pe tangenta în M la curbă. — In cazul în care curba considerată (C) e plană, într-un punct regulat M al curbei există o normală unică. I-S A. ~► Daca, m raport cu un reper cartesian ortogonal (O, i, j)s o curbă plană (C) e definită de funcţiunea vectorială: M = + , —> -> i, j, fiind vectorii unitari ai reperului într-un punct M(/)f care e punct regulat, adică în care există relaţia:- M' (/) ^ 0 , ecuaţia vectorială a normalei în M e: MP *M' = 0 , P(X, Y) fiind un punct arbitrar al normalei. Sevantian Pinacoceras metternichi Alaunian Cyrtopleurites bicrenatus Lacian Cladiscites ruber Sagenites giebeli Discophyllites patens Normali 521 Normală în transcriere cartesiană, ecuaţia normalei e: (x-.v)x’+(y-j)y=o. Segmentul MNX (v. fig. /), determinat de punctul M al normalei la (C) şi de punctul Nv comun uormalei şi axei x'x, se numeşte tot normală, iar măsura iui e dată de formula: MNX= y Dacă M± e proiecţia ortogonală a punctului M pe axa x'x, vectorul M1n1 '-----► V v' 1 x se numeşte vector subnormal (sau subnormalâ) asociat punctului M pe axa x'x. Dacă se consideră punctul N.2> comun normalei şi axei y'y, şi punctul M2, proiecţia lui M pe această axă, pot fi introduse figurile analoge: /. Normala unei curbe plane C. -’\lxz+y2 M.Nz— J y cartau aceleaşi numiri şi sînt relative la axa y'y. într-un mod mai general pot fi considerate segmentul de normală şi vectorul subnormal, relative la o dreaptă arbitrară din plan. Dacă curba (C) e orientată, ceea ce determină pe tangenta în M un vector unitar T, se poate orienta şi normala în M, fixînd un vector unitar N al ei astfel, încît să existe echipo- lenta : T xN—i x j ; —^ ^ deci reperul format în M, cu cei doi vectori unitari T, N, numit reperul lui Frenet, să aibă aceeaşi orientare ca reperul -> „ —> —^ cartesian (O, i, j). In acest caz, vectorii T, N verifică rela- ţiile diferenţiale: d? d N -> _=pN, „_pr, s fiind arcul curbei, iar p fiind curbura ei (v. Curbură). Figura formată de mulţimea normalelor asociate punctelor unei curbe (C) e o familie cu un parametru care admite o înfăşurătoare numită evolutâ (v.). Coordonatele punctului de contact P al normalei asociate punctului M cu evoluta sînt: y (*’2+/2) X=x-- \Y = y + x y —x y x' (x'2+y'2) x'y"—x"y' şi acest punct — numit centru de curbura — şi determinat de echipolenta: —>■ ^ —> MP = —N P £ centrul cercului osculator — numit şi cerc de curbură — în M la (C) şi e situat în concavitatea curbei,— Normale şi plan normal Ia o curba în spaţiu. Prin extensiune, se dă numele de n o r m a I ă unei drepte care e asociată unui punct al unei curbe plane, prin construcţii cari au un caracter de invarianţă în raport cu un grup de transformări (G), considerat ca grup fundamental al unei geometrii. Astfel, într-un punct M al unei curbe plane (C), care. nu e punct de inflexiune, există o familie de conice cu un parametru formată din conicele cari au un contact de ordinul al treilea în M cu (C). Centrele acestor conice sînt situate pe o dreaptă care se numeşte normala afină (axa de deviaţie) asociată curbei (C) în punctul M. într-un mod similar, dacă M nu e punct de inflexiune şi nici punct sextactic, adică punct în care conica osculatoare să aibă un contact de ordinul V în loc de un contact de ordinul IV, cum are în punctele obişnuite, se consideră cubica avînd un punct dublu în M şi un contact de ordinul VII cu (C) în M, Afară de tangenta la curba (C) în M, cubica mai admite, în acest punct, o a doua tangentă, care se numeşte normală proiectivă. — în cazul unei curbe (C) în spaţiu, într-un punct regulat M există o mulţime infinită de normale, toate situate într-un plan (v) perpendicular pe tangenta în M la curbă şi numit plan normal (v. fig. II). Printre normalele asociate unui punct regulat M al unei curbe în spaţiu (C) există două normale remarcabile. Una dintre ele e normala situată în planul osculator (7r) în M la curba (C), numită normală principală, iar cealaltă — numită bi normală — e normala perpendiculară pe planul osculator (v. Binormală). Normala principală admite o orientare care e independentă de orientarea curbei (C); deci e independentă de orientarea tangentei care — la rîndul ei — e indusă de orientarea curbei (C). Cu tangenta, normala principală şi binormala într-un punct M al unei curbe (C), se formează un reper cartesian ortogonal, numit reperul lui Frenet (v. Frenet, reperul lui ~). Vectorii unitari ai reperului, T, N, B — astfel aleşi încît —> —> —> triedrul (T, N, B) să fie un triedru direct — verifică relaţiile diferenţiale dT -* dN -> âB -> ~-— = pN' -j-^ — pT — TB, ——=zN , ar di- dj- / fiind arcul curbei, iar p, t, respectiv, curbura (v.) şi torsiunea (v.) ei. Figura formată de mulţimea normalelor principale asociate punctelor unei curbe e o suprafaţă riglată care nu e desfăşurabilă decît în cazul în care curba (C) e plană. ■—► Dacă (A) e o normală, determinată de unghiul 0 = (iV, A), unde 0 e o funcţiune de s, figura formată de mulţimea normalelor (A), cari corespund funcţiunii 0 = j* t dx -{- ă , a fiind o constantă arbitrară, e o suprafaţă riglată desfăşurabilă a cărei muchie de întoarcere (I1) se numeşte evolutâ a curbei (C) (v: Evolută). într-un spaţiu cu n dimensiuni Rn , ale cărui elemente sînt sisteme ordonate de n numere M (x1 ,•••, xn), numite puncte Normală afină 522 Normală ale spaţiului, se numeşte curbă figura (C), formată de punctele M, ale căror coordonate sînt funcţiuni de un acelaşi argument /: x* —x* (/) . In ipoteza că funcţiunile x\t) sînt derivabile, funcţiunile derivate ât sînt componentele unui vector contravariant (v. Vector), numit vector tangent la (C). în general, fiind daţi doi vectori, unul contravariant V şi celălalt covariant \l., prin definiţie se spune că sînt normali, dacă produsul lor scalar e nul în M: xv,-=o. Mulţimea vectorilor covarianţi cari, într-un punct M ai curbei (C), sînt normali cu vectorul tangent V în M, formează un spaţiu vectorial covariant cu n— 1 dimensiuni numit spaţiu normal la (C) în M. Orice subspaţiu vectorial al lui V(n__^ normal e un spaţiu vectorial (p —> —> (O, /, j, k) şi —>. -> -> —> (1) M(u,v)—x(u< v) i + j (u, v) / + £ («i v) k e vectorul de poziţie al unui punct regulat M al unei suprafeţe date (.S), vectorul (2) e un vector director al normalei a cărei ecuaţie vectorială e: (3) P=M+>.{MuxMp) Componentele vectorului director (2) sînt determinanţii de ordinul II ai matricei: şi aceste componente . D(y,z) —---- ---1-= y y — i1 ? D(u,v) Ju<'v D (%, x) B = ------ = ? x —■ z x D (u, v) 11 v v u r D(x, y) C~~—--------—x y —x y D(u,v) u v v' u nu sînt simultan nule într-un punct regulat. Vectorul « (Ma x Mp) (h=V-'42 + B;+C") e un vector unitar al normalei care, prin definiţie, orientează normala în M la (S). Această orientare nu e intrinsecă, deoarece poate fi considerat vector director al normalei şl ■—> —>■ vectorul M^xM opus vectorului (2). Alegînd, în mod arbitrar, sensul vectorului director, se orientează, prin aceasta, suprafaţa, atribuindu-i-se două feţe şi alegînd una dintre ele ca faţă pozitivă. Normală cayleyană 523 Normală, cută 'y. Fiind dată o curbă (17) situată pe o suprafaţă (S), figura ■formată de normalele la (^ în punctele curbei (1") se numeşte suprafaţa riglată normală asociată curbei (I1). Pentru ca această suprafaţă riglată normală să fie desfăşurabilă trebuie ca (T) să fie o linie de curbură a suprafeţei (S). Figura formată de mulţimea normalelor asociate punctelor unei suprafeţe date (S) e o congruenţă (v. Congruenţă de curbe), numită congruenţă de normale. Fiind dată o congruenţă binară de drepte: unde M (u, v, p) = P (u, p) + pa (u, v), P — P (u, v) e suprafaţa-suport (S) a congruenţei şi a = a{u, v) e vectorul unitar director asociat punctelor acestei suprafeţe, condiţia necesară şi suficientă pentru ca dreptele congruenţei date să fie normale ale unei suprafeţe (i’) e ca expresia diferenţială: 7- dP=(a- ?) ck+ ( a-~Pp) dv să fie o diferenţială totală exactă: a • dP= — d9 = 9 (u, v) } , fapt care e exprimat de relaţia: în acest caz, soluţia generală e dată de funcţiunea: p = pentru distrugerea reţelei de cementită, urmată de răcire rapidă, şi a doua încălzire deasupra temperaturii punctului Aq (pentru distrugerea granulaţiei grosolane care a rezultat după prima încălzire), cu menţinere suficientă, urmată de răcire în aer liniştit; rezultă sorbită de călire, cu formaţiuni reduse de cementită.— La fontele cenuşii, normalizarea se efectuează prin: încălzire la930-*-950°, menţinere 2-**5 ore la această temperatură şi răcire în aer liniştit. La piesele cu formă mai complicată, după menţinerea ia temperatura indicată, piesele se răcesc odată cu cuptorul pînă la 850---8200 şi abia apoi se face răcirea în aer. După normalizare, rezistenţele mecanice ale fontelor cenuşii cresc cu 20-*-40%, iar rezistenţa la uzură e mult mărită (de ex.: la o fontă cenuşie de calitate se pot obţine caracteristicile: °r~80---100 kgf/mm2; S=1 • • -5% ; duritatea HI3=260*--300 kgf/mm2; K~pînă la 4 kgf/cm2). După normalizare, uneori e necesară o recoacere de detensionare (v.), pentru reducerea sau suprimarea tensiunilor proprii rezultate în procesul normalizării, la răcire. — în cazul pieselor sau al semifabricatelor cu dimensiuni mari, normalizarea cu răcire continuă în aer liniştit reclamă o durată de timp mare,' iar structura nu mai rezultă omogenă pe toată secţiunea (din cauza vitezei de răcire din miezul piesei, care e cu atît mai mică, cu cît piesa e mai voluminoasă). Aceste inconveniente pot fi evitate printr-o normalizare isotermicâ, ale cărei faze tehnologice — !a un Normalizare, cuptor de ^ 525 Normare Normalizare cu răcire continua (î) şi normalizare isotermica (2). t) timpul; t) temperatura; 3 şi 4) curbele de început, respectiv de sfîrşit ai transformării isotermice a aus-tenitei; Mst) linia de început al transformării mar-tensitice. oţel hipoeutectoid — se desfăşoară astfel (v. fig.): oţelul e încălzit la o temperatură cu 30---50 peste cea a punctului Âc3; ele menţinut la această temperatură pînă cînd toată masa metalică trece în austenită, apoi e răcit ■-rapid (în aer agitat, în ulei, etc.) pînă la o temperatură puţin inferioară celei a t punctului Arx (600-• *700°), la care e menţinut — de preferinţă într-o baie de normalizare cu temperatură constantă — timpul necesar pentru a se realiza transformarea completă a aus-tenitei. Se obţine o structură constituită din formaţiuni de ferită (care se separă ca fază în exces din austenită, în timp ce aceasta se îmbogăţeşte în carbon) şi de sorbită rezultată din transformarea isotermică a aus-tenitei îmbogăţite în carbon şi sub-răcite. Dimensiunile şi repartiţia constituenţilor structurali liberi, cum şi granulaţia mai fină sau mai puţin fină a sorbitei depind de temperatura transformării isotermice: cu cît aceasta e mai joasă (totuşi trebuie să fie superioară temperaturii cotului perlitic al curbelor de transformare isotermică a austenitei), cu atît sorbită e mai fină şi cu atît constituenţii liberi sînt mai accentuat dispersaţi. La oţelurile hipereutectoide, normalizarea isotermică se face cu 30---500 peste temperatura punctului Acv după care fazele sînt cele indicate mai sus; se obţine în toată masa sorbită lamelară. După terminarea transformării isotermice, răcirea pînă la temperatura normală se face mai mult sau mai puţin rapid (în aer sau odată cu cuptorul), în funcţiune de dimensiunile şi de complexitatea configuraţiei materialului sau a piesei. Normalizarea isotermică dă structuri mai omogene decît normalizarea cu răcire continuă şi durează —--la piesele mari — mai puţin decît aceasta din urmă. E recomandată, în special, pentru tratamentul lingourilor de oţel şi al semifabricatelor cu dimensiuni mari. Normalizarea trebuie să se execute la piese şi la semifabricate în următoarele cazuri: la piese turnate din oţel, pentru a se uniformiza structura; la piese turnate din fonte cenuşii, pentru a li se îmbunătăţi caracteristicile mecanice şi a li se uniformiza structura; la piese de tablă moaie, prelucrate la rece prin presare, matriţare, ambutisare, etc., cînd deformaţiile ajung în anumite zone la starea critică şi piesele urmează să fie prelucrate mai departe la rece; la piese Şi Ia materiale cari trebuie să aibă proprietăţi mecanice uniforme, cari nu s-ar- putea obţine din cauza unor condiţii de lucru particulare (supraîncălziri parţiale, răciri locale, etc.) decît prin normalizarea piesei sau a materialului respectiv; la piese şi la materiale ia cari s-a ajuns la structuri necorespunzătoare sau neuniforme (de ex.: după laminare, matri-ţare, forjare, extrudare, cînd operaţia se termină la temperaturi prea joase; după încălziri locale pentru deformări la cald; după operaţii de sudare, etc.). i. cuptor de Metg.: Cuptor de încălzire simplă (v. sub Cuptor), în care se realizează condiţiile de încălzire şi de răcire, necesare la recoacerea de normalizare (v. Normalizare). Construcţia cuptorului depinde, în principal, de forma produsului care trebuie tratat şi de temperaturile cari trebuie atinse în cursul tratamentului. De exemplu, lâ normalizarea continuă a tablei subţiri, după laminare, se. utilizează un cuptor continuu, cu flux — cu lungimea de 30v6Q m —, cu încălzire cu gaze sau cu păcură, avînd vatra constituită din rulouri tubulare rotative,- cu discuri, şi cu răcire interioară cu apă (v. fig. o şi b); cuptorul are trei zone (de încălzire, de normalizare şi de răcire lentă); prima zonă e încălzită cu arzătoare de combustibiI fluid, iar celelalte două sîn t încălzite cu o parte din gazele de ardere, asigurîndu-se 0 2 4 6 8 S 18 n % 18 C 22 2^ minute Cuptor de normalizare continuu, cu flux pentru tabla subţire, a şi b) secţiuni transversale prin zona de încălzire, respectiv prin zona de răcire; î) vatră fixă, de materiei refractar; 2) vatră purtătoare din tuburi cu discuri, răcite la interior; 3) boltă fixă; 4) boltă amovibilă; 5) palier de alunecare; 6) conducte de apă de răcire; c) variaţia temperaturii în cuptorul de normalizare pentru tablă, cu material mobil; /) curba de variaţie a temperaturii cuptorului în lungul lui; //) temperatura materialului de-a lungul cuptorului şi în funcţiune de timp; 1) zonă de încălzire; 2) zonă de recoacere; 3) zonă de răcire în cuptor. variaţia de temperatură necesară în lungul cuptorului (v. fig. c). 2. ^ isotermică. Metg. V. sub Normalizare. 3. recoacere de Metg.; Sin. Normalizare (v. Normalizare 2). 4. Normalizarea laptelui. Ind. alim.: Operaţia prin care laptele colectat, avînd un conţinut de grăsime oarecare, se aduce la conţinutul de grăsime prevăzut de standardul în vigoare. Normalizarea consistă în introducerea în laptele colectat a unei anumite cantităţi de smîntînă sau de lapte smîntînit, în funcţiune de conţinutul de grăsifne iniţial al I aptelui. 5. Normalizaior, pl. normalizatori. Mat.: Dacă M este o submulţime a unui grup G, mulţimea elementelor din G permutabile cu M formează un subgrup al grupului G, numit normalizatorul mulţimii M în grupul dat G. Normalizatorul unuisubgrup^4 coincide cu grupul G, dacă — şi numai dacă — A este un divizor normal ai lui G. 6. Normare. Tehn.: Stabilirea de norme pentru un domeniu de activitate. Caracteristicile normării şi metodele de normare folosite sînt specifice domeniului respectiv. După felui normelor la cari se referă, se deosebesc în sectorul tehnico-economic: normarea muncii, normarea consumului, normarea reparaţiilor, etc. Normarea muncii: Elaborarea de norme de muncă, de regulă sub forma de norme de timp. Metodele de normare a muncii pot fi: metode empirice (numite, impropriu, metode de normare sumară), pentru normarea statistică, normarea practică şi normarea comparativă; metode tehnice, pentru normarea examinativă şi normarea analitică (prin calcul). Normarea statistică e empirică şi consistă în stabilirea normelor pe baza evidenţelor statistice ale producţiei, după rapoarte, fişe de lucru sau statistice, etc. La normarea statistică nu se ţine seamă de schimbările, intervenite între timp, referitoare la factorii determinanţi ai procesului de producţie. Normarea practică e empirică şi consistă în stabilirea, normelor pe baza experienţei în producţie a elaboratorului de norme, acesta apreciind norma personai, deci subiectiv. Normarea peliculelor 526 Normativ Normarea comparativă, numită şi normare prin asimilare, e empirică şi consistă în compararea lucrării normate cu lucrări şi condiţii de muncă similare, pentru cari există norme. Normarea examinativă e tehnică şi consistă în studierea timpului de lucru, folosind fotografierea, crono-metrarea şi, uneori, filmarea proceselor de lucru. Aceasta se mai numeşte normare prin control sau normare prin studierea timpului de lucru. Normarea prin fotografiere se referă la ziua de lucru, la procesul tehnologic sau la operaţii, şi consistă în observarea şi măsurarea întregului interval de timp (incluziv pierderile de timp) din durata unei zile de lucru, folosit pentru un proces tehnologic sau pentru o operaţie. Se deosebesc: fotografierea individuală, cînd se studiază timpul de lucru folosit de un singur lucrător la un singur post de lucru; fotografierea de grup, cînd se studiază timpul de lucru folosit de un grup de lucrători, fiecare dintre aceştia executînd o lucrare diferită; fotografierea de brigadă, cînd se studiază timpul de lucru folosit de un grup de lucrători, cari execută o singură * lucrare la un singur post de lucru. Dacă la fotografierea zilei de lucru iau parte şi lucrătorii a căror muncă e examinată, metoda se numeşte autofoto-grafiere. Normarea prin cronometra re eutiIizată mai ales pentru determinarea timpului de bază şi a timpului ajutător, referindu-se şi la elemente de scurtă durată din norma de timp. Etapele normării prin cronometrare sînt: pregătirea cronometrării; descrierea operaţiei cronometrate, care se defalcă în elemente componente, în ordinea succesiunii lor; menţionarea materialului prelucrat şi a utilajului folosit; cronometrarea şi trecerea timpilor măsuraţi în fişa de cronometrare; prelucrarea datelor obţinute şi valorificarea acestora. Normarea prin filmare se recomandă în special pentru studierea diferitelor mişcări rapide, cari se produc în intervale de timp foarte scurte. Normarea analitică, numită şi normare prin calcul, se bazează pe descompunerea lucrării sau a procesului tehnologic în operaţii şi în elementele acestora (faze, treceri, mînuiri şi mişcări), cari se analizează separat şi împreună, astfel încît să se stabilească un proces tehnologic raţional şi economic (cu timp necesar minim şi cu un preţ de cost redus). Apoi, pentru fiecare element al operaţiei se determină norma de timp, după normative, prin calcule sau prin măsurări directe ale intervalelor de timp folosite. Metoda analitică de normare poate fi analitic-experimen-talâ sau analitic-teoreticâ, diferenţa dintre ele consistînd numai în procedeul de determinare a normei de timp, deci în modul de efectuare a ultimei etape. în normarea analitic-experimentală, timpul corespunzător fiecărui element şi întregii operaţii se determină prin măsurarea directă a timpului la posturile de lucru, pe cînd în metoda analitic-teoretică, aceste intervale de timp se determină pe baza normativelor existente, prezentate sub forma de tablouri, de grafice (nomograme) sau de formule. Normele de timp pentru fiecare operaţie a unui proces tehnologic trebuie să se determine în concordanţă cu condiţiile tehnice şi de organizare, prevăzute pentru producţia respectivă. De asemenea, felul producţiei determină gradul de precizie al normelor. Producţia de serie mare şi de masă reclamă cea mai mare precizie de normare; deci analiza se face pînă la nivelul mînuirilor şi uneori chiar pînă la mişcări, folo-sindu-se normative de regimuri de lucru şi de timp, detaliate şi precise. La producţia de serie mică şi la cea individuală nu e raţional, din punctul de vedere economic, să se facă o normare descompusă pînă la ultimele elemente ale operaţiei. La producţia în flux continuu (pe bandă) se pun condiţii speciale, întrucît factorul timp, sub forma de tact (ritm) al fluxului, determină întregul proces de fabricaţie, operaţiile trebuind să fie sincronizate. 1. Normarea peliculelor. Cinem.: Operaţia de sortare a peliculelor cinematografice destinate lucrărilor de serie (în special pozitiv alb-negru şi color) şi cari au indici fotografici diferiţi (factor de contrast, sensibilitate, ect.j, pe partide cu caracteristici fotografice egale sau foarte apropiate. Această operaţie se efectuează în scopul asigurării tirajului de copii fără executarea de probe, atunci cînd se trece de la o emulsie la alta. Partidele se întocmesc pe baza factorului de contrast,. diferenţele de sensibilitate fiind exprimate în lumini de copiere, corespunzătoare maşinilor de copiat pe cari se execută tirajul. 2. Normativ, pl. normative. Tehn.: Ansamblul de prescripţii prin cari se stabilesc valorile unor mărimi caracteristice pentru un proces de producţie, valabile în anumite condiţii tehnico-organizatorice de lucru. După destinaţie, se deosebesc: normative de muncă, normative de consum, normative de reparaţii, etc. Normativele de muncă conţin prescripţii de alegere şi de determinare a valorilor unor mărimi ale unui proces de producţie, cari sînt necesare pentru stabilirea, prin metoda analitică, a normelor tehnice de muncă. Principiul de bază al elaborării normativelor de muncă e reducerea proceselor şi a operaţiilor tehnologice la un număr relativ mic şi limitat de mînuiri de lucru repetate. Pentru ca normele de muncă elaborate pe baza normativelor să fie progresive, trebuie ca normativele să fie întocmite considerînd procese tehnologice raţionale (bazate pe ultimele realizări ale tehnicii), utilarea tehnică cea mai bună şi folosirea completă a timpului de lucru; de asemenea, la stabilirea normativelor trebuie să se ţină seamă de realizările lucrătorilor fruntaşi. După scopul urmărit, normativele de muncă pot fi normative de regim de lucru, de timp, sau de servire a locului de lucru. Normativele de regim de lucru, referitoare la regimurile de funcţionare a utilajului, sînt destinate stabilirii intervalelor de timp mecanizat sau mecanic-manual. Aceste normative reglementează condiţiile optime de folosire a utilajului, în cursul prelucrării sau transformării materiei prime. Datele prevăzute de normative trebuie să ducă la stabilirea celor mai avantajoase regimuri de lucru (de regulă a celor mai economice), luînd în consideraţie tipul producţiei şi felul utilajului, materialele cari se prelucrează, caracterul prelucrării, uneltele folosite şi particularităţile producţiei. Normativele de timp sînt destinate normării operaţiilor manuale din procesul de lucru şi a elementelor manuale ale operaţiilor cari se execută cu utilaje, fiind stabilite pentru condiţii tehnice şi de organizare, determinate. Normativele de timp se elaborează pe baza fotografierii zilei de lucru sau a cronometrării în sectoarele de producţie în cari tehnica şi organizarea producţiei corespund cerinţelor din acel moment. Normativele de servire a locului de lucru sînt destinate determinării numărului de lucrători necesari pentru executarea sarcinilor de producţie în timpul prescris, în anumite condiţii tehnice şi de organizare, cum şi stabilirii normelor de servire a utilajului. Aceste normative se întocmesc pe categorii de lucrători, în funcţiune de seriile, modelele şi tipurile maşinilor servite, cum şi de tipul locurilor de lucru. ISformatbr 527 Normă După conţinut, normativele de muncă pot fi normative elementare şi normative grupate. Normativele elementare, numite şi normative analitice, sînt normative de regimuri de funcţionare a utilajului şi de timp de execuţie a mînuirilor, pe baza cărora se stabileşte timpul de lucru pentru fiecare parte componentă a normei de timp, pe unitatea de produs. Aceste normative ajung cu diferenţierea pînă la nivelul fazelor tehnologice şi sînt folosite, în special, la stabilirea normelor cu fundamentare tehnică, pentru producţia de masă, de serie mare şi de serie mijlocie, Normativele grupate, numite şi normative sintetice, conţin ^timpul pentru executarea unor complexe de mînuiri, grupate la un- loc. Aceste normative se aplică, de regulă, pentru producţia de serie mică şi individuală. După sfera de aplicare, se deosebesc normative pe întreaga industrie sau pe ramură industrială, cum şi normative locale. Normativele pe întreaga industrie se folosesc la normarea muncii lucrătorilor de aceeaşi profesiure şi specialitate, ocupaţi cu realizarea unei producţii uniforme, în diferite ramuri ale industriei. ■...Normativele pe ramura industriala se aplică unor lucrări specifice d:ntr-o anumită ramură a industriei, fiind destinate stabilirii normelor cu motivare tehnică, în întreprinderile din ramura respectivă. Normativele locale, numite si normative pe uzină, se aplică unor lucrări specifice pentru o întreprindere, cari nu au fost cuprinse în normativele pe întreaga industrie sau pe ramură, iar uneori, în cazurile cînd condiţiile locale tehnice şi de organizare permit stabilirea unor normative mai progresive decît cele cu sfera de aplicare mai largă, • 1. Normcitor, pl. normatori. Tehn.: Tehnician sau inginer, specializaţi în stabilirea normelor de muncă, de regulă sub forma de norme de timpi de lucru. Normatorul stabileşte normele de muncă folosind metodele curente de normare, de preferinţă pe bază de normative (v.). Normatorii cari au studii tehnice şi de specialitate mai înaintată, cunoscînd bine procesele tehnologice, se numesc normatori tehnologi. 2. ~ tehnolog. Tehn. V. sub Normator. 3. Norma, pl. norme. 1. Mat.: Fiecare dintre numerele reale şi pozitive |jx|| asociate univoc fiecărui element (vector) x al unui spaţiu linear (vectorial) X, cari satisfac condiţiile: !x+y||i !ar 0 e elementul de efect nul (la adunare) al spaţiului X. Se mai numeşte normă funcţiunea cu valori reale care asociază numărul ||x|| fiecărui x din X. Un spaţiu linear în care e definită o normă se numeşte spaţiu linear normat sau spaţiu normat (v. sub Spaţiu). Norma e generalizarea conceptului de modul. ■ 4. unei funcţiuni. Mat.: Numărul \\f\\ — K asociat unei funcţiuni/(x) 6 L2 şi numit norma funcţiunii f(x) în intervalul [a, b]. Avem ||/jj^0, unde ||/||=0, dacă si numai dacă f(x)^~0. De asemenea, ||.^/i| = | k | • i|/||, în particular, l!~/l-||/||;||/+0, unde U/U^O, dacă şi numai dacă0; ||^y|| = l^| ||/||, in particular, || —/1| = ||/j!; !|/+^|<|/|| + [Uj|. 5. ~a unui numâr hipercompiex. Mat.: Număr real N (0) asociat unui număr hipercompiex 0 (adică unui element al unei algebre), astfel încît să existe relaţia: N(6102)=N(0,)N(02). Exemple: Norma unui număr complex ordinar 0 = #+/^’ e pătratul modulului, adică JV(e) = tf2-b*2; norma unui cuaternion q—a^-ib-^jc-^kd este N^j==a24-b2+c2+d2; norma unui număr dual al lui Study 0=^4- bz este N(Q)=a; norma unei matrice A din inelul complet al matricelor de ordin n e egală cu determinantul | A | al matricei. V. şî Norma unei funcţiuni. e. Norma. 2. Stand.: Sin. Standard (v.). 7. Norma. 3. Poiigr.: Indicaţia culeasă cu acelaşi corp ş; în acelaşi rînd cu semnul de coală (v.), care cuprinde scurte date bibliografice asupra cărţii (numele autorului, titlul cărţii, numărul volumului), necesare recunoaşterii colii tipografice din acea lucrare. Norma se culege totdeauna într-un singur rînd, ocupînd un spaţiu cît mai restrîns; ea nu intră în formatul de text (v.). 8. Norma. 4. Tehn.: Totalitatea condiţiilor limită tehnice şi de organizare, referitoare la efectuarea unui proces de producţie, considerînd diferite mărimi caracteristice ale acestuia. Normele, cari se referă ia activitatea curentă a celor cari participă la un proces de producţie, pot fi: norme cu fundamentare tehnică (norme tehnice), corespunzătoare unui proces de producţie devenit raţional, ca urmare a îmbunătăţirii procesului tehnologic şi a proceseJor auxiliare, şi determinate prin metode analitice de normare; norme empirice, corespunzătoare condiţiilor şi desfăşurării, la un moment dat, a procesului de producţie, şi determinate în mod empiric, pe bază de evaluări statistice sau prin comparare cu alte norme, cum şi pe baza experienţei în producţie. Normele empirice se numesc: norme statistice, dacă rezultă din studiul evidenţelor statistice ale producţiei; norme comparative, dacă sîntstabi lite prin comparaţie cu lucrări şi condiţii similare de lucru ; norme practice, dacă sînt întocmite ţinînd seamă de experienţa în producţie a elaboratorului de normă. Exemple de norme: Normă de consum de materie primă: Cantitatea, dintr-o anumită materie primă sau auxiliară, eventual dintr-un semifabricat, care se poate consuma pentru realizarea unui singur exemplar dintr-un produs dat. Norma de consum serveşte la determinarea cantităţilor de materiale necesare executării unui plan de producţie. Sin. Consum specific. Normă de consum de energie: Cantitatea de energie (electrică, de căldură, etc.) care se poate consuma de un receptor de energie sau de căldură dat, într-un anumit interval de timp. Normă de muncă: Valoarea sarcinii de producţie care urmează să fie efectuată de unu sau de mai mulţi lucrători cu un anumit nivel de calificare, într-un timp determinat, stabilit după anumite criterii şi pe baza analizei condiţiilor reale de producţie. Normă 528 Norma Norma de muncă, pentru un singur lucrător sau pentru mai mulţi lucrători cari constituie o formaţie de lucru, se referă la mărimi cari servesc la aprecierea productivităţii muncii. Se folosesc norme tehnice (cu fundamentare tehnică) şi norme empirice, cari se pot exprima sub forma de normă de serviciu, normă de personal, normă de producţie şi normă de timp. Norma de serviciu indică numărul de maşini-unelte, de agregate, instalaţii, etc., sau de posturi de lucru, cari pot fi servite simultan de un lucrător sau de o echipă de lucru, în anumite condiţii tehnice şi de organizare a producţiei. Sin, Normă de servire. Norma de personal indică numărul de lucrători necesari pentru o anumită activitate. Astfel, se stabilesc norme de personal pentru: servirea unei maşini-unelte, a unui agregat, a unei instalaţii sau a unui post de lucru ; efectuarea unui proces tehnologic sau a unei operaţii tehnologice, în anumite condiţii tehnice şi de organizare; repartizarea lucrătorilor la executarea unei lucrări, ţinînd seamă de meseria acestora, de specialitatea sau de calificarea necesară. Norma de producţie indică cantitatea de produse (în kilograme, bucăţi, metri, etc.) care trebuie executată de un lucrător sau de o formaţie de lucru, în anumite condiţii tehnice şi de organizare, într-o unitate de timp (minut, oră, schimb, zi). Norma de producţie {Np) derivă din norma de timp (Nf), relaţia dintre ele fiind Np—î'.Nj. Norma de timp indică timpul (în secunde, minute, ore sau schimburi) necesar pentru executarea unei lucrări, a unei operaţii sau a unei faze, de un lucrător sau de o formaţie de lucru, în anumite condiţii tehnice şi de organizare (v. schema). Durata unei lucrări e unul dintre elementele necesare în compararea diferitelor variante tehnologice şi în aprecierea acestora. Normele de timp trebuie să corespundă unor procese tehnologice întocmite raţional şi deci trebuie să fie fundamentate tehnic, iar metoda cea mai indicată de stabilire a normelor tehnice de timp e calculul analitic, pe bază de normative. Norma de timp (v. schema) e constituită din timpul de pregătire şi încheiere şi din timpul unitar. în norma de timp nu intră timpul necesar pentru lucrări improductive, adică timpul de lucru improductiv, deoarece acest timp nu e strict necesar pentru îndeplinirea lucrării respective; eliminarea lui nu dăunează nici calitativ, nici cantitativ lucrărilor executate. Timp improductiv e, de exemplu: timpul pentru ascuţirea sculelor (în cazul ascuţirii centralizate a sculelor); timpul pentru repararea maşinii-unelte; timpul pentru căutarea sculelor, desenelor, materialelor; timpul de întrerupere a energiei; timpul pierdut din cauza lucrătorului, anume prin începerea tîrzie a lucrului, prin încetarea lucrului înainte de ora stabilită, prin convorbiri particulare, prin plecări de la locul de lucru, etc. Timpul de pregătire şi încheiere (Tp) e reprezentat de intervalul de timp necesar lucrătorului sau formaţiei de lucru pentru pregătirea lor, a mijloacelor de producţie şi a materialului, în vederea executării lucrării în condiţiile prescrise, cum şi pentru activităţile legate de încheierea lucrării. Acest timp se acordă o singură dată pentru întregul lot de obiecte prelucrate fără întrerupere, el nedepin-zînd de numărul acestora; de obicei, în acest interval de timp se include timpul consumat pentru cunoaşterea sarcinii de muncă (adică a lucrării), pentru citirea desenului, pentru obţinerea şi studierea instructajului, pentru obţinerea uneltelor şi a dispozitivelor, pentru aprovizionarea materialelor sau -a- semifabricatelor necesare, pentru montarea dispozitivelor, pentru reglarea utilajului, pentru scoaterea unel- Normă de timp telor şi a dispozitivelor, pentru predarea resturilor de materiale şi de semifabricate, cum şi pentru predarea lucrării executate. Timpul unitar (T ) e reprezentat de intervalul de timp necesar pentru executarea unei singure piese dintr-un lot. Timpul unitar se compune din timpul efectiv (fe) şi din timpul adaus (/). Timpul efectiv, numit şi timp operativ, e timpul necesar atribuit obiectului muncii şi în care se efectuează prelucrarea materiei prime sau a semifabricatului. El se compune din timpul de bază (/^) şi din timpul ajutător (taj)> — Timpul de bază, numit şi timp tehnologic, e consumat pentru transformarea cantitativă ori calitativă a .materiei prime sau a semifabricatului. De exemplu, la uzinarea pe maşini-unelte, e timpul pentru transformarea geometriei obiectului prelucrat (formă, dimensiuni, netezimea suprafeţei, poziţia relativă a suprafeţelor). Timpul de bază depinde direct de valoarea factorilor regimului de lucru utilizat (de ex., la prelucrări prin aşchiere, depinde de valoarea vitezei de aşchiere, a avansului şi a adîncimii de aşchiere). — Timpul ajutător, numit impropriu şi timp auxiliar, e folosit pentru acţiuni ajutătoare, strîns legate de executarea lucrării care formează obiectul timpului de bază. De exemplu, la uzinarea metalelor, e timpul pentru aşezarea obiectului de prelucrat pe maşina-unealtă sau în dispozitivul de prindere, pentru pornirea şi oprirea mecanismelor maşinii-unelte, pentru apropierea sau îndepărtarea sculei, pentru măsurarea dimensiunilor, pentru luarea şi deplasarea obiectului prelucrat sau a sculei, etc. Timpul adaus e folosit pentru servirea locului de lucru şi pentru repausul sau necesităţile fireşti ale lucrătorului, reprezentînd intervalul de timp improduct'v, din timpul unitar. Cuprinde timpul de servire a postului de lucru (Z^) şi timpul de repaus (tr). — Timpul de servire a locului de lucru se compune din timpjjl de servire tehnică folosit' pentru îngrijirea şi păstrarea în stare -de funcţionare :a. .uti- Normă de televiziuni 529 Normă de televfzjîihe lajuiui (maşină-unealtă, scule, dispozitive şi verificatoare), şi-din timpul de servire pentru organizare^), folosit pentru îngrijirea şi păstrarea în condiţii optime a postului de lucru în tot timpul schimbului de lucru. De exemplu, la prelucrările prin aşchiere, timpul de servire tehnică se referă la înlocuirea sculei uzaţe, la reglarea în timpul lucrului a dispozitivelor şi a maşinii-unelte, la ascuţirea sculei, îndepărtarea aşchiilor, etc.y-timpul de servire pentru organizare se referă la curăţirea şi ungerea maşinii-unelte după terminarea schimbului, la aşezarea şi curăţirea sculelor sau a verificatoarelor (la începutul şi la terminarea zilei de lucru). — Timpul de repaus se compune din timpul de odihnă (/^), necesar pentru refacerea potenţialului de lucru al lucratorului, şi din timpul de necesităţi fireşti folosit pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice ale lucrătorului. Pentru confecţionarea unui singur obiect, norma de timp are valoarea: Nf=Tp+ ra=Tp (/,+ ta) = Tp+ (tba+ taj) + (td+ n = '=’rpJrtbă+taj+ttt + *so + iodJs'inf Pentru confecţionarea a n obiecte, norma de timp are valoarea: Nt=Tp+nTu^Tp+n ^ba+taj+tst +fso +fod+tnfl- Normă de planificare: Normă care serveşte ca bază de calcul la planificarea producţiei, pe o anumită perioadă. Poate fi normă de timp, normă de producţie, normă de servire, normă de consum, normă de reparaţii, etc. Normă de reparaţii: Normă care stabileşte durata şi structura ciclurilor de reparaţii, cum şi fazele importante şi desfăşurarea diferitelor lor categorii, în scopul unei aplicări corecte şi uniforme a sistemului de reparaţii ales. Normele de reparaţie se referă la următoarele elemente: ciclul de reparaţie (durata şi structura sa); volumul lucrărilor de reparaţie, indicîndu-se orele de lucru necesare (ore de lucru manual şi cu maşini), cu eventuala defalcare a volumului de lucrări pe specialităţi (lucrări mecanice, lucrări electrice, etc.); durata de oprire pentru executarea reparaţiei; toleranţe şi alte condiţii de recepţie; consumul de materiale; costul reparaţiei; stabilirea amortisărilor; stabilirea stocului de piese de schimb, etc. Normă t e h n i c ă - e c o n o m i c ă: Normă care stabileşte valoarea unor indici tehnico-economici (v.), folosiţi pentru aprecierea productivităţii utilajului şi a utilizării materiilor prime, a materialelor auxiliare şi a combustibilului, în condiţii tehnice şi de organizare date. 1. de televiziune, 1. Te/c.: Fiecare dintre normele utilizate în tehnica televiziunii (v.). Diferitele tipuri de norme utilizate în televiziune depind de caracteristicile adoptate pentru semnalul de radiofrecvenţă modulat al staţiunii de televiziune, — caracteristici cari definesc sistemul de televiziune folosit şi al căror ansamblu constituie norma de televiziune în sens restrîns, sau norma de transmisiune (v. Normă de televiziune 2). în tehnica televiziunii se deosebesc şi alte clase de norme, subordonate normei de transmisiune, şi anume normele de alocare a frecvenţelor şi normele de echipament. Normele de alocare a frecvenţelor stabilesc, prin convenţii internaţionale, benzile de frecvenţe cari se afectează emisiunilor,de televiziune (v. sub Benzilor, alocarea ~ de frecvenţe, şi Benzi de televiziune) şi poziţia canalelor de televiziune, adică a canalelor de frecvenţă repartizate cîte unei singure emisiuni în fiecare bandă de frecvenţă de/televiziune (v. sub Canal de frecvenţe), luînd în consideraţie puterea radiată admisibilă, separarea geografică între staţiuni, cu respectarea unor anumite raporturi de protecţie, perturbaţiile admisibile relative, canalele folosite în comun (în partaj) ■demrrai multe staţiuni adiacente sau separatert-ote-ranţele frecvenţelor purtătoare şi subpurtătoare, frecvenţele intermediare, etc. Prin norme de alocare se stabilesc şi benzile de frecvenţă (pe microunde) utilizabile pentru transmisiunea dirijată „între staţiuni fixe sau mobile a programelor. de televiziune (prin radiorelee, pentru echipamentul portabil, etc.), si anume: 1990—2.110 MHz.; 3700-4200 MHz; 5925—6425 MHz; 6875— 7725 MHz; 12 700-13 200 MHz. Normele de echipament stabilesc caracteristicile pe cari trebuie să le aibă echipamentul de emisiune ş’r de recepţie pentru asigurarea realizării prevederilor cuprinse în normele de emisiune şi de alocare a frecvenţelor. 2. de televiziune. 2. Te/c.: Ansamblul de parametri şi indici nominali care trebuie sa caracterizeze o transmisiune de televiziune, care defineşte sistemul de televiziune adoptat şi din care rezultă condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească aparatajul de emisiune şi de recepţie, cum şi calitatea imaginii recepţionate. Sin. Normă de transmisiune, Standard de televiziune (v. Televiziune, şi Imagine de televiziune). în cursul dezvoltării tehnicii televiziunii, începînd din anul 1936, s-au standardizat pentru televiziunea monocromă (în alb-negru) următoarele norme: norma OIRT (625 de linii, 25 imagini/s, lăţimea benzii video 6 MHz), utilizată şi în ţara noastră; norma europeană Cerber (625 de linii, 25 imagini/s, lăţimea benzii video 5 MHz); norma britanică (405 linii, 25 imagini/s); norma--franceză (819 linii, 25 i mag ini/s); norma americană (525 de linii, 30 imagini/s). Afară de acestea, în Belgia şi Luxemburg se folosesc unele variante ale normelor de 625 de linii şi 819 linii'. Diversitatea destul de mare a normelor constituie o dificultate în realizarea schimburilor internaţionale de programe de televiziune, cari rămîn totuşi posibile şi impun folosirea convertisoarelor de norme. Ca exemplu privind televiziunea în culori există norma americană NTSC (National Television Standard Com-mittee) şi sistemul francez SECAM (Systeme sequenţiel â memoire). Fiecare dintre aceste norme caracterizează un anumiţ sistem de televiziune şi cuprinde diferite clase de prevederi (v. şi Tabloui recapitulativ), conţinute în normele de explorare* în normele de sincronizare, în normele de modulaţie, în normele de canal şi în normele speciale pentru televiziunea în culori. Toate aceste norme se referă la benzile de televiziune (v.) I (40,5 — 68 MHz) si Iii (174—216 MHz). Pentru benzile de televiziune IV (470 — 585 MHz) şi V (610—960 MHz), recomandările internaţionale prevăd folosirea excluzivă a unui sistem cu 625 de linii, tinzîndu-se către unificarea diferitelor norme. Normele de explorare stabilesc caracteristic cile procedeului de analiză a imaginii (v.) şi, în particular, modul de explorare, formatul imaginii, frecvenţa cadrelor şi a semicadrelor, numărul de linii. Modul de explorare e, pentru toate normele, explorarea întreţesută (v.) cu raportul 2:1 (descompunerea unui cadru în două semicadre), ceea ce prezintă avantajul multiplicării frecvenţei de pîIpîire cu raportul de întreţesere, la o aceeaşi lăţime a benzii video necesare, sau invers, reducerea lăţimii benzii video necesare la aceeaşi frecvenţă de pîlpîire. Alegerea unui raport de întreţesere mai mare decît 2:1 la o aceeaşi frecvenţă de pîlpîire ar reduce într-atît frecvenţa de iluminare a diferitelor linii, încît pe imagine ar apărea o pîlpîire a liniilor. Toate normele prevăd, de asemenea, explorarea de la stînga la dreapta şi de sus în jos cu viteză constantă, în timpul intervalelor active ale liniilor şi seml^ cadrelor. ■ ; ■ ~ ■-' 34 Normă de televiziuni 530 Normă de televiziune Tabloul recapitulativ al caracteristicilor principale ale principalelor norme de televiziune monocromă Caracte risticî Norma OIRT | CCIR j britanică | franceză j americană Numărul de linii pe imagine (^) 625 | 625 405 819 525 Numărul de semicadre pe secundă (jt) şi toleranţa 50+0,05% 50 50 50 ! 60 i Durata unei linii (H). în jx3 64 64 98,8 48.84 i 63,5 Numărul de linii pe secundă şi toleranţa 15 625+0,05% 15 625 ±0,1 % 10125 20 475 ! 15 750 Formatul 4/3 4/3 4/3 4/3 I 4/3 Factorul de rezoluţie pe orizontală, în linii/MHz 80 80 123 61 j 80 , . . f maxim Numărul de linii active pe imagine | minim 579 563 589 563 377 737 ! 499 483 Lăţimea benzii video, în MHz 6 5 3 10 4 Palierul anterior ai impulsiei de stingere (C)* în jxs 1,2-1,5 1,3-1,8 1,5—2 0,5-0,7 ! 1,71 minim Palierul posterior al impulsiei de stingere (B), în pts 5,8-6 5.1 —6,5 6—9 6,3—6.5 ! 3,64 minim Duraia impulsiei de sincronizare pe orizontală (D), în y,s 4,5—5,3 | 4,5—4,9 8—10 2.4 —2,6 4,2—5.46 Durata impulsiei de sincronizare pe verticală (M), în linii 2.5-3 H 2.5 H 4 H 0,36—0,46 H I 3 H Durata impulsiei de stingere pe orizontală (A), în jxs 11,8—12,5 ,11,8-12,3 17,5—19 9,2-9,8 | 10.2---11.4 Durata impulsiei de stingere pe verticală (J), în linii (25 ±2 )H (18—22)H (13-15)H 41 H (13—21) H Numărul de impulsii de egalizare 5 5 —. 6 Frontul impulsiilor de sincronizare (F), în jxs 0,13—0,26 0,2—0,4 ^0,25 0.1 •••0,14 0,25 Frontul impulsiilor de stingere (£), în jjls 0,02-0,45 0,02—0,4 0,25—0,5 0,17—0,23 0,64 Lăţimea canalului, în MHz 8 7 5 * 13.15 6 Intervalul dintre purtătoarele video şi audio, în MHz 6.5 5,5 3.5 11.15 4.5 Tipul de modulaţie pentru sunet MF(A/= 50kHz) MF(A/= 50kHz.) MA MA M F(A/= 50kHz) ■ Constanta de timp la preaccentuare pentru sunet în pis R. 50 50 - ” 100 Raportul dintre puterile radiate de emiţătoarele video şi audio 2 :1 —5 : 1 4 : 1—5 : 1 4:1 4 :1 4:1 Lăţimea flancului lui Niquist, în MHz 1,5 1,5 £ 1.5 4 1,5 Intervalul dintre purtătoarea video şi marginea canalului,în MHz 1,25 1,25 1,25 2,75 1.25 Polaritatea modulaţiei video negativă negativă pozitivă pozitivă negativă Factorul gamma al semnalului radiat 0.5 0;5 0,4-0,5 0,6 0,45 Polarizarea orizontală or izontală verticală orizontală orizontală F ofr matul imaginii e în toate normele egal cu 4/3, valoare admisă în prezent şi în cinematografia normală. Astfel, transmiterea prin televiziune a filmelor cinematografice mai vechi, cu formatul 11/8, se face cu o pierdere (neimportantă) de circa 4% a informaţiei. Frecvenţa se mi cadrelor se ia egală cu frecvenţa reţelei de alimentare pentru ca semnalele parazite avînd frecvenţa reţelei sau a armonicelor acesteia să apară pe ecranele de televiziune sub forma unor imagini fixe, de regulă ca benzi orizontale. De aceea, toate normele actuale prevăd o frecvenţă nominală a cadrelor egală cu jumătate din frecvenţa nominală a reţelei de curent alternativ (25 cadre/s în Europa şi în majoritatea ţărilor din Asia şi din Africa, şi 30 cadre/s în Statele Unite, Canada, Mexic, Japonia, etc.). Transmiterea la distanţe mari a programelor de televiziune a impus ca televizoarele să poată recepţiona semnale avînd frecvenţa semicadrelor diferită de a reţelei de la care. se alimentează receptorul. Acest lucru e posibil prin reducerea influenţei fluxului de scăpări al transformatorului de alimentare asupra intensităţii fasciculului explorator şi prin îmbunătăţirea filtrajului tensiunilor continue de alimentare,» De aceea, în prezent, toate normele prevăd că aparatajul de .televiziune trebuie să poată funcţiona normal, independent de frecvenţa reţelei de alimentare şi, uneori, indică toleranţele impuse frecvenţei semicadrelor şi a liniilor. Dintre cele două valori alese pentru frecvenţa semicadrelor, frecvenţa de 50 Hz prezintă dezavantajul de a limita, într=o anumită măsură, sxrălucirea maximă admisibilă a imaginii recepţionate, deoarece la străluciri de ordinul a 200 asb (apostilbi), fenomenul de pîlpîire devine perceptibil. Pentru frecvenţa cîmpurilor de 60 Hz, strălucirea la care devine perceptibilă pîlpîirea e de circa şase ori mai mare decît pentru frecvenţa de 50 Hz. Numărul % de linii de explorare trebuie să fie impar şi decompozabil într-un număr relativ mic de factori primi pentru a realiza întreţeserea. Acest număr ar trebui să fie cît mai mare, pentru că el determină aproximativ numărul maxim de detalii fine cari pot fi reproduse pe imagine (v. Definiţia imaginii, şi Imagine de televiziune). De altă parte, lărgimea de bandă A/ necesară spectrului de videofrecvenţă creşte cu pătratul numărului de linii, conform relaţiei: ^(1-P J 2(1-a) M ' în care M e numărul maxim de elemente cari se pot distinge pe verticală, iar N e numărul maxim de elemente cari se pot distinge pe orizontală (pentru restul notaţiilor, v. sub Imagine de • televiziune). Practic, e raţional ca rezoluţia pe orizontală să fie egală cu rezoluţia pe verticală. Trebuie Norma de televiziune 531 Norma de televiziune deci; ca iV/M=4/3. Creşterea rapidă a benzii de frecvenţe necesare determină însă scumpirea excesivă a aparatajului de televiziune, atît a celui de emibiune, cît şi a celui de recepţie. Din punctul de vedere economic, deci, numărul de linii trebuie să fie cît mai mic. Apreciind diferitele norme după criteriul calităţii imaginii şi după criteriul economic, se poate afirma că sistemul cu ^=625 de linii e cel mai raţional, întrucît asigură o calitate-bună a imaginii la un cost rezonabil al echipamentului. Creşţerea numărului de linii pînă la ^=819 (norma franceză) scumpeşte mult echipamentul, fără a duce la o creştere simţitoare a clarităţii în raport cu sistemele de 625 de linii. Alegerea, în cadrul normei OIRT, a unei benzi video de 6 MHz, spre deosebire de banda video de 5 MHz din cadrul normei europene Gerber, permite o anumită ameliorare a calităţii imaginii şi o mai bună realizare a televiziunii în culori, în căzui unui sistem compatibil (asigurînd la recepţie un număr mai mare de elemente colorate ale imaginii). Afară de aceasta, normele cu 625 de linii corespund în modul cel mai raţional şi cerinţei ca de la distanţa optima de vizionare să nu mai fie vizibilă structura lineară a imaginii de televiziune. Se consideră că această distanţă optimă e de aproximativ patru ori înălţimea ecranului, deoarece o astfei de distanţă permite cuprinderea întregii imagini, fără mişcări obositoare ale cap uliii,-ci numai prin mişcări ale ochilor. în cazul sistemelor cu 625 de linii, distanţa unghiulară între cele două linii de explorare e de aproximativ 1,5' adică e corespunzătoare acuităţii vederii normale în condiţiile vizionării unei imagini de televiziune (cu structură lineară şi zgomot de fond). Normele de sincronizare stabilesc forma impulsiilor de stingere şi a semnalului complex de sincronizare, care cuprinde: semnale de sincronizare pe orizontală; semnale I. Forma semnalelor de sincronizare în norma de televiziune OIRT. o) semnalul complex la sfîrşitul semicadre'or impare; t) semnalul complex la sfîrşitul semicadrelor pare; c) detaliu! a asupra impulsiei de sincronizare pe orizontală; d) detaliul 3 asupra semnalului complex de sincronizare pe verticală. Notaţii: A) durata impulsiei de stingere pe orizontala (11,8—12,5 jjls) ; £) pal ierul posterior al impulsiei de stingere pe orizontală (5,R***6 ţjLc'); C) pal ierul anterior al impulsiei de stingere pe orizontală (1,2***1 ,S jxs); O) durata impulsiei de sincronizare pe orizontală (4,5***5,3 jxs); £) frontul impulsiei de stingere pe orizontală (0,02*,,0,45 fxs); F) frontul impulsiei de sincronizare- pe orizontală (0,13***0,26 [xs); H) durata totală a unei linii [1/(25*625)= 64 fxs]; J) durata impulsiei de stingere pe verticală [(25H-2)XH]î L) durata grupului impulsiilor de egalizare [(2,5*’*3)X H]; M) durata impul-siei de sincronizare pe verticală [(2,5**\3)X H]; P) durata impulsiei de egalizare (2,25***2,65 fxs); R) durata impulsiei de crestare (4,5—5,3 [xs); S) frontul impulsi ilor de egalizare şi crestare (0,13---0,26 fxs); 1) nivelul impulsiilor de sincronizare (modulaţie negativă de 1C0%); 2) nivelul de stingere (75+2,5%); 3) nivelul de negru (3***5% sub nivelul de stingere); 4) nivelul de alb (minimum 10%); 5) nivelul zero al purtătoarei. de sincronizare pe verticală; semnale de sincronizare de egalizare; impulsii de crestare. Rolul acestor semnale e de a iniţia mişcările de retragere pe verticală şi pe orizontală a fasciculelor analizor şi reproducător. Semnalele de sincronizare se suprapun peste impulsiile de stingere în aşa fel, încît să nu ocupe nivelurile rezervate semnalului de imagine, ci să fie situate în aşa-numitul domeniu infranegru. In fig. / e reprezentată forma semnalelor de sincronizare pentru norma de televiziune OIRT. Impulsiile de sincronizare pe orizontala iniţiază întoarcerea spotului, la finele fiecărei linii, şi au frecvenţa baleiajului orizontal. Impulsiile de sincronizare pe verticală trebuie să difere de impulsiile de sincronizare pe orizontală, pentru a evita interacţiuni între sincronizarea pe verticală şi cea pe orizontală. Pentru a corespunde unei aceleiaşi puteri de vîrf radiate de emiţător, ambele impulsii au aceeaşi amplitudine şi diferă numai prin forma lor. Impulsiile de egalizare sînt grupuri de 5-*-6 impulsii înguste, avînd frecvenţa egală cu dublul frecvenţei de repetiţie a impulsiilor de sincronizare pe orizontală. Aceste impulsii de egalizare se transmit înainte şi după fiecare impulsie de sincronizare pe verticală şi au rolul de a asigura întreţeserea corectă prin egalizarea diferenţelor cari apar (în cazul integrării în circuitele televizorului) între impulsiile de sincronizare pe verticală a semicadrelor impare şi a celor pare, datorită distanţei diferita dintre ultima impulsie de sincronizare pe orizontală şi începutul impulsiei de stingere pe verticală. Impulsiile de crestare au rolul de a menţine. sincronizarea pe orizontală şi în timpul impulsiei de sincronizare pe verticală, care e crestată cu acesxe impulsii cu o frecvenţă egală cu dublul frecvenţei liniilor. Normele de modulaţie specifică tipul modulaţiei şi pdrametrti ei esenţiali, cari stabilesc relaţia dintre mărimile vizuale şi auditive şi semnalele de înaltă frecvenţă modulate. în televiziune se folosesc în-prezent trei tipuri de modulaţie (v.): modulaţia de frecvenţă, pentru sunet în emiţătoarele obişnuite şi pentru imagine şi sunet în echipamentul de radiorelee; modulaţia de amplitudine, pentru semnalul video în televiziunea monocromă, pentru semnalul de lumi-nanţă în sistemele color compatibile şi pentru sunet, în cazul normelor britanică şi franceză; modulaţia sincronă în cua-dratură (o combinaţie între modulaţia de fază şi modulaţia de amplitudine), pentru semnalul de crominanţă în sistemul color compatibil NTSC. Normele de modulaţie a sunetului precizează tipul modulaţiei, deviaţia de frecvenţă maximă şi caracteristicile pre-accentuării (v.). T i p u I modulaţiei. Modulaţia de frecvenţă pentru sunet e de preferat, deoarece prezintă avantaje importante: la o putere dată a emiţătorului şi la un raport semnal/zgomot dat asigură deservirea unei suprafeţe mai mari decît în cazul modulaţiei de amplitudine; în combinaţie cu modulaţia de amplitudine pentru semnalul video permite folosirea unui procedeu avantajos de recepţie, numit „intercarrier“, a semnalului de televiziune. Deviaţia de frecvenţă maximă. Pentru deviaţia maximă la vîrf-ul de modulaţie se alege o valoare de compromis între raportul semnal/zgomot (care creşte proporţional cu deviaţia maximă), lăţimea de bandă şi stabilitatea circuitelor acordate ale receptorului (al căror regim devine critic odată cu creşterea deviaţiei maxime). Se adoptă, de obicei, valori inferioare celei folosite în radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă (±"75 kHz), deoarece chiar cu aceste valori.^zona de serviciu egalează ,sau' depăşeşte pe Normă de: televiziuni 532 Normă de televiziune aceea a semnalului video asociat (deşi puterea emiţătorului de sunet e, în general, inferioară puterii emiţătorului de imagine). ' Caracteristicile de p re a c ce ntuare. Pre-accentuarea, înainte de modulaţie, a amplitudinii componentelor de frecvenţă mai înaltă, şi deaccentuarea corespunzătoare, la recepţie (după demodulaţie), ameliorează indicele de modulaţie (v.) de frecvenţă af acestor componente. Caracteristica de preaccentuare e determinată de variaţia cu frecvenţa a impedanţei unui circuit constituit dintr-o induc-tivitate în serie cu o rezistenţă, în norme indicîndu-se numai valoarea constantei de tirnp — (egală cu 50 pts în norma jK OlRT). Caracteristica de deaccentuare corespunzătoare se consideră că e a unui condensator în serie cu o rezistenţă de constantă de timp RC. în general, valoarea constantei de timp se reduce, atunci cînd deviaţia maximă de frecvenţă are valori mai mari. în cazul sistemelor cari utilizează pentru sunet modulaţia de amplitudine, preaccentuarea nu se foloseşte. Normele demodulaţie a imaginii (televiziunea monocromă) precizează tipul modulaţiei, polaritatea, nivelurile de referinţă, caracteristicile de frecvenţă ale benzilor laterale, caracteristicile de amplitudine şi de fază, caracteristica de transfer. - T / p u I modulaţiei. Toate normele existente folosesc pentru imagine modulaţia de amplitudine cu suprimarea parţiala a unei benzi laterale. 'Polaritatea modulaţiei. Normele prevăd atît modulaţia negativă (norma OlRT, norma europeană Gerber —- CCIR — , norma americană), cît şi modulaţia pozitivă (norma engleză şi norma franceză). în cazul modulaţiei negative, părţilor negre ale imaginii le corespund maximele amplitudinii semnalului de radiofrecvenţă, pe cînd în cazul modulaţiei pozitive, am-plitudineasemnalului de radiofrecvenţă e maximă pentru părţile albe ale imaginii. în cazul modulaţiei negative, vîr-furilor semnalelor de sincronizare le corespund deci nivelurile maxime ale amplitudinii purtătoarei, şi invers (v. fig, II), Modulaţia negativă (mai dezavantajoasă din punctul de vedere al stabilităţii sincronizării televizoarelor) prezintă avantaje din punctul de vedere al efectelor paraziţilor pe ecran (cari apar, în acest caz, ca puncte întunecate pe fond luminos), al reglajului automat de nivel la receptoare şi al folosirii tuburilor etajului final al emiţătorului (v. şî sub Modulaţie). Ni v e I u r i de referinţa. Anvelopa de modulaţie a purtătoarei de imagine e caracterizată prin patru niveluri caracteristice: nivelul de alb, nivelul de negru, nivelul impulsiilor de stingere, nivelul impulsiilor de sincronizare. în general, nivelurile sînt alese astfel, încît să se asigure un raport raţional între mărimea semnalelor de imagine şi a semnalelor de sincronizare, astfel încît, la îndepărtarea receptorului de emiţător, intensitatea ambelor semnale să devină insuficientă în acelaşi timp. Pentru o separare mai bună a semnalelor de imagine şi de sincronizare se prevede, în .general, o zonă de protecţie între nivelul corespunzător punctelor celor mai negre,din imagine şi nivelul de stingere, cacş asigură 9 funcţionare mai bună a generatoarelor.de baJeiaj : 7 II. Semnal de televiziune cu modulaţie negativa (o) şi pozitiva (b). 1) nivelul de alb; 2) nivelul de stingere; 3) semnale de sincronizare. â 1 2 3 4 5 6 T 8 3 W 11 IZ III. Caracteristicile benzilor laterale. Tensiunea video Ia ieşirea unui demodulator ideal, corespunzătoare benzii laterale suprimate în norma europeana (1), britanică (2), franceza (3) şi americana (4). şi a circuitelor de fixare. Aproape toate normele prevăd o valoare minimă pentru mărimea purtătoarei de imagine la minimele de modulaţie, pentru a permite funcţionarea corectă a televizoarelor de sistem „intercarrier“, în care frecvenţa intermediară pentru sunet se obţine prin bătăi între cele două purtătoare de imagine şi de sunet. în norma OlRT modulaţia de 100 % corespunde nivelului impulsiilor de sincronizare ; nivelul de stingere e de 75^2,5 %, iar cu 3---5% sub el nivelul de negru; nivelul de alb corespunzător celor mai mici valori ale purtătoarei e de cel puţin 10%. Caracteristica benzilor laterale. în modulaţia de amplitudine (v. sub Modulaţie), transmiterea ambelor benzi laterale — inferioară şi superioară — e inutilă din punctul de vedere al informaţiei transmise. în scopul reducerii lăţimii de bandă utilizate se obişnuieşte ca una dintre benzile laterale să fie parţial suprimată prin folosirea unui filtru la emiţător. Alegerea benzii laterale care urmează să fie atenuată e în mare măsură arbitrară. în fig. III sînt date caracteristici le amplitudine-frecvenţă cari rezultă, cînd semnalul radiat e de-modulat cu un detector ideal. Acele porţiuni din benzi laterale apar ia o amplitudine dublă faţă de amplitudinea acelor porţiuni din semnal carisînttrans-mise cu osingură bandă laterală. în scopul egalizării amplitudinilor, caracteristica de atenuare a receptorului e astfel realizată, încît frecvenţa purtătoare imagine e amplificată la jumătate faţă de frecvenţele laterale superioare. în fig. IV sînt reprezentate curbele! ^ Curbele de atenuare ale receptorului, de atenuare ale re- corespunzătoare diferitelor norme, ceptorului, corespun- *) europeană; 2) britanică; 3) franceză; 4) ame-zătoare diferitelor ricană; /) purtătoare de imagine, norme. Caracteristicile de amplitudine şi de faza. Caracteristicile de frecvenţă a amplitudinii şi a fazei se specifică sub forma unor curbe nominale şi a toleranţelor corespunzătoare. în cazul transmisiunii monocrome se indică, de obicei, numai caracteristica de amplitudine, iar în cazul transmisiunii color, compatibilă, se indică atît caracteristica de amplitudine cît şi cea de fază, cari asigură menţinerea distorsiunilor în limite acceptabile. Caracteristica de transfer. Această caracteristică, reprezintă relaţia dintre amplitudinile înfăşurătoarei de modulaţie a imaginii măsurate de la nivelul de negru şi străludrite.. .corespunzătoare ale, scenei care se. .televizează, semnal ieşirea cari sînt transmise cu două unui astfel de detector cu Av ,\ \, V 1 L . A A 0 0,5 1 Normă tehnică de calitate 533 Noroi de foraj Afară de norma americană pentru televiziune monocromă, care specifică forma substanţial logaritmică a acestei caracteristici, celelalte norme se referă la această problemă într-un mod cu totul general. Normele de canal se referă la utilizarea canalului de frecvenţă afectat emisiunii şi la alte caracteristici ale undelor radiate. Ele precizează lăţimea canalului, repartiţia frecvenţelor, raportul puterilor radiate ale emiţătoarelor audio şi video, polarizaţia undelor. Laţi mea canalului. Alegerea lăţimii canalului e determinată de două considerente antagoniste: amplasarea, în~benzile alocate serviciilor de televiziune, a unui număr cît mai mare de canale; calitatea imaginii, în special rezoluţia şi înlăturarea pîlpîirii la niveluri apreciabile de strălucire. Repartiţia frecvenţelor purtătoare şi atenuarea benzilor laterale. Aceste date se precizează prin diagrame de canal, indicate în fig. V pentru principalele norme de televiziune. --------—6,5MHz ----------- ■1 -0,5 0 0,75 -1,75 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 £* onh -8$ MHz -12-11 -10 ~3 ~8 —7 -6 ~5 -4 -3 -2 -1 0 12 3 4 ,2 1 -2 -1,25-1-0.75 0 4 4,5 5 V. Diagramale de canal corespunzătoare diferitelor norme, o) norma OIRT; b) europeana; c) britanică; d) franceză; e) americană; t) purtătoare de sunet; 2) purtătoare de imagine. Raportul dintre puterile radiate de emiţătoarele audio şi video. Respectarea acestui raport asigură recepţionarea în bune condiţii a ambelor semnale în întreaga zonă deservită. Polarizaţia. Alegerea tipului de polarizare a undei purtătoare în transmisiunea de televiziune s-a făcut în urma studiilor teoretice şi a măsurărilor intensităţii cîmpului pentru unde polarizate în plane orizontale şi verticale. Măsurările au arătat că se obţin intensităţi de-cîmp mult mai mari în cazul polarizării orizontale a vectorului cîmp electric decît atunci cînd se foloseşte polarizaţia verticală, deşi rezultă ca aceasta din urmă e preferabilă în regiunile din imediata apropiere a emiţătoarelor. Undele polarizate în plan orizontal sînt mai avantajoase în privinţa modului în care sînt reflectate de obstacolele întîlnite pe parcurs ; în plus, antenele orizontale de emisiune şj de recepţie sînt mai uşor de construit şi permit — datorită directivităţii lor—reducerea substanţială a perturbaţiilor la recepţie. Normele speciale pentru televiziunea în culori se referă la sistemele compatibile (cari asîgură recepţionarea în alb-negru a semnalelor de televiziune în culori, la receptoarele obişnuite) (v. Televiziune în culori). 1. ~ tehnica de calitate. Ind. text.: Norma care serveşte ca bază de apreciere a calităţii produseor textile confecţionate. Norma tehnică de calitate cuprinde: numărul de „calităţi" admise, în cari se poate încadra produsul (de ex. STAS 3056-59 prevede trei calităţi, notate cu I, II, 111), tabele orientative, în cari sînt înscrise numărul maxim şi felul defectelor admise, se dau indicaţii asupra felului cum trebuie să se efectueze cercetarea defectelor şi verificarea dimensiuni lor, cum şi modul de calcul al numărului de defecte, avînd în vedere cele cari pot fi reparate şi corectate (de ex.: în cazul produselor din tricot, ochiurile scăpate pot fi repusate, etc.). Pentru stabilirea calităţii confecţiunilor textile se utilizează şi produsul etalon, care e păstrat în condiţii optime de fabrica producătoare. 2. Norma. 5. Hidrot. Cantitatea de apă (exprimată în m3/ha) folosită în irigaţii în diferite scopuri; se deosebesc: norm.â de aprovizionare, care e cantitatea de apă care se dă soiului înainte deînsămînţare, pentru obţinerea unei rezerve de umiditate necesare realizării unor condiţii favorabile pentru pornirea vegetaţiei; normă de irigare, care e cantitatea totală de apă necesară pentru irigarea unui hectar de teren cultivat cu o anumită plantă, în vederea obţinerii unei producţii mai mari; norma de udare, care reprezintă cantitatea de apă care se dă solului la o singură udare, pentru a-i mării umiditatea, pe grosimea stratului activ, de la valoarea proviziei momentane (v.) ia valoarea umidităţii optime necesare plantei respective. 3. Norma de desecare. Hidrot.: Adîncimea la care trebuie coborît nivelul pînzei de apă freatice a unui teren care e supus desecării, pentru a obţine o umiditate satisfăcătoare sau cel puţin mai mică decît umiditatea maximă admisibilă, atît în perioada de dezvoltare a plantelor, cît şi în perioada fără vegetaţie. 4. Normusconâ. Ind. chim. V. Exaltonă. 5. Nornicotinâ. Ind. alim.: p»PiridiI-a-pirolidină; 3-(2- pirolidil) piridinâ. Alcaloid care se găseşte în tutun, în cantitate mică. [J-Nornicotina are struc- ^ tura nicotinei, fără radicalul r H2C—-CH9 hNN/ metil de la azot. E mai toxică \ I I. decît nicotină. Apare în mod natu- ^ ^ ral ca alcaloid principal în plan-tele din speciile Nicotianasylvestris ^ / i şi Nicotiana tabacum. Fierbe la N H 266-*‘2'/0° şi are proprietăţi fizice şi chimice similare celor ale nicotinei. Pentru insecte are aproximativ aceeaşi toxicitate ca şi nicotină. 6. Noroasâj structura Ind. hîrt.: Sin. Nebulozitate (v.). 7. Noroi, pl. noroaie. Gen.: Amestec de lichid şi de materii solide fin divizate, de consistenţă fluidă pînă la pas-toasă. 8. ~ aerat. Expl. petr. V. sub Fluid de foraj. 9. ~ de foraj. Expl. petr. V. sub Fluid de foraj, şi sub Noroi greu. Noroi greu 534 Nova mat 1. /v/ greu. Expl. petr.: Noroi de foraj (v. sub Fluid de foraj) a cărui greutate specifică a fost mărită de la 1,151 — 1,250 (h cazul noroiului pe bază de apa) la 1,5***2,4, respectiv de la u,9'**1,00 (în cazul noroiului pe bază de produse petroliere) ia 1,5—1,8 prin adăugarea de material îin măcinat şi cu greutate mare (de ex. baritină) (v. şî sub îngreunarea noroiului di forai). 2. Noros, sistem Meteor. V. sub Nori. 3. Norris, transformator Eit.: V. Transformator Norris. 4. Northupit. Mineral.: Na3Mg[CI| ,'C03)2]. Mineral format prin depuneri in unele lacuri sărate. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale octaedrice. !n general incolor, uneori e alb, galben sau cenuşiu. Are indicele de refracţie n~ 1,514. 5. Norton, cutie de avans Ut.: Schimbător de viteză cu roată dinţată basculantă, folosit la maşini-unelte. V. sub Schimbător de viteză. 6. Norton, teorema Iui Elt. V. sub Generatorului; teorema ~ ae curent echivalent. 7. Norvalinâ. Chim.: CH3—CH2—CH2—CH(NH2)—COOH. Acid a-dmmovdierianic. Se întîlneşte [isomerul l(-r)], alături de valină, în substanţele proteice animale. 8. Nosean. A/l ine ral.: Ns8 [(AISi04\| 304]. Silicat de sodiu şi de aluminiu, care conţine şi un anumit procent de sulfat de sodiu, făcînd parte din grupul sodalitului (v.), cu care se aseamănă. Se întîlneşte în roc: magmatice alcaline, în special în cele efuzive. Ci iitalizează în sistemul cubic, sub formă de dode-caedre romboidale, cari, din cauza incluziunilor de minerale străine, par uneori corodate. Se prezintă, în general, sub formă de granule. Are culoarea cenuşie, cu nuanţă verzuie-gălbuie sau albăstruie, mai rar albă. Prezintă clivaj potrivit după (110) şi are duritatea 5,5, gr. sp. 2,28-•-2,4 şi indicele de refracţie n= 1,495. 9. Nostrom, pl. nostromi. Nav.: Sin. Şef de echipaj (v. Echipaj, set de ~), Boţman. Var. Nostromo. 10. Notam. Nav.: Înştiinţare referitoare la securitatea zborului, comunicată navigatorilor (aerieni) printr-un cod, care se transmite, de la un punct de pe sol, fie în scris înainte de decolare, fie prin radio, în timpul zborului. n. Nota, pl. nota. Poligr.: Text explicativ care se referă la textul unei cărţi, la diverse opere, la bibliografie, evenimente, etc., aşezat de obicei, spre deosebire de adnUcţie (v.), în partea de jos a paginii, sub textul principal şi, de cele mai multe ori, separat de textul de bază printr-o linie dreaptă subţire, tipărită (linia notei). Notele se culeg, în general, cu un corp cu 1---2 puncte mai mic decît corpul literelor cu cari se culege textul de bază, însă din acelaşi caracter de literă. După felul cum nota e aşezată în carte, se deosebesc: Nota aşezata la baza paginii (nota de subsol sau de picior), care e cea mai obişnuită; notă aşezată în continuare, care se foloseşte cînd sînt note numeroase cu text scurt, punîndu-se după fieeare notă un semn de dialog şi continuîndu-se astfel pînă la sfîrşitul alineatului; notă aşezată la sfîrşitul cărţii, în care caz e reprezentată în text numai cu număr de ordine; notă cu aşezare combinată, folosită cînd, afară de notele indicate de autor, mai sînt şi note indicate de editură sau de traducător, putînd fi aşezate diferit (de ex. la sfîrşitul cărţii şi, ale autorului, la baza paginii, sau invers) şi sînt evidenţiate cu alte semne (de ex. cifre pentru notele autorului, şi asteriscuri pentru cele ale editurii), dacă la sfîrşitul lor nu se trec, între parenteze, abreviaţii cari să indice provenienţa (de ex. N. ed. = Nota editurii; N. R. = Nota redacţiei; N. t. = Nota traducătorului; etc.). 12. ^ ele picior. Poligr. V. sub Notă. 13. ~ de subsol. Poligr. V. sub Notă. 14. Nota tehnoredacţionalâ. Poligr.: Text tipărit obligatoriu pe toate exemplarele cari constituie ediţia unei cărţi sau a unei broşuri şi care cuprinde datele tehnoredacţionale ale cărţii sau ale broşurii respective, şi anume: numele şi prenumele responsabilului de carte; numele şi prenumele tehnoredactorului; numele şi prenumele corectorului; data la care lucrarea a fost dată la cules; data cînd s-a dat „bun de tipar" ; tirajul lucrării; caracteristicile hîrtiei întrebuinţate; numărul de coli editoriale; numărul de coli de tipar; numărul eventual al planşelor; aprobarea de tipărire; indicele de clasificare; tiparul (numirea sau emblema întreprinderii poligrafice executoare şi adresa ei, şi numărul comenzii). Nota tehnoredacţionalâ se tipăreşte, de obicei, pe ultima pagină, în partea de jos, sau pe pagina a doua a copertei interioare. îs. Note de calcul. Tehn.: Piesă scrisă care însoţeşte un proiect, în care sini specificate ipotezele de calcul, încărcările, rezistenţele admisibile şi toate calculele de rezistenţă pe baza cărora s-au stabilit dimensiunile diferitelor piese ale unei construcţii, ale unei instalaţii, ale unei maşini, ale unui aparat, etc. 16. Notidanus. Paieont.: Peşte selacian din grupul Squa-loidae (Rechini), caracteristic pentru formaţiunile de vîrstă mesozoică şi terţiară. Dinţii maxilarului superior sînt formali dintr-o placă bazală almgită, pe care sînt dispuşi 6--*8 den-ticuii ascuţiţi, cari descresc în mod gradat. In Eocenul de la Porceşti au fost identificate două specii: Notidanus primigenius Âgass şi N. microdon Agass. 17. Notificarea frecvenţelor. Telc. V. sub Frecvenţă de emisiune. îs. Notogee. Geobot.: Regiunea floristică a Oceaniei şi Antarcticii. 19. Notungulata. Paieont.: Grup de mamifere fosile din ordinul Unguioia, caracteristice pentru America de Sud. Prin unele caractere (peroneui articulat cu calcaneul) se apropie de Condylarthre şi de Paridigitate şi, prin altele (dentiţie), de Imparidigitate. Toate prezintă un caracter comun: sînt lipsite de coarne şi de diastemă. Au avut maximul de dezvoltare în Miocen, dispărînd cu totul în Cuaternar. Genuri mai importante: genul Toxodon (Oligocen-Cua-ternar), cu dentiţie de rinocer şi membre de coridilartre, şi genul Pyroiherium din Eocenul superior, cu molari de tapir. 20. Nou! albastru patent V. Ind. chim.: Sin. Albastru Xilen VS (v.). 21. Noumeait. Mineral.: Sin. Garnier-it (v.). 22. NovacuSîtâ. Petr.: Varietate de ardezie, cu structură compacia şi Toarte tare, datorită granulelor fine de cuarţ impregnate în masa rocii. E întrebuinţată ca piatră pentru ascuţit. - • 23. Novai, soclu Telc. V. sub Soclu de tub electronic. 24. Novalgin. farm.: Sarea de sodiu a acidului 1-fenii- 2,3-dimeni-pi/azolon-4-metil-amino-metan-sulfonic. E un calmant, întrebuinţat şi ca medicament contra febrei. 25. Novaîinâ.Ch/m.: CH3—CH2—CH2—CH—COOH. Mono- I NH2 aminoacid dextrogir cu cinci atomi de carbon, avînd catena normală. E un component ai proteidelor izolate din ficat. Novalina a fost izolată şi din hidrolizatele de globulină, cazeină, etc. Sin. Acid a-amino-n-valerianic. 26. Novalit. Metg.: Aliaj pe bază de aluminiu, cu compoziţia: b5% Al, 12,5 % Cu, 1,4% Mn, 0,8% Fe, 0,3% Mg. Se căleşte şi se îmbătrîneşte artificial. E folosit la turnarea de pistoane pentru motoare cu ardere internă. V. şî Aluminiu, aliaje de 27. Novamat. Ind. text.: Fibră textilă care se obţine din celuloza ae lemn prin procedeul chimic viscoza, după următoarea schemă tehnologică: omogeneizarea, condiţionarea şi Novarsenobenzol 535 Novolac o—ch2 / I Vo=~o -co- H -c. *c H XH / alcalînizarea celulozei, defibrarea, prematurarea şi xanto-gen.area alcalicelulozei, disolvarea, maturarea, filtrarea, dezae-rarea şi filarea xantogenatului de celuloză, regenerarea celulozei şi finisarea fibrelor. _ Proprietăţile fibrelor Novamat sînt identice celor ale fibrelor, de tip viscoza (v.), afară de luciu, fibrele Novamat avînd un aspect matisat. 1. Novarsenobenzol. Farm,: Sin. Neosalvarsan, Novar-senol, Neoarsfenamină (v. sub Combinaţiile organice ale arsenului, sub Arsen), 2. Novarsenobiilon. Farm,: Sin. Novarsenobenzol (v.). 3. NovarsenoL Farm.: Sin, Novarsenobenzol (v.), 4. Novaspirinâ. Farm.: Acid metilen-citril-salicilic. Se obţine prin condensarea clorurii acidului anhidro-metilen-ci-t'ric cu acid sal ici I ic. Are calităţi terapeu- COOH tice similare aspiri- I. nei. J- 5. Nova, pî. nove. H2C—— C0*0—-C Astr.; Stea variabilă, ------ care devine brusc Iu- n_rw H minoasă. Strălucirea poate atinge, în cîte- C vaore, 10—12 magnitudini (mărimi); apoi steaua îşi recapătă treptat străluci- H2C-rea iniţială. Novele fac parte din grupul mai larg al stelelor variabile explozive, Unele nove sînt recurente; ele s-ar supune relaţiei empirice: log P=0,50-f 0,14 A (P în ani, A în magnitudini). După această relaţie, perioada de recurenţă P pentru o novă care atinge 10 magnitudini e de 100 de ani. Se cunosc, în prezent, cîteva sute de nove în galaxia noastră şi în galaxiile vecine (în special în nebuloasa din Andromeda). Curba luminii unei nove prezintă un salt iniţial urmat de un declin iniţial, o fază de tranziţie, apoi un declin final, care aduce post-nova la starea de pre-novă. După rapiditatea declinului de după maxim, novele se împart în nove lente şi nove rapide. Există o relaţie destul de bineverificatăîntre magnitudineaabsolutămediedin maxim (M) şi rapiditatea declinului: M= —10,54-2,2 log /3, unde e timpul necesar (în zile) pentru pierderea a trei magnitudini. Pre- şi post-novele prezintă spectrul stelelor foarte fierbinţi, de rază mică, cu linii de emisiune. Explozia e însoţită de o expulsiune importantă de masă, care poate fi evaluată după intensitatea liniilor de absorpţie din spectrul novei. Energia totală radiată în cursul unei explozii e de ordinui a 1G44*»1G4®erg, W Pentru stelele recurente, perioada de recurenţă e P=k — > unde W e energia totală eliberată într-o explozie, L e lumino-zica-taa stelei la minim şi ^^0,4. în galaxii s-au descoperit stele explozive cu strălucire mult superioară novelor. 6. Novocainâ. Chim.: Clorhidrat de para-amino-ben-zoil-dietilamino-etanol. E un produs de sinteză, care se obţine prin condensarea clo- C0.0.CH2.CH2.N(C2H5,2 l H C V cr rurii de para-nitro-benzoil cu clorhidrină etilenică, prin încălzirea produsului re- HC^ NCH zultat cu dietilamină şi reducere cu acid ^H clorhidric şi cu zinc. Se poate obţine şi prin acţiunea acidului para-amino-benzoic asupra dietil-amino-etanolului. Se prezintă sub formă de ace incolore, inodore, puţin amare (provocînd pe limbă o anestezie trecătoare), cu p. t. 156°, V" i NH, solubile în apă 1 : 1 şi în alcool 1 : 30. E folosită, în Medicină, ca anestezic local şi lombar, ca succedaneu al cocainei, fiind de şapte ori mai puţin toxică decît aceasta. Se păstrează în vase bine închise, ferite de lumină. Sin. Allocaină, Para-caină, Procaină, Scurocaină, Syncaină. ?. Novoconstantan. Metg., Elt. V. sub Manganin. s. Novodur. Ind. text.: Fibră textilă poliamidică de tipul fibrei Nylon (v.). 9. Novojilovj relaţia lui Plast.: Relaţie conform căreia, pînă la un factor numeric, al doilea invariant' al deviatorului tensiunilor e egal cu pătratul tensiunii tangenţiale medii sferice din punctul corespunzător al corpului. Dacă se ia, în jurul punctului considerat al corpului, o suprafaţă de arie H, iar tensiunea tangenţială t care acţionează pe elementul de suprafaţă de arie dO şi de cosinusuri directoare ocv oc2, oc3 este t2=afa|+o|a|+a|a|—(ajOtf-fcr2a|+ <73a§)2, tensiunea tangenţială medie e definită de: Valoarea lui t ^ depinde de alegerea formei suprafeţei care înconjură punctul considerat. Dacă, pentru simetrie, se consideră o sferă cu centrul în punctul considerat şi a cărei rază tinde, la limită, către zero, elementul de arie dO e d^=r2 s; n 0 ckp d0 , iar cosinusurile directoare corespunzătoare sînt o^—sin 0 cos cp, oe2=sin 0 sin cp, a3=cos 0 şi deci tensiunea medie e dată de: 2 = r2n Tmd In J q care nu mai depinde de raza sferei considerate. Efectuarea integralei conduce la: C(01—ffa)a + ^3-ffs)2 + (cr3-a1)aJ. Deci, legătura dintre al doilea invariant al deviatorului tensiu-. 1 'C’"'1 15 nilor J2=-Ls/js,yfl tensiunea medie rmJ este7a=— V. Cilindrul lui Huber-Mises, io. Novolac. Ind. chim.: Răşină sintetică obţinută prin condensarea fenolului în exces cu formaldehidă în mediu acid; două molecule de fenol reacţionează cu una de formaldehidă, cu formarea meiilendifenolului, care apoi se condensează în continuare pînă la formarea novolacului: OH OH OH I I I CC c -c^ XC-CHa-C^ xc-ch3.............h2c-c/' V-ch2........... c /*rc dcp I T2 Jo I d0, I HC H CH I II HC CH V H II I HC CH NC^ H H H Reacţia trebuie să se producă lent, variind atît proporţiile substanţelor cari reacţionează, cît şi catalizatorul, pentru a o putea opri la un punct la care materia răşinoasă formată e solubilă în alcool, în acetonă şi în alţi solvenţi. Produsul nu trebuie să conţină fenol liber. Novolacul e solubil în alcool, în acetonă şi în alţi solvenţi. Devine insolubil şi infuzibil prin încălzire cu hexametilentetramină, care se descompune la cald în formaldehidă şi amoniac; formaldehida reacţionează cu resturile fenolice, în prezenţa amoniacului (care e un catalizator alcalin), dînd legături tridimensionale. Novovanilină 536 Nuc Novolacul e întrebuinţat la prepararea unor lacuri speciale. După ce obiectele au fost acoperite cu novolac, ele sînt supuse acţiunii, căldurii, pentru a se evapora solventul, şi apoi unei temperaturi mai înalte, pînă l.a 150°, cînd răşina devine insolubilă şi inflexibilă. 1. Novovaniiină. Chim.: Sin. Burbonal (v.). 2. Nox, pl. nocşi, Fiz.: Unitate fotometrică secundară de iluminare, egală cu un mililux (v. Lux). 3. Noxa, pi. noxe. Gen., Ig, ind. V. Nocivitate. . 4. Noxa profesionala. Ig- ind.: Factor care face parte din procesul de mjjncă şi ae producţie, sau din mediul în care se desfăşoară producţia şi care poate exercita o acţiune nocivă asupra lucrătorului sănătos sau îi poate micşora capacitatea de lucru. Exemple de noxe profesionale: intensitateaexagerată a muncii, radiaţiile electromagnetice, temperatura prea înaltă sau prea joasă, iluminatul iraţional, etc, 5. Np Chim.: Simbol litera! pentru elementul Neptuniu. 6. NS, coeficientul Ped.: Raportul dintre precipi- taţiile medii anuJe (p) şi deficitul de saturaţie în vapori (H—h), în care H e tensiunea maximă a vaporilor cores-punzînd temperaturii medii anuale a staţiunii, iar h e umiditatea absolută (medie arruală). Coeficientul NS, utilizat ca indice climatic în Pedologie, are valori de la 0---100, pentru solurile cenuşii de semideşert (sieroziomuri), pînă la 400---1000, pentru podzoluri. . 7. Nt Chim.: Simbol literal pentru azotul totai neproteic. 8. NTSC, sistem de televiziune Telc. V. Televiziune în culori. 9. Nuanţa, pL nuanţe. F/z. V. sub Culoare. 10. Nubecularia, Paieont.: Foraminifer neperforat, por-ţelanos, am familia Ophthalmidiidae, cu testul liber sau fixat, format dintr-o cameră iniţială ovală, o cameră tubulară răsucită şi numeroase camere dispuse neregulat. Trăind uneori în colonii, formează, împreună cu briozoarele şi cu algele calcaroase, adevărate recife. Cuprinde forme cari au trăit din Pecmocarbonifer pînă azi.^ Specia Nubecularia novorossica Karr. e cunoscută în ţara noastră din Sarmaţianul de la Repedea-laşi. 11. Nubianâ, gresie Stratigr.: Gresie cuarţitică de origine fluviomarină şi lacustră, dezvoltată în intervalul A i b ian ului, Ceno-manianului şi Turonianului şi acoperind vaste suprafeţe în Egipt şi în Ârabia. Nubecularia novo- 12. Muhuc. Ind. piei.: Piele cu aspect mat, rossica. catifelat, imitînd pielea de antilopă, fabricată sub formă de piei întregi sau de părţi din piei de bovine sau de cabaline tăbăcite mineral sau combinat, finisate velurat pe partea feţei. O răspînaire mai mare are nubucul alb, la care, printr-o tăbăcire combinată cu săruri metalice şi cu tananţi sintetici de albire-se obţine o piele albă, în timp ce nubucul colorat se fabrică prin tăbăcire obişnuită xu crom şi se vopseşte, de obicei, în culori pastei, în prezenţa unor auxiliari anionici, cari egalizează şi deschid nuanţa. Efecte speciale se obţin prin presarea pielii cu diferite desene în relief, anterior şlefuirii, astfel încît şlefuirea cuprinde numai proeminenţele (nubuc presat, nubuc reliefat). Var. Năbuc. 13. Nuc, pl. nuci. Silv.: Juglans L. Numire generică pentru aproximativ 30 de specii arborescente din familia Juglanda-ceae Lindl., răspîndite aproape excluziv în emisfera nordică. Sub raportul forestier, prezintă interes, pentru condiţiile din ţara noastră, următoarele patru specii: nucul comun, nucul american negru, nticul american cenuşiu şi nucul de Manciuria. .Nucul comun (Juglans regia L.): Arbore de mărimea J, atingînd înălţimea de 3.0 m şi depăşind diametrul de 1***1,30 m de la sol. Aria de răspîndire naturală cuprinde Peninsula balcanică, Asia Mică, Asia pînă în China, unde constituie chiar arborete pure, pînă la altitudinea de 2000 m. în ţara noastră creşte ca ajbore cultivat pentru fructe, şi lemn, în regiunea colinelor. în unele regiuni cu climat favorabil (locuri adăpostite de vînturi reci de iarnă şi de geruri, de exemplu pe alocuri în Banat, în Oltenia şi chiar în Vestul Munteniei), devine specie subspontană şi chiar ;spontană în păduri de stejar şi de fag. Nucul comun e una dintre speciile cele mai exigente faţă de căldură; suportă greu atît gerurile mari de iarnă — adeseori pierzînd lujerii anuali—-cît şi cele de. primăvară. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, uşoare şi reavene. E mai puţin pretenţios faţă de lumină, suportînd o oarecare umbrire. Are înrădăcinarea puternic pivotantă, în special în tinereţe (de aceea, transplantarea puieţilor e dificilă). Are creştere viguroasă, în special în tinereţe, cînd atinge—în condiţii favorabile'—creşteri medii anuale de 0,5—1,0 ,m, în primii zece ani. Trăieşte pînă la 400 de ani. Se înmulţeşte atît prin seminţe (nuci) cît şi prin lăstari. Fructifică de timpuriu (de ia vîrsta de circa zece ani) şi des (în fiecare;an, dacă nu intervine un eventual ger tîrziu, care să-i vateme florile sau lăstarii). Nucul nu suferă vătămări importante din partea dăunătorilor animali sau a ciupercilor patogene. Lemnul de nuc comun e cel mai preţios dintre lemnele din producţia autohtonă. E caracterizat prin culoarea frumoasă, cenuşie-roşcată închisă, a duramenului său puternic, şi prin structura sa fină şi relativ omogenă; e greu, dur, rezistent, flexibil şi durabil. Se lustruieşte frumos, punîndu-i-se în valoare culoarea şi desenul nuanţat prin linia fină şi frumos neregulată a limitei dintre inelele anuale, şi prin porii fini şi dispersaţi. E foarte apreciat ca lemn de furnir pentru placaje cu faţă artistică şi pentru mobilă. E folosit mai rar ca lemn masiv în strungărie şi în sculptură, din cauza preţului său. Gîlmele şi rădăcina de nuc dau furnire foarte apreciate în fabricaţia de mobilă artistică. Fructele de nuc (nucile) au miezul comestibil, foarte plăcut şi bogat în ulei (35 * * *65 %); se consumă în stare proaspătă sau ca ingredient în preparate de patiserie. Uleiul de nucă, de culoare verzuie, e folosit în alimentaţie, şi în industria săpunurilor, a lacurilor şi a tuşului. Fructele nucului sălbăticit („nuci încheiate**) sînt mai puţin apreciate, fiind mici şi cu proporţie mică de miez, cum şi din cauză că miezul se extrage greu din coaja groasă şi lemnoasă. Coaja verde a fructului (Cortex juglandis) şi uleiul de nucă (Oleum nuci) au întrebuinţări în industria farmaceutică, în tratamentul, unor boli (scrofuloză, anemie, diabet, etc.). Coaja de nucă era folosită în trecut (în prezent mai puţin) la prepararea unei tincturi galbene închise pentru colorarea pieilor şi vopsirea lînurilor şi a bumbacului, cum şi a unui baiţ pentru colorarea lemnului de stejar vechi. Nucul american negru (Juglans nigra L.): Arbore originar din America de Nord. A fost aclimatat şi în ţara noastră, în anumite locuri, ca arbore de diseminaţie în arborete de foioase, în luncile din regiuni de cîmpie şi de dealuri joase, însă e pretenţios faţă de condiţiile siaţionale. Calităţile sale de specie repede crescătoare se manifestă pe soluri uşoare (afînate), cum sînt cele aluvionare crude, profunde, reavene şi bogate în substanţe nutritive. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie, cu multă căldură şi precipitaţii bogate. E mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decît nucul comun, însă aproape tot atît de sensibil la gerurile timpurii şi tîrzii, astfel încît pretinde locuri adăpostite; ejnsă mai pretenţios, în privinţa luminii, decît nucul comun. în condiţii staţionale favorabile, nucul negru se dezvoltă foarte viguros, fiind apreciat, chiar la noi, drept specie repede crescătoare. în arbo-retele din ţara noastră a atins, la vîrsta de 30***35 de ani, înălţimea de.peste 25 m şi diametrul de 50 cm, la 1,3 m.de la Nuc Hicorî 537 Nucelă sol. Trăieşte pînă la circa 400.de ani, cînd atinge înălţimea de 50 m şi diametrul de 1,5• • * 1,8 m, la 1,3 m de.la sol, şi are trunchiul drept, cilindric şi elagat pe o mare lungime, dînd deci o producţie mare de lemn de lucru şi industrial. Lemnul de nuc american negru e asemănător celui al nucului comun, însă e mai poros, mai puţin omogen ca textură şi culoare şi cu desen mai puţin frumos. Lemnul e căutat în industria furnirelor şi a placajelor de mobilă, a lambriurilor, etc., pentru parchete artistice, paturi de armă, construcţii navale, etc., Fructele nu se folosesc în alimentaţie sau pentru extragerea uleiului. Nucul negru e indicat şi ca arbore decorativ, dat fiind portul său impunător. Nucul american cenuşiu (Juglans cinerea L.): Arbore originar din America de Nord, cu aria de vegetaţie aproape suprapusă celei a nucului negru. E asemănător, în cele mai multe privinţe, cu nucul negru, însă mai modest cu privire la cerinţeie faţă de soi şi mai rezistent la gerurile de iarnă. Creşte însă mai puţin viguros, atingîr.d rareori înălţimea de 30 rri; rămîne, de cele mai multe ori, un arbore de mărimea III. Lemnul, de asemenea, e mai puţin apreciat decît al celorlalte varietăţi de nuc. Nu prezintă interes în cultura forestieră,, decît cel mult în terenuri mai sărace, unde n-ar putea creşte nucul negru. E însă indicat ca arbore ornamental, în spaţii verzi mai puţin favorabile, date fiind pretenţiile sale mai’ mici şi portul frumos, determinat de coroana largă şi răsfirată. Nucul de Manciuria (Juglans mandschurica Max.): Arbore originar din Coreea şi Manciuria. E caracterizat, în primul rînd, prin rezistenţa mare faţă de gerurile puternice de iarnă (pînă la —45°), însă cere soiuri afînate şi profunde, reavene şi bogate în humus, cum sînt, în special, cele de lunci. Creşte viguros în tinereţe, atingînd înălţimea de 7 m la vîrstă de 12 ani; mai tîrziu, are creştere mai mică, astfel încît rămîne de mărimea II şi numai rareori atinge înălţimea de 30 m şi diametrul de 0,5 m, la 1,3 m de la sol. Lemnul său are proprietăţi tehnologice superioare. 1. Nuc Hicorî. Silv., Ind. lemn. V. Caria. 2. Nuca, pl. nuci. 1. Bot.; Formă de fruct uscat inde-hiscent, avînd pericarpul tare, lemnos şi, în interior, o singură sămînţă, nelipită de pericarp. Din acest grup fac parte fructul nucului, aluna, ghinda, jirul, etc. 3. /«w de cola. Bot., Farm.: Sin. Seminţe de cola (v. Cola, seminţe de —), Semen colae. 4. ulei de Ind. chim.: Preparat cosmetic utilizat pentru ungerea şi colorarea părului într-o nuanţă mai închisă decît cea naturală. Se obţine prin macerarea cojilor verzi de nucă, proaspete, în ulei de măsline (1 parte coji la 10 părţi ulei), cu sau fără adaus de alaun. E adeseori falsificat cu produse cari conţin de obicei uleiuri minerale (în special ulei de vaselină) sau vegetale, colorate în brun cu extract de alkana sau cu alţi coloranţi artificiali. 5. ~ vomicâ. Bot., Farm.: Seminţele arborelui Strychnos nux vomica L., din familia Loganiaceae, care creşte sălbatic în India, în Ceylon, Indochina, Australia, etc. Fructul e o bacă de mărimea unei portocale mici, cu coaja subţire, dură, de culoare galbenă-portocalie, cu miezul alb, gelatinos, amar, care conţine 1---9 seminţe. Acestea au formă discoidală, cu o faţă concavă şi una convexă, cu diametrul de 12***34 mm şi grosimea de 3---6 mm, de culoare cenuşie sau cenuşie-verzuie. Fructele nu au miros, şi sînt foarte toxice. Seminţele de nucă vomică conţin 2---5% alcaloizi, dintre cari mai importanţi sînt: stricnina şi brucina, combinaţi, în parte, cu acidul igasuric; mai conţin o glucozidă (loganina), acid tanic, substanţe albuminoide, zaharuri, grăsimi, etc. Sînt folosite în Farmacie, pentru extragerea stricninei şi a brucinei, şi în industria chimică, ia prepararea extractelor, a tincturilor, etc. Sînt excitante ale sistemului . nervos, ale: secreţiunii gastrice, etc., fiind folosite în terapeutică, în combaterea neurasteniei, a gripei, a hiposistoliei, etc. Sin. Turta-lupului. 6. Nuca. 2. Mş.; Qrgan de maşină format dintr-o tijă metalică, filetată la un capăt şi avînd. la celălalt capăt un fus sferic (v. fig.), care serveşte la realizarea unei legături cu cuplă sferică, între două piese ale unei maşini sau ale . unui mecanism. Partea filetată se fixează direct sau cu o piuliţă la una dintre piese, iar fusul sferic pătrunde într-un locaş corespunzător al celeilalte piese, format din două perechi de pastile. Pastilele se execută, de cele mai multe ori, dintr-un alt material decît cel din care e confecţionat fusul sferic, în scopul de a reduce cît mai mult frecarea. Materialul pentru pastile e de cele mai multe ori, aliaj antifricţiune staniu-plumb, fontă cu grafit nodular, bronz, iar în ultimul timp şi material plastic. în ultimul caz se elimină necesitatea ungerii subansamblului fus sferic-pastile şi se realizează un coeficient de frecare redus, durabilitatea întregului ansamblu fiind mai mare decît la folosirea pastilelor metalice. Articulaţia cu nucă se foloseşte, de exemplu, la realizarea legăturii cinematice între pîrghia de direcţie şi bara de comandă sau între pîrghia de comandă şi bara de’conexiune de ia mecanismele de direcţie ale autovehiculelor. De asemenea, cu astfel de organe se cuplează şi prăjinile de transmisiune ale pompelor canadiene, folosite în exploatările petroliere (nucă de transmisiune). Sin. Fus sferic. 7. ^ cu ochi. Elt. V. sub Armatură pentru instalaţii electrice. 8. ~ cu tija. Elt. V. sub Armatură pentru instalaţii electrice. 9. ~ de legătura. Expl. petr.: Dispozitiv metalic cu rolul de mufă dublă, care serveşte la cuplarea cap la cap a prăjinilor de transmisiune de la sondele în pompaj acţionate de la distanţă. E constituit din două piese aproximativ emisfe-rice 1, cari se solidarizează printr-un şurub centrai 2, perpendicular pe axul prăjinilor cuplate (v. fig.). Utilizarea nucilor de cuplare permite cuplarea şi decuplarea rapidă a prăjini- Nuca de legătură pen-lor de transmisiune în timpul lucrului, tru prajini de trans_ cum şi înlocuirea rapidă a prăjinilor rupte. misiune Pentru cuplarea prăjinilor cu diametru 0 nuc&. 2) şu'rub de diferit se folosesc nuci speciale, cari asamblare; 3) prăjină, au dimensiunile exterioare corespunzătoare nucii pentru prăjinile cu diametru mare, iar interiorul prelucrat jumătate la diametrul prăjinilor cu diametru mare şi jumătate la diametrul prăjinilor cu diametru mic. Sin. Nucă de transmisiune. 10. Nuca. 3. Nav. V. Arboradă, sub Greement. 11. Nuca. 4. Nav. V. sub Nod marinăresc. 12. Nuca galica. Bot.: Sin. Gală (v. Gale), Gogoaşă de ristic. 13. Nuce, filtru Ind. chim. V. Filtru pentru lichide, sub Filtru 2. 14. Nucelâ, pl. nucele. Bot. V. sub Ovul. Legătură cu nucă între bara de conexiune (bara de direcţie) şi pîrghia de comandă a fuzetei. I) nucă; 2) fus sferic; 3) pastiiă; 4) pîrghie de comandă; 5) bară de conexiune; 6) gresor. Nuci, cărbuni r*j 538 Nucîeozide 1. Nuci, cărbuni/v/, Ind. cb.: Cărbuni cu granulaţia de 10**’20 mm. (Termen minier, Valea Jiului.) 2. Nuciformă, structura Ped,: Structură a solului, care se prezintă sub formă de agregata puţin alungite, cu colţuri şi muchii rotunjite. După mărimea agregatelor, se deosebesc; structură nuciformă mare (4***2 cm), structură nuciformă medie (2*s*1 cm) şi structură nuciformă mică (1 **'0,5 cm). V. şî Structura solului, sub Sol. 3. Nucinâ. Farm.: Sin. Juglonă (v.). 4. Nucleai, plan Fotgrm. V. Plan nucleal. 5. Nuclear, basin GeoL: Sin. Depresiune internă (v.). 6. Nucleara, reacţiune Fiz. V. Reacţiune nucleară. 7. Nucleat, pl. n Jeleaţi. Chim.: Sin. Nucleinat (v.) 8. Nucleaze, sing. nuclează. Chim. biol.: Enzime din grupul hidrolazelor cari acţionează asupra legăturii C—-O. Din acest subgrup fac parte: polinucleotidazele, cu acţiune depolimerizantă asupra acizilor nucleici; nucleotidazele, cari scindează nucleotidele în nucleină şi acid fosforic, şi nucleo-zidazele, cari catalizează scindarea nucleozidelor în baze azotate şi în glucide. Nucleazele au un ro! important în procesul de digestie, scindînd nucleoprotidele, asupra cărora sucul gastric nu are influenţă. Sînt secretate de pancreas şi de ficat. După natura substratului asupra căruia acţionează, se deosebesc ribonucleaze, cu acţiune asupra acizilor ribonu-cieici, şi desoxiribonucleaze, cu acţiune asupra acizilor desoxi-ribonucleici. 9. Nucleici, acizi Chim.: Acizii organici cari constituie gruparea prostettcă a nucleoproteidelor. Conţin în moleculă C, H, O, N, P. Sînt polimeri înalţi cu o structură macrc-moleculară, moleculele lor prezentîndu-se sub formă de mici bastoane. Determinări aie greutăţii moleculare indică valori cari pot vara între 200 000 şi 1 000 000. Acizii nucleici sînt greu solubili în apă rece, mai uşor solubili în apă caldă, insolubili în alcool, uşor solubili în alcalii diluate, cu cari dau săruri solubile. Nu dau reacţiile de culoare ale proteinelor. Cu coloranţii bazici formează săruri insolubile şi colorate. Dsgradarea acizilor nucleici Acid nucleic l l polinucieotidaze din sucul j şi mucoasa intestinală ________ + nucleotide purinice ! ! nucleotidaze din | sucul şi mucoasa ' intestinală nucleotide pirimidinice : nucleotidaze : din intestin ^ 4' 4' acid fosforic nucîeozide purinice acid fosforic nucîeozide pirimidinice nucleotidaze din intestin | nucieozidaze j din ţesuturi baze purinice (adenin-guanidină) I guanază zcharuri (riboză sau desoxiriboză) zaharuri baze pirimidinice (citozină şi timină) xantină - —acid uric ■ xantin-oxidază alantoină alantoinază acid alantoic amoniu şi bioxid de carbon <------uree ^----------4- urează alantoicază Prin hidroliza totală a acizilor nucleici cu acizi minerali slabi sau cu enzime specifice se obţin acid fosforic, riboză sau desoxiriboză, după felul acidului, şi baze azotate pirimidinice (citozină, timină, uracil, etc.) şi purinice (adenină, guanină) conform schemei. Există două feluri de acizi nucleici, cari se deosebesc între ei prin natura chimică a zaharului care intră în compoziţia lor, avînd însă acelaşi schelet structural, format din baze diazotate, acid fosforic şi pentoză. Acizii nucleici cari conţin în molecula lor desoxiriboză se numesc acizi desoxi-ribonucleici (ADRN) sau timonucleici; ei sînt localizaţi în special în nucleu, intră în constituţia cromatinei şi constituie componenţii caracteristici ai cromosomilor. Acizii nucleici cari conţin în molecula lor riboză se numesc acizi ribonucleici (ARN) şi sînt localizaţi în special în citoplasmă. Acizi nucleici există în toate celulele, vegetale şi animale. Au un rol fundamental din punctul de vedere biochimic. Fac parte din structura unor enzime de oxidoreducere, sînt constituenţii virusurilor, intervin în sinteza proteinelor, intră în constituţia nucleoproteidelor din protoplasmă şi din nucleu. 10. Nucleinaminaze, sing. nucleinaminază. Chim. biol. : Sin. Desaminaze (v.). 11. Nucleinat, pi. nucleinaţi. Chim.: Sare a acizilor nucleici cu un metal. Nucieinaţii au utilizări în Farmacie şi în Medi-cină, Nucleinatul de sodiu se întrebuinţează, ca antiinfecţios, în terapeutică, sub formă de soluţie, de sirop sau de injecţii hipodermice; nucleinatul de mercur, ca antisifiIitic; nudei-natul de argint sau nargolul, ca antiseptic; nucleinatul de cupru, în soluţii diluate, în oftalmologie, contra conjuncţi-vitelor. 12. Nucleofosfataze, sing. nucleofosfatază. Chim. biol.: Enzime din grupul hidrolazelor, cari, împreună cu nucleotidazele şi nucleozidazele, formează subgrupul nucleazelor. Nucleofosfatazele acţionează asupra acizilor nucleici, scin-dîndu-i în nucleotide. Sin. Polinucieotidaze. 13. Nucleoli, sing, nucleol. Bot.: Corpuscule de diferite forme, cari se găsesc în număr variat în nucleul (v.) celulelor vegetale şi sînt mai refringente decît restul nucleului. 14. Nucleon, pi. nucieoni. Fiz.i Fiecare dintre particulele — proton şi neutron — cari intră în constituţia nucleului atomic (v. Nucleu 2). 15. Nucfeotidaza* Chim. biol.: Enzimă din grupul fosfa-tazelor, prezenta în ţesutul animal. Nucieotidaza catalizează scindarea nucleotidelor în nucîeozide şi în acid fosforic. 16. Nucleotide, sing. nucleotidă. Chim. biol.: Componenţi ai acizilor nucleici. Nucleotidele sînt constituite dintr-o moleculă de bază purinică sau pirimidinică, o moleculă de pentoză şi una de acid fosforic. Se obţin prin hidroliza parţială a acizilor nucleici. 17. Nucleotidpirofosîataze, sing. nucieotidpirofosfatază. Chim. biol.: Enzime din grupul fosfatazelor; au fost puse în evidenţă în ultimii ani. Au o mare importanţă, întrucît substratul lor participă la metabolismul intermediar al glucidelor, al lipidelor, nucleotidelor, cum şi la procesele de osificare, la procesul contracţiunii musculare, la procesele de resorpţie intestinală, etc. Nucleotidpirofosfatazele, ca şi alte polifos-fataze, au fost clasificate în grupul fosfatazelor, dar nu pot fi considerate fosfoesteraze, deoarece, deşi catalizează scindarea radicalilor fosfat, legăturile stabilite de aceşti radicali în moleculele compuşilor respectivi nu sînt legături de tip esteric, ci legături de tip —P—O—P—. Nucleotidpirofosfatazele ar cataliza reacţia de scindare hidrolitică a radicalului pirofosfat din molecula unor nucleotide, în principal a aceloracari au un rol de coenzime, şi anume di- şi trifosfo-piridinnucleotidele (DPN, TPN), flavinadenozindinucleotidele (FAD). îs. Nucîeozide, sing. nucleozidă. Chim. bio!.: Componenţi ai acizilor nucleici. Nucleozidele se obţin prin hidroliza nucleotidelor cari pierd restul de acid fosforic. Sînt formate din d-riboză sau desoxiriboză şi dintr-o bază purinică sau pirimidinică, Nucleozidele cu nucleu pirimidinic sînt citidina nucleu citozinic), timidina (timină) şi uridina (uracilul). Ca nucîeozide cu nucleu purinic se cunosc adenozina, guanozina Nucleozide 539 Nucleu şi hipoxantozina, corespunzînd bazelor: adenină, guanină şi hipbxantină. 2. Nucleu, pl. nuclee. 1. Mal.: Funcţiunea K (x, y) din ecuaţia integrală (v.): cp (#) = XpC (x, s) 9 (s) ds + f(x) respectiv, în cazul general, funcţiunea K(M,P) din ecuaţia integrală 9 (M) = P) 9 (P) dcop +/ (M), în care M, respectiv P, sînt puncte variabile într-un spaţiu cu n dimensiuni şi do.'p un element de integrală multiplă (v. sub Ecuaţia integrală). Nucleu abelian: Nucleu de forma: K (*, 7)=G (x.'jO (*-7)-“, unde a>0, iar G (xt x) =j= 0. Se spune că nucieul K (x, y) e de exponent oc. Dacă P (x, y) şi Q(x, y) sînt două nuclee abeliene, de exponenţi, respectiv oc şi (3, nucleul R(x,y) = $P (x, j■) Q (s, y) dr e tot abelian, de exponent oc-j-fi —1, care trebuie să fie pozitiv ; altfel, nucleul e ordinar. Nucleu! iterat de ordinul k al unui nucleu abelian e de aceeaşi formă, de exponent (k-ţ-^cL — fe, dacă acest număr e pozitiv. Şirul nucleelor iterate ale unui nucleu abelian nu conţine decît un număr finit de nuclee singulare. Nucleu a n t i s i m et r i c: Nucleul definit prin K (y, x)~ = —K(x,y). El are valori proprii pur imaginare, cel puţin două, cari sînt poli simpli pentru rezolvantă. Fie lKp (x, y)+ • . . , în care K^(x, y) e iteratul de ordinul p al lui K(x, y). El satisrace relaţiile: JC (x, y, X) = K (x, y)—'hţJC (x, s, X) K (s, y) ds = = K (x, j) —X J K (x, s)3C (s, y, X) dj, JC (x, y, \)-JC (x, y, [i) = = ixJ jBC (x, s)JC (s, y, pi) ds — Xj K (x, s) JC (s, y, X) dx. Pentru ecuaţiile integrale Volterra (v. sub Ecuaţie integrală), nucleul rezolvant e o funcţiune întreagă în X, pe cînd în cazul ecuaţiilor integrale Fredholm, nucieul e funcţiune meromorfă în X: ) D[X) 1 undeD(X)e o funcţiune numită funcţiunea caracteristică a Iui Fredholm. Nucleu 540 Nucleu .. N u c I e u s i m e t r i c: Nucleu definit prin K(y,x)~ =K(x, y). Un astfel de nucleu are cel puţin o valoare proprie. Toate valorile proprii sînt reale şi sînt poli simpli pentru rezolvantă. Orice nucleu simetric, care are un număr finit de valori proprii, e neapărat de forma K(x, y)- Orice funcţiune de forma: f(x) = ^K(x,s)h(s) ds e desfăşurabilă într-o serie complet convergentă de funcţiuni proprii, h (x) fiind de pătrat integrabil, ca şi K (x, y). în particular, nucleul iterat Kx (x, y) admite o asemenea dezvoltare, toate iteratele fiind simetrice, Nucleu simetric s t r î m b. V. Nucleu antisi-metric. N u c leu- simetrizabiî: Nucleu care poate fi făcut simetric prin compunerea cu un nucleu simetric definit, la stînga sau la dreapta: Hi (x, y) — ţb G (x, s) K (s, y) ds, Ja H,(x,y) = faK(x,s)G(s,y)ds, unde Gs Hv H% sînt simetrici. Valorile proprii sînt reale şi sînt poli simpli pentru rezolvantă, existînd cel puţin o valoare proprie. Dacă cp (x) eo funcţiune proprie, corespunzătoare valorii proprii X, 4» '(x) = J G (x, x) cp (x) dx e o funcţiune proprie pentru ecuaţia integrală asociată. Un nucleu simetrizabiî se numeşte simetrizabiî L a I e s c u, cînd prin compunerea cu un nucleu simetric sau antisimetric se obţine un nucleu simetric sau antisimetric. El se mai numeşte nucleu simetrizabiî (1,1), (—1, —1) sau (1. —1). (~1»1). după cum G şi H sînt simetrici, antisimetrici sau unul e simetric şi celălalt antisimetric. Ultimele două categorii coincid. Nucleul K (x, y) se mai numeşte nucleu simetrizabiî (a, p), unde a,p=±1- Dacă au valori cari depind de unităţi le de măsură alese (^1== — 14,7, 15,4, ^=20,5, b^-—0,6, cînd E e dat în megaelectronvolţi), reprezintă bine datele experimentale şi permite calculul stabilităţii nucleului, dar nu permite explicarea următorului fapt: Nucleele pot fi împărţite în patru grupuri, după cum numărul de protoni, respectiv numărul de neutroni, e par sau impar. Nucleele par-par sînt cele mai stabile, iar dintre acestea, cele mai stabile sînt cele pentru cari Z sau A — Z au valorile 2 (particula a); 8; 20; 28; 50; 82; 126. Acest fapt pune în evidenţă o anumită structură „în pături'1 a nucleului, oarecum analogă cu structura „în straturi" a învelişului electronic al unui atom, astfel încît unor configuraţii cari cuprind numărul de nucleoni dat de valorile indicate mai sus le corespund maxime pentru energia de legătură, — aşa cum sînt mai stabile elementele din familia gazelor rare, cărora le corespund cîte opt electroni în pătura exterioară. Stabilitatea acestor configuraţii poate apărea numai dacă nucleonii se mişcă ordonat în nucleu, ceea ce nu e posibil în modelul „în picătură". Cum protonii şi neutronii din nucleu urmează, independent unii de alţii, principiul lui Pauli, fiecărui tip de nucleoni îi corespund pături separate. E probabil că există un cuplaj între momentul cinetic de spin al nucleonilor dintr-o anumită pătură şi momentul cinetic corespunzător „mişcării orbitale". Modelul „în pături11 explică şl valorile spinului şi momentului magnetic al diferitelor nuclee, cum şi anumite momente electrice de cuadripol. Astfel, de exemplu, spinul nucleului poate fi calculat ţinînd seamă de faptul că protonii şi neutronii se asociază cîte doi, cu spini de semne contrare, în perechi cu spin nul, spinul nucleului fiind astfel egal, fie cu zero (la număr par de nucleoni), fie cu spinul nucleonului neasociat (la număr impar de nucleoni). Pe această cale se obţine pentru momentul magnetic numai o valoare apropiată de cea măsurată experimental. Modelele „în picătură" şi „în pături" nu permit redarea fenomenelor cari survin cînd un nucleu e ciocnit de o parti-culă-proiectii. Aceste transformări pot fi redate reprezentînd nucleul prin modelul „în sac de nisip“ în care pătrunde un proiectil, a cărui energie se repartizează între granulele de nisip din sac. Pe baza acestui model se poate defini „temperatura" nucleului ciocnit, care atinge sute de milioane de grade. Datorită acestei „temperaturi" înalte se poate produce expulsiunea unei particule, printr-un proces similar celui care conduce la emisiunea termoelectronică. Această descriere a fenomenelor cari se produc după pătrunderea în nucleu a particulei-proiecti 1 impune admiterea unei puternice interacţiuni între nucleoni, în contradicţie cu modelul „în pături", care admite o independenţă relativă a nucleonilor. Un nucleu urmează statistica Fermi, dacă spinul lui e semi-întreg, şi statistica Bose, dacă spinul lui e întreg. V. şî Defect de masă, şi Dezintegrare radioactivă. 1. Nucleu. 3. Chim.: Ciclu de atomi sau ansamblu de cicluri de atomi care formează scheletul structural al moleculei unei substanţe chimice şi care rămîne neschimbat în toţi derivaţii substanţei respective. Se caracterizează printr-o mare stabilitate chimică şi nu se modifică în reacţiile chimice, putînd fi însă distrus prin supunerea la temperaturi înalte (v. sub Piroliză). Exemple: nucleu (sau ciclu) benzenic, nucleu naftalenic, nucleu pirolic, etc. 2. Mucleu. 4. Biol.: Corpuscul de formă sferică, elip-soidală sau lenticulară (fuziformă), mai rar lobat (stelat) sau filamentos, care se găseşte în ectoplasma unei celule (v.) şi care poate fi pus în evidenţă prin fixare cu alcool, acid cromic, acid acetic, etc., iar apoi prin colorare cu coloranţi bazici (violet de gen- 1 ţiană, albastru de metil, etc.). Nucleul nu poate trăi fără citoplasmă, cu care se găseştejn dependenţă fiziologică permanentă. în celulele tinere, embrionare, nucleul e situat, de cele mai multe ori în centru; în timpul dezvoltării şi intensificării metabolismului celular (îmbătrî-nirii celulelor) se formează una sau mai 1 multe vacuole (discontinuităţi ale proto-plasmei), cari împing nucleul, împreună cu citoplasma, spre pereţii celulelor (v. fig. /). în procesul de diviziune, în timpul în-groşării membranei sau în cazul rănirii /, Poziţia nucleului în-unei celule, nucleul efectuează mişcări tr-o celulă tînarâ (a) şî sau deplasări. De cele mai multe’ori, într-unamaibătrîna((>). fiecare celulă are un singur nucleu, însă f) nucleu, în celulele unor alge verzi de ape dulci (Cladophora), ale mucegaiului alb (Mucor mucedo), etc., se pot găsi şi mai multe nuclee. La bacterii şi la algele albastre nu s-a pus în evidenţă un nucleu propriu-zis, substanţa nucleară fiind dispersată în plasmă. în nucleu se observă unu sau mai mulţi nucleoli (v.), iar în citoplasmă se găsesc, lîngă nuclee, centrosomi, mici corpuscule sferice,, refringente-, eu Nucleu celular 542 Njcfeu de etanşare vi/-' //. Nucîeu cu nucieoli (n) şi cen-trosomi (c). rol în diviziunea celulei, la formarea fusului nuclear (v. fig. //). Diametrul nucleelor nu depăşeşte, la ciuperci, 1*«*2 (x, iar la plantele superioare, 5***20 ţx, atingînd, la Cycadaceae, 500 [x. Structura nucleului celulei vegetaleeaceeaşi ca a nucleului unei celule animale, avînd la e>terior o peliculă foarte fină, hiatina, similară unei membrane (membrana nucleară) care-l separădecitoplasmă, iarîn interior, plasma nucleara (cari o-plasma), constituită din sucul nuclear (c a r i o I i m f a), care serveşte ca mediu de dis-persiune şi e formată din proteine cu molecula mare, şi din cromatirâ, substanţă dispersată (complex de proteine fosforate). Structura nucleului variază în condiţii fiziologice şi biologice diferite, fie ca rezultat al acţiunii unor excitanţi (acizi .slabi, temperatură înaltă, fixatori, narcotici, coagulanţi), fie în cazul diviziunii celulelor şi în procesul uzării lor fiziologice; aplicînd excitantul sau înJâturîndu-J, se pot obţine nuclee structurate sau omogene, diri-jînd astfel structura nucleului. în activitatea celulelor, nucleul ia parte Ia procesele vitale fiziologice şi morfologice ale celulelor, cum sînt: asimilaţi a, dezasimilaţia şi, în special, înmulţirea celulelor şi creştereaor-gamsmului. înmulţirea se produce, la organismele inferioare, prin amiîozâ sau diviziune directă, care consistă în fragmentarea celulei în două părţi egale (bipartiţie sau sciziparitate), iar la celelalte organisme, prin mitoză sau diviziune in- de aceeaşi natură de cea care cristalizează, şi introduse intenţionat în soluţia suprasaturată, sau resturi de cristale de aceeaşi natură sau de natură diferită, intrate accidental în soluţie, în special din atmosferă; şî urme de praf atmosferic pot constitui nuclee de cristalizaţie. Sin. Centru de cristali-zaţie. 4. Nucleu de etanşare, Hidrot.: Perete vertical, executat din materiale impermeabile sau foarte puţin permeabile, aşezat în planul median longitudinal al corpului unui baraj sau al unui dig executate din pămînt sau din anrocamente, pentru a împiedica total sau pentru a micşora infiltraţiile. Din punctul de vedere al modului de comportare a materialelor de execuţie, se deosebesc: nuclee plastice şi nuclee rigide sau diafragme. După sistemul de fundare, nucleul poate fi: simplu rezemat (la nucleele plastice, simpla aşezare pe terenul de fundaţie, v. fig. / c; la cele rigide, asigurarea unui rost-orizontal între nucleu şi fundaţie, v. tig. I b); incastrat (v. fig. I c, d şi h); articulat sau peudu'ar (la nucleele plastice, 7 3 III. Fazele diviziunii nucleului, î) nucleu în repaus; 2) profaza (fragmentarea filamentului nuclear în cromosomi, adică în filamente scurte şi de forme variate: cîrlige, U, V, bastoane drepte, puncte, etc.); 3 şi 4) metafaza (disolvarea membranei nucleare, apariţia fi lamentelor plas-matice de citoplasmă, cari formează fusul nuclear şi gruparea cromosomilor în placa directă, în care, în prima ecuatorială); 5) anafaza(îndreptarea cromo-fază se divide numai nu- somilor spre polii fusului nuclear); 6) telo-cleul, prin transformări faza (formarea nucleilor-pui.acoperirea lor şi mişcări complicate cu membrană nucleară şi începerea cito- (c a r i O C h i n e Z ă), şi chinezei); a, b, c şi d) fazele diviziunii numai apoi se divide cito- cromosomilor. plasma (c i t o c h i n e- z ă). Fig. ///reprezintă fazele diviziunii nucleului prin mitoză. Sin. Nucleu de celulă, Nucleu celular. î. ~ celular. Biol.: Sin. Nucleu (v. Nucleu 4). 2. Nucleu cristalin. Fiz., Metg.: Sin. Nucleu de cristali- zaţie (v.), Centru de cristalizaţie. 3. de cristalizaţie. Fiz., Metg.: Grup de molecule, de atomi sau de ioni aşezaţi la nodurile unei reţele spaţiale cu dimensiuni mici, care serveşte ca centru în jurul căruia o Substanţă se depune în procesul de cristalizaţie. Nucleele de cristalizaţie pot fi mici cristale sau fragmente de cristale 7 I. Baraje cu diferite tipuri de nuclee de etanşare. a) baraj cu nucleu plastic simplu rezemat; b) baraj cu nucleu rigţdsi’mplu rezemat; c) baraj cu nucleu rigid incastrat; d) baraj cu nucleu plastic coborît pînă la stratul de teren impermeabil; e) baraj cu nucleu plastic şi diafragmă executată din palplanşe; f) baraj cu nucleu plastic şi diafragmă executată prin injectare; g) baraj cu nucleu plastic racordat la o saltea amonte; h) baraj cu nucleu celular de beton armat; 1) corpul barajului; 2) nucleu plastic; 2') nucleu rigid; 3) strat de teren impermeabil; 4) rost de lunecare; 5) bloc de fundaţie; 6) albie de fundaţie; 7) strat de teren permeabil; 8) diafragmă de palplanşe; 9) galerie de injectare; 10) perdea de etanşare executată prin injectare; 11) saltea amonte; 12) puţ vertical de drenare; 13) galerie de colectare; 14) izolaţie amonte. fundarea pe o albie de beton: Ia nucleele rigide, asigurarea unei legături articulate cu fundaţia.— Cota superioară a unui nucleu trebuie să fie situată cu 0,6 — 0,3 m deasupra nivelului apelor maxime, după importanţa barajului sau a digului respectiv. Pentru calculul hidraulic al barajelor de pămînt cu nucleu plastic, în care masa barajului conlucrează cu nucleul pentru Nucleu de graţie 543 Nucîeu de vîrtej reducerea infiltraţiilor, calculul hidraulic al nucleelor plastice ale barajelor de anrocamente se efectuează considerînd masa barajului perfect permeabilă, iar infiltraţia prin nucleu se calculează ca în cazul unui baraj de pămînt omogen. Din această cauză, nucleele barajelor de anrocamente au dimensiuni mai mari decît ale celor de pămînt. Calculul static al nucleului plastic se face verificînd stabilitatea generală a peretelui din aval al barajului, incluziv nucleul pînă la adîncimea cea mai nefavorabilă, care se alege ţinînd seamă de rezistenţa variabilă a terenului cu adîncimea şi de rezistenţa pasivă a terenului din aval. -Calculul static al nucleului rigid e complex şi se efectuează în funcţiune de tipul nucleului, de legătura cu terenul de fundaţie, de tipul barajului şi, în special, de caracteristicile geotehnice ale pămîntului din care e construit barajul. Se recomandă ca nucleul rigid să fie considerat ca o grindă rezemată pe mediu elastic şi încărcată cu presiunea pămîntului şi a apei. Faţă de ecran, nucleul prezintă avantajul de a reclama mai puţin material şi, în unele cazuri, poate fi executat mai repede. Prezintă dezavantajul că permite infiltrarea apei în toată porţiunea din amonte a barajului, în special în cazul barajelor de anrocamente, astfel încît trebuie ca barajul să fie supradimensionat. Alegerea soluţiei cu nucleu sau cu ecran trebuie să se facă pe baza unui calcul economic, dacă nu există alte considerente obligatorii (cantităţi limitate de material impermeabil, termene de execuţie, etc.). în unele cazuri se recurge la o soluţie intermediară, realizîndu-se nuclee înclinate spre amonte (v. fig. //), sau se aşază, înainte de faţa din aval a nucleului, un strat mai impermeabil decît materialul din care e executată porţiunea din a-monte de nucleu a barajului şi se execută un dren la piciorul din aval al nucleului (v. fig. ///), //. Baraj cu nucleu plastic înclinat. III. Barai neomogen cu nucleu î) corpul barajului; 2) nucleu; plastic 3) strat de teren permeabil; 4) strat 1) anrocamente de dimensiuni di- de teren impermeabil. ferite; 2) nisip argilos; 3) argilă A sau beton argilos; 4) anrocamente realizindu-se astfel baraje de mari; 5) dren. tip mixt (neomogen). Nucleele plastice se execută din argilă, argilă nisipoasă sau beton argilos, mai rar din turbă, şi sînt folosite cînd terenul de fundaţie impermeabil e situat la adîncime mică. Au secţiunea transversală constituită din două trapeze cu bazele mari suprapuse. Pentru barajele de pămînt, baza mică a trapezului superior se alege, pe considerente constructive, egală cu 1,0-• -1,5 m, iar baza mare, egală cu 1,4— 1,7 din înălţimea h a barajului. Dimensiunile constructive ale trapezului inferior depind de condiţiile geotehnice ale stratului de la suprafaţa terenului pînă la stratul impermeabil (v. fig. /d). Cînd stratul impermeabil e situat la adîncime mare, nucleul se completează cu un pinten de beton sau de beton armat, cu o diafragmă executată din palplanşe metalice sau de beton (v./ig. / e) sau cu o perdea realizată prin injectare (v. fig. I f). în acest caz, micşorarea infiltraţiilor se poate obţine şi prin racordarea nucleului la o saltea amonte (v. fig. / g). Nucleul se execută în straturi succesive, compactate bine imediat, simultan cu restul barajului. Cînd barajul se execută prin hidromecanizare, nucleul poate fi executat prin turnarea pulpei în două compartimente spre taluze, materialele mai fine avînd tendinţa de a se depune spre centrul barajului (şi spre taluze), formînd un nucleuds formă neregulată. Nucleele rigide se execută din zidărie de piatră sau de beton, din beton armat, din metal sau din lemn. Nucleele de zidărie de piatră sau de beton se execută cu secţiunea transversală sub forma unui trapez care are baza mică egală cu 0,5—1 m, iar baza mare egală cu 1/6—1/10 k. Faţa din spre amonte se execută cît mai impermeabilă, acoperindu-se cu un strat de mortar torcretat sau cu straturi izolante de bitum ori de alte materiale. în aval se aşază un strat de pămînt poros şi se execută drenaje pentru captarea apelor infiltrate. Pentru prevenirea fisurilor datorite variaţiilor de temperatură se amenajează rosturi de dilataţie verticale, situate la distanţa de 25---30 m. Racordarea cu fundaţia se realizează prin simpla rezemare (rost glisant) sau prin articulaţie, pentru a perrr.ite adaptarea nucleului la deformaţiile barajului după punerea acestuia sub sarcină. Nucleele de beton armat pot avea secţiunea transversală constantă, în trepte sau în formă de trapez (cu baza mică de 0,3-*-0,4 m şi cu baza mare egală cu 1/10---1/15 din înălţimea barajului), şi un procent de armare de 0,3-*-0,6. Ele pot fi executate şi din plăci prefabricate sau din palplanşe de beton armat. Un tip special de nucleu de beton armat e nucleul celular, care are la partea din spre aval o serie de puţuri verticale, cari sînt racordate la o galerie orizontală. Acest sistem măreşte rigiditatea peretelui şi asigură drenarea perfectă a apelor infiltrate (v. fig. / h). Nucleele metalice pot fi executate din palplanşe sau din foi metalice sudate. Sînt utilizate rar, deoarece nu sînt economice. Nucleele de lemn sînt executate, de cele mai multe ori, din palplanşe, şi sînt folosite numai la lucrări mici şi cu caracter provizoriu. 1. Nucîeu de giraţie. Urb., Drum. V. sub Refugiu. 2. Nucleu de variaţie □ presiunii. Meteor.: Sin. Nucleu isalobaric. V. sub Atmosferice, perturbaţii 3. Nucleu de vîrtej. Hidr.: Tub de vîrtej care se comportă în interior ca un cilindroid solid cese roteşte în jurul axei sale. Astfel, nucleul de vîrtej cu diametrul 2 r0, rotin-du-se ca un solid, cu viteza unghiulară constantă co, are la periferia lui viteza tangenţială p0=co-r0, iar în interior, viteza p—oi'r, unde rr0), viteza e dată de intensitatea T a vîrtejului: l tc r Nucleu de vîrtej. o) nucleu de vîrtej cu diametrul 2 r0; b) diagrama vitezelor; c) distribuţia presiunilor în nucleu; v0) viteza la periferia nucleului; p0) presiunea la periferia nucleului. între viteza unghiulară o> şi intensitatea T există relaţia: r ZTTTrij Distribuţia presiunilor în nucleu e . . , P™2r2 P*S P=Po + —1----------r. unde p0 e presiunea la periferie (v. fig.). Nucîeu îsalobaric 544 Număr în exteriorul nucleului e valabilă iegea lui Bernoulli: P=P»' sau n')] —(£, a), ca diferenţa dintre zero şi numărul natural b—a. El se notează, mai scurt, cu -r-(b—a).— Număr raţional ; Număr definit prin extensiunea conceptului de număr întreg, pentru ca împărţirea să poată fi efectuată ilimitat. Numerele raţ’onale se definesc ca perechi ordonate de numere întregi m şi n (pozitive, jfj negative sau zero), scrise sub forma —. Numărul întreg n m se numeşte numărătorul, iar numărul întreg n se numeşte numitorul numărului raţional (sau al „funcţiunii raţionale") r. Fracţiile darr au numitorul egal cu zero nu definesc nici un număr raţional. Calculul cu numere raţionale e supus următoarelor reguli: Jfl f) a) Două numere raţionale r—— si s——sînt egale, dacă n q mq—pn; se scrie sub forma r—s. Egalitatea (v.) e o relaţie simetrică, reflexivă şi transitivă. b) Dacă două numere raţionale r=— si nu sînt egale, n ’ q numărul r se numeşte mai mare decît s, dacă mnq1^pqrP. Această relaţie se scrie sub forma r>s sau sr. Inegalitatea (v.) e o relaţie simetrică, nereflexivă şi netransitivă. c) Suma numerelor raţionale r =— şi /=— este numărul raţional u=—'. Suma se scrie sub forma r-\-s~u. Adu-nq narea e o operaţie asociativă si comutativă. 0 d) Toate numerele de forma — sînt egale între ele. Valoarea n lor comună se numeşte numărul raţional zero şi se notează cu 0, fără să rezulte nici o ambiguitate cu numărul întreg zero. Oricare ar fi numărul raţional r, e satisfăcută totdeauna relaţia r+0=r (cu zero definit mai sus). e) Ecuaţia x-^s—r, în care r şi s sînt numere raţionale, e satisfăcută totdeauna de un singur număr raţional u, care 772 t> se numeşte diferenţa r—s. Dacă r =—, , el are expresia mq — pn, n q nq mp f) Produsul numerelor raţionale r şi s =— e numărul mp n 4 raţional/——. Produsul se scrie sub forma t~r'S\ el e nq asociativ, comutativ şi distributiv în raport cu adunarea. Se observă că, oricare ar fi numărul raţional r, există egalitatea r*0 = 0, g) Ecuaţia w-s~r, în care r şi s sînt numere raţionale, ^ Pm P iar s#0, are totdeauna o soluţie unică. Dacă r= — , s =-, mq n % rezultă w• Numărul w se numeşte cîtul sau raportul dintre r şi s; cîtul se scrie sub forma w =—. — Se constată că m * numerele raţionale de forma — pot fi puse în corespondenţă 35 Număr 546 Număr biunivocă cu numerele întregi m, astfel încît regulile de calcul a***f să conducă la aceleaşi rezultate. De asemenea, m , p „ v regula g e satisfăcută dacă r=-—şi s =—- au numărătorii TM'.p divizibili; atunci w—-~. Se poate face deci identificarea între aceste numere raţionale şi numerele întregi corespun- m zatoare, şi se scrie deci, scurt, — 1 între oricari două numere raţionale distincte există totdeauna alte numere raţionale. Dacă r şi s sînt două numere t*-{- x raţionale distincte, numărul raţional ——, de exemplu, e distinct de ele şi e cuprins între ele, Această proprietate se exprimă spunînd că mulţimea numerelor raţionale e peste tot densă. Prin produsul a n factori egaii se defineşte puterea a n-a a factorului; operaţia inversă se numeşte extragerea rădăcini / de orcfinul n. Număr iraţional: Număr definit prin extensiunea conceptului de număr raţional, pentru ca anumite opjraţii cum este extragerea rădăcinii de ordinul «din numerele pozitive să poată fi efectuate ilimitat. Dacă se efectuează o tăietură în mulţimea numerelor raţionale, adică dacă aceste numere se împart astfel în două clase, numite clasa inferioară şi clasa superioara, încît fiecare număr să facă parte din una dintre aceste clase, şi orice număr din clasa inferioară să fie mai mic decît orice număr din clasa superioară, se poate realiza unul dintre următoarele trei cazuri: Clasa inferioară conţine un număr raţional a, mai mare decît toate celelalte numere raţionale din acea clasă; în acest caz, clasa superioară, care e formată din toate numerele raţionale mai mari decît a, nu poate conţine un număr raţional care să fie mai mic decît toate celelalte numere raţionale ale ei, fiindcă, dacă ar exista un astfel de număr raţional b, el trebuind să fie mai mare decît a, ar exista numere raţionale cuprinse între a şi b, cari nu ar fi conţinute în nici una dintre cele două clase, în contradicţie cu definiţia acestor două clase. Al doilea caz realizabil e cel în care clasa superioară conţine un număr raţional b, mai mic decît toate celelalte numere raţionale din această clasă; în acest caz, clasa inferioară, care e formată din toate numerele raţionale mai mici decît b, nu poate conţine un număr raţional care să fie mai mare decît toate celelalte numere ale acestei clase; în adevăr, dacă a ar fi acest număr raţional, el ar trebui să fie mai mic decît b, şi între a şi b ar exista numere raţionale cari nu ar fi conţinute în nici una dintre cele două clase, în contradicţie cu definiţia lor. Al treilea caz realizabil e cel în care clasa inferioară nu are un număr raţional mai mare decît toate celelalte numere raţionale ale ei, şi nici clasa superioară nu are un număr raţional mai mic decît toate celelalte numere ale e;. în acest caz, tăietura defineşte un-număr mai mare decît toate numerele raţionale ale clasei inferioare,"şi mai mic decît toate numerele raţionale ale clasei superioare, numit număr iraţional. De exemplu, primele două cazuri ale tăieturii se pot realiza âlegînd un număr raţional c, trecînd în clasa inferioară toate numerele raţionale mai mici decît c, şi, în clasa superioară, toate numerele raţionale mai mari decît c, şi trecînd pe c, fie în clasa inferioară (cazul întîi), fie în cea superioară (cazul aj. doilea). Cazul al treilea se poate realiza alegînd un număr raţional pozitiv d, care nu e pătrat perfect (de ex. 2), şi trecînd în clasa inferioară toate numerele raţionale negative şi numerele raţionale pozitive al căror pătrat e mai mic decît d, iar în clasa superioara,'toate numerele-raţionale pozitive al căror' pătrat e mai mare decît ^. —JTăietura defineşte, în cazul particular considerat, numărul 'sj'l, care nu e număr raţional. în adevăr, .să presupunem că ar exista un număr raţional egal cu 2., şi că am simplificat în — cu divizorii comuni ai numerelor întregi a şi b. în acest caz ar rezulta — =2, adică b a2 —2 b2, cu a şi b întregi, şi cu a2 par. Dacă a2 e par, şî a e par, adică e de forma a—2 a!, unde a' e un număr întreg, şi ,4 a'2 deci: -^-=2, sau b~2a' şi, prin urmare, şi b trebuie să fie număr par. în acest caz, el ar avea cu a factorul comun 2, în opoziţie cu ipoteza că s-a simplificat cu factorii comuni. Ipoteza că "\jL ar fi un număr raţional conduce deci la contradicţii, adică nu e satisfăcută. — Dacă r este deci, în cazul mai general, oricare dintre numerele clasei inferioare, cal -culînd radicalul din r cu un număr destul de mare de cifre zecimale, prin lipsă, se poate obţine un număr mai mare decît r, şi cu pătratul mai mic decît d, adică aparţinînd clasei inferioare, şi mai mare decît r. Analog se demonstrează că nici clasa superioară nu poate să conţină un număr raţional mai mic decît toate celelalte numere raţionale ale ei. — Deci, Vz e un număr iraţional. Numerele tc, e, V3 şi ~\j5 sînt, de asemenea, iraţionale. în particular, numerele iraţionale cari sînt rădăcini ale unei ecuaţii obţinute egalînd cu zero un polinom de un grad oarecare n şi ai cărui coeficienţi aQl av sînt numere raţionale: * * * Jran ^==0 , se numesc numere algebrice, iar numerele iraţionale cari nu. sînt' soluţii ale nici une'a dintre aceste ecuaţii, se numesc numere transcendente. De exemplu, ^5, fiind o rădăcină a ecuaţiei x2— 5 = 0, e un număr algebric, dar se poate demonstra că n şi e sînt numere transcendente. Număr real: Se numesc numere reale elementele mulţimii formate d:n numerele raţionale şi cele iraţionale. Numerele reale pot fi introduse (fără a utiliza roţiunea de tăietură ca mai sus) drept clase de şiruri convergente, echivalente între ele, de numere raţionale. Operaţia de extragere a rădăcinii de un ordin oarecare nu e efectuabilă ilimitat în mulţimea numerelor reale. De exemplu, nu există nici un număr real al cărui pătrat să fie negativ. Număr complex: Nimsr c’efinit prin extensiunea conceptului de număr real, pentru ca operaţia de extragere a radicalului de un ordin oarecare dintr-un număr real să fie efectuabilă ilimitat. Numerele complexe sînt definite drept perechi ordonate de numere reale; de exemplu perechea [a, b] de numere reale a şi b, în cari adică se ştie care e primul număr {a) şi care e al doilea număr {b) al perechii. Aceste perechi se numesc numere (complexe), fiindcă în mulţimea lor se pot defini astfel operaţiile de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la puteri şi extragere de rădăcini, încît să se opereze ca şi cu numerele reale, şi toate aceste operaţii să fie efectuabile ilimitat. Egalitatea a două numere complexe [a, b\ şi [c, d] se defineşte prin egalităţile a~c, b—d. Prin suma a două perechi ordonate [a, b] şi [a', b'\ se înţelege perechea ordonată £+£'], formată din sumele primelor, respectiv ale ultimelor numere; rezultă că. diferenţa lor, ca operaţie inversă adunării, e perechea [a—a', b—b']. Prin produsul a două perechi ordonate [a, b] şi [a', b'], se înţelege perechea ordonată [aa'—bb', ab/Jrq'b\ \ rezultă pentru cîtul dintre prima şi a doua pereche, ca operaţie inversă înmulţirii, perechea:. aa'-\-bb' ba' — abr\ a't+î/2 * ■!?*+?* \ ‘ Număr alleot 547 Număr derivat al unei funcţiuni Cu aceste definiţii, operaţiile, excluziv împărţirea prin numărul zero, satisfac, în mulţimea perechilor ordonate de numere reale (adică în mulţimea numerelor complexe), toate regulile operaţiilor din mulţimea numerelor reale (v. Corp 1 ; v. şt sub Inel 1). Numerele complexe de forma [a, 0] formează o mulţime isomorfă cu a numerelor reale şi de aceea se identifică cu acestea scriindu-se [a, C]—a. Numerele complexe de forma [0, b] se numesc numere imaginare. Suma, diferenţa, produsul şi cîtul, definite pentru perechile [a, b] cari formează numerele complexe, se pot obţine simplu, observînd că orice astfel de număr se poate scrie: [a, b~\ — [a, 0] + [0, b] = [a, 0] + [0, 1] • [b, 0] (unde ~f- şi • sînt simbolurile sumei şi produsului definite pentru aceste numere), adică sub forma [a, b] — a-\-ib, în care i e numărul complex [0, 1] = Yl~ 1, Uj = *\/ — 1 care se numeşte unitate imaginara (în Electrotehnică se mai notează y=Y— Cu această scriere se poate opera ca şi cînd simbolul + de mai sus ar reprezenta o sumă de numere reale (reprezentarea curentă a numerelor complexe), dacă se observă mereu că ;2= — 1. — Dacă al doilea număr al perechii e nul, se obţine cazul numerelor reale, iar dacă primul număr al perechii e nul, se obţine cazul numerelor imaginare. Primul număr al perechii (a) se mai numeşte partea reala a numărului complex [a, b^a-^-ib, iar al doilea număr (b) se mai numeşte partea imaginara a numărului complex. — Două numere ale căror părţi imaginare sînt egale şi de semne contrare se numesc numere complexe conjugate. Dacă se interpretează drept abscisă partea reală a a unui număr complex a-\-ib, şi drept ordonată partea lui imaginară b, în planul numerelor complexe (planul lui Gauss), se stabileşte o relaţie biunivocă între numerele complexe a-\-ib şi între punctele, de coordonate a, b, ale planului, în care axa absciselor se numeşte axa reală, iar axa ordonatelor se numeşte axa imagina-r (v* fig-)- — Distanţa r dintre originea sistemului de coordonate şi punctul care reprezintă un număr complex c—a-^ib, adică r="^ a^-\-bÂ, se numeşte modulul sau valoarea absolută a numărului complex, iar unghiul y. format de axa numerelor reale cu raza vectoare a punctului în raport cu originea se numeşte azimutul (uneori anomalia, arcul sau şi „argumentul“) numărului complex, El are expresia: >?i i-w 1 0 a ■ ^ Reprezentarea numărului complex c—a-\-ib în planul numerelor complexe. y=arcsin sarctg- Y a*-\-bA şi numărul complex se poate reprezenta sub forma: c—a-\-ib—r (cos y+/ sin y) . numită reprezentarea trigonometrică a numărului complex. Dacă se foloseşte relaţia lui Euler: cos y +/ sin y~^*y- numărul complex se poate reprezenta şi sub forma: • ♦ b _______ i arctg — c — a-\-ib=re1^ —ya^-^b^e a ‘ în această reprezentare, suma şi diferenţa numerelor complexe corespund adunării şi scăderii vectoriale a razelor vectoare cari le reprezintă, produsul unor numere complexe corespunde construirii unui Vector cu valoarea absolută egală cu produsul modulelor factorilor şi cu azimutul egal cu suma azimuturilor factorilor, iar împărţirea printr-un număr complex corespunde construirii unui vector obţinut prin micşorarea modulului său în raportul modulului împărţi-torului şi prin rotirea lui, în sens matematic negativ, cu un unghi egal cu azimutul împărţitorului.— Se folosesc şi numere complexe cu două „unităţi": a-\-zb, unde £2=ocs-{-(3; în particular, numerele lui Study, pentru cari^ s2=0. în sistemele ordonate de mai mult decît două numere reale nu se pot defini în aşa fel operaţiile de adunare şi de înmulţire, încît acestea să satisfacă toate regulile valabile în mulţimea numerelor complexe şi să degenereze în operaţiile din mulţimea numerelor reale cînd numai primele numere reale ale sistemelor ordonate sînt diferite de zero. Dacă nu se pune însă condiţia ca un produs să fie nul numai cînd unul dintre factorii săi e nul, şi nici comutativitatea produsului, se pot defini operaţiile cu sisteme ordonate de cîte n numere, numite numere ipercomplexe. Numerele ipercomplexe sînt numere de forma: ţ=a1z/1+a2u2+ .. ',anun , unde av a2, •••, an sînt numere reale, iar uv u2, un constituie o bază construită din unităţi ui cari satisfac următoarele reguli de înmulţire: n uiuk=Yia-Sikus V' Â= 1.2,-••,»). J=1 Astfel sînt definite adunarea şi înmulţirea acestor numere. Numerele £ formează un inel, în general necomutativ. în particular, dacă se operează cu patru unităţi: 1, »a==/; uz—j\ ^i~k, cu următoarele reguli de înmulţire: // = //= =kk= — î, jk——kj— 1 ; ki~—ik—j; i j=— ji=k, numărul ipercomplex corespunzător e un cuaternion (v.).— Fiecare dintre numerele naturale, considerat ca indicînd rangul unui element al unei mulţimi bine ordonate, este un nu mar ordinal (primul, al doilea, al treilea, etc.) (v. Număr ordinal, şi Mulţime). i- ~ alicot. Mat.: Divizor al unui număr întreg, dar mai mic decît acel număr. 2. asociat. Mat.: Sin. Număr conjugat (v.). 3. /%/ binar. Mat.: Număr scris într-un sistem de nume-raţie cu baza 2 (doi). 4. ~ cardinal. Mat. V. sub Număr 1. 5. ~ compus. Mat.: Numărul a> 1, întreg şi pozitiv, şi care nu e număr prim. E un produs de numere prime, care nu admite decît o singură descompunere în factori primi: Numărul divizorilor lui a este, în acest caz, (a+1) (p-M) (Y+1)***' ’ar suma tuturor divizorilor este: j)g+1-1 gB+1-1 _ p-1 ' <7-1 Dacă a>4, produsul 1 -2-3‘-' {a— 1) este divizibil cu a. e. ~ conjugat. Mat.: Se numesc numere conjugate ale unui număr algeoric 0, celelalte/z— 1 rădăcini ale unui polinom de gradul n, ireduct'bil, şi cu coeficienţi întregi raţionali, pentru care numărul algebric 0 e o rădăcină. 7. ~ derivat al unei funcţiuni. Mat.: Un număr K, finit sau infinit, se numeşte număr derivat al funcţiunii f(x) în punctul xQ, dacă există un şir, hv (^^=0) tinzînd către zero, astfel încît hm — K—Df (xQ). 35* Număr diadie 548 Număr de repetărt O funcţiune f(x) posedă patru numere deri\ace într-un punct xQ\ D+ f(x), D+ f(x), D~ f(x), f(x), cari reprezintă, respectiv., marginile superioară şi interioară, la dreapta, respectiv la stînga lui x0, ale raportului precedent. Cînd toate acestea coincid, vauarea comună e derivata unică a funcţiunii f(x) în x0. Dacă o funcţiune e definită pe un segment [a, b], .ea posedă numere derivate în orice punct a! acestuia. Dacă f(x) e crescătoare în [a, b\, toate numerele ei derivate sînt nenegative. Punctele în cari o funcţiune crescătoare f(x) are cel puţin un număr derivat infinit formează o mulţime de măsură nulă. Sin. Numerele lui Dini. 1. ~ diadic, Mat.: Sin. Număr binar (v.). 2. ~ divizibil. Mat,: Sin. Număr compus (v.). 3. ~ ordinal. Mat.: Tipul de ordine al unei mulţimi bine ordonate (v, sub Mulţime). Numerele ordinale sînt de două specii: numere cari au un imediat precedent şi numere fără precedent, numite numere limita. Numerele ordinale se împart în clase, numerele din aceeaşi clasă fiind tipuri de ordine ale mulţimilor bine ordonate de aceeaşi putere. Fiecărei clase de acest fel îi corespunde un alef (v.), şi, de aceea, aceste clase se notează cu mo), zău- Numerele clasei Z\Jţ9) se numesc numere ordinaic de clasa a doua, şi cele ale ciasei se numesc numere ordinale de clasa a treia. Numerele reprezentînd tipuri de ordine ale mulţimilor finite sînt numere ordinale de clasa fnt'îi. Orice mulţime de numere ordinale poate fi ordonată după mărime. V. şî Mulţime. 4. perfect. Mat. V. sub Numerelor, teoria 5. ~ poligonal. Mat.': Oricare număr de forn : unde n şi q sînt două numere întregi. Pentru q —3, 4, 5, 6, etc., numerele se numesc triunghiulare, pâtratice, penta-gonale, exagonale, etc. 6. />/ prim» Mat.: Orice număr întreg a> 1 şi care admite numai doi divizori: numerele 1 şi a. Şirul numerelor prime e ilimitat. Dacă p e prim şi a nu e multiplu de p, rezultă că aP~^ __ 1 e divizibil cu p. Dacă p e prim, [1 -2-3”-{p— 1)]-f 1 e divizibil cu p. Dacă p e prim impar, toţi divizorii lui 2^—1 sînt de forma 2pn-\-\. V. şî sub Numerelor, teoria 7. ~ zecimal. Mat.: Sin. Număr decimal (v. Decimal, număr —). 8. Număr. 2. Gen., Tehn.: Număr (v. Număr 1) utilizat pentru identificarea elementelor unei mulţimi de obiecte, sau de clase de obiecte, clasificată după o anumită regulă. 9. ~ de apel. Telc.: în telefonia automată, succesiunea d^ cifre, corespunzătoare unui anumit abonat telefonic, care trebuie făcută la discul de apel (v.), pentru a putea obţine automat legătura cu acel abonat. io. ^ulîncalţâmintei. Iod. piei.: Gxupul de numere scris pe încălţăminte, in sco.p,ujidentificării ei. p.eparcursul procesului tehnologic şi pe încălţămintea finită. Numărul încălţămintei se scrie prin stampilare şi cuprinde următoarele: numărul de program, compus din trei cifre indicatoare (numărul cu care se marchează fiecare program de producţie, în scopul evidenţei, în cuprinsul producţiei din fiecare an); numărul de comision, compus din două cifre indicatoare (numărul cu care se marchează fiecare comision în cuprinsul unui program de producţie); numărul de împerechere, compus din o cifră indicatoare' (numărul cu care se marchează fiecare picior din fiecare pereche în cuprinsul unui comision, în scopul împerecherii cu uşurinţă a pieselor la confecţionare, putîndu-se evita astfel interschimbarea lor)numărul de mărime, compus din două c i f re. î n d Le at oa r e (numărul ■“aparţin î n d unui anumit sistem de numere, care marchează- lungimea încălţămintei, a piciorului, respectiv a calapodului) (însistemuf francez, un număr e egal cu 6,67 mm; acest număr de mărime se mai numeşte punct cizmăresc, încălţămintea fiind numerotată cu numerele 17—47; în sistemul englez, un număr e egal cu 8,48 mm sau cu 1/3 dintr-un ţol, încălţămintea fiind numerotată cu numerele 1 * * * 13 şi, în continuare, 1 • * * 12; în sistemul metric, un număr e de 10 mm, încălţămintea fiind numerbtată cu numerele 11,5• • *35 ; corespondenţa dintre numerele de mărime după cele trei sisteme e reprezentată în tablou); numărul de lărgime (grosime), compus din o cifră indicatoare, e numărul convenţional care simbolizează o anumită clasă de valori ale perimetrului piciorului, calapodului, interiorului încălţămintei, în porţiunea articulaţii lor metatarso-falan-giene, perimetrul variind cu o valoare constantă, funcţiune de numărul de mărime, în cuprinsul aceluiaşi număr de lărgime (în sistemele francez şi metric de marcare a mărimii piciorului, calapodului, încălţămintei, numărul de lărgime se notează cu 4—14, iar în sistemul englez, cu literele A---G). 11. ~ul trenului. C. f.; Numărul afectat fiecărui tren în circulaţie, prin care se indică, după o anumită convenţie, zona în care circulă, categoria trenului (rapid, accelerat, de persoane, de marfă, etc.) şi sensul de circulaţie (de ex. spre Bucureşti). 12. Numâr. 3. Fiz., Chim., Tehn.: Mărime numerică (adimensională) caracteristică unui sistem fizic, chimic sau tehnic, de obicei cu valoare întreagă sau raţională. Termenul număr e folosit impropriu şi pentru unele mărimi cu dimensiuni, în cazul cînd se exprimă totdeauna în aceleaşi unităţi. Sin. (impropriu) Cifră. 13. ~ alimentat, ind. text.: Numărul de fineţe (v. Fineţe 3) ai produsului intrat într-o maşină textilă, sau introdus de ciIindrele alimentatoare într-un tren de laminat de la maşinile din filatură. 14. ^ atomic, Fiz. V. sub Nucleu 2. 15. /x/ atomic. Fiz. V. Cuantic, număr —. ie. ~ de armament. Nav.: Coeficient calculat după reguli dictate ue registrele de clasificare şi servind la stabilirea dotării navei cu ancore, lanţuri, parîme, etc. în general', acest număr e în funcţiune de produsul lungimii navei prin suma lăţimii şi înălţimii acesteia, la care se adaugă un suple-ment compus din coeficienţi pentru teugă, dunetă, semidunetă şi suprastructuri cari nu se întind din bord în bord. 17. rs/ de coordinaţie. Chim., Mineral.: Sin. Indice de coordinaţie, Cifră de coordinaţie. V. Coordinaţie, indice de —. îs. ~ de exces de masa. Fiz.: Număr reprezentînd diferenţa dintre valoai ea m«_sei atomice a unui nuclid, exprU mată în amu (unitate de măsură atomică specială pentru masă, 1 amu — 1,65979* 1C-27 kg) şi numărul de masă al nucIi-dului. Are simbolul literal A. 19. ^ de neutroni. Fiz.: Numărul de neutroni ai nucleului. Are simbolul literal' N. 20. ^ de repetări. Telc.: Indice de calitate al unei convorbiri telcfonice, definit de^obicei prin cîtul dintre durata ideală (fără repetări) a convorbirii şi durata ei reală (cu repetări), care indică de cîte ori (în medie) trebuie transmis acelaşi mesaj, care nu a putut fi înţeles de la prima transmi- ! Corespondenta dintre numerele de mărime după sistemul pnqi'ez francez metric -2— -18- -19- -20- -21-— 22— -23-[-24--25--26--77--28--29-w -12- —3 — -13- —li — -74- —5- -15- —6 — —1— -16- -r-8— -17- )r-3 — -10- -18- -19- —11~ -20- 12— jU \-31-h32--33--34- J5 , -13- -21- — 1— -22- -2 — -23- -3~ 36 --37--38 -- 39 - -itO-~ hi --42--43--44--45--46--47--48-1 —24— —4 — -5~ zJsn 7 _ -25- -26- —27— -8 — -28- — 9 - -29- -10- -30- — 11- -31- —12 ~ L_7fZ( Număr de transport 549 Numărător siune, din cauza unei slabe inteiigibi 1 ităţi (v.), sau din alte -motive (natura mesajului însuşi, deficienţele vorbitorului sau aîe celui care ascultă). Necesitatea de a repeta determină sporirea duratei de transmisiune a mesajului respectiv şi deci reducerea posibilităţilor de utilizare a instalaţiei de telecomunicaţie. 1. ~ de transport. Chim. fiz.: Cîtul dintre sarcina electrică transportată într-o soluţie de electrolit de o anumită specie de ioni, şi sarcina electrică totală care trece în acelaşi timp prin soluţie. între numărul de transport al anionului şi cationului există deci relaţia: «a+«c=1- Numărul de transport depinde de vitezele ionilor; dacă u şi v sînt vitezele anionului şi cationului, rezultă: u . V c u-\-v ' a u-\-v Numărul de transport poate fi definit şi prin cantitatea de materie transportată; n e egal cu raportul dintre cantitatea de cationi dispăruţi din spaţiul anodic şi cantitatea de metal depus pe catod. Ionii H* şi OH", cari au vitezele cele mai mari, au şi cele mai mari numere de transport. 2. ~ de unde. Fiz.: Numărul de lungimi de undă ale unei radiaţii, cuprinse în unitatea de lungime. E proporţional cu modulul vectorului de unda, dirijat după orientarea în care se propagă unda. De regulă se exprimă în lungimi de undă pe centimetru, adică în cm-1. 3. ~ debitat. Ind. text.: Numărul de fineţe (v. Fineţe 3) al produsului ieşit dintr-o maşină textilă (de ex. numărul firului ieşit dintre cilindrele debitoare ale unui tren de laminat de fa maşinile din filatură). 4. ~ director. Foto.: Indice caracteristic al lămpilor fulger, care reprezintă produsul dintre indicele diafragmei şi distanţa de fotografiere, în metri, pentru o anumită sensibilitate specificată a filmului. El serveşte la stabilirea diafragmei sau a distanţei corespunzătoare condiţiilor de fotografiere cu lampa fulger respectivă, cînd e dat unul dintre factori. în general, numărul director e dat, pentru sensibilitatea de 17/10° DIN, astfel încît atunci cînd se foloseşte altă sensibilitate, numărul director al lămpii trebuie înmulţit cu un factor dat în tabloul de mai jos. De asemenea, numerele -directoare ale lămpilor fulger electronic sînt corectate şi atunci cînd subiectele iluminate sînt întunecate (se împarte cu 2/3) sau au culoare foarte deschisă (se împarte cu 1,5). Numerele directoare uzuale ale lămpilor fulger electronic sînt 26, 36 şi 52, lampa cea mai luminoasă avînd numărul ce! mai mare. 5. ~ efectiv. ind. text.: Numărul pe care îl are firul cu umiditatea admjsă sau repriza, care e stabilită prin convenţii internaţionale. în practică, foarte rar produsele textile conţin exact umiditatea admisă; de regulă, ele conţin o cantitate mai mare sau mai mică de umiditate. De exemplu, la o analiză de laborator s-a constatat că un fir de bumbac conţine 12,6% umiditate şi are Nm 40. Repriza bumbacului fiind de 8,5%, firul ar trebui să aibă greutatea de 108,5 g (adică 100 g fir uscat şi 8,5 g umidi- 40x112,6 tate) si deci numărul efectiv al firului - = 41,5. ' ’ 108,5 6. ~ul firului. Ind. text.: Sin. Fineţe (v. Fineţe 3). 7. ~ iniţial. Ind. text.: Numărul pe care l-a avut firul în stare crudă, adică înainte de a-şi schimba greutatea (implicit şi numărul) prin operaţii de finisare textilă în fir, ca mercerizarea, încleirea, albirea, vopsirea, dezancolarea, etc., sau în ţesătură, ca spălarea, piuarea, scămoşirea, tunderea, impermeabil izarea, etc. De exemplu: la un fir scos dintr-o stofă de lînă s-a găsit Nm 12. Stofa, vopsită cu o culoare închisă, a cîştigat în greutate 1,5%, iar prin piuare şi scămoşare a pierdut 7%; deci a devenit cu 5,5% mai uşoară şi are 94,5% din greutatea iniţială. Dată ia greutatea de 94,5% firul are Nm 12, iagreuta- ... , , 12x94,5 tea iniţială de 100 % firul a avut Nm iniţial x—— ------= 11,34 - 10U 8. ^ul lui Âbbe. Fiz.: Sin. Constringenţă (v.). V. şî sub Sticlă optică. 9. ~ul lui Âvogadro. Fiz. V. Avogadro, numărul lui —. 10. ~ul lui Froude. Hidr.: Sin. Coeficient Froude. V. Froude, criteriul ^ ; v. şî Similitudine fizică. 11. ~ul lui Loschmidt. Chim. fiz. V. Loschmidt, numărul lui 12. ~ul lui Mach. Mec., Hidr. V. Mach, numărul lui'- . 13. ~u! lui Reynolds. Hidr. V. Reynolds, criteriul —; v. şî Similitudine fizică. 14. ^ul lui Wolff. Astr. V. sub Activitate solară. 15. ~u\ maxim filabil. Ind. text.: Numărul de fineţe ai firului celui mai subţire care poate fi filat dintr-un material textil fibros, cu respectarea indicilor ceruţi de standarde pentru acel fel de fir. îs. ~ metric. Ind. text.: Indice folosit pentru caracterizarea fineţii firelor, şi care se exprimă prin numărul de metri ai unui fir luat în greutate de un gram. Numărul metric e invers proporţional cu grosimea firului, dar direct proporţional cu fineţea firului. Se notează cu simbolul Nm. Numărul metric e folosit pentru toate felurile de fibre, fire, benzi şi pături din orice fel de material fibros textil, fiind un sistem de numerotare universal. în viitor, va fi înlocuit prin sistemul de numerotare tex, conform hotărîrilor ISO. 17. Numărător, pl. numărători. 1. Mat.: Parte a unei fracţii ordinare, situată deasupra liniei de fracţie—şi care e deîmpărţitu! operaţiei de împărţire pe care o reprezintă fracţia. îs. Numărător, pl. numărătoare. 2. Poiigr.: Aparat format dintr-un cadru cu rotiţe metalice mobile pe cari sînt gravate cifre (v. fig.), folosit la numerotarea în presa de tipar înalt. Aparatul e aşezat, fie într-o formă normală de tipar, fie într-o ramă de numerotat (v. Numerotat, ramă de ~). La una dintre marginile laterale ale cadrului, în rînd cu numărul, aparatul are un locaş, în care se introduce o piesă metalică pe care e gravată fie litera care reprezintă seria, abreviaţia Nr. sau No., (incorect), fie un asterisc (o steluţă). Numărul Factorii de recalculare a numărului director pentru diverse sensibilităţi ale filmelor şi plăcilor fotografice Abaterea în °DIN \-yp° i -8/10 i o _ o -5/10 -4/10 o I O ro I -1/10 0 1+1/10 + 2/10 +3/10 + 4/10 ! + 5/10 j+6/10 +7/10: + 8/10+9/10 Factorul de j recalculare I 0,3 j 0,37 ! 0,45 0,5 | 0,55 0,6 0,7 0,8 0,9 1 1,1 1,25 1,4 i ; 1,6 ! 1,8 2 : I | 2,2 I 2,5 j 2,8 I Numărător tipografic 550 Nume raţie, sistem de de rotiţe cu cifre e în general 6-**7. Cînd numărătorul se foloseşte într-o formă normală de tipar, schimbarea numărului (învîrtirea roţilor) se face prin apăsarea în jos a piesei cu literă, abreviaţie sau asterisc de către cilindrul de presiune în momentul în care forma de tipar trece pe sub acesta şi se execută imprimarea; în momentul în care numărătorul e liberat de sub cilindru, piesa revine în poziţia normală şi prin această mişcare fac-ca rotiţele să se mişte şi să formeze numărul următor. Dacă nu- mărătorul se foloseşte într-o ramă specială de numerotat, el are un iocaş special, prin care trece o vergea a ramei de numerotat, care, fiind împinsă după tipărirea numărului, acţionează mecanismul de învîrtire a rotiţelor, schimbîndu-se astfel numărul. Numărătoarele pot avea diferite execuţii speciale, în funcţiune de caracterul lucrării (pot fi cu numerotare inversă, începînd de la 100; pot numerota sărind din doi în doi, din trei în trei, etc.). Sin. Aparat de numerotat. 1. /^tipografic. Poiigr.: Aparat de numărat şi calculat volumul de text al unui manuscris dactilografiat. Se compune din două tabele de astralon (v.): prima (tabela A), transparentă, care se aşază pe manuscris şi determină numărul de litere din manuscris sau dintr-o parte a acestuia (împărţirea tabelei ţine seamă de toate felurile de caractere întîlnite la diferite sisteme de maşini de scris); a doua (tabela B), care transformă numărul de litere în rînduri sau în pagini de tipar. Pe verso acestei tabele, pentru 200 de caractere , de la maşinile de cules şi de casă, e indicată lăţimea cu ajutorul a 26 de diviziuni egale, marcate cu literele alfabetului, în funcţiune de corpul de literă ales pentru culegere şi de lăţimea caracterului considerat, pentru numărul de litere dat de tabela A se găseşte lungimea rîndului în cicero. De asemenea, cu ajutorul unor curbe, pentru numărul de litere găsit, din caracterul ales, de un anumit grad (corp) şi la o lungime de rînd dată, se găseşte numărul de rînduH de tipar. Sin. Aparat pentru calculul manuscrisului. 2. Numărător. 3. Telc., Elt.: Dispozitiv electronic pentru numărarea impulsiilor, utilizat în calculatoarele electronice. E constituit din mai muite elemente bistabile, cari îşi modifică starea sub acţiunea unei impulsii din exterior, numite numărătoare binare (v. sub Calculator electronic). 3. Numărător. 4. Fiz., Tehn.: Sin. (parţial) Contor (v. Contor 1). 4. Numărător de bule. Chim.: Microaparat folosit pentru purificarea unui curent de gaz (aer, oxigen, etc.) şi care permite măsurarea vitezei sale prin numărul de bule formate în unitatea de timp. E folosit, în special, la alcătuirea aparaturii pentru microdeterminarea carbonului şi a hidrogenului (v. fig.). 5. Numărător de osii. C. f.; Dispozitiv electromecanic montat lîngă linia de cale ferată, folosit la numărarea automată a osiilor de material rulant intrate şi ieşite dintr-o porţiune de cale ferată bine determinată. Numărătorul de osii înlocuieşte circuitul de cale acolo unde nu se poate realiza o secţiune izolată, fie din cauza imposibilităţii nu de a realiza o rezistenţă de izolament suficientă între cele două fire de şină (traverse metalice), fie din cauza imposibilităţii de a realiza, cu circuite de cale, o zonă de acţionare foarte scurtă, necesară în special la primele macazuri ale fasciculelor de la cocoaşele de triere. Numărător de bule. Numărător de osii. a) schema cinematică; b) schema electrică; 1.2) relee; 3) clichet; 4,5) roţi dinţate; 6, 7) lamele de contact; 8) releu de declanşare; Cv C2, f) contacte. Dispozitivul e constituit (v. fig.) din două relee 1 şi 2 cari, prin intermediul unor clichete 3, acucr.eoză asupra roţilor dinţate 4 şi 5. Prin contactele Cx şi C, ale unor ped£le de şină, releele sînt în legătură cu extremităţile zonei de acţionare a macazului. +3-De contactul Cx e legat 2S releul 1, iar de contactele C2, legate în paralei (cîte unul pentru fiecare direcţie), e legat releul 2. Fiecare dintre cele două roţi dinţate 4 şi 5 au cîte o lamelă de contact 6, 7, care în poziţia normală stabileşte contactul f, prin care e excitat releul de declanşare 8n Nodul de acţionare e următorul : La intrarea unui vagon cu două osii pe zona de acţionare, prima osie calcă pe contactul Cv releul 1 e excitat şi roteşte roata 4 cu un dinte, astfel că se întrerupe contactul f şi armatura releului 8 cade. La trecerea celei de a doua osii peste contactul Cv roata 4 se mai roteşte cu un dinte. La părăsirea zonei de acţionare, osiile vagonului călcînd pe unul dintre contactele C2 acţionează prin releul 2 roata dinţată 5. Cînd roata 5 s-a rotit cu un număr de dinţi egal cu cel cu care s-a rotit roata 4 (adică după ce numărul osiilor ieşite e egal cu numărul osiilor intrate pe zona de acţionare), adică după ce vagonul a eliberat zona de acţionare, contactul fse restabileşte şi releul 8 e din nou excitat şi declanşează acţionarea automată a macazului. Numărătorul de osii poate fi folosit şi la realizarea blocului de linie automat, pedalele fiind montate la intrarea şi la ieşirea din sectorul de bloc. Semnalul de bloc va permite intrarea unui nou tren pe sectorul de bloc respectiv numai după ce numărul de osii de tren ieşite de pe sectorul de bloc va fi egal cu al celor intrate pe acest sector, adică după ce trenul a părăsit complet sectorul de bloc. 6. Numerafie, sistem de Mat.: Sistem de simboluri grafice (cifre), cu ajutorul cărora se pot reprezenta numerele naturale, ţinînd seamă de anumite reguli referitoare la gruparea şi ordonarea acestor semne. Fiind dat un număr natural e^2, numit baza sistemului de numercţie, şi a fiind un număr natural oarecare, există un exponenta, astfel încît em—'\^a Dacă^, cm sînt numere naturale, alese ca cifre dintre numerele 0, 1, 2--e—1, numărul a se poate scrie sub forma de polinom: jn—1 m-2 şi se poate reprezenta prin simbolul cmcm_y-c2c1 în sistemul de numeraţie cu baza e, cu ajutorul a m cifre. Se spune că a e un număr de m cifre în acest sistem. Cel mai mic număr -1. Toate nume- care are m cifre e , iar cel mai mare, rele naturale cuprinse între acestea, incluziv ele, pot fi reprezentate cu m cifre, şi numai acestea. Exemple*: Dacă 10, e necesar să se introducă semne noi, Numere amiabile 551 Numerele lui -Euier diferite de cifrele noastre, zero însemnînd totdeauna locul rămas gol prin lipsa unui termen din polinom.) 1. Numere amiabile. Mat.: Pereche de numere, astfel încît unul e egal cu suma acelora dintre divizorii celuilalt, cari sînt mai mici decît acela (de ex. 220 şi 284). Sin. Numere amicale. 2. amicale. Mat. V. Numere amiabile. 3. ~ congruente. Mat.; Două numere întregi a şi b cari au proprietatea de a da acelaşi rest la împărţirea cu un întreg m, numit modul. Se notează cu simbolul a^b (mod. m) 4. ~ coprime. Mat.: Sin. Numere prime relative (v.).. 5. ~ duale. Mat.: Numere cari formează o algebră de gradul al doilea, cu radical, peste cîmpul numerelor reale. Un număr dual e de forma ţ^a+bz, unde a, b sînt reali, iar s e supus regulii de calcul s2=0. Numerele duale dau o reprezentare simplă a grupului lui Laguerre. 6. ~ normale. Mat.: Numere cari sînt termenii, rotunjiţi la două cifre decimale, ai unei progresiuni geometrice care cuprinde şi unitatea, progresiunea avînd ca raţie numărul 10 (zece) ridicat la o putere fracţionară j/40, unde s—1,2 4 sau 8. De exemplu, numerele normale din progresiunea cu raţia 1G40== 1,06 (pentru j*=1), sînt: 1,00; 1,06; 1,12; 1,18; 1,25; etc., —iar termenii corespunzători calculaţi sînt: 1,0000; 1,0593; 1,1220; 1,1885 ; 1,2589 ; etc. Numerele rotunjite, ca 1,06, etc., se numesc valorile principale ale termenilor seriei geometrice considerate. Numerele normale sînt folosite în tehnică pentru standardizarea caracteristicilor măsurabile sau reperabile. Astfel, şirurile de numere normale sînt folosite pentru a determina tipurile de produse de acelaşi fel, dar de mărimi diferite (unelte, calibre, motoare, etc.). Exemple: şuruburile cu cap exagonal şi filet metric se execută cu diametri nominali, cari sînt numere normale sau valori apropiate de acestea (de ex.: 6 mm, 8 mm, 10 mm, 12 mm); motoarele electrice se construiesc pentru puteri cari sînt numere normale sau valori apropiate de acestea. Şirurile de numere normale au ca simbol litera R, urmată j de numitorul exponentului puterii fracţionare a raţiei 1G40, pentru valorile s—1,2, 4 şi 8. De exemplu: R40 reprezintă şirul cu raţia 104a=y 10= 1,06, pentru s= 1; R20 reprezintă şirul cu raţia 2 20_____ 104o='\/.10==1,12, pentru s—2 ; R10 reprezintă şirul cu raţia ± w______ 1040=Y 10== 1,25, pentru / = 4; R5 reprezintă şirul cu raţia _8_ 5 ___ 1040= V10= 1,60, pentru j-8. Ordinul rădăcinii indică şi numărul de termeni ai şirului cuprinşi în intervalele 0,1 *• * 1, 1 •••10, 10--100 şi 100---1000; astfel, şirul R40 are cîte 40 de termeni în fiecare dintre aceste intervale. Şirurile R40, R20, R10 şi R5 se numesc fundamentale şi, în general, pot fi exprimate prin simbolul - 40rt unde ^=s104O= V 10 e raţia, iar t e numărul care arată aj cîtelea e termenul în şirul fundamental (fără-a număra şi termenul cu valoarea 1). în multe cazuri se folosesc şiruri derivate, cari se obţin din şirurile fundamentale luînd-numai anumiţi termeni distanţaţi Ia un interval dat (de ex. termenii din doi în doi, din trei în trei, etc.); un şir derivat se exprimă prin simbolul 0 ■ . unde u reprezintă intervalul dintre termenii luaţi din şirul fundamental (de ex. u—3, pentru termenii luaţi din trei în trei), iar cf* e termenul de referinţă (adică cel de la care începe şirul derivat). Un termen oarecare al unui sir, fundamental sau derivat, 71 * de numere normaie, se determină cu re i aţi a: în care notaţiile au aceeaşi semnificaţie ca mai sus, iar n e numărul care arată al cîtelea e acest termen în şirul derivat, faţă de termenul de referinţă qst. 40 40 Exemplu: Şirul fundamental R20 (adică R—==R-^-, pentru s~2) are termenii 1,00; 1,12; 1,25; 1,40; 1,60; 1,80, etc. 20 Astfel, şirul derivat R3 (pentru «=3), şi care începe de la termenul 1,25 (termen de referinţă), va avea termenii 1,25; 1,80; 2,50; 3,55; 5,00; 7,10, etc. Pentru a calcula termenul al cincilea (#=5), de exemplu, se iau valorile 40 q — ~\j 10, s— 2, / = 2, ^—3 şi deci 40---------- a6=S''^+5*)=Yl02(2+5’3>=10°‘85«7,10 . Toate produsele şi cîturile numerelor normale, ca şi puterile lor întregi, sînt numere normale. Şirul numerelor normale cuprinde sau aproximează: puterile pozitive şi negative ale numărului 10, puterile întregi ale numărului 2, puterile lui 7r (de ex. tc2^10), ţolul (25,4^25) şi puterile sale pătrată şi cubică, numărul e, acceleraţia gravitaţiei (£)» etc- 7. ~ pitagorice. Mat.: Numere naturale, prime între ele, soluţii ale ecuaţiei diofantice x2+j2=£2. Expresia lot e: a2-r-b2 a2+b2 x—ab, J = —■ *=—1 în care a şi b sînt numere naturale impare, prime între ele, şi a>b. 8. ~ prime relative. Mat.: Mai multe numere întregi şi pozitive, cari nu admit ca divizor comun decît unitatea. — Dacă a e prim cu m, rezultă ==1 (mod. m), unde 9(m) e indicatorul lui m. Sin. Numere prime între ele, Numere coprime. 9. /^reciproce. Mat.: Două numere al căror produs e egal cu unitatea. 10. Numerele lui Bernoulli. Mat.; Numerele Bn—Bn (0), unde Bn{x) sînt poiinoamele lui Bernoulli (v. sub Polinom). xi. ~ Iui Dini. Mat.; Sin. Numere derivate (v. Număr derivat al unei funcţiuni). 12* ~ lui Euler. Mat.: Numerele En definite prin relaţia de recurenţă simbolică: (E+1)«+(E— Numerelor, ,,legea" ~ m?rî 552 Numerelor, teoria v. în care En(x) sînt polinoamele lui Euler (v. sub Polinom) şi în care Es se înlocuieşte cu Es. Rezultă: ; £0=1; JB2——1 ; H4=5 ; jB6==—61 ; £8=1385; Eltl=—50521. î. Numerelor, „legea" ~ mari. Clc. pr.: Teorema centrală a calculului probabilităţilor (v. sub Probabilitate) conform căreia, într-un şir de experienţe repetate în aceleaşi condiţii, probabilitatea ca diferenţa dintre frecvenţa relativă a unui eveniment dat şi probabilitatea evenimentului să fie inferioară în modul unui număr pozitiv dat (şi arbitrar de mic) tinde către unitate, cînd numărul de experienţe din şir tinde către infinit. 2. Numerelor, teoria Mat.; Ramură a Matematicii, care studiază proprietăţile numerelor întregi şi rezolvarea ecuaţiilor în numere întregi, considerînd clasa numerelor întregi ca fiind formată din numerele întregi pozitive respectiv (naturale), din numerele întregi negative şi din numc.-rui zero. Dacă un număr întreg a poate fi pus sub forma * * * an ’ fiind numere întregi, aceste numere se numesc divizori ai lui a care, la rîndul său, se numeşte multiplu al fiecăruia dintre numerele a-. Considerînd nunr.ai divizori şi multipli pozitivi, cel mai mare număr care e divizor comun al mai multor numere date av a2> mm\an se numeşte cel mal mare divizor comun al lor şi se notează cu simbolul (av a2, aj. Cel mai mic număr care e multiplu comun al numerelor a. se numeşte cel mai mic multiplu comun şi se notează cu m{av a2, •••, a}. Divizorii comuni ai numerelor a. sînt toţi divizorii celui mai mare divizor comun, iar multiplii comuni ai lor sînt multiplii celui mai mic multiplu comun. Orice număr întreg a poate fi reprezentat într-un singur mod printr-o relaţie de forma; a — bq~{-r , unde £>0, C^r 1, tf2>1. în cazul contrar, numărul* se numeşte compus. Mulţimea formată de numerele prime e infinită. Un număr întreg a>0, care e egal cu suma divizorilor săi pozitivi şi mai mici decît el, se numeşte număr perfect. Un număr compus a> 1 se descompune într-un produs de factori primi: 0) ■■pan«t oc. fiind numere întregi pozitive. Afară de ordinea factorilor, descompunerea e unică şi se numeşte descompunere canonică. Toţi divizorii lui a sînt de forma: (2) d=p\lpb-"p\«, unde O^.^a. (/ = 1, 2, • ••,»). Numărul acestor divizori e egal cu (ax-f 1) (%-M)“'(a +1). suma lor fiind j>fi+1-1 1 -1 Pi~\ A—"1 P1— 1 Problema împărţirii a două numere întregi e considerată prin intermediul relaţiei de congruenţă. Două numere întregi a, b se numesc congruente între ele în raport cu un număr întreg dat m=f=. 0 —numit modul — dacă diferenţa a—b e un multiplu al lui m, adică dacă valoarea absolută a acestei diferenţe e divizibilă prin valoarea absolută a modulului tn. Relaţia de congruenţă se notează: (3) a = b(ycoâ. m). O relaţie de congruenţă e simetrică şi transitivă, iar modulul poate fi presupus pozitiv. Două numere cari nu sînt congruente între ele modulo m se numesc numere incongruente modulo m. în raport.cu un modul dat m, mulţimea numerelor întregi se împarte în m clase 0, 1, 2, •••, m— 1, un număr fiind repartizat în clasa p^=m— 1, dacă valoarea absolută a restului împărţirii lui prin m e egală cu p. Aceste clase formeză sistemul complet de resturi absolute, adică nenegative, modulo m. Unui număr întreg pozitiv dat a i se asociază un număr 9(12) egal cu numărul întregilor pozitivi cari nu sînt superiori lui a şi sînt primi cu el. Această funcţiune, definită pe mulţimea numerelor naturale, se numeşte funcţiunea lui Euler sau indicatorul numărului a şi admite proprietatea exprimată de relaţia: congruenţa (9) e echivalentă cu congruenţele / (x>0 (mod. pf) , • • • / (x) = 0 (mod, p*r), iar rezolvarea unei congruenţe de forma / (x =0 (mod. pa) se reduce la rezolvarea unei congruenţe de gradul I. Determinarea numărului soluţiilor unei congruenţe (9) se efectuează cu ajutorul teoremei lui Hurwitz: Numărul soluţiilor congruenţei (10) + ••• — 0 (mod. p), unde nici a0 nici a nu sînt multipli ai lui p, e egal cu cel mai mic număr pozitiv congruent modulo p cu suma EC/»—1) !. r r r r/rs..:r r 4 r0- rl' rm' extinsă asupra tuturor soluţiilor, în numere întregi nenegative, ale ecuaţiei (11) 'o+rx+ ... +rm=p-\, ■1)- care verifică relaţiile ro^~a (mod. p) , unde j) e un număr prim impar şi a e un număr care nu e divizibil cu p, se numesc congruenţe binome. Pentru ca (13) să admită soluţii e necesar şi suficient să existe relaţia: Azi A a == 1 (mod p), în care A = (;/, p— 1) , şi, în acest caz, congruenţa admite soluţiile congruenţei (mod. p), unde X e o soiuţie oarecare a congruenţei p-iy Un număr a se numeşte reziduu de ordinul n al numărului p, numărul n fiind un divizor al lui p—1, dacă a nu e un multiplan al lui p şi dacă verifică congruenţa: P~ 1 a * s1 (mod. p) . Dacă a, b nu sînt divizibile cu p, se numeşte sistem complet de soluţii ale congruenţei ax~b(mod.p) un sistem de numere incongruente între ele modulo p, care verifică congruenţa, astfel ca orice număr care e o soluţie a congruenţei să fie congruent modulop— 1 cu unul dintre ele. Într-un sistem complet de numere incongruente între ele rr.od. (mod. p) există p-1 reziduuri de ordinul n ale lui p. Pentru ti — 2, reziduul se numeşte pătratic şi pentru «=3 se numeşte cubic. Congruenţele de forma (14) (mod. p), p fiind un număr prim impar, se numesc congruenţe pătratice. Rezolvarea lor se reduce la rezolvarea congruenţei binome, (15) (ir.od. p) , unde y = 2x-ha, q — a2 — 4b, în cazul q~0 (mod. p) , Numerotare 554 Numerotarea firelor (14) admite o singură soluţie: - *==—2= (mod. p) * Dacă q nu e divizibil cu p se prezintă cazurile: (16') q i=1 (mod* p) 2 (16*) q “ 5=— 1 (mod.p). în cazul (16'), q e reziduu pătratic al lui p, congruenţa (15) admite două soluţii j0*“”Jo: deci 5* (^) admite două soluţii: 1 (x0-«)(mod. p) xsy (~x0—a) (mod, p) . Dacă q nu e reziduu pătratic (16"), congruenţa nu admite soluţii. Pentru rezolvarea congruenţelor pătratice e deci esenţial să se cunoască caracterul de reziduu pătratic al unui număr q în raport cu un număr prim impar p. Se observă, întîi, că reziduuri pătra- printre numerele 1, 2, p— 1 există — — f) — tice şi numere cari nu sînt reziduuri pătratice. Notînd cu simbolul lui Legendre [f] q,2q, 3 « p-1 modulo p, cari sînt negative, există relaţia: [fi- 1)1* faptul că simbolurlie km- Un capitol important din teoria numerelor tratează problema rezolvării ecuaţiilor cu numere întregi (v. Ecuaţie diofantică). î. Numerotare. Poligr.: Operaţia de tipărire sau aplicare a numerelor şi a seriei pe imprimate (de ex.: boniere, note, facturi, bilete de bancă, etc.), pe foi, ambalaje şi alte lucrări poligrafice cari trebuie să poarte numere de ordine. Operaţia se poate face fie manual, cu ajutorul maşinilor de numerotat (v. Numerotat, maşină de ~), fie mecanic, în presa de tipar, odată cu tipărirea colii respective, sau cu ajutorul ramei de numerotat (v. Numerotat, ramă de ~). 2. Numerotarea cilindrilor. Mş.; Mod de numerotare a cilindrilor unui motor policilindric, în care cilindrii se notează în ordine numerică de succesiune, începînd cu cilindru! de la extremitatea care corespunde cuplajului arborelui sau de ia extremitatea opusă, după cum motorul antrenează o maşină lucrătoare sau un vehicul. s. Numerotarea firelor. Ind. text.: Reprezentarea prin numere a fineţii firelor (v. Fineţe 3). Deoarece măsurarea diametrului e o operaţie dificilă şi imprecisă, fineţea firelor se exprimă printr-un număr de fineţe care e dat de raportul dintre lungimea şi greutatea unei porţiuni de fir N=- în care caz numărul exprimă cîte unităţi de lungime are firul luat în cantitate de o unitate de greutate, — sau e dat de raportul dintre greutatea şi lungimea firului: numărul +1 sau numărul —1, după cum q e sau nu e reziduu pătratic al lui p, se stabileşte teorema lui Gauss: Dacă q nu e divizibil cu p şi se notează cu [x numărul resturilor celor mai mici în valoare absolută ale numerelor G_ T ’ Se deduce că numărul 2 e reziduu pătratic al numerelor prime de forma 8 tn—1, 8 m-j-1 şi nu e reziduu pătratic al numerelor prime de forma 8 m—3, 8^+3. Calculul valorii simbolului lui Legendre se bazează pe legea de reciprocitate a reziduurilor pătratice care exprimă nde p, q sînt numere prime impare, au valori egale, dacă cel puţin unul dintre numere e de forma 4 m-\-1. Ele au valori opuse, dacă ambele numere sînt de forma 4 m-\-3. Există, adică, relaţia: Cu ajutorul teoriei reziduurilor pătratice pot fi determinate rădăcini primitive pentru cîteva clase de numere prime. Astfel, un număr prim de forma p fiind un număr £=! prim impar, admite numărul (—1) 2 • 2 ca rădăcină primitivă şi un număr de forma 4 p-j-1 admite numărul 2 ca rădăcină primitivă. în care caz numărul exprimă cîte unităţi de greutate are firul de o unitate de lungime anumită. în aceste formule: N e numărul de fineţe al firului; L e numărul de unităţi de lungime cîte are porţiunea de fir luată; G e numărul de unităţi de greutate cîte are aceeaşi porţiune de fir. După felul unităţilor de măsură alese, există mai multe sisteme de numerotare a firelor, folosite în diferite ţări, pentru fire fabricate din diferite materii prime. în tablou sînt date sistemele cele mai uzuale. La numerotarea în sistemul de număr metric, cu cît firui e mai uşor, cu atît numărul lui e mai mare; deci numărul e invers proporţional cu greutatea. Exemplu: firul din care 40 40 m au greutatea de 2 g are numărul “ = 20 şi se exprimă cu Nm 20; firul din care 40 m au greutatea de 4 g are numă-40 ml ~=10 şi se exprimă cu Nm 10. La numerotarea în sistemul de număr tex, cu cît firul e mai uşor cu atît numărul lui e mai mic, numărul fiind direct proporţional cu greutatea. Exemplu: firul din care 1000 m au greutatea de 15 g are Nt 15; firul din care 1000 m au greutatea de 20 g are Nt 20. Deci firul cu Nt 15 e mai uşor* şi mai fin decît firul cu Nt 20. La numerotarea în sistemul cu titlul fn denieri, titlul e direct proporţional cu greutatea (ca şi la sistemul de număr tex). Exemplu: firul de mătase viscoza, din care 9000 m au greutatea de 2 g are titlul 2 den; firul din care 9000 m -au greutatea de 4 g are titlul 4 den» Numerotat, aparat de ~ 555 Numerotat, ramă de ^ Sistemele uzuale de numerotare a firelor Tipul de numerotare Sistemul de numerotare Simbolul Formula de calcul Aplicaţia Număr metric Nm Nm Gg Gk g Toate felurile de fire Universal Numâr englez pentru bumbac Ne ■^sculuri a 840 y (768 m) f\j0 „ Gpf a 453,6 g Fire de bumbac, celofibră II 5 Număr englez pentru lînă pieptenată Neip ^sc a 560 y (512 m) NS,P= Gpfa453,6 8 Fire de lînă pieptenată, celol/nă Număr englez pentru fire din fibre liberiene Nein ^sc a 300 y (274 m) m Gpf a 453, 6 g Fire din fibre liberiene Număr francez pentru bumbac Nf , L1000 Nf- G500 g Fire de bumbac, celofibră Titlul în denieri Ti . Gg ^den a 0,05 g L9000 m L450 m ! 9000XG, sau Ti = -— Mătase, viscoză, acetat, sintetice, etc.; fibre şi fire din fibre chimice 3 II Sistemul decimal direct Tex Gg Tex— T 8 ; *-1000 Toate felurile de fire Universal Grex Grex Gg Grex—- •MO 000 Toate felurile de fire Număr englez pentru iută i Nj Gpf a 453,6 g ! Nj — ! M4 400 y Fire groase de iută între titlul (Ti) şi numărul metric (Nm) există relaţia T- 90C0 k, 9000 li=------- sau Nm=——, ceea ce usureaza transformarea Nm Ti unui sistem de numerotare în celălalt. i- Numerotat, aparat de Poligr. V. Numărător 2. 2. Numerotat, maşina de Poligr.: Maşină manuală (v. fig. o) sau acţionatăcu pedală (v. fig. b), cu ajutorul căreia se numerotează filele registrelor, ale caietelor, etc. E compusă dintr-un mecanism de acţionare 1 (mîner sau pedală), un tambur 2 cu cifre şi montura 3, pe care se găsesc: orificiul dreptunghiular 4 (la maşinile manuale), care e locul unde se imprimă numărul, — cadranul cu acul de reglare 5 şi locaşul cu pîslă imbi-. bată cu tuş 6, de pe care cifrele iau cantitatea de Maşini de numerotat, o) manuala; b) cu pedală. cerfieală necesară numerotării. Acul regulator, prin fixare în crestătura de pe cadran, în dreptul cifrei indicatoare, aranjează ca schimbarea numărului să se facă fie după fiecare numerotare, fie după două, trei sau patru numerotări consecutive. Tamburul cu cifre e format din 5***7 rotiţe pe cari sînt gravate cifrele 1---9 şi cifra 0; la unele maşini se mai găseşte o rotiţă, care în timpul numerotării stă fixă şi are gravate litere pentru serie sau pentru notaţia Nr. sau No (incorect); această rotiţă se schimbă, la nevoie, cu mîna. Pe mînerul maşinii manuale, respectiv la mecanismul de acţionare a maşinii cu pedală se găseşte un ac cu ajutorul căruia se blochează mecanismul de învîrtire a rotiţelor tamburului cu cifre. Pentru numerotare, maşina manuală se aşază pe locul unde trebuie aplicat numărul, se apasă mînerul şi numărul se imprimă. La revenirea mînerului în poziţie normală, rotiţa cifrelor de unităţi se învîrteşte la cifra următoare, pînă ajunge la cifra nouă, cînd e antrenată o a doua rotiţă, care imprimă zecile şi aşa mai departe. La maşina cu pedală, lucrarea care trebuie numerotată se aşază în ghidajele măsuţei maşinii, după care, pentru acţionarea mecanismului de numerotare, se apasă cu piciorul pe pedală. 3. Numerotat, rama de Poligr.: Ramă metalică specială, formată dintr-un cadru, un sistem de vergele şi pîrghii şi un număr variabil de numărătoare (v. Numărător 2), servind la numerotare în presele pentru tipar înalt. Schimbarea numărului se face deodată la toate numărătoarele din ramă, prin acţionarea vergelelor şi a pîrghiilor de către un dispozitiv lateral de împingere, aşezat pe cadrul presei, în momentul cînd rama, care constituie o formă de tipar independentă, iese de sub presiunea exercitată la tipărire. Pentru numerotare, colile, după imprimarea textului, sînt trecute a două oară prin presa de tipar, în care s-a aşezat pe fundament rama de numerotat. Nki raid ian 556 i. Numidian. Stratigr.: Complex litologic (fliş sau etaj) vtr-stă priabonimnă şi oligocenă -inferioară, încadrat -de-două discordanţe, cuprinzînd la partea inferioară brecii şi şisturi argiloase, iar la partea superioară, gresii compacte în,„hancuri puternice cu numuliţi ş.i o.rtofragmine .(Gresia de. Numidia),- E dezvoltat în lanţurile muntoase . litorale din Africa de Nord (Algeria şi Tunis). —" _ -^,-Numirea navei.- Nav.: Serie de patru pavii Ioane (Jitere),. din codul internaţional, afectată unei anumite nave, pentru a putea fi identificată. Numirea e valabilă atît pentru legătura prin sejrinale optice, cît şi pentru cea prin radio. Prima sau primele două litere sînt aceleaşi pentru toate navele unei anumite ţări, fiind stabilite prin instrucţiunile conţinute în codul Internaţional de semnale. Ţării noastre, de exemplu, îi"smt afectate literele YP. 3. Numismatica: Ştiinţa care se ocupă cu istoricul mone-telor, al medaliilor, etc., studiind evoluţia acestoradin punctul de 'vedere al formei, al'gravurii, al condiţiilor de batere; etc. Afară de monetele propriu-zise, ea studiază şi documentele scrise în legătură cu acestea. ‘ 4. Numitor, pl. numitori. Mat.: Partea unei fracţii ordi- nare situată sub linia de fracţie — şi care e împărţi torul operaţiei de împărţire pe care o reprezintă fracţia. Mai multe fracţii cu numitori diferiţi se aduc ia aceiaşi numitor, numitorul comun fiind cel mai mic multiplu—cemun al tuturor numitorilor, iar numărătorul fiecărei fracţii fiind cîtul dintre n-u-mi-toru-l comun şi vechiul numitor, înmulţit cu vechiul numărător. 5. Nummulites. Paieont.: Foraminifer calcaros perforat, din familia Nummulitidae, cu testul lenticular, plan spiral involut, bombat sau turtit, cu diametrul între 2 mm şi 8 cm. Poate fi considerat ca rezultînd din răsucirea unei lame cal-caroase, în formă de V, în jurul unui ax mic. Zidul testului e format din două pături calcaroase: una externă, groasă, poroasă (lama spirala) şi una internă, subţire, compactă, care reprezintă endoscheletul. Pătura externă e străbătută de un sistem de canale unite într-un cordon (cordon dorsal sau cordon bazai) după muchia testului. Pătura internă, neporoasă, se răsfrînge la intervale egale şi formează pereţi despărţitori oblici, numiţi septe, cari delimitează un spaţiu rezultat din răsucirea lamei spirale, respectiv o serie de camere (/oje). _ Structura internă a testului poate fi studiată făcînd două feluri de secţiuni: o secţiune ecuatorială (perpendiculară pe axul mic, de înrulare) şi o secţiune transversală (paralelă cu axul de înrulare) (v. fig.). în secţiunea ecuatorială, camerele apar dispuse în spirală, iar în secţiunea transversală au forma unui V răsturnat cu deschiderea spre centru şi CU Vîrful for- o) secţiune ecuatoriala şi axială; mînd muchia cochiliei, acoperin- b) secţiune axială; 1) loje; 2) la-du-se complet unele pe altele, mă spirală; 3) pereţi despărţi-Camerele comunică între ele prin- tori; 4) filete; 5) test; 6) stîipi; tr-un por median, situat în partea 7) cordon dorsal, inferioară a septelor. Pe partea internă a lamei spirale se observă, prin decor-ticare, urmele pereţilor despărţitori (filete), cari pot fi: drepte, ondulate, meandriforme, reticulate, etc. şi servesc la determinarea speciilor. La unele specii, testul e consolidat prin formaţiuni calcaroase în formă de stîipi (pilieri) cari apar pe suprafaţa lamei spirale ca nodule sau granulaţii. Majoritateaspeciilor prezintă fenomenul de dimorfism (v.). Numuliţii sînt forme bentonice, litorale, de ape calde şi, împreună cu alte organisme, au dat naştere unor calcare groase (calcare cu numuliţi), cari se exploatează pentru construcţii. Numuliţii au apărut în Cretacicui superior (Senonian) prin forme mici, dar caracterizează, prin numeroase specii-Paleogenul (Numulitic), avînd maximul de dezvoltare în Eocen.. „în ţara noastră au fost identificate.: _.Nurnmulites distans Desh., din Eocenul mediu din Dobrogea, de la Bacău, Albeşti-Muscel, Argeş, etc. şi Nummulites perforatus d'Orb., din Eocenul de la Cluj, etc. Sin. Camerina. 6. Numulitic. Stratigr.: Sin. (puţin utilizat) Paleogen (v.). Se deosebesc trei subdiviziuni ale Numuliticului: Eonumu- I it ic (—Paleocen), Mesonumulitic (= Eocen), Neonumulitic ( — Oligocen). 7. Nunatak. Geogr.: Vîrf de stîncă sau masiv muntos care apare dominant de sub gheaţă, în regiunile polare acoperite de calote glaciare, în special spre marginea acestora. s. Nural. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu, de laminare sau de turnare, cu compoziţiile indicate în tablou. Compoziţiile aliajelor Nural (în %) Nural | Cu Mg | Si Mn Fe Al de laminare de laminare de turnare • de turnare de turnare 9,5-10,-2 0.8-.-2 7 3-12 0,15- • -0,35 0,8-1 0,6 0,2-.-1 4,5-6 12,5-14,2 ! 0,4 0,2*.-0,5 0,8.. .1,5 1,2 r0,5 Fe \0,8*-2,4 Ni restul restul restul restul -restul întrebuinţările lor depind de compoziţie şi de modul de prelucrare (v. sub Aluminiu, aliaje de ~). Ultimul aliaj din tablou e excepţional de bun pentru pistoane de motoare cu ardere internă. 9. Nurca, pl. nurci. Zoo/., Zoot., Ind. piei.: Mic mamifer carnivor din familia Mustelidae, răspîndit în Europa (Mustela lutreola sau Lutreola lutreola L.), în America de nord (Mustela vison), în Siberia, China, Japonia. Trăieşte în apropierea apelor, ducînd o viaţă semiacvatică, în găuri săpate în malul apelor, cu una dintre deschideri^sub apă, sau în cuiburi construite în tufişuri şi scorburi. înoată şi se afundă bine. în ţara noastră e rar întîlnită de-a lungul pîraielor de munte şi al rîurilor şi, .mai des, în delta Dunării, pe grinduri şi în piaur. Masculul are lungimea de 60---85 cm, din care 15---20 cm lungimea cozii; femela e puţin mai mică. Are bot ascuţit; urechile sînt mici şi rotunde; picioarele, scurte, cu degetele reunite printr-o membrană înotătoare. Blana, foarte valoroasă, e mătăsoasă şi are părul des, de culoare albastră-cenuşie pînă la galbenă-cenuşie, iar jarul brun deschis pînă la negru. Nurca năpîrleşte de două ori pe an. Se vînează cu capcane, dar în special cu cîini dresaţi. Poate fi crescută în captivitate pentru producţia de blană, în acest scop se folosesc cuşti individuale construite -din şipci de lemn şi împletitură de sîrmă, cari se aşază pe suporturi de lemn sau de metal. Hrana şi apa se introduc prin acoperişul cuştii, în vase separate. Hrana nurcilor în libertate consistă din: peşti, roză- toare de apă, broaşte, raci, păsări, ouă şi insecte, iar a celor crescute în captivitate din: carne, peşte, ouă, făină, tărîţe, cartofi, verdeaţă. Femela naşte în medie cinci pui, după o gestaţie de 42--*56 de zile. Nurcile pot fi folosite pentru reproducţie de la vîrsta de un an pînă la ani. Nurcile alimentate raţional şi curate sînt puţin expuse bolilor. Sacrificarea nurcilor adulte' se face cînd năpîrlirea e terminată, spre sfîrşitul lunii noiembrie, prin electrocutare sau cu cloroform. Animalele sacrificate se suspendă de picioarele anterioare şi se jupoaie, tăind pielea pe partea interioară a picioa- Nurisa 557 Nutreţ relor posterioare şi la baza co^ii. Pielea de pe cap se desface tri aşa fel, încît să rămînă intactă în jurul ochilor, buzelor şi nasului. Blănurile se trag apoi pe calapoade şi se lasă să se usuce timp de 3*-*4 zile. De obicei, blănurile de nurcă se clasifică în trei categorii, cele de categoria superioară fiind caracterizate prin culoarea închisă şi părul lung, des, fin şi lucios. 1. Nurisa, pl. nurise. Mş.: Rezervor suplementar de combustibil, cu capacitate mică, folosit la unele motoare, pentru pornire sau pentru încercări. Alimentarea cu combustibil din acest rezervor se face prin cădere. Uneori, nurisa serveşte şi. ca rezervă de combustibil, cînd se produce o pană de combustibil sau se defectează instalaţia de alimentare a motorului. 2. Nusselt, criteriul Fiz. V. sub Similitudine fizică. 3. Nussierît. Mineral.: Varietate de piromorfit (v.), de culoare galbenă sau cenuşie, care conţine arsen. 4. Nut, pl. nuturi. 1. Tehn.: Sin. Canelură (v.). 5. Nut. 2. ind. lemn.: Sin. Uluc (v.). 6. Nut. 3. Elt.: S in. Crestătură de maşină electrică (v. Crestătură 2). 7. Nut. 4. PoiigrInd. hîrt.: Adîncitură, în formă „de şanţ, practicată prin nutuire (v.) în mucava sau în carton gros, în scopul uşurării îndoirii pe linia şanţului. 8. Nutaţie. 1. Mec.: Una dintre cele trei rotaţii (rotaţia proprie, precesiunea şi nutaţia), în cari se descompune mişcarea unui corp solid cu un punct , fix O, prin care axa de rotaţie pro- j prie 0^ a corpului se apropie sau se ? depărtează de axa fixă O^, făcînd ast- *• y H fel să varieze unghiul de nutaţie O dintre aceste două axe. în cazul unui corp de revoluţie greu, unghiul de nutaţie variază între două limite 0O şi — şi deci axa Oz oscilează între două conuri de deschideri unghiulare 2 60 şi 2 01, avînd drept axă comună verticala ascendentă ; pe o sferă cu centrul în O, cele două conuri determină două cercuri, iar 0) punctul fix al solidului; axa O*, in mişcarea sa descrie o 0z)axa de rotatie proprie; curba cuprinsă mtre cele doua cercuri axă fix.; ^ eJ |imi. ' 5 tele de variaţie ale unghiu- . Pentru o viteză unghiulară de lui de nutaţie e. rotaţie proprie mare, unghiurile 0O şi 0X nu diferă mult între ele şi, practic, mişcarea poate fi considerată 9 mişcare de precesiune regulată. 9- unghi de Mec. V. sub Euler, unghiurile lui —. 10. Nutaţie, pl. nutaţii. 2. Bot.: Mişcare de oscilaţie descrisă de plante în timpul creşterii. : 11. Nutaţie, mişcare de Astr.: Mişcarea de balansare sau de oscilaţie pe care o suferă Pămîntul, respectiv axa sa, în timpul mişcării sale de revoluţie, din cauza atracţiunii Lunii şi a Soarelui, în urma căreia axa nu rămîne paralelă cu ea însăşi, ci descrie, după un număr mare de revoluţii în jurul Soarelui, o mişcare conică. Această balansare face ca precesiunea echinocţiilor (v.) să nu se mai producă în 50//,2, ci în aproape 60", Pămîntul revenind în pcz’ţia sa iniţială în circa 21 600 d: ani, în loc de 26 000 de ani. 12. Nutreţ, pl. nutreţuri. Agr., Zoot.: Substanţe organice şi minerale constituind hrana animalelor. Prin principiile pe cari le conţin, nutreţurile asigură atît întreţinerea funcţiunilor vitale ale organismului animal, cît şi capacitatea acestuia de a munci şi de a da produse necesare omului (carne, lapte, ouă, lînă, etc.). Nutreţurile pot fi de origine vegetală (fîn, boabe de sere&le,. rădăcjno.ase, etc.), ..de. origine animală, (lapte,, făină de peşte, făină de carne, etc.) şi de origine minerală (sare de bucătărie, cretă, etc.). ■— Ele se împart, de asemenea, în nutreţuri concentrate, caracterizate printr-un volum mie şi ,o valoare nutritivă mare a unităţii de greutate (grăunţe, turte, tărîţe) şi în nutreţuri cu valoare- nutritiva mică- (paie, pleavă), însă voluminoase. — După conţinutul de apă, se deosebesc nutreţuri suculente (rădăcinoase*; nutreţ verde, nutreţ murat, etc.) şi nutreţuri uscate - (grăunţe, nutreţuri fibroase, etc.). — După felul în care sînt produse, nutreţuriie se clasifică în; naturale (iarbă şi fîn din pajişti naturale), cultivate (iarbă şi fîn din păşuni şi fîneţe cultivate, rădăci-noase, etc.), industriale (reziduuri de la prelucrarea materiilor prime vegetale şi animale). - Nutreţurile sînt formate din substanţe anorganice (săruri minerale) şi din substanţe organice (proteină brută, grăsime brută, substanţe extractive fără azot şi — la. nutreţurile de origine vegetală — celuloză brută), Ja cari se adaugă vitaminele şi apa. Proporţia diferiţilor. componenţi, chimici- ai nutreţurilor variază foarte mult după natura, originea şi după felul de păstrare a acestora (de ex.: conţinutul în apă variază între 8 şi 94%; conţinutul în proteină brută între 1,2 şi 22,3%; conţinutul în substanţe extractive fără azot, între 3 şi 90 %). Baza hranei animalelor o constituie nutreţurile de origine vegetală. O valoare biologică deosebită au nutreţurile verzi, datorită conţinutului lor mare în substanţe proteice şi minerale, în vitamine şi clorofilă. Aceste nutreţuri, fiind şi suculente, sînt uşor digerate. Ele cuprind atît gramineele şi leguminoasele de nutreţ anuale şi perene, produse pe pajişti naturale şi pe fîneţe cultivate, cît şi varza furajeră, frunzele de rădăcinoase, etc. Cultura diferitelor plante de nutreţ verde şi folosirea păşunilor şi a fîneţelor naturale pot fi organizate astfel, încît să asigure aprovizionarea animalelor cu plante nemature, în stare verde, de la începutul primăverii pînă la începutul iernii. Această eşalonare planificată se numeşte conveier verde. *— Nutreţul verde se conservă prin însilozare (v.), •obţinîndu-se nutreţ de siloz, numit şi nutreţ murat sau însilozat, ori prin uscare, obţinîndu-se fîn (v), şi serveşte la alimentarea animalelor în timpul iernii sau în perioade ale anului în cari lipseşte acest nutreţ. Nutreţul de s’loz poate fi folosit ca hrană pentru animale după o lună de ia însilozare, în cazul cînd e preparat din plante cu conţinut mare în hidraţi de carbon, şi după 2---3 luni de la însilozare, în cazul cînd e obţinut din plante bogate în proteină. Cînd e de calitate bună, are miros şi gust acrişor plăcut, şi culoare brună-verzuie deschisă. în privinţa valorii nutritive şi a digestibilităţii, nutreţul de siloz nu e decît puţin inferior nutreţului verde din care a fost preparat. Raţia de hrană poate conţine următoarele cantităţi maxime de nutreţ de siloz: 40 kg pentru vacile în perioada de lactaţie, 35 kg pentru celelalte bovine adulte; 15 kg pentru tineretul bovin; 15 kg pentru cabalinele adulte; 5 kg pentru tineretul cabalin; 3 kg la 100 kg greutate vie, pentru porcine; 4 kg pentru ovinele adulte. Păsările primesc cantităţi foarte mici de nutreţ de siloz. E indicat să se adauge 50***100 g cretă furajeră în raţiile cari conţin peste 25 kg din acest nutreţ. — Metoda de conservare a nutreţurilor verzi prin uscare se aplică, în special, gramineelor şi leguminoaselor de nutreţ. Uscarea se realizează, fie pe cale naturală, pe sol, pe pari sau pe capre, fie pe cale artificială ori industrială, în curent de aer rece sau de aer cald, produs în instalaţii speciale. Pierderile de substanţă uscată sînt de obicei mai mari la conservarea nutreţului prin uscare decît la conservarea prin însilozare. Un nutreţ fibros mult mai puţin valoros decît fînul sînt paiele (v.). Dintre paiele de cereale, cele cu valoare nutritivă mai mare sînt paiele de ovăz şi de orz.; paiele de leguminoase sînt consumate în special de ovine. Cocenii: de porumb, sînt un nutreţ .sărac în substanţe nutrii* Nutreţ murat 558 Nutriţie tive şi se valorifică mai bine prin murare. Pleava conţine mai puţină ceiuloză şi e mai bogată în substanţe proteice şi minerale decît paiele. — în lipsa altor furaje pot fi folosite în alimentaţia animalelor frunzele şi ramurile de arbori. Tuberculi ferele (cartof, topinambur) şi râdâcinoasele, cari conţin cantităţi mari de amidon şi zaharuri şi sînt sărace în celuloză, se digeră uşor. Animalele consumă cartofi şi sfeclă (de nutreţ sau de zahăr), fie crude, fie fierte. Cartofii se folosesc şi în stare uscată. Un nutreţ apreciat e morcovul, pentru conţinutul lui mare în carotină. Grăunţele de cereale şi boabele de leguminoase sînt nutreţuri concentrate; cele dintîi intră în proporţie mare în alimentaţia cailor, porcilor şi păsărilor. Jirul şi ghinda sînt consumate în special de porcine. Dovlecii şi pepenii de nutreţ sînt adecvaţi pentru alimentaţia vacilor şi a porcilor. Valoare nutritivă mare au subprodusele de origine vegetală ale industriei alimentare, şi anume tărîţele (v.) şi făinurile de nutreţ provenite din industria morăritului; turtele şi şroturile rămase după extragerea uleiului din seminţele uleioase; tâieţeii de sfeclă şi melasă de la fabricarea zahărului; borhotul obţinut în industria amidonului, a glucozei, a berii şi a spirtului; germenii de malţ şi drojdia de bere. Se folosesc, de asemenea, drojdii furajere înmulţite pe diferite medii nutritive, cari se deosebesc printr-o digestibili-tate şi un conţinut mare de substanţe proteice şi vitamine. Importanţă deosebită prezintă nutreţurile de origine animală, bogate în proteină digestibilă şi cu valoare biologică mare, cum sînt colostrul, laptele integral, laptele smîntînit şi zerul, toate necesare animalelor tinere; resturile de la prelucrarea industrială a cărnii şi peştelui, şi anume: făina de peşte (v.)f făina de carne (v.), făina de sînge (v.)f la cari se adaugă .făina de cadavre (v.). O sursă suplementară de nutreţ o constituie resturile alimentare provenite din gospodării, restaurante, cantine, etc. Substanţele minerale indispensabile animalelor sînt sarea de bucătărie (clorură de sodiu), în cantitate de 5"*50 g pe zi şi cap de animal (după specie) şi creta furajeră (carbonatul de calciu), în cantitate de 10 g pe zi la 100 kg greutate vie. Cînd nutreţul e lipsit de iod, se întrebuinţează sare iodată. Păsărilor li se pot da, în loc de cretă, coji de ouă calcinate şi măcinate. Alte substanţe minerale cari se introduc în hrana animalelor sînt făina de oase (v.), făina de scoici, săruri de microelemente (cobalt), etc. Se folosesc în prezent şi nutreţuri combinate, preparate pe cale industrială, cari consistă, de obicei, din amestecuri de nutreţuri concentrate cu nutreţuri fibroase, la cari se adaugă substanţe minerale şi melasă (ca liant). Nutreţurile combinate se presează în brichete de diferite mărimi. Prin întrebuinţarea lor se realizează economie de muncă la alcătuirea raţiilor şi se măreşte coeficientul de valorificare a hranei. Raţiile sărace în proteină pot fi completate cu adausuri de uree (pentru rumegătoare) şi de culturi de azotobacter. Ca stimulatori se folosesc antibiotice (penicilină, aureomicină, teramicină, biomicină), preparate tisulare, hormoni sintetici (silberstrol). Pentru a uşura ingerarea şi a mări digestibilitatea, valoarea nutritivă şi cea biologică a nutreţurilor, acestea sînt preparate după diferite procedee mecanice, chimice sau biologice. Toate nutreţurile trebuie întîi curăţite prin cernere, spălare, etc., pentru a îndepărta corpurile străine cari ar putea dăuna sănătăţii animalelor. Procedeele fizico-mecanice aplicate nutreţurilor sînt mărunţirea (tocarea, măcinarea, scărmănarea, macerarea), uscarea, înmuierea, amestecarea cu melasă, saramurarea, fierberea, opărirea şi tratarea cu abur. Tratamentele termice sînt utilizate şi pentru îndepărtarea substanţelor toxice din turtele de ricin. Procedeele chimice, cari se aplică în special nutreţurilor fibroase, consistă în tratarea acestora cu hidrat de sodiu sau de potasiu, bicarbonat de sodiu, var, acid clorhidric, etc., în vederea distrugerii substanţelor incrustante şi a zaharificării parţiale a celulozei. Procedeele biologice, bazate pe acţiunea unor microorganisme şi aplicate pentru îmbunătăţirea calităţii nutreţurilor, sînt: germinaţia, zaharificarea, dospirea, drojdi-ficarea şi murarea. Se practică frecyent şi vitaminizarea nutreţurilor. Valoarea nutritivă a nutreţurilor se apreciază atît prin determinarea compoziţiei chimice brute a acestora, cît şi prin metode experimentale, folosind organismul animal pentru a stabili digestibilitatea, valoarea energetică, efectul productiv şi valoarea biologică a nutreţurilor. Valoarea nutritivă a unui nutreţ se exprimă în diferite unităţi de măsură, dintre cari cel mai frecvent folosite sînt echivalentul amidon şi unitatea nutritivă sovietică. Aceasta din urmă ia drept etalon de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor producţia de grăsime obţinută în corpul animalului prin hrănirea cu 1 kg de ovăz de calitate bună. Sin. Furaj, Hrană. 1. ~ murat, Zoot., Agr. V. sub Nutreţ. 2. Nutria, pl. nutrii. Zoo/., Zoot.: Myocastor co/pus sau Myopotamus coypus. Animal de blană, rozător, din familia Castoridae, originar din America de Sud. în Europa trăieşte în captivitate. Are capul mare şi turtit, gîtul scurt şi gros, corpul îndesat, coada fără păr, picioarele anterioare cu unghii, iar cele posterioare, mai lungi, cu patru dintre cele cinci degete unite printr-o membrană înotătoare. Corpul are o greutate medie de 6 kg, lungimea de 60---85 cm, din cari 30---40 cm, lungimea cozii. Blana, de culoare cafenie închisă, e alcătuită din puf cu peri deşi, fini şi moi, şi din jar lung şi ţepos. Năpîrlirea durează tot anul, dar e mai intensă în perioada martie-iunie. Nutria se îmblînzeşte uşor, creşterea ei făcîndu-se în ocoale cu suprafaţa de 7***10 m2 pentru o familie. Ocolul cuprinde o curte (un padoc), un basin cu apă şi o cuşcă; podeaua ocolului trebuie să fie de beton, pentru a împiedica nutriiIe să sape galerii. Lumina prea intensă fiind dăunătoare calităţii blănii, ocoalele trebuie să fie umbrite prin plantaţii de arbuşti sau de pomi. Se poate practica şi creşterea în semilibertate, pe terenuri mai întinse, îngrădite, pe cari se găsesc basine de apă. Nutria fiind un animal erbivor, hrana ei consistă din !u-cernă, trifoi, iarbă de livadă, cartofi fierţi, boabe de porumb, orz şi ovăz, sfeclă, morcovi, lapte, etc.; iarna, raţia poate conţine şi fîn şi nutreţ murat. Nutria se poate reproduce începînd de la vîrstă de 6---9 luni. Gestaţla durează 12.8—134 de zile, femela fătînd de două ori pe an sau de cinci ori în doi ani, în medie cîte 3---6 pui. Sacrificarea animalelor are Ioc în timpul iernii. Nutriile se ameţesc întîi printr-o lovitură dată în ceafă cu un băţ şi apoi se ucid prin tăierea venelor la gît. în timpul sacrificării animalele se ţin de coadă, cu capul în jos, astfel încît sîngele să se scurgă fără a murdări blana. Apoi se execută o inciziune pe partea superioară a membrelor posterioare, pînă la coadă, şi blana se scoate ca un burduf. Blana se poate desface şi printr-o tăietură dorsală. După jupuire, se întinde blana, pentru uscare, pe un calapod de lemn. De obicei, blana tăbăcită se pune în comerţ cu jarul smuls. Carnea nutri ei e comestibilă. 3. Nutriţie. Biol.: Totalitatea fenomenelor prin cari un organism viu îşi procură substanţele necesare pentru dezvol* tarea embrionului, creşterea organismului tînăr, refacerea ţesuturilor cari se distrug, şi pentru liberarea energiei necesare activităţii interne şi externe, cum şi pentru menţinerea temperaturii, dacă vieţuitoarea are temperatură constantă. Nutriţia cuprinde, în cele mai generale cazuri, următoarele procese: luarea hranei (prin absorpţie, prin ingestie), digestia (bucală, gastrică, intestinală), absorpţia (la animale cu tub digestiv), metabolismul, asimilaţia şi excreţia resturilor solide Nutriţie, ţesuturi de ~ 559 N/Ion sau lichide nereţinute de organism, — iar ia vieţuitoarele superioare, şi circulaţia şi respiraţia. Pentru nutriţie, organismele vii au nevoie, de obicei, numai de substanţe minerale, din cari sintetizează, prin asimilaţie, substanţe organice, dar animalele nu se pot alimenta excluziv cu substanţe minerale, ci îşi procură şi substanţe organice de origine vegetală (erbivore), animală (carnivore), vegetală şi animală (omnivore), 1. ţesuturi de Bot.: Ţesuturi formate, de cele mai multe ori, din celule parenchimatoase, cu membrana celulozică subţire şi cu numeroase spaţii intercelulare (meaturi, lacune şi canale de aer), în cari se formează, ca rezultat al procesului de fotosinteză, substanţele nutritive, şi se depozitează apa şi substanţele de rezervă. Sin. Ţesuturi fundamentale, Ţesuturi trofice. — După funcţiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: Ţesuturi asimilatoare (clorofiliene), cari conţin în celule numeroase cloroplaste ce imprimă ţesutului culoarea verde. Se găsesc, în principal, sub epiderma frunzelor, cum şi în tulpinile plantelor ierboase şi în pişti lele tinere, şi îndeplinesc funcţiunea de fotosinteză clorofiliană, cu formarea de substanţe organice. Ansamblul spaţiilor intercelulare constituie un sistem de canale cari sînt în legătură cu stomatele, mijlocind intrarea aerului şi eliminarea altor gaze. Se deo-s'ebesc două tipuri de ţesuturi asimilatoare: palisadic şi lacunos. Ţesutul palisadic, în care se produce mai intens procesul de fotosinteză, e format din celule cilindrice sau prismatice, bogate în clorofilă şi cu spaţii intercelulare foarte mici. Ţesutul lacunos se găseşte, în principal, pe partea dorsală a frunzelor şi e format din celule sferice, poliedrice, ovale sau neregulate, cu spaţii intercelulare mari (lacune). Ţesuturi de depozitare a substanţelor de rezerva (parenchimuri trofice), cari se găsesc în toate organele plantelor, şi, în principal, în rădăcini şi în tulpini subterane (rizomi, tubercule), cum şi în seminţe şi în fructe. Celulele acestor ţesuturi conţin amidon, zaharoză, glucoză, uleiuri, aleuronă, etc., cari constituie, în acelaşi timp, surse de materii prime pentru om şi pentru animale. Rezervele, sub acţiunea fermenţilor, se transformă în substanţe solubile cari, prin vasele ciuruite, ajung la meristemele de creştere şi spre mugurii florali, unde sînt consumate. Ţesuturi de înmagazinare de apă (acvi-fere), cari se găsesc, de cele mai multe ori, la plantele cari trăiesc în condiţii de xerofitism (uscăciune), în locuri pietroase, sau la plantele epifite (cari trăiesc pe scoarţa arborilor, în regiunile tropicale). De exemplu: speciile de Semper-vivum, Agave, plantele din familia Cactaceae, etc. Celulele âcvifere(buliforme) din frunzele gramineelor pot fi considerate ţesuturi de înmagazinare de apă. Ţesuturi a e r i fe r e (aerenchimuri), cari se găsesc la numeroase plante superioare, adaptate să trăiască în apă sau în locuri inundabile, unde oxigenul e în cantitate^ insuficientă, iar bioxidul de carbon, în cantitate mare. La aceste plante, parenchimul aerifer (aerenchim) reprezintă cea mai mare parte din organismul lor şi prezintă, între celulele sale, spaţii mari pline cu aer, cari ajută plantelor la plutire şi ca rezervor de aer, în procesul de asimilaţie şi în respiraţie. Aceste ţesuturi se găsesc la Juncus effusus (rugină), la Nuphar luteum (nufăr). 2. Nutuîre. 1. Tehn.: Operaţia de executare a canelurilor • ntr-un obiect metalic sau a ulucelor într-un obiect de lemn. La materialele metalice, nutuirea se efectuează folosind o maşină-unealtă (de ex.: morteză, raboteză, shaping, maşină de frezat, maşină de broşat, etc.) sau manual (de ex. cu dalta sau cu pila). La materialele lemnoase, nutuirea se efectuează, de asemenea, la o maşină de prelucrare (de ex.: maşină de modelat, maşină de frezat, ferestrău cu lanţ, etc.) sau manuai (de ex. cu rindeaua sau cu dalta). Sin. (parţial) Canelare, Şănţuire, Ulucire. 3. Nutuîre. 2. Poligr., Ind. hîrt.: Operaţia de scobire, în foile de mucava sau de carton groase, a unei adîncituri în formă de şanţ (nut), care reduce pe linia respectivă grosimea materialului şi uşurează astfel îndoirea lui (v. fig. I) în lucrările de legătorie şi de car- 3 I. Mucava nutuită. a) plana; b) îndoită pe muchie. II. Dispozitiv de nutuit. tonaje. Lăţimea şanţului trebuie să fie cel puţin egală cu grosimea materialului, iar la materiale mai rigide, adîn-citura trebuie să fie mai mare, pentru a împiedica plesnirea. îndoirea cartonului se execută totdeauna spre nut, obţinîndu-se astfel margini ascuţite, atît în interior, cît şi în exterior. Nutuirea se execută manual sau mecanizat cu un dispozitiv(v. fig. II), format din două cuţite-disc cari se învîr-tesc liber pe cîte^ un ax, distanţa dintre ele fiind reglabilă. între cele două cuţite se găseşte dispozitivul de scoatere a aşchiei de material, avînd rolul unei mici rindele, cu cuţitul foarte ascuţit, asemănător . cu o daltă, cu muchia de tăiere imediat în spatele cuţitelor. Dispozitivul de nutuire se montează în interiorul maşinilor combinate de crestat şi nutuit (v. Legătorie, maşini de ~)s 4. Nutuit, dispozitiv de Poligr., Ind. hîrt. V. sub Nutuire 2. 5. Nylander, reactiv Chim.: Sin. Soluţie Nylander (v. Nylander, soluţie ~). 6. /*✓, soluţie '~,Chim. biol.: Reactiv conţinînd azotat de bismut, tartrat dublu de sodiu şi de potasiu în mediu alca-lin, folosit pentru identificarea calitativă, în laborator, a zaharurilor din diferite substanţe cari au calităţi reducă-toare caracteristice, datorită prezenţei în ^moleculă a grupării carbonilice, aldehidice sau cetonice. în prezenţa unui zahar reducător, la încălzire, sarea de bismut e redusă la bismut metalic, de culoare neagră. E întrebuinţat, în Medicină, în special la identificarea glucozei în urină, avînd o sensibilitate de 0,05%. Sin. Reactiv Nylander. 7. Nylenka. Ind. text.: Fibră textilă poliamidică de tipul fibrei Nylon (v.). 8. Nylon. Ind. text., Ind. chim.: Fibră textilă care se obţine, prin procedee chimice, din hexametilendiamină şi acid adipic, doi monomeri preparaţi din gudron, petrol sau gaze naturale. Polimerul (răşina) care rezultă prin policon-densarea acestor monomeri se topeşte la circa 270° în atmosferă de azot (oxigenul din aer avînd influenţă negativă) şi -îfi-star-e de topitură se extrudează pe instalaţii cu filiere cu orificii fine. Mănunchiul de filamente produs de o filieră constituie o fibră poliamidică de Nylon, iar prin torsionare ulterioară ea devine un fir. Prin tăierea filamentelor (fără torsionare) în lungimi comparabile cu lungimea bumbacului sau a lînii se obţin fibre scurte de Nylon, cari servesc la fabricarea firelor în stare pură sau în amestec cu bumbacul, cu celofibra (v.), lîna, etc. prin diferite procedee de fiiare (v.). Fibrele Nylon au sarcină de rupere, elasticitate, rezistenţe la frecare, la îndoire, la alcalii, la mucegaiuri şi la putrefacţie foarte mari, greutatea specifică redusă şi pot fi vopsite, spălate şi uscate uşor. Ele au însă netezime exage- 560 Nystagmus rată, prezintă tendinţa de a forma ghemotoace (efect pil ting), se relaxează încet, au higroscopicitate relativ redusă, se îngălbenesc prin încălzire, se încarcă cu sarcini electrostatice în procesul de prelucrare, au rezistenţă mică la lumină şi la acizi, iar la pipăire produc sensaţia de fibra rece. în acizi minerali concentraţi, în acid formic concentrat, în derivaţi halogenaţi ai acidului acetic, în fenol şi în omologii săi, în hidrat de cloral şi în alcool tricloretilic, se disolvă, iar la cald se mai disolvă în acid acetic, în formamidă, alcool benzilic şi etilenclorhidrină. Acidul clorhidric în concentraţia de minimum 14%, acidul sulfuric în concentraţia de minimum 28%, acidul azotic concentrat şi acidul formic în concentraţia de minimum 70% disolvă uşor Nylon-ul. La temperaturi joase (pînă la 30°), acizii diluaţi sînt, în general, inofensivi, dar la cald acţionează puternic. Prin tratarea cu soluţii în concentraţia de 5% hidroxid de sodiu, la temperaturi pînă la 65°, timp de 14---20 de zile sau cu soluţie de hidroxid de sodiu 10--*20% la 80°, timp de două ore, fibrele de Nyion se degradează; ele rezistă însă la soluţiile de carbonat de sodiu 10—30%, la temperaturi pînă la 98°. î; Soluţiile de săpun şi soluţiile apoase de amoniac de orice concentraţie şi neîncălzite, hidrocarburile, hidrocarburile halogenate, alcoolii, cetonele şi eterul nu degradează fibrele Nyion. Din cauza higroscopicităţii mici şi a afinităţii pentru grăsimi, aceste fibre întreţin între piele şi îmbrăcăminte o atmosferă umedă, defect care se combate prin folosirea de contexturi favorabile evacuării transpiraţiei. Prin modul de comportare faţă de coloranţi, fibrele Nyion se apropie mult de fibrele proteinice. Ele au greutatea specifică 1,14 gf/cm3, reţin 3,8--*4% vapori de apă în condiţiile normale de umiditate relativă şi de temperatură, dar îşi însuşesc 25% umiditate prin cufundareJn apă urmată de centrifugare, în timp ce bumbacul îşi însuşeşte 50% umiditate în aceleaşi condiţii de cufundare şi centrifugare. Acţiunea îndelungată a luminii şi a agenţilor atmosferici degradează fibrele Nyion (fenomenul de îmbătrînire), redu-cîndu-le rezistenţa la tracţiune şi producînd îngălbenirea lor. încălzirea îndelungată a acestor fibre, ch':ar la temperatură moderată, produce scăderea rezistenţei lor. De exemplu, prin încălzire timp de două luni la temperatura de 60°, rezistenţa scade cu 20%. Prin încălzire la flacără devin o masă topită, neagră şi opacă. Prin ardere în flacăra chibritului, se topesc, dînd picături clare ca de sticlă. în general, filamentele din fibrele continue se fabrică cu fineţea de 3; 7,5; 15; 20 den, iar fibrele scurte se fabrică cu fineţea de 1,5; 2; 3 • 3,75; 5; 6; 10; 12 şi 20 den. în- raport cu domeniile de utilizare, fibrele Nyion continue au fineţea de 7,5/1 ; 10/1 ; 15/1 ; 20/1 ; 30/2; 30/10; 45/15; 60/20; 100/25 şi 210/34. Sarcina critică la torsiune apare la un număr mai mic de răsuciri decît apare la bumbac şi de aceea firele de Nyion sînt torsionate cu 1,5 ori mai puţin decît firele de bumbac. Numărul ciclurilor pînă la rupere sub sarcini repetate (echivalente cu greutatea a 20% din lungimea de rupere) e de circa opt ori mai mare la fibrele Nyion decît la mătase. Aburirea sub presiune a fibrelor Nyion fixează dimensiunile şi măreşte afinitatea acestora faţă de mulţi coloranţi. Produsele de Nyion, stabilizate astfel, nu se mai şifonează în urma proceselor de finisare cari au loc la temperaturi sub 100°, nici în procesul de purtare. Fibrele Nyion au culoarea albă sau albă-crem şi sînt lucioase, dar se pot matisa. Lungimea de rupere a fibrelor Nyion e de 45---S2 km, iar a fibrelor etirate suplementar e de 54*--63 km. Rezistenţa lor la frecare e foarte mare. Călcarea produselor de Nyion la temperaturi sub 180° nu le reduce rezistenţa. Peste această temperatură, Nylon-ul se moaie, iar la 250° se topeşte. 1. Nymo. Ind. text.: Fibră textilă poliamidică de tipul fibrei Nyion (v.). 2. Nyquist, criteriul lui Elt. V. sub Stabilitate, criterii de —. s. Nyquist, teorema lui Telc.: Valoarea efectivă a tensiunii electromotoare echivalente de zgomot produse prin agitaţie termică într-o latură de circuit de rezistenţă R, în lărgimea de bandă A/ şi la temperatura absolută T, e dată, de relaţia: Eej.= ^4JsTRă]rt în care k~ 1,38-10’23 J/°K este constanta lui Boltzmann. 4. Nystagmus. lg. ind.: Boală a ochilor, care se manifestă prin oscilaţii ale globului ocular sustrase voinţei omului — şi cari pot fi orizontale, verticale, circulare sau combinate şi cu frecvenţa pînă la cîteva sute de oscilaţii pe minut. Poate fi datorită fie unui defect al ochilor, congenital ori care a apărut în primii ani ai copilăriei, fie, surmenajului muşchilor aparatului vizual în anii maturităţii. în primul caz, de obicei, omul nu^percepe mişcările aparente ale obiectelor înconjurătoare. în al doilea caz, nystagmus-ul constituie o boală profesională a minerilor cari lucrează în subteran, în particular în abataje insuficient iluminate sau cu jocuri de umbră şi lumină, în special cînd condiţiile locale impun îndrept tarea îndelungată a privirii în sus. Boala se previne prin introducerea în mină a iluminatului electric suficient, difuz şi fără variaţii de iluminare şi jocuri de iumină şi de umbră. Tratamentul bolii consistă în repaus de 3-**8 săptămîni. 0,o; 0,o ;Q,a> 1. O 1 .Chim.: Simbol literal pentru elementul Oxigen. 2. 0-2. Chim.: Simbol literal care arată că substituenţii se leagă de restul unei molecule prin intermediul unui atom de oxigen..Exemplu: O-etilfenol (fenetol). 3. o- Chim.: Simbol literal folosit, fie pentru a indica poziţia 1, 2 (orto) în nucleul benzenic şi în alte nuclee ciclice, fie pentru a desemna derivatul unui ortoacid. Exemplu: o-carbonat de etil. 4. O 1 .Fiz.: Simbol literal pentru viteza ungh'ulară. 5. O 2. Mec., Astr.: simbol literal pentru viteza areolară. 6. 12 3. Elt.: Simbol literal pentru ohm, unitatea de rezistenţă electrică în sistemul de unităţi MKSA. 7. co 1. Fiz.: Simbol literal pentru pulsaţie. 8. co 2. Fiz.: Simbol literal pentru viteza unghiulară. 9. Oaie, pl. oi. Zoo!., Zoot. V. sub Ovine. io. Oala. pl. oale. 1. Gen.: Vas cu gura larga şi cu înălţimea deordinul de mărime al lărgimii, avînd deobicei formade corp de revoluţie, confecţionat din argilă, din şamotă, faianţă, porţelan, gresie, grafit, magnezie, fontă, tablă de oţel, tablă de aluminiu, etc. — şi care e folosit, în gospodărie sau în tehnică, drept recipient de depozitare ori de transport de alimente sau materiale sau pentru efectuarea unei faze a unui proces tehnologic. Oalele se pot fabrica: prin turnare (de ex. oalele de fontă); prin strunjire (rareori); prin presare la strung (din tablă de oţel, de aluminiu, etc.); prin tragere adîncă la presă (din tablă de oţel, de aluminiu, etc.); prin muiare manuală pe roata olarului sau prin muiare în forme (cînd se folosesc forme din una sau din mai multe părţi, şi se bate materialul pe bază de argilă, cu mîna sau cu o unealtă specială, în jurul formei, pînă la grosimea dorită, după care forma e scoasă), urmată de uscare în cuptor; prin extrudare (numai oalele cilindrice şi cu diametri mici), trecînd forţat pasta printr-o filieră — de unde iese sub formă de tub, care se taie la lungimea dorită — , după care se bate extremitatea, pentru a se face fundul; etc. ii- Oala. 2. Tehn.: Obiect cu un recipient asemănător cu oala în accepţiunea de sub Oală 1, cu sau fără dispozitive accesorii— şi care e folosit în tehnică în scopuri diferite, de depozitare sau de efectuare a unei faze a unui proces tehnologic. 12. /v de condensaţie. Tehn., Termot.: Separator de apă de condensaţie, cu un recipient pentru colectarea şi evacuarea apei care a fost antrenată în suspensie în aburul din conductele de abur, din schimbătoarele de căldură (de ex. preîncălzi-toare de apă, corpuri de încălzire cu abur, etc.), etc., fără a lăsa să treacă şi abur. Oalele de condensaţie adaptate la conducte se montează în derivaţie pe conducta de abur; cele adaptate la aparate şi dispozitive de încălzire se montează pe conducta de ieşire din aparat, în serie cu aparatul prin care trece aburul. Oalele de condensaţie sînt constructiv diferite şi se clasifică în oale cu acţiune continuă, cari evacuează continuu condensatul, şi în oale cu acţiune intermitentă, cari evacuează periodic condensatul. Impropriu, sînt numite oale de condensaţie şi alte aparate separatoare cu acţiune continuă, cum /. Oală de condensaţie, cu plutitor (flotor). 1) recipient; 2) plutitor; 3) clapă de ieşire, acţionată de plutitor; 4) pîrghie de blocarea plutitorului, manevrabilă din exterior; 5) Jntrarea condensatului cu abur; 6) ieşirea condensatului fără abur; 7) robinet de dezaerisire. sînt separatorul de condensat, cu labirint (v. sub Separator de condensat). Exemple: Oala de condensaţie cu plutitor închis (v. fig. /) e constituită dintr-un recipient cu un orificiu de scurgere, obturat de o supapă comandată de un plutitor (flotor) etanş. Aburul cu condensatul intră în recipient şi dacă nivelul apei atinge o anumită în ăl -ţimeîn recipient, plutitorul deschide automat orificiul de scurgere. O pîrghie cu mîner, manevrabilă din exterior, permite atît deschiderea acestui orificiu, pentru spălarea oalei cu apă sau cu abur, cît şi blocarea plutitorului; după întreruperi de funcţionare, recipientul se dezaeriseşte printr-un robinet de aerisire. La debit constant, oala e un separator continuu, însă la debit variabil ea funcţionează intermitent. Oala de condensaţie cu plutitor deschis (v. fig. II) e constituită dintr-un recipient, cu un orificiu de scurgere, închis de un plutitor metalic în formă de pahar cilindric, şi cu o tijă cu aripi de ghidare, îmbinată la fundul plutitorului şi avînd la extremitatea superioară o supapă de închidere a orificiului de ieşire a condensatului. Aburul cu condensatul intră în recipient şi, dacă nivelul condensatului în recipient se ridică, plutitorul se ridică şi închide orificiul de ieşire, iar condensatul intră în plutitor şi-i măreşte greutatea, astfel încît el cade la baza oalei; presiunea din recipient împinge lichidul din pahar spre orificiul de ieşire, trecînd printr-un tub de ghidaj asamblat cu capacul oalei şi în care se mişcă tija cu aripi. Paharul se goleşte mai repede decît spaţiul din jurul său, se ridică şi închide din nou orificiul de ieşire, asigurînd funcţionarea intermitentă. II. Oală de condensaţie, cu plutitor deschis. 1) corp; 2) plutitor deschis (pahar); 3) tijă cu aripi de ghidare, cu supapă; 4) supapă; 5) tub asamblat cu capacul 6 ; 6) capac; 7) robinet de ocolire; 8) intrarea aburului cu condensat; 9) ieşirea condensatului fără abur. 36 Oală de dc ;căreare Oală pentru transportul fonteî lichide Avantajele acestei oale sînt următoarele: nu are piese cari să se blocheze din cauza temperaturii înalte; funcţionează şi la debite mici. 1. ~ de descărcare. Tehn.: Recipient montat în punctele de nivel minim ale unei reţele de distribuţie de gaz, în care se colectează apa condensată din conducte şi de unde condensatul poate fi evacuat periodic. 2. ~ de eşapament. Tehn.: Sin. Oală de evacuare (v. Evacuare, oală de ~), Oală de eşapare. 3. ~ de evacuare. Tehn.: Sin. Oală de eşapare, Oală de eşapament. V. Evacuare, oală de 4. ~ de grafit. Metg., Tehn.: Sin. Creuzet refractar de grafit. V. sud Creuzet 1. 5. ~ de topit. Ind. st. c.; Vas de material refractar sili coal u rni nos, cu refractaritatea de cel puţin 173 con piroscopic, folosit pentru top:t amestecul de formare a sticlei (în special pentru sticle tehnice şi optice). Compoziţia granulometrică a materialului refractar trebuie aleasă astfel, încît să reziste la variaţii de temperatură (şoc termic), în special în intervalul de temperatură 1100*** 1350°. Se foloseşte pentru 6-*-7 topi-turi în cantitate de 100---400 kg. 6. ~ de turnare. Mett.: Recipient metalic căptuşit cu material refractar, folosit ia turnarea metalului lichid în forme sau în lingotiere. Pregătirea oalelor pentru turnare consistă în căptuşirea şi în uscarea lor. După capacitate şi după felul metalului lichid, se deosebesc următoarele tipuri de oale: Oala de turnare manuală, cu coadă, care poate fi transportată de un singur lucrător, cu capacitatea de 15—25 kg şi cu greutatea proprie de 8 —12 kg. în interior, oala e căptuşită cu un strat de argilă amestecată cu nisip, cu grosimea de circa 20 mm (v. fig. I a). Această oală e folosită la turnarea pe cioc a pieselor mici, de fontă sau de aliaje neferoase. Sin. (parţial) Lingură de turnare. O a I ă d e turnare manuală, cu furcă (v. fig. I b), care are capacitatea de 50---150 kg şi poate fi transportată de 2-*-4 lucrători. Ea e căptuşită ca şi lingura de turnare şi e folosită la turnarea pe cioc a pieselor mici şi mijlocii, de fontă sau de aliaje neferoase. Oală deturnare conică, pentru turnarea pe cioc a pieselor mari, care se transportă, fie pe palane acţionate electric sau manual, fie cu poduri rulante. Oala e echipată cu dispozitive pentru basculare şi pentru blocare la o anumită poziţie în timpul turnării. Unele oale de turnare conice au în interior un perete despărţitor metalic, căptuşit cu şamotă, pentru reţinerea zgurii (v. fig. II). Oală de turnare cilindrică, cu turnare pe cioc, cu capacitatea minimă de 0,5 t, care e închisă, însă are un cioc de turnare la partea superioară. F.a e echipată, de asemenea, cu un mecanism de basculare şi blocare. Pentru căptuşirea acestei oale e necesar ca mantaua ei să fie demon-tabilă (v. fig. III). Oalele de turnare pe cioc se folosesc la turnarea fontei şi a aliajelor neferoase. /. Oale conice de turnare, manuale, o) mică, cu capacitatea < 15 kg fonta, pentru un singur lucrător (lingură de turnătorie); b) cu furcă şi cu bară de susţinere (b')> cu capacitatea de 80---100 kg fontă. ///. Oală de turnare cilindrică basculantă. 1) manta de tablă de oţel: 2) cioc (gură) de turnare; 3) fusurile oalei; 4) cadru de suspendare ; 5) angrenaj cilindric interior; 6) roată de basculare; 7) zăvor de blocare la transport; 8) căptuşeală refractară. IV. Oală de turnare conică, cu turnare pe la fund. î) manta de tablă de oţel; 2) orificiu de descărcare cu căptuşeală refractară; 3) fusul oalei; 4) cadru de suspendare; 5) tijă metalică port-dop de închidere; 6) dop de închidere; 7) tub refractarde protecţie; 8) barele mecanismului de închidere; 9) căptuşeală refractară. II, Oale conice de turnare, pentru transport mecanizat, cu capacitatea >150 kg fontă. a) cu perete despărţitor pentru cana! (vertical) de fontă (oală tip ..ceainic"), cu dispozitiv de basculare pentru turnare acţionat manual ; b) cu perete despărţitor pentru reţinerea zgurii, de construcţie simplă. cu capacitatea peste 150 kg, transportoare monoşină cu Oală de turnare conică, cu turnare pe fund, care se foloseşte la turnarea oţelului. Ea e căptuşită cu cărămizi de şamotă şi argilă. La fund, oala e echipată cu o piesă cilindrică perforată, de şamotă, cu orificiul astupat cu un dop mobil de acelaşi material. Dopul poate fi manevrat din exterior, cu ajutorul unor pîrghii cari acţionează tija port-dop (v. fig. IV). La folosirea acestei oale, se elimină pătrunderea zgurii în formă. Oala se transportă cu poduri rulante. Sin. (parţial) Dab de turnare (termen regional). 7. ~ pentru evacuarea apei. Inst. san., Inst. conf.: Sin. Sifon de pardoseală cu evacuare automată. V. sub Sifon de pardoseală. 8. ~ pentru evacuarea zgurii. Ut., Metg. V. Oală pentru zgură. s. ~ pentru transportul fontei lichide. Metg.: Recipient de tablă groasă de oţel, căptuşit cu cărămidă refractară, montat pe două boghiuri cu posibilitatea de basculare în jurul unei axe orizontale (pentru descărcare), care serveşte la transportul de cantităţi mari de fontă lichidă, de la cuptoarele înalte la hala de turnare sau la amestecătoarele şi la cuptoarele oţelăriei. Forma ideală a recipientului e sfera (avînd raportul minim între aria suprafeţei exterioare şi volum), care însă prezintă dificultăţi de confecţionare; de aceea se construiesc oale în formă tronconică cu axa verticală, deschise (v. fig. ); oale închise, în formă de pară (cilindru dală pentru zgura 563 Obadă cu fundul inferior emisferic şi cu cel superior constituit dintr-un trunchi de con cu o deschidere de descărcare eliptică), şi cari se construiesc cu capacitatea pînă la 100 t; oale închise în formă de butoi sau de cilindru cu două trunchiuri de con terminale, cari fac si funcţiunea de amestecător de 2. sgură. pentru transportul zgurii. Ut., Metg. V. Oală pentru Oală conică pentru transportul fontei lichide. fontă (numite, uneori, oale-amestecător sau oale-melonjor), cari se construiesc pentru capacităţi mai mari, pînă la 200 t. Oalele tronconice şi cele în formă de pară au cîte două perechi de fusuri (pentru basculare pe vagon şi pentru ridicare şi transport cu macaraua); oalele-melanjor au o singură pereche de fusuri. — Bascularea oalei pentru descărcare se face cu macaraua de turnare sau — la oalele cu capacitate mare — cu un mecanism reductor de turaţie, montat pe vagon, acţionat de un electromotor. i. ~ pentru zgura. Ut., Metg.: Recipient de fontă deschis, tronconic vertical, cu secţiune transversală circulară sau eliptică şi cu fundul bombat, necăptuşit cu material refractar, cu capacitatea pînă la 12 m3, basculant în jurul unei axe 3. Oarba, f lansa Tehn. V. Fi an şă oarbă, sub Flanşă 2, 4. Oază, pl. oaze. Geogr.: Loc cu vegetaţie bogată, situat în mijlocul unui deşert de obicei nisipos, în jurul unui loc cu apă (izvor, puţ), care a devenit aşezare omenească şi punct de adăpost şi alimentare pentru caravane. Oaza e rezultatul amenajărilor efectuate de om. La umbra palmierilor înalţi, cari protejează plantele mai scunde contra arşiţei soarelui, se dezvoltă uneori culturi de arbori fructiferi, la adăpostul cărora se cultivă cereale (grîu, orez) şi legume, 5. Obadâ, pl. obezi. 1. Tehn.: Partea periferică a unei roţi, legată de butucul acesteia prin intermediul mai multor braţe (spiţe) sau al unui disc plin, uneori găurit. Obada poate servi la: ghidarea unui element de transmisiune (de ex. o curea), transmiţînd mişcarea, fie de la butuc la acest element, fie invers ; susţinerea unui bandaj de rulare (de ex. pneul roţilor de vehicule) sau de frecare (la roţile transmisiunilor prin fricţiune); influenţarea funcţionării mecanismelor sau maşinilor (obada volantului), dacă masa obezii e suficient de mare; acţionarea manuală a unei roţi, în vederea transmiterii mişcării de rotaţie arborelui pe care e montată roata (de ex. obada roţilor pentru comanda unei maşini-unelte). Sin. Colacul roţii, Coroana roţii. După rolul funcţional, forma secţiunii transversale a obezii unei roţi poate fi: dreaptă, bombată, eliptică, circulară sau profilată (v. fig. /). Oală basculantă pentru evacuarea zgurii, î) recipient de fontă, basculant; 2) cioc (buză de golire), de tablă; 3) ax de basculare; 4) mecanism de basculare (cu roată de mînă, angrenaj melc-roată elicoidală şi angrenaj cilindric); 5) boghiu; 6) cale de rulare. orizontale, şi care serveşte la colectarea zgurii furnalelor şi la transportul acesteia la instalaţiile de granulare, la gropile de depozitare, etc.. Oala se fixează pe un inel de reazem cu două fusuri orizontale, cari se reazemă în două paliere fixate pe un vagon de cale ferată cu două boghiuri (v. fig.). Bascularea se face, de obicei, cu un mecanism cu roţi dinţate, dispus pe vagonul oalei, acţionat de o roată de mînă, de un electromotor, sau, în condiţii climatice favorabile, pneumatic ori hidraulic. Uneori se folosesc mecanisme speciale, pentru a evita utilarea fiecărei oale cu mecanism propriu. /. Forme constructive ale obezilor roţilor, a) obadă dreaptă; b) obadă bombată; c) obadă eliptică; d) obadă circulară; e) obadă profilată. * Obada roţilor metalice turnate e monobloc cu restul roţii, ceea ce se obţine prin turnare, urmată de o prelucrare, de exemplu prin strunjire şi rareori prin rectificare. La roţile în construcţie asamblată din piese separate, obada se poate confecţiona şi din-bandă, care se rulează cu ajutorul unor cilindre profilate şi apoi se îmbină cu braţele (spiţele) roţii, de obicei prin sudare şi mai rar prin alte mijloace (de ex. prin nituire). în unele cazuri se execută şi roţi cu obezi armate, roata fiind turnată din fontă, iar armătura, de oţel profilat corespunzător, fiind aşezată în forma pregătită pentru turnare (v. fig. II). Obada roţilor de lemn se confecţionează, de obicei, din bucăţi de lemn curbat, numite de asemenea impropriu, obezi (v. Obadă 2), cari se asamblează între ele prin cuie de lemn şi se îmbină cu spiţele prin cepuri (v. fig. 1 g sub Car 1); la roţile mici de lemn, obada poate fi confecţionată, uneori, şi dintr-o singură bucată, curbată corespunzător. Pentru mărirea rezistenţei roţii, după îmbinare se montează Ia cald, peste obada de lemn, un bandaj metalic. Sin. Colacul roţii, //. Obada unei roţi de fontă armată. I) obada roţii; 2) fontă turnată; 3) armatură de oţel. 36* Obada 564 Obiectiv Fasonarea unei obezi dintr-o lobdă. 1.' Obada. 2. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Fiecare dintre bucăţile de lemn curbat în formă de arc de cerc, cari se asamblează pentru a forma obada roţilor de lemn (v. Obadă 1), pentru care sau căruţe. Obezile se confecţionează (v. fig.), prin cioplire sau ferestruire, din lobde de lemn de fag, Obada (brută) e numită şi ciolan sau naplaţ. 2. Obcina, pl. obcine. Geogr. V. Op-cină. 3. Obelisc, pl. obeliscuri. 1. Arh.: Monument în formă de trunchi de piramidă, cu baza pătrată şi cu înălţimea foarte mare, terminat la partea de sus cu un vîrf în formă de piramidă scundă. Obeliscurile au fost folosite, în special, de egipteni, ca elemente de arhitectură şi de decoraţie (în special pentru pieţe şi pentru temple), executate aproape totdeauna monolit, din granit cenuşiu sau roşcat. Feţele laterale ale obeliscurilor egiptene sînt, de obicei, ornate cu ieroglife. 4. Obelisc. 2 .Arh.: Piesă de lemn, de piatră sau de beton, de forma obeliscului egiptean, folosită ca element de arhitectură şi de decoraţie interioară sau exterioară (de ex.: în grădini sau în parcuri; la scări; etc.), ca marcă de hotar, etc. s. Oberlicht, pl. obarlichturi. Arh., Cs. V. Supralumină. 6- Obertuch, Ind. hîrt.: Flanela (pîsla)superioară a dispozitivului de preluare automată a benzii de hîrtie ,,Pick-up“(v.), sau flanela care înconjură cilindrul superior al presei primitoare a unei maşini de fabricat hîrtie cu preluare automată (v. sub Hîrtie, maşină de fabricat —), formată dintr-o ţesătură fină şi subţire de lînă. Are roiul de a prelua banda de hîrtie de pe valţul sugar primitor, pentru a o transporta la presele umede, servind uneori şi la marcarea intenţionată a hîrtiei. 7. Obiect, pl. obiecte. Gen.: Corp, adeseori prelucrat, folosit în consideraţii sau în diverse scopuri. 8. Obiect de acces. Pod.i Construcţie accesorie aşezată la fiecare dintre capetele podurilor mixte, cu căi suprapuse, pentru a permite accesul pe pod, la niveluri diferite, reclamate de dispoziţia generală a podului şi de diferenţa de nivel dintre cele două căi de pe pod. Obiectele de acces sînt executate, în general, din masive de zidărie sau de beton armat cari fac legătura cu culeele podului, astfel încît racordările căilor pe pod să fie realizate cît mai uşor. La podurile cu şoseaua situată la partea superioară, obiectele de acces sînt constituite din tunele mici de cale ferată, cari susţin trecerea şoselei pe pod. La podurile cu şoseaua situată ia partea inferioară, obiectele de acces consistă din viaducte cari susţin calea ferată, şi pe sub cari trece şoseaua la partea inferioară. 0. Obiectmicrbmetric. Fiz.: Sin. Micrometru obiectiv (v.). io. Obiecte sanitare. Inst. conf.: Elemente ale instalaţiilor sanitare, diferite de conducte, fitinguri, armaturi, sifoane şi accesorii, cari uşurează folosirea instalaţiilor de alimentare cu apă şi de canalizaţie în mod igienic şi practic. Pentru evitarea înfundării reţelei de canalizaţie, orificiile de scurgere ale obiectelor sanitare sînt echipate, cu excepţia vaselor de closet, cu site sau cu grătare; pentru a evita pătrunderea gazelor de canal din reţeaua de canalizaţie în încăperea în care e montat obiectul, de obicei se montează-sifoane cu gardă hidraulică. Forma obiectelor sanitare depinde de destinaţia lor şi de condiţiile de montare şi exploatare, însă trebuie să permită întreţinerea uşoară şi spălarea suprafeţelor lor utile. Obiectele sanitare se execută din materiale impermeabile, nepo-roase, şi cari permit obţinerea unei suprafeţe netede, cum" sînt: faianţa, gresia artificială, fonta, tabla (de oţel, de zinc de cupru), lemnul sau unele mase plastice (plaste). — Majoritatea obiectelor sanitare sînt alimentate cu apă rece, cu apă caldă sau cu apă caldă şi rece, dispunîndu-se robinetul de apă caldă în stînga obiectului, în poziţia de folosire a acestuia. De asemenea, majoritatea obiectelor sanitare sînt echipate cu prea-plinuri cari trebuie să permită scurgerea apelor în aceleaşi condiţii ca şi scurgerea principală. Principalele obiecte sanitare sînt: căzile de baie, cuvele de duş, lavoarele, closetele, pisoarele, spălătoarele, fîntî-nile (de perete sau cu picior), bideurile, scuipătorile, etc.; principalele accesorii ale obiectelor sanitare sînt: port-prosopul, port-paharul, port-săpunul, port-hîrtia, etajere, oglinzi, cuiere, etc. ii. Obiectiv, pl. obiective. 1. Fiz.: Piesă optică folosită în construcţia instrumentelor optice, fie izolat, fie în asociaţie cu, o altă piesă optică, numită ocular, şi care are rolul de a forma o imagine reală a obiectului cercetat cu instrumentul respectiv. De regulă, obiectivele sînt constituite dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un ansamblu convergent de lentile, dar în unele instrumente (telescoape), obiectivul e o oglindă concavă sau un ansamblu oglindă-lentilă. Obiectiv de lunetă: Obiectiv care face parte din construcţia unei lunete şi al cărui rol e de-a forma o imagine reală a unui obiect depărtat, imagine care să poată fi observată cu ocularul lunetei respective, care are rolul de lupă. Aceste obiective au distanţe focale mari (de-ordinul metrului) şi deschideri relativ mic La lunetele astronomice se folosesc, de regulă, obiective de tip Fraun-hofer, constituite din două lentile nealipite, prima lentilă, de crcw.i, fiind o lentilă convergentă, iar a doua, de fiint, o lentilă divergentă. Obiectivele sînt corectate pentru aberaţia sferică şi pentru aberaţia cromatică de poziţie, şi satisfac condiţia sinusurilor. Se obţin şi obiective Fraunhofer acromatice şi aplanetice, schimbînd natura sticlelor din cari sînt construite lentilele. Dat fiind că, adeseori, pentru lunetele astronomice, obţinerea unei luminozităţi mari e mai importantă decît corectarea completă a aberaţiilor, se construiesc obiective cu 1 deschideri relative pînă la -rr, din două sau din trei lentile. 4,5 Obiectiv de microscop: Obiectiv al cărui rol e de a forma o imagine reală mult mărită a obiectului privit prin microscop, imagine care serveşte drept obiect ocularul microscopului. Se folosesc următoarele tipuri principale de obiective: Obiective a c r o m a t i-c e, cari au aberaţia cromatică de poziţie corectată pentru două radiaţii. Pentru măriri pînă ia cinci, obiectivele sînt constituite dintr-un dublet alipit, compus dintr-o parte pozitivă şi una negativă. Aceste obiective au aberaţii longitudinale şi transversale neglijabile. Pentru măriri de 5 —10 ori, şi deschideri numerice pînă la 0,2 , obiective acromatice («. b. c). obiectivelesint constituite din doua astfel de dublete, coaxiale (v. fig. / a). Deschiderea numerică poate fi mărită pînă ia 0,3, prin adăugarea unei lentile suple-mentare plan-convexe, în faţa celor două dublete (v. fig. /£>). Cu construcţii asemănătoare se pot atinge deschideri numerice pînă la 0,65 şi măriri pînăja 30, în cazul obiectivelor uscate (obiective fără imersiune). în acest caz, diafragma de deschidere a sistemului se găseşte după ultima lentilă. Deschiderea Obiectiv 565 Obiectiv mare se realizează folosind, ca feţe ale lentilelor, suprafeţe ale căror puncte aplanetice coincid cu imaginile. succesive ale obiectului în diferiţii dioptri cari constituie sistemul centrat al obiectivului. în cazul obiectivelor cu imersiune, după lentila plan-convexă e aşezată o lentilă-menisc, formînd împreună o lentilă frontală duplex (v. fig. / c). în calculul obiectivelor folosite pentru observare cu iluminare prin transmisiune se ţine seamă de grosimea lamelei (de regulă 0,17 mm) care acoperă preparatul microscopic. Cum, în cazul măririlor mari, chiar variaţiile mici de grosime ale lamelei schimbă calitatea imaginii obţinute, se construiesc o-biective a căror distanţă dintre părţile componente poate fi modificată prin rotirea unui inel de corecţie divizat, montat pe montura obiectivului, corectîndu-se, astfel, defectele imaginii datorite neomogeneităţii grosimii lamelei. Obiectivele acromatice nu au, de regulă, corectate: diferenţele cromatice de mărire şi de aberaţie sferică, exis-tînd un spectru secundar, cum şi abaterile de la condiţia sinusurilor şi curbura cîmpului-imagine. Din această cauză, obiectivele acromatice nu pot fi folosite pentru microfotografiere. Pentru corectarea curburii cîmpului şi a astigmatismului se realizează obiective numite plan-acromate, de construcţie foarte complicată, cuprinzînd 10 * * * 12 lentile grupate cîte două sau cîte trei. Aberaţiile reziduale sînt compensate prin folosirea unor oculare speciale, numite oculare compensatoare. Obiective a p oc r o m a t i c e, cari sînt corectate pentru trei radiaţii şi cari au un spectru secundar de circa zece ori mai mic decît obiectivele acromatice. La aceste obiective, atît diferenţele cromatice cît şi abaterile de la condiţia^ sinusurilor sînt neglijabile. în construcţia acestor obiective (v. fig. II a) se folosesc sorturi speciale de sticlă, cum şi substanţe de altă natură (fluorină, iar în unele cazuri, alaun). Obiectivele apocroma- //, obiective apocromatice (a, b). tice cu imersiune în ulei sînt de o construcţie şi mai complicată. Folosind un număr mai mare de combinaţii optice (v. fig. II b) se pot atinge măriri pînă la 90 sau 120, şi deschideri numerice pînă la 1,4, iar cu imersiune în monobromnaftalină, chiar 1,65. Obiectivele apocromate de construcţie mai simplă se numesc semiapocromate. Ele se deosebesc de obiectivele acromatice prin faptul că conţin şi lentile de fluorină. Cele fără imersiune ating măriri de 40 şi deschideri numerice de 0,85, iar cele cu imersiune, măriri de 100 şi deschideri numerice de 1,3. Pentru microscopia cu contrast de fază se adaptează o lamă de fază pe faţa dintre cele două lentile ale dubletului microscopului. Pe lîngă aceste tipuri de obiective se mai folosesc următoarele: Obiectiv cu oglinzi sau cu lentile şi oglinzi: Obiectiv folosit rar, perfect aplanetic. Puterea separatoare e mai mare decît aceea a unui obiectiv cu lentile, cu aceeaşi deschidere numerică. Obiectiv monocromat. V. Obiectiv pentru ultraviolet. Obiectiv pentru ultraviolet: Obiectiv folo- sit pentru microfotografie cu radiaţii ultraviolete, constituit din lentile de cuarţ. Sin. Obiectiv monocromat. Obiectiv de telescop: Obiectiv care, într-un telescop, are acelaşi rol ca şi obiectivul unei lunete, în construcţia acesteia. Se folosesc, fie oglinzi, fie ansambluri oglindă-menisc, Obiectivul cu oglindă e constituit dintr-o oglindă paraboloidală, care poate primi fascicule de lumină largi, paralele cu axa oglinzii, fără a se produce aberaţii ale imaginii. Obiectivele cu oglindă şi cu menise sînt constituite dintr-o oglindă sferică. Pentru a împiedica obţinerea aberaţiilor, în cazul în care pe oglindă cade un fascicul larg de raze paralele pe axa oglinzii, acest fascicule deformat înainte de a ajunge la oglindă, prin interpunerea, în calea lui, a unui menise. La telescoapele cu obiectiv Schmidt, acesta e o lamă, cu grosime variabilă (v. fig. III a), aşezată în centrul oglinzii O. La telescoapele cu obiectiv Maxutov, lama e înlocuită cu o lentilă-menisc (v. fig. III b). Obiectiv fotografic: Sis- _—iJ--------------------------\—b tem optic centrat, convergent, montat U ]& într-un aparat fotografic (v. Foto- Z.\ / grafic, aparat ~) pentru a proiecta, pe materialul fotosensibil (placă foto- IU- Obiective cu oglinda, grafică, film) o imagine reală a obiectu- c)obiectiv Schmidt; b)obiec-lui fotografiat. Cu excepţia unor tiv Maxutov; 0) oglinda; obiective speciale de mare claritate, L) lamă, respectiv lentilă constituite din lentile şi din oglinzi, menise, sistemele centrate folosite drept obiective fotografice sînt compuse numai din lentile, al căror număr şi ale căror caracteristici depind de calităţile pe cari trebuie să le aibă obiectivul. Astfel, se folosesc obiective constituite dintr-o singură lentilă, obiective constituite dintr-o combinaţie de lentile alipite sau apropiate (obiective simple sau simplete), obiective constituite din două combinaţii de lentile alipite (obiective duble sau dublete) şi obiective constituite din trei combinaţii de lentile alipite (obiective triple sau triplete). Obiectivele simple sînt, fie obiective de tip vechi, compuse dintr-o lentilă de crown şi o lentilă de flint alipite, a căror diafragmă e aşezată în faţa obiectivului, 1 ' • la circa — din distanţa sa focală, fie obiective constituite dintr-o lentilă de flint cuprinsă între două lentile de crown, obiective constituite din patru lentile alipite, etc. Obiectivele duble sînt fie simetrice, constituite din două combinaţii identice de lentile, aşezate simetric faţă de o diafragmă, fie obiective asimetrice, constituite din două combinaţii de lentile cari nu au un plan de simetrie comun. Un obiectiv fotografic e caracterizat prin distanţa sa focală d prin diametrul du al pupilei de intrare (deschiderea 1 du utilă), respectiv prin raportul dintre deschiderea utilă H j şi distanţa focală, numit deschiderea relativă a obiectivului, prin cîmpul în lărgime, etc. Valoarea distanţei focale determină valoarea _ măririi transversale a obiectivului, adică valoarea raportului dintre lungimea imaginii şi lungimea obiectului respectiv. Acest raport e, de regulă, subunitar, dar în cazul obiectivelor folosite pentru microfotografiere, el e supraunitar. în practică, obiectivele de diferite tipuri se construiesc cu o mare varietate de distanţe focale, ceea ce conduce Ia măriri transversale foarte diferite între ele. Aberaţiile imaginilor date de un obiectiv de anumit tip depinzînd, însă, şi ele, de distanţa focală, şi crescînd odată cu aceasta, un obiectiv de un anumit tip, care are o anumită deschidere relativa, nu poate fi construit cu distanţe focale peste o anumită limită, impusă' de aberaţiile admisibile, iar obiectivele cu distanţă focală lungă trebuie să aibă deschideri relative mici şi cîmp în lărgime mic. Obiectivele cu distanţe focale scurte sînt ®-o-e a Obiectiv 566 Obiectiv folosite în aparatele portative, cu dimensiuni şi greutate mică, V. şî Distanţă hiperfocală. Diametrul du al pupilei de intrare e determinat de diametrul şi de poziţia diafragmei eficace a obiectivului. La obiectivele cele mai simple, aceasta e aşezată în faţa obiectivului şi, în acest caz, diametrul ei e chiar du. De cele mai multe ori, diafragma eficace e aşezată în interiorul obiectivului, dincolo de porţiunea convergentă a lui şi, în acest caz, d e diametrul imaginii virtuale a diafragmei eficace. Valoarea lui d poate fi reglată, de regulă, de operator. E important, în fiecare caz în parte, să se folosească valori corecte pentru du, deoarece, pentru un acelaşi material fotografic şi pentru un acelaşi obiect fotografiat, timpul de expunere care produce o aceeaşi înnegrire a materialului fotografic Ia developare corectă e proporţional cu numitorul fracţiei subunitare de numărător egal cu unitatea, care exprimă valoarea deschiderii relative a obiectivului folosit, deci cu n. Indicaţiile de pe scara gradată cari, prin intermediul unui indice mobil, dau valoarea deschiderii relative, variază de la o fabrică de aparate fotografice la alta. Adeseori, se recomandă ca aceste indicaţii să dea direct pe n. Valoarea deschiderii relative determină şi cîmpul în adîncime al obiectivului, adică diferenţa dintre distanţa maximă şi distanţa minimă la care se poate găsi obiectul de fotografiat, pentru a da o imagine clară pe materialul fotografic. Noţiunea de cîmp în adîncime e, însă, în cazul aparatului fotografic, o noţiune mai mult convenţională, deoarece valoarea cîmpului în adîncime depinde de tipul de fotografie dorit, un portret, care, pentru a fi artistic, trebuie să fie mai estompat, admiţînd imagini în cari punctele-imagine pot avea aberaţii mai mari decît fotografia unui monument. Se numeşte claritate teoretică C a unui obiectiv fotografic mărimea y- «ar claritate reală Cr, produsul Cr~tCţ unde t e transmisiunea obiectivului, adică raportul dintre intensitatea fluxului care iese din obiectiv şi intensitatea fluxului incident, pierderile de energie radiantă fiind datorite reflexiunii pe feţele lentilelor cari constituie obiectivul, cum şi, în parte, âbsorpţiei şi difuziunii radiaţiei de către sticlele optice din cari sînt construite aceste lentile. O valoare aproximativă a lui t e dată de relaţia / = (0,9)^, / fiind numărul de lentile în contact cu aerul, iar o valoare 9 7 mai corectă de relaţia/= (0,96) —0,024 e, în care e e grosimea, în centimetri, a sticlei străbătute de radiaţie. La Congresul de Fotografie din 1889 s-a fixat unitatea de claritate astfel, încît să corespundă valorii «=10. Uneori, claritatea 1 e definită prin însăşi valoarea —. Acţiunea radiaţiei pe mate- rialul fotografic fiind proporţională cu cantitatea de energie luminoasă absorbită de substanţa fotosensibilă, adică cu produsul dintre iluminare şi durata de expunere, iar iIumimarea, în condiţii date, fiind cu atît mai mare, cu cît claritatea obiectivului e mai mare, necesitatea fotografierii unor obiecte siab luminate sau a unor obiecte cari se deplasează cu viteză mare impune folosirea unor obiective cu claritate mare, adică cu deschidere relativă mare. Azi se folosesc curent obiective cu deschiderea relativă 1:3,5; 1 :2,7 şi, uneori, chiar 1:1,4, iar în cazuri speciale, 1: 0,6. Obiectivele de foarte mare claritate au însă cîmp în lărgime mic, iar distanţele focale nu depăşesc 100 mm, aberaţiile devenind mari la distanţe focale mai mari. Claritatea reală a unui obiectiv poate fi mărită mărind pe t prin micşorarea pierderilor de lumină prin reflexiune pe feţele lentilelor obiectivului, ceea ce se realizează prin depunerea, pe aceste feţe, a unor straturi subţiri de substanţă cu putere reflectătoare mică. Prin această depunere, suprafeţele lentilelor capătă o culoare albastră. Straturile de substanţe depuse pe feţele lentilelor, micşo-rînd refiexiunea pe aceste feţe, micşorează lumina difuză care, căzînd pe toată suprafaţa materialului fotografic, produce o voalare a acestui material, din cauza căreia contrastul imaginilor devine mai mic. Uneori, datorită reflexiunilor repetate pe feţele lentilelor, se obţin şi imagini secundare pe materialul fotografic. Mărirea clarităţii şi a cîmpului obiectivelor fotografice produce mărirea aberaţiilor, cari nu pot fi corectate toate în acelaşi timp, decît în cazul obiectivelor de construcţie foarte complicată. Chiar la aceste obiective nu se realizează decît o reducere a aberaţiilor sub valorile minime cari nu mai sînt supărătoare, deoarece însăşi constituţia granulară a materialului fotografic împiedică obţinerea unor imagini ideale, Dintre toate aberaţiile, aceea care afectează imaginile punctelor din întregul spaţiu fotografic e aberaţia de sferici-tate, celelalte aberaţii avînd valori inadmisibile numai pentru punctele din regiunile marginale ale acestui spaţiu. De cele mai multe „ori, corectarea aberaţiilor se face pentru puncte-obiect situate la infinit, un obiectiv corectat în acest mod dînd imagini acceptabile pentru orice punct situat la distanţe cari nu sînt mai mici decît circa de zece ori distanţa sa focală. Coma fiind proporţională cu distanţa punctelor-obiect faţă de axa obiectivului, ea trebuie corectată cu atît mai complet, cu cît cîmpul în lărgime al obiectivului e mai mare. în cazul în care cîmpul e mai mare decît 15°, astigmatis-mul şi curbura cîmpului-imagine devin inadmisibile şi trebuie corectate şi aceste aberaţii. De cele mai multe ori se corectează complet astigmatismul care corespunde fasciculelor incidente cari fac cu axa un anumit unghi, astigmatismul celorlalte fascicule incidente fiind corectat numai parţial. Numai rareori se corectează astigmatismul şi pentru alte direcţii, în corectarea astigmatismului, un rol important are alegerea tipurilor de sticlă optică şi nu au putut fi obţinute rezultate bune decît după ce, în construcţia obiectivelor fotografice, au fost întrebuinţate sticlele optice noi. Distorsiunea nu devine sensibilă decît la obiectivele cu cîmp în lărgime mare. Totuşi, chiar la obiectivele cu cîmp în lărgime relativ mic, ea trebuie corectată cît mai bine în cazul în care aceste obiective sînt folosite în construcţia unor instrumente ale căror imagini servesc la măsurări, de exemplu a instrumentelor folosite în Fotogrammetrie. Distorsiunea se corectează cu diafragme plasate convenabil în raport cu obiectivul ; de exemplu, la obiectivele duble simetrice, diafragma situată în planul de simetrie al obiectivului serveşte la corectarea distorsiunii. La obiectele situate, practic, la infinit, se poate obţine corectarea de distorsiune şi pentru obiective asimetrice. Obiectivele corectate pentru distorsiune se numesc obiective r e c t i lineare sau c o I i n e a r e. Corectarea aberaţiei cromatice se obţine prin asocieri de lentile. Se deosebesc: Obiectiv constituit dintr-o singură lentilă: Obiectiv neacro-matizat, folosit atît pentru aparatele fotografice cele mai ieftine, cît şi, uneori, pentru portrete, deoarece dă imagini estompate, cu aspect artistic. Cînd lentila e un menise convergent, diafragmat convenabil, coma şi astigmatismul sînt destul de bine eliminate. Cîmpul în lărgime al unui astfel de obiectiv nu depăşeşte 15---200. Obiectiv simplu acromatic: Obiectiv constituit dintr-o lentilă anterioară convergentă de crown şi o lentilă negativă de flint. Alegînd convenabil varietăţile de sticlă, se poate reduce şi coma. Cîmpul în lărgime nu depăşeşte 20*“25° pentru o deschidere relativă de 1:11. Se construiesc şi obiective cu patru lentile alipite, din sticle şi cu forme convenabile, cari au un cîmp în lărgime pînă la 90° pentru o deschidere relativă de 1:12,5. Obiectiv 567 Oblatorium prothesis Obiectiv dublu simetric: Obiectiv constituit din două lentile sau din două grupuri de lentile, aşezate simetric în raport cu o diafragmă. La astfel de obiective, distorsiunea e riguros corectată, cînd mărirea e egală cu unitatea. Se folosesc obiective de acest tip constituite atît din două lentile simple, cjt şi din două grupuri de lentile alipite. Din prima clasă face parte, de exemplu, obiectivul „Hipergon11, cu deschiderea relativă 1:22 şi cîmpul în lărgime de 135*• • 140°, ale cărui aberaţii de sfericitate şi cromatice nu sînt corectate, dar pentru care e eliminat aproape complet astigmatismul. Hipergonul e folosit pentru fotografii de monumente, distorsiunea fiind eliminată. Din clasa obiectivelor duble simetrice cu două grupuri de lentile face parte aplanatul Steinheil. Pe lîngă distorsiune, la obiectivele de acest tip sînt destul de bine eliminate aberaţia de sfericitate şi cea cromatică; astigmatismul nu e însă corectat. în aplanatul Steinheil iniţial, deschiderea relativă e de , 1:7, iar cîmpul în lărgime, de 50°. Au fost construite obiective de acest tip cu deschiderea relativă de 1:15 şi cîmpul pînă la 100°. Prin folosirea unor grupuri de mai mult decît două lentile au fost obţinute obiective duble simetrice la cari e îndepărtat şi astigmatismul (obiective anastigmatice). Primul obiectiv de acest tip a fost obiectivul „Dagor“, cu deschiderea relativă de 1:6,8 şi cîmpul în lărgime de 90°. Azi se construiesc un mare număr de obiective anastigmatice de tipul obiectivelor duble simetrice cu lentile alipite (de ex. obiectivele „Protar"), cum şi obiective duble simetrice, cu lentile nealipite. Obiectiv triplu: Obiectiv constituit din trei lentile sau grupuri de lentile. Un tip foarte cunoscut de astfel de obiectiv e obiectivul „Petzval“, folosit în specia! pentru portrete. Obiectivul e destul de bine corectat pentru aberaţia de sfericitate, coma, astigmatism şi pentru aberaţia cromatică, dar prezintă o mare curbură a cîmpului-imagine, din care cauză cîmpul în lărgime nu depăşeşte 20---300, la o deschidere relativă de 1 :3. Tot un obiectiv triplu, constituit din lentile simple, e obiectivul „Taylor“, care ajunge să fie acromatic, anastig-matic şi lipsit de distorsiune, avînd un cîmp de 35° pentru o deschidere relativă de 1 :3,5. Se folosesc* adeseori şi obiective triple, constituite din mai multe lentile, cel mai cunoscut fiind obiectivul „Tessar“ care se construieşte în diferite variante, cu diferite deschideri relative şi cîmpuri în lărgime. în construcţia acestor obiective, un rol important are alegerea tipurilor de sticlă optică. Obiective speciale: în anumite scopuri se folosesc obiective de construcţie complicată, diferită după scop: obiective cu cîmp în lărgime mare, obiective cu luminozitate mare, etc. în cazul obiectivelor cu cîmp în lărgime mare (obiective superangulare) nu se poate obţine o bună ortoscopie decît folosind deschideri relative mici. Totuşi, azi se construiesc şi obiective de acest fel cu deschidere relativă destul de mare, ca, de exemplu, obiectivul Rusinov, cu cîmpul de 104° şi deschiderea de 1 :5,4. Un obiectiv cu cîmpul de 180°, folosit în Meteorologie pentru fotografierea simultană a întregii bolţi cereşti, e obiectivul Hillj cu deschiderea relativă 1 :22. în cazul obiectivelor cu luminozitate mare, folosite pentru , fotografierea obiectelor slab luminate sau cari se mişcă cu viteză mare, cîmpul în lărgime e, de regulă, mic. Un tip de astfel de obiectiv e obiectivul „Biotar", folosit în roentgencinematografie, care are o deschidere relativă de 1 :0,85 şi cîmpul de 20°. în ultimul timp au fost construite obiective cu luminozitate mare, cu cîmp care atinge 50°, cum e obiectivul sovietic „Uran“, cu deschiderea relativă de 1:2* * * 1 :3,5 şi cîmpul de 40--630. Aceste obiective au o construcţie foarte complicată. Pentru micşorarea pierderilor prin refiexiune a nevoie ca suprafeţele pieselor componente să fie acoperite ^cu pelicule de substanţă cu putere reflectătoare mică. în ultimii ani se construiesc şi obiective de mare luminozitate, cu lentile şi oglinzi. Deschiderea relativă a acestor obiective atinge 1:0,6. Ele prezintă avantajul unei construcţii mai simple, cum şi avantajul de a avea aberaţii cromatice mici; au însă cîmpuri în lărgime cari nu depăşesc, încă, 18°. Dintre obiectivele speciale fac parte şi teleobiectivele, adică obiectivele folosite pentru fotografierea obiectelor situate la distanţă mare. Pentru ca imaginea obţinută să nu aibă dimensiuni prea mici, un teleobiectiv e constituit din două grupuri de lentile coaxiale, situate departe una de cealaltă, grupul anterior fiind convergent, iar cel posterior, divergent. Deschiderea relativă a unui teleobiectiv e, de regulă, 1 :5 * * * 1: i 0, iar cîmpul în lărgime, de 15 • • *30°. Distanţa focală a unui astfel de obiectiv e mare şi, pentru unele tipuri speciale, atinge un metru. Un alt tip de obiectiv e obiectivul cu distanţa focala variabila, folosit, de exemplu, în aparatele de filmat, pentru a da imagini ale căror dimensiuni pot fi variate după voie, astfel încît să dea spectatorului impresia că se apropie sau se depărtează de locul în care se petrece scena filmată. Se folosesc atît o variere în trepte a distanţei focale, cu ajutorul unor lentile adiţionale adaptate la un obiectiv obişnuit, cît şi o variere continuă, realizată prin modificarea distanţei dintre diferite grupuri de lentile ale obiectivului. Acest tip de obiectiv se mai numeşte obiectiv transfocator. în Fotogrammetrie se folosesc obiective speciale, cu mare putere separatoare şi fără distorsiune. Varietatea de tipuri folosite e foarte mare. Obiectiv microspectral: Dispozitiv format dintr-un colimator cu fantă, o prismă cu viziune directă sau o reţea prin transmisiune şi un obiectiv microscopic, care înlocuieşte condensorul unui microscop în cercetarea preparatelor în lumină monocromatică. i- Obiectiv. 2. Tehn. mii.: Ţinta asupra căreia se execută o tragere sau se întreprinde o acţiune militară. 2. Obiectiv. 3. Tehn. mii.: Scopul care se urmăreşte printr-o acţiune militară. V. şi Ţintă. 3. Obîrşie, pi.obîrşii. 1. Geogr.: Locul în care iau naştere un rîu, un torent, o reţea hidrografică sau o vale. Obîrşia unui torent sau a unui rîu poate fi un izvor, iar a unei văi, o rîpă de desprindere (rîpă de obîrşie). 4. Obîrşie. 2. Ind. lemn., Silv.: Partea din amonte a unei căi de alunecare (plancă, jilip, etc.) pentru lemnul din pădure, prin care se introduce materialul pe cale. Obîrşia are forma unei jumătăţi, de pîinie, îngropate în pămînt, pentru a uşura munca de introducere a buştenilor pe cale. Ea are lungimea de 20---30 m, lăţimea de 4***5 m la gură şi de 0,8—1,5 m la gît (egală cu lăţimea căii curente). La planei, obîrşiile sînt constituite din prăjini îngropate aproape în întregime în sol şi distanţate prin traverse scurte (v. fig.); panta longitudinală e mare, pentru a permite plecarea cu uşurinţă a buştenilor din starea de repaus sau a buştenilor cari sînt* împinşi cu ţapinele. La jilipuri de seînduri, obîrşiile sînt constituite din trei sau din patru „table" (tronsoane) de cale de jilip, îngropate în sol. 5. Oblatorium prothesis. Arh.; Sin. Proscomidie. V. sub Absidiolă 2. Obîrşia unei planei, a) vedere; b şi c) secţiuns transversală l-l, respectiv ll-ll. Oble agă 568 Oblon 1. Oblecjgă, pl.oblege. Agr.: Teren cultivabil care se iasă un an nelucrat, servind ca păşune. (Termen regional, Banat şi Oltenia.) 2. Obleţ, pl. obleţi. Pisc.: Alburnus alburnus alburnus L. Specie de peşte din familia Cyprinidae, cu lungimea de 10—15cm şi greutatea medie de 40g. Are corpul alungit, zvelt, cu capul mic şi gura terminală oblică, lipsită de mustăţi. E argintiu, cu spatele verde-albăstrui; e acoperit cu solzi mici, moi, caduci. Se hrăneşte cu alge, cu plancton, crustacee şi larve de insecte. Foarte mobil, trăieşte în cîrduri numeroase, atît în apele stătătoare cît şi în cele curgătoare, preferind zonele liniştite şi adînci. Se pescuieşte cu năvodul, cu mreje şi cu undiţa, etc. Carnea, gustoasă, se consumă proaspătă sau semiconservată. Dinsolzi se extrage un produs sidefiu, folositîn industria perlelor artificiale. în apele ţării noastre trăieşte şi obleţul mare (Chalcalburnus chalcho-ides danubicus), care are lungimeade20--*25 cm şi greutateade 100--*200g. E caracteristic numai basinului dunărean, lacurilor litorale şi Mării Negre. E o specie migratoare, care, pentru reproducere, intră în Dunăre. 3. Oblic. 1. Geom.: Calitatea unei drepte de a nu fi nici paralelă cu o altă dreaptă sau cu un plan şi nici perpendiculară pe ele. 4. Oblic. 2. Geom.: Calitatea unui cilindru, a unui con, a unei prisme, de a avea axa. de simetrie oblică faţă de planul de bază. 5. Oblicitatea eclipticei. Astr. V. sub Ecliptică. e. Obliterare. Poligr.: Anularea prin stampilare, perforare sau tipărire, a timbrului poştal sau fiscal lipit pe o scrisoare, pe un act, etc. Obliterarea cuprinde, de obicei, cifre cari reprezintă data, numele localităţii (la timbrele poştale şi, mai rar, la cele fiscale), sau cuvîntul „anulat" (la timbrele fiscale). 7. N-Oblivon. Farm.: Carbamat de metil-3-pentin-1-ol-3. Sedativ nervos din clasa medicamentelor hipnotice şi seda-tive (cu o grupare funcţională alcool); are acţiune, diferită de a sedativelor clasice, manifestîndu-se prin diminuarea sau dispariţia anxietăţii, a emotivităţii, a tracului sau a altor stări de tensiune nervoasă. 8. Oblînc, pl. oblîncuri. Ind. piei. V. sub Şea. 9. Oblon. pl. obloane. 1. Arh., Cs.: Dispozitiv constituit din unu sau din mai multe panouri mobile, de lemn, de metal sau de materiale plastice, aşezat în faţa sau în spatele unei deschideri amenajate într-un perete, în faţa unei ferestre, a unei uşi sau vitrine, pentru a constitui o apărătoare mai bună contra intemperiilor, pentru a micşora pătrunderea luminii în încăperi, a împiedica privirea din exterior, cum şi pentru a constitui o închidere mai sigură. Panourile pot fi executate cu perete plin sau cu goluri. Obloanele amovibile sînt constituite din unu sau din mai multe panouri, de obicei de lemn şi fără goluri, cari sînt fixate, în poziţia închisă prin agăţare în dispozitive speciale, montate în perete sau în tocul ferestrei sau al uşii respective, sau prin alunecare în ghidaje aşezate la părţile inferioară şi superioară ale tocului, în această poziţie, panourile sînt asigurate £ contra deschiderii cu dispozitive (lacăte, zăvoare» etc,) aşezate la marginea liberă, laterală, a unuia sau a celor două panouri extreme, ori cu ajutorul unei bare metalice aşezate orizontal la mijlocul panourilor şi în exteriorul acestora şi care e legată de perete sau de tocul uşii ori al ferestrei, printr-o articulaţie la unul dintre capete, iar celălalt capăt e fixat într-o bară cu ochi, în care se introduce un lacăt. Obloaneleglisante sînt constituite din unu sau din două panouri cari se deplasează, pentru închiderea şi deschiderea oblonului, prin alunecare laterală, fiind conduse de ghidaje aşezate la părţile superioară şi inferioară ale tocului uşii sau ferestrei. Cînd oblonul e deschis, fiecare panou intră într-un spaţiu lateral, amenajat în perete (v. fig. a). Sin. Oblon culisant. Obloanele pliante sînt constituite din cel puţin două panouri, legate între ele cu balamale fixate la marginile longitudinale ale lor. Unu sau amîndouă panourile extreme sînt legate, tot cu balamale, de tocul ferestrei la care e montat Tipuri de obloane. o) oblon glisant; b) oblon pliant; c) oblon rabatant; d) oblon rulant, de lemn; e) oblon rulant, metalic; 1) rulou de înfăşurare; 2) cadru metalic; 3) banda textilă pentru acţionarea ruloului; 4) lamele de lemn; 5) poziţia lamelelor, cînd sînt alipite; 6) poziţia lamelelor, cînd sînt distanţate; 7) lame flexibile de oţel; 8) reţea de bare articulate; 9) dispozitiv de înzăvorîre. Oblon 569 Obolus oblonul, după cum deschiderea acestuia se face în una sau în. amîndouă părţile laterale ale ferestrei. Deschiderea, respectiv închiderea oblonului, se fac prin deplasarea laterală a panourilor şi prin rotirea lor în jurul axelor verticale formate de balamale, astfel încît se alătură unele lîngă altele, la marginea tocului, respectiv se aşază unul în prelungirea celuilalt (v. fig. b). Pentru asigurarea închiderii oblonului, fiecare panou e fixat în tocul ferestrei cu ajutorul a două zăvoare sau foraibere, aşezate la părţile inferioară şi superioară ale lui. „ Obloanele rabatante sînt constituite din unu sau din două panouri legate cu balamale de părţile laterale ale deschiderii sau ale tocului ferestrei la care sînt montate şi se deschid prin rotirea panourilor în jurul axelor formate de balamale şi prin-rabaterea lor completă peste perete (v. fig. c). Pentru a asigura închiderea oblonului, atît balamalele cît şi dispozitivele de fixare a panourilor în poziţie închisă (cremonă, foraibere, zăvoare, etc.) sînt montate, de obicei, invizibile şi accesibile numai din interior. Obloanele rulante sînt executate din lemn, din metal sau din materiale plastice, şi sînt construite astfel, încît să se poată înfăşură pe un rulou orizontal de care sînt legate la partea superioară a lor, şi care e aşezat într-un spaţiu amenajat în perete, deasupra tocului ferestrei sau al uşii respective. Deschiderea*, respectiv închiderea oblonului se fac prin rotirea ruloului într-un sens sau în altul, astfel încît oblonul se înfăşoară pe rulou sau se desfăşoară de pe acesta. Spaţiul în care e aşezat ruloul e accesibil din spre interiorul încăperii, fiind închis cu un capac de lemn sau de metal. Obloanele rulante de lemn sînt constituite din lamele de lemn de diferite profiluri, cu lungimea cît lăţimea golului în care sînt montate, cu lăţimea de 50---70 mm şi grosimea de 15—18 mm, legate între ele prin lamele flexibile de oţel, cari sînt montate în fante amenajate în marginile înguste ale lamelelor şi sînt fixate cu şuruburi astfel, încît să permită apropierea şi depărtarea lamelelor unele de altele (deoarece găurile prin cari trec şuruburile prin lamele sînt ovale), respectiv să permită înfăşurarea oblonului pe rulou. Acţionarea ruloului, pentru închiderea (coborîrea) şi deschiderea (ridicarea) oblonului, se face cu ajutorul unei benzi textile foarte rezistente, de care se trage, şi care se înfăşoară, alternativ, fie pe o roată fixată la unul dintre capetele ruloului, fie pe un ax metalic, echipat cu resort spiral, montat într-o cutie de metal fixată în perete, Jateral, pe tocul ferestrei sau al uşii, în interiorul încăperii. în mişcarea de ridicare şi de coborîre, oblonul e ghidat de un cadru executat din profiluri în U, care asigură şi rigiditatea oblonului, cînd acesta e închis (coborît). O parte din acest cadru se poate înclina în exterior, pentru a permite aerisirea şi iluminarea parţială a interiorului încăperii, cînd oblonul e coborît. în poziţia coborîtă, lamelele oblonului pot fi apropiate unele de altele, sau distanţate între ele (v. fig. d). Lamela de Ia partea inferioară a oblonului e înlocuită cu o piesă nnai Iată, pentru a fi mai rigidă, pe care sînt fixate două corniere mici, pentru a limita cursa oblonului Ia partea superioară şi a împiedica înfăşurarea acestuia în întregime pe rulou, astfel încît să nu mai poată fi coborît ulterior. Pentru a proteja lemnul de acţiunea agenţilor atmosferici, lamelele sînt uneori învelite într-un strat de material plastic. Obloanele rulante metalice sînt executate, fie din tablă ondulată, cu ondulaţiile aşezate orizontal, fie din elemente asemănătoare (lamele sau plăci de oţel, romburi constituite din bare de oţel rotund, etc.), articulate între ele (v. fig. e), pentru a se putea înfăşură pe rulou. Lateral, sînt ghidate de profiluri în U, fixate în toc sau în perete. Acţionarea obloanelor metalice se face, fie trăgînd în jos de partea inferioară a lor, respectiv împingîndu-le în sus, fie printr-o manivelă şi un dispozitiv de transmitere a mişcării la rulou, ori printr-un motor electric. De obicei, obloanele rulante metalice sînt echipate şi cu dispozitive de înzăvorîre (broaşte speciale, ochiuri pentru lacăte, etc.). Obloanele de materiale plastice sînt constituite, fie dintr-o foaie întărită cu nervuri orizontale, fie din lamele sau din elemente cu secţiune circulară, cave, legate între ele prin fîşii subţiri de material plastic. 1. Oblon. 2. Tehn. mii.: Placă de blindaj care acoperă deschizătura practicată în scuturile unei guri de foc de artilerie sau de infanterie, prin care se vede din spatele gurii de foc, în faţa acesteia, şi prin care se face ochirea. La gurile de foc de artilerie, în dreptul deschizăturii acoperite de oblon se găseşte obiectivul lunetei de ochire. Oblonul se deschide, fie prin culisare verticală sau orizontală, fie cu ajutorul unor balamale. Rolul oblonului e de a asigura continuitatea rezistenţei scutului, cînd ochirea e terminată, şi de a permite existenţa deschizăturii pentru ochire. 2. ~ de obturare. Tehn. mii.: Panou de oţal turnat sau de cţel pentru blindcje, de grosime variabilă, după felul de importanţa lucrării de fortificaţie la c^re e folosit, aşezat fie în faţa, fie în spatele mui crenel, pentru a apăra armamentul şi pe. sor.alul din interior, în timpul trageri i inamicului. Poate fi executat rabatabil sau glisant, pentru a permite tragerea cu armamentul din interior. s. Oblong. Gen.: Calitatea unei figuri sau a unui obiect, de a avea lungimea relativ mare faţă de lăţime, adică de a fi lunguieţe. 4. Obod, pl. oboade. 1. Ind. ţâr.: Cilindru de coajă de arbore, dispus în jurul pietrelor de moară (v. Moară de apă, Moară de vînt), care împiedică împrăştierea şi risipirea făinii. Sin. Văcălie, Veşcă, Toc. 5. Obod. 2. Ind. ţâr.: Butie făcută dintr-un trunchi de arbore. (Termen regional, Banat.) 6. Oboi, pl. oboaie: Instrument de muzică, din clasa instrumentelor de suflat, în care sunetul e produs de vibraţia unei aneii duble. Oboiul e constituit dintr-un tub de lemn de formă conică,-, compus din trei piese cari, puse cap la cap, au, împreună^ lungimea de 60 cm. Prima piesă e cea mai strîmtăjşi la capătul ei e fixată ancia; a treia piesă e cea mai largă şi diametrul ei creşte repede, ca la trompetă; porţiunea mai largă se numeşte pavilion. Cele opt găuri sînt dispuse ca şi cele de la flaut, însă diametrul lor creşte pe măsură ce sînt mai apropiate de pavilion. Tonurile produse de oboi cuprind două octave şi o cvintă, începînd de la si2; totuşi, notele cele mai bune sînt cele cuprinse între sol3 şi re5. Oboiul are un timbru dulce şi melancolic. 7. Obolus. Paleont.: Brahiopod din subclasa Inarticulata, ordinul Atremata, familia Obolidae, cu valvele avînd contur aproape circular şi cu suprafaţa netedă sau ornamentată Obolus apollinus. o) vedere externa a valvei ventrale; b) vedere externa a valvei dorsale; c) vedere internă a valvei ventrale, cu şanţul pentru peduncul. cu coaste radiare sau concentrice. Ambele valve posedă aree subumbonală, area valvei ventrale fiind tăiată de un şanţ adînc pentru peduncul. în interior, un septum median separă impresiunile muşchilor adductori. Avînd o mare răspîndire geografică (regiunea Balticii, Asia, America), acest gen e important pentru stratigrafia Cambrianului şi a Ordovicianului (gresia cu Obolus sau cu Obolus, gresie cu ~ 570 Oboseală, rezistenţă (a ~ Ungulite), specie clasică fiind Obolus appollinus Eichw. din Cambrianul superior. 1. gresie cu Stratigr.: Gresie cenuşie deschisă, cu Obolus appollinus, a Tremadocianului (Ordovicianui inferior) din domeniul baltic, desemnat uneori şi ca Seria cu oboiide. 2. Obor, pl. oboare. 1. Ind. ţâr.: Tîrg de vite, de fîn, de legume, etc. 3. Obor. 2. Ind. ţâr.: Loc împrejmuit în care se ţin vitele, lîngă casă sau la cîmp. 4. Obor. 3. Ind. ţâr.: Curtea casei ţărăneşti, sau loc îngrădit, lîngă casă, unde se păstrează unelte, nutreţ, etc. 5. Obor. 4. Pisc.: Spaţiu delimitat de anumite unelte pescăreşti, prin care peştele e dirijat spre locul de prindere. De exemplu: Oborul coteţului: Coteţul secundar instalat în faţa gurii coteţului principal; are gura cilindrică sau conică, axată pe gura coteţului vînător, astfel ca peştele intrat în el să fie condus în coteţul principal, unde rămîne prins. Acest tip de oboare seconfecţionează, în diferite regiuni, cu 1---4 guri, pentru a uşura peştelui intrarea din toate părţile. Sin. Tinda coteţului. Oborul gardului pescăresc: Spaţiul realizat la închiderile pescăreşti, între gardul sterp şi gardurile cu limbi, în care e dirijat peştele şi de unde e scos cu prostovolul sau cu volocul. Oborul vîrşei: Spaţiul cuprins între aripile vîrşei, cari formează un unghi diedru ascuţit, în care peştele, circulînd, e dirijat spre intrarea uneltei. 6. Oboroc, pî. oboroace. 1. Pisc.: Sin. Hodorog (v.), Odorob. 7. Oboroc. 2. Ms.: Veche unitate de măsură de capacitate, de 15,5 I. s. Oboseala. Rez. mat.: Scăderea rezistenţei unui material supus la solicitări periodice — şi care duce la ruperi premature, chiar şi pentru solicitări mai mici decît cele corespunzătoare rezistenţei la rupere. Scăderea rezistenţei e mai accentuată dacă piesa e supusă concomitent sau anticipat la coroziune, dacă materialul are defecte de elaborare sau de prelucrare (de ex. incluziuni, crestături), dacă piesa are un profil cu variaţii bruşte de secţiune, etc. V. şî sub Oboseală, rezistenţă Ta —. 9. /^, rezistenţa la Rez. mat.: Valoarea maximă a tensiunilor care, într-o solicitare variabilă periodică, stabileşte domeniul pînă la care o piesă nu se rupe, indiferent de numărul de cicluri de solicitări aplicate. Pentru piese identice din toate punctele de vedere, rezistenţa la oboseală depinde, în primul rînd, de forma solicitării periodice aplicate. Un astfel de ciclu de solicitări periodice poate fi i. Diagrama unei solicitări variabile. caracterizat printr-o valoare maximă a tensiunii, şi prin una minimă, respectiv an ~max Y v'min (V* De asemenea, acest ciclu poate fi caracterizat prin alte două mărimi: tensiunea medie <7 -4- V • ntax 1 mm . amplitudinea tensiunii Cînd se cunoaşte tensiunea maximă, aceste mărimi sînt determinate, dacă se precizează coeficientul de asimetrie a ciclului, r: Pentru a preciza şi mărimile caracteristice ale ciclurilor de solicitare, rezistenţa la oboseală se notează o^. Astfel, rezistenţa la oboseală pentru cicluri simetrice (a ——a .) r x max mm ' se notează 0/, cr^). Experimental, rezistenţa la oboseală se determină pe un număr de 8* * * 10 epruvete identice, aplicînd fiecăreia cicluri de sarcmă cu acelaşi coeficient de asimetrie, însă cu amplitudini din ce în ce mai mici. Notînd tensiunea maximă si numă- U n1 rt2 r/j II. Diagrama rezistenţelor la oboseală. n) numărul ciclurilor. rul de cicluri necesar ruperii la această tensiune, se obţine diagrama din fig. II, a cărei asimptotă măsoară rezistenţa la oboseală. Pentru alţi coeficienţi de asimetrie, întreaga încercare trebuie repetată. Rezultatele obţinute se exprimă, de obicei, sub forma a două tipuri de diagrame: Diagrama Haigh (v. fig. ///), în care orice ciclu e reprezentat printr-un punct care, dacă se găseşte în interiorul diagramei (regiunea haşu- tâfTIdX rată), corespunde unui ciclu tifnin M ii care nu conduce la rupere prin oboseală. jp W gr 6min 0/77 / 0 IV. Diagrama Smith. V. Diagrama Soderberg. Diagrama Smith (v. fig. IV), în care orice ciclu e reprezentat printr-un segment de dreaptă vertical (AA'). Pentru micşorarea numărului de încercări necesare obţinerii acestor diagrame, se obişnuieşte să se utilizeze schematizări plecînd de la valori ca c0 şi 1 .2,4 lui. E montat între lentilele o-biectivului, lîngă diafragmă. Fig. VII reprezintă schematic un obturator compur închis (v. fig. VII a) şi unul -deschis (v. fig. VII b), cu trei lamele, dintre cari e reprezentată VIL Obturator compur cu trei lamele (s-a repre- numai una. Obtu- zentat numai o lamelă), ratoru I permite a) în repaus; b) deschis; I) lamelă; 2) puncte de pivotare; timpi de expune- 3) coroană fixă; 4) ştift; 5) şanţ radial; 6) inel mobil, re pînă la 1/250 s, iar obturatorul compur rapid, pînă la 1/500 s. — Timpii de expunere ai diverselor tipuri de obturatoare au valori foarte diferite, indicate pe o scară a timpilor de expunere. Se deosebesc: timpi foarte lungi, cînd obturatorul e deschis la o primă manevră şi e închis printr-o nouă manevră (fotografiere în doi timpi); timpi mai lungi decît o secunda, reprezentaţi prin cifre întregi: 1, 2, 3, 4 s, etc.; pot fi folosiţi cînd aparatul e fixat pe trepied; instantanee lungi, cuprinse între 1/10 s şi 1 s, reprezentate, de obicei, prin numere întregi: 10, 5, 2, 1, cari înseamnă 1/10, 1/5, 1/2 şi 1 s; se folosesc şi la fotografierea din mînă, cînd lumina e ■ slabă; instantanee scurte, cuprinse între 1/20 şi 1/200 s; se notează, ca şi instantaneele lungi, cu cifre întregi cari reprezintă fracţiunea din secundă ; instantanee foarte rapide, cuprinse între 1/250 şi 1/1250 s, reprezentate de asemenea prin cifre întregi, cari înseamnă fracţiunea de secundă. î. -^calculator fotografic. Foto.: Obturator etalonat în indici de expunere, Indicele de expunere, stabilit cu expono-metrul (v.) sau pe baza unei tabele de expunere, se fixează cu o singură mişcare pe obturator. Indicele de expunere fiind astfel fixat, dă automat, pentru fiecare diafragmă, timpul necesar de expunere şi reciproc, fiindcă ambele scări' sînt cuplate. 2. mecanic. Tehn.: Obturator în formă de clapă, vană, supapă, cep, sertar, ac, bilă, etc., folosit la maşini sau la aparate, fiind dispus în dreptul secţiunii de trecere a unui flux de material fluid sau pulverulent. Obturatorul se reazemă de regulă pe un scaun adecvat, astfel încît să asigure etanşeitatea intenţionată. Dispozitivele cu obturator, eventual numai obturatoarele cari servesc excluziv la închidere, se numesc întreruptoare. Exemple: Obturatorul carburatorului e o clapetă dispusă la orificiul de intrare a aerului în difuzorul unui carburator, necesară pentru reducerea parţială şi totală a accesului aerului în difuzor, pentru ca să mărească dozajul amestecului carburant. Acest obturator, numit şi choke (pronunţat greşit „şoc", în loc de „cioc"), e acţionat în special la pornirea motorului şi, uneori, numai pe timp rece, cînd se impune o îmbogăţire pronunţată a amestecului carburant. Obturator de gaze: Sin. Clapetă (v. Clapetă 2), Fluture. Obturator de praf. V. Inel de praf. Obturator de ulei V. Opritor de ulei. 3. Obturator. 2. Cinem.: Piesă componentă a aparatelor cinematografice, care asigură interceptarea periodică a fluxului de lumină util, corespunzătoare ritmului succesiunii imaginilor pe pelicula derulată. Se deosebesc obturatoare pentru camere de luat vederi sau pentru maşini de copiat şi obturatoare pentru aparate de proiecţie cinematografică. Obturatorul pentru camere de luat vederi sau pentru maşina de copiat opreşte periodic fluxul de lumină să cadă pe pelicula negativ sau pozitiv, care e expusă. între mecanismul de tracţiune sacadată a peliculei prin portiţă (v. Grifă 3) şi obturator există un sincronism de acţionare: cînd grifa intrată în perforaţii trage pelicula, obturatorul închide drumul razelor de lumină, acestea nepu-tînd să cadă pe peliculă şi să o impresioneze decît atunci cînd ea stă pe loc (v. Barbă 1). Tipul cel mai utilizat de obturator pentru camerele de luat vederi şi maşinile de copiat e obturatorul-disc, din care prin decuparea unor sectoare se obţin una sau două palete. Unghiul de deschidere a al discului rotativ (v. fig. /), în general de 120***180°, influenţează expunerea conform re-oc latiei t — ——— , în care t e timpul de expunere si n e numă-360 n rul de cadre pe secundă cu care se filmează. Unghiul poate fi făcut variabil, manual sau automat, ceea ce creează posibilitatea reglării expunerii. Obturatorul-disc poate face parte integrantă din sistemul de vizare al camerei de luat vederi. Acoperit cu un strat reflectant şi aşezat la 45° faţă de planul Obturator 575 Obuz peliculei, el reflectă imaginea pe un geam mat, -pe care poate fi urmărită de cel care filmează. în aparatele de luat vederi pentru amatori se foloseşte şi obturatorul-,,ghilotină'1. Printr-o mişcare paralelă cu cadrul peliculei, o lamă acoperă fereastra de expunere, 7 cînd pelicula se mişcă, şi / a:\\S lasă razele de lumină să /V?} cadă pe aceasta, cînd ea stă pe loc. Dezavantajul principal al acestui tip de obturator consistă în faptul că partea de sus a cadrului e expusă mai mult decît cea de jos. Mărind, însă, cursa obturatorului, acest inconvenient e eliminat. Obturatorul pentru aparatele de proiecţie cinematografică opreşte periodic fluxul luminos al sursei de lumină să ajungă pe filmul proiec- a) deschis; b) închis; 1) obturator; 2) obiectat şi, deci, pe ecran, tivul aparatului; 3) peliculă nl|ativ; 4) fe-între mecanismul, de reastră de expunere; 5) vizor, tracţiune sacadată şi obturator se stabileşte acelaşi sincronism ca şi în aparatul de luat vederi. în cazul în care obturatorul nu ar împiedica razele de lumină să ajungă pe film în timp ce acesta se micşă, imaginea proiectată pe ecran ar fi neclară. La aparatele de proiecţie, obturatorul poate fi de tipul di'sc cu 2-*-3 palete (v. fig. II d) sau de tipul cilindru cu 2-*-3 /. Obturator cu sectoare. II. Obturator cu palete, o) cu disc; b) cu cilindru; 1) fereastrăde proiecţie; 2) paletele obturatorului. palete (v. fig. lib). Proiecţia pentru filmul de 35 mm şi, în general, pentru cel de 16 mm, e de 24 de cadre pe secundă. Dacă obturatorul ar avea numai o paletă care să îndeplinească rolul amintit mai sus, fluxul luminos ar fi întrerupt de 24 de ori pe secundă şi imaginea de pe ecran ar pîlpîi. Pentru a elimina acest fenomen supărător s-a introdus şi a doua, respectiv a treia paletă, care întrerupe fluxul de 2x24 de ori sau de 3x24 de ori şi astfel ochiul uman nu mai sezisează efectul de mai sus. Introducerea acestor palete scade, însă, randamentul luminos al sursei de lumină a proiectorului, deoarece coeficientul de permea- F, bilitate al obturatorului-disc r, = —4-=1 360' -scade. în re- laţia de mai sus, Ff e fluxul transmis de obturator spre fereastra de proiecţie; F. e fluxul incident pe obturator de la sursa de lumină; a e unghiul de lucru al obturatorului; n e numărul de palete. 1. Obturator. 3. Tehn. mii.: Dispozitiv la închizătoarele gurilor de foc de artilerie cu garguze, constituit în principal dintr-un inel de material plastic, care asigură etanşeitatea camerei de încărcare spre partea dinapoi. Un astfel de obturator e compus dintr-o tijă în formă de ciupercă, dintr-un inel de material plastic, piese pentru protecţia inelului şi piese de legătură cu închizătorul. Funcţionarea închizătoarelor cu obturator plastic impune ca inelul obturator să fie suficient de plastic, iar plasticitatea lui să nu fie influenţată de temperatură sau de agenţi chimici. Piesele de protecţie acoperă inelul plastic, protejîndu-l contra uzurii mecanice din exterior. 2. Obtusilic, acid Chim.: Sin. Acid 4-decenoic (v. 4-De-cenoic, acid ^). 3. Obtuz. Mat.: Calitatea unui unghi de a fi mai mare decît un unghi drept. 4. Obtuzunghi, triunghi Geom.: Triunghi care are un unghi obtuz. 5. Obuz, pl. obuze. Tehn. mii.: Proiectil cu o mare încărcătură de explozie (v. şi Proiectil). Elementele caracteristice ale unui obuz sînt grosimea peretelui şi capacitatea explozivă, care se exprimă prin coeficientul de greutate al obuzului C (raportul dintre greutatea proiectilului şi cubul calibrului), coeficientul de greutate al încărcăturii (raportul dintre greutatea încărcăturii explozive şi cubul calibruIui), cum şi coeficientul de umplere (raportul dintre greutatea încărcăturii şi greutatea proiectilului, în procente). Se deosebesc: Obuzul-mină are grosimea peretelui de circa 1/10 din calibru, coeficientul de greutate de circa 10 kg/dm3, coeficientul de greutate al încărcăturii de circa 2 kg/dm3, iar coeficientul de umplere de circa 20%; se întrebuinţează în special pentru trageri contra lucrărilor de apărare uşoare, ca tranşee, adăposturi de pămînt, de lemn sau de piatră, pentru cari se folosesc obuze de calibre mijlocii, şi contra lucrărilor de beton, pentru cari se folosesc obuze de calibre mari. Acţiunea obuzelor-mină consistă din forţa distrugătoare a undei de şoc produse de explozia încărcăturii de explozie şi din efectul de izbire a corpului obuzului şi a schijelor produse în timpul exploziei. Puterea unui obuz-mină depinde de mărimea încărcăturii de exploziv şi de puterea explozivului; mărimea încărcăturii cere creşterea volumului interior şi, deci, reducerea grosimii peretelui, şi e limitată de rezistenţa obuzului în timpul mişcării în ţeavă (v. fig.). Obuzele-mină sînt folosite la tragerea cu tunuri, cu obuziere şi cu mortiere; grosimea peretelui variază cu felul gurii de foc, şi anume cu intensitatea solicitărilor la cari e supus obuzul în ţeavă; din această cauză, peretele e mai gros la obuzele pentru tunuri decît la cele pentru obuziere, iar la acestea, mai gros decît la cele pentru mortiere. Corpul obu-zului-mină poate fi monobloc sau bibloc, în care caz elementele lui componente pot fi ogiva şi corpul, sau corpul şi fundul. Obuzele de mare calibru pot avea în acelaşi timp atît focoase de cap cît şi focoase de fund, cari asigură explozia totală sau evitarea rateului; aceste focoase pot fi reglate să funcţioneze instantaneu pentru a produce efect exploziv, fără întîrziere, pentru a produce efect de mină şi cu b c Obuze-mină. a) monobloc; b) cu ogiva înşurubată; c) cu pendul înşurubat. Obuzier 576 Ocean întîrziere, pentru a asigura pătrunderea obuzului în obstacol înainte de explozie, spre a obţine efectul de mină în interiorul obstacolului. Obuzul exploziv are grosimea peretelui de circa 1/5 din calibru, coeficientul de greutate de circa 15 kg/dm3, coeficientul de greutate al încărcăturii de circa 1 kg/dm3, iar coeficientul de umplere de circa 7%; se întrebuinţează contra ţintelor terestre vii, a adăposturilor uşoare de cîmp, pentru facerea breşelor în cîmpurile de mină şi în reţelele de sîrmă, cum şi contra ţintelor aeriene. Acţiunea acestor obuze consistă din efectul de pătrundere şi izbire al schijelor provenind din sfărîmarea peretelui şi din efectul distrugător al undei de şoc. Obuzele explozive pentru artileria de cîmp au, în general, peretele de oţel, în cazul calibrelor mici, şi de fontă oţelită sau de oţel, în cazul calibrelor mijlocii şi mari. Puterea lor consistă în mărirea capacităţii de producere a schijelor eficace, ceea ce impune aiungirea corpujui proiectilului şi alegerea convenabilă a grosimii peretelui. încărcătura acestor obuze consistă, în general, din trotil. Focoasele lor se reglează pentru funcţionare instantanee, în cazul efectelor explozive şir uneori, fără întîrziere, în cazul, mai rar, al efectelor de mină. Pentru a folosi efectul de ricoşare se foloseşte, cînd terenul permite, reglarea cu întîrziere. Obuzele explozive pentru artileria antiaeriană pot avea efecte mixte, explozive, trasoare şi incendiare; în partea anterioară şi centrală ele au fie numai încărcătură de explozie, fie cea de explozie şi incendiară, iar la partea dinapoi, încărcătură trasoare. Focoasele lor sînt cu reglare instantanee şi funcţionează numai la izbirea ţintei aeriene; ele sînt echipate şi cu un dispozitiv de autodistrugere, care provoacă distrugerea proiectilului la un anumit moment, după părăsirea gurii de foc, în cazul cînd nu a fost lovită ţinta. Obuzul exploziv-mină întruneşte proprietăţile obuzelor explozive şi ale celor de mină. El are rolul de a distruge ţintele vii, prin efectul schijelor, iar adăposturile, prin efectul mină. 1. Obuzier, pl. obuziere. Tehn. mii.: Gură de foc de artilerie, de calibru mijlociu sau mare, avînd bătaia şi greutatea mai mică, ţeava mai scurtă şi traiectoria mai curbă decît tunul de acelaşi calibru. El poate trage la distanţe diferite, ^variind atît înclinarea ţevii cît şi greutatea încărcăturii. încărcătura şi deci viteza cu care trage un obuzier sînt mai mici decît la tunul de acelaşi calibru şi pentru aceeaşi distanţă; în acest caz, înclinarea ţevii e mai mare, traiectoria e mai curbă şi, în consecinţă, unghiul de cădere e mai mare. Din această cauză, zonele nebătute, înapoia adăposturilor, sînt mai mici la un obuzier decît la un tun. De aceea, în general, obuzierul se foloseşte pentru distanţe mai mici, în terenuri mai frămîntate, la cari cutele acestora ar putea ascunde obiective inamice. După greutate, se deosebesc: obuziere uşoare şi obuziere grele, iar după natura terenului în care sînt folosite: obuziere de cîmp şi obuziere de munte. Obuzierele grele şi cele de munte se pot transporta descompuse în mai multe părţi: ţeava, afetul, etc. Muniţia folosită de obuziere nu are caracteristici speciale, ea putînd fi folosită atît de tunuri cît şi de obuziere. Din cauza greutăţii mici, obuzierele sînt mai manevrabile pe poziţia de tragere şi" mai uşor transportabile de la o poziţie de tragere la alta. 2. Oca, pl. ocale. 1. Ms.: Veche unitate de măsură de capacitate, folosită în trecut în ţara noastră, egală cu o zecime de vadră sau cu 400 de dramuri (1,520 I în Muntenia; 1,288 I în Moldova). V. şî Vadră. 3. Oca. 2. Ms.: Veche unitate de măsură degreutate, folo- sită în trecut în ţara noastră, egală cu 400 de dramuri (1,271 kg în Muntenia; 1,291 kg în Moldova). Sin. Ocă (Moldova şi Transilvania). . - - 4. Ocarinâ, pl. ocarine: Instrument muzical din clasa instrumentelor de suflat, de formă ovoidă alungită, construit din pămînt ars sau din metal. La capătul mai gros, are un mic tub prin care aerul pătrunde în instrument şi, lovind o muchie ascuţită, se produce sunetul ca şi la fluier. Aparatul are opt găuri: patru pentru mîna dreaptă şi patru pentru mîna stîngă; găurile au diametru diferit. 5. Occident. 1. Astr.: Sin. Vest. V. sub Puncte cardinale. 6. Occident. 2. Geogr.: Termen generic prin care se desemnează ţinuturile, ţările, respectiv spaţiul geografic de pe suprafaţa globului terestru, cari se găsesc la vest de Europa Centrală. 7. Ocean, pl. oceane. Geogr.: Vastă întindere de apă sărată de pe suprafaţa Pămîntului, acumulată în una dintre marile depresiuni ale scoarţei terestre. Toate oceanele, împreună cu marile mărginaşe respective, formează oceanul planetar sau mondial (numit impropriu universal), care prezintă continuitate (din orice punct al oceanului se poate ajunge în oricare alt punct al său, fără a străbate uscatul) şi a cărui suprafaţă coincide, aproximativ, cu suprafaţa geoidului (abaterile sînt datorite, fie diferenţelor de presiune de la un loc la altul, fie diferenţelor de precipitaţii atmosferice, iar în apropierea uscatului, fie atracţiy^nii maselor terestre, fie aportului de apă dulce la gurile fluviilor, fie unorcauze meteorologice). Acest ocean planetar, supus unui regim independent- de vînturi, curenţi marini şi climă, şi ieşit în cea mai mare parte de sub influenţa ţărmurilor înconjurătoare, acoperă 362 600 000 km2, adică 71 % din aria globului pămîntesc (61 % în emisfera nordică şi 81 % în cea sudică), în timp ce uscatul reprezintă numai 147 500 000 km2, adică 29% din aceeaşi arie. Oceanul planetar se împarte, din motive de ordin geografic, în următoarele patru basine oceanice; Oceanul Pacific, care, împreună cu mările mărginaşe (Marea Bering, Marea Ohoţc, Marea Japoniei, Marea Coralilor, Marea Galbenă, Marea Chinei, etc.) acoperă 179 700 000 km2; Oceanul Atlantic, care, împreună cu mările mărginaşe (Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Azov, Golful Hudson, Mediterana americană, etc.), acoperă 93 100000 km2; Oceanul Indian, care, împreună cu mările mărginaşe (Marea Roşie, Marea Arabiei, Marea Andamană, Golful Persic, Golful Bengalului, etc.), acoperă 74920000 km2; Oceanul îngheţat de Nord (Arctic), care împreună cu mările mărginaşe (Marea Groenlandei. Marea Norvegiei, Marea Barents, Marea Kara, Marea Baffin, etc.), acoperă 13 100 000 km2 în jurul Polului Nord. Primele trei oceane, cari se unesc în regiunea antarctică, despart patru mari blocuri continentale: Eurasia cu Africa, America de Nord şi de Sud, Australia şi Antarctica. Adîncimea medie a Oceanului planetar e de 3794 m, cea mai mare adîncime cunoscută fiind de 11 034 m în Oceanul Pacific, în faţa insulelor Mariane. în sens geotectonic, domeniul oceanic se întinde în toate regiunile scoarţei Pămîntului, acoperite de apele oceanice şi în cari sub stratisferă(cuvertura sedimentară), fundamentul e constituit fie dintr-o pătură subţire, eventual discontinuă, de material granitic (Sial) peste fundamentul mai greu, bazaltic (de ex.: Oceanul Indian, Atlanticul de Est şi Oceanul Arctic), fie direct din acest material bazaltic (de ex.: Oceanul Pacific şi Atlanticul de Vest). Gravimetric, astfel de regiuni se individualizează prin anomalii pozitive regionale, cari evidenţiază excesul de masă din fundamentul lor. Din faptul .că în seria rocilor sedimentare cunoscute pe uscat nu se găseşte nici un echivalent al argilei roşii abisale din domeniul oceanic, s-a tras concluzia că, în timp ce unele porţiuni ale uscatului pot să devină zone oceanice, prin mişcări tectonice de.coborîre, zonele oceanice nu ajung Ocem 577 Ocean niciodată uscat în mod direct (problema permanenţei oceanelor). - S-a stabilit că anumite zone oceanice cu caracter de fose (abisuri oceanice), parţial umplute cu sedimente, pot evolua spre faza de geosinclinal şi, deci, ulterior, indirect, să ajungă uscat prin transformarea acestuia într-o zonă cutată. -Cercetările din cadrul Anului geofizic internaţional au arătat că există uneie zone cu fundament bazaltic chiar şi în mările periferice (de ex. Marea Ohoţc) sau interioare uscatului (de ex. Marea Caspică la sud de peninsula Apşeron), al căror fundament, considerat granitic, la fel ca fundamentul continentelor, era considerat ca nefăcînd parte din domeniul oceanic. Lipsa granitului în fundamentul oceanelor a fost explicată prin întinderea şi ruperea scoarţei sialice, care a dus la formarea de oceane tinere, sau prin scurgerea materialului granitic spre marginea mai ridicată a fundului oceanelor, unde s-au produs intruziuni granitice, procese active, în Cretacic, de exemplu în zona litorală a Chinei. Domeniul oceanic e considerat că are, în general, un fundament rigid care nu se cutează şi, de aceea, platforma oceanică a fost numită craton (v. Cratone) adînc sau zonă siunile marine. Cuprinde: platforma continentală şi abruptul sau povîrnişul continental. Platforma continentala (sin. Prispă continentală, Platou continental submarin, Şeif) e o cîmpie continentală, prelungire submarină a soclului continental, care se întinde în zona de mică adîncime a mărilor, de la ţărm pînă la isobata de 200 m. Excepţional, platforma continentală se poate prelungi pînă la isobata de 400---500 m (de ex. în Golful Biscaia sau în jurul Antarctidei). Lăţimea acestei zone, cu pantă foarte lină, variază între cîţiva kilometri (de ex. Coasta de Vest a Americii de Sud) şi cîteva sute de kilometri (de ex.: Coasta de Est a Americii de Nord, Zona Mării Nordului, sau pe marginea Oceanului Arctic, în zona eurasiatică), şi poate lipsi în lungul coastelor în curs de ridicare (de ex. coasta de vest a Scandinaviei). Ea reprezintă porţiunea din continent care, prin acţiunea combinată a scufundării uscatului şi a eroziunii marine, a fost roasă şi transgredată de apele oceanice. Substratul ei e format din material siaiic şi, de aceea, din punctul de vedere structural, face parte integrantă din.domeniul continental. /. Oceanul planetar şi relieful fundului acestuia. 1) uscatul (continentele si mările); 2) şelful; 3) abruptul continental; 4) basine suboceanice; 5) podişuri suboceanice; 6) praguri (culmi); 7) gropi (şanţuri); 8) basine marine mărginaşe. oceanică stabilă. Relieful platformei oceanice, reprezentat prin curbe batimetrice cari indică adîncimile de la nivelul apei (0 m) în jos, e mai puţin variat decît cel al uscatului. Începînd de la contactul domeniului oceanic cu uscatul continental, spre adîncul oceanului, se deosebesc ca forme de relief (v. fig./): marginea continentală; fundul oceanic; gropile şi pragurile. Marginea continentală e zona activă de contact dintre uscat şi apa oceanică, în care au loc transgresiunile şi regre- Pe platforma continentală se depun, în zona litorală, sedimente terigene psefitice şi, mai în larg, nisipuri. De asemenea, aici e domeniul preferat de formare a calcarelor marine, deoarece formele de viaţă bentonice şi nectonice cu scheletul calcaros abundă în apele luminate, agitate şi aerate ale mărilor epicontinentale, cari acoperă platformele. Singurele roci de precipitaţie sînt calcarele oolitice. Relieful platformei continentale e, în general, slab accidentat, fiind brăzdat doar de unele văi submarine (văi vechi 17 Oceante 578 Oceanografie subaeriene înecate) spre zona litorală şi începuturile cani-oanelor submarine (de ex.: valea Senei, a Meusei, a Ronu-Iui, etc.). în Marea Neagră, platforma continentală se întinde pînă la adîncimea de 180 m, după care fundul capătă o pantă destul de abruptă (ajunge la 8--120). Lăţimea platformei e aici foarte redusă, cu excepţia porţiunii de NV (v. fig. //) din care face parte şi litoralul romî-nesc, unde lăţimea depăşeşte uneori 200 km. Extensiunea mareaplat-formei continentale între Crimeea şi partea nordică a litoralului bulgar se explică prin existenţa, de mult timp, în acest colţ al Mării Negre, a unei tendinţe generale de scufundare foarte lentă a uscatului. Aria totală a platformei continentale e de 7,1 % din întinderea oceanică, fiind repartizată în lungul marginii continentelor astfel: circa 31% în jurul Asiei, circa 27% în jurul Americii de Nord, circa 23% în jurul Europei, circa 14%) în jurul Americii de Sud, circa 5% în jurul Africii şi foarte redusă în jurul Antarcticei. Abruptul, taluzul sau povîrnişul continental, care începe de la 200 m şi ajunge pînă la adîncimi de 2000---6000 m, reprezintă marginea propriu-zisă a depresiunilor oceanice şi poate fi stîncos sau de acumulare, continuu sau în trepte. Panta povîrnişului continental e de 4--*7°, atinge uneori 13 * * * 14° si, foarte rar, lîngă insulele de corali si cele vulcanice, 40***45°. ’ Povîrnişul continental e caracterizat prin depunerea de sedimente batiale (fine, cu litologie uniformă, cu resturi relativ sărace de faună, etc.), iar din punctul de vedere geo-morfologic, prin prezenţa de canioane submarine (văi submarine foarte adînci), ale căror obîrşii ajung uneori pînă la ţărm, de unde continuă cu văile de la suprafaţă (de ex.: Lena, Congo, Indul, Mississippi, Gangele, Yukonul, etc.). De-a lungul acestor canioane se produc curenţi de turbiditate cari duc pe cîmpiile abisale sedimentele fine depuse în echilibru instabil pe povîrniş. în substratul povîrnişului continental, pătura sialică a scoarţei scade în grosime de la 15**-20 km spre 5 km. In Marea Neagră, povîrnişul continental începe de la isobata de 180 m şi continuă pînă la 1800 m, cu o pantă relativ mare, care atinge 8**-12°. De la 1800 m în jos, taluzul se racordează foarte lent cu zona marilor adîncimi. Fundul oceanic, care cuprinde cea mai mare suprafaţă din cuprinsul oceanelor (75%), se prezintă sub forma unor basine cu fundul neted, circulare sau eliptice, separate între ele prin praguri sau dorsale suboceanice. De exemplu: basinul Braziliei, basinul Bermudelor, basinul vest-european, basinul Angolei, etc. din Oceanul Atlantic; basinul Atacamei, basinul Pacificului de Nord, basinul Pacificului de Sud, basinul peruvian-chilian, etc., din Oceanul Pacific; basinul Somaliei, basinul Indo-australian, basinul Malgaş, etc. din Oceanul Indian. Cînd aceste depresiuni suboceanice apar în cuprinsul seifului, se numesc basine mărginaşe. Afară de aceste basine sau depresiuni, tot pe fundul oceanelor apar porţiuni mai ridicate, numite podişuri sub-- oceanice, ca, de exemplu, podişul Albatros, situat în partea de est a Oceanului Pacific şi care se întinde, în special, la nord de ecuator; podişul Noii Zeelande, situat în Estul Australiei; podişul Alaskăi, situat la vest şi la sud de peninsula cu acelaşi nume; etc. Gropile oceanice sau fosele cuprind arii restrînse (2,8% din suprafaţa Oceanului planetar), de obicei lungi (pînă la 1000 km), dar relativ înguste (100---200 km) şi cu adîncimi cari depăşesc 6000 m. Fosele apar atît în mijlocul basinelor suboceanice, cît şi, în special, pe marginea lor, în apropierea platformei continentale, acolo unde începe povîrnişul continental, şi ele sînt individualizate prin flexuri şi falii. De-a lungul foselor s-au recunoscut importante anomalii gravimetrice negative locale. Cele mai dezvoltate fose apar în Oceanul Pacific şi sînt dispuse, în faţa arhipelagurilor, în formă de ghirlandă, de la periferia acestui ocean şi paralel cu ele. Astfel de fose apar în faţa insulelor: Aleutine (7678 m), Kuril.e (10 377 m), Japoniei (10 374 m), Mariane (11 034 m), Filipine (10193 m), Tonga (9184 m), etc., toate în partea de nord şi de vest a Pacificului, — fosa Atacama pe marginea estică a oceanului. Regiunea periferică a Oceanului Pacific, care cuprinde arcurile de insule (în bună parte vulcanice) şi fosele amintite, e considerată o regiune mai mobilă, unde e incipient un nou proces de orogeneză, mai tînăr decît cel al pin. în Oceanul Atlantic, cea mai importantă e fosa Portorico (9218 m), iar în Oceanul Indian, fosa Jawa (7450 m). Pragurile oceanice, un fel de dorsale sau culmi, reprezintă reliefurile pozitive ale depresiunilor oceanice, cari se găsesc fie sub apă, fie depăşesc nivelul acesteia, ajungînd la suprafaţă, unde iau caracterul de relief subaerian (de ex., în parte, pragul havaian). Cele mai întinse praguri sînt: dorsala centrală a Oceanului Atlantic, care începe de la insula Islanda şi continuă spre sud în forma unui S, prelungindu-se apoi spre est, în lungul paralelei de 50° latitudine sudică, cu pragul afroantarctic; pragul central-indian, prelungit spre sud-est cu pragul austrolo-antarctic în Oceanul Indian, pragul Pacificului de sud şi pragul Pacificului de est, în oceanul Pacific; dorsala Lomonosov, situată la est de polul nord şi care împarte acest basin în două depresiuni: canadiană-siberiană şi groenlando-euro-peană, în Oceanul Arctic. Mult mai numeroase sînt pragurile mai mici şi car, în Oceanul Atlantic de exemplu, cad perpendicular pe dorsala centrală, separînd între ele basinele de pe cele două laturi mari, vestică şi estică. 1. Oceanite, sing. oceanit. Petr.; Roci bazaltice efuzive, consolidate în urma erupţiei vulcanilor intrapacifici din insulele Hawai, Samoa, Galapagos, etc. şi cari sînt mai bogate în magneziu decît bazaltul obişnuit, din cauza olivinei mag-neziene şi a piroxeniior monoclinici de tipul diopsid (v.) şi pigeonit (v.) pe cari îi conţin. Oceanitele reprezintă, probabil, magma cea mai profundă, cu cea mai mare afinitate către Sima. 2. Oceanografie. Geogr.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul multilateral al Oceanului planetar (v. sub Ocean) şi al subdiviziunilor sale: mările şi oceanele. După problemele pe cari le studiază, se deosebesc: O c e a n o g r a f i fizică, în care se studiază fenomenele fizicochimice cari se produc în apele marine şi care se împarte în: Oceanografia statică, cu probleme referitoare la: originea şi evoluţia mării; configuraţia ţărmurilor; lito-geneza sedimentelor marine; relieful fundului submarin şi adîncimile mărilor şi oceanelor; compoz'ţia chimică şi variaţia densităţii apei în adîncime, cum şi variaţia salinităţii acesteia; gazele conţinute în apa de mare, temperatura; transparenta şi culoarea acestei ape; condiţiile de pătrundere URB. il. Platforma continentală (porţiunea haşurată) din nord-vestul mării Negre. Oceanologîe 579 Oehete a luminii în adîncime; etc., şi Oceanografia dinamica, cu probleme referitoare la mişcările apelor mărilor şi oceanelor sub influenţa vînturilor (valuri, hulă, curenţi), a atracţiunii Lunei şi a Soarelui (maree) şi a mişcărilor eustatice şi epiro-genice. Oceanografia biologica, în care se studiază influenţa mediului marin la diferite adîncimi, asupra formelor, organelor şi modului de existenţă al faunei şi al florei marine. Sin. Biologie marină, Biooceanografie. Oceanografia practica, în care se studiază instrumentele oceanografice şi metodele de folosire a acestora. Cercetările oceanografice se fac prin: observaţii sistematice de pe ţărmurile mărilor sau în marea deschisă; sondaje executate în cadrul unor expediţii ştiinţifice organizate special pe nave şi pe avioane; etc. şi folosesc la rezolvarea unor probleme tehnice ca: utilizarea energiei valurilor şi mareelor; valorificarea energiei mărilor; exploatarea unor rezerve de substanţe minerale utile (ţiţei, gaze) de pe fundul unor mări sau a substanţelor radioactive din apa mărilor; valorificarea unor importante rezerve alimentare (peşti, crustacee, moluşte, alge, etc.). 1. Oceanologîe. Geogr., Hidr.: Totalitatea ştiinţelor cari studiază şi cercetează oceanul planetar (v. sub Ocean): oceanografia (v.), geologia mărilor, fizica mărilor, chimia mărilor, biologia mărilor, etc. 2. Ochean, pl. ocheane. Opt.: Sin. Lunetă terestră (v. sub Lunetă)... . 3. Ochean o. Pisc.: Sin. Babuşcă (v.). 4. Ochelari. 1. Opt. .‘ Dispozitiv optic folosit, fie pentru corectarea unui defect al vederii, fie pentru protejarea ochilor contra unei iluminări prea intense a retinei sau contra acţiunii unor radiaţii dăunătoare, constituit, în principal, dintr-o montură care se fixează astfel, încît în faţa fiecărui ochi să se găsească cîte o piesă optică (lentilă, sticlă sau foiţă absorbantă), a cărei natură depinde de funcţiunea ochelarilor respectivi. în cazul ochelarilor pentru corectarea vederii, piesele optice respective sînt lentile (de regulă, lentile-menisc cu faţa concavă îndreptată spre ochi): convergente pentru hipermetropie şi presbitism, divergente pentru miopie. Cînd ochiul funcţionează normal în anumite condiţii şi anormal în alte condiţii se folosesc lentile bifocale cari (fie că au două curburi diferite ale uneia dintre feţe, fie că sînt alcătuite din două sticle diferite) au convergenţe diferite la partea lor superioară (pentru vedere la distanţă mare) şi la partea inferioară (pentru vedere la distanţă mică). Pentru corectarea astigmatismului se folosesc şi lentile sfero-cilindrice sau sfero-torice. ' în cazul ochelarilor pentru protejarea ochilor contra iradierilor intense sau a radiaţiilor dăunătoare, piesele optice sînt fie simple sticle cu feţele paralele sau foiţe (de ex. de mică) absorbante (în cazul vederii normale), fie lentile absorbante (în cazul miopiei, respectiv al hipermetropiei sau al presbitismului). V. şî sub Ochelari de protecţie. 5. ~ de protecţie. Ig. ind., Tehn.: Dispozitiv, uneori în formă de ochelari obişnuiţi, pentru protecţia ochilor contra acţiunii unor agenţi agresivi, a radiaţiilor electromagnetice dăunătoare sau a unor particule străine. Astfel, se folosesc ochelari contra prafului, contra particulelor de material împroşcate în operaţiile de prelucrare, contra radiaţiilor flăcării de sudură sau a arcului electric, contra fluxului luminos din cuptoarele industriale, contra luminii solare puternice, etc. Se folosesc ochelari protectori necoloraţi, contra prafului sau contra zburăturilpr rezultate la, anumite prelucrări (de ex. de strunjire, de polizare, etc.), şi ochelari protectori coloraţi, în special la sudare sau contra unor radiaţii luminoase foarte strălucitoare. — La ochelarii n e c o I o * r a ţ i, sticlele trebuie să fie incolore, clare şi suficient de groase, iar rama lor trebuie să acopere bine ochii şi să permită o anumită circulaţie a aerului, eventual prin găuri oblice laterale. — La ochelarii coloraţi, sticlele trebuie să aibă o culoare corespunzătoare scopului la care servesc. La sudarea cu gaz, flacăra neconţinînd raze ultraviolete, 'se folosesc ochelari cu sticlă de culoare verde, cenuşie, sau albastră, care nu trebuie să fie prea închisă, deoarece ar împiedica distingerea obiectelor din jur; ochelarii trebuie să fie uşori, în rame cu cadru lat de aluminiu sau de mase plastice, iar uneori au şi o sticlă incoloră peste cea colorată, pentru a o apăra contra stropiturilor de metal topit. La sudarea elec- trică, arcul electric emite raze vizibile, raze infraroşii (periculoase, efectele manifestîndu-se abia după un timp mai îndelungat) şi radiaţii ultraviolete (cari produc inflamaţii dureroase), din care cauză se folosesc ochelari cu mică de culoare închisă, ochelari cu sticle (groase) verzi sau albastre şi ochelari cu foiţe metalice de aur sau de argint (cu grosimea de 1/100 mm); rad'aţiile ultraviolete fiind periculoase şi pentru restul pielii feţei, se foloseşte şi ecranul de sudor (v.). e. ^ de sudor. Ig• ind. V. sub Ochelari de protecţie. sticle de Opt.: Lentile folosite în construcţia ochelarilor. (Termen impropriu.) 8. Ochelari. 2. Nav.: Ansamblu format din 2---3 inele metalice sudate sau turnate, folosite la colţurile de scotă sau de mură ale velelor, pentru fixarea, cu ajutorul unor chei, a manevrelor curente respective. 9. Ochelari de semnal. C. f.; Dispozitiv mecanic folosit la semnalele mecanice pentru a da indicaţiile luminoase de noapte ale acestor semnale, conform codului de semnalizare. Ochelarii au unu (v. fig.), două sau trei filtre de lumină (sticle colorate), cari prin rotirea ochelarilor sînt aduse în dreptul lentilei albeasursei de lumină (felinar de semnal), dînd astfel culoarea necesară fasciculului de lumină emis de sursa de lumină a semnalului. Acţionarea ochelarilor se face simultan cu paleta semnalului prin care se dau indicaţiile de zi ale semnalului mecanic. 10. Ochet. Nav.: Garnitură de alamă circulară fixată pe vele, tenzi, capote, pentru a feri vela de rosături şi deformaţii în punctele în cari se efectuează legături cu saule, baiere, etc. E constituit din două piese, numite bărbat şi femeie, Ochetele bărbat are un gît care, prin deformare (batere) pe nicovala pentru ocheţi (v.), se aplică pe ochetele femeie, prinzînd vela între ele. Uneori, ochetele bărbat are pe lîngă gît şi nişte dinţi (ochet cu dinţi). 11. Ochete, pl. ocheţi. 1. Gen.. ^ ,« ,ar^, sfori sau al unei frînghii. Sin. Ochi. 12. Ochete. 2. Tehn.: Piesă metalică în formă de disc, de obicei ovală, şi cu şanţ periferic, pe care se înfăşoară capătul unui cablu. Pe ochete, cablul.se înfăşoară formînd o buclă,, iar' extremitatea lui e legată de restul cablului (ppirvcleme, b:ride- 37* Ochelari de semnal şi dispozitivul pentru acţionarea lor. 1) paleta semaforului; 2) ca-, targ; 3) ochelari; 4) felinar de semnal; 5) axul ochelarilor;. 6) degetul Ochelarilor; 7) bolţ de acţionare; 8) cîrlig de acţionare; 9) suportul felinarului; 10) placa de ghidare. * I at fa nit la'rană tul- nn<=»i Ochete 580 Oehi Ocheţi pentru parîme de cînepă. o) ochete turnat din metalice, fire flexibile, etc.). Cu ajutorul ochetelui, cablul poate fi legat de un organ de maşină, de exemplu de un bulon, de un cablu, de un inel, etc. Se confecţionează prin presare, din tablă de oţel, sau prin turnare, din fontă sau din oţel (v. fig.). Sin. Ochi de cablu, (parţial) Căuş (v. Căuş 7), (parţial) Cosă. 1. Ochete. 3. Expl, petr.: Sin. Gam-bet (v.). 2. Ochi, pl. ochi. 1 ; Organul vederii omului şi animalelor, receptor al radiaţiilor luminoase, Ochiul omenesc are, aproximativ, forma sferică, cu diametrul de circa 24 mm. învelişul exterior al ochiului e o membrană rezistentă şi opacă, numită scle-rotica, care în partea anterioară a ochiului, unde e numită cornee, e transparentă. Sub sclerotică se găseşte o altă fontă; b) ochete de membrană, coroida, care, în partea ante- tablâ de °îei* rioară continuă printr-o diafragmă cu diametru variabil, numită iris, a cărei deschidere e pupila ochiului. Partea posterioară a coroidei e acoperită, în interior, de retina, stratul sensibil la lumină, care constituie o prelungire a nervului optic; extremităţile firişoarelor acestui nerv sînt îndreptate spre interiorul ochiului, constituind elemente fotosensibile numite conuri şi bastonaşe, a căror secţiune transversală are diametrul de circa un micron. Pe retină se distinge o regiune de maxim de sensibilitate la lumină, numită pata galbenă (macula lutea), cum şi o regiune în care nu există deloc sensibilitate, numită punctul orb (puncium coecum). în spatele irisului, se găseşte cristalinul, un corp transparent lenticular, al cărui rol e de a forma, pe retină, imaginea obiectelor pe cari le priveşte ochiul. Din punctul de vedere optic, ochiul poate fi considerat ca un sistem centrat ai cărui dioptri sînt corneea şi cele două feţe ale cristalinului, mediile transparente respective fiind: umoarea apoasă conţinută între cornee şi cristalin, substanţa din care e constituit cristalinul şi umoarea sticloasă (sau corpul sticlos), conţinută între cristalin şi retinăs în funcţionarea ochiului, diametrul pupilei poate fi modificat, între 2 şi 8 mm, cu ajutorul unor muşchi, numiţi muşchii ciliari, astfel încît fluxul luminos care pătrunde în ochi să nu fie nici prea intens, astfel încît să producă orbire, şi nici prea slab. Obiectele privite fiind la distanţe diferite de ochi, formarea imaginii pe retină se realizează prin modificarea distanţei focale a cristalinului sub acţiunea muşchilor cari susţin cristalinul, modificîndu-se razele de curbură ale feţelor acestuia, proces care constituie acomodarea ochiului. Poziţia la distanţa maximă în care se poate găsi un obiect pentru a putea fi văzut clar (vedere fără acomodare) se numeşte punctum remotum, iar poziţia la distanţa minimă la care se poate găsi obiectul pentru a putea fi văzut clar (cu maximul de acomodare posibilă) se numeşte punctum proximum, distanţa dintre aceste puncte constituind cîmpul în adîncime al -ochiului. Ochiul omenesc. /) corneea transparentă; 2) sclerotică; 3) coroida; 4) retina; 5) muşchii ciliari; 6) umoarea apoasă; 7) cristalinul; 8) irisul; 9) umoarea sticloasă; 10) nervul optic; 11) pata galbenă. Pentru un ochi normal, punctum remotum e la infinit, iar punctum proximum la 25 cm de ochi. în cazul ochiului normal, deci, focarul-imagine al sistemului centrat e pe retină. Se numeşte ochi miop, ochiul al cărui focar-imagine e în faţa retinei. Defectul de miopie se corectează prin ochelari cu lentile divergente. Se numeşte ochi hipermetrop, ochiul al cărui focar-imagine e situat dincolo de retină. Defectul de hipermetropie se corectează prin ochelari cu lentile convergente. Miopia şi hipermetropia constituie cele două cazuri de ametropie. Se numeşte presbit, ochiul care nu mai poate acomoda. La ochiul presbit, punctum proximum se apropie de punctum remotum, iar în caz de presbitism complet, cele două puncte sînt confundate, iar ochiul se comportă ca o lentilă convergentă ordinară. Amplitudinea de acomodare scade cu vîrstă. Defectul de presbitism se corectează prin ochelari cu lentile convergente. Mărimile caractericticc ale unui ochi mijlociu bînl conţinute în tablou. Mărimile caracteristice ale unui ochi mijlociu Mărimea caracteristică Vedere j la infinit la punctum proximum Indicele de refracţie al umorii apoase şi sticloase 1,3365 1,3365 Indicele cristalinului 1,4371 1,4371 Raza de curbură a corneei 7,829 mm 7,829 mm Raza de curbură a feţei anterioare a cristalinului 10 mm 6 mm Raza de curbură a feţei posterioare a cristalinului — 6 mm — 5,5 mm Poziţia vîrfului anterior al crista- linului 3,6 mm 3,2 mm Poziţia_ vîrfului posterior al crista- linului 7,2 mm 7,2 mm Prima distanţă focală a ochiului 15,5 mm 14,0 mm A doua distanţă focală a ochiului 20,71 mm 18,69 mm Poziţia primului focar — 13,74 mm — 12,13 mm Poziţia ceiui de ai doilea focar 22,82 mm 20,95 mm Poziţia primului punct principal 1,75 mm 1,86 mm Poziţia celui de al doilea punct principal 2,10 mm 2,26 mm Poziţia primului punct nodal 6,97 mm 6,57 mm Poziţia celui de al doilea punct nodal 7,32 mm 6,97 mm Poziţia centrului pupilei de intrare 3,046 mm 2,67 mm Poziţia centrului pupilei de ieşire 3,705 mm 3,298 mm1) Raportul dintre diametrul pupilei de ieşire şi dintre cel al pupilei de intrare 0,923 0,941 *) Raportul dintre diametrul pupilei de ieşire şi cel al pupilei reale e 1,044; raportul dintre diametrul pupilei de intrare şi cel al pupilei reale e 1,131. Structura retinei determină puterea separatoare a ochiului, ochiul simţind ca punctiformă o imagine care nu acoperă decît un firişor al nervului optic. în studiul proprietăţilor instrumentelor optice se foloseşte, adeseori, un ochi ideal. Ca ochi ideal e utilizat, fie ochiul redus, fie ochiul schematic. Ochiul redus sau ochiul lui Listing e ochiul echivalent cu un dioptru sferic cu următoarele constante: raza de curbură 5 mm; distanţa focală anterioară 15 mm; distanţa focală posterioară 20 mm; indicele de refracţie al mediului conţinut între dioptru şi retină 4/3. Vîrful acestui dioptru se găseşte la circa 3 mm în spatele corneei. Ochiul schematic sau ochiul lui Gullstrand e un ochi cu următoarele caracteristici: distanţa focală anterioară 16,74 mm; distanţa focală posterioară 22,365 mm; distanţa de la vîrful corneei la focarul anterior (focarul-obiect) 15,235 mm; distanţa de la vîrful corneei la focarul posterior (focarul-imagine) 23,996 mm. Din punctul di vedere al proprietăţilor fotometrice, se consideră un ochi numit ochi normal mediu, ochi de referinţă fotometrică sau ochi standard de fotometrie, carac-- Oehi 5g prima sub influenţa luminii, a căldurii şi a unor catalizatori. Acidul 9,12,15-octadecatrienoic se găseşte în mică proporţie în uleiul din seminţele de primerose. Prin hidrogenare dă acid stearic, iar prin adiţie de brom dă o tetra- şi o hexabromură. Alţi acizi octadecatrienoici cu duble legături neconjugate sînt: acidul jecoric, prezent în proporţii mici în uleiul unor peşti; e însă probabil să fie acid clupanodonic impur şi un acid octadecatrienoic; acidul santalic, un acid octadecatrienoic neconjugat, cu structura încă nestabilită, prezent în uleiul din seminţele de Santalum album; acidul 10,12,14-octadecatrienoic (acidul pseudoeleostearic): . CH3(CH2)2CH = CH-CH = CH-CH = CH(CH2)8CCCH. s. Octaedric, plan Plast.: Plan în spaţiul tensiunilor principale egal înclinat faţă de cele-trei axe de coor- donate, avînd cosinusurile directoare: a? = ai=ai = 4~ . în jurul fiecărui punct din spaţiul tensiunilor şi la o anumită distanţă de La acest punct se pot construi opt plane octaedrice, formînd un octaedru. în Teoria plasticităţii, datorită interpretărilor mecanice se consideră ca plane octaedrice, într-un anumit punct al corpului, numai planele de cosinusuri directoare: 1 la un Normala Cf-^ ■— C>2 *“ ^ 3 • 4. Octaedricâ, tensiune astfel de plan e paralelă cu bisectoarea normala Plast.: normală care acţionează pe planul octaedric (v.) punctul considerat al unui corp solid deformabil (v. fig.). Deoarece cosinusurile directoare ale planului , • a 1' octaedric sînt = a2—oc3=-—= » V j iar tensiunea normală e dată de + a2oc| -f a3a§, tensiunea normală care acţionează pe planul octaedric e Tensiune dus prin 1 N—a— — ( ---> CH3(CH2)5CHOHCH3'f NfaOOC(CH2)8COONa. 2-Etilhexanolul, unul dintre cei mai importanţi alcooli superiori pentru industrie, se obţine prin aldolizarea aldehidei Octant 591 Octoda butirice în mediu slab alcalin şi hidrogenarea catalitică a etilpropilacroleinei obţinute, în prezenţă de cromit de cupru la 220° şi 300 at, sau în prezenţă de nichel-cupru pe silicagel la 200° şi 300 at. Principala utilizare a alcoolilor octilici e la fabricarea ptastifianţilor cu temperaturi de fierbere înalte: di-octil-ftalat, sebacat, cetopimelat, folosiţi la plastifierea a numeroşi polimeri şi, în special, a policlorurii de vinii. Sînt folosiţi, de asemenea, ca solvenţi pentru diferite răşini, ceruri, uleiuri, grăsimi; la prepararea lacurilor pe bază de nitroceluloză. Alcoolul n-octilic şi alcoolul octilic secundar sînt folosiţi în industria parfumurilor, a produselor cosmetice, în sinteze organice. Din alcoolul n-octilic se poate obţine aidehida n-octiIică. Sînt folosiţi şi ca intermediari în sinteze de agenţi de umectare şi de antispumanţi. Alcoolul 2-etilhexilic formează cu acidul acrilic un ester care dă copoiimeri moi cu ciorura de vinii. Alcoolii octilic secundar şi 2-etilhexilic sînt utilizaţi la mercerizarea bumbacului. i- Octant, pl. octante. 1. Mat.: Sector circular, de o optime de cerc. 2. Octant. 2. Mat.: Fiecare dintre cele opt unghiuri diedre de 45°, în cari e împărţit spaţiul de planele de proiecţie orizontal şi vertical, şi de cele două plane bisectoare ale cadranelor. 3. Octant. 3. Nav.: Instrument nautic asemănător sex-tantului (v.), avînd însă sectorul de 45° şi limbul gradat pînă la 90°. 4. Octant. 4. Astr.: Constelaţie din emisfera sudică, în jurul polului Sud, şi care conţine steaua a, considerată steaua polară sudică. 5. Octapeptidâ, pl. octapeptide. Chim. biol.: Produs de descompunere hidrolitică (acidă, alcalină sau enzimatică) a proteinelor, care păstrează în molecula sa opt amino-acizi şi nu mai precipită cu nici unul dintre precipitanţii clasici ai proteinelor. Legătura care uneşte aminoacizii e o legătură de tip amidic: —CO—NH— (legătură peptidică) şi se formează prin eliminarea unei molecule de apă între hidroxilul grupării carboxilice a unui aminoacid şi hidrogenul grupării aminice a aminoacidului. vecin. Octapeptidele fac parte din grupul peptidelor cu un număr mic şi cunoscut-de aminoacizi (oligopeptidele), spre deosebire de peptidele cu un număr mare de aminoacizi (polipeptidele). Oxitocina (v.), hormon al' hipofizei posterioare, e un exemplu de octa-peptidă. e. Octastil. Arh. V. Octostil. 7. Octava, pl. octave. Fiz.: Intervalul dintre două sunete ale căror frecvenţe sînt în raportul 2:1. Octava e primul şi cel mai comun interval în toate scările muzicale. Submultiplii octavei sînt: semitonul temperat, care reprezintă a 12-a parte dintr-o octavă, şi centrul, care e a suta parte dintr-un semiton temperat. Octava a fost luată ca interval între frecvenţele normale la cari se recomandă să fie efectuate măsurile acustice. Pentru analiza unui zgomot se foloseşte în mod obişnuit un filtru de o octavă, la care intervalul dintre două benzi de trecere succesive e de o octavă. Pentru a obţine spectre cu o precizie mai mare se folosesc filtre de 1/3 octavă, la cari intervalul dintre două benzi de trecere succesive e de o treime de octavă. 8. Octenâ-1. Chim.: CH3—(CH2)5—CH=CH2. Hidrocarbură olefinică (v. Olefine) extrasă din fracţiunile obţinute prin prelucrarea ţiţeiului şi a gazelor petroliere. Are p.t. -101,7°, p.f. 122,5°, d^°=0,716, indicele de refracţie »£°= = 1,4090. Adiţionează derivaţi halogenaţi în prezenţă de per-oxizi sau în prezenţa luminii de anumită lungime de undă. . 9. Octenoici, acizi ~ . Chim:: Acizi din seria acizilor monocarboxilici nesaturaţi, cu o dublă legătură şi opt atomi de carbon. Nu se găsesc în grăsimile naturale. Din cei şase isomeri posibili se cunosc cei indicaţi mai jos. Acidul 7-octenoic, CH2=CH(CH2)5COOH ; e obţinut ca ester etilic prin electroliza sării de potasiu a esterului etilic al aci-, dului acelaic. Esterul etilic al acidului 7-octenoic are p.f. 210°. Acidul 3-octenoic, CH3(CH2)3CH=CH-CH2-COOH; e sintetizat din hexanal şi ester malonic; are p. f.i9= 140* • • 142,5° ; d°=0,959; d24°=0,942, «§=1,4456. Acidul 2-octenoic, CH8(CH2)4CH=CH*COOH ; e sintetizat din hexanal şi ester malonic, «n prezenţă de piridină sau prin hidrogenarea, în prezenţă de platin, a acidului acetilenic corespunzător; are p. f.15=127°; p. f.22=154°; =0,9807; «^=1,4587; acidul cis-2-octenoic trece în stereoisomeru! trans, sub acţiunea iodului; acidul trans-2-octenoic are p. f.15=143°; d1| =0,945; «^=1,462. io. Octet electronic. Fiz., Chim.: Ansamblu de opt'electroni în stratul pejiferic al unui atom (stratul cu numărul cuantic principal maxim), care. condiţionează un maxim de Transfer de electroni cu formare de octete. stabilitate, din punctul de vedere al interacţiunilor chimice, a atomului respectiv. în cursul combinării lor prin legături de electrovalenţă, atomii cari se combină tind către configuraţia de octet electronic, prin trecerea de electroni de la un atom la altul, ceea ce conduce la formarea de ioni între cari se exercită forţe coulombiene. De exemplu, electronul din stratul exterior al unui atom de sodiu completează octetul unui atom de clor, cu formare de ioni Na+ şi CI". u. Octin.1. Chim.: ch3—c=ch—ch2—ch2—ch-ch3 ch3 NH-CH3 Amino-2-metil-hepten. Substanţă lichidă sub formă de ulei incolor cu miros specific, insolubilă în apă rece, solubilă în alcool şi în eter. E un alcaloid foarte activ, care- influenţează sistemul nervos vegetativ. Se administrează sub formă de picături, injecţii, tablete, în cele mai variate stări spastice ale tractului digestiv, ale căilor biliare, în constipaţii spastice. Are o acţiune simptomatică favorabilă în tuberculoza tractului digestiv. în ulcerul gastric şi duodenal, octinul e un medicament antispastic eficient. 12. Octin. 2. Chim.: Hidrocarburile cu opt atomi de carbon şi cu o legătură triplă în moleculă. 13. Octo-: Prefix cu semnificaţia „opt" sau „de opt ori". V. şî Oct a-. 14. Octocorallia. Paieont.: Alcyonaria (v.), Sin. Octactinia. 15. Octodâ, pl. octode. E/t., Telc.: Tub electronic (v.) cu vid înaintat, care are opt electrozi în interiorul unui înveliş etanş: catodul — încălzit din exterior, care emite electroni prin efect termoelectronic —şase grile şi anodul. Ca şi hexoda (v.) şi heptoda (v.)f octoda e un tub electronic cu dublă comandă, folosit drept convertor (v.) de frecvenţă. După prima grilă de comandă Glt octoda conţine o grilă G2, conectată la un potenţial pozitiv faţă de catod, cu rol de anod auxiliar. Urmează prima grilă-ecran G3 (grila acceleratoare), a doua grilă de comandă G4, a doua grilă-ecran.. G#j Octofotin Ocuîar (ecranul) — conectată de obicei direct în interiorul tubului la G3 — şi grila supresoare G6 — , conectată de obicei direct în interiorul tubului la catod (v. fig. /). Pentru o polarizare negativă faţă de catod a celei de a două grile de comandă (G4), octoda poate fi considerată ca fiind formată din două tuburi: o triodă — avînd catodul C al octodei, grila G± şi anodul G2— şi o pentodă — avînd drept catod, catodul virtual care se stabileşte între G3 şi /: Simbolul grafic al II, Schema de principiu a unui convertor cu octodei. octoda pentru supereterodine. 1) circuit de intrare; 2) circuit de ieşire; 3) circuitul oscilatorului local. G4 prin înfrînarea electronilor înainte de a doua grilă de comandă negativată, grila G4, ecranul G5, supresorul G6 şi anodul A al octodei. „Emisiunea" electronică a catodului virtual e comandată de tensiunea primei grile, astfel încît pentodă are panta variabilă cu această tensiune. Se obţine astfel o conversiune de frecvenţă multiplicativa, semnalul variabil de ieşire fiind în primă aproximaţie proporţional cu produsul semnalelor variabile de comandă ale grilelor G1 ?* r , Octoda se foloseşte frecvent in receptoarele superetero- dină, partea triodă a tubului realizînd oscilatorul local (v. fig. II) necesar schimbării de frecvenţă. Semnalul de înaltă frecvenţă se aplică celei de a doua grile de comandă. 1. Octofolin, Farm.: Sin. Benzoestrol (v.). 2. Octogon, pl. octogoane. Geom.: Patrulater cu opt laturi. Octogonul convex care are toate laturile egale şi toate unghiurile egale se numeşte octogon regulat. Latura octogonului regulat e/=R~\J 2—Va undeRe raza cercului circumscris. Dacă se unesc vîrfurile unui octogon regulat, din trei în trei, se obţine un octogon regulat stelat. 3. Octopoda. Paleont.: Ordjn de cefalopode dibranhiate, reprezentate in fauna actuală prin genurile: Argonauta, Octopus (caracatiţa), etc. Aceste cefalopode au opt braţe (tentacule) cu ventuze în jurul capului. Cochilia internă, în formă de şea sau de bastonaşe perechi, e foarte redusă, sau chiar lipseşte. La Argonauta există o cochilie externă de natură cornoasă, fără pereţi despărţitori şi care nu poate fi comparată cu cochilia amoniţilor, deoarece ea există numai Ia femele (pentru a proteja ouăle) şi e secretată de două braţe .lăţite. Conservate rar ca fosile, găsindu-se mai mult ca impre-siuni-, au o importanţă paleontologică redusă. Cel mai vechi octopod e Palaeoctopus newboldi Sow. din Senonianul din Liban, iar specia Argonauta argo Linne e cunoscută din Pliocen (Sahelian). 4. Octopol, pl. octopoli. Telc.: Circuit electric sau reţea electrică cu opc borne de acces şi care nu prezintă alte cuplaje cu reţeaua exterioară conectată la aceste borne. Starea generală a unui octopol pasiv şi linear oarecare e caracterizabi lă cu ajutorul a şapte variabile independente (de-ex. curenţii admişi pe la şapte dintre cele opt borne -— al optulea curent fiind egal şi de semn schimbat cu suma celorlalţi , şaptesau tensiunile a şapte borne luate faţă de. borna-a opta).:.. ..... . ...... în aplicaţii prezintă interes octopolul în sens restrfns sau octopolul cuadriport, pentru care bornele sînt grupate două cîte două în perechi de borne (porţi) avînd curenţii egali şi de sens contrar (această relaţie fiind asigurată de structura internă a octopolului sau de reţelele exterioare conectate la bornele lui). Octopolul în sens restrîns e caracterizat prin patru variabile independente, alese dintre cei patru curenţi şi cele patru tensiuni ale perechilor de borne. Un exemplu de octopol în sens restrîns e sistemul diferenţial (v.) necesar trecerii de la o cale bilaterală (cu două fire) la două căi unilaterale (cu patru fire). 5. Octosîîl. Arh.: Calitatea unui edificiu (templu, clădire monumentala; de a avea faţada decorată cu bpt coloane. Var. Octastil. V. şî sub Templu. 6. Ocular, pl. oculare. Opt.: Piesă constitutivă a instrumentelor opuce oculare, pentru care are rolul de obiect imaginea real aprod usă de obiectivul instrumentului, şi care formează, astfel, imaginea definitivă, în instrument, a obiectului cercetat cu instrumentul respectiv. în anumite cazuri, cînd ocularul e un sistem de lentile convergente, aşezat, faţă de obiectiv, dincolo de imaginea reală produsă de acesta, ocularul are rolul de Jupă. Un astfel de ocular se numeşte ocular pozitiv. în alte cazuri, imaginea produsă de ..obiectiv se formează în interiorul sistemului de lentile al ocularului, astfel încît acesta nu poate fi folosit pentru observarea unui obiect. Un astfel de ocular se numeşte ocular negativ. Unele oculare, numite oculare micro metrice, conţin o scară gradată, folosită în măsurări microscopice. Se folosesc următoarele tipuri de ocular: Ocularul Ramsden e un ocular pozitiv, constituit din două lentile plan-convexe (v. fig. /), cu feţele convexe îndreptate una spre cealaltă. Lentila aşezată în partea din care vine lumina se numeşte lentila cîmpului iar cealaltă, lentila ochiului. Dacă fx şi /2 sînt distanţele focale ale celor două lentile şi d e /. Ocular Ramsden. distanţa dintre ele, se folosesc, fie oculare pentru cari d—fx—fv fie oculare pentru cari/x= '-7'* în ocularele de tip Ramsden nu pot.fi eliminate aberaţia sferică şi aberaţia cromatică de poziţie; se corectează numai aberaţia cromatică de mărime-şr, fie coma, fie astigmatismul. Se folosesc în construcţiăTmicroscoapelor de măsură (cînd se cer imagini plane şi cît mai bune ale crucii firelor reticuiare sau ale scării micrometrului), respectiv în construcţia lunetelor instrumentelor geodezice. Ocularul Kellner e o variantă perfecţionată a ocularului Ramsden, lentila ochiului fiind constituită dintr-o lentilă convergentă şi o lentilă divergentă alipite astfel, încît aberaţia cromatică e bine corectată. Fiind aproape complet lipsit de distorsiune, e folosit în binoclurile cu prisme, cum şi la lunete, vizoare, etc. cu gro-sisment mic şi mijlociu; cîmpul în lărgime atinge 40°. Ocularul Huygens e un ocular negativ, constituit din două lentile plan-convexe (v. fig. II), ambele avînd convexitatea în direcţia din care cade lumina, lentilei cîmpului, ~ f2* II. Ocular Huygens. Dacă f1 e distanţa focală /2 distanţa focală a lentilei ochiului şi 3 distanţa dintre lentile, de regulă /1=2 /2, d~~fx. E corectat pentru aberaţia cromatică de mărire, şi, fie pentru coma, Ocular de autocolimaţie 593 Ocular de autoeolîmaţie -m- III. Ocular Abbe. fie pentru astigmatism, dar nu e corectat pentru aberaţia de sfericitate. Fasciculele de lumină incidente fiind, însă, înguste, aberaţia de sfericitate şi aberaţia cromatică de poziţie nu influenţează sensibil calitatea imaginii. E folosit, în combinaţie cu obiective acromatice, în construcţia micro-scoapelor de observaţie, cum şi în unele lunete. Ocularul ortoscopic e un ocular cu cîmp destul de mare (pînă la 40°), folosit în combinaţie cu obiective acromatice cu deschidere mijlocie. Tipul Abbe (v. fig. ///) e constituit dintr-un triplet care cuprinde o lentilă divergentă de flint, două lentile convergente de crown şi o lentilă plan-convexă. Ocularul e corectat pentru aberaţia cromatică de mărire şi pentru astigmatism. E folosit atît în construcţia lunetelor, cît şi în cea a microscoapelor. Ocularul terestru e folosit în construcţia lunetelor terestre, pentru a obţine o imagine definitivă dreaptă faţă de obiectul observat. în acest scop se folosesc, fie ocularul G a l i I e i, fie oculare compuse dintr-un ocular Ramsden sau Kellner, în faţa căruia se găseşte un sistem de lentile care redresează imaginea reală produsă de obiectiv. Ocularul Galilei e constituit dintr-o lentilă divergentă, aşezată între obiectiv şi focarul-imagine al acestuia. Pe lîngă aceste tipuri principale de oculare se mai folosesc: Ocular compensator: Ocular folosit în construcţia microscoapelor, în combinaţie cu obiective apocromatice sau semiapocromatice, şi care are o astfel de aberaţie cromatică de mărire, încît compensează aberaţia respectivă a obiectivului. Ocular cu cîmp mare: Ocular care are un cîmp în lărgime care atinge şi chiar depăşeşte 75°. Ocularele folosite în fotografie au un cîmp-imagine lipsit de curbură. Ocularul Erf/e, cu cîmpul pînă ia 70°, e constituit din cinci lentile aşezate simetric sau din două lentile duble şi o lentilă simplă, aşezate asimetric. Ocularul K o n i g şi ocularul S / / n s a r e v conţin un număr şi mai mare de lentile. Toate aceste oculare prezintă distorsiune. Se construiesc şi oculare cu cîmp mare, fără distorsiune, în cari unul dintre ultimii dioptri e paraboloidal. Ocular fluorescent: Ocular care conţine o lamă de sticlă de uraniu, în planul în care un obiectiv, care lucrează în radiaţie ultravioletă, dă imaginea unui preparat. Un astfel de ocular serveşte la punerea la punct a microscopului cu ajutorul ochiului. Ocularul Gauss e un ocular folosit în lunetele cu reticul, pentru iluminarea acestuia. E alcătuit dintr-un ocular obişnuit care conţine şi un dispozitiv de trimitere a unui fascicul de lumină pe reticulul respectiv (v. fig. IV). Ocular mlcrofotografic: Ocular de microscop care permite obţinerea unei imagini reale, care poate fi fotografiată. E corectat în ce priveşte curbura cîmpului. Uneori, pianul-imagine al ocularului coincide cu planul în care se găseşte fanta unui spectroscop sau a unui spectrograf, astfel încît ansamblul permite cercetarea spectrală a preparatelor microscopice. Un astfel de ocular se numeşte ocular microspectral. î. de autoeolîmaţie. Fiz.: Ocular compus dintr-un ocular obişnuit şi un dis’pozitiv de iluminare corespunzător, folosit în instrumente şi instalaţii optice şi optico-mecanice bazate pe metoda autocolimaţiei (v. şî Colimaţie 2). \V. Ocular Gauss. R) reticul; L, L2) lentile; P) Iama cu feţe plane şi paralele; S) sursa de lumina. O lunetă care are un ocular de autocolimaţie e o lunetă de autocolimaţie (autocolimatoare). O astfel de lunetă se foloseşte, împreună^cu o oglindă (pentru a dispune de fascicule de raze paralele avîncî direcţii bine determinate), de exemplu la măsurarea unghiurilor prismelor cu ajutorul unui gonio-metru (de ex. goniometru Babinet), pentru a aşeza axa optică a lunetei (care are direcţia razelor provenite de la ocularul de autocolimaţie) perpendicular p^e axa de rotaţie a instrumentului şi pe feţele prismelor. în acest caz, obiectul care se observă (obiectul de referinţă pentru măsurări) e constituit din reticulul R (aşezat în planul focal posterior Fq al obiectivului lunetei, care F'os Fnn coincide cu planul focal .-i -i \ t T "3 n^f ţi I. Principiul ocularului de autocolimaţie. Foc ~TITV° * anterior FQC al ocularului), iluminat de sursa S, prin intermediu! lame: desticlăplan-paralele L, înclinate la 45° faţă de axa optică (v. fig. /). Cînd oglinda (sau faţa unei prisme) e sensibil perpendiculară pe axa optică, se observă în cîmpul lunetei un al doilea reticul, care e imaginea reticuIuIui real R; făcînd să coincidă cele două imagini, observate prin ocular, axa optică a lunetei devine perpendiculară pe oglindă. Afară de aceste oculare simple de autocolimaţie, bazate pe reflexiunea pe o lamă de sticlă plan-paralelă, se folosesc oculare speciale de autocolimaţie, cu prisme şi condensoare. Ocular de autocolimaţie cu prismă de iluminare. Ocular de autocolimaţie, bazat pe folosirea unei prisme de iluminare cu reflexiune totală P, aşezată în faţa lentilelor oculare, astfel ca faţa ipotenuză să formeze un unghi de 45° cu axa optică, iaruna dintre feţele catete să fie în planul focal anterior al ocularului (v.fig.//), Obiectul luminos e constituit dintr-un orificiu circular foarte mic O (cu diametrul de aproximativ 0,3 mm), situat în planul focal anterior al ocularului, puternic iluminat de o sursă S, prin intermediul prismei de iluminare P. Imaginea O' se formează ca un spot luminos în acelaşi plan focal şi e simetrică cu O, dacă oglinda (pe care se reflectă fasciculul de raze provenite din O şi proiectate de obiectivul lunetei ca fascicul de raze paralele) e perpendiculară pe axa optică a lunetei. Uneori, pentru a mări iluminarea imaginii O', se aşază, între sursa S şi prisma de iluminare P un condensor optic. Ocularul e echipat cu un reticul cu gradaţii unghiulare R (al cărui centru e simetric cu O). Dacă oglinda nu e perpendiculară pe axa optică a lunetei şi prezintă o abatere e, atunci O’ nu coincide cu O şi apare în altă poziţie, indicînd abaterea le. Acest ocular e superior, ca precizie, ocularului de autocolimaţie simplu. Ocular de autocolimaţie cu sistem de prisme de iluminare: Ocular de autocolimaţie bazat pe folosirea unui sistem de prisme de iluminare ca, de exemplu, două prisme cu refle-xiune totală Pj şi P2, avînd feţele ipotenuză semimetalizate şi dispuse astfel, încît aceste feţe să coincidă şi să formeze un unghi de 45° cu axa optică (v. fig. HI). 38 05 II. Ocular de autocolimaţie cu prismă de iluminare. Oculară, bază *•' 594 Odogacî Ocularul e echipat cu un retîcul cu gradaţii unghiulare R1 şi cu un reticul simplu R2 cu două fire în cruce; ambele reticule se găsesc în planul focal posterior al obiectivului lunetei F, OS’ reticulul se găseşte şi în planul focal anterior F( OC al Ocular de autocolimaţie cu sistem de prisme de iluminare. ocularului propriu-zis. Razele deluminăpro-venite de la R2 trec prin prismele P2 şi P* spre obiectivul lunetei, care le proiectează ca fascicule de raze paralele spre oglindă, de unde sînt reflectate înapoi în lunetă; apoi razele ajung pe faţa ipotenuză (se-mimetalizată) a prismei Pj, care le reflectă pe reticulul gradat Rv Cînd oglinda e sensibil perpendiculară pe axa optică, se observă în cîmpul ocularului, pe lîngă reticulul gradat R*, şi cele două fire în cruce ale reticulului R2; abaterea oglinzii de la perpendicularitate (dublul ei) e dată de gradaţia de pe reticulul R^, în dreptul căreiae proiectat centrul reticulului R2 ; făcînd să coincidă centrele reticulelor Rx şi R2, se obţine poziţia exactă de perpendicularitate. Acest ocular prezintă şi avantajul unei lunete cudate la 90° (axa optică a obiectivului e perpendiculară pe aceea a ocularului), permiţînd măsurări foarte comode. 1. Oculara, bază Opt.: Distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor, segmentul de d, eaptă respectiv fiind considerat ca baza unui triunghi format de cele două centre împreună cu un punct din spaţiu. Acest triunghi serveşte pentru determinarea distanţei pînă la punctul care constituie vîrful său, valoarea unghiurilor adiacente bazei oculare fiind evaluată prin intermediul efortului muscular necesar observării simultane a punctului cu ambii ochi. Sin. Distanţă oculară. 2. Oculara, distanţa Opt.: Sin. Bază oculară (v. Oculară, bază ~). 3. Oculaţie, pl. oculaţii. Bot., Agr.: Sin. Altoire în ochi (v. sub Altoire), Altoire cu muguri. 4. Oculaţie. pl. ocultaţii. Astr.: Fenomenul dispariţiei, în raport cu un observator terestru, a imaginii unui astru luminos, în urma interpunerii unui astru opac între el şi observator. Eclipsele totale de Lună şi de Soare reprezintă un tip particular de ocultaţie, eclipsa de Soare, de exemplu, fiind o ocultaţie^ a Soarelui prin interpunerea Lunii între Soare şi Pămînt. în acelaşi mod se realizează ocultaţii stelare prin interpunerea Lunii între un observator şi o anumită stea. 5. Ocultaţie. 2. Nav.: Durată a întunericului (a eclipsei), mai mare decît durata luminii farurilor sau a geamandurilor. 6. Ocupat, maşina de Telc. ; Maşină electrică generatoare, care produce semnalul de frecvenţă acustică (450 Hz), folosită în centralele tele- Maşina de ocupat. Clf O condensatoare de cîte 0,5 jxF; O condensator de 4{xF; 8S1( 8S2, BS3, BS4) bobine de şoc; Lx, L2) borne de ieşire. fonice manuale, pentru trimiferea unui semnal de avertisare către abonatul care nu a aşezat microreceptorul pe furcă. Sin. Cablu vegetal (v. sub El poate fi format dintr-un stator cu doi electromagneţi (E/V^ şi £M2), alimentaţi de la bateria de acumulatoare a centralei telefonice (bornele o—b, în figură) şi dintr-un rotor în forma unui disc dinţat de oţel (R în figură), antrenat de un motor electric alimentat de la bateria de acumulatoare a centralei electrice, sau de la reţeaua electrică a oraşului. 7. Odaie, pl. odăi. 1. Arh., Cs.: încăpere de locuit, V. şl Cameră 1. 8. Odaie. 2. Arh.: Construcţie rurală, la cîmp sau la munte, de obicei cu o singură încăpere, în care se pot adăposti vitele sau oile. 9. Odametal. Metg.: Aliaj Cu-Ni cu adausuri de mangan şi fier, cu compoziţia: 45---65% Cu, 27---45% Ni, 1 ***10% Mn, 0,5***3% Fe. E foarte rezistent la coroziune; se poate turna şi prelucra prin deformare. E întrebuinţat la fabricarea de rezistenţe obişnuite pentru aparate de precizie, de rezistenţe lucrînd la temperaturi pînă la 500°, la termocupluri pentru temperaturi pînă la 900°, etc. 10. Odeon, pl. odeoane. 1. Arh.: La vechii greci, edificiu cu secţiunea orizontală circulară sau semicirculară, dest'nat, la început, exerciţiilor şi repet'ţiilor muzicale, iar mai tîrziu, reprezentaţiilor muzicale. 11. Odeon, 2. Arh.: în Imperiul roman, edificiu destinat concursurilor de poezie şi de muzică. 12. Odeon. 3. Arh.: Teatru destinat, în special, reprezentaţiilor muzicale. 13. Odgon, pl. odgoane. Tehn. Cablu 1). 14. ~ pescăresc. Pisc.: Frînghie de cînepă, de Mani!la, sisal sau mase plastice, cu diametrul de 10**-35 mm, utilizată la confecţionarea uneltelor pescăreşti de randament economic (năvoade, taliene, alamane, traulere, etc.). Întrucît odgoanele sînt confecţionate pentru a fi echilibrate în stare uscată şi fără încercare, iar ajungînd în apă devin rigide şi încep să se răsucească, pentru a evita această răsucire în timpul pescuitului — ceea ce ar compromite randamentul uneltei — se recurge la desfacerea lor pe toată lungimea, la udarea, chiar la fierberea, şi apoi la tragerea (tîrîrea) manuală sau mecanizată pe sol. 15. Odihna, pl. odihne. Arh., Cs.: Platformă orizontală (pătrată, dreptunghiulară, trapezoidală, în^ctor de coroană circulară, etc.), amenajată pe parcursul unei scări dintre caturile unei clădiri, pentru a permite persoanelor cari urcă să se odihnească pe parcurs, sau pentru a permite accesul în apartamentele sau în încăperile unui cat. După nivelul la care sînt aşezate, se deosebesc (v. fig.): odihne principale aşezate la nivelurile planşeurilor, şi de pe cari se poate intra în apartamente sau în încăperi;' odihne intermediare aşezate între două odihne principale. Dimensiunile plane şi poziţia odihnelor depind de lăţimea scării, de lăţimea şi înălţimea treptelor şi de numărul de trepte ale scării. Sin. Po-dest, Palier. V. sub Scară interioară. 16. Odogaci. 1. Bot.: Saponaria officinalis. Plantă erbacee din familia Caryophyllaceae, folosită ca nutreţ pentru vite, în special pentru oi. Rădăcinile acestei plante se numesc Scara cu odihne, î) odihnă principala; 2) odihnă intermediara. Odojacî 505 Oechsle, grad ciuin şi sînt folosite pentru scoaterea petelor de pe haine. Frunzele şi rădăcinile au proprietăţi sudorifice şi depurative. Sin, Săpunariţă, Odăgaci. 1. Odogaci. 2. Bot.: Scoarţa de Croton eluteria Benn., mic arbust din familia Euphorbiaceae, originar din insulele Bahama. Scoarţa are gust acru şi amar, cu miros aromatic. Are întrebuinţări medicinale. 2. ulei eteric de Ind. alim. V. sub Cascarilla, esenţă de 3. Odograf, pl. olografe. C/c. v.; Sin. Hodograf (v.). 4. Odoiecm. Bot., Agr.: Valeriana officinalis L. Plantă ierboasă perenă din familia Valerianaceae, folosită în s:opuri medicinale. Are rădăcina formată dintr-un ax vertical scurt şi ramificaţii bine dezvoltate, de culoare brună la suprafaţă, albă în interior şi cu gust acru-amărui. Tulpina e erectă, fistu-loisă, cu înălţimea de 0,5***1,5 m, frunzele au 5***11 p2rechi de foliole lanceolate, întregi sau dinţate, florile sînt de culoare roză sau albă, hermafrodite şi dispuse în raceme corimbiforme terminale, iar fructele sînt mici şi prevăzute la vîrf cu peri. Odoleanul creşte spontan ps lîngă pîraie, prin fîneţe umede şi păduri, sau se cultivă, atît în zona deluroasă, cît şi la şes, în special în văile apelor curgătoare. Cere un sol uşor sau mijlociu, fertil, umed, cele mai potrivite psntru această cultură fiind terenurile argilo-nis:poase şi cernoziomurila uşoare. Odoleanul se cultivă de preferinţă după prăsitoare sau Leguminoase gunoite. Solul, gunoit sau nu, se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamnă, urmată primăvara de lucrări cu grajDa şi cultivatorul şi eventual de amendare cu îngrăşăminte. înmulţirea se face prin sămînţă, prin răsad şi, pe cale vegetativă, prin plantarea de rădăcini sau bucăţi de rădăcini. Se seamănă, după regiune, vara (iulie—august), toamna tîrziu sau la începutul primăverii. Lucrările de întreţinere consistă în prăşi Ie repetate; culturile provenite direct din sămînţă trebuie rărite. Recoltarea rădăcinilor, cari dau drogul Radix Valerianae, are loc toamna, după terminarea perioadei de vegetaţie şi se execută cu hîrleţul sau cu plugul fără cormană. Rădăcinile se curăţă, se spală şi se usucă la aer sau în uscătorii, la temperatura de 35***42°. Producţia de rădăcini uscate atinge 1000---3000 kg, din 4***5 kg rădăcini proaspete rezulcînd 1 kg de rădăcini uscate. Drogul conţine ulei eteric (circa 1%), diferiţi alcaloizi (valerianină, borneol, etc.), zaharuri (circa 5% ), amidon (circa 13%) şi alte substanţe active (grase, ceroase, tanice, răşinoase, gumoase şi mucilaginoase). E folosit în Medicină ca antispasmodic, calmant şi soporific, la tratarea bolilor nervoase, de inimă şi a insomniei, sub formă de: pulbere, infuzie, tinctură, extract şi ulei de valeriana. Sin. Valeriană, Odolan, Năvalnic, Guşa-porumbului. 5. ulei de Ind. chim. V. Valeriană, ulei de 6. Odometru, pl. odometre. Gen.: Sin. Podometru (v.). 7. Odonecete, Paieont.: Subordin de cetacee cu dinţi, din care fac parce caşaloţii actuali (Physeter) şi delfinii (Del-phinus), mamifere adaptate la viaţa marină, cu corpul pisci-form şi membrele anterioare, scurte, transformate în palete înotătoare, cele posterioare fiind regresate, ca şi oasele basinului, sau lipsind. Partea posterioară a corpului se termină printr-o înotătoare orizontală. Dentiţia e omeodontă, cu numeroşi dinţi simpli, conici. Se cunosc din Eocen (Xenophorus), în Miocen fiind răs-pîndit genul Squalodon, cu dinţi încă diferenţiaţi. Strămoşii delfinului (Eurhinodelphis şi Acrodelphis) apar în Miocen, la sfîrşitul căruia se găseşte şi delfinul de tip actual. Ramura caşaloţilor e reprezentată în Miocen tot prin forme primitive (Diaphorocetus şi Proph/seter). 8. Odontaspis. Paieont.: Peşte selacian (rechin) din grupul scualoiziior (bum înotători), familia Lamnidae. Scheletul fiind cartilaginos nu s-a fosilizat; dinţii, însă, cu smalţ puternic, sînt frecvenţi în sedimentele eocene şi oligocene; sînt simpli, foarte ascuţiţi şi lipsiţi de denticuli laterali. Specia Odontaspis cuspidata Agg. a fost identificată, în ţara noastră, în Oii-gocenul de Ia Suslăneşti (Cîmpulung). 9. Odontopteris* Paieont.: Frunze compuse din îonole (pinule) unite între ele prin baza lăţită, aparţinînd grupului Pteridospermaphyta. Nu au Dinte de Odontaspis nervură principală, ci numai nume- cuspidata. roase nervuri paralele între ele, pornind oblic de pe axul (rahis) pe care sînt dezvoltate pinulele. Impresiuni de Odontopteris obtusiloba Brongn. se întîl-nesc în ţara noastră în Permianul din Banat. 10. Odorant. Gen.: Calitatea unui material sau a unei substanţe de a excita simţul mirosului. 11. Odorizant, pl. odorizanţi. Tehn.: Compus chimic folosit la odorizarea gdzelor combustibile (v.) inodore, cari se transportă îmbuteliate sau pe conducte. De obicei se întrebuinţează piridină, mercaptani, etc. 12. Odorizare, aparat de Tehn.: Sin. Parfumator de gaze. V. sub OaoriZarea gazelor. 13. Odorizarea gazelor. Tehn., Ind. petr.: Amestecarea cu un odorizant (v.;, a gazelor combustibile transportate prin conducte sau în butelii (de ex.: metan, butan, gaz natural, etc.), pentru a semnala scăpările de gaz în cazul unui defect la conductă, al arderii incomplete sau al unui robinet uitat deschis. Odorizarea se efectuează cu un aparat, numit aparat de odorizare sau parfumator de gaze, constituit în principiu dintr-un mic recipient (cu capacitatea de 2***4 I) cu odorizant, prin care trece o derivaţie a curentului de gaz (v. fig.) din conducta de transport (pentru dis- Aparat pentru odorizarea ga- tribuţie prin reţea, sau pentru ze|or îmbuteliere, după_ comprimare); t) conducta de gaze; 2) recipient suprapresiunea faţă de presiunea pentru odorizant; 3) diafragma, din conductă, necesară pentru derivaţia de gaz, se realizează prin montarea în conductă a unei diafragme (membrane) cu un orificiu. Sin. Parfumarea gazelor. 14. Odorob, pl.odoroabe. Pisc.: Sin. Hodorcg (v.), Oboroc. 15. Odos. Bot., Agr.; Avena fatua L. Plantă ierboasă anuală din familia Graminaceae. Apare ca buruiană în culturile de cereale de primăvară, în special în cele ce ovăz. Se deosebeşte de ovăzul cultivat prin plevile de culoare roşie-rugi-nie, acoperite de peri şi prin aristele negre, rigide, răsucite. Deoarece înfloreşte în acelaşi timp cu ovăzul cultivat, prezenţa lui în lanurile de ovăz duce la hibridarea acestuia. E o buruiană periculoasă, în special în parcelele cultivate cu ovăz pentru sămînţă. în Dobrogea se numeşte odos specia de ovăz sălbatic Avena ludoviciana (Dur.). Odosul se combate: prin folosirea de sămînţă condiţionată, prin cultivarea de plante prăsitoare şi de nutreţ pe terenurile infestate, prin lucrări cu plugul şi cu extirpatorul, etc. Sin. Ovăz sălbatic. 16. Oechsle, grad~. Ind. alim.: Unitate de măsură pentru determinarea concentraţiei în zahăr a mustului şi pentru aprecierea tăriei alcoolice a vinurilor. Un grad Oechsle 38* Oecofite, specii ~ 596 GET corespunde unei unităţi de la a treia zecimală a densităţii mustului de struguri, la temperatura de 15° (un must cu densitatea de 1,075 are 75° Oechsle). Gradele Oechsle se determină cu areometrul, la care indicaţiile sînt exacte la temperatura înscrisă pe el. Concentraţia în zahăr se exprimă prin relaţia; ^=(2,66x D)—30, iar tăria alcoolică probabilă a vinului care va rezulta în urma fermentării, prin relaţia: D—15 gradul aIcoolic =—-—. 6 în care D reprezintă gradele Oechsle citite şi concentraţia în zahăr, în g/l. 1. Oecofite, specii Geobot.: Specii vegetale cari trăiesc normal în stare spontană, dar cari sînt şi cultivate în aceeaşi regiune. Exemplu: smeurul (Rubus idaeus). Var. Specii ecofite. 2. Oecologie. Geobot. V. Ecologie. 3. Oenantic, acid Chim.: CH3(CH2)5COOH. Acid n-heptanoic; are p.t. —10°, p.f. 221°, d. 0,918; face parte din seria acizilor graşi saturaţi. Se găseşte în uleiul de cedru din Himalaia, în uleiul de hamei, în uleiul de Persea pubescens şi Artemisia frigida. E un lichid cu gust aromat, întrebuinţat în industria cosmetică. Var. Acid enantic. 4. Oenantic, ester /%/. Chim.: Amestec de esteri ai acizilor graşi inferiori (caprinic, caprilic, butiric) cu alcooli (etilic, butii ic şi amilic), cari dau vinului şi coniacului aroma specifică. E un lichid incolor, cu d. 0,86***0,88, solubil în alcool concentrat şi insolubil în apă, cu care formează o soluţie turbure uleioasă. Se volatilizează la 225---2300 şi e antrenat prin distilare cu alcool şi vapori de apă. Se găseşte în vin în proporţia de 0,001 •••0,003 %. Se obţine prin tratarea drojdiei cu soluţii diluate de acid sulfuric. Var. Ester enantic. 5. Oencmtol. Chim. V. Heptilică aldehidă 6. Oenidinâ. Chim.: Sin. Siringidină, Malvidină. V. sub Oenină 2. ?. Oeninâ. 1. Chim., Ind. alim.: Sin. Enocianină (v.). 8. Oeninâ. 2. Chim.: Materia colorantă (pigmentul) din strugurii de viţă europeană (Vitis vinifera), care face parte CH3 I O H H I C O+CI- C---------------C -C1' 2/ s/ 4'C—OH \X____V/ HO-C^V^V HC. C I OH C= H H c-o-c6Huo5 0 1 CHo oenină (clorurâ) din grupul de coloranţi naturali, roşii şi albaştri, din flori şi fructe, numiţi antociani. E o glucozidă, al cărei aglicon e un derivat al delfinidinei, care se numeşte oenidinâ şi care are un rest de monozaharidă legat de hidroxidul din poziţia 3. Oeninâ, ca şi ceilalţi antociani, e solubilă în apă şi în disolvanţi polari; e însă greu solubilă în eter şi în benzen. Sărurile cu acizii sînt stabile şi cristalizează, 0. Oenocianinâ. Chim., Ind,. alim, V. Enocianină. 10. Oenologie. V. Enologie. 11. Oenotanin. Ind. alim. V. Enotanin, 12. Oenoxidazâ. Chim. biol.: Enzimă secretată de mucegaiuri (Botrytis cinerea, Penici Ilium, ştc.) şi care se găseşte în mustui sau în vinul provenit din struguri mucegăiţi. Ca orice oxidază, poate fixa direct oxigenul atmosferic, prin simplă reacţie de contact, iar asupra substanţelor uşor oxidabile, în special asupra tanoidelor, produce, în cazul vinurilor, fenomenul numit casâ brunâ. Ca urmare, se produce o modificare a culorii şi o alterare a gustului vinului respectiv. Influenţa negativă asupra vinului se combate prin sulfitare (4 g acid sulfuros/hl) sau prin distrugerea enzimei prin pasteu = rizare. Var. Enoxidază. 13. Oerley, metoda Drum.: Metodă de racordare progresivă a curbelor unui traseu cu aliniamentele, cu ajutorul unui arc de cerc cu raza de două ori mai mare decît a curbei de racordat, şi care înlocuieşte arcul de clotoidă, cu care ar trebui să se facă racordarea, deoarece deosebirile dintre acestea sînt mici şi pot fi neglijate. 14. Oersted, pî. oerstezi. Fiz.: Unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic în sistemul CGS electromagnetic neraţionalizat. Oerstedul e intensitatea cîmpului magnetic produs de un conductor rectiiiniu practic infinit, parcurs de o unitate CGS electromagnetică de curent electric (1 biot) la distanţa 103 de 2 cm de axa conductorului. Un oersted e egal cu-—^79,6 amperspire pe metru (unitatea intensităţii cîmpului magnetic în sistemul MKSA raţionalizat), cu 103 milioerstezi (unitatea lui în sistemul MKSA neraţionalizat) şi cu 3* 1010 unităţi CGS electrostatice neraţionalizate de intensitate a cîmpului magnetic. Simbolul literal al oerstedului este Oe. 15. Oerstit. Elt., Metg.: Grup de aliaje pentru magneţi permanenţi de tipul Alni, cu compoziţia: 20 •••25% Ni, 10**• 12% Al şi restul fier. V. sub Magnetice, materiale 16. Oesar. Geol.: Sin. Esker (v.), Oesar (sing. Os). 17. Oestradiol. Chim. biol. V. Estradiol. îs. Oestriol' Chim. biol. V. Estriol. 19. Oestrogene, substanţe Chim., Farm.: Substanţe naturale sau ae sinteză, cu structură steroidă şi nesteroidă, cari după trecerea lor în sînge, determină apariţia caracterelor sexuale secundare feminine. Hormonul oestrogen (hormonul folicular) ia naştere în ovar, probabil în folicuIuI în curs de maturaţie, iar de aici trece în uter şi în vagin, unde produce modificările caracteristice, cunoscute sub numele de oestrum. Substanţele oestrogene se caracterizează prin prezenfa unui inel aromatic al sistemului steroidic, prin doi atomi de oxigen (la C3 şi C17) şi prin caracterul fenolic al hidroxilului de la C3. Substanţele oestrogene naturale se extrag din urina de gravide, din urina de iapă, etc. De exemplu: estrona (v.), estriolul (v.), estradiolul (v.), etc. Substanţele oestrogene sintetice sînt: unele hidrocarburi carcinogene, 4, 4/-dihidroxidifeniletanul, stilbenul, dietil-stiIbo-estrolul (stil boestrol u I), benzoestrolul, dihidrosti Iboestro-lul (hexoestrolul), etc. S-au realizat sintetic şi estrona, dihidrofolicu 1 ina şi numeroase alte substanţe folosite în terapeutică. Substanţele oestrogene sintetice nesteroide au acelaşi efect ca şi hormonii naturali, atît asupra funcţiunilor sexuale, cît şi asupra cancerului de prostată. O structură mai apropiată de a hormonilor naturali au unii acizi obţinuţi prin degradarea hormonilor oestrogeni naturali. Prin topirea estronei, a estrioIului, a estradiolului, etc. cu alcalii s-au obţinut acizi, mono- şi bibazici; de exemplu acidul 7-metil-a-bis-dehidro-doisinolic (fenociclina), cu puternice proprietăţi oestrogene. Acest acid, ca şi alţii, asemănători, au fost obţinuţi şi prin sinteză. Var. Substanţe estrogene. 20. Oestron. Chim. biol.: Sin. Estronă (v.), Oestronă. 21. Oestronă. Chim. biol. V. Estronă. 92. QET, Chim. V. Clordan; v. şî sub Insecticid. Oeza 597 Offset, maşină ~ Oeza. 1) ochiul de prindere cu şurub; 2) urechea de care se lipeşte firul de conexiune. fierbere continuă. î. Oeza, pl« oeze. E/t., Telc.: Mică piesă de conexiune de forma unui inel de tablă cu o prelungire (ureche) la care se lipeşte, prin cositorire, capătul unu'i fir conductor, în vederea stabilirii unui contact demontabil al firului cu ajutorul unui şurub. Se foloseşte în montajele electronice pentru firele de conexiune. Adeseori urechea oezei e găurită pentru a putea petrece prin ea firul îndoit, înainte de cositorire, astfel ca rezistenţa mecanică a lipiturii să fie mai mare. 2. Offermann, procedeul Ind. hîri.; • Procedeu pentru obţinerea unor paste semichimice (v.) cu randapnent mare (în special din lemn de pin), pe bază de în acest procedeu, aşchiile de lemn, tocate la dimensiuni mai mici decît la tocătura normală şi impregnate în prealabil cu o soluţie diluată de sodă caustică (0,5***0,8 %), sînt introduse într-un fierbător tubular, orizontal, de construcţie specială (fierbător tubular Offermann), unde, supuse acţiunii directe a aburului, suferă o dezincrustare parţială. Aşchiile suflate din fierbător sînt destrămate într-un defibrator. Pasta alcalină obţinută e separată de leşie într-o presă cu şurub şi, fără a fi spălată, e trecută la măcinare, unde e tratată cu sulfat de aluminiu sau cu acid sulfuric, pînă la o slabă reacţie acidă. Se obţine astfel, prin reacţiile chimice cari se produc cu săpunul de colofoniu format din răşina pinului, o oarecare încle-ire a pastei. Randamentul pastei semichimice ,,Offermann" e de circa 75%. Cu aceeaşi instalaţie se pot obţine, prin eliminarea impregnării cu al cai i i, şi paste brune de lemn (v. sub Pastă fibroasă) de o calitate superioară (cu rezistenţă mare), pentru fabricarea cartoanelor brune de încălţăminte şi imitaţie de piele. Procedeul e economic, putîndu-se folosi şi lemn de calitate inferioară, iar leşiile negre sînt reintroduse ca atare în circuit, nemaifiind nevoie de instalaţii de regenerare sau de tratare. Pentru 1 t pastă finită se consumă 3***41 abur şi circa 30 kg sodă caustică. 3. Offset. Telc.: Sin. Decalajul purtătoarelor (v.). Offset adînc. Poiigr.: Sin. Rotoheliografie indirectă (v. sub Rotoheliografie). 5. Offset, maşina Poiigr.: Maşină cu ajutorul căreia se execută tipărituri prin procedeul de tipar offset (v. Offset, procedeul ~). Se deosebesc: maşini offset plane şi maşini offset rotative. Maşina offset plană (v. fig. /) are forma de tipar (piatra litografică sau placa metalică) fixată pe funda- I. Schema maşinii offset plane. 0 cilindru de presiune; 2) cilindru intermediar cu pînzâ cauciucată; 3) formă de tipar; 4) aparat de pus coli; 5) masă de scos colile tipărite; 6) aparat de umezire; 7) aparat de cerneală; 8) masă pentru frecatul cernelii; 9) masă pentru umezire, mentul maşinii ca la maşina litografică. Această maşină se foloseşte în prezent numai la tiparul pe tablă (v.), pentru tipăriturile obişnuite pe hîrtie utilizîndu-se excluziv maşini offset rotative. O maşină offset plană specială e maşina offset pentru probe (presa offset sau presa de a n d r u c k), în care tiparele nu sînt obţinute direct de pe forma de tipar pe hîrtie, ca la maşina iitografică sau la presa de transport, ci de pe un cilindru intermediar cu placă de cauciuc, care primeşte imaginea de pe forma plană aşezată pe fundament. Caracteristic pentru această maşină e postamentul echipat cu două fundamente aşezate orizontal şi în acelaşi plan cu cilindrul intermediar îmbrăcat cu placă de cauciuc. Principiul de funcţionare (v. fig. II) e următorul: cilindrul intermediar 1, cu placa de cauciuc 2, rosto-golindu-se pe primul fundament 3, avînd forma de tipar 4- montată pe el şi acoperită în prealabil cu cerneală, de obicei cu un val de mînă, ia cerneala de pe imagine şi, rostogolindu-se mai departe, pe al doilea fundament 5, o transmite pe hîrtie sau pe placa metalică 6 pe care se face transportul^ şi care e fixată pe suprafaţa celui de al doilea fundament. în cursa sa ^ 5 II. Schema de principiu a unei prese offset. III. Schema unei prese offset de construcţie recentă, a) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) cilindru; 2) postament; 3) primul fundament al presei; 4) al doilea fundament a! presei; 5) volan pentru coborîrea şi ridicarea fundamentului; 6) şuruburi de sprijin; 7) lanţ Gali; 8) şuruburi; 9) dispozitiv pentru reglarea verticală a poziţiei fundamentului; 10) placa imaginii de tipar; 11) clape; 12) pedală pentru ridicarea clapelor; î3 şi 14) cleme; 15) role de sprijin; 16) mecanism pentru ridicarea şi coborîrea cilindrului. de întoarcere, cilindrul nu se găseşte în contact cu fundamentele. Fig. III reprezintă schema unei astfel de maşini de construcţie recentă. Pe lîngă obţinerea tiparelor de probă de hîrtie sau a tiparelor pe alte suporturi (sticlă, mase plastice, etc.), în special cînd sînt rigide, această presă, offset serveşte şi la executarea pe placa metalică sau pe piatra litografică a copiilor, adică a formei de maşină, ale imaginii de pe forma originală, prin procedeul de transport (v.), indirect. Offset, maşină /V/ 598 Offset maşină ^ Maşina offset rotativă are forma de tipar cilindrică, placa metalică respectivă modelîndu-se pe un cilindru special (cilindru port-formă), pe care îl îmbracă. Se deosebeşte de celelalte maşini de tipar prin faptul că între cilindrul port-formă şi cel de presiune se mai găseşte un cilindru îmbrăcat cu o placă subţire (1,5—1,8 mm) de cauciuc cu inserţii de pînză (în ultimul timp, înlocuit cu o masă plastică specială, mai rezistentă, în special la acţiunea lianţilor pe bază de produse petroliere ale cernelurilor offset moderne). Tiparul se execută după principiul rotativ, respectiv toate cilindrele maşinii se învîrtesc fără întrerupere şi cu o viteză constantă pe toată durata imprimării. Maşina offset se mai deosebeşte de celelalte maşini de tipar şi prin faptul că cilindrul port-formă are două aparate de ungere: aparatul de cerneală şi aparatul de umezire. Maşinile offset rotative, spre deosebire de maşinile offset plane, au o productivitate mult mai mare şi dau imprimate de calitate mai bună. După modul de alimentare a maşinii cu hîrtie, se deosebesc: maşini offset rotative cari tipăresc pe coli de hîrtie (maşini pentru hîrtieîn coli) şi maşini offset rotative cari tipăresc pe hîrtie în bandă continuă (maşini pentru hîrtie în sul). Maşina offset rotativă pentru hîrtie în coli poate fi cu două sau cu trei cilindre. Maşina offset cu doua c i I i n d r e, a cărei schemă de principiu-e reprezentată în fig. IV, se compune dintr-un cilindru mare de oţel 1 şi dintr-un cilindru de oţel cu placă de cauciuc 2, avînd diametrul cît jumătatea primului. Cilindrul 1 primeşte forma de tipar pe unadintre jumătăţi (1f), cealaltă jumătate (1p), care serveşte ca cilindru de presiune, primind coala de hîrtie şi presînd-o între suprafaţa ei şi suprafaţa cilindrului intermediar cu placa de cauciuc, care a primit în prealabil impresiunea formei de la jumătatea 1f. Jumătatea de presiune a cilindrului 2 e îmbrăcată cu muşâma. Placa metalică se prinde pe jumătatea 1f, introducînd marginile în două şanţuri tăiate după două generatoare ale cilindrului şi fixîndu-le cu două bare metalice cu şuruburi. Marginile plăcii trebuie să depăşească cu cîte 1 cm pe cele ale plăcii de cauciuc, pentru ca aceasta să nu antreneze şi cerneala care eventual s-ar găsi pe marginile formei. Placa de cauciuc se prinde în acelaşi fel pe cilindrul 2. în partea de jos a cilindrului 1 se găseşte aparatul de cerneală 3, ale cărui valuri purtătoare se îndepărtează automat de cilindru, cînd trece în dreptul lor jumătatea de presiune a cilindrului (cu coala de hîrtie). Aparatul de umezire4îşi înde-părteazăşi el valurilepurtă-toare, pentru a nu veni în contact cu porţiunea de presiune a cilindrului. Aceste mişcări alternative ale aparatelor de cerneală şi de umezire nu realizează o ungere cu cerneală şi o umezire suficient de bune, din care cauză, în prezent, maşinile offset rotative bazate pe acest principiu sînt din ce în ce mai rar folpsite. IV. Schema de principiu a maşinii offset cu doua cilindre. 1) cilindru pentru formă şi de presiune; 1 f) formă de tipar; 1 p) partea de presiune; 2) cilindru intermediar cu placă de cauciuc; 3) aparat de cerneală; 4) aparat de umezire. I//////J/ V. Schema de principiu a maşinii offset cu două cilindre şi două culori, f) cilindru pentru forme şi de presiune; 2) cilindru intermediar cu placă de cauciuc; 3) aparate de cerneală; 4) aparat de umezire. Maşina e echipată, de cele mai multe ori, şi cu un aparat automat de pus coli (v. şî sub Tipar, maşini de ~). Tirajul unei astfel de maşini e de 2500---3500 .coli/oră. Sînt şi maşini cu două cilindre, avînd cilindrul mare împărţit în trei părţi (v. fig. V)\ o parte serveşte ca cilindru de presiune, iar celelalte două părţi, servesc, fie pentru două forme, atunci cînd se tipăreşte cu două culori diferite, fie una pentru formă şi alta ca suprafaţă de frecare a cernelii, necesară pentru tiparele de calitate superioară. Maşina offset cu trei cilindre (v. fig, VI) e construcţia cea mai curentă şi cea mai indicată a maşinilor offset. Maşina are cîte un cilindru pentru fiecare funcţiune: un cilindru port-formă 1 ; un.cilindru intermediar cu placă de cauciuc 2 şi un cilindru de presiune 3, ceea ce permite o punere la punct uşoară a maşinii.Cilindrele port-formă şi intermediar pot aveadiametri dubli faţă de cilindrul de presiune, în care caz o jumătate din cilindrul port-formă serveşte ca suprafaţă pentru frecarea cernelii. Forma trece întîi în dreptul aparatului de umezire 4, apoi sub aparatul de cerneală 5, compus din jgheab, val ductor, transportor, valuri frecătoare şi valuri ungătoare. Din cauza vitezei cu care funcţionează maşina, ungerea cu cerneală trebuie făcută cu multă atenţie; de aceea, în general, maşinile offset rotative sînt echipate cu un număr mare de valuri de toate categoriile. Cilindrul port-formă e în contact direct şi continuu cu cilindrul intermediar (port-placa de cauciuc). Forma de tipar, acoperită cu cerneală, transmite imaginea plăcii de cauciuc a cilindrului intermediar, care se găseşte, la rîndul său, în contact cu cilindrul de presiune, pe care se fixează coala de imprimat, trimisă de aparatul automat de pus coli. După ce VI. Schema de principiu a maşinii offset cu trei cilindre. 1) cilindru port-formă; 2) cilindru intermediar cu placă de cauciuc; 3) cilindru de presiune; 4) aparat de umezire; 5) aparat de cerneală Vil. Schema unei maşini offset cu trei cilindre şi aparat automat de pus coli. 1) grupul tipăritor; 2) aparat automat de pus coli; 3) strîngător automat de coli tipărite. coala a luat cerneala de pe cilindrul intermediar, ea e transportată şi depusă pe stiva colilor gata imprimate cu ajutorul unui strîngător automat (v. fig. Vil). Maşinile cu trei cilindre ating tiraje de 7000 coli/oră. Sistemul de maşină rotativă offset cu trei cilindre se pretează şi la construcţia multor variante pentru imprimarea Offset, maşină 599 Offset, maşină ^ presiune 4, are aceiaşi diametru ca şi cilindrele formelor. Hîrtia e ţinută înfăşurată pe cilindru timp de două rotaţii; la prima rotaţie se aplică una dintre culori, iar la a doua rotaţie, cealaltă culoare. O variantă constructivă recentă a maşinii rotative offset cu trei cilindre, care permite şi viteze de lucru mai mari la tiparul policrom, e maşina cu toate cilindrele de acelaşi diametru, avînd mai multe grupuri (secţiuni) de tipărire (compuse fiecare din cilindrul port-formă, cilindrul intermediar şi aparatele de umezire şi de cerneală respective) prin cari trece succesiv coala de hîrtie. De obicei, un cilindru de presiune deserveşte două grupuri de tipărire, astfel încît numărul cilindrelor de presiune e egal cu numărul grupurilor de tipărire, mai puţin unul. Acesta e, de altfel, sistemul cel mai recent, maşina cea mai uzuală fiind aceea cu două culori (v.fig. IX). Maşina are două grupuri detipărire (Aşi 8), cuprinzînd cilindrele port-formă 1, cilindrele intermediare 2, aparatele de cerneală 5 şi de umezire 6. Cele două grupuri se găsesc în contact cu un singur cilindru de presiune 3. Toate cilindrele sînt puse în funcţiune de o mişcare de rotaţie, transmisă prin intermediul roţilor dinţate fixate pe părţile laterale ale cilindrelor, de la un singur motor electric. Pe lîngă cilindrele menţionate, mai există un cilindru auxiliar 10, prin intermediul căruia se accelerează ridicarea colii de pe masa anterioară, înclinată, aşezată sub paserela4, în momentul transmiterii ei cilindrului de presiune. Cilindrele port-formă, intermediar şi de presiune, au în partea laterală inele de control, cari servesc la verificarea poziţiei cilindrelor unul faţă de altul, a grosimii corecte a plăcilor formei, cum şi Secţiunea B IX. Schema unei maşini offset în doua culori cu doua secţiuni tipăritoare. 1) cilindre port-formă; 2) cilindre intermediare cu placă de cauciuc; 3) cilindru de presiune; 4) paserelă; 5) aparate de cerneală; o) aparate de umezire; 7) transportor-lanţ; 8) masă de depozitare (pentru strîngerea colilor tipărite); 9) masă de rezervă; 10) cilindru auxiliar . fixate două plăci de cauciuc, cîte una pentru fiecare culoare, a plăcii de cauciuc. Alimentarea cu hîrtie e asigurată de are diametrul dublu. Fiecare placă de cauciuc se aplică şi un aparat automat de pus coli, a cărui construcţie permite preia imaginea de pe forma corespunzătoare. Cilindrul de să şe aşeze hîrtia în stivă înaltă. Coli le tipărite sînt scoase simultană în mai multe culori pe o singură faţă, sau pentru imprimarea simultană pe ambele feţe într-una sau în mai multe culori. Principiul unei construcţii reprezentînd tipărirea în două culori pe o singură faţă e reprezentat în fig. VIII. VIII. Schema de principiu a unei maşini offset pentru două culori cu un singur cilindru intermediar. î) cilindru port-formă pentru prima culoare; 2) cilindru port-formă pentru a doua culoare; 3) cilindru intermediar cu placă de cauciuc; 4) cilindru de presiune; 5) aparat de umezire; 6) aparat de cerneală. Maşina e echipată cu două cilindre 7 şi 2 pentru formale celor două culori, fiecare cilindru avînd aparate proprii de umezire şi de cerneală. Cilindrul intermediar 3, pe care sînt Offset, presa ^ 600 Offset procedeul ^ de transportorul-lanţ 7, pe masa de depozitare 8 sau ps masa de rezervă 9, aşezată jos, ceea ce permite să se continue tipărirea în timpul descărcării hîrt-iei de pe masa principală şi astfel se reduc considerabil timpii morţi în funcţionarea maşinii. Maşina offset rotativă pentru hîrtie în bandă continuă a fost construită datorită faptului că maşina offset poate fi rotativă, cum şi faptului că cilindrele intermediare cu placă de cauciuc, avînd o suprafaţă perfect cilindrică, fără denivelări, pot servi, faţă de banda de hîrtie, atît ca cilindre de tipar cît şi ca cilindre de presiune, în acelaşi timp, prinzînd hîrtia între ele şi tipărind-o pe ambele feţe. Fig. rotative pentru hîrtie în bandă continuă. O combinaţie de mai multe elemente de acest fel, în aceeaşi maşină, deservite de un aparat de tăiat comun şi de aparate de fălţuit comune, conduce la realizarea unor maşini offset rotative, în una sau în mai multe culori (v. fig. X/), pentru un număr variat de pagini, la fel ca şi în cazul maşinilor rotative pentru tipar înalt (v. sub Tipar, maşini de ~). 1. Offset, presa Ind. lemn., Ind. hîrt. V. Prese folosite în industria lemnului, a hîrtiei şi a celulozei, sub Presă. 2. Offset, procedeul Poligr,: Procedeu de tipar pla-nografic (v. şî sub Tipar), cu forma de tipar de metal, la care hîrtia nu ajunge în contact direct cu forma de tipărire, ci primeşte impresiunea prin intermediul unei suprafeţe de cauciuc. Forma de tipar e o placă subţire (cu grosimea de 0,5-**0,7 mm) de aluminiu sau, mai frecvent, de zinc, care se poate modela după un cilindru, permiţînd astfei ca imprimarea să se facă rotativ, procedeu mult superior tiparului cu forme plane (v. şî sub Offset, maşină ~), atît din punctul de vedere calitativ cît şi din punctul de vedere a! productivităţii (6000—10 000 de tiraje pe oră la offset, faţă de 1500-"2500, la tiparul plan-litografic). în prezent se folosesc pe scară din ce în ce mai mare forme de tipar confecţionate din plăci bimetalice, obţinute pe cale galvanică, fie prin aplicarea pe o placă de zinc, de aluminiu sau de oţel, înainte de copiere, a unui strat de cupru sau de cupru-nichel, respectiv de cupru-crom, care la copiere e eliminat prin corodare din părţile neutre, fie prin aplicarea, după copiere, a celui de al doilea strat metalic numai pe elementele active. în ambele cazuri, stratul metalic de cupru sau de cupru-nichel, respectiv de cupru-crom, primeşte Ia tipar cerneală, iar stratul metalic de zinc, de aluminiu sau de oţel, primeşte apa de umezire. Formele bimetalice necesită mult mai puţină apă la tipar; tiparul apare mai viu şi lucios; formele permit obţinerea de tiraje foarte mari (peste 500 000 de tiraje). Reproducerea prin procedeul offset fiind indirectă, forma de- tipar are imaginea directă, iar nu inversată, ca la toate celelalte procedee de tipar (v. Tipar, procedee de ~). Elementele active (cari tipăresc) ale formei de tipar se găsesc în acelaşi plan sau puţin în adîncime faţă de elementele neutre (cari nu tipăresc). Copierea originalului pe placa de metal se face indirect (copiere indirectă), cu ajutorul transportului de pe un clişeu original, ca la litografie (v.), sau direct (copiere directă), pe cale fotochimică, Din cauza dezavantajelor, în special calitative, pe cari le prezintă transportul, copierea indirectă nu se mai foloseşte aproape deloc în prezent. Copierea directă foloseşte un negativ sau un pozitiv fotografic (diapozitiv) obţinut de pe originalul de reprodus pe plăci sau pe filme fotosensibile speciale. Se deosebesc: procedee de copiere negative şi procedee de copiere pozitive. La tiraje mari sau pentru obţinerea unui randament mai bun al maşinii de tipar offset, atunci cînd dimensiunile permit, se reproduc ^ mai multe copii ale originalului pe placa formei de tipar. în acest scop se utilizează aparate fotografice multiplicatoare, cari pot fi: aparate cari fotografiază originalul la mărimea reproducerii, în poziţii repetate juxtapuse, pe acelaşi negativ sau pozitiv care se copiază pe placa metalică, sau aparate cari copiază direct pe placa metalică sensibilizată un negativ sau pozitiv, de asemenea în poziţii repetate juxtapuse. Unele dintre aceste aparate pot produce şi ghiloşuri fotografice prin juxtapunerea, uneori combinată cu suprapunerea parţială a imaginii repetate a unei figuri, fie după o direcţie rectilinie, realizîndu-se o bandă ornamentală, fie după o direcţie circulară, realizîndu-se o rozetă. Placa de metal care serveşte la tipar trebuie pregătită astfel, încît să se poată aplica pe ea imaginea, fie prin transport, fie pe cale fotochimică, iar apoi, în timpul imprimării, să aibă proprietăţile caracteristice tiparului plan, adică pe anumite porţiuni (elemente neutre) să poată fi umezită pentru a respinge cerneala, în timp ce celelalte porţiuni (elemente active) să poată fi acoperite cu cerneală, respin-gînd umezirea. Pentru aceasta, placa metalică e supusă operaţiilor de curăţire, de granulare şi de decapare. Curăţirea se efectuează pentru a îndepărta de pe suprafaţa metalică petele grase, oxizii, etc., în cazul plăcilor noi, şi copia originalului pe care l-a reprodus anterior, în cazul plăcilor cari au mai fost folosite. Se execută: prin şlefuire manuală sau mecanică cu praf de piatră ponce, umezit cu o soluţie de sodă caustică (5—10 %); prin simpla cufundare şi agitare într-o soluţie de 25% acid sulfuric sau clorhidric (în cazul plăcilor de aluminiu); etc. Granularea se efectuează pentru a înăspri suprafaţa plăcii metalice, respectiv pentru a o transforma într-o suprafaţă granuloasă, ca aceea a pietrei litografice, spre a putea reţine mai uşor diferitele substanţe cari se aplică pentru sensibilizare, umezire sau ungere cu cerneală. Granularea se face mecanic, într-o maşină acţionată de o mişcare de rotaţie în plan orizontal şi compusă dintr-o cutie căptuşită cu plăci de zinc sau de plumb. Placa metalică a clişeului, umezită cu apă, se fixează în cutia maşinii, se cerne deasupra ei material abraziv (nisip de cuarţ, pulbere de sticlă, pulbere de piatră ponce, etc.); peste acesta se pun bile de sticlă, de porţelan sau de oţel cu acelaşi diametru şi într-un singur strat şi, prin rotaţia maşinii, bilele depiasîndu-se pe suprafaţa plăcii şl apăsînd asupra materialului abraziv, produc granularea. în locul granulării pe cale umedă, care prezintă dezavantajul că produce oxidarea suprafeţei, se poate executa şi o granulare pe cale uscată, cu ajutorul unui curent de ier comprimat, amestecat cu material abraziv, care e împroşcat pe suprafaţa plăcii; astfel se obţine o granulare mai uniformă şi într-un timp mult mai scurt. Totuşi, granularea umedă e cea mai folosită. După natura originalului şi fineţea reproducerii, granularea poate fi: fină, obişnuită şi pentru afiş. X. Schema de principiu a unui element tipăritor de la o maşina offset rotativă pentru hîrtie în bandă continuă. 1) cilindre port-formă; 2) cilindre intermediare cu placă de cauciuc; 3) aparate de cerneală; 4) aparate de umezire; 5) bandă de hîrtie. X reprezintă un element al maşinii offset XI. Schema de principiu a unei maşini offset rotative, în două culori pe faţă şi spate, pentru hîrtie în bandă continuă. Offset, procedeul ~ 601 Offset, procedeu! ~ Decaparea se efectuează pentru a îndepărta eventualii oxizi şi carbonaţi formaţi în contact cu aerul pe placa granulată, cari reţin cerneala. Pentru aceasta se folosesc soluţii acide conţinînd 2% acid tartric sau 5% alaun de potasiu în apa uşor acidulată cu cîteva picături de acid clorhidric, azotic, sulfuric sau fosforic. După decapare se spală bine placa cu apă sub presiune, eventual şi prin frecare cu peria, pentru a îndepărta orice urmă de soluţie acidă. Plăcile cari se copiază apoi prin procedee negative se tratează cu o soluţie de bicromat de amoniu 4%, timp de circa două minute, iar plăcile cari se copiază prin procedee pozitive, cu o soluţie de alaun de potasiu 1 %, timp de circa un minut, în vederea formării unei pelicule deasupra granulelor de zinc sau de aluminiu, care facilitează sensibilizarea plăcii. Copierea directa dupâ procedee negative. Dintre procedeele negative, mai folosit e procedeul cu albuminâ bicromatatâ sau procedeul Efha. Pentru copiere, placa e supusă următoarelor operaţii; sensibilizare, prin care placa metalică, pregătită ca mai sus, se acoperă cu o soluţie de albumină bicromatată (amestec în volume egale al unei soluţii de 12,5*• • 15,5% albumină cu o soluţie de 6% bicromat de amoniu şi 4% amoniac concentrat), care se toarnă pe suprafaţa plăcii într-o turnetă; copierea negativului pe placa sensibilizată, care se introduce într-o ramă de copiat sau de multiplicat, unde negativul retuşat al or+giaaiujui, aşezat cu stratul sensibil pe stratul sensibil al plăcii, se expune la lumina unei lămpi cu arc; developarea, care se obţine prin tratarea cu apă alcalinizată cu puţin amoniac, după ce s-a acoperit placa expusă cu un strat de cerneală litografică, peste care s-a pulverizat talc pentru uscare; gravarea clişeului şi pregătirea formei pentru tipărire se fac prin acoperirea suprafeţelor active, după developare, cu un strat protector de cerneală, asfalt sau colofoniu, după care se corodează în acelaşi fel ca în litografie (v,), cu soluţii acide a căror compoziţie variază după metalul plăcii (de ex., pentru aluminiu, se utilizează un amestec de acid fosforic şi gumă arabică; pentru zinc se foloseşte, fie procedeul Strek-ker, prin care se creează la suprafaţa plăcii de zinc un strat omogen de fosfat de zinc sau de fluorură de zinc, sau din ambele săruri, cari sînt higroscopice şi resping cerneala şi, în acelaşi timp, reţin guma arabică în porii lor, — fie soluţii de gumă arabică şi acid galic sau oxalic). Copierea directa dupâ procedee pozitive. Procedeele pozitive, cel mai frecvent utilizate în prezent, se caracterizează prin folosirea unui diapozitiv în locul negativului şi prin corodarea părţilor corespunzătoare elementelor active, creînd astfel un uşor relief al suprafeţei neutre faţă de cea activă, Diapozitivul se obţine copiind direct pe forma de tipar, prin contact, un negativ fotografic linear sau descompus în puncte cu ajutorul sitei. După uscare, diapozitivul se retuşează (v. Retuş) pentru mărirea contrastelor, operaţie care se execută mai uşor şi mai bine pe diapozitiv decît pe negativ. Afară de acest avantaj, datorită faptului că elementele active sînt puţin adîncite, formele de tipar rezistă ia 60 000---120 000 de tiraje faţă de 20 000--* 30 000 de tiraje, în cazul copierii după procedee negative. Printre procedeele pozitive, foarte răspîndit e procedeul Beka, care, spre deosebire de celelalte procedee, foloseşte la copierea pe placă de metal două straturi suprapuse, cari permit o corodare mai adîncă a elementelor active. Operaţiile acestui procedeu sînt, în ordine, următoarele: Sensibilizarea se face prin acoperirea plăcii cu un email (clei sau lac sensibilizat cu bicromat de potasiu) similar cleiului email folosit la sensibilizarea plăcilor de autotipie (v. Zincografie). Operaţia de sensibilizare se execută la lumină galbenă-portocalie, emailul fiind sensibil la lumină albă. După uscare şi iluminare, emailul devine inso- lubil în apă şi rezistent la acţiunea acizilor utilizaţi la corodarea plăcii, în părţile corespunzătoare regiunilor transparente ale diapozitivului. Copierea diapozitivului pe placă se execută prin contact (strat sensibil pe strat sensibil), într-o ramă pneumatică de copiat sau de multiplicat, sub acţiunea unei lămpi cu arc voltaic sau cu xenon. L ă c u i r e a, care se execută după uscare, consistă în acoperirea plăcii cu un lac special (o răşină sintetică colorată în albastru), care întăreşte părţile iluminate ale stratului de email (primul strat al procedeului), îl protejează contra acţiunii corodante a acizilor la operaţia de gravare şi uşurează developarea. Developarea, respectiv îndepărtarea emailului şi a lacului din părţile neiluminate, se execută prin spălarea plăcii cu apă rece sub presiune, apoi cu apă caldă de 40°, şi, la urmă, din nou cu apă rece sub presiune. După developare, părţile corespunzătoare elementelor neutre rămîn acoperite cu email şi cu lac albastru, iar părţile corespunzătoare elementelor active, fără email şi lac, capătă culoarea metalului. Gravarea clişeului consistă în adîncirea elementelor active pe cale chimică, utilizînd succesiv două soluţii de corodare. Prima are la bază acidul sulfuric al lui Caro şi produce coroziunea propriu-zisă, iar a doua e un amestec de clorură ferică, şi acid azotic şi serveşte la oxidarea metalului, în vederea unei legături strînse cu stratul acoperitor şi cu cerneala de imprimare. După corodare, se spală placa cu o cantitate mare de apă, astfel încît soluţiile să fie eliminate dintr-odată de pe întreaga suprafaţă; apoi se spală pe ambele feţe cu apă sub presiune şi se usucă în turnetă. Corectarea defectelor imaginii se execută prin acoperirea plăcii cu o soluţie formată din două părţi alaun de crom de 1,5% şi trei părţi gumă arabică de 20%, După ce soluţia de retuş s-a uscat, placa se lăcuieşte pentru a doua oară cu acelaşi lac albastru ca la prima lăcuire, cu scopul de a forma pe suprafaţa elementelor active ale imaginii un suport care să adere puternic la cerneală. Aplicarea cernelii de revers iune (amestec de cerneală litografică de transport, grasă, cu cerneală de transport uscată, frecate bine cu terebentină, pentru a obţine o pastă moale) se execută pentru a proteja elementele active în timpul eliminării stratului acoperitor al suprafeţei neutre. După eliminarea excesului de cerneală de pe suprafaţa neutră rămîn umplute numai cavităţile elementelor active şi imaginea apare neagră pe fondul albastru. îndepărtarea stratului coloidal consistă în disolvarea straturilor depuse pe elementele neutre, cu ajutorul unei soluţii de 1 % acid sulfuric, în care placa se introduce timp de cîteva minute, după care se spală cu o vînă puternică de apă şi apoi, prin frecare uşoară, cu o perie moale, se elimină şi ultimele resturi de email. Liniile sau punctele imaginii apar, prin aceasta, curate şi bine conturate, avînd o culoare neagră-albăstruie pe fondul metalic alb al plăcii. Pregătirea formei pentru tipărire consistă în eliminarea oxidului format pe suprafaţa neutră a clişeului, din cauza acidului sulfuric, folosit în operaţia anterioară, şi care face ca cerneala de tipar să fie reţinută parţial şi de elementele neutre, formînd astfel un ton uniform pe întreaga suprafaţă imprimată. Eliminarea se realizează prin atacarea clişeului cu o soluţie de gumă arabică, sare Strecker, acid azotic şi apă, după care se acoperă suprafaţa formei cu un strat protector de gumă arabică, care o conservă pînă la introducerea în maşina de tipar. Procedeele pozitive dau rezultate foarte bune la reproducerea originalelor policrome în offset, utilizînd procedeul tricromiei (v.), deoarece, prin retuşarea diapozitivelor culorilor extrase, ele permit corecţarea imperfecţiunii datorite Offset procedeul de cretare ~ 602 Ofilirea plantelor selecţiunii tricrome (v.). Din cauza imprimării formei de tipar prin intermediul unui strat elastic, precizia punctelor datorite efectului sitei e mult mai redusă decît la litografie; totuşi, la selecţiunea culorilor, se recomandă utilizarea unei site cadrilate cu cel puţin 60 linii/cm şi dublarea culorilor roşu-trandafiriu şi albastru-verde (eventual negru şi galben) cu aceleaşi culori de nuanţe deschise, cum sînt: albastru deschis, trandafiriu deschis şi, eventual, cenuşiu şi galben-ocru, .utilizînd pentru extragerea noilor culori filtre speciale de culoare complementară acestora (v. Selecţiune tricromă). în general, reproducerea unui original policrom în offset se face, astfel, prin tipărirea succesivă a şase sau, eventual, a opt culori, ceea ce, pe lîngă că îmbunătăţeşte efectul optic al sintezei aditive a culorilor, prezintă avantajul că face ca toate detaliile desenului şi ale culorilor să fie redate cu multă fidelitate. La procedeul de tipar offset se folosesc hîrtie (v. Hîrtie pentru offset, sub Hîrtie) şi cerneluri (v. Cerneală pentru offsettipie, sub Cerneală) speciale. Deşi procedeul de tipar offset e, prin excelenţă, un procedeu destinat reproducerilor de ilustraţii monocrome şi policrome, el se foloseşte şi la tipărirea de text, cînd se reproduc şi se multiplică reviste şi cărţi. Cel mai simplu procedeu de reproducere a textului după procedeul offset e transportul (v.) acestuia, cules în mod obişnuit ca pentru tipar înalt, cu ajutorul hîrtiei de transport umede, tipărite fie la tighel (v.), fie ia o presă de transport. Pentru copiere directă pe placa metalică, tiparul se poate executa pe o folie transparentă (celofan sau alt material plastic transparent) care se foloseşte ca şi un clişeu fotografic. Procedeele moderne (v. Texoprint) folosesc, fie fotografierea formei de text culese ca pentru tipar înalt şi pregătite în mod special, fie maşini de cules speciale, de tipul pentru' culegere fotografică (v. Monofoto, Lumitip) sau de tipul care culege matriţe cu floarea literei în relief şi execută apoi un tipar pe o bandă transparentă (v. Orotip). Sin. Offsettipie. 1. Offset, procedeul de cretare (nd. hîrt.: Procedeu de cretare directă pe maşina de fabricat hîrtie sau carton, care foloseşte principiul de tipărire offset (v. Offset, procedeul ~). Echipamentul offset pentru cretarea hîrtiei sau a cartonului consistă dintr-un cilindru de presiune, un cilindru de aplicare a masei de cretare pe banda de hîrtie sau de carton cu placă de cauciuc offset, un cilindru de tipar gravat cu dispozitiv de radare şi un cilindru acoperit cu cauciuc, servind la trecerea masei de cretare pe cilindrul de tipar. Cilindrul de tipar are suprafaţa formată din puncte gravate în adîncime, al căror număr şi adîncimi variază în funcţiune de cantitatea de masă de cretare care se aplică pe hîrtie de obicei 20---30 pe cm şi adîncimi de 0,18—0,10 mm), n momentul în care cilindrul de aplicare cu cauciuc a preluat masa de cretare din gravura cilindrului de tipar şi o trece pe banda de hîrtie, intervine cilindrul de presiune pe faţa inferioară a hîrtiei, care întinde masa de cretare sub formă de puncte şi o uniformizează pe toată suprafaţa. Procedeul de cretare offset permite acoperirea hîrtiei sau a cartonului numai pe o faţă, pentru acoperirea pe ambele feţe folosindu-se două unităţi aşezate una după alta şi între cari se găsesc cilindrele uscătoare. 2. Offset uscat. Poligr.: Procedeu de tipar intermediar între procedeul de tipar offset (v.Offset, procedeul ~) şi cel de tipar înalt (v.). Forma de tipar e o formă de tipar înalt care are numai partea activă la suprafaţă, astfel încît ungerea formei cu cerneală se poate face direct, fără a mai fi nevoie de a umezi suprafaţa neutră. Tipărirea se face indirect, prin intermediul unei plăci de cauciuc, ca la offset. Forma de tipar e o placă de magneziu pregătită pe cale fotomecanică (v. Reproducere fotomecanică, sub Reproducere fotografică), textul fiind obţinut pe peliculă cu ajutorul maşinilor de cules fotografic (v. Monofoto). Corodarea plăcii se execută cu o soluţie diluată de acid azotic, căreia i se adaugă răşini sintetice. Adîncimea de corodare e mult mai mică decît a clişeelor zincografice sau a literelor pentru tipar înalt. La tiparul offset uscat, viteza de tipărire e foarte mare şi deci maşinile respective au o productivitate mare. Maşinile offset obişnuite pot fi adaptate pentru procedeul de tipar offset uscat, prin suprimarea aparatului de umezire, şi prin modificarea diametrului cilindrului formei, întrucît placa de magneziu e mai groasă decît placa de zinc. Dată fiind productivitatea lor (se pot obţine tiraje de milioane de exemplare), maşinile de tipar offset uscat se folosesc, în special, la tipărirea ambalajelor, atît de carton cît şi metalice. 3. Offsettipie. Poligr.: Sin. Procedeul de tipar offset (v. Offset, procedeul ~). 4. Oficalcit* 1= Mineral.; Varietate de serpentin tecto-nizat (brecifiat şi laminat) prin presiuni orogenice, străbătut de vine de calcit. 5. Oficalciî. 2. Petr.: Varietate de marmoră albă, cu vine de serpentin. 6. Oficina!, medicament /^. Farm. V. sub Medicament. 7. Oficiu, pl. oficii. 1. Telc.: Unitate tehnică-adminis-trativă pentru prestarea unor servicii publice de poştă sau de telecomunicaţii. Exemple: oficiu telefonic, oficiu poştal, oficiu telegrafic, etc. 8. Oficiu. 2. Arh.: Sin. Bufet (v. Bufet 2). 9. Ofilire bacterianâ. Agr.: Bacterioză produsă de Bac-terium soianacearum E. F. Smith, care atacaîn special tutunul, deşi bacteria e polifaga şi cosmopolită. Se manifestă, în răsadniţe, prin înnegrirea tulpinii şi ofilirea foiţelor, iar în cîmp, în special pe timp secetos, prin ofilirea frunzelor superioare pînă la brunificare şi uscare şi prin înnegrirea bazei tulpinii, care putrezeşte în interior, măduva luînd aspectul unei mase de nămol. Combaterea în răsadniţe se face prin dezinfectarea seminţei şi sterilizarea solului, iar în cîmp, prin transplantarea de răsad sănătos şi prin distrugerea plantelor bolnave. Sin. Vestejirea bacteriană a tutunului. 10. Ofilire fusarianâ. Agr.: Micoză produsă de ciuperca Fusarium oxysporum, var. Nicotianae Johnson, care atacă tutunul. Se confundă adeseori cu ofilirea bacteriană, de care se deosebeşte însă prin faptul că măduva tulpinii nu ia aspectul unei mase de nămol. Combaterea se face prin sterilizarea pămîntului din răsadniţe, prin distrugerea plantelor bolnave din cîmp şi prin eliminarea cartofului din aso-lament. 11. Ofilirea plantelor. Bot.: Fenomen biologic de luptă a plantelor contra secetei atmosferice şi a secetei din sol, prin început de vestejire. Seceta atmosferică se caracterizează prin temperatură înaltă şi prin umiditatea relativă a aerului scăzută la 10---20%. în aceste condiţii, transpiraţia plantelor depăşind absorpţia, plantele suferă şi manifestă un început de îngălbeni re, de vestejire (ofilire temporară), deşi soiul poate avea încă rezerve de apă, accesibilă rădăcinilor. Acest fenomen se constată, de cele mai multe ori, primăvara, cum şi în regiunile irigate, în apropierea amiezii. Celulele frunzelor şi ale lăstarilor pierd turgescenţa, organele respective devin mai moi, se apleacă, pentru a-şi reveni spre seară. Fenomenul ofilirii temporare apare frecvent la frunzele de dovleac, de floarea-soarelui, de sfeclă de zahăr, etc. Datorită acestui fenomen, stomatele se închid şi asimilaţia clorofiliană scade în intensitate sau chiar încetează. în ce priveşte seceta solului, care apare, de cele mai multe ori, spre sfîrşitul verilor secetoase, aceasta e mult mai dăunătoare plantelor decît seceta atmosferică. Lipsa apei din sol conduce la deshidratarea treptată a ţesuturilor Ofioiite 603 Oft almofaco metru plantei, care trece în starea de ofilire de durata, cînd, pe lîngă încetarea creşterii, slăbirea asimilării carbonului şi închiderea stomatelor, se intensifică procesul de respiraţie, consumîndu-se rezervele din plante, pînă la uscarea lor completă. Dacă ofilirea de durată surprinde plantele în timpul înfloririi, florile cad, iar la fructificaţie, fructele rămîn mici şi zbîrcite. Ofilirea plantelor nu e un mijloc de protecţie al plantelor pentru a-şi micşora transpiraţia (cum s-a presupus în trecut), ci e o mărire a capacităţii lor de a suporta lipsa de apă, un timp mai scurt (de ex. ovăzul) sau mai lung (de ex. meiul). Unele plante, cari trăiesc pe soluri uscate şi nisipoase, sînt foarte rezistente la secetă (de ex. iarba grasă), datorită frunzelor cărnoase şi suculente, dispuse în rozetă compactă. Celulele acestor frunze conţin o substanţă mucilaginoasă densă, care se umflă în contact cu apa, reducîndu-se, prin aceasta, transpiraţia plantei şi putînd pierde pînă la 90% apă, fără să-şi piardă vitalitatea. Rezistenţa unor plante la secetă se datoreşte cuticulei groase şi impermeabile care acoperă epiderma frunzelor, împiedicînd pierderea apei, respectiv ofilirea. La alte plante (de ex.: varza, ridichea, rapiţa, etc.), cuticula devine mai impermeabilă, prin formarea unui strat de ceară la suprafaţa acesteia. Gramineele de stepă rezistă la secetă prin reducerea suprafeţei de transpiraţie; avînd frunzele înguste, p/eloase şi răsucite sub formă de cornet, se evită contactuldirect cu aerul cald şi uscat. Unele plante au stomatele frunzelor afundate în adînciturile (criptele) formate în limbul frunzelor (de ex.: la ficus, leandru), ceea ce determină menţinerea umidităţii locale şi micşorarea transpiraţiei. Lichenii rezistă ia lipsa de apă pe stînci, pe arbori sau pe garduri, ca rezultat al unei adaptări îndelungate. Cactuşii rezistă, de asemenea, la secetă, avînd tulpinile cărnoase şi verzi, şi frunzele transformate în ţepi; tulpinile acoperite de o epidermă groasă, cu stomate puţine, conţin mari rezerve de apă, transpiră foarte puţin, iar cantităţile mari de acizi organici, din celule, contribuie la reţinerea apei. i. Ofioiite, sing. ofiolit. Petr.: Roci magmatice efuzive bazice, din familia rocilor bazaltice, cu caractere distincte de ale acestora, datorită mişcărilor tectonice suferite de magma respectivă în timpul consolidării. Se formează din magme diabazice sau doleritice, cari pătrund pe linii de dislocaţie şi pe fisurile zonelor miloniti-zate. Ofioliţele rezultate din magmele diabazice sînt constituite din plagioclazi bazici (în special labrador), cu dimensiuni mici, şi din augit. Au structură ofitică, cu marginile cristalelor de labrador neregulate, şi adeseori zdrenţuite. Cristalele sînt în general curbate şi prezintă structură zonară. Augitul, prezent în proporţia de circa 10%, e corodat şi (2) pătrunde în masa plagioclazilor. Ca mineral component, accesoriu, se întîlneşte magnetitul, care uneori e destul de frecvent. Ofiolitul rezultat din magmele doleritice e constituit din microcristale de plagioclaz de formă bacilară, de 0,02“*0,03 mm, ale căror margini sînt neregulate şi par să fi fost supuse la coroziune. Cristalele sînt în general curbate şi, în ansamblu, prezintă textură fluidală. Masa rocii e opacizată şi cloritizată. Unele varietăţi de ofiolit conţin şi feno-cristale (în proporţia de circa 5'%) şi prezintă textură radială. Ofiol iţele prezintă structură brecioasă, în care plagio-clazii bazici sînt bogaţi în incluziuni şi înglobează şi elemente poligene de şisturi, calcare, etc. Se observă şi fenomene de alteraţie supergenă, reprezentate prin amigdale de calcit şi zeoliţi, şi de alteraţie hipogenă, manifestată prin fenomene de sericitizare şi caolinizare. Forma de zăcămînt a ofiolitelor e variată: masive cu brecii de contact, dyke-uri cari traversează diverse formaţiuni geologice, intercalaţii concordante, etc. în ţara noastră se întîlnesc ofioiite în munţii Trascău şi în munţii Lotrului. 2. Ofit. Petr.: Varietate de diabaz (v.) de vîrstâ:triasică, răspîndit în Pirinei şi în munţii din Nordul Algeriei. 3. Ofiticâ, textura Petr.: Textura unor roci magmatice bazice, în care mineralele componente se împletesc între ele, formînd trecerea între textura rocilor granulare şi a celor microlitice. FeIdspaţii se prezintă în lamele subţiri şi în bas-tonaşe, cari se împletesc unele cu altele (ca o reţea), golurile dintre ele fiind umplute de o materie intersertală cristalină, formată din augit şi din alte minerale sau, în parte, din sticlă. Cînd umplutura e formată dintr-un singur mineral, se admite că se produce o cristalizare prin îngrămădire, separîndu-se dintr-un amestec eutectic de feldspat şi augit şi dezvoltîndu-se prin creşterea cristalelor existente. Textura ofitică se întîlneşte la diabaze şi la bazalte. 4. Ofiuridâi pl. ofiuride. Geom.: Cubică plană cu punct dublu, definită prin următoarea construcţie: Se consideră într-un plan două puncte fixe O şi .Mgşi două drepte paralele (D), (£>') (D)){ prin aceste puncte (v. fig.). | Prin punctele date se duc două { drepte (d), (d'), paralele cu o ! direcţie arbitrară, şi se consideră | punctul N, comun uneia dintre j ele, de exemplu dreptei (,d), duse i prinM0, cu dreapta fixă (£>) care ! trece prin celălalt punct fix O. ~~t Dreapta (d'), dusă prin O, şi per- \ pendicularaînlV pe (d), au în comun i un punct M. Mulţimea puncte- j lor M, obţinute făcînd să variez-e dreptele paralele (d), (d') apar ţine^ ofiuridei. în raport cu reperul cartesian ortogonal, avînd ca origine unul dintre punctele fixe, de exemplu O, şi dreapta (D) ca axă y'y, ecuaţia ofiuridei e: (1) *(x2+j>>2)—j(j0x—xoj<) = 0. Curba e o cubică circulară avînd un punct dublu în O, unde e tangentă la dreapta (OM0) şi la perpendiculara în O pe (D) şi (D') şi admite ca asimptotă dreapta {D\), simetrica dreptei (D') în raport cu (D). Ofiurida (1) e reprezentată parametric de relaţiile: i(y„ — tx„) X 1+/a 1 +/a ' Dacă dreapta (OM0) e perpendiculară pe dreptele (D), (D'), deci dacă j0—0, ofiurida (1) e o cisoidă: (3) x (x2+j2H*0j/2== 0. în general, o ofiuridă (1) conţine proiecţiile ortogonale ale punctului O pe tangentele parabolei care are focarul în M0 şi vîrful în proiecţia ortogonală M"Q a punctului M0 pe dreapta (D). Ofiurida e deci podara (v.) unei parabole în raport cu un punct situat pe tangenta la parabolă în vîrful ei. 5. Ofiuride. Paleont.: Sin. Ophiuroidea (v.). 6. OftalmofacometrUj pl. oftalmofacometre. Opt.: Instrument care serveşte la determinarea distanţei dintre cornee şi cristalin, cum şi la măsurarea razelor de curbură ale cristalinului. Principiul instrumentului se bazează pe observarea Oftalmometru 604 Ogivă şi determinarea imaginilor virtuale produse, în anumite condiţii, de cornee şi de cei doi dioptri ai cristalinului, cari au rolul de oglinzi sferice. 1. Oftalmometru, pl. oftalmometre. Opt; Instrument optic care serveşte la determinarea cantitativă a defectului de astigmatism vizual, prin diferenţa, măsurată în dioptrii, dintre razele de curbură în două secţiuni principale ale corneei care nu mai are o formă sferică. Oftalmometrul permite determinarea razei de curbură a corneei în diferite secţiuni principale (şi măsurarea dioptrică a astigmatis-mului), prin modificarea distanţei dintre două repere (mire luminoase), şi măsurarea distanţei imaginilor virtuale ale acestor repere, produse de cornee, care are rolul unei oglinzi convexe; pentru observarea imaginilor, aparatul e echipat cu o lunetă specială, care are, pentru producerea fenomenului de dedublare a imaginilor, o prismă bire-fringentă Wollaston. 2. Oftalmoscop, pl. oftaîmoscoape. Opt.: Instrument optic care permite examinarea interiorului ochiului pînă în fundul său, cum şi măsurarea directă a ametropiilor. Se compune dintr-un dispozitiv optic pentru iluminatul interiorului ochiului, şi dintr-o lunetă specială, dispusă perpendicular pe dispozitivul de iluminat, pentru observarea şi efectuarea diferitelor măsurări. Dispozitivul pentru iluminatul interiorului ochiului e format dintr-o lampă cu filament rectiliniu, o lentilă conden-soare, o lentilă proiectoare şi o lamă de sticlă prismatică, înclinată cu 45° faţă de axa optică a dispozitivului, pentru a arunca razele proiectate în direcţia axei optice a lunetei de observare. 3. Oga,faza Stratigr.: Faza de cutare a orogenului Sakawa ain Estul Asiei, deosebit de intensă în Japonia, în Sikhota-Alin şi în regiunea fluviului Amur, corespunzătoare mişcărilor cimmeriene noi din Europa. 4. Ogaş, pl. ogaşe. 1. Geogr.: Sin. Făgaş (v.). 5. Ogaş. 2. Geogr.: .Vale strîmtă, cu pereţi drepţi, abrupţi, puţin adîncă, în general torenţială. Sin. Ovrag. e. Ogdoedrie. Mineral.: Proprietatea unor forme cristalo-grafice de a prezenta o simetrie inferioară simetriei formelor Reprezentarea ogaşului, a) pe harta topografică; b) în bloc-diagramă. Formele cristalografice respective (formele ogdoedrice) au numai o optime din numărul feţelor formelor oloedrice corespunzătoare şi pot trece în aceste forme, dacă Ia formula lor de simetrie se adaugă elementele de simetrie cari lipsesc, în cele 32 de clase cristalografice, cunoscute, există o singură formă ogdoedrică: piramida trigonaiâ, care, prin adăugarea elementelor de simetrie cari lipsesc, se transformă succesiv în trapezoedru trigonal, trapezoedru exagonal şi bipira-midă diexagonală (v. fig.). 7- Ogeac, pl- ogeacuri. 1. Arh.: Coşul de fum al clădirilor de locuit. (Termen regional, Moldova.) Sin. Horn; var. Hogeac, Ogeag, Hogeag. 8. Ogeac. 2. Arh.: Sin. Campadură (v.). 9. Oghievski, metoda lui Hidr.: Metodă pentru determinarea hidrografului viiturilor (v. sub Hidrograf) cu ajutorul isocronelor (v.). Metoda consistă în împărţirea basinului de recepţie într-un sistem de suprafeţe parţiale (A^X) AA^^^AA^) de aflux simultan (v. fig.), trasarea isocronelor făcîndu-se cu neglijarea timpului de scurgere pe versante şi admiţînd că viteza în albie e aproximativ constantă, adică ţinînd seamă numai de elementele geometrice şi hidraulice ale basinului şi ale albiilor. 10. Ogival. 1 • Geom.; Calitatea unei curbe plane de a avea forma de ogivă. 11. Ogival. 2. Gen.: Calitatea unui corp solid, sau a unei deschideri, de a avea o secţiune plană în formă de ogivă. 12. Ogiva, pl. ogive. 1. Mat.: Curbă plană transcendentă, reprezentată în raport cu un reper cartesian ortogonal de relaţiile: Sore 2ore 1oră Oore '\~ ' împărţirea basinului de recepţie în suprafeţe de aflux simultan. (1) y=y o d/; Ogivă. V r! Transformarea unei forme ogdoedrice în forma oloedrică corespunzătoare, o) piramidă trigonaiâ; b) trapezoedru trigonal; c) trapezoedru exagonal; d) bipiramidă diexagonală. oloedrice din sistemul cristalin respectiv, caracterizate prin lipsa a trei elemente de simetrie (axă, plan sau centru de simetrie). parametrul t luînd toate valorile din intervalul (•—oo, + co). Curba (v. fig.) admite axa j'j ca axă de simetrie şi are numai puncte simple, fără a avea puncte de inflexiune. 13. Ogiva. 2. Arh.: Element de arhitectură şi de construcţie, format din două nervuri ieşinde, încrucişate în diagonală, aşezate la intersecţiunea panourilor unei bolţi gotice, pentru a Ie limita mai bine şi pentru a le susţine. Din punctul de vedere al formei, se deosebesc următoarele feluri de ogive (v. fig.): ogiva obtuza, formată din două arce ale căror centre se găsesc pe linia naşterilor şi a căror rază e puţin mai mare decît jumătate din deschidere, astfel încît unghiul celor două arce e mare; ogiva lanceoiatâ, formată din două arce descrise cu o rază mai mare decît deschiderea, şi cari se prelungesc sub linia care uneşte centrele arcelor; ogiva echilaterala, ale cărei arce au raza egală cu deschiderea şi centrele în naşteri; ogiva turtită sau pleoştită, ale cărei arce au centrele pe linia naşterilor şi raza mai mică decît deschiderea; ogiva supraînălţata, formată din două arce descrise cu o rază mai mare decît deschiderea, şi prelungite sub linia centrelor prin două tangente verticale; ogiva arabă sau maură, formată din două arce a căror rază e mai mică decît deschiderea, şi cari se prelungesc sub linia centrelor. Ogivă 605 Oglindă Ogivele sînt caracteristice arhitecturii şi stilului gotic şi au permis, -împreună cu arc-butant-ul, trecerea de la Tipuri de ogive (scheme). a) ogiva obtuza; b) ogiva echilaterală; c) ogivă turtită; d) ogivă supraînă!-ţată; e) ogivă lanceolată; f) ogivă arabă. arhitectura romanică, greoaie, la arhitectura gotică, dinamică şi înălţată (v. şî sub Gotic, stilul —). 1. Ogiva. 3.Arh.: Prin extensiune, nume dat secţiunii drepte a bolţilor gotice. Ogiva nu trebuie confundată cu arcul frînt (v. sub Arc 3), la care profilul e format din două arce de cerc. 2. Ogiva. 4. Tehn. mi!.: Partea anterioară a unui proiectil, avînd rolul de a uşura pătrunderea acestuia în straturile de aer pe cari le străbate\ Forma ogivei variază cu destinaţia şi cu bătaia proiectilului\pentru proiectilele perforante cari nu trag la mare distanţă,\ ogiva e scurtă, masivă şi foarte rezistentă; proiectilele perforante, cari trag la mare distanţă, au o falsa ogivă, mult mai alungită, numită coafa, cu rol aerodinamic; pentru proiectilele perforante cari se trag contra blindajelor metalice se foloseşte, chiar la distanţă mică, o ogivă falsă al cărei rol nu mai e aerodinamic, ci de asigurare a direcţiei de pătrundere în blindaj; toate celelalte proiectile au ogiva mai alungită sau mai scurtă, după cum sînt pentru distanţă mai mare sau mai mică. Ogiva poate face corp comun cu corpul proiectilului, sau se poate înşuruba la acesta. Rezistenţa aerului asupra proiectilului depinde de forma ogivei şi de modul de prelucrare a ei. Forma ogivei rezultă din generarea de către un arc de conică, în general un arc de cerc, care se roteşte în jurul axului proiectilului. Lungimea ogivei poate varia de la unu la trei calibre, cînd viteza creşte de Ia 400 la 800 m/s, în timp ce raza arcului generator creşte de la 3 —15 calibre. Centrul arcului generator se găseşte la baza ogivei pentru viteze mai mici, şi sub aceasta, pentru viteze mai mari. 3. Oglinda apei. Hidrot.: Planul de separaţie dintre aer Şi o apă cu nivel liber. La apele stătătoare mici, oglinda apei poate fi considerată practic orizontală. La apele stătătoare cu suprafeţe mari, oglinda apei are o curbură corespunzătoare curburii generale a Pămîntului. La apele stătătoare, oglinda apei poate suferi modificări faţă de poziţia de echilibru, locale (valuri) sau generale (umflarea apei în direcţia în care suflă vîntul şi coborîrea nivelului în direcţia opusă), cum şi datorită mareelor. în sens vertical, oglinda apei variazăîn funcţiune de bilanţul apei în basinul de alimentare. La apele curgătoare, oglinda apei e înclinată spre direcţia de scurgere, avînd o pantă longitudinală. în unele cazuri, apar şi pante transversale, datorită forţei centrifuge şi acceleraţiei lui Coriolis. Poziţia oglinzii apei variază în timp, în funcţiune de condiţiile hidrologice (debite, viteze, gheţuri). Forma oglinzii apei e influenţată de morfologia şi de rugozitatea albiei şi de construcţiile hidrotehnice (v. Remu), cum şi de alţi factori. Forma şi variaţia poziţiei oglinzii apei se determină prin măsurări cu mire hidrometrice (v.) sau limnigrafe (v,), cum şi prin ridicări hidrotopometrice. 4. Oglinda cimentului, Expl. petr.: Adîncimea ia care se găseşte laptele de ciment, după ce acesta a făcut priză, în urma efectuării unei cimentări în gaura de sondă. Cunoaşterea acestei adîncimi e necesară pentru aprecierea reuşitei operaţiilor de cimentare efectuate. în cazul cimentării unei coloane după metoda obişnuită, se deosebesc: oglinda cimentului în spatele coloanei, a cărei determinare se face prin termometrie sau prin carotaj radioactiv, şi oglinda cimentului în coloana, a cărei determinare se face cu sapa de foraj (de obicei sapa şpiţ) introdusă, fie cu garnitura de foraj., fie cu ţevile de extracţie. în cazul cimentărilor de talpă sau în cazul formării de dop în sondă, oglinda cimentului se determină cu ajutorul sapei. 5. Oglinda compoziţiei. Poiigr.: Suprafaţa imprimată a unei pagini de tipar. 6. Oglinda laptelui. Zoot.: Porţiunea de sub perineu şi de pe fese, la taurine, în care orientarea firelor de păr e de jos în sus, spre deosebire de restul corpului, unde orientarea lor e contrară celei indicate mai-sus. Forma şi mărimea ei constituie un caracter secundar pentru aprecierea vacilor de lapte. Sin. Ecuson. 7. Oglinda sitei. Ind. hîrt.: Suprafaţa lucioasă a materialului fibros de pe sita plană a maşinii de fabricat hîrtie, care se întinde de la cutia de distribuţie (lineal) pînă la cutiile sugare. Dacă oglinda sitei are marginea dinspre cutiile sugare în zig-zag, înseamnă că lansarea materialului pe sită şi deshidratarea acestuia, în zona valţurilor registre, e defectuoasă (v. şî sub Sita maşinii). 8. Oglinda, pl. oglinzi. 1. F/z.: Suprafaţă, cu formă geometrică regulată, cu o putere reflectătoare mare, folosită pentru obţinerea, prin refiexiune, a imaginii obiectelor. După natura suprafeţei, se deosebesc; oglinzi plane şi oglinzi curbe, acestea din urmă fiind, de cele mai multe ori, sferice şi, mai rar, cilindrice, paraboloidale, elipsoidale, etc. O oglindă curbă poate fi concavă, dacă faţa reflectătoare a piesei care realizează suprafaţa e în concavitatea acestei suprafeţe, respectiv convexă, în cazul contrar. Din cauza puterii reflectătoare mari, oglinzile sînt de regulă metalice, fie dintr-o piesă metalică masivă, şlefuită şi polisată pînă la realizarea formei geometrice respective, fie dintr-un strat metalic depus pe una dintre feţele, prelucrate optic, ale unei lame-suport de sticlă. Numai rareori (de ex. în cazul anumitor instrumente cari folosesc lumină polarizată prin refiexiune) se folosesc oglinzi confecţionate dintr-un material dielectric (c'e cele mai multe ori, de sticlă). Se numeşte oglinda plana o oglindă a cărei suprafaţă reflectătoare e un plan. O oglindă plană e o piesă optică stigmatică, imaginea unui punct într-o astfel de oglindă fiind, totdeauna, un punct virtual, simetric aşezat cu punctul-obiect, în raport cu planul oglinzii. Dacă punctul-obiect rămîne fix şi oglinda se deplasează într-o direcţie perpendiculară pe planul ei, imaginea se deplasează în aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens, cu o distanţă de două ori mai mare, iar dacă oglinda se roteşte în jurul unei axe conţinute în planul ei, imaginea se roteşte în jurul aceleiaşi axe, cu un unghi dublu, fapt folosit pentru măsurarea unghiurilor de rotaţie mici, prin observarea devierii unui spot produs pe o scară Oglindă 606 Oglindă de inversare gradată de o rază reflectată pe o oglindă plană, fixată pe piesa care se roteşte. Se numeşte oglinda sferică o porţiune reflectă-toare dintr-o sferă. Oglinda sfericăe caracterizată prin centrul ei (care e centrul sferei din care face parte oglinda), prin axa principală (axa de simetrie a oglinzii, care trece prin centru), prin raza oglinzii (raza sferei respective), cum şi prin deschiderea oglinzii (unghiul plan cu vîrful în centru, dintre razele marginale ale sferei, cari mai întîlnesc oglinda, şi dintre axă). O oglindă cu deschidere mică e stigmatică, imaginea unui punct-obiect fiind tot un punct. Un rol important are, în cazul oglinzilor stigmatice, imaginea punctului de la infinit, de pe axa principală a oglinzii. Punctul-imagine, numit focarul principal al oglinzii, e real în cazul oglinzilor concave, şi virtual, în cazul oglinzilor convexe. Focarui e situat la jumătatea distanţei dintre punctul în care axa principală înţeapă oglinda (punct nu mit vîrful oglinzii), şi centru. Distanţa dintre vîrf şi focar, numită distanţă focală, e, deci, egală cu jumătatea razei oglinzii. Dacă/ e distanţa focală, p' distanţa de la vîrful oglinzii la un punct-obiect de pe axa principală (respectiv la punctul în care acesta întîlneşte un obiect care nu e punctual), şi dacă p" e distanţa de la vîrf la imagine, în cazul unei oglinzi concave, cele trei mărimi verifică relaţia (obţinută considerînd pozitive lungimile segmentelor în sensul propagării luminii): P P"~J' numită formula de poziţie sau formula punctelor conjugate. Poziţia imaginii mai poate fi obţinută şi folosind relaţia: numită formula lui Newton, în care z' e distanţa de la focar la obiect, iar e distanţa de la focar la imagine, în cazul unui obiect care nu e punctual, perpendicular pe axa principală, imaginea în oglindă e cunoscută cînd se cu noaste, pe lîngă poziţie, şi lungimea ei. Aceasta se determină folosind mărirea oglinzii, adică valoarea raportului dintre lungimea imaginii şi lungimea obiectului. Mărirea e dată de semnul minus indicînd că imaginea e răsturnată în raport cu obiectul. în cazul unei oglinzi concave, imaginea e totdeauna reală, exceptînd cazul în care obiectul e situat între vîrful oglinzii I. Construcţia imaginii într-o oglinda I!. Construcţia imaginii într-o sferică concava. oglindă sferică convexă. A'B', A'B', A3B', A'B/) obiect; A/B", A'B') obiect; A’'B") imagine; A;B;, A3B", AX') imaginea respectiva; °> centrui F~> focar> vîrf-C) centrul oglinzii; F) focar; V) vîrf. şi focar (v. fig. /). în acest caz, imaginea se formează în spatele oglinzii, e virtuală şi dreaptă. în cazul unei oglinzi convexe, imaginea e totdeauna virtuală şi dreaptă (v. fig. II). Formula punctelor conjugate devine, în acest caz: J____1_______1_ p‘ p" / Oglinzile cari nu au deschidere mică nu sînt stigmatice; imaginea unui punct-obiect nu mai e punctuală. în cazul unei oglinzi cu deschidere oarecare, nu e realizat stigmatism riguros decît pentru centrul oglinzn şi stigmatism apropiat, pentru puncte vecine cu centrul. în general, o astfel de oglindă prezintă atît aberaţii de sfericitate (în cazul unor fascicule de raze incidente, cari au axa oglinzii drept axă de simetrie), cît şi aberaţii de astigmatism (în cazul unor fascicule incidente înguste, dar înclinate faţă de axă) sau coma (în cazul unor fascicule incidente largi, înclinate faţă de axă). în cazul cel mai general, ansamblul punctelor-ima-gine ale unui punct-obiect formează o suprafaţă numită caustica oglinzii. Se numeşte oglindă parabolică o oglindă constituită dintr-o porţiune de paraboloid mărginit, de cele mai multe ori, în jurul punctului în care suprafaţa e întîl-nită de axa ei, de un plan perpendicular pe axă. Spre deosebire de oglinzile sferice concave cu deschidere mare cari, din cauza faptului că nu sînt stigmatice, nu formează în focarul principal imaginea unui punct de la infinit de pe axa principală, decît dacă de la acest punct cade pe oglindă un fascicul îngust de raze, oglinzile parabolice sînt stigmatice, oricare ar fi lărgimea fasciculului de raze incident. Reciproc, oglinzile parabolice transformă într-un fascicul paralel cu' axa un fascicul divergent care pleacă dintr-un punct luminos situat în focar. Din cauza acestei proprietăţi, oglinzile parabolice înlocuiesc oglinzile sferice concave, atît la unele telescoape astronomice, cît şi la unele reflectoare. Oglinzile parabolice cu dimensiuni mari şi de calitate bună se realizează prin şlefuirea treptată a unor oglinzi sferice de sticlă, operaţie numită parabolizare optică. Oglinzile parabolice cu dimensiuni mici sînt, adeseori, metalice şi se obţin, de regulă, prin deformare plastică. Se numeşte oglindă eliptică o porţiune dintr-un elipsoid, reflectătoare pe faţa din spre concavitate. Astfel de oglinzi, cari se realizează greu, sînt folosite rar, în cazurile în cari e nevoie de obţinut imagini punctiforme pentru obiecte punctuale, oglinzile eliptice fiind stigmatice pentru cele două focare. Un tip particular de oglinzi îl constituie oglinzile cilindrice. Se construiesc mai frecvent oglinzi cilindrice cari fac parte dintr-un cilindru circular, mai rar oglinzi cilindrice cari aparţin unui cilindru parabolic sau eliptic. Oricare oglindă cilindrică e limitată de două generatoare, iar fenomenele pe cari le prezintă o oglindă sferică, parabolică sau eliptică, pentru puncte dintr-un plan care trece prin axa oglinzii, sînt prezentate de oglinzile cilindrice pentru puncte dintr-un plan perpendicular pe generatoare. Fenomenele pe cari le prezintă astfel de oglinzi pentru un punct-obiect sînt însă, în general, complicate, razele fasciculului incident căzînd sub diferite unghiuri, pe oglindă. 1. Oglindă. 2. F/z., Tehn.: Piesă optică la care una dintre feţe e o oglindă în accepţiunea de sub 1. 2. de control. Ind. text.: Oglindă care se montează la războiul de ţesut, sub ţesătură, pentru a controla mersul ţesutului şi a evita greşelile pe dosul ţesăturilor înguste, ca furtunuri, panglici, etc. 3. />/ de inversare. Poligr., Foto: Oglindă folosită la aparatele de reproducere fotografică în scopul inversării- imaginii la fotografia originalului în procedeele de tipar înalt şi litografic (v. sub Reproducere fotografică). Oglinda Oglindă de semnalizare 607 de inversare, de formă eiiptică sau în colţuri, e constituită dintr-o placă de sticlă perfect plană, a cărei suprafaţă e argintată, sau dintr-un aliaj alb de metal cu o faţă plană şi lustruită. E montată într-o îmbrăcăminte de metal uşor, care are^un inel pentru înşurubare (v. fig.)- în timpul lucrului oglinda, cu obiectivul înşurubat, se fixează pe o planşetă de lemn specială şi se introduce în partea din faţă a camerei fotografice, în locul planşetei obişnuite cu obiectiv. 1. ^ de semnalizare. Nav.: Oglindă dreptunghiulară avînd în cen- Oglindă de inversare, tru o gaură prin care se vizează obiectivul, şi care serveşte la semnalizare, reflectînd razele soarelui în direcţia obiectivului. E foiosităpe bărciiedesaivare. 2. ~ Lloyd. Fiz.: Oglindă plană, folosită ca dispozitiv pentru dedublarea unei surse punctuale, de lumină, în scopul realizării a două surse punctuale coerente, necesare obţinerii unui sistem de franje de interferenţă. Spre deosebire de cazul în care dispozitivul de dedublare e un sistem de oglinzi Fresnel (v.), de bi lenţi le (v. Bi I enti lele lui Billet) sau de bi-prisme (v. Biprismă Fresnel), sistemul de franje obţinut cu o oglindă Lloyd are franja centrală întunecată. 3. ~ pentru sudura. 1. Mett.: Oglindă folosită de sudor pentru a urmări, în timpul lucrului, efectuarea sudurii în poziţii cari nu permit vederea directă (de ex. la sudarea unei ţevi în apropierea unui perete). pentru sudura. 2. Ig. ind., Mett.: Sin. Sticlă pentru sudură (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune. 5. ~ retrovizoare. Transp.: Oglindă montată la un vehicul, de exemplu la automobile, motociclete, etc., care e folosită de conducătorul acestuia pentru a urmări ce se întîmplă în spatele vehiculului. Oglinda retrovizoare a automobilelor e aşezată, fie în partea unde'se găseşte conducătorul, de exemplu pe aripa corespunzătoare sau pe o tijă solidară cu caroseria, fie în interiorul cabinei, lîngă parbriz; această oglindă e, în general, mobilă, avînd o articulaţie sferică sau cilindrică. 6. Oglinda de alunecare, Geol. V. sub Alunecare de teren. 7. Oglinda de caL Ind. piei.: Regiunea din crupa pielii de cal situată simetric de ambele părţi ale liniei şirei spinării, avînd o formă ovală, în care fibrele conjunctive ale ţesutului dermic constituie o împletitură foarte fină şi deasă, complet diferită de a celei din care e constituit stratul reticular în restul pielii. Din această cauză, pielea de cal se taie perpendicular pe şira spinării, cele două părţi, gîtul şi crupa, fiind prelucrate separat. Datorită caracteristicilor sale, oglinda se utilizează pentru fabricareacurelelor de ascuţit brice sau pentru talpă, mai rar pentru piei de feţe de încălţăminte. s. Oglinda, fonta Metg. V. Fonta manganoasă, sub Fontă. 9 Oglindirii, metoda Hidr.: Metodă de studiu al mişcării potenţiale plane a unui fluid, cînd intervine influenţa unui pe- Metoda oglindirii, rete. Se consideră că pe partea olt 02) surse cu debite egale; cealaltă a peretelui se găseşte un a) distanţa surselor la perete; sistem de mişcare complet sime- n, r2) razele vectoare ale punc- tric, realizîndu-se prin aceasta con- tul ui ?. diţiaca peretele să constituie o linie de curent determinată. Exemplu: problema unei surse pozitive la o distanţă oarecare a de un perete (v. fig.); potenţialul complex al acestei mişcări se obţine considerînd încă o sursă, cu acelaşi debit, dispusă simetric cu ea faţă ce perete: Avînd potenţialul complex al mişcării, se poate trasa spectrul hidrodinamic şi se pot determina vitezele, presiunile, etc. Această metodă e o formă a metodei imaginilor (v. Imaginilor, metoda ^). 10. Oglinzi, sing. oglindă. Bot., Silv., Ind. lemn.: Razele medulare înalte şi lucioase, vizibile sub forma de benzi continue sau discontinue în secţiunile radiale ale lemnului unui mic număr de specii de foioase, de exemplu la stejar. 11. Oglinzi Fresnel Fiz,: Dispozitiv format din două oglinzi de sticlă neagră, avînd planele aproape în prelungire (v. fig.)» folosit pentru dedublarea (prin oglindire) a unei surse de lumină, în scopul obţinerii a două surse coerente. Oglinzile Fresnel constituie unul dintre dispozitivele de obţinere a franjelor de interferenţă. 12. Ogor, pl. ogoare. Agr.: Arătură şi, în sens mai larg, orice teren arabil, arat sau Oglinzi Fresnel. nearat, necultivat cu plante o 0ii 0j) oglinzi. S)sursa de |umin-. perioada de timp. Se deose- Si_ ^ imQgini virtUQle (surse coe. besc: ogor sterp, ogor negru rente). şi semiogor. Ogorul sterp eun teren lăsat nearat şi necultivat timp de un an, pentru ca solul să se „odihnească" în vederea refacerii fertilităţii lui. în acest interval de timp, terenul e folosit ca păşune. Această formă de ogor nu atinge însă scopul urmărit, deoarece structura solului e distrusă şi acumularea substanţelor nutritive în sol e împiedicată prin îndesarea suprafeţei stratului arabil de la suprafaţă de "călcăturile animalelor. Sin. Pîrloagă, Toloacă, Bătătură; Ogor verde. Ogorul negru eun teren lucrat (arat) timp de un an, fără a fi însă semănat, ei înlocuind în asolament o plantă anuală. Lucrările solului încep după recoltarea plantei premergătoare şi au drept scop să cureţe terenul de buruieni şi să menţină solul mobilizat şi negru la suprafaţă. Se aplică: o dezmiriştire, în cazul cînd planta premergătoare se recoltează timpuriu; o arătură adîncă de toamnă; lucrări de suprafaţă executate cu grapa sau cu cultivatorul pînă la începutul iernii şi în timpul primăverii; o arătură făcută primăvara tîrziu sau vara, şi o mobilizare a solului înainte de semănat. La nevoie, ogorul se îngraşă cu gunoi de grajd. Ogorul negru măreşte şi menţine rezerva de apă din sol, e un mijloc pentru combaterea radicală a buruienilor, favorizează dezvoltarea microorganismelor şi acumularea substanţelor nutrivite în sol, permite semănatul plantelor de toamnă în epocile optime. E indicat în regiuni secetoase şi în anumite regiuni nordice, cu umiditate suficientă şi cu veri scurte (în special în gospodării cu suprafeţe foarte mari şi în ţinuturi în care populaţia, raportată la suprafaţa arabilă, e rară). în ţara noastră, unde nu sînt disponibile rezerve prea mari de teren arabil, pierderea unei recolte anuale nu e compensată prin avantajele ogorului negru, care, de altfel, prezintă şi unele dezavantaje: lucrările repetate prea des pot strica structura solului şi pot uşura eroziunea pe terenuri în pantă. Introducerea sau menţinerea acestui fel de ogor în asolamentele aplicate în agricultura noastră nu e deci o măsura totdeauna indicată. Sin. Ogor arat, Ogor lucrat, Ogor complet.. Ogorniţă 608 Ohmmetfu Semi ogorul eun teren care, după recoltarea unei plante timpurii (borceag, rapiţă, mazăre, etc.), se lucrează pentru a fi semănat toamna sau, uneori, primăvara următoare, Principala lucrare care se aplică semiogorului e o arătură adîncă la începutul verii, efectuată direct sau după o dezmiriştire şi urmată de lucrări superficiale, cari menţin solul curat şi bine afînat. Semiogorul permite combaterea eficientă a buruienilor şi executarea arăturii principale în timpul cînd terenul se găseşte în stare de umiditate optimă şi, totodată, uşurează acumularea rezervelor de apă şi de substanţe nutritive în sol. 1. Ogorniţâ, pl. ogorniţe. Ind.ţâr.: Sin. Oporniţă. V.Osiile carului, sub Car 1. 2. Ohm, pl. ohmi. 1. Elt.: Unitatea de măsură a rezistentei electrice şi a impedanţei electrice în sistemul internaţional de unităţi MKSA. Aresimboiui Q. Este egală cu 1 & rezistenţa electrică dintre două secţiuni transversale ale unui conductor filiform, cînd aplicarea între ele a unei tensiuni constante de 1 V determină un curent continuu de 1 A, acei conductor nefiind sediul vreunei tensiuni electromotoare. Este egală cu 1 H impedanţa unui circuit electric pasiv de curent alternativ sinusoidal de frecvenţă dată, al cărui curent are valoarea efectivă de 1 A, cînd tensiunea aplicată are valoarea efectivă de 1 V. 1 Q e egai cu 1G9 unităţi CGSem. Multiplii cel mai frecvent folosiţi sînt: kiloohmul (1 kO=103 H) şi megohmul (1 MO —1G6 H). 3. Ohm. 2. F/z., Elt.: Fiecare dintre unităţile de măsură ale unor mărimi caracteristice unui sistem oscilant, cari — în analogia stabilită cu un circuit electric de curent alternativ— corespund impedanţei electrice şi sînt numite corespunzător cu ajutorul termenului de impedanţă. Astfel, unitatea de impedanţă mecanică (v.), care e newton-secunda pe metru în sistemul MKS se mai numeşte ohm mecanic, iar unitatea de impedanţă acustică (v.), care e newton-secunda pe metru la puterea a cincea în sistemul MKS se mai numeşte ohm acustic, 4. Ohmal. Metg. .- Aliaj Cu-Mn-Ni de tip Manganin, cu compoziţia: 87,5% Cu, 9% Mn şi 3,5% Ni, întrebuinţat la executarea de rezistenţe electrice. V. şl Manganin. 5. OhmmetrUj pl. ohmmetre. Elt.: Instrument electric de măsură portativ, servind la măsurarea rezistenţelor electrice. Se deosebesc următoarele trei tipuri constructive principale: ohmmetru cu sursă de tensiune constantă, ohmmetru tip punte şi ohmmetru cu bobine încrucişate. Ohmmetrul cu sursă de tensiune constantă e echipat cu un galvanometru magnetoelectric cu ac indicator (v. fig. /.) _T^C, +A!dmz I -,-f !*> -t~, ?l f >/?'r ]r f U * '-1 ~Vlw 7T - /. Schemele electrice ale ohmmetruîuf cu sursa de tensiune constanta, a) schema serie; b) schema derivaţie. După poziţia relativă, în schema electrică a instrumentului, a rezistenţei de măsurat Rx şi a galvanometrului G faţă de sursa E, se deosebesc două variante de construcţie: schema serie (v. fig. I a) şi schema derivaţie (v. fig. I b). La schema serie, rezistenţa Rp serveşte la limitarea curentului maxim prin galvanometru, dimensionîndu-se, în funcţiune de valorile alese pentru E, limitele de măsură ale aparatului, rezistenţa R0 şi constanta galvanometrului C>. Dacă limitele de măsură sînt C-^R^^oo, R^ se determină astfel, E încît pentru R =0 curentul I — C-oc —--------------------- să r x tnax im ax aducă acul indicator pe diviziunea maximă a scalei galvano-metrului; dacă Rml„+r+Ro * nedeviat. Gradarea scalei e deci inversată. Etalonarea scalei se face pentru o anumită tensiune nominală E, care se indică pe scala aparatului. Pentru ca citirile pe scală să devină independente de variaţii ale lui E între anumite limite, galvanometru! eechipatcu unshunt magnetic, prin intermediul căruiase acţionează asupra constantei C., iar rezistenţaR^e reglabilă. Reglarea se efectuează prin închiderea butonului de control K, pus în serie cu o rezistenţă R1(R1=Rm'm la tipul constructiv Rmn2) vitezele unghiulare ale arborilor. II. Acuplaj Oidham. Oi, 02) arbore conducător, respectiv condus; 5) distanţa dintre arbori; A, C) discuri cilindrice, calate pe arbori; 8) disc cilindric intermediar; a, b) proeminenţele discului B. pe feţele lui frontale cîte o proeminenţă prismatică a şi b, dispuse la 90°, cari pătrund în caneluri le de aceeaşi formă, practicate pe fetele interioare ale discurilor extreme A si C (v. fig. II). Dacă în timpul . funcţionării mecanismului arborele 02 suferă o deplasare paralelă cu direcţia lui, discul intermediar B se centrează în punctul de întîlnire a axelor canelurilor discurilor A şi C, iar centrul discului C se deplasează pe un cerc cu diametrul egal cu distanţa S dintre cei doi arbori. 2. Oldhamit. Mineral.: CaS, Sulfură de calciu, întîlnită în natură în unii meteoriţi sau rezultată artificial în unele procese metalurgice. Cristalizează în sistemul cubic, are culoare brună deschisă, gr. sp. 2,58 şi indicele de refracţie n=2,14. 3. OIdsmoIoy. Metg.: Aliaj Cu-Zn-Ni de tip alpaca, cu un adausde2%Sn, cu compoziţia: 45% Cu, 39% Zn, 14% Ni şi 2% Sn. V. sub Cupru, aliaje de 4. OIdstyle. Poiigr.: Familie de litere din alfabetul latin, numită in nomenclatura franceză romane elzevir (v.) şi în cea germană, medievale (v.). 5. Oleaceae. Bot.: Familie de plante din ordinul Lingus-trales, subclasa Sympetalal (G imopetalal), încrengătura Spermatophyta, caracterizate prin: elementele florii dispuse pe patru cercuri; caliciul şi corola, cu cîte patru foliole; două stamine concrescute; corola gamopetală şi pistilul format din $ouă cârpele ; fructul e capsulă, bacă, drupă sau samară. Toate oleaceele sînt lemnoase. Din această familie fac parte unele plante alimentare (de ex. măslinul), unele ornamentale (de ex. liliacul) şi unele industriale (de ex. frasinul). 6 Oleaginoase, materii prime Ind. chim.: Produse de origine vegetala cari servesc la obţinerea industrială a uleiurilor vegetale. Principalele materii oleaginoase sînt: seminţele de floarea-soarelui, de rapiţă, de in, de cînepă, de soia, de ricin, bumbac, dovleac, mac, tutun, susan; fructele şi tuberculele de: arahide, măsline, abrasin (lemn chinezesc), nuca de cocps, fructul de palmier, fructul de fag (jirul); sîm- buri: de prune, de struguri, etc.; germeni: de porumb, de diverse cereale. Materie primă oleaginoasă se consideră şi turtele rezultînd de la presele hidraulice sau de la presele continue folosite pentru obţinerea restului de ulei conţinut, prin extracţia cu solvenţi. 7. Oleaginoasei plante Bot., Agr.: Sin. Plante uleioase (v. sub PUnuă). 8. Oleandrînâ. Chim., Farm.: Alcaloid extras din leandru. E o substanţă gălbuie, răşinoasă, solubilă în alcool şi în eter, foarte amară şi foarte toxică. în doze mici se întrebuinţează ca medicament cardiac. 9. Oleatâ, pl. oleate. Cartog.: Desen executat pe hîrtie de calc, pe care sînt trasate, pe lîngă detaliile terenului, cadrul secţiunii topografice în care se încadrează desenul, împreună cu întretăieri, două cîte două, ale liniilor caroia-jului secţiunii, pentru a permite o mai uşoară suprapunere şi comparare cu originalul. xo. Oleaţi, sing. oleat. Chim.: Sărurile sau esterii acidului oleic, uleaţii alcalini (de sodiu, de potasiu, de amoniu) sînt solubili în apă; alţi oleaţi se disolvă în alcool, în eter, ulei, etc. Trataţi cu acid clorhidric sau cu acid azotic, diluaţi, se descompun, punînd în libertate acidul gras. în industrie se întrebuinţează cel mai mult oleaţii următori : Oleatul de aluminiu, AI(C18H3302)3, care se obţine din oleat de sodiu şi alaun de potasiu, disolvaţi într-o cantitate mare de apă; se prezintă ca o masă gelatinoasă. Se emul-sionează cu apa, e insolubil în alcool şi greu solubil în eter. E folosit la impermeabilizarea ţesăturilor, ca excipient în unele pomezi cosmetice şi la îngroşarea unsorilor. Oleatul de amoniu, H4NC18H3302, care se obţine prin încălzirea amoniacului cu oleinâ. Se întrebuinţează ca agent de spălare, fie singur, ca săpun moale, fie amestecat cu piatră ponce, pentru spălat sticlăria, fie cu benzină* pentru spălat stofele, fie cu borax, glicerină, etc. Oleatul de cadmiu, Cd(C18H3302)2, care se obţine disol-vînd hidroxidul de cadmiu, proaspăt preparat* umed, în acid oleic. E un lichid gălbui sau brun, solubil în benzină, în benzol, în acetat de amil, folosit la prepararea unor lacuri transparente şi la impermeabilizarea ţesăturilor, a hîrtiei, etc. Oleatul de calciu, Ca(C18H 3302)2, care se obţine prin precipitarea unui oleat alcalin cu clorură de calciu. E întrebuinţat în Medicină, la tratarea arsurilor sau a bolilor de piele (ca şi oleatul de zinc). Oleatul de cupru, Cu(C18H 3302)2, care se obţine prin precipitarea oleatuiui de sodiu cu sultat de cupru, disolvaţi într-o cantitate mare de apă. Se prezintă ca o masă de culoare albastră, cu p. t. 100°, trecînd, la aceasta temperatură, într-un lichid verde. E folosit la conservarea odgoanelor şi a plaselor pescăreşti, şi, în Medicina veterinară, ca paraziticid. Oleatul de magneziu, Mg(C18H 3302)2, care se prepară ca şi oleatul de calciu. Se prezintă ca o masă granuloasă moale, de culoare gălbuie; e folosit la degresarea unor materiale. Oleatul de mangan, Mn(C18H3302)2, care se prepară prin introducerea de bioxid de mangan în ulei de in, încălzit puternic. Se prezintă ca o pastă groasă, vîscoasă, de culoare galbenă-brună, solubilă în ulei de in şi de terebentină. E folosit la sicativarea uleiurilor, şi la fabricarea vernis-urilor (ca şi oleatul de plumb). Oleatul de mercur, Hg(C18H3302)2, care se obţine prin precipitarea acidului oleic cu oxid galben de mercur şi alcool, la 60°. Se prezintă ca o masă galbenă, de consistenţa unui ulei gros; e puţin solubil în eter; e solubil în benzină şi în uleiuri grase. Oleatul de plumb, Pb(C18H3302)2, care se obţine prin precipitarea unui oleat alcalin cu acetat de plumb. Se prezintă ca o masă de culoare albă-gălbuie; e solubil în eter şi în eter. 39* Oleffne 612 Olefinâ de petrol, puţin solubil în alcool absolut; are p. t. 50°. E folosit la fabricarea emplastrelor şi la sicativarea uleiurilor. Oleatul de potasiu, KC18H3302, care se prepară ca şi oleatul de sodiu. Se prezintă ca o masă incoloră sau gălbuie, foarte solubilă în apă şi în alcool. Are proprietăţi emoliente. Oleatul de sodiu, NaC18H3302, care se obţine prin sapo-nificarea uleiului de măsline cu hidroxid de sodiu. Produsul tehnic, numit săpun medicinal, se prezintă ca o pulbere albă, şi e folosit în Medicină, în afecţiunile biliare, în colici hepatice, etc., şi la prepararea unor coloranţi şi a altor oleaţi. Oleatul de zinc, Zn(C18H 3302)2, care se obţine prin precipitarea oleatului de sodiu cu o sare solubilă de zinc. Se prezintă ca o masă cu consistenţă ceroasă. E folosit în tratamentul bolilor de piele. .1. Olefine. Chim.: Hidrocarburi nesaturate cari au duble iegături carbon-carbon (^>C=C^). Olefinele sînt numite prin modificarea sufixului „an“ de la numele hidrocarburii saturate corespunzătoare în „enă" (de ex.: „etenă", CH2=CH2; „propenă", CH3—CH=CH2, etc.). Locul dublei legături^.se precizează indicîndu-se cea mai mică dintre cifrele de poziţie ale atomilor de carbon dublu legaţi (de ex. 1-butenă: 12 3 4 ch2=ch—ch2—ch3). Se cunosc hidrocarburi nesaturate cu una sau cu mai multe duble legături, ca de exemplu: hidrocarburi mono-, di- sau tri-olefinice şi în general poliolefinice. Acestea pot fi aciclice sau ciclice. Se cunosc de asemenea hidrocarburi cari posedă pe lîngă o dublă legătură olefinică şi cicluri aromatice (hidrocarburi alchenil-aromatice). Hidrocarburile aciclice cu o singură dublă legătură (numite, după numele primului termen, etena sau etilena, şî hidrocarburi etilenice) corespund formulei generale C^H^. Olefinele din această clasă au, aşa cum rezultă din formula generală, aceeaşi compoziţie procentuală (85,7% carbon şi 14,3% hidrogen). Caracterizarea indivizilor chimici cari fac parte din această serie implică, deci, determinarea greutăţii moleculare, cum şi pe aceea a indicelui de brom (v. Brom, indice de Olefinele au o structură corespunzătoare unui produs de eliminare a doi atomi de hidrogen de la doi atomi de carbon vecini dintr-o hidrocarbură saturată. Interpretarea cea mai logică, pînă în momentul de faţă, a legăturii între cei doi atomi de carbon vecini din molecula astfel formată e apariţia unei legături „duble“ reprezentate convenţional prin două legături covalente de cîte doi electroni fiecare. Reacţia de formare a etenei din etan, de exemplu, se formulează astfel: H H H H H:C:C:H -> K:C::C:H + H:H. H H Cei patru electroni cari constituie legătura „dublă" dintre cei doi atomi de carbon formează două tipuri diferite de legături covalente de cîte doi electroni, legături cari se deosebesc între ele prin simetria şi energia lor. Doi dintre aceşti electroni cu spin opus ocupă un orbital de energie mai joasă formînd o legătură numită legătură n. Densitatea maximă a_ electronilor cari formează legătura tt se găseşte într-un pian perpendicular pe planul în care se găsesc toate celelalte legături de doi electroni (numite legături c) atît dintre cei doi atomi de carbon cît şi dintre aceştia şi cei patru atomi de hidrogen. Configuraţia coplanară a celor şase atomi cari formează molecula etenei reprezintă un conţinut minim de energie al moleculei faţă de orice altă configuraţie. Energia legăturii duble ^>C=C<^ e de circa 146 kcal, iar aceea a legăturii simple —C—C^ de circa 81 kcal. Dacă se presupune că energia unei legături simple de doi electroni (a) are aceeaşi valoare (81 kcal) şi atunci cînd ia parte la formarea unei legături „duble" la care mai participă şi electroni 7r, se poate aprecia energia legăturii 7r la circa 65 kcal (cifră reprezentînd diferenţa 146—81). Energia legăturilor prin electroni iz e deci apreciabil mai mică decît energia legăturilor prin electroni a. Faptul acesta e în concordanţă şi cu reactivitatea mai mare a legăturilor duble, cum se constată experimental. Principalele caracteristici fizice ale unor monoolefine inferioare aciclice şi ciclice mai des întîlnite sînt date în tabloul de mai jos. Formula şi numirea P.f. °c p,. °c j20 4 H2C~CH2 etenă -103,9 —165,5 0,570 (la —103,9°) ch8—ch=ch2 propenă —47,7 —185,2 0,610 (la —47,7°) . CHS—CH2—CH=CH2 butenă-1 CH8—CH II —6,5 <—190 0,62.6 (la —6,5°) CH—CHg trans-butenă-2 CH8—CH II + 0,96 —105,8 0,630 (la +0,96°) CH3—CH -cis-butenă-2 + 3,73 —139,3 0,630 (la +3,73°) CH8—CH2—CH2-CH=CH2 pentenă-1 ch8—ch2—c=ch2 + 30 —165 0,643 I ch4 2-metil-butenă-1 ch3—c=ch—ch8 31 ~1.>7,6 0,650 ch3 2-metil-butenă~2 (trimetil-etenă) | 33 6 ! —133,e 0,660 CH3~(CH2)8-CH=CH2 hexenă-1 i 63,5 | — 0,673 CH8~(CH2)5—ch=ch2 octenă-1 122,5 — 0,716 CH8—(CH,> ,-CHzrCH, hexadecenă-1 (cetenă) HC CH2 ll I HC CH2 \/ | 274 I I + 4 0,789 ch2 ciclopentenă h2 C /\ h2c ch I II h2c ch \/ c ! 44,4 i —93 0,772 H2 ciclohexenă 83 —80 0,810 Caracteristicile energetice şi sterice ale sistemelor de electroni cari formează o dublă legătură olefinică determină posibilitatea realizării unui foarte mare număr de reacţii de adiţie. De cele mai multe ori, reacţiile de adiţie de acest tip au loc în două trepte succesive, fie prin intermediul unor ioni, fie prin intermediul unor radicali liberi. Deplasarea electromeră a electronilor rz ai dublei legături — mai uşor polarizabile — poate conduce, în cazul Oleftne 613 Olefîne R R" unei olefine cu formula generală '^C = C/ , la urmă- Ry \R,„ toarele structuri cu sarcini despărţite: Rv sR" R R — K\r L = u V R c+—c (A) R" Nc-—c+ (8) Deplasări electromere de acest tip se prcduc numai în condiţii de reacţie cari favorizează apariţia ionilor (reacţii etero-iitice) şi la „solicitarea" reactanţiior. Apariţia unui intermediar de tip (A) sau de tip (6) e determinată de natura substituiţilor R, R', R", R'". Marea majoritate a reacţiilor de adiţie eterolitice la dubla legătură olefinică comportă în prima etapă (/) adiţia unui reactant avid de electroni („electrofir), ca, de exemplu, cationii: H+, [Halogen]+, [Alchil]*, sau moleculele acceptoare de electroni S03, BF3, AICI3, 03, etc1 sau, în fine, atomi de carbon cu polaritate pozitivă cari fac parte din grupări funcţionale ca: XC=0 sau —CsN, Reacţii de tipul acesta sînt reprezentate în schema generală de mai jos, în care s-a notat cu Y+ reactantul electrofil: (-) + X 73 / o II o \ 7? + U-) !:X C- I o \ 73 Ry \R,„ Ry Y * R\+ ii (-> +x V -> C— R" -CX Ry jV" ry i X Y * :Br :Br:- sau promotori 2 :Br :Br* -f R—CH: :CH- :Br:Br: : Br—CH—CH’ R R :Br—CH—CH—Brî + :Br-.. | | -R R în fază lichidă în medii, polare sau în prezenţa de catalizatori ionici, aceiaşi reactanţi formează acelaşi produs printr-un mecanism ionic. Afară de reacţii de adiţie la dubla legătură, olefinele dau şi unele reacţii de substituţie (printr-un mecanism radi-calic) la atomii de carbon cari poartă dubla legătură sau — mai frecvent — la atomul de carbon vecin cu aceştia (atom de carbon situat în poziţia „aliIică“). Principalele reacţii de interes preparativ ale olefinelor conduc la hidrocarburi saturate, alcooli, derivaţi halogenaţi, clorhidrine, mercaptani, aldehide, cetone, esteri, etc,T de exemplu: —Bi------------► R—CHBr—CH, R-CH=CH2+HBr- Promotori R—CH2—CHaBr derivaţi bromuraţi R—CH=CHa + CO+H2 —> R- 100 . * ■ 200° Co 200 at > —CHo—CH»- -CK=0 + R—CH—CH3 I CH=0 aldehide în reacţiile de polimerizare, al ch i I are şi oxidare ale olefinelor apar, de asemenea, intermediar, reacţii de adiţie: R—C H= C Ha+R—CH=C H2 catalizatori electrofili (Y+) sau promotori iniţiatori de radicali liberi -C H—C H,— f— C H—C H91—C H—C H. R R—CH=CH2+ HC (R% f—CH—CH21-[ k 1 H+ R—CH2—CH2—C (R)3 hidrocarbură saturatâ Reacţia iniţială (/) de adiţie a reactantului electrofil Y+ constituie etapa determinantă de viteză a reacţiei globale. O schemă analogă se poate formula şi pentru intermediarul de tip (fî) de mai sus. Reacţiile de tipul acesta au loc în fază lichidă, în medii ionizate sau în solvenţi polari. în foarte rare cazuri, şi anume cînd la atomii de carbon cari poartă dubla legătură se găsesc şi grupări puternic electronegative (de ex.: —COOR, —CN, —F, —S02R), poate avea Ioc, în prima etapă, adiţia unui reactant avid de nuclee (nucleofil), ca, de exemplu: R—O", R—NH2, sau a unor oarbanioni de tipul CH(COOR)2. Reacţiile de adiţie Ia dubla legătură olefinică prin intermediul atomilor sau al radicalilor liberi (reacţii omolitice) au loc în special — dar nu excluziv — în faza gazoasă, în prezenţa radiaţiilor luminoase sau a promotorilor generatori de radicali liberi. O astfel de reacţie poate fi reprezentată, în cazul adiţiei bromului, prin schema următoare: Reacţiile de oxidare cuprind un număr mare de posibilităţi diverse cu formare de glicoli epoxizi, ozonide, aldehide, etc. Reacţiile de substituţie în poziţie alilică conduc Ia: OOH promotor R—C H2—C H= c H2+02 R—CH—CH=CH2 hidroperoxid r_CH2—CH=CH2+Pb(CH,COO)4 -> R—CH—CH=CH2-f-CH3—COOH-f-Pb(CH3COO)2 OCOCHg ester al unui alcool 500° + R—CHCI—CH=CH2+ HC1. R—CH2—CH=CH2+CI2 în schemele de mai sus s-au indicat numai principalii produşi de reacţie. Mai trebuie menţionate, în fine, reacţiile de isomerizare ale olefinelor prin migraţiunea dublei legături sau, chiar, prin rearanjarea atomilor de carbon în catenă, ca în exemplul de mai jos: CH, H2 c h2cx nch I II H,C CH Nc' AlaO„. 480» CH, I C CH- H„C/ ^CH HaC'’ NCH I I + I II H.C-------CH, HoC---------CH metil-ciclopentenâ (1) metil-ciclopentenă (2) Oleic, acid ~ 614 Oleic, acid ~ O mare parte dintre reacţiile de preparare a olefinelor sînt reacţii de eliminare a unei grupări de atomi şi pot fi considerate, în multe cazuri, ca inversele unora dintre reacţiile de adiţie. Se obţin, astfel, olefine, prin reacţii de dehidrogenare a hidrocarburilor, de deshidratare a alcoolilor, de dehidro-haiogenare a derivaţilor halogenaţi, de decarboxilare a acizilor carboxilici nesaturaţi şi, de asemenea, prin degradarea bazelor cuaternare de amoniu. Se pot obţine olefine şi prin reacţii de alt tip, ca de exemplu hidrogenarea parţială a unei hidrocarburi cu triplă legătură. Trecerea de la o olefină la o alta isomeră se poate face prin reacţiile de iso-merizare de asemenea menţionate mai înainte, iar trecerea de la o. .olefină .la o alta, cu greutate moleculară mai mare, se poate face prin reacţii de polimeri-zare sau copolimerizare. în fine, se mai pot obţine olefine prin reacţii de condensare a halogenurilor de alil cu derivaţi organomagnezieni şi, de asemenea, prin reacţii de condensare a derivaţilor carboniIici cu trifenil-fosfin-metilene (Ar3P=CH—R). Industrial, se obţin cantităţi mari de olefine inferioare gazoase (etenă, propenă, butene isomere, isobutenă) în procedeele de prelucrare termică şi terrrocatalitică a petrolului (cracarea termică şi catalitică a fracţiunilor grele, reformarea benzinelor, pi ro liza fracţiunilor grele, etc.) sau prin aplicarea,procedeelor de descompunere termică sau termo-catalitică asupra unor hidrocarburi saturate pure (de ex.: dehidrogenarea etanului, demetanarea şi dehidrogenarea pro-panului, dehidrogenarea butanului, etc.). Olefine gazoase şi lichide se mai găsesc în produsele de la distilarea uscată a cărbunilor şi în produsele de la fabricarea benzinei prin hidrogenarea oxidului - de carbon (Fi-scher-Tropsch). în procedeele de cracare termică sub presiune în sistem de faze vapori-lichid ale fracţiunilor grele de petrol (motorine, păcuri), se obţin gaze conţinînd cîrca12***16 % olefine (C2—C4), pe cînd în procedeele de cracare în faza vapori se obţin gaze conţinînd circa 40---50% olefine inferioare (C2—C4). în cazul procedeelor de cracare catalitică, randamentul total în gaze scade, dar concentraţia olefinelor în fracţiunile C2, C3, C4 e apreciabil mai mare, ceea ce măreşte economicitatea proceselor de separare. în benzinele de cracare se găsesc procente apreciabile de olefine lichide (între 20 şi 30%), dar separarea lor în stare pură din aceste amestecuri nu e, pînă acum, aplicabilă economic. Amestecuri de olefine lichide tot atît de greu-separabile se obţin şi la fabricarea benzinei sintetice din oxid de carbon. Consumul din ce în ce mai mare de olefine inferioare a determinat aplicarea pe scară industrială mare a procedeelor de dehidrogenare a etanului şi propanului,cum şi a procedeelor de cracare la temperatură înaltă (800°), în prezenţa aburului, a fracţiunilor grele. Aceste procedee au permis ridicarea producţiei mondiale de etenă în anii 1960—1961, în jurul a 2 milioane tone anual. O creştere apreciabilă se înregistrează şi în producţia propenei şi isobutenei. Importanţa economică a olefinelor ca materie primă în industria chimică şi petrochimică se datoreşte atît marelui număr de produse diverse cari se pot obţine prin utilizarea lor, cît şi volumului foarte mare al producţiei unora dintre aceste fabricaţii. Printre fabricaţiile de volum foarte mare se pot cita aceea a etanolului, a isopropanolului, etifen-glicolciluij eti-len-oxidului, a glicerinei, a produselor de alchilare (etilben-zen, isopropilbenzen, jsopctenă, dodecilbenzen), şi în special, a unor produşi macromoleculari utilizaţi ca mase. plastice şi fibre sintetice (poliolefine): politene şi polipropilene şi, de asemenea, copolimeri utilizaţi în industria cauciucurilor sin- tetice (de ex,, isobutenă, drept component de copolimerizare cu butadiena, la fabricarea butilcauciucului). în ţara noastră, producţia de olefine se dezvoltă într-un ritm rapid şi e legată de dezvoltarea Combinatelor petrochimice Brazi si Borzesti. V. sî Butadienă si Poliolefine i. Oleic, acid Chim.; CH3(CH2)7CH=CH(CH2)7CCOH. Acid 9-octaaecenoic. E un acid nesaturat, care_se găseşte în grăsimile naturale. Se prezintă sub forma a doi isomeri geometrici cis şi trans, respectiv acidul oleic şi acidul elaidic (v. Elaidic, acid ~), isomeri cari diferă între ei prin poziţia dublei legături. Acidul oleic e singurul acid care se găseşte în cantităţi mari în toate grăsimile naturale, animale şi vegetale, în special sub forma de gliceride; apare, ca şi ceilalţi acizi nesaturaţi (cu excepţia acidului vaccenic, a acidului trans-11-octa-decenoic), sub forma isomerului cis. Conţinutul diferitelor grăsimi în acid oleic variază astfel: uleiul de măsline conţine 80%, uleiul de migdale 75%, uleiul de palmier 41%, uleiul de floarea-soarelui 3 3 * * - 3 6 %, uleiul de soia 33%, uleiul de in 5—25 %, grăsimiie animale terestre, cu excepţia celor de rumegătoare, conţin 40*-*60%, grăsimile din lapte conţin 35-*-45%, grăsimile animalelor si ale plantelor acvatice conţin 30—45%. Acidul oleic tehnic e cunoscut sub numirea de oleinâ (v.). Din uleiul de măsline se poate izola un acid oleic de puritate mare (99,6***99,8 %), partea cea mai dificilă în purificare fiind îndepărtarea celorlalţi acizi nesaturaţi prezenţi în amestec. Separarea se face prin cristalizare din acetonă sau metanol, la temperaturi joase. Soluţia în acetonă, conţinînd aproximativ 6% ulei de măsline, se răceşte la —20°, 12 ore, se filtrează, iar filtratul se răceşte la —60°, cînd cristalizează acidul oleic. Se recristalizează de încă trei ori la —60°, pentru a îndepărta acidul linolic. Acidul oleic se poate purifica şi prin cristalizarea sării sale de bariu din benzen, conţinînd 5% alcool, sau a sării de litiu din alcool de 80%; se purifică, de asemenea, prin hidrogenare selectivă. Se cunosc mai multe sinteze ale acidului oleic. Sinteza Noi Ier, modificată de Baudart, consistă în condensarea bromuri i de 1-metoxi-hexil-6-magneziu cu 1-etoxi-1,2-dibrom-n-decan, reducerea cu zinc a produsului rezultat prin condensare la 1-metoxi-7-hexadecenă, care, prin tratare cu acid bromhidric, dă 1-brom-7-hexadecenă. După trecerea în iodură şi tratarea cu etilmalonat de sodiu, se saponifică şi se decarboxilează, obţinîndu-se un amestec format din 35% acid oleic şi 65% acid elaidic. S-a preparat şi din acid 10-cetostearic, care prin reducere trece în acid 10-hidroxistearic, iar acesta, după conversiune în acid iodostearic şi dehalogenare cu hidroxid de potasiu, trece în acid oleic. O altă reacţie pornind de la un derivat acetilenic, [CH3(CH2)7C==CH], prezintă avantajul că dă, în final, prin hidrogenare în prezenţa unor catalizatori cu activitate atenuată prin otrăvire parţială, isomerul cis (acidul oleic). Acidul oleic pur e un lichid incolor şi inodor, dimorf, cu p. t. 13,3° şi 16,2° şi p. f. 215***216°; p.f.10 225--2260; D^°=0,895; n2°= 1,45823, viscozitatea la 20°=38,8 cP, iarla 60°—9,41 cP; e insolubil în apă, solubil în alcool, eter, compuşi halogenaţi, sulfură de carbon, hidrocarburi aromatice. Acidul oleic dă reacţii de adiţie specifice dublei legături şi reacţii specifice grupării carboxil (esteri, săruri). Prin oxidare cu ozon se obţine ozonida oleică: 0--O 1 I CH3(CH2)7CH CH—(CH2)7COOH; Oleic, alcool ~ 615 Olenellus aceasta, prin hidroliză în condiţii biînde, trece în aldehidă pelargonică, CH3(CH2)7CHO, şi în semialdehida acidului ace-laic, OCH(CH2)7COOH ; hidroliză în prezenţa oxigenului dă . acizii pelargonic, respectiv acelaic. . Oxidarea blîndă cu permanganat în mediu alcalin conduce Ia acid 9,10-dihidroxi-stearic, iar în mediu neutru, Ia acid 9-hidroxi-10-ceto- sau 10-hidroxi-9-cetostearic. Oxidat cu acid azotic în prezenţa vanadatului de amoniu, conduce la acizi bi bazici. Oxidarea Ia acizi mono- sau bibazici cu catenă mai scurtă se realizează şi cu acid cromic. Prin topirea alcalină a acidului oleic cu hidroxid de potasiu, Ia 220°, migrează dubla legătură, se produce simultan o rupere a moleculei (datorită unei condensări aldolice, urmată de oxidare), şi se obţin acid palmitic şi acid acetic. Prin adiţie de brom la dubla legătură a acizilor oleic şi elaidic se obţin acizii dibromstearici stereoisomeri cari, în prezenţă de hidroxid de potasiu în mediu alcoolic, elimină acid bromhidric si dau acidul stearolic (un acid cu triplă legătură), CH3—(CH2)7—C=C(CH2)7—COOH. în prezenţa clorurii de aluminiu, acidul oleic poate adiţiona la dubla legătură şi resturi aromatice. Sulfonarea cu acid sulfuric concentrat sau cu oleum conduce Ia acizi mono-, respectiv disulfonici, cari sînt buni agenţi activi de suprafaţă. Hidroliză produselor sulfonate conduce Ia hidroxiacizii corespunzători. Isomerizarea acidului oleic la acid elaidic se face în prezenţa diverşilor agenţi de isomerizare (oxizi de azot, azotat mercuros, sulfat acid de sodiu), cel mai eficace fiind seleniul în proporţia de 0,003—0,1 % la 150***220°. Se obţine un amestec cu un conţinut de aproximativ 35% acid oleic şi 65 % acid elaidic. Cu metalele formează săruri, numite oleaţi (v.). Acidul oleic este un factor de creştere necesar organis-malor inferioare ca şi biotina. Are un efect de inhibiţie asupra creşterii diferitelor organisme gram-pozitive. Acidul oleic e utilizat ca lubrifiant pentru fibre textile. Acizii pelargonic şi acelaic se obţin industrial prin ozoni-zarea acidului oleic şi hidroliză ozonidei în prezenţa oxigenului. Acidul oleic se utilizează, în principal, la obţinerea unor săpunuri de bună calitate, moi, solubile, şi Ia fabricarea de fubrifianţi, grăsimi, uleiuri sulfonate, detergenţi sintetici, răşini ; de asemenea, la prelucrarea metalelor, în cosmetică, la flotarea minereurilor. Esterii săi cu alcoolii inferiori sînt folosiţi în industria textilă, în pielărie. Esterul cu alcoolul tetrahidrofurfurilic e un bun plastifiant pentru policlorura de vinii. i Oleic, alcool Chim.: CH3(CH2)7CH=CH(CH2)7CH2OH Cis-9-octadecenol. Alcool gras nesaturat cu p. t. 2°; p.f 15= = 209° ; n 2p=1,4607, d^°=0,8489. Segăseşteîn uleiurile de peşte, în spermaceti (în proporţie de pînă la 25%), în uleiul de caşalot (sub formă de ceară pînă la 70% din totalul materiei grase). A fost sintetizat prin reducerea esterilor acidului oleic, în prezenţă de catalizatori pe bază de zinc şi crom. Trans-isomerul său — 9-trans-octadecenol — are p.t. 36,5°, p. f.18=216°; «4o= 1,4552; d^°=0,8338. 2. Oleica, anhidrida Chim.: Anhidrida acidului oleic; are p.t. 22-• *22,2° ; d^°=0,8982; 1,4630. Se obţine, fie prin tratarea la reflux a acidului oleic cu un agent de deshidratare, cel mai frecvent cu anhidridă acetică, la circa 140*"150°, fie din sarea de sodiu (săpunul de sodiu) şi clorurâ acidă respectivă: RCOONa+RCOCI (RCO)aO+NaCI sau prin tratarea . săpunului respectiv anhidru cu fosgen: 2 RCOONa+COCI2 -> (RC0)20+C02+J\kCI. Stereoisomerul, anhidrida elaidică, are p. t. 46,2—46,4°; d}00=0,8338; «1D00=1,43 3 9. 3. Oleina. Chim.: Acid oleic tehnic (ulei roşu), care e format din componenţii lichizi ai seu lui, avînd un conţinut de 70---75 % acid oleic, 5 —10% acid linolic, restul fiind acid stearic, palmitic şi alţi acizi graşi. Oleina se izolează din acizii graşi obţinuţi din hidroliză acidă sau alcalină a grăsimilor (gliceridelor), cum sînt seul, grăsimea de oase şi, uneori, din acizii graşi din seminţele de palmier. Separarea oleinei din amestecul de acizi graşi se realizează greu prin distilare, din cauza temperaturilor de fierbere apropiate ale componenţilor amestecului. La separarea esterilor metil ici a acestor acizi se poate folosi distilarea fracţionată sub presiune joasă (1 ***10 mm col. Hg). Industrial, se practică separarea prin metode f'zice, cum sînt: presarea produselor cristalizate la cald sau la rece, cristalizarea din disolvanţi organici, extragerea cu solvenţi selectivi, hidrogenarea selectivă. Separare oleinei prin presare cu prese hidraulice. Amestecul de acizi graşi (stearic, palmitic, oleic) se topeşte şi se lasă să se răcească încet în forme; se formează, astfel, cristale uşor presabile. Se efectuează o primă presare la rece, la presiuni moderate (15• *• 20 kgf/cm2). „Turtele" de acizi cristalizaţi conţin încă 10-**20% oleină, care se separă conţi nuînd filtrarea la cald. Apoi turtele sînt din nou topite, cristalizate şi presate în prese încălzite cu apă caldă sau cu abur. După aceste operaţii se obţine un produs care conţine acid stearic (45%) şi acid palmitic (55%). Filtratele de la aceste presări conţin oleină care, pentru o purificare mai avansată, e din nou cristalizată şi separată de cristalele formate prin presare. Cristalizare din disolvanţi. Solubilitatea acizilor graşi în disolvanţi organici creşte cu nesaturarea şi pe acest principiu se bazează separarea gliceridelor saturate de cele nesa-turate. Solventul folosit pentru separarea oleinei de stea-rină e metanolul de 90% concentraţie. Se prepară o soluţie a grăsimii în alcool metilic, cu o concentraţie de aproximativ 30 %, se răceşte la —12°, se filtrează în vid şi, din filtratul care conţine oleina, se îndepărtează metanolul, prin distilare. Hidrogenarea selectiva, un procedeu mai nou de obţinere a unei oleine mai pure, consistă în adiţia de hidrogen la acizii polinesaturaţi linolic şi linoleic; hidrogenarea se efectuează înainte sau după scindarea hidrolitică a grăsimilor. Oleina e un lichid uleios, a cărui culoare variază de Ia galben pînă la brun, după gradul de puritate şi rafinare. Cînd nu e bine purificată, are miros rînced şi reacţie slab acidă. Oleinele de bună calitate trebuie să aibă conţinut total în grăsimi de 98 * * *99 %, din care 94***97% să fie grăsimi nesaponificabile. Oleina nu trebuie să conţină impurităţi mecanice. Cînd e necesar, oleina e supusă unei rafinări. Acidul oleic se determină iodometrie. Oleina e folosită la prepararea săpunurilor moi, sub formă de pastă şi lichide. Derivaţi ai oleinei sînt folosiţi în industria textilă. în general, oleina are aceleaşi utilizări ca acidul oleic (v. sub Oleic, acid ~). Sin. Elaină. 4. Olendru, pl. olendre. 1. Tehn.: Sin. Racord olandez (v.). 5. Olendru. 2. Ut., Ind. hîrt. V. Holendru 2. e. Olenellus. Paleont.: Trilobit din ordinul Polymera, familia Oienellidae, cu cefalon semicircular. Obrajii, ficşi (fixigene), sînt foarte înguşti, iar ochii, alungiţi, sînt situaţi aproape de glabelă. . _ , . . Olenelfus, Etajul cu ~ 616 Oleozahar Toracele, în formă de scut, cuprinde 15 segmente, cel de al treilea cu ţepii pleurali dezvoltaţi, iar al 15-lea, cu ţep dorsal lung. Pigidiul e foarte mic. SpeciaOlenellus giliberti Meck, e caracteristică pentru Cambrianul inferior (Geor-gian-Olenel lidian). 1. Etajul cu Stratigr.: Sin. Georgian (v.), Cambrianul inferior. 2. Olenus. Paieont. :Tri-lobit din grupul Opisto-paria, ordinul Polymera, Olenellus gillberti. Olenus truncatus. fami 1 ia Olenidae. Avea cefa- lonul trapezoidal, cu ţepi genali dezvoltaţi şi cu glabela cu 2—3 şanţuri. Toracele era constituit din 12 segmente, iar pigidiul, mic, numai din cinci inele axiale. Specia Olenus truncatus Brunnich e caracteristică pentru Cambrianul superior (Potsdamian). 3. Etajul cu Stratigr.: Sin. Potsdamian (v.), Cambrianul superior. 4. Olecdinamic, nivel Expl. petr. V. Nivel oleodinamic. 5. Oleografie. Arte gr.: Cromolitografie care imită pictura în ulei, pe hîrtie care imită pînza. 6. Oleomargarinâ. Ind. alim., Ind. chim.: Grăsime animală obţinută din seu de calitate superioară, folosită la fabricarea margarinei animale sau mixte. Pentru obţinerea oleomargarinei se topeşte seul la 42° şi se presează, rezultînd un produs gălbui, granulos, cu miros plăcut, numit „premier-jus“, care, răcindu-se la 29°, devine semisolid. Se împachetează în pînze de filtru şi se presează, rezultînd circa 25% oleomargarină, care reprezintă partea fluidă, obţinută la presare. Oleomargarina e o grăsime gălbuie cu gust şi miros plăcut, cu p. t. sub 30°. Conţine maximum 0,2% umiditate; are indicele de aciditate 1,5, indicele de iod 45—60 şi indicele de saponificare 193 —198. Se foloseşte în proporţii mici la fabricarea margarinei. 7. Oleometru, pl. oleometre. 1. F/z.: Areometru folosit pentru determinarea densităţii uleiurilor vegetale. Dînd indicaţii insuficiente sau eronate pentru determinarea compoziţiei amestecurilor de uleiuri, nu mai e folosit. Sin. Eleo-metru, Elaiometru. 8. Oleometru. 2. Chim.: Aparat cu care se dozează, prin extracţie cu eter de petrol, uleiurile şi grăsimile din seminţe (numire generală). 9. Oleometru. 3. Chim.: Aparat pentru determinarea rapidă a conţinutului de ulei al materiilor prime şi al subproduselor oleaginoase. . Se compune dintr-un agitator etanş cu cuţit, care se roteşte cu 17 000 rot/min, dintr-o presă manuală de laborator şi din areometre gradate în mod special. Pentru determinare se cîntăreşte o cantitate din proba de analizat (50 g pentru majoritatea produselor), şi se introduce în cuva agitatorului. Se adaugă o cantitate de 10 ml solvent (o-diclorbenzen) şi se agită un timp stabilit în funcţiune de conţinutul în ulei al materialului analizat (în general, 2—3 min). Se produc o măcinare fină în prezenţa solventului şi extracţia selectivă a grăsimilor conţinute. Se toarnă amestecul solvent-măcinătură în presa filtrantă şi se presează, colectîndu-se miscela rezultată. Se determină densitatea miscelei cu areometru! aparatului, gradat în unităţi convenţionale. Metoda nu poate fi aplicată pentru materiale foarte sărace în ulei (de ex. cojile de floarea-soarelui). 10. Oleonâ. Ind. chim.: CH3(CH2)7-CH=CH(CH2)7CO—(CH2)7CH=CH(CH2)7CH3 Di-cis-8-heptadecenil-cetonă; compus carbonilic nesaturat. Oleona are p. t. 59,5°; stereoisomerul ei, elaidona (di-trans-8-heptadecenil-cetona) are p.t. 70°. Ambii isomeri sînt solubili în solvenţi organici. Se prepară prin încălzirea săpunurilor peste temperatura de descompunere. Se mai poate obţine prin încălzirea acidului oleic în apropierea punctului de descompunere, în prezenţă de agenţi de deshidratare şi prin transformarea catalitică a acidului oleic în faza de vapori. 11. OleostatiCi nivel Expl. petr. V. Nivel oleostatic. 12. Oleostearine. Ind.aiim.: Esteri micşti ai glicerinei cu acizii oleic şi stearic. Se cunosc: Di-oleo-monostearina (stearo-d io I ei na), care se găseşte în proporţii de pînă la 5 % în untură. Există în două forme isomere: H2C—OOC(CH2)16CH3 HC—OOC(CH2)7CH=CH(CH2)7CH3 H2C—OOC(CH2)7CH = CH(CH2)7CH3 oc-stea ro-a', (3-d i ol ei na H2C— OOC(CH2)7CH = CH(CH2)7CH3 HC—OOC(CH2)16CH3 H2C—OOC(CH2)7CH = CH(CH2)7CH3 3-stearo-a,a'-d iol elna Oleo-distearina (mono-stearo-dioleina) e un component caracteristic al grăsimilor vegetale (unt de cacao, grăsime din Stillingia, unt de Borneo). Există în două forme isomere: H2C—OOC(CH2)16CH3 H C—OOC(C H2)16C H3 l H2C— OOC(CH2)7CH = CH(CH2)7CH3 a-oleo-a',3-distearina (1-oleil-2,3~distearina) H2C-OOC(CH2)16CH3 HC—OOC(CH2)7CH = CH(CH2),CH3 H2C-OOC(CH2)16CH3 3-oleo-a,a'-distearina (2-oleil-1,3-distearina) GIicerida mixtă nesimetrică, 1 -oleiI-2,3-distearina, are p. t. 38,5°, «{“=1,4570. Glicerida mixtă simetrică, 2-olei i-1,3-disteari na, are p. t. 42,5—43°. 13. Oleovax. Elt., Chim.: Substanţă de culoare albă sau gălbuie deschisă, obţinută prin hidrogenarea uleiului de ricin. Oleovaxul e folosit uneori la impregnarea hîrtiei folosite pentru fabricaţia de condensatoare electrice. Constanta di-electrică e mult mai mare decît a altor substanţe electro-izolante (parafină, cerezină, galovax, etc.), dar prezintă variaţii mari la variaţia temperaturii, ducînd la schimbări ale capacităţii condensatoarelor. 14. Oleozahar, pl. oleozaharuri. Farm.: Preparat galenic obţinut prin amestecarea şi triturarea zahărului pulverizat cu diferite uleiuri eterice. Oleozaharurile se prepară în farmacie, constituind un suport, fără acţiune medicamentoasă, cu scopul de a se incorpora şi dilua principii activi, cari se administrează în cantităţi foarte mici (produse arsenicale, alcaloizi, etc.), sau substanţe cu gust neplăcut. Sin. Elaeosac-chara. Oleum 617 Oligocen 1. Oleum. Chim.: Amestec de acid sulfuric concentrat şi anhidridă sulfurică (S03). Absorpţia anhidridei sulfurice în acid sulfuric concentrat se face în turnuri de absorpţie în contracurent sau prin barbotare în aparate construite din . fontă silicioasă. Se fabrică în concentraţii de 20---25% S03 liber, cu d. 1,92 şi de 60---70 % SOs liber cu d. 2,02, amestecuri cari sînt lichide la temperatura obişnuită. Soluţia de oleum are tendinţa de a ceda S03; de aceea fumegă la aer, iar la încălzire distilă tot trioxidul de sulf disolvat şi temperatura de fierbere creşte continuu (60° la oleum cu 63% SOs; 125° la oleum cu 25% S03), pînă se ajunge la acidul sulfuric de 98,2%, cu temperatura de fierbere constantă (338°). Amestecurile de S03+H2S04 cu un conţinut mic în S03 (pînă la 25%) şi cele cu conţinut mare (65%) au temperaturi de topire (eutectice) joase. Cea mai înaltă temperatură de topire (+36°) o are amestecul cu 45% S03 şi corespunde compoziţiei de 1 mol H2S04-j-1 mol S03 şi are formula acidului pirosulfuric, H2S207, combinaţie care există numai în stare cristalizată. Oleumul e folosit la sulfonări (v.), la rafinarea uleiurilor, la purificarea vaselinelor medicinale, la fabricarea unor coloranţi, etc. Sin. Acid de Nordhausen, Acid pirosulfuric, Acid sulfuric fumans. 2. Olibanum, ulei de Ind. alim.: Ulei eteric obţinut din guma-răşină a diferitelor specii de arbori din genul Bos-wellia, familia Burseraceae, cari cresc în Africa orientală şi pe coasta meridională a Arabiei. Răşina, care se prezintă sub forma de lacrimi rotunde sau ovale, incolore sau gălbui, eu miros balsamic caracteristic, dă, prin antrenare cu vapori de apă, cu un randament de 3*• *8%, un ulei eteric, incolor sau galben, cu miros plăcut, avînd: d1s=0,872—0,892;ocD= -26,3°--- + 34,37°;«^=1,471 ••• 1,4774; indicele de esterificare 5---16. Componenţii principali sînt: dipentenul, l-a-pinenul, felandrenul, camfenul, p-cimenul, borneolul, a- şi Y“°l'banolul, (3-pinenul. Se utilizează în parfumerie, ca fixator pentru toate tipurile de compoziţii şi ca element constitutiv pentru compoziţiile de tip oriental. 3. Olificare. Ind. piei.: Proces chimic prin care hidroxi-compuşii de crom se condensează formînd complecşi poli-nucleari. Această condensare se realizează prin combinarea unei grupări hidroxil cu doi atomi centrali de crom diferiţi, cu scindare de apă. Pe măsură ce olificarea avansează, formîndu-se compuşi polinucleari, soluţia se apropie de starea coloidă. Atît procesul de olificare cît şi dimensiunile moleculelor obţinute sînt promovate prin mărirea bazicităţii complexului de crom. Concomitent cu olificarea se produce o mărire a acidităţii soluţiei. Sărurile bazice olificate sînt relativ rezistente la acţiunea acizilor. Dezolificarea compuşilor se produce numai prin încălzire prelungită în prezenţă de acizi. 4. Oligisî. Mineral.: Fe203. Oxid de fier anhidru, care are fier în proporţia de 72%. Se formează în procesele magmatice, în special în faza hidrotermală, găsindu-se în rocile vulcanice sau în rocile vecine cu acestea, pe crăpături, sub formă de cristale. De asemenea ia naştere şi în procese metamorfice din rocile sedimentare cari conţin oxizi de fier. Cristalizează în sistemul romboedric, cristalele avînd un habitus lamelar sau gr anular. Se prezintă, uneori, în mase compacte. Culoarea e cenuşie de oţel sau neagră, cu urma roşie sau cafenie-roşcată; în pulbere e roşu.'în lame subţiri e roşu transparent şi slab pleocroic. Are luciu metalic; nu are clivaj. Are duritatea 5,5—6,5 şi gr. sp. 5,19—5,28. Formează uneori acumulări importante, sub forma de zăcăminte, folosind la exploatarea şi separarea fierului. în ţara noastră se întîlnesc zăcăminte cu dimensiuni mici la Ocna de Fier, în masivul Poiana Rusca şi în Dobrogea. 5. Oligocen. Stratigr.: Ultima şi cea mai scurtă epocă.a Paleogenuiui, al cărei început e marcat de o vastă transgresiune în Europa centrală. în cursul Oligocenului s-au produs ridicarea Alpilor şi a Pi rinei ior şi o reducere a faciesurilor marine normale, ’ în favoarea faciesurilor fluvio-lacustre, lagunare şi salmastre. Limita'inferioară a Oligocenului e marcată prin dispariţia ortofragminelor şi a genului Palaeotherium şi prin apariţia lepidociclinelor şi a genurilor Entelodon şi Anthracotherium (în Europa). Sfîrşitul Oligocenului e caracterizat prin sărăcirea faunei de mamifere şi reînnoirea moluştelor marine, în cadrul Oligocenului se deosebesc, de jos în sus, etajelq: Sannoisian, cu Entelodon magnum şi Anthracotherium alsa-ticum; Stampian, cu Anthracotherium magnum şi Acera-therium; Chattian cu Anthracotherium valdanse şi Micro-bunodon minimum. La începutul acestei epoci, domină, încă, în Europa, flora tropicală cu palmieri, Magnolia, Cinnamomum, dar apoi arbori'i cu frunze căzătoare (plopul, fagul, salcia, ulmul, ani nul, frasinul) devin din ce în ce mai numeroşi. Se dezvoltă păduri întinse de Pinus succinifera, din a cărui răşină provine chihlimbarul. Printre foraminifere, alături de lepidocicl ine se găsesc ultimii numuliţi (Nummulites vascus, Nummulites interme-dius). Recifele formate din corali continuă să se dezvolte în aria Mării Tethys. Printre gasteropode sînt foarte numeroase Naticidele (Ampullina crassatina), Pleurotomele, Tere-bridele şi forme de apă dulce sau salmastră (Ftydrobia, Nys-tia, Plebecula ramondi). Fauna de lamelibranhiate se compune din genuri persistente din Eocen, Dintre echinoderme capătă o dezvoltare deosebită Scutellidele (Amphiope). Printre mamiferele marine se găsesc mai frecvent forme de sirenieni (Halitherium) şi apar adevăratele balene (Mysticeta). Se dezvoltă rozătoarele, apărînd aproape toate tipurile actuale (Sciurus, Heliscomys). Alături de creodonte (Hyaenodon), se dezvoltă fisipedele (Cynodictis) şi felidele (Nimravus, Eusmilus). Apar primii elefanţi (Palaeomastodon), grupul special al Embritopodelor (Arsinoitherium), iar dintre Rino-cerote, genurile Aceratherium şi Indricotheriurm Tapiridele sînt reprezentate prin Protapirus; Ecvideele, prin Mesohippus şi Miohippus; artiodactilele bunoselenodonte, prin Entelodon şi Anthracotherium; cervicornele, prin Lophiomeryx şi Protoceras; primatele, prin Parapithecus şi Propliopithecus. în Oligocen capătă o mai mare dezvoltare faciesul de molasă, flişul fiind mai restrîns decît în Eocen. Sînt mai răspîndite depozitele continentale (molasele fluviolacustre şi calcarele lacustre). Depozite mai particulare ale Oligocenului sînt şisturile disodiliforme cu peşti şi insecte (facies euxinic), nisipurile cuarţitice albe de origine fluviatilă sau eoliană, depozitele nisipoase cu chihlimbar, marnele şi argilele cu faună salmastră (strate cu cirene). în ţara noastră, depozitele Oligocenului sînt larg dezvoltate în Carpaţii orientali, în Depresiunea getică, în basinul Petroşani şi în partea de nord-vest a basinului Transilvaniei. în Carpaţii orientali, Oligocenul îmbracă faciesul de fliş. în zona internă, deasupra Eocenului de tip Şotrile, seria oligocenă cuprinde marne şi argile marnoase, iar în baza, disodile, marne silicioase şi menilite. în zona mediană a flişuiui se dezvoltă, la sud (între Dîmboviţa şi valea Drajnei), un complex de depozite argilo-marnoase moi (Strate de Pucioasa) şi de gresii masive friabile (Gresia de Fusaru). Baza acestui complex e constituită din disodile, iar partea lui superioară, din marne şi disodile cu intercalaţii de gresii curbicorticale, tufite şi bentonite. în basinul văii Buzăului, Stratele de Pucioasa şi Gresia de Fusaru sînt înlocuite de Stratele de Krosno cu caractere mai pregnante de fliş, larg dezvoltate pe toată întinderea Carpaţilor orientali şi Oiigochete 618 Oiigozide : occidentali. Partea inferioară a Strateior de Krosno, formată din gresii în bancuri, cuprinde un nivel foarte subţire de -şisturi calcaroase, iar partea lor superioară e constituită dintr-o alternanţă deasă de depozite argilcase-marnoase şi gresii dure, calcaroase, cu textură curbicorticală şi ieroglife. în zona externă, Oligocenul cuprinde în bază menilite şi .marne siIicioase şi bituminoase („marnele albe"). Urmează -şisturi disodilice, gresii cuarţitice albe-gălbui (ortocuarţite), local, şi glauconitice (gresia de Kliwa), apoi un orizont cu caractere mai pregnante de fliş, cu gresii curbicorticale şi cu intercalaţii de tufuri (Stratele de Podul Morii), în fine gresii moi în bancuri şi nisipuri cuarţitice albe (Gresia de Buştenari), asociate cu diatomite, şisturi disodilice şi menilite (orizontul menilitelor superioare). în Moldova, Oligocenul zonei externe e invadat local, şi pe toată grosimea lui, de conglomerate cu elemente de şisturi verzi. în Depresiunea getică, seria oligocenă e constituită din şisturi disodiliforme, depozite argilo-marnoase de tipul Strateior de Pucioasa, gresii moi şi conglomerate. Aceste depozite constituie în ansamblu un complex de molasă. în basinul Petroşani Oligocenul, dezvoltat în facies de molasă, cuprinde la partea inferioară gresii şi conglomerate roşii, iar la partea superioară, depozite argilcase-marnoase cu faună salmastră (strate cu cirene) şi numeroase strate de cărbuni bruni. în partea de nord-vest a basinului Transilvaniei, Oligocenul e reprezentat printr-o molasă tipică ce cuprinde, deasupra Strateior de Mera (în general atribuite Oligocenului inferior): Stratele de Tic inferioare (Cluj), constituite din argile roşii şi din nisipuri, şi substituite, în regiunea Jibou, de Stratele de lleanda, cu şisturi disodilice; Stratele de Tic superioare cu intercalaţii de cărbuni, faună cu cirene, corbule, Anthracotherium şi Indricotherium, echivalente cu o parte a^Strateior de Cetate (Cluj), cari sînt constituite din gresii cu stratificaţie încrucişată şi faună cu cirene şi corbule; în fine, Stratele de Jimbor şi de Sîn-Mihai cu gresii, în parte caolinoase, pietrişuri, argile roşii, strate de cărbuni şi niveluri cu faună salmastră. 1. Oiigochete. Pisc. .-Ordin de viermi anelizi, cu organizaţie internă simplă, avînd corpul alungit, inelat, cu patru şiruri de peri locomotori (cheţi) înfipţi direct în piele. Cavitatea generală e goală. Ermafrodiţi, au organele genitale dezvoltate într-o regiune limitată (clitelum). Glandele cutanee ale acestei regiuni formează un cocon în care animalul îşi închide ouăle. Oligochetele trăiesc în pămînt (specii tericole) şi în apă (specii limicole). Cele tericole au un rol important informarea solurilor fertile, deoarece se hrănesc cu detritus vegetal, pe care îl transformă în humus. Speciile acvatice ating dimensiuni de 0,5**-8 cm, trăiesc liber sau fixate în vegetaţie şi pe fund, se hrănesc cu detritus şi sînt căutate de peşti drept hrană. Oligochetul Tufifex (viermele roşu) suportă şi regimul apelor poluate, fiind întîlnit pe fund chiar în zona celei mai puternice degradări (zona polisaprobiilor), sub formă de colonii. 2. Oligoclaz. Mineral.: Mineral acid din subgrupul iso-morf al feldspaţilor plagioclazi, care conţine 10—30% anortit. Are în compoziţia chimică teoretică; 8,84% Na20, 5,03% CaO, 23,70% Al203 şi 62,43 % Si02, modificată frecvent prin prezenţa: KaO în proporţie de cîteva procente, BaO pînă la 0,2%, SrO pînă la 0,2%, FeO şi Fe20.j. Se întîlneşte în rocile magmatice acide şi intermediare, cum şi în gnaisuri. Cristalizează în sistemul triclinic, clasa pinacoidală, în cristale cu habitus tabular (lamelar) şi tabular-prismatic. Sînt foarte frecvente maclele polisintetice complexe. Culoarea e albă, albă-cenuşie, mai rar roşietică (cu irizaţii), cu luciul sticlos. Are clivajul perfect după (001) şi (010), duritatea 6—6,5 şi gr. sp. 2,62—2,65. E optic biax, cu indicii de refracţie: — 1,532* * * 1,545 ; ^=1,536-1,548; # =1,541-1,552. Se altei ează sub acţiunea agenţilor atmosferici, trans-formîndu-se în produşi caolinoşi. Varietăţile cu irizaţii (Son-nenstein) sînt întrebuinţate în bijuterie. 3. Oligodinamie. Alim. apa: Acţiunea de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele (argint, cupru, aluminiu), la o concentraţie foarte mică a acestora în apa de dezinfectat (10—50 y/i sau mg/m3). Apa care se dezinfectează prin metoda oligodinamică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie limpede, să aibă un conţinut mic de materii organice şi puţine cloruri (sub 100 mg/l). Timpul de reacţie, de la introducerea ionilor de metale greie în apă şi folosirea apei, e de 4—6 ore. Cu metoda oligodinamică s-au obţinut rezultate pozitive la filtrarea apei prin nisip argintat. Rezultate mai bune s-au obţinut prin folosirea metodei de dezinfectare prin electro-argintare. Instalaţia consistă dintr-un dispozitiv format din doi electrozi (un anod de argint, constituit dintr-o placă cu grosimea de 5 mm, şi doi catozi de oţel), cari se montează în interiorul conductei de apă limpede, şi dintr-un dispozitiv de alimentare cu energie electrică de intensitate mică. Deoarece un amper face să treacă în soluţie 1,12 mg argint pe secundă, rezultă că pe oră pot trece în soluţie circa 4000 mg argint/A. Intensitatea curentului electric de alimentare se determină cu relaţia: în care Q e debitul de apă de dezinfectat (în m3/h), a e doza de argint (*z=25 —50 mg/m3), iar 7) e randamentul instalatiei (71 = 0,85-0,9). Metoda poate fi aplicată cu succes la instalaţiile mici şi mijlocii, costul apei dezinfectate fiind aproximativ egal cu costul rezultat în cazul folosirii clorizării apei. 4. Oiigoelemente, sing. oligoelement. Chim. biol.:K Substanţe minerale (bor, cupru, mangan, nichel, cobalt, arsen, brom, fluor, litiu, etc.) cari se găsesc în organism (bioelemente) în cantităţi foarte mici, însă au, totuşi, un rol fiziologic deosebit, fiind biocatalizatorii tuturor funcţiunilor normale de nutriţie, creştere şi reproducere, atît Ia plante cît şi la animale; în cantităţi mari, ele devin toxice. Oligoelementele nu pot înlocui în organism elementele nutritive. Tratamentul cu oiigoelemente se aplică pe scară mare la combaterea unor boli la plante şi animale. în piscicultură, în funcţiune de legătura dintre sol şi vegetaţie, de fundul apei şi de starea fizicochimică a apei respective, de floră şi faună, cari au toate repercusiuni directe asupra producţiei piscicole,— prin administrarea de îngrăşăminte catalitice, în special bor, mangan şi cupru,—se poate asigura proporţia corespunzătoare necesară între elementele nutritive şi oligoelementele biocatalizatoare. 5. Oligosaprohii. Pisc.: Forme vegetale şi animale servind drept indicatori biologici folosiţi în sistemul saprobiilor, pentru determinarea zonelor în cari mineralizarea substanţelor cari au poluat o apă e terminată. Forme oligosaprobii tipice sînt: crustaceul Gammarus, viermele Planaria, larvele de insecte Efemeride (Rithrogena) şi plecoptere (Perla, Nemura), etc. în zona oligosaprobiilor, oxigenul solvit se apropie de saturaţie sau chiar o depăşeşte, iar azotul organic nu depăşeşte 1 mg/l. s. Oligotrof, Iac Geogr. V. sub Lac 1. 7. Oligozaharide, sing. oligozaharidă. Chim. V. sub Hidraţi de carbon. s. Oiigozide, sing. oligozidă. Chim.: Sin. Oligozaharide. V. sub Hidraţi de carbon» . Olimpic-bronz 619 Oloenzimâ 1. Olimpic-bronz. Metg.; Grup de bronzuri cu siiiciu şi cu adausuri de zinc, cum sînt, de exemplu, cele cu compoziţia indicată în tablou. Alte aliaje cu acelaşi numeconţin 20***22% Znr 1***3% Si şi restul cupru si sînt, de fapt, alame aliate Compoziţia cîtorva aliaje cu siliciu (v. sl Aiamă, sub Oiimpic-bronz cu conţinut mic Cupru, aliaje de ~). de zir.c (în %) La temperatura normală, zincul e solubil în cupru pînă la 38%, iar siliciul, pînă la circa 4%; de aceea tipurile de aliaje A şi B au structura formată dintr-o soluţie solidă de siliciu şi de zinc în cupru (numită fază a); la conţinut de siliciu peste 4%, apare în structură şi o fază y, dură şi fragilă. Aliajele Olimpic-bronz indicate în tablou se prelucrează bine prin deformare plastică (forjare, presare, laminare la cald); ele au rezistenţa de rupere la tracţiune mare (pînă la 75 kgf/mm2) şi alungirea pînă la 65%. Au segregaţie mai mică, greutate specifică mai mică şi sînt mai ieftine decît bronzurile cu staniu. Sînt bune înlocuitoare ale acestora, în special pentru 'piese supuse la frecare cu sarcini şi viteze mijlocii. Aliajele bogate în zinc, din grupul al doilea, au rezistenţa de rupere la tracţiune şi alungirea inferioare celor ale aliajelor indicate mai sus; ele sînt folosite pentru piese matriţate, armaturi, bucşe, roţi dinţate, etc, 2. Oliva. Paleont.: Gen de gasteropod prosobranhiat, sifonostom, cu cochilia ovoidă scurtă, netedă, cu ultima spiră dezvoltată. Deschiderea orală e mai largă la partea inferioară. Tăietura, sifonală, e scurtă. Cuprinde specii cari se întîlnesc din Cretacic pînă astăzi. Specia Oliva flammullata a fost întîlnită în ţara noastră în Miocenul de la Lăpugiu-Hunedoara. 3. Olivenit. Mineral.: Cu2[0H|As04]. Arseniat bazic de cupru, întîlnit în zona de oxidare a unor zăcăminte de cupru. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mici, prismatice, cu habitus acicular după (010) sau tabular, după (001), izolate sau în druze. Se prezintă sub formă de agregate botrio-dale, reniforme sau pămîntoase, iar uneori, fibroase ca lemnul. Are culoarea verde-negricioasă (în cristale izolate) sau ca a prazului, pînă la verde-măslinie şi chiar brună (în mase compacte), luciu sticlos sau mătăsos (în agregatele fibroase). Urma e galbenă pînă la măslinie. E casant, cu spărtura concoidală. Optic parte pozitiv, parte negativ. Are duritatea 3 şi gr. sp. — 4,3. Sin. Farmacochalcit. 4. Olivină. Mineral.: (Mg, Fe)2Si04. Varietate feriferă de forsterit (v.), cu compoziţia chimică: 45***50% MgO, 8*• * 12% FeO, 0,1 •••0,3% NiO, CaO pînă la 0,01, restul Si02, care uneori mai conţine şi mangan. Se formează din magmele sărace în silice, şi se găseşte, în general, în rocile bazice şi ultrabazice, în special în dunite şi peridotite, cum şi în serpentine, gabbrouri, bazalte, diabaze şi în tufurile efuzive bazice. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipirami-dală, în cristale rar bine dezvoltate, cu habitus prismatic sau tabular, în general fiind sub formă de agregate granulare. Cele mai caracteristice forme sînt: (100), (110), (010), (111). (001). Maclele sînt rare, de obicei după (011) . Olivina e galbenă, uşor verzuie-măslinie, uneori incoloră, perfect transparentă. Din cauza oxidului de fier pe care-l conţine, se alterează şi capătă o culoare mai închisă. Are luciul sticlos pe feţe şi gras în spărtură, clivajul imperfect sau potrivit după (010), mai rar după (100). E casantă, cu spărtura în general concoidală. Are duritatea 6,5—7 şi gr. sp. 3,3-3,5; Rocile bogate.în olivină reprezintă o materie primă foarte bună pentru fabricarea cărămizilor refractare forsteritice. Cristalele transparente de olivină (crisotiI), frumos colorate, se întrebuinţează ca pietre semipreţioase. Mase importante de roci olivinice sînt răspîndite în diferite locuri din AUral, Caucazul de Nord, Transcaucazia şi Sudul Siberiei. în ţara noastră apar în Sudul Banatului, în munţii Sebeş şi în Munţii Apuseni. Var. Olivin. Sin. Crisolit, Peridot. 5. Ollackerit. Mineral.: Sin. Bariomuscovit (v,). 6. Olo-. V. şî Holo-, 7. Oloeefali. Paleont.; Grup de peşti marini, cartilaginoşi, al cărui reprezentant actual e genul Chimaera (Eocen-Actual). în general bentonici, se hrănesc cu moluşte, din care cauză dinţii, transformaţi în plăci dentare, reduşi ca număr, sînt adaptaţi acestui mod de hrănire. Au maxilarul superior sudat la baza craniului (tip autostilic). înotătoarea caudală e de tip eterocerc. Sînt cunoscuţi, bine diferenţiaţi, încă din Jurasicul inferior. Var. Holocefali. 8. Olocelulozâa Chim., Ind. hîrt.: Complex polizaharidic format din toţi hidraţii de carbon cari se găsesc în pereţii celulelor vegetale. E compus, deci, din celuloză şi polioze sau emiceluloze (v.), cari împreună cu lignina formează partea organică a plantei. Oloceluloza din lemn are următoarea compoziţie: celuloză şi alţi hexozani (v.) 70---75%, pentozani (v.) 20-**25%, grupări metoxil 0,5—1 %. Se disolvă: în apă la fierbere pînă la 10%, într-o soluţie de hidroxid de sodiu 6% la 20° pînă la 19%, într-o soluţie de hidroxid de sodiu 8% pînă la 28% din cantitatea totală de oloceluloză. Oloceluloza poate fi esterificată şi eterificată ca şi celuloza. Pentru separarea olocelulozei din lignină se folosesc procedee cari^ nu produc disolvarea parţială a emicelulozelor (poliozelor). în acest scop se tratează (de 3“*4 ori succesiv) planta cu clor sau, preferabil, cu bioxid de clor, disolvînd ulterior clorlignina formată în soluţie diluată hidroalcoolică de hidroxid alcalin, de amoniac sau de baze organice (etanol-amină, piridină) la 40---600. Var. Holoceluloză. 9. Olocen. Stratigr. V. Holocen. 10. Olociclice, specii Geobot.: Specii vegetale ale căror frunze rămîn verzi pînă în cel de al doilea an, cînd apar noile frunze, după care mor. Var. Specii holociclice. 11. Olocristalinâ, structură Petr.: Structură a rocilor magmatice, intruzive şi filoniene, la cari masa rocii e complet cristalizată. Var. Structură holocristalină. 12. Olocronic. Gen.: Calitate a unui fenomen sau a unui proces de a se desfăşura în timp. în Geografie există chiar o metodă (de cercetare) olo-cronică, pe baza căreia se caracterizează procesele şi fenomenele urmărite în dezvoltarea lor istorică-paleogeografică. Var. Holccronic. 13. Oloedrie. Mineral.: Proprietatea unor forme cristalografice de a avea cel mai mare număr de elemente de simetrie, pe care îl pozate admite sistemul în care se încadrează formele respective. în fiecare sistem cristalografie există cîte o singură clasă oloedrică, care cuprinde una sau mai multe forme cristalografice, printre cari, totdeauna, şi forma primitivă a sistemului respectiv. Var. Holoedrie. 14. Oloenzimâ. Chim. biol.: Enzimă constituită dintr-o substanţă activă din punctul de vedere chimic, cu structură chimică mai simplă, numită coenzimâ şi dintr-o proteină-suport, numită apoenzimâ. • Coenzima e grupul activ care determină activitatea catalitică propriu-zisă a enzimei şi, în acelaşi timp, şi mecanismul chimic al reacţiei. Apoenzimâ determină specificitatea de substrat, adică limitează produsele asupra cărora poate acţiona oloenzimâ. Nici unul dintre componenţii oloenzimei, Aliajul 1 CU Si Zn Tip A 96,00 3,0 1 Tip B 97,50 1,5 1 Tip C 94,75 4,25 1 Ologeic 620 Omeodont luat separat, nu e activ. Oloenzima poate fi scindată, prin dializă, în cei doi componenţi cari, recombinaţi, reproduc oloenzima: oloenzimă^apoenzimă+coenzimă. Cele mai multe coenzime sînt constituite din derivaţii piridinici ai unei nucleotide sau, în alte cazuri, din derivaţii flavinici sau porf i rin ici (v. şî Enzimă). Var. Holoenzimă. 1. Ologeic. Gen.: Calitate a unui fenomen sau a unui proces de ase produce cu răspîndire în spaţiu. Un fenomen, respectiv un proces ologeic, pot fi reprezentate pe o hartă, pe care apare aria lor de repartiţie. 2. Olomorfâ, funcţiune Mat V. Funcţiune olomorfă. ■ '3. Olonom, sistem Mec.: Sistem de puncte materiale sau de corpuri rigide, avînd legături olonome. V. Legături olonome, sub Legături. 4. Olonomie. Mec.: Proprietatea unui sistem de puncte materiaie sau de corpuri rigide de a avea legături olonome. 5. Oloparazite, specii Geobot.: Specii vegetale lipsite de clorofilă, cari trăiesc parazit pe alte plante. De exemplu: tortelul (Cuscuta), lupoaia (Orobanche). Var. Specii holo-pa razi te. 6. Oloproteide. Chim.: Grup de proteide cari, prin hidroliză, separă numai aminoacizi. Var. Holoproteide. V. Proteine. 7. Olosaprofite, specii Geobot.: Specii de plante, lipsite de clorofilă, cari trăiesc şi se dezvoltă pe substraturi organice în descompunere. Var. Specii holosaprofite. 8. Olozide, sing. olozidă. Chim.: Zaharuri din clasa ozi-delor. Provin din combinarea monozaharidelor, prin eliminarea unei molecule de apă. Cînd conţin în molecula lor un număr mic de monozaharide, şi în general cunoscut (2—9), se numesc oligozaharide] cînd sînt constituite dintr-un număr mare de monozaharide, şi necunoscut, se numesc polizaha-ride. Olozidele polizaharide au proprietăţi coloidale, numin-du-se şi coloizi ozogeni. Dintre olozidele oligozaharide fac parte: zaharoza, mal-toza, lactoza, celobioza, rafinoza, genţianoza, melicitoza, manotetroza, verbascoza, etc. Dintre olozidele polizaharide fac parte: celuloza, amidonul, amiloza, amilopectina, glicogenul, inulina, mananii, dextranii, pentozanii, arabanii, xilanii, etc. Var. Holozide. 9. Om de fier. Ind. text: Dispozitiv la basinele de spălat lînă din maşinile Leviatan sau la basinele individuale de spălat lînă sau zdrenţe, care comportă un arbore cotit şi o furcă cu gheare, al cărei braţ lung e condus prin alunecare într-un lagăr montat deasupra arborelui cotit, astfel încît, prin rotirea înceată a arborelui cotit, furca execută o mişcare de scufundare în basin, de înaintare în direcţia lungimii acestuia, cu o cursă oarecare, de ridicare şi appi de înapoiere, pentru a reîncepe ciclul, efectuînd astfel împingerea lînii prin soluţia de spălare, fără a o agita, cu scopul de a evita împîs-lirea ei. V. Leviatan. io. Om Ia prora. Nav.: Marinar aşezat la prora unei bărci cu rame sau stînd pe o structură metalică la prora unei şalupe şi care mînuieşte cangea la acostare şi plecare, dă barbeta la bord sau o leagă la tangon (v.). u. Om Ia pupa. Nav.: Marinar aşezat la pupa unei şalupe, care mînuieşte barbeta-pupă a şalupei. La şalupele mici, şeful de barcă îndeplineşte şi funcţiunea de om la pupă. 12. Om mort. C.f. V. Dispozitiv de siguranţă „om-mort". 13. OmbiliCi pl. ombilicuri. Geom.: Punctai unei suprafeţe, în care indicatoarea lui Dupin e un cerc. într-un astfel de punct, direcţiile asimptotice ale suprafeţei sînt dreptele isotrope ale planului tangent la suprafaţă, iar direcţiile principale sînt nedeterminate. Ombilicurile unei suprafeţe sînt date de ecuaţiile: E~~F~G’ în cari E, F,G şi L, M, N sînt, respectiv, coeficienţii primelor două forme fundamentale ale suprafeţei, presupusă reprezentată în coordonate curbilinii. Dacă suprafaţa e reprezentată cartesian prin ecuaţia j)» ecuaţiile precedente se scriu sub forma: r s _ t 1+.P2 pq p, q, r, s, t fiind derivatele parţiale de primul şi al doilea ordin ale funcţiunii f(x, j). Pe o suprafaţă există, în general, o infinitate de ombilicuri. Singurele suprafeţe reale, ale căror puncte sînt toate ombilicuri, sînt sferele. Există şi suprafeţe imaginare, avînd această proprietate, date de ecuaţia 1 -rp2+q2=0, numite suprafeţe desfăşurabile isotrope. 14. Ombilicala, pl. ombilicale. Geom.: Cercul de la infinit al spaţiului, adică locul punctelor ciclice ale tuturor-planelor. Ecuaţia cartesiană a ombilicalei e: x2+j2+£=0. la care trebuie adăugată ecuaţia planului de la infinit f—0. Toate sferele spaţiului conţin ombilicale. Suprafeţele de gradul al patrulea, cari admit ombilicale drept curbă dublă, sînt suprafeţe analagmatice. Ombilicala serveşte şi la definirea proiectivă a unghiului a două direcţii sau a două plane. De exemplu, unghiul a două plane poate fi definit ca o funcţiune V, dată de relaţia F=^-.ln R. în care R e raportul anarmonic al fasciculului format de cele două plane şi de planele duse prin intersecţiunea lor, tangente la ombilicală. Această definiţie sugerează înlocuirea ombilicalei cu o cuadrică oarecare, ceea ce conduce la geometria cayleyană. 15. Omeag. Bot., Farm.: Sin. Aconit (v.). 16. Omega, nebuloasa Y, e un omeomorfism, dacă, şi numai dacă, pentru orice mulţime AdX, avem f(A)=f[A). Orice spaţiu metric e omeomorf unui spaţiu metric mărginit. Orice omeomorfism între un segment [a, bJ şi un segment [c, d\ care poate coincide cu primul, e o funcţiune strict monotonă. Omeomorfismul se numeşte directt dacă funcţiunea e strict crescătoare, şi invers, în cazul contrart 5. Omeopolar. Mineral.: Calitatea substanţelor cristalizate de a avea între particulele materiale (atomi) legături covalente (omeopolare). 6. Omfacit. Mineral.: Varietate de piroxen monoclinic (augit), care se găseşte în eclogite, sub formă de cristale granulare de culoare verde închisă» 7. Omida, pl. omizi. 1. Zool.: Larva insectelor din ordinul Lepidoptera (fluturi). Are corpul cilindric, format din: cap, care are antere triarticulate, 4-**6 ochi simpli şi un aparat bucal cu mandibule puternice, conformat pentru rupt şi mestecat; 12 segmente inelare, dintre cari trei toracice şi nouă abdominale; trei perechi de picioare toracice articulate şi 2“-5 perechi de picioare abdominale. Tegumentul corpului e moale, de diferite culori, neted sau acoperit cu peri, spini, negi, etc. în timpul creşterii lor, omizile năpîrlesc de 4--*6 ori. Au glande sericigene, cari produc fire mătăsoase folosite ia construirea gogoşilor (coconilor), în interiorul cărora omizile se transformă în pupe. Majoritatea speciilor de omizi sînt fitofage şi provoacă daune mari arborilor, pomilor, arbuştilor şi altor plante cultivate. Se combat prin stropiri cu insecticide şi prin diferite mijloace mecanice (şanţuri-capcană, inele cu clei, strîngerea cuiburilor). O omidă folositoare e aceea a fluturelui Bombyx mori (v.), vierm-ele de mătase. Cele mai dăunătoare sînt omizile următoarelor specii (v. şi sub Fluturi): viermele merelor (Carpocapsa pomonel la L.), nălbarul (Aporia crataegi L.), fluturele alb de varză (Pieris brassicae L.), buha semănăturilor (Agrotis segetum Schiff.)» molia (sfredelitorul) porumbului (Pyrausta nubilalis Hb.), etc., apoi: omida capsulelor de bumbac (Heliothis obso-leta F.), omida dudului (Hyphantria cunea Drury), omida păşunilor (Hypogymna morio L.), omida stejarului (Lyman-tria dispar L.), etc. 8. Omida. 2. Transp. V. sub Şenilă. 9. Omizit. Agr.: îndepărtarea cuiburilor de omizi de pe pomi sau de pe arbori, prin adunarea cuiburilor cu mîna, sau prin tăierea ramurilor mai depărtate din creştetul coroanei arborilor, cu ajutorul foarfecelor de omizit. 10. Omnibus, pl. omnibuse. Transp.: Sin. Autobus. V. sub Automobil, 11. Omnibus, nava Nav.: Navă mică, de obicei moto-propulsată, pentru transportul în comun al călătorilor pe o cale de navigaţie limitată (cursul unei ape, un canal, un fluviu), etc., şi care deserveşte diferite puncte de pe ţărm. 12. OmnibuSi tren /%/. C.f.: Tren local de persoane, care deserveşte toate staţiile de pe un traseu limitat. 13. Omnidirecţional. Fiz., Telc.: Calitatea unui receptor, respectiv a unei surse de radiaţii optice, sonore, radioelectrice, etc. de a nu prezenta directivitate (v.) într-un anumit plan — de obicei orizontal — care interesează în funcţionarea normală a receptorului, respectiv a sursei. Exemple: microfon (v.) omnidirecţional, antenă (v.) omnidirecţională, etc. Caracteristica de directivitate corespunzătoare din planul respectiv trebuie să fie (practic) un cerc. 14. Omocentric, fascicul Fiz.: Fascicul de raze de lumină cari trec printr-un acelaşi punct. Fasciculele emise de o sursă punctuală sau cele cari se concentrează într-o imagine punctuală sînt omocentrice. 15. Omocisteinâ. Chim. biol.: Acid Y"mercaPto~a"am‘no“ butiric, avînd un rol important în reacţiile de transmetilare din organism. Prin acceptare la grupări metil cedate de colină şi betaină, se transformă în metionină. Var. Homo-cisteină. 16. Omodinâ, recepţie Telc. V. sub Eterodinare. v. Omodispers. Chim. fiz.: Sin. Isodispers (v.). 18. Omogen. 1. Fiz.: Calitatea unui sistem fizicochimic de a prezenta omogeneitate. 19. Omogen. 2. Fiz.: Calitatea unei formule dimensionale de a prezenta omogeneitate. 20. Omogena, funcţiune Mat. V. Funcţiune omogenă. 21. Omogene, coordonate Geom. V. Coordonate cartesiene omogene, sub Coordonate. 22. Omogeneitate. 1. Fiz., Tehn.: Proprietatea unui sistem fizicochimic de a avea o aceeaşi valoare a unei mărimi fizicochimice în domenii situate oriunde în interiorul acelui sistem. Un sistem poate fi omogen la scara microscopică sau numai Ia scara macroscopică. Var. Omogenitate. 23. Omogeneitate. 2. Fiz. V. sub Dimensiune 4. 24. Omogeneitate. 3. Geobot.: Proprietatea unei grupări vegetale de a fi caracterizată prin faptul că distanţele dintre indivizii aceleiaşi specii (hiperdispersiune interindividuală) sau dintre indivizii diferitelor specii componente (hipodis-persiune interspecifică) diferă cît mai puţin unele de altele. 25. Omogeneizare. 1. Fiz., Chim., Tehn.: Operaţie prin care un amestec e făcut omogen. 26. Omogeneizare.2. Metg.: Tratament termic care se aplică anumitor aliaje (oţeluri, unele aliaje neferoase, etc.), cu scopul de a obţine omogeneitate fizică, chimică şi structurală a materialului. Sin. Recoacere de omogeneizare. La oţeluri, omogeneizarea se efectuează de obicei la lingouri, pentru reducerea sau înlăturarea segregaţiei dendritice (care rezultă după turnare, în special în oţelurile aliate). După recoacerea de omogeneizare, prelucrarea prin deformare la cald a lingourilor e mult uşurată, iar defectările posibile (fisurări, crăpări) în timpul prelucrării mecanice sînt mult reduse. Tratamentul consistă în încălzirea lingourilor la 1100*“1200°, menţinerea la această temperatură timp îndelungat (6* * * 12 ore, uneori mai mult) şi, apoi, răcire înceată ; efectul de omogeneizare se realizează datorită procesului de difuziune, care e cu.atît mai rapid şi mai complet, cu eît Omogeneizare, recoacere de ^ 622 Omografie temperatura de recoacere e mai înaltă şi durata de menţinere la această temperatură e mai mare. Deoarece durata totală a acestui tratament (încălzire, menţinere şi răcire) atinge obişnuit valoarea de 80---100 h, se recomandă ca lingourile de oţel să fie tratate, pentru omogeneizare, imediat după ce sînt scoase din lingotiere (la temperatura de" 700-**800°). Din cauza temperaturii înalte şi a menţinerii îndelungate ia această temperatură, grăunţii oţelului cresc excesiv de mult în cursul omogeneizării: dacă lingoul e apoi laminat, granulaţia se finisează prin deformare, iar dacă lingoul nu e laminat după recoacerea de omogeneizare, aceasta trebuie să fie urmată de o recoacere pentru finisarea structurii (de ex. o normalizare). — Uneori, omogeneizarea se efectuează pentru a desfiinţa peliculele de incluziuni nemetalice (de ex. de sulfură de fier, FeS), cari se aşază — în cursul solidifi-cării — la graniţele grăunţilor de austenită, pe cari îi acoperă parţial, dînd oţelului o mare fragilitate la cald. Prin încălzire la 1000**• 1300° (în funcţiune de conţinutul de carbon) şi menţinere îndelungată la această temperatură, peliculele de incluziuni devin semivîscoase sau chiar se topesc (FeS are temperatura de solidificare la 1193°) şi sînt îngrămădite — sub formă de incluziuni separa.te — la punctele de întîlnire a mai multor grăunţi, reducîndu-se astfel foarte mult fragilitatea la cald a oţelului. Această recoacere de omogeneizare trebuie urmată neapărat de o recoacere pentru finisarea structurii. Materialele de înalta permeabilitate magnetica (v. Materiale magnetic moi, sub Magnetice, materiale ^) trebuie să prezinte o omogeneitate cît mai mare în structură şi lipsă totală de ecruisaj, de tensiuni proprii, etc. Din această cauză, ele se elaborează din materii prime cît mai pure, de multe ori în cuptoare cu vid, şi apoi sînt supuse unor tratamente termice cari să le aducă în stare de cît mai perfectă omogeneitate. Astfel, tolele de oţel silicios de dinam şi de transformatoare sînt supuse — după laminare — unei recoaceri la 1100*"1200°, timp îndelungat (uneori 20“*40 ore); pentru desfiinţarea peliculelor de oxizi, această recoacere se face uneori în curent de hidrogen sau în amoniac disociat. Alteori, în cursul elaborării acestor materiale se introduc în topitură cantităţi mici de mangan şi de carbon, iar carbonul rămas în aliaj formează carburi cari creează o neomogeneitate accentuată, reducînd foarte mult permeabilitatea; în aceste cazuri se efectuează o recoacere la temperatură înaltă (de ex. Supermalloy, la 1300°) în atmosferă de hidrogen, în timpul căreia oxigenul şi carbonul sînt îndepărtaţi prin difuziune, iar uneori materialele sînt vopsite cu paste decarburante, cari accelerează procesul, reducîn-du-se durata recoacerii chiar ia 4-**5 h. — După recoacerea de omogeneizare, materialele sînt stanţate ; apoi—înaintea montării—ele sînt supuse unei recoaceri de recristalizare, pentru desfiinţarea ecruisajului şi a tensiunilor interne, care se face la 70d-”900°. în aceste tratamente, răcirile se fac dirijat şi, uneori, sub cîmp magnetic, sau se fac tratamente speciale, în timpul cărora piesele sînt supuse acţiunii unui cîmp magnetic. Aliajele neferoase de aluminiu, de magneziu, de cupru, etc., cu conţinut redus de elemente de adaus, se solidifică într~o singură fază — soluţie solidă — cînd răcirea se face atît de încet, încît să se ajungă la starea de echilibru indicată de diagrama de echilibru. Deoarece, în intervalul de solidificare, compoziţia fazei solide variază continuu, pe măsură ce temperatura coboară, e necesar — pentru a ajunge, la sfîrşitul cristalizării, la o soluţie solidă omogenă — să se realizeze o difuziune pronunţată în faza solidă. în practică, însă, viteza de răcire la turnarea acestor aliaje e atît de mare, încît difuziunea nu are timp să se producă decît în mică măsură, astfel că soluţia solidă rezultată e neomogenă, putînd conţine şi o anumită cantitate de eutectic sau de eutectoid, duri şi fragili; un astfel de material nu poate fi prelucrat prin deformare plastică (de ex., cazul unor bronzuri cu staniu lamina-bile). Neomogeneitatea unui astfel de aliaj poate fi înlăturată printr-o recoacere de omogeneizare, care consistă în încălzirea şi în menţinerea îndelungată la o temperatură în zona soluţiei solide omogene de pe diagrama de echilibru termic — în care timp compuşii de origine secundară şi, eventualul eutectic sau eutectoid, se disolvă în soluţia solidă de bază (v. diagramaCu-Sn, sub Bronz; v. şi diagramele Al-Cu şi Al-Mg sub Aluminiu, aliaje de ^), — urmate de o răcire lentă. — Exemple: Un bronz de laminare cu 8% Sn care ar trebui să fie constituit, la sfîrşitul cristalizării, din soluţie solidă a, conţine însă şi faza dură şi fragilă £ (Cu3Sn) sau S(Cu31Sn8), component al eutectoiduiui (v. diagrama menţionată). Printr-o recoacere îndelungată la 700---7500, constituentul dur se disolvă în soluţia solidă oc, care, în acelaşi timp — datorită difuziunii permise de temperatura înaltă şi de menţinerea îndelungată — devine omogenă; în această situaţie, materialul devine foarte uşor prelucrabil prin deformare. Aliajele de magneziu laminabile se supun omogeneizării la circa 400°, cu menţinere îndelungată (10---20 h), urmată de răcire în aer; structura finală care rezultă, formată din soluţie solidă omogenă şi din alţi constituenţi repartizaţi uniform în material, permite o apreciabilă îmbunătăţire a proprietăţilor mecanice şi a prelucrabilităţii prin deformare plastică şi prin aşchiere (v. sub Magneziu, aliaje de ~). i recoacere de Metg.: Sin. Omogeneizare (v, Omogeneizare 2). 2. Omogeneizator, pl. omogenizatoare. Tehn., Ind. alim.: Dispozitiv pentru producerea emulsiilor prin pomparea amestecului la presiuni înalte(60---100 at) şi laminareasa intensă prin fanta circulară a unui ventil cu resort. Se foloseşte în industria alimentară, la prepararea laptelui condensat şi a altor creme, avînd aplicaţii similare cu ale morii coloidale, CÎnd aceasta 1) pompe cu piunger; 2) ventile cu arc; 3) ax cu e folosită caemul- excentrice. gator. Figura reprezintă un agregat cu trei corpuri de pompă şi două ventile în serie. Consumul de energie e mare, peste 3-*-5 kWh/m8, productivitatea e de ordinul a 100 l/h, iar construcţia obişnuită, de oţel inoxidabil; uneori supapele sînt de agat. 3. Omograficâ, funcţiune ~Mat. V. Funcţiuneomografică. 4. Omografie. Mat.: Corespondenţa dintre două variabile x, x', care îndeplineşte următoarele trei condiţii: oricărei valori a lui x îi corespunde o singură valoare pentru x'; oricărei valori a lui x' îi corespunde o singură valoare pentru x; relaţia dintre x şi x' e algebrică. Această relaţ:e e de forma: Axx'-j-Bx-f Cx'-{-D = 0, A, B, C, D fiind constante arbitrare. O corespondenţă omografică e definită prin trei perechi de valori omologe. Omeîog 623 Omolog în mod asemănător se poate defini corespondenţa omo-grafică între două figuri. Două figuri geometrice F şi F' sînt în corespondenţă omografică dacă: •—. Fiecărui punct al uneia dintre figuri îi corespunde un singur punct al celeilalte. ■—La trei puncte colineare dintr-o figură corespund trei puncte colineare din cealaltă figură. «— Raportul anarmonic al oricărui sistem de patru puncte colineare dintr-o figură e egal cu raportul anarmonic al punctelor corespunzătoare din cealaltă figură. Dacă figuraF e constituită din puncte situate pe o dreaptă D, figura F' e şi ea constituită din puncte situate pe o dreaptă D'. Dacă între punctele a două drepte există o corespondenţă omografică (adică dacă între coordonatele x, x' ale punctelor omologe pe dreptele respective există o astfel de corespondenţă), se spune că pe cele două drepte există două diviziuni omografice. Introducînd coordonate x şi x' pe aceste drepte, omografia e exprimată analitic printr-o relaţie de forma: , ax+b Corespondenţa se poate extinde la toate punctele dreptelor, cu excepţia punctului de pe dreapta D şi a punc- tului x' = ~ de pe dreapta D'. Pentru a îngloba în teoria generală aceste cazuri excepţionale, se spune că punctului d x=~ de pe dreapta D îi corespunde punctul de la infinit pe dreapta D', iar punctului x'=- de pe dreapta D' îi c corespunde punctul de la infinit de pe dreapta D. O dreaptă completată cu punctul de la infinit se numeşte dreapta proiectiva. Omologele punctelor de la infinit de pe cele două drepte se numesc punctele limita ale celor două diviziuni. Dacă se aleg aceste puncte ca origini pe dreptele respective, relaţia omografică ia forma simplă xx'^const. Dacă punctele limită sînt la infinit, diviziunile se numesc asemenea, iar relaţia omografică ia forma: BxCx' -}- D=0 , Raportul anarmonic a patru puncte ale uneia dintre cele două drepte e egal cu raportul anarmonic al punctelor omologe de pe cealaltă dreaptă. Dacă între razele a două fascicule de drepte există o corespondenţă omografică (adică dacă între coeficienţii unghiulari ai dreptelor există o astfel de corespondenţă), se spune că există două fascicule omografice. Raportul anarmonic a patru raze oarecari ale unuia dintre fascicule e egal cu raportul anarmonic al razelor omologe ale celuilalt fascicul. în acelaşi fel se pot defini două fascicule omografice de plane, sau se poate defini o corespondenţă omografică între curbele sau suprafeţele a două familii, etc. Locul punctului de intersecţiune a două raze omologe din două fascicule cu vîrfurile A, B e o conică ce trece prin punctele A, B şi avînd ca tangente în aceste puncte omologele dreptei AB considerate ca aparţinînd succesiv unuia sau celuilalt fasci'ul. în cazul cînd dreapta AB se corespunde cu ea însăşi, locul geometric e o dreaptă (cele două fascicule se numesc perspective). înfăşurătoarea dreptei care uneşte punctele omologe a două diviziuni omografice situate pe două drepte diferite e o conică tangentă la cele două drepte în omologele punctului O, intersecţiunea celor două drepte, considerat ca aparţinînd succesiv uneia sau celeilalte drepte. în cazul cînd punctul O se corespunde cu el însuşi, înfăşurătoarea se reduce la- un punct, adică dreapta mobilă trece printr-un punct fix, iar diviziunile se numesc perspective. Dacă M(x, y) şi M'(x', y') sînt două puncte raportate la axele de coordonate Ox, Oy, formulele: a1xJrb1y + c1 asx + b3y + c3 y = a2x + b2y-\-c2 a3x + bzy + c3 definesc o corespondenţă omografică între cele două puncte, sau o transformare omografică între punctele unui plan, ori între punctele a două plane diferite. Se presupune că: =£0. Dacă se introduc coordonate omogene (x, y, z); (x't y', %'), corespondenţa omografică e dată de formulele: _ y _ ( axx + bxy + cxz a2x + b2y + c2z a3x + bsy + czz Corespondenţa se poate extinde la punctele din tot planul, incluziv punctele de la infinit ale dreptelor planului (dreapta de la infinit a planului). Planul completat cu -dreapta de la infinit devine planul proiectiv. Transformarea omografică păstrează gradul curbelor şi raportul anarmonic. . în mod analog, formulele: x' = aix + hiy + ciZ + ^i. , == a2x + b2y + c2z + dt, V 4- &0} + + ^4 ’ aix + bO + + ^4 ’ , azx-yb3y + czz-\-dz ^ în cari {x, y, z) şi (■*'. y', z) s‘ni- coordonatele cartesiene a două puncte M şi M', iar =h o definesc o corespondenţă omografică, sau o transformare omografică între punctele spaţiului. Utilizînd coordonate omogene (x, y, t), (x', y', /'), formulele transformării devin: aix+hy+ciK+d\f a2x+y+c&+ HxJrh yJr°3Z+d^ ^x + b^ + c^z + dit Corespondenţa se poate extinde la toate punctele spaţiului, incluziv punctele de la infinit (planul de la infinit); spaţiul completat cu planul de la infinit devine spaţiul proiectiv. Transformarea omografică în spaţiu conservă gradul suprafeţelor şi raportul anarmonic. în cazul unui spaţiu n dimensional, transformarea omografică se defineşte în mod analog. î. Omolog. 1 Mat.: Calitatea a două elemente din două figuri (sau din două mulţimi) puse într-o corespondenţă biunivocă determinată, de a corespunde unul altuia în virtutea acelei corespondenţe. 2. Omolog.2. Chim.: Calitatea a două substanţe organice de a avea constituţii chimice cari diferă printr-un număr oarecare de grupări (—CHg-r1) într-un lanţ alifatic. Omologii aparţin aceleiaşi funcţiuni chimice. Omologare 624 Omologie 1. Omologare, pl. omologări. Tehn.: Acceptarea unui tip de produs diferit de altele de acelaşi fel, după examinări, încercări sau verificări prealabile, de către un organ de control, însărcinat în acest scop. în general, prototipurile se supun omologării, înainte că tipul respectiv de produs să intre în fabricaţie curentă. Omologarea se face o singură dată penlru acel tip de produs, spre deosebire de recepţie, care se poats face pentru fiecare lot de produse de tipul considerat. 2. Omologie. Mat..: Corespondenţă omografică (v. Proiec-tivi.tate) între punctele unui aceluiaşi plan proiectiv care admite o mulţime infinită de puncte unite colineare, respectiv între punctele spaţiului proiectiv care admite o mulţime infinită de puncte unite. în plan, o corespondenţă omografică admite şi o mulţime infinită de drepte unite concurente,. Dreapta («) a punctelor unite se numeşte axa omologiei, iar centrul O al fasciculului format de dreptele unite se numeşte centrul omologiei (centru de omologie). în cazul particular în care centrul de omologie .şi axa de omologie sînt incidente (axa conţine centrul), omologia se numeşte omologie specială. într-o omologie, care nu e specială, două puncte corespondente sînt colineare cu centrul-de omologie O şi dreapta (M,M') intersectează axa de omologie într-un punct M0, astfel încît biraportul (O, M0, M, M') — k are o valoare independentă de punctul considerat M(y. fig. /)• Această valoare constantă se numeşte caracteristica omologiei ......... în cazul k— — \, punctele O, M0, M, M' formează un sistem armonic şi omologia se numeşte omologie armonică. Două drepte corespondente (d), (id') au un punct comun D, care aparţine axei de omologie, şi biraportul fasciculului format de dreptele (DO). («), (d), {d'\ e egal cu caracteristica omologiei. Dacăcentrul omologiei e un punct impropriu O^, dreptele (MM') determinate de două puncte corespondente sînt paralele cu direcţia determinată de centrul omologiei şi omologia se numeşte afinitate o m o I o g i c â. în cazul în care direcţia e perpendiculară pe axa omologiei (u), afinitatea omologică se numeşte ortogonală. Dacă axa omologiei e dreapta improprie a planului (u^), două drepte corespondente (d), (d') sînt paralele şi omologia e o omotet/e (v.). Raportînd planul la un reper proiectiv, astfel încît vîrful A3 al triunghiului fundamental (Av A2,A3) al reperului să fie chiar centrul de omologie O, relaţiile cari exprimă corespondenţa omologică sînt de forma: =alxxx , px'2 = aux2 , px' = a31xx -f a3lx2+a33x3 . Ecuaţia axei omologiei e ^31^1 “î- ^32^2“^ iar valoarea caracteristicii omologiei e dată de relaţia: a-Sl. aw B3± (U) cr • i I. Omologia plana. ghiurile (Av A2, A3), A'X,A\,A3) (v. fig. II). Figura formată O omologie, care nu e specială, e determinată dacă se cunosc centrul, axa şi două puncte sau două drepte corespondente distincte. Omologia armonică e o corespondenţă involutorie, adică, dacă se compune cu ea însăşi, se obţine identitatea. O figură plană (F) se transformă deci, printr-o omologie armonică £2, într-o figură (F'). Transformînd figura (F') prin aceeaşi omologie armonică se obţine figura iniţială (F). Identitatea şi omologia armonică sînt singurele corespondenţe omografice cari au un caracter involutoriu. Omologia plană e în strînsă relaţie cu corespondenţa perspectivă între două plane din spaţiu. Două plane distincte tc, tc' sînt perspective, dacă sînt plane de secţiune pentru dreptele unui snop. Două puncte corespondente sînt colineare cu centrul S al snopului, care e centrul de perspectivă, şi două drepte corespondente au un punct comun pe dreapta comună planelor date. O omologie plană poate fi totdeauna construită prin compunerea a două perspectivităţi. Se consideră un plan arbitrar tv0 şi două centre de perspectivă S, S', exterioare planului 7T0, Proiectînd punctele planului tc0 din S şi S' pe un plan dat tc se realizează între punctele planului tc o corespondenţă omologică al cărei centru e punctul O comun pianului tt şi dreptei (SS') şi a cărei axă (u) e dreapta comună planelor tu0, tc. Fiind date în tc0 trei puncte necolineare A^, A^, A3, corespondentele lor în cele două perspectivităţi formează triun-A ‘ de aceste triunghiuri, de centrul de omologie O, de axa de omologie (u), de dreptele determinate de O şi de vîrfurile triunghiului, cum şi de punctele comune axei (u) şi laturile triunghiului se numeşte configuraţia lui Desargues. Prin fiecare punct trec trei drepte şi pe fiecare dreaptă sînt situate trei puncte ale figurii. Configuraţia lui Desargues e autoduală. în spaţiu, dacă mulţimea infinită de puncte unite $$ e formată din punctele unui plan (tc), rezultă că şi dreptele (d) ale acestui plan sînt drepte unite, în acest caz, omologia admite şi o mulţime infinită de plane unite, cari sînt incidente cu un punct O. Dreptele incidente cu acest punct O sînt şi ele drepte unite. O omologie de această natură se numeşte omologie centrală. Punctul O se numeşte centrul de omologie, iar planul (tc) se numeşte planul de omologie. Dacă O şi (tc) sînt incidente (adică planul tu conţine punctul O), omologia se numeşte omologie specială. într-o omologie centrală, care nu e specială, două puncte corespondente sînt colineare cu centrul O, două plane corespondente au o dreaptă comună situată în planul de omologie (tt) şi două drepte corespondente sînt situate într-un acelaşi plan cu punctul O şi au un punct comun care aparţine planului (tc). Dreapta (MM') determinată de două puncte corespondente intersectează planul (tt) într-un punct M0 şi biraportul (O, M0, M, M')—k are o valoare independentă de punctele M, M', valoare care se numeşte caracteristica omologiei. în cazul k— — 1, omologia se numeşte omologie cen-t r a I â armonică. Dacă se raportează spaţiul la un reper proiectiv avînd un vîrf al tetraedrului fundamental (AlA2, A3, Aâ), de exemplu II, Triunghiuri omologice (configuraţia iui Desargues). Omo-morfism 625 ftOmorîrea11 sondelor în centrul de omologie O, o omologie centrală e reprezentată de un sistem de relaţii de forma: ( PXl==allXl’ Px2~allX2’ 1 pX = X-^ 4~ ^42^2 "F" <^43 Xg -f- x^ ecuaţia planului de omologie fiind «41X1 + a42 *2 + aiS *8 + (*44~ all) *4 = 0 ■ Valoarea caracteristicii omologiei centrale e dată de . formula fe=------ au Dacă centrul omologiei e un punct impropriu , dreptele (M, M'), determinate de două puncte corespondente, sînt paralele cu direcţia definită de punctul şi omologia centrală se numeşte afinitate omologică, iar în cazul în care dreptele (IVI, M') sînt perpendiculare pe planul de omologie, afinitatea omologică se numeşte ortogonala. Dacă planul de omologie (7t) e pianul impropriu al spaţiului, punctele corespondente sînt colineare cu centrul O, iar planele şi dreptele corespondente sînt, respectiv, paralele. Omologia devine, în acest caz, o omotetie (v. Omotetie). în cazul în care mulţimea a punctelor unite e formată din punctele unei drepte (u), care nu e o axă a unui fascicul de plane unite, omologia admite şi un fascicul de plane unite a cărui axă (u) nu conţine o mulţime infinită de puncte unite. O astfel de omologie se numeşte omologie axiala. Dacă dreptele («), («') nu sînt coplanare, se poate raporta spaţiul la un reper proiectiv al cărui tetraedru fundamental (Av A2, A 3 , A^) are vîrfuri le Av A2 pe dreapta (#') şi vîrfurile A3, A4 pe dre pta (#). Ecuaţiile orrjlogiei axiale în raport cu un astfel de reper sînt: pXţ — -j- #i2 P^2==a21Xl~^~a22X2 Px3~ a33X3 pX4= ^44^*4 Dacă o omologie admite o mulţime infinită 5)f)^ de puncte unite situate pe o dreaptă («), care e şi axă a unui fascicul de plane unite, se deosebesc două cazuri. Fie că există încă o dreaptă (»'), care nu e coplanară cu (u) şi care conţine şi ea o mulţime infinită de puncte unite şi e axă a unui fascicul de plane unite, fie că omologia nu ma< are alte puncte unite, afară de punctele situate pe dreapta («). în primul caz, omologia se numeşte omologie biaxială iperbolică, iar în al doilea caz se numeşte omologie axială parabolică. într-o omologie biaxială iperbolică, dreptele cari întîi-nesc pe (u) şi («') sînt drepte unite, iar într-o omologie axială parabolică, dreptele unite formează o'mulţime simplu infinită de fascicule de drepte, avînd centrele pe axa (u) şi aparţinînd unor plane incidente cu dreapta (#), între centrele şi planele acestor fascicule existînd o corespondenţă proiectivă. Dreptele (M, M'), determinate de punctele corespondente, sînt drepte unite în ambele omologii, iar două plane corespondente au în comun o dreaptă care e unită. în cazul unei omologii biaxiale iperbolice, biraportul format de două puncte corespondente M, M' şi de punctele de incidenţă ale dreptei (M,M') pe care ele o determ:nă cu axele (*). (»'), are o valoare k independentă de punctele considerate, valoare care se numeşte caracteristica omologiei biaxiale iperbolice. Dacă /£= —1, omologia biaxială iperbolică e armonică şi are caracter involutoriu. Ecuaţiile unei omologii biaxiale iperbolice sînt: pXjL = a^X^, pX2 — ă^X2% PX3~a33X3 ’ PX “ a33X4L > tetraedrul fundamental avînd vîrfurile Av A2 pe dreapta (u) şi vîrfurile A.ă, A4 pe dreapta («'). Valoarea caracteristicii omologiei e a33 Dacă axa (u) e dreapta improprie comună unei familii de plane perpendiculare pe (#), omologia biaxială devine o simetrie în raport cu dreapta (#). 1. Omomorfism. Mat.: Corespondenţă univocă într-un singur sens între două mulţimi A, A, astfel ca unui element din A să-i corespundă un element din A, iar relaţii le existente între elementele mulţimi' A să se păstreze între elementele corespondente din mulţimea A. în particular, poate fi definit un omomorfism de grup (v. sub Grup 1) sau un omomorfism de inel. în acest din urmă caz, se păstrează cele două legi de compunere ale unui inel, — adică sumei a două elemente din mulţimea A îi corespunde suma elementelor corespondente din mulţimea A şi produsului a două elemente din A să-i corespundă produsul elementelor corespondente din A. 2. ~ de grup. Mat. V. sub Grup 1. 3. Omopolar. Elt. V. sub Curent electric 1 şi sub Maşină electrică. 4. „Omorîrea" pârului. Ind. piei.: Operaţie din cursul procesului de prelucrare a blănurilor, preliminară vopsirii, care consistă într-un tratament cu o soluţie slab alcalină, cu amoniac sau carbonat de sodiu, avînd drept scop saponificarea şi emulsionarea grăsimii aderente la păr, umflarea uşoară a firelor de păr şi neutralizarea acidităţii rămase de la argă-sire. Părul astfel curăţit şi umflat devine mai receptiv pentru coloranţi, iar vopsirile realizate sînt mai uniforme. Acţiunea în profunzime a amoniacului e mai mare decît a sodei şi se foloseşte în special pentru pieile cu păr moale (ovine), în timp ce soda sau un amestec de sodă cu amoniac se întrebuinţează la pieile cu păr mai dur. Operaţia se efectuează, fie prin cufundarea pieilor în soluţie, fie prin ungerea blănii cu soluţia respectivă. Adeseori se aplică ambele procedee succesiv, mai ales cînd e necesar să se vopsească uniform blănuri cu puf moale şi păr de coroană dur. 5. „Omorîrea" sondelor. Expl. petr.: Operaţie efectuată în scopul introducerii în gaura de sondă a unui lichid cu o anumită greutate specifică, astfel încît presiunea exercitată de coloana de lichid asupra stratului să fie mai mare decît presiunea fluidelor cari există în acesta. Prin această operaţie se opreşte funcţionarea unei sonde eruptive (care debitează în mod continuu pe baza resurselor energetice proprii) sau chiar a unei sonde cu caracter semieruptiv, înainte de a se efectua o operaţie care, fie că nu se poate face sub presiune, fie că prezintă pericolul de a scăpa erupţia de sub control (de ex.: extragerea din sondă a coloanei de ţevi de extracţie, în cazul unei parafinări înaintate sau în alte cazuri; reparaţii la instalaţia de la gura unei sonde eruptive care necesită demontarea unei piese componente a acesteia, cum e, de exemplu, schimbarea garniturii Ia vreuna dintre flanşele de etanşare; etc.). Lichidul utilizat pentru ,,omorîrea" sondei, care poate fi ţiţei, apă sau noroi, se alege în funcţiune de condiţiile existente în sonda dată, de această alegere depinzînd în mare măsură atît operaţia de „omorîre" a sondei, cît şi repunerea ei ulterioară în producţie. Deoarece apa pătrunsă în porii stratului productiv micşorează permeabilitatea acestuia pentru ţiţei şi reduce afluxul 40 ,,Omorîrea* ‘ sandelor 626 „Onrorîrea" sondelor de ţiţei în gaura de sondă, se recomandă să se folosească numai la sondele la cari exploatarea stratelor a fost terminată şi stratele respective, epuizate, urinează să fie cimentate. De asemenea, apa, în cantitate mai mică, însă, se foloseşte sub forma unui dop despărţitor între amestecul de gaze, ţiţei din sondă şi lichidul de „omorîre“ introdus (altul decît apa), pentru a evita contaminarea acestuia din urmă de către fluidele din sondă (ţiţei şi gaze). In cazuri de forţă majoră se poate folosi ca lichid de „omorîre" şi apa, însă numai apă sărată, de preferinţă chiar apa extrasă o dată cu amestecul de gaze-tiţei din zăcămîntul respectiv. Noroiul folosit ca lichid pentru „omorîrea" sondelor trebuie să fie de cea mai bună calitate, să nu producă colma-tarea stratului productiv şi nici contaminarea acestuia cu apă sau cu particule solide separate din noroi şi să nu producă depunerea unor particule din coloana de lichid, la partea de jos a acesteia. Se recomandă ca turta să nu depăşească 2 mm, iar filtraţia, 5 —10 cm3, în unele cazuri recomandîndu-se folosirea de noroaie negre cu filtraţie nulă. Viscozitatea noroiului trebuie să fie de 40-*-50 cP, noroaiele cu viscozitate prea mare nefiind recomandabile pentru sondele de gaze, deoarece se contaminează uşor (datorită adsorbirii gazelor în masa noroiului), devin mai uşoare şi sonda nu mai poate fi „omorîtă" decît după schimbarea noroiului. „Omorîrea" sondelor se realizează prin circulaţie şi prin lubricare. „Omorîrea" sondelor prin circulaţie poate fi indirectă şi directă. „Omorîrea“ sondelor prin circulaţie indirecta consistă în introducerea prin pompare a lichidului de „omorîre" în interiorul coloanei de ţevi de extracţie şi în evacuarea lui prin spaţiul inelar dintre exteriorul coloanei de ţevi de extracţie şi coloana de exploatare (v. fig. /), pînă cînd gaura de sondă se umple în întregime cu lichid de „omorîre", necontaminat de fluidele cari se găseau în sondă înainte de începerea operaţiei. Pentru a împiedica contaminarea lichidului introdus cu fluide din strat, în timpul pompării în sondă a unei cantităţi de lichid puţin mai mari decît volumul interior al coloanei de ţevi de extracţie, robinetul de la coloana de exploatare trebuie menţinut /. „Omorîrea" normala a sondelor închis, urmînd să fie deschis prin ţevi de extracţie, numai după ce presiunea la 1) spre batal; 2) spre parcul de coloana de exploatare a crescut separatoare; 3) cap de erupţie cu CU aproxirnatiV 1 5*• *20 at. SuPIe- două braţe; 4) duză reglabilă; mentul de presiune creat în 5) duză fixă; 6) de la pompă; Coloana de exploatare face ca 7) coloană de exploatare; 8) ţevi asupra Stratului productiv să de extracţie; 9) stratul care con-existe o conirapresiune şi acesta ţine ţiţei, să nu mai producă. Deschi- zînd ventilul de la coloană, fluidele existente în spaţiul inelar se scurg prin duza capului de erupţie spre separator şi, con-tinuînd pomparea, circulaţia devine continuă, lichidul de „omorîre" umple atît coloana de extracţie cît şi coloana de exploatare şi începe să curgă prin ventilul de la gura coloanei, de unde e dirijat spre batal. „Omorîrea“ sondelor prin circulaţie directa consistă în pomparea lichidului de „omorîre" în spaţ'ul inelar format de coloana de exploatare şi exteriorul coloanei de ţevi de extracţie şi evacuarea Iui din sondă prin interiorul coloanei de ţevi de extracţie. Acest procedeu e indicat în cazul sondelor cu presiune de strat foarte mare (250---350 at), în care coloana de exploatare, fiind deja solicitată aproape de limita de rezistenţă, nu mai admite o nouă creştere a presiunii în interiorul său (ca în cazul circulaţiei indirecte), fără pericolul de a se sparge. Pentru oprirea debitării stratului productiv, încă înainte ca lichidul de „omorîre" să fi ajuns să pătrundă prin sabotul coloanei de ţevi de extracţie, trebuie ca presiunea exercitată ia nivelul stratului productiv (rezultată din greutatea coloanei de fluide din interiorul coloanei de extracţie şi contrapresiunea creată lacapătul de sus al acesteia) să fie superioară presiunii de strat. După îndeplinirea acestei condiţii, se procedează la scurgerea lentă, prin duza capului de erupţie, a fluidelor din coloana de extracţie şi, după evacuarea acestora, se continuă circulaţia, pînă cînd în sondă se găseşte numai lichid curat. Sonda se consideră „omorîtă" dacă, după întreruperea pompării, ea se menţine liniştită (nu se mai produce scurgerea de lichid din sondă). în cazul aplicării acestui procedeu la „omorîrea" sondelor cu presiune de strat mare nu se admite să se utilizeze, ca lichid de „omorîre", apa, deoarece, pe lîngă celelalte dez-avantaje, apare în plus pericolul „îngheţării" coloanei în urma formării, de către gazele sub presiune mare, în prezenţa apei, a criohidraţilor (v.), iar spargerea dopurilor de gheaţă formate astfel în coloană constituie o operaţie difici lă. în cazul în care coloana de ţevi de extracţie e înfundată şi toate încercările făcute de a o desfunda nu au dat rezultate satisfăcătoare, „omorîrea" sondei e precedată de p e r fo-rarea coloanei de ţevi de extracţie, imediat deasupra punctului unde e înfundată. Procedeul e următorul: se măsoară cu un aparat Jakovlev adîncimea la care coloana e înfundată; se montează peste capul de erupţie un prevenitor cu bacuri pentru ţevi de extracţie subţiri, cu diametrul de l1/^7 şi, pentru mai multă siguranţă, şi un prevenitor tip oală cu con de etanşare ; cu ajutorul acestor ţevi se efectuează operaţia de curăţire (spălare prin circulaţie) a interiorului coloanei de ţevi de extracţie din sondă; se extrag ţevile subţiri şi se reintroduc, după ce s-a montat lacapătul lor inferior perforatorul de ţevi de extracţie; se pompează lichid de „omorîre" prin coloanele de ţevi subţiri şi prin orificiile (cu diametrul de 6---8 mm) practicate în acestea imediat deasupra îmbinării cu perforatorul ; lichidul trece în spaţiul inelar format de aceste ţevi subţiri şi coloana de ţevi de extracţie şi circulă pînă la umplerea lor; se execută operaţia de perforare a coloanei de ţevi de extracţie în punctul amintit (v. fig. II) IL ,.Omorîrea" sondelor prin perforarea ţevilor de extracţie. 1) cap hidraulic; 2) prevenitor cu conus tip A; 3) prevenitor cu bacuri tip B^ 4) spre parcul de separatoare; 5) calorifer; 6) pompă; 7) conductă de apă; 8) aspiraţie; 9) batal de noroi; 10) batal de ţiţei; 11) duză reglabilă; 12) legături noi în cazul capului de erupţie cu două braţe; 13) legături noi în cazul capului de erupţie cu un braţ şi ur» baston; 14) legături noi în cazul capului de erupţie cu un braţ fără baston. Omotaxte 627 Omotetîe după care se extrage perforatorul; se trece Ia operaţia de nomorîre“ propriu-zisă, prin circulaţie indirectă a lichidului de „omorîre", cu observaţia că trecerea lichidului din coloana de ţevi de extracţie în spaţiul inelar se face prin deschiderile tăiate cu perforatorul şi nu prin şiul coloanei de extracţie, ca la procedeul normal. Operaţiile ulterioare (demontarea capului de erupţie, montarea prevenitorului, extragerea coloanei de ţevi de extracţie şi reintroducerea acesteia, după înlocuirea bucăţii înfundate şi perforate), trebuie executate într-un timp cît mai scurt, pentru a evita contaminarea lichidului de „omorîre" de către dopul de fluid din sondă (ţiţei şi gaze) situat între punctul la care s-a perforat coloana de extracţie (şi pînă la care s-a circulat fluid de „omorîre") şi talpa sondei. După reintroducerea coloanei de ţevi de extracţie se reia circulaţia cu lichid de „omorîre", umplîndu-se în întregime gaura de sondă cu acest lichid, se întrerupe pomparea şi se verifică dacă sonda e „omorîtă". „0 m o r î r e a“ sondelor prin lubrica re consistă în introducerea lichidului de „omorîre" (de obicei apă sărată) în sondă cu ajutorul unui jubricator (v.) montat, fie deasupra capului de erupţie (v. fig. IU a), fie direct peste robinetul de siguranţă (v. fig. III b). Se aplică atunci cînd nu se poate obţine circulaţie în sondă, deoarece fie în coloana de ţevi de extracţie, fie în spaţiul inelar dintre coloana de extracţie, , şi coloana de exploatare, se găseşte un obstacol care împiedică trecerea fluidelor într-un sens sau în celălalt (de ex.: în nisipareaţevilor de extracţie, care e cazul cel mai frecvent; depunerea parafinei în acestea; scăparea vreunui instrument în sondă). De asemenea, ^ /ţi TŢş sonda manifestîndu-se uneori chiar Ly [jj în timpul efectuării operaţiei de • l perforare, nu se mai poate pro- ° ceda la „omorîrea" sondei prin ///. Lubricator circulaţie, nefiind încă introdusă în a) montat la capul de erupţie; sondă coloana de ţevi de extracţie, b) montat peste robinetul de Procedeul e următorul : se pom- siguranţă;?) robinet; 2) bur-pează CU ajutorul pompei apă lan; 3) lubricator; 4) de la sărată în burlanul lubricator pe pompă; 5) cap de erupţie cu un la partea de jos (V. fig. Iii a şi b) braţ; 6) de la pompă; 7) ventil pînă cînd acesta se umple; apa să- de manevră; 8) ventil de sigu-rată începe să curgă prin robine- ranţă. tul 7, care e deschis, ca şi robinetul de la partea superioară a lubricatorului; se închid robinetul 1 şi robinetul care face legătura între lubricator şi pompă şi se deschide robinetul de la partea de jos a lubricatorului, cum şi robinetul care-l pune în comunicaţie cu interiorul sondei. Datorită diferenţei de greutate specifică, apa sărată din lubricator cade spre talpa sonde', iar în locul acesteia se ridică amestecul de gaze-ţiţei din sondă. Manevrîndu-se apoi invers, se închide comunicaţia lubricatorului cu sonda, înch;zînd şi robinetul de la capătul de jos al lubricatorului; prin robinetul 1 se scurge conţinutul de ţiţei şi gaze din lubricator, care se umple din nou cu apă sărată. Operaţia se repetă pînă la umplerea completă a sondei cu apă sărată şi realizarea în sondă în felul acesta a unei coloane de lichid care exercită asupra stratului productiv o presiune superioară presiunii existente în acesta. i. Omotaxie. Geol.: Sincronismul aproximativ a două strate cari conţin aceeaşi faună caracteristică. De exemplu; două calcare cari conţin Nummulites fabianii Prev. sînt de vîrstă priaboniană (Eocen.ul superior), fără a se putea preciza dacă ele sînt perfect sincrone sau dacă fac parte, unul din Priabonianul superior, iar celălalt, din Priabonianul mediu. Var. Homotaxie. 2. Omotermie. Geogr.: Scăderea treptată (normală) a temperaturii ^pcior oceanice de la suprafaţă spre fund, respectiv stratificarea termică normală a acestora. în apele unor mări, în special în apele nordice, se produce o strati-ficaţie termică diferită de aceasta (numită dicotermie), caracterizată prin intercalarea unui strat cu temperatură mai înaltă între ooua strate reci. Omotermia şi dicotermia au un caracter permanent anual sau schimbător de la un anotimp la altul. De exemplu: Marea Nordului, aie vara omotermie, iar iarna, dicotermie; Marea Roşie şi Marea Mediterar.ă au omotermie, iar Marea Neagră are dicotermie (vara, la suprafaţă, temperatura e de circa 20---220, între 50 şi 75 m scade la 6—7°, iar de aici în jos creşte spre fund pînă la 9°). Cunoaşterea fenomenului de omotermie e foarte importantă pentru stabilirea genezei curenţilor şi a condiţiilor hidrobiologice din mări şi din oceane. Var. Homotermie. 3. Omoiefie* Geom.: Transformare geometrică punctuală, definită ae un punct fix O, numit centrul omotetiei, şi de un număr real k, numit puterea omotetiei, transformatul omo-tetic al unui punct M fiind punctul M' situat pe dreapta (O, M), pe care e determinat de relaţia vectorială: (1) OivL ~k* OM. Omotetia astfel definită se notează: (2) n (o, k). Centrul omotetiei e exterior segmentului MM' sau e situat în interiorul acestui segment, după cum puterea k a omotetiei e pozitivă sau negativă. în primul caz (/&>0), omotetia se numeşte directa, iar în al doilea caz (k<0) se numeşte inversa. în raport cu un reper cartesian O'xyz, o omotetie e reprezentată de ecuaţii de forma: ( x’=/bc-|-(1 — k)x0 , (3) < + L Z=kZ + ( 1-^Ko. unde x0, y0, Za sînt coordonatele punctului O. Pencru k= — 1, omotetia e o simetrie centrală. O omotetie e o transformare afină. Omotetiile transformă planele în plane şi dreptele în drepte şi păstrează paralelismul dreptelor şi al planelor. Considerate în cadrul transformărilor proiective punctuale, omotetiile plane sînt omologii avînd ca axă dreapta improprie a pianului, iar în spaţiu sînt omologii avînd ca plan de omoiogie planul impropriu al spaţiului. Centrui O e singurul punct care coincide cu corespondentul său. Orice plan sau dreaptă prin O e un element unit, adică e transformat în el însuşi printr-o omotetie avînd centrul în O. Mulţimea omotetiilor avînd un centru comun O formează un grup comutativ cu un parametru. Mulţimea omotetiilor cari operează asupra punctelor unui plan dat formează o familie cu trei parametri care nu constituie un grup, iar cele cari operează în spaţiu formează o familie cu patru parametri care, de asemenea, nu constituie un grup. Fiind date, în plan sau în spaţiu, două omotetii avînd centre diferite; ft(0lt kx), H (02, k2), dacă puterile lor verifică relaţia: £^2=1, produsul omotetiilor date, (01( k^) • O ^02 , , e o trans- laţie avînd vectorul 0A0a ca vector director. 40* Omâtepă, deformare ^ 628 Ondulare Omphyma subtur-binata. fluidă si coefi- în cazul k^k2 ^ • produsul Cl(Ov kj) *£}(02, k2) e o omotetie &(03, k3), unde k3=ktk2, iar O3 e situat pe dreapta (0lf 02). Prelungită cu grupul comutativ al translaţiilor, familia omotetiilor formează, în plan, o familie cu cinci parametri, tar în spaţiu, formează o familie cu şapte parametri. în ambele cazuri, aceste familii constituie grupuri. 1. Omotopâ, deformare Mat. V. sub Topologie. 2. Omphyma. Paieont.: Gen de tetracoralier solitar din Silurian, al cărui polipierit cu septe egale, regulat dispuse, are la exterior striuri transversale caracteristice. Se prindea de substrat prin prelungiri radiculare. Specia clasică a acestui gen e Omphyma subturbinata E. H. 3. Onctuozitate. Tehn.: Proprietatea unui lubrifiant de a menţine un film continuu sau un film a cărui continuitate se reface, între două suprafeţe cari alunecă sub presiune una pe alta. Astfel, un lubrifiant cu onctuozitate asigură o ungere cu frecare mică şi în cazul frecării semifluide. Pînă la o anumită valoare a presiunii (apăsării specifice) pe suprafeţele de ungere, continuitatea filmului de lubrifiant dintre suprafeţele în contact e asigurată, frecarea e cientul de frecare depinde numai de viscozitatea materialului de ungere. Valoarea maximă a presiunii pînă la care filmul de lubrifiant e continuu poate fi totuşi depăşită, fiindcă un film de lubrifiant foarte subţire, cu grosimea de ordinul de mărime al unei miimi de micron, rămîne ataşat pe suprafeţele în contact; el se rupe şi se reface, acoperind cavităţile microscopice ale suprafeţelor în contact. Onctuozitatea a fost pusă în legătură cu tensiunea superficială a lubrifiantului şi cu adeziunea lui pe suprafeţele de ungere. Ipoteza că o tensiune superficială mică provoacă o pătrundere mai bună a lubrifiantului în adînciturile neregularităţilor suprafeţelor în contact, mărind astfel onctuozitatea, nu a fost verificată prin măsurări; din acestea rezultă că unele uleiuri prezintă o tensiune superficială mai mare decît altele, cari sînt inferioare din punctul de vedere al lubri-fianţei. în adevăr, suprafeţele de metal adsorb şi orientează spre ele grupările polare ale moleculelor de lubrifiant (v. fig.), împiedicînd contactul direct dintre suprafeţele metalice alunecătoare, şi asigurînd astfel o frecare foarte mică. Onctuozitatea lubrifianţilor cari nu au grupări polare se îmbunătăţeşte adăugîndu-le urme de substanţe cari au grupări polare (de ex. acizi graşi), şi cari formează la suprafaţa metalului un strat de săpunuri metalice, care poate, fi, eventual, numai monomolecular; în cîmpul de forţe al acestora se orientează şi moleculele nepolare ale lubrifiantului, pe o grosime de cîteva sute de molecule. Onctuozitatea depinde deci de grupările polare ale moleculelor lubrifiantului şi de afinitatea lui pentru metalele suprafeţelor între cari se găseşte. (Grăsimile animale şi cele vegetale au afinitate mult mai mare pentru metale decît uleiurile minerale; uleiurile asfaltice şi naftenice au o..afinitate mai mare decît cele parafinice; Orientarea moleculelor de lubrifiant. 1) suprafaţa de metal; 2) strat limită de lubrifiant; 3) regiune de orientare a moleculelor curentului de lubrifiant. afinitatea lubrifianţilor e, în general, mai mare pentru anumite materiale antifricţiune, ca plumbul, staniul şi cuprul, şi pentru aliajele lor, decît pentru nichel sau crom; ultimele nu se folosesc, deci, ca materiale antifricţiune.) Compuşii organici şi organometalici cu grupări polare, cari se adaugă pentru mărirea onctuozităţii, sînt, afară de acizii graşi, ca acidul stearic sau acidul oleic — şi fosfiţi şi fosfaţi organici, produse aromatice dorurate, şi anumite substanţe minerale,- ca sulfura de plumb, clorură de plumb, grafitul, sulfuri de fier, etc., substanţele minerale reducînd coeficientul de frecare prin clivare proprie. Onctuozitatea se reperează uneori prin maximul presiunii pe suprafeţele de ungere pe care îl poate suporta filmul continuu de lubrifiant, la material dat al suprafeţelor (şi care ajunge pînă la 65 kg/cm2 pentru uleiurile minerale obişnuite); alteori, onctuozitatea se reperează prin coeficientul de frecare dintre cele două suprafeţe între cari se găseşte lubrifiantul, determinarea fiind făcută pentru diferite sisteme de ungere. Onctuozitatea constituie o caracteristică de bază a lubrifianţilor, la material dat al suprafeţelor de ungere, cînd frecarea e semifluidă sau cînd se presupune că nu există frecare fluidă. Ea prezintă importanţă, de exemplu, la pornirea maşinilor, la mersul încet (cînd viteza e mai mică decît cea necesară pentru a forma filmul de lubrifiant pentru frecare fluidă), la mişcările alternate (în cursul cărora viteza trece şi prin valoarea zero), la şocuri cu solicitări mari şi de scurtă durată, la viscozitate prea mică pentru a asigura continuitatea filmului de lubrifiant în condiţiile ungerii hidrodinamice, sau la debit de lubrifiant insuficient (de ex. cînd cantitatea de lubrifiant pierdută nu poate fi înlocuită prin debitul de ungere). Sin. Capacitate de ungere. 4. Ondal. Chim.: Grup de esteri ai alcoolilor graşi cu acid pirofosforic şi perpirofosfaţi. Se utilizează ca agent de saponificare şi oxidare în tehnica vopsitoriei cu coloranţi de cadă (v.). S:n. Ondalon D. 5. Ondalon D. Chim.: Sin. Ondal (v.). 6. Ondatra. Zoo/.: Sin. Bizam (v.). 7. Ondograf, pl. ond'ografe. Elt.: Instrument de măsură înregistrator pentru înscrierea pe o bandă de hîrtie a curbei de variaţie instantanee a unei tensiuni electrice (sau a unui curent electric), prin selectarea individuală a valorilor succesive din cuprinsul unei perioade. Selectarea se face cu ajutorul unui comutator sincron care asigură încărcarea periodică a unui condensator la tensiuni instantanee corespunzătoare unui anumit moment din cuprinsul unei perioade, moment reglabil continuu. Descărcarea condensatorului o dată la fiecare perioadă e utilizată pentru a determina indicaţ'a unui instrument cu cadru mobil. Ondograful a fost utilizat numai la frecvenţe joase din cauza inerţiei mari a dispozitivului de măsurare, fiind înlocuit practic complet de oscilografe (v.). 8. Ondulare. Mett.: Operaţia de deformare plastică a materialelor metalice în formă de tablă (subţire), de bandă sau de vergea ori de fir (subţire), astfel încît planul mediu iniţial, respectiv fibra medie a materialului, să capete ondulaţii. Tabla în foi şi benzile se ondulează mecanizat, fie prin trecerea între cilindrele canelate ale unei maşini de ondulat (v. Ondulat, maşină de ^), fie prin presare la prese (cu excentric, cu genunchi, etc.) între o matriţă şi o patriţă cu profilul corespunzător. Ondularea tablei în foi se practică, de exemplu, pentru obţinerea tablei pentru învelitori de acoperiş, ori pentru obloane, sau pentru rigidizarea panourilor de tablă. Marginile tablei se ondulează, fie manual, folosind un cleşte cu cioc rotund, (v. fig. I c), ori o cheie de ondulat Ondularea furnirelor 629 Ondulaţii (v. fig. / a şi b) (de ex., pentru executarea unei borduri, pentru a micşora lumina unui burlan de tablă, etc.), fie mecanizat, la prese, folosind o matriţă adecvată (de ex. la ondularea capsulelor pentru butelii de sticlă). Vergelele şi firele metalice se ondulează (de ex. cele folosite pentru împletituri de sîrmă pentru garduri), fie manual, Le /. Uneite de ondulat. li. Unelte pentru ondularea sîrme-' a) furcă monobloc de ondulat; lor pentru împletituri metalice. b) furcă de ondulat, sudată; o) matriţă de îndoit, pentru prese c) cleşte cu cioc rotund ; 1) piesă de cu excentric; b) role cu nervuri tablă ondulată. radiale pentru valţ antrenat me- canic. folosind o cheie de ondulat şi un şablon cu cuie prin care se trece materialul, fie mecanizat, folosind prese cu excentric, cu avans automat al materialului, la cari sînt montate matriţe de îndoit (v. fig. II a) sau maşini de ondulat sîrme cu perechi" de role cu nervuri radiale, antrenate mecanic (v. fig. II b). 1. Ondularea furnirelor. Ind. lemn.: Defect de abatere de la planeitate care apare frecvent la furnire, la uscarea în uscătorii cu role sau cu bandă, fie la marginile foilor de furnir, fie la mijlocul acestora. Ondularea marginilor foii de furnir se datoreşte, fie umidităţii iniţiale prea mari a benzii de furnir, fie petrecerii prin suprapunere a foilor de furnir la trecerea prin uscătorie. în primul caz, măsura de prevenire a defectului e mărirea apăsării barei de presare la derulare, pentru a se efectua o „stoarcere" a apei. în al doilea caz se va evita, la introducerea foilor între rolele de avans, -petrecerea prin suprapunere a furnirelor pe porţiuni prea late, atît la capete cît şi la canturi. — Ondularea mijlocului foii de furnir e produsă de apăsarea exercitată neuniform de bara de presiune, în timpul derulării, iar măsura de prevenire a defectului e reglarea presiunii barei, la derulare. Pentru evitarea ondulării, Ia deservirea uscătoriei, foile de furnir, cu grosimi şi de specii diferite, vor fi trecute separat prin uscătorie şi nu se vor usca simultan furnire cu umidităţi iniţiale diferite. 2. Ondulat. Tehn., Gen.: Calitatea unui material, a unei piese, a unei suprafeţe sau a unui fir de a prezenta ondulaţii. 3. Ondulat, cheie de Mett.: Unealtă pentru ondularea manuală a marginilor, la piese de tablă subţire, sau a sîrmelor ori a vergelelor metalice subţiri, constituită dintr-o bară de oţel care are, la unu sau la ambele capete, două ciocuri perpendiculare pe bară şi distanţate cu 2*--3 mm, în raport cu grosimea materialului prelucrat (v. fig. I a şi b, sub Ondulare). Sin. Furcă de ondulat. 4. furcă de Mett.: Sin. Cheie de ondulat (v. Ondulat, cheie de ~). 5. ~, maşina de Mett.; Maşină-unealtă de deformare plastică la rece pentru ondularea materialelor în formă de foaie, de bandă sau de fir. Maşina de ondulat tabla e asemănătoare cu laminorul duo şi e constituită din: un batiu cu două cadre legate prin bare sau prin traverse de legătură, în cari sînt montate paliere fixe sau cu poziţie reglabilă în înălţime; două cilindre orizontale cu axurile dispuse într-un plan ver- Cilindru de maşină de ondulat tabla. tical şi cu caneluri longitudinale cu profilul corespunzător formei şi mărimii ondulaţiei cerute (v. fig.); un mecanism de antrenare cu angrenaj cu roţi cilindrice, acţionat de un motor individual sau prin curea, de la o transmisiune; un mecanism de reglare, de regulă manuală, a distanţei dintre cilindre. De regulă, cilindrul inferior are diametrul mai mic decît cel superior, iar numerele canelurilor celor două cilindre nu au un divizor comun. De obicei, ondularea se efectuează într-o singură trecere prin maşină. Maşina de ondulat sîrmă e constituită, în principal, din: un batiu cu paliere, fixe sau cu poziţie reglabiiă în înălţime; două role cilindrice cu nervuri radiale cu axurile orizontale; un mecanism de antrenare manuală (cu manivelă) sau mecanică, cu motor sau de la o transmisiune (v.fig. II b, sub Ondulare). 6. Ondulată, mărime /"w'» Mat. V. sub Mărime 2. 7. Ondulaţie, pl. ondulaţii. Tehn.: Stare în care o pînză sau un fir are o formă cu aspect sinuos. 8. Ondulaţie axiala. Geol.: Supraridicarea şi coborîrea1 axială (longitudinală) a unei cute care, urmărită pe direcţie, se poate accentua şi ridica pe anumite porţiuni şi poate plonja, în adîncime, pe alte porţiuni. în primul caz, în centrul anticlinalelor apar sîmburi, cu formaţiuni geologice din ce în ce mai vechi şi mai larg dezvoltate la zi, iar sinclinalele se reduc ca lăţime, formaţiunile noi din centrul lor închi-zîndu-se succesiv prin terminaţii perisinclinale. în al doilea caz, pe porţiunile de scufundare se produce un efect invers, anticiinalele îşi îngustează şi închid succesiv sîmburii, îmbră-cîndu-se cu formaţiuni din ce în ce mai tinere, prin închideri perianticlinale, iar sinelinalele se lărgesc, încărcîndu-se în centrul lor cu formaţiuni din ce în ce mai noi. Cauzele ondulaţiilor axiale sînt legate de schimbarea adîncimii fundamentului de sub pătura sedimentară a scoarţei sau de variaţii de grosime şi de facies litologic al rocilor sedimentare cutate. 9. Ondulaţii. Drum.; încreţituri cu aspect sinuos, mai mult sau mai puţin regulate, ale suprafeţei unei îmbrăcăminte rutiere, dispuse, în special, în lungul căii. Se produc, în special, la drumurile cu îmbrăcăminte cu liant hidrocarbonos. Ondulaţiiie sînt provocate de unele defecte de execuţie, de variaţiile de temperatură şi de umiditate ale aerului şi terenului, cum şi de circulaţia vehiculelor. în general, primele cauze produc amorsarea deformaţiilor, iar circulaţia le măreşte ulterior. Defectele de execuţie cari produc, de obicei, ondulaţiiie, sînt: fundaţii necorespunzătoare (din punctul de vedere al grosimii, al materialului sau al îndesării) şi aşezarea corpului şoselei pe un teren puţin rezistent, cari pot produce tasări neuniforme sau locale, sub acţiunea încărcărilor; răspîn-direa neuniformă a agregatelor minerale ale stratului-suport sau ale îmbrăcămintei, atît în ce priveşte grosimea, cît şi în ce priveşte granulometria, care poate crea porţiuni mai rezistente sau mai puţin rezistente, mai îndesate sau mai afînate şi cari, sub acţiunea circulaţiei, pot provoca denivelări cari se transformă în ondulaţii; cilindrarea insuficientă (cu cilindre compresoare prea uşoare), neuniformă (cu cilindre compresoare diferite sau cu număr de treceri diferite peste fîşii sau porţiuni de şosea vecine), sau rău executată (cu demarări bruşte, cari pot provoca deformarea stratului încă neconsolidat, cu staţionări ale cilindrului pe stratul în execuţie, cu viteze diferite); reîncărcarea neuniformă cu material, fie pentru reprofilare, fie pentru repararea Ondulograf 630 Oolîte unor denivelări mai mari sau pentru completarea neregularităţilor de execuţie a îmbrăcămintelor, care poate crea porţiuni de straturi cu grosimi diferite, a căror îndesare va fi diferită, chiar dacă cilindrarea se face în bune condiţii (porţiunile mai subţiri se vor îndesa mai mult, iar cele mai groase se vor îndesa mai puţin şi se vor tasa ulterior); legătura insuficientă dintre îmbrăcămintele subţiri şi stratul-suport sau dintre covoarele asfaltice noi şi îmbrăcămintea veche, care permite alunecarea îmbrăcămintei pe stratul-suport sau a covorului pe îmbrăcămintea veche, sub acţiunea circulaţiei şi a variaţiilor de temperatură; răspîndirea neuniformă a liantului sau folosirea unui exces de liant, cari creează porţiuni din îmbrăcăminte cu agregate mai puţin legate între ele, astfel încît îmbrăcămintea e laminată de vehicule, datorită mobilităţii granulelor. Circulaţia vehiculelor poate provoca ondulaţii datorite greutăţii vehiculelor, solicitărilor tangenţiale produse de roţi la suprafaţa îmbrăcămintei, şi acţiunii dinamice a roţilor, sau poate mări şi extinde zona deformată şi mărimea ondu-laţiilor amorsate de celelalte cauze. 1. Ondulograf, pl. ondulografe. Te/c,: Receptor telegrafic folosit la umile m cablu submarin şi radio, pentru recepţio-narea semnalelor telegrafice după codul Morse (v. Al.abet M^rse) transmise-cu viteză de telegrafiere mare. Un tip mai vechi de ondulograf e format dintr-un electromagnet, parcurs de semnalul telegrafic care trebuie recepţionat, şi dintr-un echipament mobil, constituit dintr-un cadru cu doi magneţi permanenţi în formă de bară, solidar cu un dispozitiv de scriere pe o bandă de hîrtie care se deplasează. La trecerea semnalului telegrafic, echipamentul mobil se roteşte şi dispozitivul solidar cu el înscrie pe bandă un semnal sub formă de impuls, de durată corespunzătoare duratei semnalului recepţionat. La tipurile mai noi, ondulograful poate Ondulograf. fi format dintr-un magnet permanent fix NS (v. fig.) şi dintr-o bobină mobilă B, cu foarte multe spire, întinsă prin firele de oţel fx şi f2, solidară cu dispozitivul de înscriere d, alimentat cu cerneală prin tubul t. La trecerea unui curent prin bobina 6, corespunzător semnalului telegrafic care trebuie recepţionat, aceasta se roteşte şi provoacă înscrierea pe banda de hîrtie H a unor semnale sub formă de impulsuri, de durată corespunzătoare semnalului telegrafic primit. 2. Ondulor, pl. ondu'oare. Elt. V. Invertor. 3. Ongleu, pl. ongleuri Poligr.: Sin. Falţ (v. Falţ 6). 4. Onions, aliaj Metg.: Aliaj ternar uşor fuzibil, cu temperatura ae tupire la 92°, constituit din bismut, plumb şi scaniu, în proporţiile 5:3:2, cunoscut şi sub numele de aliaj Lichtenberg. Var. Onions-aliaj. V. sub Aliaj uşor fuzibil. 5. Oniu. Ch im. fiz.: Sufix diiemnîr.d o clasă de compuşi formaţi dintr-un proton şi o moleculă de disolvant. V. şî Hidroniu, ion de Oxoniu. 6. Onix. Mineral.: Varietate de agat (v.), cu structură concent. L zonară, cu coloraţii alternante alb-negru (onixul arab), alb-roşu (carneolul), etc. E întrebuinţat ca piatră semipreţioasă pentru bijuterii şi, în special, pentru executarea cameelor. 7. Onofrit. Mineral.: Hg(S,Se). Varietate de metacina-barit (v.j, cu conţinut de seleniu. Se prezintă sub formă de granule negricioase, casante, cu duritatea 2---3 si gr. sp, 7,6v-8.1. 8. Onsager, relaţiile Iui Fiz.: în Termodinamica fenomenelor irtversibiie, relaţiile irdicats rrai jos, fundamentale de reciprocitate, cu caracter de lege din punctul de vedere macroscopic. în cadrul acestei discipline, care se ocupă cu sistemele în stări nu prea depărtate de starea de echilibru termodinamic (de ex. în regim staţionar), se defineşte o „producţie specifică de entropie" (raţia de generare a entropiei) D ca variaţie a entropiei pe unitatea de volum şi unitatea de timp, datorită proceselor ireversibile mecanice, electrice, chimice, etc., însă nu şi schimbului de căldură cu exteriorul. E totdeauna posibilă descompunerea mărimii scalare D într-o sumă de produse (produsa scalare generalizate) ale unor mărimi K numite „fluxuri", respectiv „forţe", generalizate, primele măsurînd intensitatea unuj fenomen de transport provocat de ultimele: în primă aproximaţie, fluxurile O n sînt funcţiuni lineare si omogene de forţele K : O =Y,L »K . ’ ° n n nm m m Descompunerea nu e univoca, însă dacă ea e făcută judicios (în care scop s-au formulat anumite criterii, acoperind toate cazurile importante în practică), între coeficienţii de material există relaţiile lui Onsager: ^nm=Lmn. Ca şi principiile Termodinamicii relaţiile lui Cnsager pot fi interpretate în Mecanica statistică. De exemplu, în cazul conducţiei căldurii prin cristale, —y / e densitatea curentului de căldură şi reprezintă fluxul generalizat, T e temperatura şi grad —e forţa generalizată. Există dependenţa lineară şi omogenă: (t) f •h (t) +l**Tz (t) i (t) +Lkj f] (t)+L^ â (t) • Relaţiile lui Onsager sînt Lxy=Lyx. Lx=Lyi 1^=1^ şi exprimă simetria tensorului cjnducciviictiii termice L L XX xy L ^ L yx yy L L , Zx zy în mod analog, în cazul conducţiei electrice relaţiile lui Onsager exprimă simetria tensorului conductivităţii electrice. Aceste relaţii nu mai rămîn valabile în prezenţa unui cîmp magnetic exterior (v. Hali, efect ~). 9. Ontogenie. Biol.: Totalitatea fazelor de dezvoltare a unei fiinţe, ue la oul fecundat pînă la individul adult. Sin. Ontogeneză. 10. Golite. Mineral.: Granule aproximativ sferice, cu dimensiuni mici (de la zecimi de milimetru pînă la cîţiva milimetri), formate în medii apoase, prin depunerea sărurilor din soluţia respectivă (cel mai frecvent a carbonatuiui de calciu) în jurul unor corpuri străine în suspensie (de ex.: granule de cuarţ; fragmente sau resturi organice; bule de gaz). Sînt caracterizate prin stratificaţia concentrică regulată a carbonatuiui de calciu, etc., în jurul corpului străin. Oolitele fără stratificaţia caracteristică se numesc pseudo-oolite. Rocile sedimentare formate din oolite cimentate (v. Calcar oolitic, sub Calcar) au un aspect şi o textură măză-rată. O categorie interesantă de oolite sînt sferosideritele, formate în xilitul cărbunilor bruni prin separare din soluţii foarte diluate cari conţin acizi humici şi carbonat de fier. Ooîitic, calcar ~ 631 Opal Aceste soluţii au circulat, de preferinţă, în lungul razelor medulare, unde s-au format primele oolite, cari au înlocuit pereţii celulari ai ţesutului lemnos, producînd „intercrustarea" lui. Structura sferosideritelor, ca la oricare alte oolite, e constituită din straturi concentrice, mai rar radiale, obser-vîndu-se jnsă adeseori şi structura celulară a particulei de xilit care a servit drept centru de cristalizare. 1. Ooîitic, calcar Petr. V. Calcar oolitic, sub Calcar. 2. Oosferâ, pi. oosfere. Bot.: Celulă femelă, care se găseşte în apropierea micropilului, în partea superioară a sacului embrionar din nucela fiecărui ovul, situat în interiorul ovarului unei fiori, alături de alte două celule, cari sînt fecundate foarte rar (sinergidele). în centrul sacului embrionar sînt două celule contopite, cari constituie celula secundară a sacului, iar în partea opusă, alte trei celule (antipodele) cari au membrane celulozice, şi cari nu au nici un rol în procesul fecundaţiei, folosind numai ca hrană oului şi embrionului. La procesul fecundaţiei iau parte, de cele mai multe ori, oosfera şi celula secundară a sacului, cari vor da naştere embrionului, respectiv endospermului (ţesut cu substanţe nutritive). Pentru a uşura pătrunderea gârneţului, oosfera e lipsită de înveliş celulozic, avînd numai o membrană aibu-minoidă foarte fină, care separă protoplasma sa de aceea a sacului embrionar. 3. Cosit Mineral.: Pseudomorfoză de muscovit după cordierit. 4. Opac. Fiz.: Calitatea unui corp, respectiv a unui mediu, de a nu permite trecerea prin el a unei radiaţii electromagnetice (lumină, radiaţie X, etc.), respectiv corpusculară, radiaţia incidenţă fiind reflectată, absorbită sau, uneori, împrăştiată de corpul sau de mediul opac. 5. Opac, pl. opace. Nav.: Cui de lemn introdus forţat într-o gaura de pe copastia lotcilor (v.), pentru a servi ca punct de sprijin opacinei (v.). Opacina e legată de opac cu ajutorul unui nod de strapazan Sin. Ujbă, Cui de strapazan, 6. Opacdurii. Petr.: Du rit (v.) cu mai puţin decît 10% substanţd vurucă. 7. Opaceta. Ind. text.: Fibră textilă care se obţine, prin procedee cmmice, din celuloză de bumbac tratată, în anumite condiţii, cu acid acetic glacial, anhidridă acetică şi acid sulfuric. Soluţia vîscoasă rezultată se extrudează în fibre asemănătoare cu fibrele viscoza (v.), de cari se deosebesc prin indici mai buni în ce priveşte moliciunea, neşifonabilitatea, proprietăţile electroizolatoare, stabilitatea faţă de acizi şi rezistenţa în stare umedă, şi prin indici inferiori în ce priveşte higroscopicitatea, afinitatea faţă de coloranţii obişnuiţi, ter-mostabilitatea (se înmoaie la I^O0), stabilitatea faţă de al cal i i şi capacitatea de creponare (torsionare înaintată, care să producă încretituri fine, caracteristice unor tipuri de ţesături). s. Opacimeîru. pl. opacinr.etre. Ind. hîrt.: Aparat pentru determinarea opacităţii, respectiv a transparenţei hîrtiei, (cu sau fără celulă fotoelectrică). Opacimetrul clasic fără celulă fotoelectrică e diafanometrul (v.) Klemm, iar opacimetrele cu celulă fotoelectrică sînt în general aparatele cari determină şi nebulozitatea hîrtiei (v.). 9. Opacina, pl. opacine. Nav.: Sin, Babaică (v.). 10. Opacitate. Fiz.: Raportul O=I0/I dintre intensitatea I0 a unui teului ue radiaţii care cade pe un strat absorbant şi intensitatea I a fasciculului transmis de acel strat. Reciprocul J/J0 al opacităţii, se numeşte transparenţa. Valoarea opacităţii unui s;rat, de grosime anumită, dintr-o anumită substanţă, depinde de lungimea de undă a radiaţiei incidente. Domeniile de lungimi de undă pentru cari opacitatea e mai mare decît cea care corespunde domeniilor vecine constituie, benzile de absorpţie ale materialului. V. şî Extincţie 1. 11. Opacizant. Fiz.: Calitatea unei substanţe de a produce opacizarea unui corp, fia prin înglobare în masa acelui corp, fie prin depunere pe suprafaţa lui. 12. Opacizant, pi. opacizanţi. 1. Ind. st. c.: Substanţă cu indice ae refracţie deosebit de al sticlei, a cărei prezenţă în compoziţia sticlei conferă acesteia proprietatea de a împrăştia lumina. După modul lor de acţiune, se deosebesc următoarele grupuri de opacizanţi: substanţe cari se găsesc în suspensie în masa sticlei, cari nu suferă transformări fizice sau chimice (bioxidul de staniu, talcul, bioxidul de titan, oxidul de zirconiu); substanţe cari prin topire intră în sticlă, iar la răcirea acesteia se separă sub formă de cristale (fosfaţii); substanţe cari, introduse în compoziţia sticlei, reacţionează în topitură cu ceilalţi componenţi ai acesteia, volatilizîndu-se parţial (fluorină, criolitul). Opacizanţii trebuie să fie fin măcinaţi şi să fie lipsiţi de impurităţi, pentru a nu micşora proprietăţile sticlei. 13, Opacizanî, 2. Ind. st, c,: Component al smalţului» care se introauce la mărunţirea în moară, sau rareori la topirea fritei (opacizant primar), cu scopul de a colora smalţul în alb sau, în general, de a-l face opac. Opacizantul nu se disolvă total în masa sticloasă şi apare în smalţul ars ca o dispersiune care ascunde substratul metalic sau ceramic. Substanţele uzuale folosite sînt oxizii de staniu şi de ceriu; cu efect mai slab, oxizii de titan, de stibiu, fluo-rurile; rolul de opacizant îl poate avea şi o dispersiune fină de gaz în smalţ. ii. Opacizare. 1. Fiz., Tehn.: Operaţie prin care se micşorează transparenţa unui corp. De regulă, opacizarea se obţine prin depunerea unui strat dintr-o substanţă opacă pe suprafaţa corpului respectiv. 15. Opacizare. 2. Fiz.: Fenomen sau proces prin care un material transparent îşi pierde transparenţa; de exemplu prin îmbătrînire. îs. Opaiţ, pl. opaiţe. 1. Ind. ţâr.: Lampă de iluminat primitiva, constituită dintr-un recipient conţinînd un combustibil lichid sau solid (untdelemn sau untură) în care e înmuiat un fitil. Combustibilul urcă în fitil prin capilaritate şi arde la extremitatea lui. 17. Opaiţ. 2. Pisc.: Sin. Fachie (v.). îs. Opal. 1. Mineral.: Si02,H20. Mineral amorf din grupul cuarţului, de compoziţie chimică variabilă, datorită impurităţilor pe cari le conţine. Conţinutul în apă variind de la 1”*5% (şi atingînd rareori 34%) poate fi pierdut, în parte, prin uscare în exsicator. Se formează adeseori din izvoarele hidrotermale şi din gheizerele din regiunile vulcanice, sub formă de tuf silicios (v. Geiserit). Cel mai frecvent se formează, însă, în condiţii exogene, prin descompunerea silicaţilor în cursul procesului da alterare a rocilor. Silicea pusă în libertate trece iniţial sub forma de gel, coagulîndu-se ulterior în concreţiuni. Coloizii de silice au şi rol metasomatic, mineralizînd resturile vegetale sub forma de opal şi de calcedonie. Se întîlneşte în rocile magmatice, formînd stalactite albe, transparente, cu reflexe sidefoase, cum şi în cavităţile şi crăpăturile rocilor. El constituie frustulele de diatomee, spiculii de spongieri, scheletele radiolari lor, parţial ale unor foraminifere şi briozoare. Intră în constituţia unor roci (opcce, tripoli, diatomite, kieselgur, etc.), cum şi a tulpinilor de graminee, a nodurilor de equise-tacee (în special bambus), etc., cari absorb prin rădăcini soluţiile de silice din pămînt. Formează mase compacte, staiactitice şi reniforme. Opalul e incolor, dar datorită impurităţi lor capătă culori galbene, roşii, verzi, negre, etc. Are luciu sticlos sau mat şi de ceară (în masele poroase) şi prezintă spărtură concoidală. E casant, are duritatea 5 — 5,5 şi gr. sp. 1,9—2,5. Se deosebesc următoarele varietăţi: opalul ccmun (cremenea), translucid; opalul nobil, opalescent, roşu, verde sau Opal 632 Opener albastru, uneori cu irizaţii ; hidrofanul, uşor, poros, turbure, cînd e uscat, şi transparent, cînd conţine apă; hialitul, incolor şi transparent, stalactitic sau în globule, cu structură sfero-litică. Opalul nobil se întrebuinţează ca piatră preţioasă; tripoli, la lustruitul materialelor sau al pietrelor; kieselgurul, ia confecţionarea filtrelor, a materialelor ceramice, a cărămizilor uşoare, la fabricarea dinamitei, etc. 1. Opal. 2. Ind. text.: Ţesătură fină, transparentă şi uşoară, din fire subţiri de bumbac cu Nm 50-*-100. Se finisează printr-un tratament special, care dă ţesăturii un aspect spumos. 2. Opalescent. Fiz.: Calitatea unui corp de a prezenta efectul de opalescenţă. Sin. Opalin. 3. Opalescenţâ. Fiz.: Aspectul lăptos prezentat în urma fenomenului de împrăştiere a luminii de unele medii disperse, în cari dimensiunile particulelor substanţei dispersate sînt de ordinul de mărime ai lungimii de undă a luminii incidente. Intensitatea iuminii împrăştiate fiind invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă, radiaţiile cu lungimi de undă mai mici sînt împrăştiate mai mult decît cele cu lungimi de undă mari şi corpul opalescent apare roşcat prin transmisiune, şi albăstrui, prin observare laterală. Se numeşte opalescenţâ critică opalescenţa fluidelor în vecinătatea punctului critic, într-un astfel de fluid, neomo-geneităţile fiind datorite fluctuaţiilor spaţiale ale densităţii. 4. ~ critica. Fiz. V. sub Opalescenţă. 5. Opalin. Fiz.: Sin. Opalescent (v.). 6. Opalizant. Mat. cs.: Material folosit la fabricarea sticlelor opale, care rămîne înglobat în sticlă sub formă de suspensie sau de cristale, cu dimensiuni între 0,3 şi 1,3 Materialele cari rămîn sub formă de suspensie, fără să reacţioneze cu sticla, sînt: bioxidul de staniu, bioxidul de titan, oxidul de zirconiu şi talcul. Materialele cari recristalizează, dînd cristale mici, sînt fosfaţii, în specia! cei de calciu. 7. Opalizare. Ind. st. c.: Procedeu folosit pentru obţinerea unei sticle capabile să abată razele de lumină în toate direcţiile, producînd împrăştierea luminii şi, în consecinţă, opali-zarea sticlei. Opalizarea se datoreşte particulelor cristaline de opaci-zanţi (v.), ale căror dimensiuni variază, în general, între 0,3 şi 1,5 [x, şi e direct proporţională cu numărul lor şi cu diferenţa dintre indicii lor de refracţie şi indicele de refracţie al sticlei. Opalizarea se poate obţine în diferite nuanţe, după cerinţe, în funcţiune de natura opacizantului .folosit, de proporţia acestuia, de temperatura de topire a sticlei, de durata de menţinere a sticlei în stare topită şi de viteza de răcire a acesteia. V. şî sub Sticlă. 8. Opatrum. Zoot.; Opatrum intermedium Fisch. Insectă care atacă, în stadiul de larvă, tutunul din răsadniţe sau din cîmp. Larva roade părţile exterioare ale tulpinii, la nivelul solului, dar mai superficial decît viermele-sîrmă, cu care se aseamănă. Insecta are o singură generaţie pe an. Se combate prin momeli cu tărîţe, apă şi verde de Paris, şi prin metode agrotehnice. Sin. Gîndac de pămînt. 9. Opaxit. Mat. cs.: Geam turnat din sticlă opacă sau opală, de diferite culori, şi pe care sînt imprimate, pe o parte, striuri paralele. E fabricat în foi mari, cu lungimea de 2000---3000 mm, din 50 în -50 mm, şi cu lăţimea de 800 mm. cînd se foloseşte la ferestre speciale, şi în plăci pătrate, cu latura de 150 şi 200 mm, cînd se foloseşte la placarea pereţilor în băi, bucătării, etc. ca înlocuitor al faianţei. Gros'mea geamului Opaxit e de 6,5 mm, incluziv striurile. Condiţiile tehnice pe cari trebuie să le îndeplinească opaxitul sînt: rezistenţa Ia lovire, de cel puţin 10 kgf/cm2; rezistenţa la încovoiere, cel puţin 1,5 kgf/cm2; pierderea în greutate Ia încercarea de stabilitate faţă de acţiunea apei, cel mult 6 mg/dm2; pierderea în greutate la încercarea de stabilitate faţă de alcalii, cel mult 140 mg/dm2; rezistenţa la şoc termic, de la 15---700, fără să apară fisuri sau crăpături. 10. Opârire. 1. Ind. alim.: Operaţie tehnologică în prelucrările de abator, efectuată pentru uşurarea depilării sau a deplumării, cum şi pentru curăţirea subproduselor. Pentru depilarea porcilor e necesară opărirea capetelor, la porcii cari se prelucrează prin jupuire, şi opărirea integrală, la porcii cari nu se jupoaie. Opărirea capetelor se face în cazane cu diametrul de circa 80 cm, la temperatura de 80°, timp de 1 "-2 min. Opărirea integrală se face în cazane de tablă neagră, cu grosimea de 3***4 mm şi lăţimea liberă interioară de '1,60—1,70 m, iar lungimea variabilă în funcţiune de capacitatea de opărire; cazanele sînt izolate termic şi conţin în interior apă la temperatura de 60---650, opărirea durînd 5***6 min. Opărirea subproduselor se face în aparate închise, cu dispozitive de înaintare. Temperatura de opărire e de 80°, iar durata, pentru subproduse păroase (cozi, urechi, picioare), e de 3-“5 min, iar pentru picioare de bovine si burţi comestibile (rumen şi reţea), de 15 min. Opărirea păsărilor reduce forţa de reţinere a penelor, eficacitatea depinzînd de temperatură şi de durată. Cele mai răspîndite instalaţii de opărire sînt: căzile cu circulaţia forţată a apei (păsările trecînd continuu prin apă); tamburele cu acţiune discontinuă (în cari păsările sînt opărite prin rotire şi cufundare în apă caldă); basinele cu duşuri (cari favorizează pătrunderea apei printre pene pînă la piele); căzile cu recircularea apei, echipate cu termoregulator. Pal -mipedele se opăresc cu un amestec de abur şi aer la temperatura de 80°, timp de 2---3 min. Opărirea palmipedelor se poate face şi în apă la temperatura de 62--*65°, timp de 1---2 min, cu condiţia ca apa să fie dedurizată şi să se introducă în ea umectanţi, pentru a evita apariţia petelor pe piele, la păsările cari se congelează. 11. Opârire. 2. Ind. alim.: Fază în procesul de fabricare a caşcavalului, prin care se urmăreşte distrugerea majorităţii microorganismelor şi, totodată, obţinerea unei mase uniforme, care să poată fi uşor frămîntată şi formată. Opărirea consistă în cufundarea caşului maturat şi tăiat în felii subţiri, în apă sau în zer avînd temperatura de 80---900, menţinerea în aceste condiţii 3---6 min, timp în care feliile de caş se transformă într-o pastă moale şi omogenă, care poate fi prelucrată uşor, obţinîndu-se astfel caşcavalul crud, Caşul trebuie opărit cînd _pH-ul lui e cuprins între 5 şi 4,8. Aceasta constituie zona optimă de opărire a caşului, zonă în care se constată pierderi minime de substanţă uscată (proteine şi grăsimi) în apa de opărire, iar caşul capătă o consistenţă şi o elasticitate corespunzătoare prelucrării lui ulterioare în bune condiţii. De condiţiile în cari se execută operaţia de opărire şi de stadiul de maturaţie a caşului în momentul opăririi depind, în mare măsură, atît calitatea caşcavalului rezultat cît şi consumul specific. 12. Opărirea ţesăturilor. Ind. text.: Sin. Crabare (v.). 13. Opcinâi pl. opcine. Geogr.: Culme muntoasă lată, cu coaste domoale, caracteristică Carpaţilor orientali, în special Bucovinei (Opcina Mare, Opcina Feredeului, Opcina Mestecănişului, etc.), dezvoltată atît în zona cristalină-meso-zoică, cît şi, în special, pe depozite de fliş. Var. Obcină. 14. Opdalit. Petr.: Varietate de granodiorit biotitic cu hipersten. 15. Opener, pl. openere. Ind. hîrt.: Destrămător-separator pentru pasta de celuloză trimisă din rezervorul de descărcare al fierbătorului şi îngroşată în prealabil la 18—20 %, la presortare (v. şî Semifabricate fibroase). Operator 633 Operator i ; Openerul (v. fig.) desface mănunchiurile de fibre şi le separă de pe noduri şi de pe aşchii incomplet dezincrustate. El e constituit dintr-o cuvă 1 de beton, căptuşită cu plăci de faianţă, în care se găsesc două cilindre de lemn de stejar 2, cu axe de metal, sprijinite pe lagăre. Unul dintre cilindre e acţionat într-o mişcare de rotaţie de roata 4, iar aceasta, prin intermediul angrenajelor 3, transmite mişcarea şi celui de al doilea cilindru, ambele cilindre rotindu-se în acelaşi sens. Pe fiecare cilindru sînt fixate o serie de braţe rotunde de (emn tare (fag fiert, corn, etc.), dispuse într-o desfăşurare elicoidală, de-a lungul cilindrului. Aceste braţe efectuează destrămarea şi separarea fibrelor prin acţiunea de frămîn-tare asupra pastei, pe care o transportă din capătul A la ieşirea B a openerului. Cuva e despărţită în două compartimente de oblonul 9, format din rigle de lemn, şi a cărui înălţime e reglabilă. Pasta de celuloză destrămată trece peste oblon în compartimentul al doilea, mai mic, echipat şi el cu un cilindru de lemn 7, cu braţe, acţionat de angrenajele 6, în legătură cu cel de ai doilea cilindru din compartimentul mare, cilindru care e echipat şi cu un volant 5, pentru uniformizarea mişcării. Cilindrul din compartimentul mic amestecă pasta cu apă venită pe conducta 8, într-o astfel de cantitate, încît să aibă consistenţa de 0)3-*-0,4% la ieşirea din opener, consistenţă cerută de presortare. Sin. Defibrator de pastă de celuloză. i. Operator, pl. opsratori. 1. Mat.: Prescripţie de calcul prin care se c bţi' e cin fiecare element 9 al unei mulţimi D cu structură dată (v. Mulţime)—de obicei cu structură de grup sau de spaţiu vectorial — un element ^ al unei mulţimi D*t distinctă sau nu de D. Dacă se notează cu T operatorul considerat, corespondenţa respectivă se scrie <|;= Tq>-D e mulţimea de definiţie a operatorului T, 9 e argumentul lui, e valoarea lui în D* sau imaginea lui 9, D*=Ţ(D) e mulţimea de valori a lui T sau imaginea lui D. Orice operator defineşte o funcţiune, respectiv o aplicaţie a mulţimii de definiţie pe mulţimea de valori (v. sub Mulţime). Doi operatori T şi U sînt egali dacă mulţimile lor de definiţie coincid şi daca stabilesc aceeaşi corespondenţă: Tq>=Uq>. Se numeşte operator identic sau operator unitate operatorul /, care transformă fiecare element 9 €D în el însuşi: /cp ==9. Se numeşte operator nul operatorul 0 care asociază fiecărui element c^D elementul zero-Q-al mulţimii D*: 09=-&- Se numeşte suma operatorilor T şi U operatorul T-\-U definit de relaţia: (T+U)y = T$-\-U$ şi avînd mulţimea de definiţie Dj p) Djj (pentru care partea dreaptă a acestei egalităţi are sens). Suma a doi operatori e asociativă. Se numeşte produsul operatorilor T ş\ (J, în această ordine, operatorul TU definit de relaţia: (777,9= 7W=T(Tq), 7>= r(p, în sensul convergenţei din D, şirul T0 există un S>0 astfel încît pentru orice 9ţD cu p(qp, 90)<8 să avem p(79, 79o)Cooperatorul T e continuu în mulţimea D de definiţie, dacă e continuu în fiecare punct al ei. Dacă operatorul aditiv T, definit pe spaţiul vectorial normat E cu valori în spaţiul vectorial normat F, e continuu într-un punct 90€-E, atunci e continuu în orice 9şi e linear. Operator mărginit: Operatorul Ţ se numeşte operator mărginit, dacă există o constantă C, astfel încît «7\\T\\£. Dacă această inegalitate devine egalitate, atunci se spune că extinderea a avut loc cu păstrarea normei. Dacă £ e un spaţiu vectorial normat, £ o submulţime vectorială densă în E, iar T un operator linear, definit pe (5 cu valori în spaţiul Banach F, atunci T admite o extindere unică în tot spaţiul E, cu păstrarea normei. Convergenţa punctuala: Fiind daţi, în spaţiul vectorial topologic E, operatorii lineari , ...) şi T cu valori în spaţiul vectorial topologic F, şirul {Tn} converge punctual sau tare către operatorul T, dacă, şirui {7yp} converge către 79, oricare ar fi elementul cp£E.- Se scrie: lim 7yp=7V Convergenţa în norma: Un şir de operatori lineari Tn converge în norma către un operator linear T, dacă || Tn— jT||->0, cînd oo. Dacă un şir de operatori lineari converge în normă către un operator linear, atunci convergenţa e şi punctuală. Proprietatea inversă nu e adevărată totdeauna. Dacă T e un operator care transformă spaţiul E în spaţiul F, iar U e un operator care transformă spaţiul F în spaţiul G, atunci (JT reprezintă ODeratorul (produs) care transformă spaţiul E m spaţiul G: (UT) 9=£A7V, cu Rezultă T'1 T=I, I fiind operatorul identic Dacă muiţimea de valori 7\jB) a operatorului T coincide cu tot spaţiul F, iar ooeratorul U transformă pe F în E şi UT=I atunci u= r-1. Pentru ca operatorul T să aibă un operator invers e necesar şi suficient ca ecuaţia Tf — 0 să admită soluţia unică 9=0. Pentru ca operatorul invers T-1 să existe şi să fie tot un operator linear e necesar şi suficient să existe o constantă m>0, astfel încît II || > m | 9 1 pentru toate elementele 9 ale spaţiului vectorial normat E. 1 Avem atunci || T^W --------. " 11 m Dacă operatorul linear T stabileşte o transformare biunivocă a spaţiului Banach E pe tot spaţiul Banach F, atunci există operatorul linear T'1, inversul operatorului T, care transformă pe F în E. Operatorul invers unui operator linear şi mărginit nu e totdeauna mărginit. Operator inversabil: Dacă 71"1 există, operatorul T’se numeşte inversabil. Dacă T e un operator linear care transformă spaţiul Banach E în el însuşi, cu ||7'||<1. iar / e operatorul identic dat în spaţiul E, atunci operatorul I—T e inversabil. Dacă numărul q e astfel, încît || 7ilO<1. atunci !.(/—7V1! <(1-?):1. Fie operatorul linear T inversabil, care transformă spaţiul Banach E (care conţine elemente diferite de elementul nul) în spaţiul Banach F: atunci fiecare operator line?r U, care transformă pe E în F şi satisface condiţia \\U—Tl< <| e (jg asemenea inversabil. Operator linear autoadjunct: Fie H un spaţiu Hilbert separabil, rea! sau complex; se consideră operatorii lineari definiţi pe H cu valori tot în H, x şi y fiind două elemente ale spaţiului H; fie (x, y) produs J scalar definit pe H. Pentru orice operator linear T, definit pe H şi orice element j€H, există un element unic J+£H, astfel încî: pentru orice xţH să existe relaţia (Tx.y) = v*r,j+), iar || y* || ^ || T|| • ]| y ||. Dacă se scrie y*—T*y, rezultă: (Tx,y}^(x, T*y), iar T* se numeşte operatorul adjunct fcau conjugat) lui T Se arată că T* e linear şi că jj T* || = [| r||. Dacă T şi U sînt doi operatori lineari definiţi pe H, atunci (T+U+=T* + U+, (a7^+ = X*7+, (UTj*=T*U*. Dacă T* coincide cu T, operatorul T se numeşte operator autoadjunct, sau hermitic, sat'sfăcînd deci condiţia: (Tx,y) = (x Ty), oricari ar fi x,y£H. Dacă H e un spaţiu real, T se zice operator simetric Dacă operatorii Tn sînt autoadjuncţi, iar şirul converge punctual (tare) către operatorul T, acesta e şi el autoadjunct. Pentru ca ooeratorul UT să fie autoadjunct e necesar şi suficient ca UT= TU, adică cei doi operatori să fie permutabili între ei. Toate puterile Tn ale unui operator autoadjunct T sînt de asemenea operatori autoadjuncţi. Dacă fe un operator autoadjunct, avem || 71 = sun \{Tx,x)\. Ilx ii=^ Pentru un operator autoadjunct T se definesc marginile superioară şi inferioară: M — svd (Txtx), mf (Tx,x). ll*|| =1 iMl=1 Dacă pentru operatorul autoadjunct T avem (Tx, x) — 0 pentru orice xţH, atunci T=0 (operatorul nul). Operatorul invers unui operator autoaujunct inveisibil e şi el autoadjunct. Dacă pentru operatorul autoadjunct T subspaţiu! L, e invariant (Tx£E pentru orice x^L), atunci şi complementul său ortogonal M e invariant pentru T Operatorul autoadjunct T se numeşte pozitiv definit, dacă (Tx, *)>0. pentru orice x€H, iar (Ţx,x) = 0 e echivalent cu x = -Ş-. Pătratul oricărui operator autoadjunct e un operator pozitiv definit; de asemenea TT* şi T + Ţ pentru orice operator linear T Produsul a doi operatori comutativi, cari sînt pozitiv definiţi, ede asemenea pozitiv definit şi, deci, autoadjunct. Operator hermitic 635 Operaţie Operator complet continuu: Operatorul linear T, definit pe spaţiul vector.al normat E, cu mulţimea de valori în spaţiul victoriai normat F, se numeşte complet continuu, dacă el transformă orice mulţime mărginită a spaţiului E într-o mulţime compactă a spaţiului F. Un operator complet continuu transformă un şir slab convergent într-un şir forte convergent. Dacă şirul de operatori complet continui {K} , care transformă pe E în spaţiul B .nach F converge uniform către operatorul A, adică \An— AS|->0, atunci operatorul A e de asemenea complet continuu. Operator de contracţiune: Operatorul T, definit într-un spaţiu metric D cu valori în D, se r.ume.te operator de contracţiune, dacă există un număr pozitiv a<1, astfel încît p(7> 1. rpa) < “P (?i• 92) oricari ar fi punctele )+jt £P{y}+ ■•■ + + Bf„£P{y}=£P{M}, _co în care y(t)e & cU constituie imaginea Laplace a funcţiunii necunoscute, = f cU consti- tuie imaginea Laplace a funcţiunii din membrul drept al ecuaţiei, iar j(0), j'(0)---j (0) sînt valorile iniţiale ale funcţiunii şi primelor sale (#— 1) derivate, reprezentînd condiţiile iniţiale cari se consideră date în problemă. (La transformarea derivatelor şi integralelor s-a ţinut seamă de proprietăţile transformării Laplace). Rezolvînd aceste ecuaţii în raport cu imaginea funcţiunii necunoscute, rezultă expresia .JZpţj'} a acesteia. Găsirea originalului necunoscutei revine la apucarea transformării inverse, Mellin-Fourier (v. sub Laplace, transformare ^): j(/) = J?~1{J?p{j}}=—L.f " J?p{y}e&dp. v y ATţJJ c— j oo In cazurile în cari imaginea necunoscutei se prezintă drept raport a două polinoame în p, se pot aplica formulele de inversare ale lui Heaviside (v. sub Laplace, transformare ~). în anumite cazuri expresia imaginii se găseşte în tabele de transformate Laplace, în cari se poate citi direct expresia funcţiunii original. De exemplu, fiind dată ecuaţia integro-diferenţială a unui circuit serie (v.) R. L, C di 1 L-+*/ + _ cu condiţia iniţială /(0)=/ot prin aplicarea transformării Laplace se obţine ecuaţia algebrică: L [pJZp { i }—/ (0)] -f Rjlp {i} + — Jlp {/ }=J2.p {u } Apb)- £p{u}+L-i( 0) pL+^- + R pc p2L+^>R+ ± B(p) C unde A (p£) = U~ const., = ^ =(2AL + R) , (*=1,2) \4pJp~p p=pM A=-- 2L .1 j/ L,* LC p2~ ' R 2 L+ |/ L*~ sînt rădăcinile ecuaţiei B^p) = Q. Se obţine Ue~CLt 1 'Ec= /(/)= IpL U pL sh (3/.- Prin aplicarea transformatei Laplace unei ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale se pot elimina derivatele în raport cu una dintre variabilele independente (de obicei timpul), obţinîndu-se ecuaţii diferenţiale în raport cu un număr mai mic de variabile independente. Dacă se consideră, de exemplu, sistemul ecuaţiilor tele-grafiştilor (v. sub Linie electrică) _|^=R/+L|i 3* 3* 3*’ ^ , ^3» =Gu + C—: q)X 3/ şi se presupune că i(x, 0) = 0 şi u{x, 0)=*0 — aplicînd transformarea Laplace în raport cu timpul, se obţine sistemul de ecuaţii diferenţiale ordinare: _ n sincron); M) motor (n, z se exprimă prin relaţii de forma p = p fc &), Oz fiind axa de simetrie a cîmpului, iar p, distanţa de la această axă, şi satisfac ecuaţii relativ simple (v. sub Lentilă electronică). Dintre dispozitivele de Optică electronică utilizate frecvent sînt: lentilele electronice (v.), microscopul electronic (v.), tuburile catodice (v.), etc. în studiul spectrografelor de masă (v. Masă, spectrograf de ~) şi al acceleratoarelor de particule (v. Particule, accelerator de ~) se utilizează, de asemenea, metodele Opticii electronice. 1. Optica, axa F/z., Mineral. V. Axă optică (sub Axă 1). 2. Optica, combinaţie Fiz., Opt.: Ansamblu de două sau, mai rar, de trei lentile alăturate sau separate prin intervale mici ■— şi montate pe o aceeaşi axă. Se numeşte combinaţie optica normala o combinaţie de două lentile construite din două sticle optice diferite, aceea care are indicele de refracţie mai mare, avînd şi puterea de dispersiune mai mare şi combinaţie optica anormala, o combinaţie între o lentilă de crown de bariu şi o lentilă de flint, prima avînd o putere de dispersiune mai mică, dar un indice de refracţie mai mare decît a doua. 3. Optim, cod /+>* Telc. V. sub Cod 2, şi sub Informaţiei, teoria 4. Optim de vegetaţie. Silv.: Regiune în care o specie forestieră se dezvoltă în cele mai bune condiţii de vegetaţie. 5. Optime de spaţiu elastic. Rez. mat.: Corp elastic care ocupă un domeniu infinit, mărginit de trei plane ortogonale între ele, la distanţă finită. Corpul optime de spaţiu elastic poate fi considerat ca obţinut dintr-un paralelepiped elastic, pentru care trei feţe adiacente sînt aruncate la infinit. Rezultatele obţinute în studiul acestui corp pot fi folosite, de exemplu, la considerarea efectului local al unei rezemări punctuale. Alegînd cele trei plane la distanţă finită ca plane coordonate cartesiene, s" obţine corpul optime de spaţiu elastic pentru ale cărui puncte j^O, ^0. ' în cazul unei sarcini periodice acţionînd pe una dintre feţele sale se ajunge la rezolvarea problemei pentru un sfert de spaţiu elastic (v. şî sub Sfert de spaţiu elastic), acţionat de o sarcină periodică şi la problema optimii de spaţiu elastic, acţionată de o sarcină locală. Se presupune deci că planul de separaţie £=0 e acţionat de sarcina locală normală (fără a se pierde generalitatea, se pot folosi funcţiuni pare): (1) P(x>j) = § J b (a, P) cos eex cos Pjdad (3 , unde 4 _°o 2 . (2) Folosind o metodă generală de rezolvare a problemelor de teorie a elasticităţii (v. sub Elasticitate), se introduc funcţiuni de tensiune de forma: co co jF=f C (A1-{-lxA2)e cos (3j cos Y^dBdy-}-J o J o co oo + î f (B,jjB2)e~^ cos y^cos axdydoc-i- Jo J o 00 „CO + ? ) (Ci+v^C2)e v^cos ax cos dadp, * n unde (4) (32-fy2, ^=Yy2-}-a2, v^Va2-!-^2. Coeficienţii variabili ^i(Y>a)« -^(Y-**)» C^oc.p), C2(a,P) şi cei similari sînt determinaţi de condiţiile la limită: x=0: ax=0, t^=0, t^ = 0; t =0, t =0; yx J ~ S=0: ^z=P',x,y), Tţ*=°- (5) ®,=0. Din punctul de vedere matematic, rezolvarea problemei se reduce la integrarea unui sistem de trei ecuaţii integrale, cari au—în anumite condiţii—soluţii şi în clasa funcţiunilor generalizate (în teoria distribuţiilor). Cazul unei sarcini locale tangenţiale se studiază analog. 6. Optimetru, pl. optimetre. Tehn.: Instrument de măsură optic-mecanic, folosit la măsurarea de precizie a dimensiunilor pieselor uzinate, prin metoda comparativă. Obiectul măsurat se introduce în optimetru după ce acesta a fost reglat la zero pentru dimensiunea nominală respectivă, şi se citeşte diferenţa dintre dimensiunea măsurată şi cea nominală, reprezentată de cale plan-paralele. Funcţionarea opti-metrului se bazează pe principiul autocolimaxiei şi al amplificării optice (cu ajutorul unei oglinzi plane basculante şi al unui ocular) a deplasării rectilinii a tijei de măsurare (solidară cu vîrful palpator), produsă de variaţia lungimii de măsurat. Organele principale ale optimetrului Opti metru 649 Opti metru sînt montate într-un tub în unghi drept (v. fig. /). Deplasarea rectilinie a tijei de măsurare 2 provoacă rotirea oglinzii basculante 3, care reflectă spre ocularul 8 imaginea /. Tub optimetric. o) schema cu traiectoriile razelor de lumina; b) secţiune; c) detaliu cu scările plăcii gradate; 1) obiect măsurat; 2) tijă de măsurare; 3) oglindă circulară basculantă; 4) obiectiv; 5) prismă cu refiexiune totală; 6) prismă de iluminare; 7) placă transparentă cu scară gradată şi indice fix; 8) ocular; 9) fascicul de lumină pentru iluminare; 10) axul de basculare al oglinzii 3; 11) indice pe placa gradată 7; 12) scară reală; 13) scară reflectată; 14) tubul optimetrului. scării gradate de pe placa transparentă 7, iluminată cu un fascicul de lumină prin prisma de iluminare 6 (care acoperă jumătate din placa transparentă). — Dacă oglinda basculantă e în poziţie orizontală (scara gradată de pe placa transparentă fiind situată în planul focal al obiectivului 4), imaginea scării gradate, reflectată de oglindă, e proiectată pe placa transparentă, în partea opusă (faţă de axa optică principală) a scării gradate trasate pe placă. Prin ocular se vede această imagine a scării gradate, dispusă cu reperul zero în dreptul indicelui fix al plăcii 7, reprezentat de o dreaptă orizontală. Dacă oglinda e rotită prin deplasarea tijei de măsurare,— imaginea scării gradate apare deplasată (în sus sau în jos) faţă de indicele fix de pe placa 7, iar valoarea deplasării indică unghiul de rotire al oglinzii 3 şi deci deplasarea tijei de măsurare 2, adică valoarea variaţiei lungimii de măsurat. Raportul de amplificare K al optimetrului e dat de relaţia: K=2 /— ■ a în care / e distanţa focală a obiectivului, a e braţul de pîrghie al oglinzii basculante) reprezentat de distanţa dintre axa tijei de măsurare şi linia în jurul căreia oscilează oglinda), iar g e grosismentul ocularului. De obicei, K — 960 şi, de aceea, pentru a obţine o valoare a diviziunii de 0,001 mm, mărimea unei diviziuni a scării gradate de pe placa 7 e de 0,96 mm. Scara gradată are 200 de diviziuni dispuse simetric de ambele părţi ale reperului zero, astfel încît cu ajutorul optimetrului se pot determina abateri de dimensiuni pînă la ±0,1 mm faţă de dimensiunea nominală. Forţa de măsurare produsă de două resorturi elicoidale de tracţiune cari apasă oglinda basculantă asupra tijei de măsurare, e de 200 gf. Eroarea limită de indicaţie în orice porţiune a scării cu lungimea pînă la 0,06 mm e de ±0,2^, iar pentru porţiuni mai mari e de ±0,3^. După poziţia tubului optimetrului, se deosebesc optimetre verticale şi optimetre orizontale. Optimetrul vertical (v. fig. //) e constituit dintr-un tub optimetric montat pe un suport vertical asemănător cu suportul unui minimetru, echipat şi cu un dispozitiv de reglaj fin cu şurub micrometric pentru deplasarea măsuţei de măsurare pe care se aşază calele plan-paralele şi obiectele cari se verifică. E folosit numai ia măsurarea dimensiunilor exterioare ale pieselor uzinate, pînă la 180 mm, fiind echipat cu vîrfuri palpatoare de diferite forme, şi anume: sferice, pentru măsurarea pieselor cu suprafaţă plană; plane sau în formă de cuţit, pentru măsurarea pieselor cu suprafaţă cilindrică sau sferică. La reglarea la zero, înainte de măsurare, se pune în prealabil la punct imaginea scării gradate după ochiul observatorului, prin rotirea monturii ocularului. Optimetrul vertical e echipat cu diverse accesorii, de exemplu: suport cu reazem sferic pentru măsurarea //. Optimetru vertical. 1) tub optimetric; 2) oglindă pentru iluminare ; 3) măsuţă de măsurare; 4) tijă de măsurare; 5) dispozitiv de reglaj fin. calelor pînă la 15 mm, suport cu nervuri pentru măsurarea calelor mai mari decît 15 mm, dispozitiv pentru măsurarea grosimii sîrmelor. La optimetrul vertical cu proiecţie, imaginea scării gradate nu e privită prin ocular de observator, ci e proiectată, prin intermediul unor oglinzi, pe o placă de sticlă mată de culoare verde. Astfel, indicaţiile pot fi citite uşor, înlăturîndu-se oboseala produsă de citirea îndelungată prin ocular. Optimetrul folosit în industria hîrtiei serveşte la măsurarea grosimii hîrtiilor tehnice fine (foarte subţiri), ca, de exemplu, hîrtia pentru condensatoare, care cere determinări de mare precizie a grosimii (6---20 [/.). Fasciculul de raze luminoase reflectat de suprafaţa oglinzii 1, (v. fig. III) e dirijat, prin intermediul prismei 2, către cadranul transparent al sitei 3, aşezată în focarul obiectivului 4. La ieşirea din sită, razele trec prin prisma 5 şi sub forma unui fascicul de radiaţii paralele ajung la obiectiv, fiind concentrate pe oglinda oscilantă 6. Cadranul sitei se deplasează prin mişcarea oglinzii provocată de grosimea probei de hîrtie aşezate sub vîrful de măsurare 7, şi deplasarea cadranului se citeşte pe indicatorul scării aparatului (gradată în 200 de diviziuni de 1 [x), care se observă prin ocularul 9. III. Schema de construcţie a unui optimetru» 1) oglindă; 2, 5) prismă; 3) sită cu cadran transparent; 4) obiectiv ; 6) oglindă oscilantă; 7) vîrf de măsurare; 8) cui; 9) ocular; 10) hîrtia de măsurat. Optimizare 650 Optype Optimetrul orizontal (v. fig. IV) e constituit dintr-un tub optimetric montat pe un suport, acesta fiind un ax cilindric (de oţel) orizontal rezemat pe un postament (de fontă), pe care se pot deplasa o consolă cu o pinolă şi o altă consolă cu/tubul optimetric. între cele două console e dispusă măsuţa de măsurare, care poate avea atît mişcări de deplasare după verticală şi după o direcţie perpendiculară pe ax, cît şi mişcări de rotire în plan orizontal şi în plan vertical. Măsurarea dimensiunilor exterioare (pînă la 350 mm) se face între două vîr-furi palpatoare, unul montat pe tija de măsurare a tubului optimetrului şi celălalt montat pe tija pinolei, dar în prealabil optimetrul se aşază în poziţie orizontală cu ajutorul a trei şuruburi de reglare şi al unei nivele circulare. Vîrfurile palpatoare corespund formei pieselor de măsurat, şi anume: la măsurarea pieselor cilindrice se folosesc vîrfuri sferice, pentru diametri mari, şi vîrfuri în formă de cuţit, pentru diametri mici; la măsurarea dimensiunilor limitate de suprafeţe sferice se folosesc vîrfuri plane; la măsurarea dimensiunilor limitate de suprafeţe plane se folosesc vîrfuri sferice, înainte de măsurare, vîrfurile plane se reglează astfel, încît suprafeţele lor de măsurare să fie paralele, iar vîrfurile sferice, astfel încît dreapta care trece prin centrele sferelor să se suprapună sau să fie paralelă cu axa de măsurare. Măsurarea dimensiunilor interioare (între 14 şi 150 mm) se face după montarea a două dispozitive în formă de U, unul pe tubul optimetrului şi altul pe tubul pinolei. Organul principal al dispozitivului e o pîrghie de măsurare cu aceeaşi formă, un capăt al căreia e în contact permanent cu vîrful palpator, iar al doilea are funcţiunea de palpator de interior. 1. Optimizare. Tehn. V. sub Studiu de optimizare. 2. Optochinâ. Chim.: C19H22N2(CC2Hş)(OH). Etil-hidro-cupreină. Se obţine din hidrocupreină şi iodură de etil. E o pulbere amorfă, albă sau gălbuie, cu gust amar, insolubilă în apă, solubilă în alcool, în eter şi în cloroform. Se utilizează, în general, în tratamentul acelor afecţiuni cari sînt provocate de pneumococ şi, în special, în practica oculistică. Soluţia de optochină 1 % se întrebuinţează în afecţiunile pneumococice ale corneei (ulcus serpens), ale canalului şi sacului lacrimal ş! în oftalmia scrofuloasă. Optochinâ a fost de mult propusă ca antimalaric, dar a fost mai puţin studiată decît chinina. 3. Optometrie. Opt.: Totalitatea metodelor cari servesc la determinarea punctului proximum şi a punctului remotum ale ochiului (v. sub Ochi 1). 4. Opturi. Nav.: Babale (v.) dispuse în perechi, avînd pe coloană o renură elicoidală cu diametrul corespunzător parîmei de manevră folosite (v. fig.). Sînt montate pe cîte un ax şi pot fi rotite printr-un sistem de roţi dinţate şi un ax central care e antrenat de un electromotor. Se folosesc pe navele de mare şi pe şlepuri, pentru manevra parîmelor. Opturi. 1) babale; 2) roţi dinţate; 3) ax central de antrenare; 4) electromotor 5. Optype. Poiigr.: Agregat special de scris şi de cules prin fotografiere (v. Fotoculegere), cu ajutorul căruia se obţin filme cu text, rînd cu rînd, după originale destinate reproducerii în offset (v. Offset, procedeul ~) şi rotohelio-gravură (v.). Avantajul acestui agregat faţă de altele similare, consistă în faptul că rîndurile nu trebuie bătute a doua oară pentru a le aduce la o lungime egală, ci egalarea (împlinirea) se face printr-un sistem optic original, cu care împlinirea, executată pe cale fotografică, atît prin .modificarea spaţiilor dintre cuvinte cît şi a celor dintre litere, nu necesită schimbarea nici a originalului, nici a filmului, nici a obiectivului şi nu provoacă modificarea înălţimii literelor. Modul de lucru cu această maşină e următorul: Textul original se dac-tilografiază pe o hîrtie cretată, pe care sînt tipărite marginile coloanelor, adică zona de împlinire. Operatorul care bate rîndul pe claviatura maşinii se opreşte înainte de a ajunge la limita coloanei şi, privind capătul rîndului printr-un vizor, aduce mira acestuia la marginea ultimei Iitere; împlinirea se determină, astfel, în mod automat, la reproducerea fotografică pe film. Prin prelucrarea textului rînd cu rînd, operatorul poate da la o parte unele rînduri, poate înlocui pe cele greşite cu altei = bătute corect, sau poate introduce rînduri suplementare. E.'orik de batere se coreit^ază imediat, prinbateiea din nou a textului greşit. Pentru corectura de autor se bat litere sau rînduri cari sînt dispuse deasupra paginii respective, iar operatorul le introduce în textul care se fotografiază, după tăierea celor de înlocuit. De pe culegerea de bază se pot obţine reproduceri pozitive pe film într-o gamă de corpuri de 6*• * 12 puncte, printr-o simplă manevrare a unei manivele şi citirea pe un cadran a condiţiilor necesare pentru fotoreproducere. Cu ajutorul unui sistem optic special se determină proporţionalitatea înălţimii şi lăţimii literelor din garnitura de bază. Agregatul Optype permite şi înclinarea literelor, pentru a obţine o scriere cursivă la unele părţi ale textului din original. Pentru a obţine litere înguste, cursive, etc., operatorul întoarce o manivelă corespunzătoare felului de literă cerut fără a face IV. Optimetru orizontal. I) postament; 2) ax cilindric; 3 şi 4) console deplasabile; 5) pinolâ; 6) tub optimetric; 7 şi 8) şuruburi de blocare; 9) şuruburi de reglare a orizontalităţii; 10) măsuţă de măsurare; II) roată de mînă pentru deplasarea pe verticală a măsuţei 10; 12) manetă pentru rotirea măsuţei în plan orizontal; 13) pîrghie pentru rotirea măsuţei 10 în plan vertical; 14) şurub micrometric pentru reglarea pinolei; 15) şurub de blocare a pinolei; 16) nivelă circulară pentru verificarea orizontalităţii. Opust 651 Oraş nici un reglaj. Rîndurile de titluri, subtitluri, etc., se culeg manual, folosind matriţe negative şi fără a ţine seamă de împlinire, după care se fotografiază. După compunerea corespunzătoare a rîndului, operatorul poate obţine, fie o imagine pozitivă, pe hîrtie, care se poate lipi direct pe manuscrisul original, înainte de a fi fotografiat, fie o imagine diapozitivă, pe film, care poate fi combinată corespunzător cu montajul prevăzut pentru copiere, i. Opust, pl. opusturi. Hidrot.: Baraj mic, folosit pentru crearea unei rezerve de apă pe rîurile mici de munte. E constituit dintr-un baraj fix şi o serie de vane (de obicei de lemn) cari permit scurgerea rezervei de apă în scopul utilizării ei, cum şi trecerea apelor mari. Opustul e folosit, în special, pentru asigurarea adîncimii şi a vitezei necesare transportului plutelor şi al buştenilor în perioadele de ape mici. Prin deschiderea rapidă, simultană, a vanelor opustului, rezerva de apă porneşte în avai sub forma unei unde (hait) care duce plutele sub buştenii pregătiţi în micul lac de acumulare din amonte de opust. Viteza teoretică V a undei e dată de relaţia K=V'Î*. în care h e înălţimea apei care se deplasează sub formă de undă, iar g e acceleraţia gravitaţiei'. Viteza e în realitate mai mică, datorită frecărilor, şi se mai micşorează pe parcurs, datorită scăderii înălţimii apei şi lărgirii albiei spre aval. Regimul hidrologic al cursului de apă din aval de hait se modifică datorită acumulării apei din opust şi evacuării ei sub formă de unde. Regimul nivelurilor şi al debitelor în perioa- J____i. ora 0 1? 0 1? 0 1? 0 17 ziud luni rrwh nuercun joi tl 0 1? 0 1? 0 1? 0 vmen simbâts duminica Regimul debitelor rîului în ava! de opust. 1) regimul natural al debitelor; 2) regimul modificat al debitelor. dele de ape mici, cînd funcţionează opustul, e reprezentat în figură. Pentru observaţiile de niveluri în aval de opusturi, e neccsar să se instaleze iimnigrafe (v.). 2. Opuşine. Pisc.: Sin. Foltane (v.). ■" 3. Orangiî. Mineral.: Varietate de thorit galben-porto- caliu, cu luciu gras. E transparent pînă la translucid şi are gr. sp. -5,2***5,4. 4. Oraniţâ, pl. oraniţe. Nav. plat, folosită la pescuitul cu lăptaşul. (Numire regională.) 5. Oranium, bronz Metg.. Grup de bronzuri cu aluminiu, cu compoziţiile indicate în tabloul alăturat. Au culoare galbenă plăcută, foarte stabilă în timp. Se pot lamina în bare, benzi, profiluri, etc., iar cele cu conţinut de aluminiu peste 8,5% se pot şi turna. Se întrebuinţează la construcţia de. Barcă pescărească cu fundul Compoziţia bronzurilor Oranium Tipul Conţinutul, în % Cu I Al H 90,0 10,0 HH 88,5 11,5 HX 89,0 11 „0 MH 91,5 8,5 M 95,0 5,0 S 97,0 3,0 lagăre, de piese de maşini diverse, de roţi dinţate, în industria electrotehnică, etc. Var. Oranium-bronz. HO Oranj I. Chim.: H H C---C * % C= C—N=N —C' hc; CH H C- 'c= H H -C =C/ H C—SOsNa kC----C' H H a-Naftclo.'anj. Sare de sodiu a acidului 4-oxi-naftalin-1-azc-benzen-4-sulfonic. Se prepară industrial din acid sulfanilic şi a-naftol. Are aspect de pulbere roşie-cafenie, solubilă în apă, cu coloraţie roşie-portocalie, şi în alcool, cu coloraţie portocalie. Se foloseşte ca indicator de pH, cu virarea coloraţiei de la galbenă-cafenie la roşie-zmeurie în intervalul p\-{ =7i6-*-9,0. E întrebuinţată, uneori, la vopsireaîn portocaliu a lînii si a mătăsii. Oranj II. Chim. HC HC H OH I C -C S \ c= =c \ V— -r> H H H C- C—N=N—C CH H (3-Naftoloranj. Colorant azoic acid, obţinut prin cuplarea acidului sulfanilic diazotat cu (3-naftol. E cea mai întrebuinţată materie colorantă portocalie pentru vopsirea produselor textile, fiind relativ rezistentă la lumină. Sarea de bariu, insolubilă, serveşte ca materie colorantă grafică şi la colorarea hîrtiei. 8. Oranj III. Chim. V. Metiloranj. 9. Orara, diferenţa Astr.: Diferenţa dintre timpurile locale a doua puncte de pe suprafaţa Pămîntului situate pe două meridiane diferite. Diferenţa orară a două puncte ale căror longitudini diferă cu un grad e de patru minute. xo. Oraş, pl. oraşe. Urb.: Aşezare omenească mai importantă, ai cărei locuitori au o activitate productivă în întreprinderi şi instituţii cari se găsesc în cuprinsul sau în apropierea ei. Structura şi înfăţişarea oraşelor sînt determinate de modul de producţie, —prin nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, prin caracterul relaţiilor de producţie şi prin structura social-culturală. în decursul timpurilor, oraşele s-au dezvoltat, corespunzător organizării societăţii. Majoritatea oraşelor sînt într-o continuă dezvoltare, datorită unor factori sociali şi economici, ca de exemplu: creşterea naturală a populaţiei (datorită excedentului de naşteri); afluxul de persoane, datorit creşterii necontenite a industriilor orăşeneşti, cari absorb lucrătorii deveniţi disponibili prin mecanizarea agriculturii; cererea de locuinţe pentru acest surplus de populaţie, care conduce la crearea de noi cartiere de locuinţe; dezvoltarea industrială, care reclamă terenuri noi de extensiune, clădiri, drumuri, etc. Dezvoltarea oraşelor trebuie realizată ordonat, pe baza principiilor moderne de urbanism, aplicate la situaţii de fapt. Ea poate fi realizată prin: construirea pe terenurile virane cari mai există în oraş sau prin executarea de supraînălţări ale clădirilor existente; construirea de cartiere noi periferi e; excepţional, prin crearea de oraşe-satelit la oarecare distanţă de oraşul considerat. Elementele cari caracterizează un oraş sînt următoarele: teritoriul, clădirile, lucrările edilitare (dotările edilitare), spaţiile de circulaţie şi populaţia, Oraş-satelit 652 Orbicella Teritoriul oraşelor dezvoltate la întîmplare cuprinde un amestec neorganizat de clădiri industriale, de locuinţe, clădiri de utilitate publică şi spaţii cu utilizări diverse. în cazul oraşelor reconstruite după un plan de sistematizare, sau al oraşelor noi, construite de la început după un astfel de plan, se deosebesc zone cu utilizări şi caracteristici bine determinate (de ex.: zone industriale, comerciale, administrative, de învăţămînt, de parcuri şi grădini, de locuinţe, etc.). Numărul şi felul zonelor diferă de la un oraş la altul, în raport cu aşezarea şi, în special, cu caracterul predominant al oraşului. O bună aşezare şi distribuire a zonelor trebuie să asigure locuitorilor condiţii favorabile de viaţă, în special în ce priveşte distanţele dintre locuinţe şi locurile de lucru, igiena şi manifestările sociale. Teritoriul din imediata vecinătate a oraşului, numit teritoriu suburban, cuprinde amenajări, plantaţii şi culturi cari deservesc localitatea respectivă. Oraşul are, din acest punct de vedere, două limite: limita urbană şi limita suburbană. Clădirile oraşului constituie elementul său principal, ele fiind locurile în cari se desfăşoară munca, repausul şi procesul de dezvoltare culturală a locuitorilor. în zonele industriale, clădirile fabricilor se aşază în funcţiune de necesităţile tehnologice specifice, respectînd o distribuire armonioasă. în zonele de locuit, clădirile se grupează în cuartale cu înfăţişare unitară, atît spre spaţiul liber interior, cît şi spre străzile înconjurătoare. Clădirile de utilitate publică (teatre, cinematografe, cluburi muncitoreşti şi palate culturale, clădiri administrative, şcoli, instituţii sanitare şi sociale, etc.) cari alcătuiesc dotările social-culturale ale oraşului, constituie partea cea mai de preţ a acestuia, dacă aşezarea lor e potrivită şi dacă înfăţişarea lor corespunde scopului. Arhitectura unui oraş trebuie să fie realizată în mari ansambluri cari să reunească clădirile de locuit şi clădirile de utilitate publică, aşezate în condiţii favorabile de perspectivă, subli-nindu-le prin plantaţii şi lucrări artistice. Reţeaua de lucrări edilitare deserveşte oraşul cu instalaţiile indispensabile unui mediu salubru şi confortabil, ca, de exemplu: conducte de apă potabilă, canale de evacuare a apelor uzate şi de ploaie, conducte de alimentare cu energie electrică şi cu gaze naturale, conducte telefonice, etc. Gradul de confort, determinat de reţeaua lucrărilor edilitare, trebuie săfiecu atît mai mare, cu cît densitatea locuitorilor e mai mare. Spaţiile de circulaţie sînt constituite dintr-o reţea de străzi principale, din străzi secundare de acces şi, în unele cazuri, din alei pentru pietoni. Principial, reţeaua de străzi principale poate fi în sistemul radial-inelar (adică e formată din străzi cu traseu circular, concentrice, tăiate de străzi cu traseu radial) sau în sistem rectangular (formată din artere cari se intersectează sub un unghi drept). în practică, sistemul circulaţiei principale se adaptează, pentru fiecare caz în parte, unei bune deserviri reciproce a zonelor oraşului, adaptat la configuraţia terenului. în oraşele mijlocii şi mari, transportul se face cu mijloace de transport în comun şi se realizează cu autobuse, troleibuse sau tramvaie. în oraşele foarte mari, pentru a asigura comunicaţia rapidă la distanţe mari, aceste mijloace de transport sînt completate cu linii de metropolitan. Populaţia unui oraş e formată din trei categorii: cadrele active, formate din locuitorii ocupaţi în industrie, în transportul extravilan, în instituţii administrative, economice şi culturale, de importanţă regională, în şcoli superioare tehnice, etc.; cadrele de deservire, constituite din persoanele cari sînt ocupate în întreprinderi şi în instituţii de interes local, asigurînd deservirea locuitorilor oraşului; populaţia inactivă, formată din copii, bătrîni şi alţi membri de familie, cari nu sînt cuprinşi în cadrele active sau de deservire. Proporţia dintre categoriile de populaţie diferă după caracterul activităţilor productive din oraşul respectiv. 1. ~-satelit. Urb.: Localitate în apropierea unui oraş mare, care cuprinde locuinţele unora dintre locuitorii cari lucrează în oraşul respectiv, sau sanatorii şi case de odihnă. Uneori se dezvoltă pe baze economice, industriale şi de transport, proprii, depinzînd totuşi — sub raporturile economic, cultural şi de trai — de oraşul lîngă care se găseşte. 2. Oratoriu, pl. oratorii. Arh.: Mic edificiu (capelă) sau încăpere, independente sau, uneori, legate de o locuinţă, destinate să servească drept locuri de cult. 3. Ora, pl. ore. 1. Astr., Gen.: Unitate de timp egală cu 3600 secunde (v.), adică cu a 24-a parte din ziua solară mijlocie. Cînd se consideră ziuasiderală, ora respectivăse numeşte oră siderală. Are simbolul literal h. 4. ~ de maree. Nav.: A douăsprezecea parte din intervalul de timp dintre ora apei joase (v. sub Maree) şi ora apei înalte (v. sub Maree). Se foloseşte la calculul aproximativ al vitezei curentului de maree. 5. ~ siderala. Astr., Gen. V. sub Oră 1. 6. Ora. 2. Astr., Gen.: Coordonata de timp măsurată în ore, dintre un anumit moment, origine a timpurilor şi corespunzător trecerii Soarelui la un anumit meridian, şi dintre momentul a cărui „oră“ se consideră. Astfel, se numeşte oră legală sau oră oficială ora măsurată începînd cu 12 ore înainte de momentul în care Soarele mijlociu trece la meridianul corespunzător mijlocului fusului orar oficial al unei ţări sau regiuni. în ţara noastră, fusul orar e al doilea fus orar la est de Greenwich, fusul orar al observatorului de la Greenwich fiind contat ca fusul cu numărul zero. Se numeşte oră locală ora măs'irată începînd cu 12 ore înainte de momentul în care Soarele mijlociu trece la meridianul locului respectiv. Se numeşte ora fusului orar ora măsurată începînd cu 12 ore înainte de momentul în care Soarele mijlociu trece la meridianul mijlocului fusului orar al unei anumite regiuni. 7. ~a bordului. Nav.: Ora indicată de ceasornicele bordului. în porturi, ora bordului e totdeauna ora legală a portului respectiv. Pe mare, ora bordului e în principiu ora fusului în care navighează nava, însă în practică ceasornicele sînt cele de la comandă, după cari se conduce navigaţia, şi cel de la staţiunea de radio indică totdeauna ora fusului; la celelalte ceasornice ale bordului, schimbarea orei, la trecerea dintr-un fus în altul, se face astfel, încît să nu se producă perturbaţii importante în serviciu. 8. ~ de vara. Astr., Nav.: Oră egală cu ora locală +1 h. Se foloseşte, în unele ţări, în timpul verii. Porturile cari folosesc ora de vară sînt trecute în cărţile-pilot (v. sub Carte 4). 9. /v/, semnal de ~ exacta. Te/c.; Semnal emis de staţiunile de radioemisiune pentru precizarea orei exacte, precedat sau nu de un anunţ vorbit şi de un şir de semnale premergătoare. Semnalul orar poate avea o astfel de structură, încît să permită comanda automată a reglării indicaţiei ceasornicelor unei instalaţii de ceasornice sincronizate. Sin. Semnal orar. 10. ~ universala. Astr.: Ora indicată de pendulul observatorului de la meridianul Greenwich, folosită pentru înregistrarea timpului în observaţiile din Astronomie şi din Geofizică. u. Orb. Tehn.: Calitatea unei găuri dintr-o piesă de o formă oarecare, de a avea un singur orificiu, adică de a nu străbate piesa, pătrunzînd pînă în partea cealaltă a ei. Sin. Cu fund. ia. Orb, punct V. sub Ochi 1. 13. Orbicella. Paleont.: Hexacoralier colonial recifal, din familia Heliastraeidae, cu colonii masive constituite din poli-pieri cilindrici, ale căror septe continuă în afara tecii prin Orbire 653 Orbitolîna coaste septale. Columela are structură spongioasă. Polî-pierii sînt uniţi printr-un ţesut sclerenchimatos (periteca, coenenchim), rezultat din coastele septale şi din disepimente exterioare. Specia Orbicel la conoidea e cunoscută în ţara noastră din Miocenul de la Bahna. i. Orbire. 1. Ig. irtd.: Turburare a activităţii vizuale, produsă de prezenţa în cîmpul vizual (pe retină) a unor lumi-nanţe prea mari sau a unei distribuţii defavorabile de luminanţe în spaţiu sau în timp. Se manifestă, fie prin pierderea temporară a vederii, fie prin sensaţia de 0rbice||a conoidea lumina foarte intensa. Sin. Ebluisare. Se deosebesc următoarele forme principale de turburări vizuale: Orbirea totala (caracterizată prin pierderea totală a capacităţii vizuale timp de cîteva secunde, ca urmare a unei variaţii bruşte şi mari de luminanţă), orbirea supărătoare (caracterizată printr-o jenă vizuală însoţită sau nu de micşorarea capacităţii vizuale) şi orbirea perturbatoare (caracterizată prin scăderea capacităţii vizuale, însoţită sau nu de o sensaţie de jenă vizuală). Din punctul de vedere al poziţiei relative a sursei de lumină orbitoare faţă de obiectul privit, se deosebesc: orbirea directă (produsă de un obiect strălucitor situat în aceeaşi direcţie sau aproximativ în aceeaşi direcţie ca şi obiectul privit), şi orbirea indirectă (produsă de un obiect strălucitor situat într-o direcţie diferită de aceea în care se găseşte obiectul privit). După modul în care acţionează sursa orbitoare, se deosebesc: orbirea produsă de sursa însăşi şi orbirea prin refiexiune (produsă de imaginea sursei pe o suprafaţă lucioasă). Fenomenele fiziologice cari produc orbirea sînt în special: perturbaţia mecanismului de adaptare la variaţii bruşte şi puternice de strălucire; formarea de imagini consecutive după expunerea ochiului la luminanţe exagerate; difuziunea luminii produsă de sursa strălucitoare în mediile oculare (producînd sensaţia unui văl strălucitor care stînjeneşte vederea); iradierea excitaţiilor exagerate ale retinei cu efecte similare; reflexul oculo-motor de îndreptare a ochiului spre obiectele strălucitoare (care stînjeneşte şi oboseşte vederea în orbirea indirectă). Orbirea e legată şi de factori psihologici studiaţi mai puţin. Efectul de orbire creşte cu luminanţa (strălucirea) şi cu aria sursei orbitoare, variază în sens invers cu unghiul format de direcţia privirii şi direcţia sursei orbitoare şi depinde de relaţia dintre luminanţa sursei orbitoare şi luminanţa la care e adaptat ochiul; el e mai puternic pentru lumina cu lungime de undă mică, decît pentru cea cu lungime de undă mare. Evaluarea cantitativă a efectului de orbire produs de una sau de mai multe surse orbitoare e o problemă dificilă şi controversată. Se foloseşte, în acest scop, coeficientul de orbire S, care e egal cu raportul dintre diferenţele minime de luminanţe obiect-fond perceptibile în prezenţa AB' sursei orbitoare (AB') şi în absenţa ei (AB): ^ • se consideră, în general, că valoarea maximă admisibilă a coeficientului de orbire e 4. Coeficientul se determină prin formule empirice, ca, de exemplu, formulele lui Meşkov, cari permit calculul, în funcţiune de intensitatea luminoasă şi luminanţa sursei orbitoare în direcţia ochiului observatorului, de diferenţa de nivel dintre sursa orbitoare şi ochiul observatorului, şi de luminanţa fondului. Evitarea orbirii trebuie să fie una dintre principalele preocupări la realizarea instalaţiilor de iluminat (v. şî Corp de iluminat, Iluminat). Lucrătorii expuşi unei iluminări prea intense, cum sînt oţelarii, sudorii, etc., îşi protejează ochii cu ochelari de protecţie (v.). Tratamentul turburării consistă în repausul ochilor. 2. Orbire. 2. Agr.: Suprimarea mugurilor (ochilor) de pe o ramură sau de ^pe o porţiune a acesteia. 3. Orbital. Fiz.: în funcţiunea de undă, soluţie a unei ecuaţii Schrodinger relativă la un electron dintr-un atom, factorul care depinde numai de coordonate. Deci, funcţiunea de undă e produsul dintre orbital şi o funcţiune de undă de spin. Sin. Funcţiune orbitală. 4. Orbită, pl. orbite. 1. Mec., Fiz., Astr.: în sens larg, traiectorie (v.). 5. Orbita. 2. Mec., Fiz., Astr.: în sens restrîns, traiectoria, în formă de curbă închisă, care e parcursă de un corp ceresc, de un electron care aparţine unui sistem atomic, respectiv de un mobil care se deplasează într-un cîmp de forţe centrale. 6. ~a unui astru. Astr.: Traiectoria unui astru. Orbitele închise ale astrelor cu revoluţie periodică (planetele şi cometele periodice, în jurul Soarelui; sateliţii, în jurul planetelor) sînt orbite eliptice, caracterizate prin înclinarea planului lor faţă de ecliptică, prin poziţia liniei nodurilor (determinată prin longitudinea nodului ascendent, măsurată de la punctul vernal), prin lungimea axei mari, prin excentricitate şi prin longitudinea periheliului. Punctul orbitei, în care un astru e cel mai apropiat de Pămînt, se numeşte perigeu, iar cel în care e cel mai depărtat de Pămînt se numeşte apogeu. în mişcarea aparentă a Soarelui, perigeul corespunde periheliului orbitei terestre, iar apogeul corespunde apheliului. Perigeul Lunii, opus apo-geului, are o mişcare directă, cu o perioadă de 3232,57-zile. 7. Orbitoides. Paleont.: Foraminifer perforat din familia Orbitoididae, important pentru stratigrafia Senonianului superior. Testul biconvex, de talie mare, era constituit dintr-un strat de lojete ecuatoriale, al căror contur apărea în secţiuni cu aspect de romb şi cu laturi rotunjite. Lojetele stratului ecuatorial comunică între ele prin perforaţii mari (stoloni). Camera embrionară e cuadrilo-culară. Peretele stratului ecuatorial (lama spirală) are numeroşi pori mari, pe laturile acestui strat dezvoltîndu-se lojete laterale cu pereţi fin perforaţi. Există şi stîlpi de susţinere (pilieri), cari se observă pe suprafaţa testului sub forma de granulaţii. în Senonianul superior din regiunea Tohani e frecventă specia Orbitoides media d'Asch. 8. Orbitolina. Paleont.: Gen de foraminifer neperforat din familia Orbitolinidae. Testul, alveolar-arenaceu, are formă conică, de dimensiuni mici (2***3 mm), sau lenticulară (convex-concavă), care poate atinge cîţiva centimetri. Această deosebire se datoreşte dimorfismului (v.), cele conice reprezentînd formele macrosferice (A), iar cele lenticulare, formele microsferice (B). Structura internă e complicată. Testul e constituit dintr-o lamă spirală formînd suprafaţa conului, în interiorul căruia se găsesc numeroşi pereţi orizontali (planşee) perforaţi. Spaţiul delimitat de planşee e subîm-părţit, la rîndul lui, în lojete prin pereţi secundari radiari, ondulaţi. Baza conului corespunde feţei orale, cu aperturi. Structura formelor convex-concave e în totul asemănătoare cu a formelor conice. Orbitolinele sînt foraminifere bentonice Orbitolina lenticu-de ape puţin adînci, caracteristice Creta- loris- cicului. Sînt cunoscute începînd din Urgo-nian (Orbitolina discoidea (B), O. conica (A)); în Apţian a fost identificată Orbitolina lenticularis Lamk.; din Apţianul Orbitoiites 654 Ordin de arhitectură superior şi din Albian, talia lor sa măreşte, dar frecvenţa lor scade (Orbitolina conoidea Gross.; Orbitolina mammilataj; în Cenomanian continuă cu Orbitolina conica şi apare Orbitolina concava Lamk., cu frecvenţă foarte mare. In ţara noastră au fost identificate diferite specii de orbitoline în Sudul Dobrogei, in Rarău, Hăghimaş, pe valea Bi căzu lui, în zona Reşiţa-Moldova Nouă, etc. 1. Orbitoiites. Paleont.: Gen de foraminifer din familia Peneroplidae, cu test neperforat discoidal, constituit din camere dezvoltate iniţial în spirală, apoi în inele concentrice. Camerele inelare sînt divizate prin pereţi radiari în lojete, cari comunică între ele prin intermediul unor deschideri. Această Orbitoiites complanatus. comunicaţie există numai între lojete vecine din inelele succesive, anterior şi posterior. Prin structura lui, acest gen e cel mai simplu organizat faţă de alte genuri înrudite (Opertorbitolites, Somalina, Sorites, etc.). El e caracteristic Eocenului. Specia clasică Orbitoiites complanatus Lamk. se găseşte în ţara noastră atît în Eocenul de la Porceşti (Sibiu), cît şi în cel din nord-vestul Transilvaniei. 2. Orbitosteg. Paleont.: Tipul testului unor foraminifere (Orbitoididae), la care se dezvoltă, pe laturile unui strat de loje ecuatoriale, lojete laterale. Datorită acestui mod de creştere, testul are aspect lenticular. 3. Orbulina. Paleont.: Foraminifer peiagic perforat, din familia Globigerinidae. Se prezintă sub două aspecte: unele exemplare sînt constituite dintr-o singură cameră sferică (monotalame), cu perete gros; altele conţin, în interiorul camerei sferice, o mică globigerină constituită din mai multe cămăruţe. Prezenţa celor două forme e explicată prin fenomenul de dimorfism (v.), frecvent la foraminifere. Suprafaţa testului, cu perforaţii mari, e acoperită de numeroşi ţepi mărunţi, cari mă- Orbulina uni-resc suprafaţa în vederea plutirii. versa. Specia Orbulina universa d’Orb. e frecventă în sedimentele terţiare din ţara noastră. 4. Orcadian. Stratigr.: Etajul mediu al Devonianului de facies continental (v. Old red) din Nordul Angliei, caracterizat printr-o faună cu Coccosteus şi Dipterus. 5. Orcadicâ, faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut loc la sfîrşitul Devonianului inferior, în Norvegia şi în Anglia. 6. Orceinâ. Chim.: C28H24N207. Substanţă colorantă roşie, conţinută în unii licheni. Se prepară prin oxidarea orcino-lului cu apă oxigenată, în prezenţa hidroxidului de amoniu. Hidrogenul în stare născîndă o reduce, transformînd-o în leucorceinâ, care e un compus incolor, E o pulbere microcristalină brună-roşcată, insolubilă în apă, solubilă în alcool, în acetonă sau în acid acet'c, dînd soluţii roşii; disolvată în soluţii alcaline diluate, dă coloraţii albastre-violacee. Se întrebuinţează ca soluţie alcoolică în microscopie, pentru colorarea unor germeni şi pentru detectarea ţesuturilor elastice în spută. în trecut a fost întrebuinţată în industria textilă, la vopsirea lînii şi a mătăsii. 7. Orchestra, pl. orchestre. Arh.: Spaţiul dintre scenă şi locurile spectatorilor, rezervat pentru dans şi pentru evoluţiile corului, în teatrele elene, — respectiv spaţiul rezervat pentru senatori şi magistraţi, în teatrele romane. Orchestra era separată de scenă printr-un zid, de obicei decorat cu coloane şi statui, numit hiposcenium. 8. Orchestra, fotoliu de Arh.: Fiecare dintre locuri/e din primele rînduri de scaune ale unei săli de spectacole, aşezate în faţa lojei (fosei) orchestrei. 9. Orchestrei, vosa Arh.: Sin. Loja orchestrei (v.). 10. Orcic, pl. orcice. Ind. ţar.: Răscrucea căruţei, de care sînt prinse şleaurile hamului. (Termen regional, Moldova). 11. /V-r cîrlig de Ind. ţâr.: Cîrligul ştreangului de hamuri. (Termen regional, Moldova.) 12. Orcicar, pl. orcicare. Ind. ţâr.: Laţul sau ochiul ştreangului, la hamuri. (Termen regional, Moldova.) 13. Orcină. Chim.: (CH3)C6H3(OH)2. Omologul metilic al rezorcinei (5-metil-rezorcină). Cristalizează cu o moleculă de apă, sub formă de cristale incolore prismatice, cu gust dulceag, dar neplăcut. Are p.t. 58° (cu apă de cristalizare), p. t. 107,5° (anhidru); p. f. 290°. E foarte solubilă în apă, în alcool etilic, în eter etilic; e mai puţin solubilă în benzen. Se prepară prin sinteză sau prin extracţie din licheni, din genurile Rocella şi Lecanora, prin tratare cu var şi distilare. Cu amoniacul dă, în prezenţa aerului, o substanţă roşie (orceina). Orcina e o substanţă de bază pentru doi coloranţi: orseille şi turnesol. Se utilizează ca antiseptic. Sin. 5-Metil-rezorcină; 3,5-Dihidroxitoluen. 14. Ordin, pl. ordine. Gen.: Treaptă de clasificaţie, superioară speciei, pentru obiectele unei anumite mulţimi, respectiv pentru o proprietate comună tuturor acestor obiecte. 15. Geobot.: Unitate superioară în clasificarea vegetaţiei, care cuprinde una sau mai multe alianţe apropiate între ele prin compoziţia lor floristică şi printr-un număr comun de specii. Numirea ştiinţifică a ordinului are terminaţia ,,-etalia" ; da exemplu: Phragmitetalia. 16. ~ al unei algebre. Mat.: Gradul maxim al ecuaţiilor caracteristice pe cari le satisfac elementele Algebrei. 17- ~ al unei curbe algebrice. Geom. V. sub Curbă 1. îs. ^ al unei derivate. Mat. V. sub Derivată. 19. ~ al unei ecuaţii diferenţiale. Mat. V. sub Ecuaţie diferenţială. 20. ~ al unui grup. Mat. V. sub Grup 1. 21. ~ al unui numâr. Mat.: Suma exponenţilor factorilor primi cari compun numărul. 22. ~ al unui tensor. C/c. t. V. sub Tensor. 23. ^ de conexiune. C/c. t. V. Conexiune, ordin de —. 2i. Ordin de arhitectura. Arh.: Ansamblu ce elenrer.te de arhitectură, cu inte. dependenţă fun.ţ onalâ, dispuse şi pro-porţionate astfel, încît să formeze un sistem armonios şi regulat. Există cinci ordine de arhitectură, create ş1 folosite în Antichitate: trei ordine elene (ordinele doric, ionic şi corintic) şi două ordine romane (ordinele toscan şi compozit). Fiecare ordin e, caracterizat prin trei elemente principale — piedestalul, coloana şi antablamentul — şi printr-un element secundar, modenatura. Fiecare dintre elementele principale e format din trei părţi distincte, şi anume: piedestalul e format din bază, trunchi şi cornişă; coloana e compusă din bază, fus şi capitel; antablamentul e format din arhitravă, friză şi cornişă. Uneori, piedestalul şi chiar baza coloanei pot să lipsească, ordinul fiind constituit de ansamblul celorlalte elemente; dacă, însă, antablamentul lipseşte sau nu are cele trei părţi ale sale, celelalte elemente nu determină un ordin. Coloana e elementul esenţial şi nelipsit al unui ordin de arhitectură, fiindcă dimensiunile ei proporiionează toate celelalte elemente ale ordinului, iar forma capitelului şi decoraţiile lui îl caracterizează. Dimensiunile fiecărui element al unui ordin de arhitectură sînt stabilite în raport cu semidiametrul inferior al fusului coloanei, care e luat ca lungime de referinţă şi se numeşte modul (v. fig.). Proporţionarea ordinelor după reguli fixe a fost imaginată de arhitecţii Renaşterii, cari au stabilit şi Ordin colosal 655 Ordine-dezordine, fenomene de ^ proporţiile celor cinci ordine (în Antichitate nu au existat reguli fixe pentru fiecare ordin, arhitecţii adoptînd, pentru acelaşi ordin, proporţii diferite, după simţul artistic propriu şi după destinaţia edificiului). La fiecare ordin, diametrul fusului coloanei se micşorează treptat, începînd de la treimea inferioară a coloanei, pînă la partea inferioară a capitelului, unde diametrul coloanei e cu 1/12 dintr-un modul mai mic Ordinele romane sînt imitate după ordinele elene şi prezintă următoarele caracteristici: ordinul toscan, care e o imitaţie a ordinului doric, se caracterizează printr-o foarte mare simplicitate a liniilor şi a decoraţiilor şi prin lipsa de svelteţe a coloanei, ceea ce dă un aspect de robusteţă, astfel încît e folosit, adeseori, pentru susţinerea altor ordine, la edificiile ale căror faţade comportă o ordonanţă (v.) for- #1 ii 's Proporţiile ordinelor de arhitectură clasice, o) ordinul doric; b) ordinul ionic; c) ordinul corintic; d) ordinul toscan; e) ordinul compozit. decît diametrul ei la bază. Această micşorare a diametrului e necesară pentru a da coloanei un aspect mai svelt şi pentru a evita i luzi a de strangulare la mijloc, pe care coloana ar da-o dacă ar fi perfect cilindrică. Pentru a evita iluzia de strangulare se proceda, de cele mai multe ori, şi la arcuirea către exterior a generatoarelor fusului coloanei (coloană galbată). Ordinele de arhitectură elene prezintă următoarele caracteristici : ordinul doric se caracterizează prin robus- teţea elementelor cari îl formează, prin simplicitatea mulurilor şi a decoraţiilor, şi, în special, prin decorarea frizei cu triglife, aşezate sub mutule; ordinul ionic se caracterizează prin svelteţea formelor şi prin armonia proporţiilor, prin capitelul decorat cu volute, prin friza continuă, cornişa decorată cu denticule, şi prin modilioanele aşezate sub un lăcrimar predominant; ordinul c o r i n t i c se caracterizează prin svelteţea şi eleganţa coloanei, a cărei bază e bogat mulurată, prin cornişa cu modilioane şi, în special, prin capitelul înalt, decorat cu frunze de acant. — mată din mai multe ordine; ordinul compozit are aceleaşi proporţii ca ordinul corintic, după care e imitat, deosebindu-se de acesta printr-un capitel cu decoraţii mai numeroase, cari reunesc frunzele de acant ale capitelului corintic cu voluta capitelului ionic. 1. ~ colosal. Arh.: Ordin de arhitectură ale cărui elemente au înălţimea egală cu înălţimea a două sau a mai multor etaje ale unui edificiu. 2. Ordinara, raza ~.Opt.: Rază de lumină, într-un cristal birefringent uniax, a cărei direcţie, după refracţie, verifică legile refracţiei. 3. Ordinator, pl. ordinatoare. Elt., Telc.: Tip de calculator electronic (v.) numeric, cu mare capacitate de intrare şi de ieşire, construit pentru a efectua operaţii logice, administrative, contabile, etc. 4. Ordine. Mat. V. sub Mulţime. 5. Ordine-dezordine, fenomene de Chim. fiz. V. Trans-formări de fază, Aliaje. Soluţii solide. Ordonanţa 656 Ordonatelor, metoda ^ echidistante i. Ordonanţa, pl. ordonanţe. 1. Arh.: Modul în care sînt aranjate elementele unei compoziţii de arhitectură. 2 Ordonanţa. 2. Artă: Compoziţia generală a unui tablou, echilibrul liniilor şi modul în care sînt grupate diferitele elemente ale lucrării. 3. Ordonata, pl. ordonate. Mat. V. Coordonate cartesiene, sub Coordonate. 4. Ordonatelor, metoda ~ echidistante. Elt., Mat.: Metodă de. analiză armonică a curbelor nesinusoidale obţinute pe cale experimentală, numită şi metoda Thompson-Runge, con-sistînd într-o anumită sistematizare a calculului coeficienţilor Fourier deduşi din forma lor integrală, sub forma: 1 U (1) L Ykim kn "7 ’ n P i P , 2 P (2) B*=^ jC YĂcoskn j ■ 1 1 v P) C0=- B0=— Yk, L LPk=- 1 unde 2 pe numărul de părţi egale în cari s-a împărţit perioada; Yk e ordonata curbei în dreptul diviziunii k. Cu această metodă se pot calcula p— 1 armonice în sinus, p armonice în cosinus şi termenul constant; pentru amplitudinea armonicei de ordinul p în cosinus se ia 1/2 din valoarea obţinută prin calcul. Dezvoltarea în serie, în această metodă, e: B -v—, J = h Aks\nkx+ Bk cos kx- p-1 p-1 1 Bt cos px. 2 P Calculul coeficienţilor armonicelor în sinus se poate simplifica cum urmează: grupînd termenii echidistanţi de rangul k şi 2 p—k termenul general (1) devine 1  7T (4) An=jYldkswkn - , unde dk=Yk-Y2p_k. Guprînd. în expresia (4) termenii echidistanţi de rangul k şi p—k, se obţine, dacă n e par, 1 ^2 (5) A —— V. D, sin kn — » «par p ^ k P unde Dk=dk—dp_kl iar dacă n e impar, 1 42 (6) A = — E^sin kn - , «impar p R p unde Ek=dk+dp_k. Grupînd armonicele conjugate (cele la cari suma ordinelor dau p, de exemplu armonicele de ordinul k şi p—k) şi punînd (P-2)/4 R«= S -D2^+isin (2^+1)„ _ . k=0 F tf-2)/4 r.- E D2ks'ln lkn 7' T' - k=o \P~VI 4 ^ = X sin (2^+ 1) « —  — 0 F (P-VI4 s £=0 E2k sin 2 kn - se obţin coeficienţii armonicelor în sinus: — pentru armonicele pare (7) 1 (R +r ), Ah = - (R ~r ); K n ' n’ ' p-n -h n n (8) pentru armonicele impare 1 Calculul coeficienţilor ^armonicelor în cosinus se poate simplifica cum urmează: în relaţia (2) se grupează termenii echidistanţi de rangul k şi 2p—k, iar termenul general (2) devine (9) B = -1 E COS ^ , « * p unde sk=Yk+Ylp_k, convenind ca s0=Y2p şi sp=Yp. Grupînd în expresia (9) termenii de rangul k şi p—k, se obţine, dacă n e par, A Pil 0°) B = “ Îj Skcosktî — , «par p ^ p unde ^sp~k' 'ar n e imPar» 1 ^/2 (H) =—£ Mkcoskn ^ , TT 7 mpar unde Grupînd armonicele conjugate şi punînd Q>-W „ E” S2kcoslkn^ ' k=0 P 0>-2)/4 P«= E co;(2/fe + 1)« k=Q (P-VI4 = S M2kC032kn-J' k=0 P (P-Vh Pn= £ M(2/6+1) cos (2^+1)» - • £=0 P se obţin coeficienţii armonicelor în cosinus: — pentru armonicele pare (n) b«=7(o*+p«)' V»=7(q»-p«): — pentru armonicele impare (13) ^=4(q«+p«)- Notînd (/>—2>/4 (p-2)/4 6o= E *^2/6 Ij ^2A+1 ^=0 k=--\ atunci (14) Ş‘ (15) 1 1 Ordonatelor, metoda /v selecţionate 657 Ordovieian Calculul practic a! armonicelor se face sistematizînd operaţiile în tabiouri astfel, încît el să devină mecanic. Cazuri particulare prezintă curbele nesinusoidale cu o axa de simetrie (curbele electrotehnice). în cazul cînd curbele nesinusoidale au simetria (v. fig. /) /(*)=-/(7T + X) , atunci D, — St — 0, 2 şi YP-k>' coeficienţii respectivi sînt: "par (16) apoi S=B„ =0 /. Curba electrotehnică impară. 0 Pil 2- , , y 7Tr Am =— >, E,s\n kn—■> «impar p ^^ ^ B — — M, cos — I «impar P P b„=4 (Q«+p»} • « p II. Curbă electrotehnică pară (redresată). Calculul se face numai pentru o semiperioadă, care se împarte în p părţi egale; tablourile de calcul se simplifică. în cazul simetriei (v. fig. //) /(*■)=/(*+*) (curbele redresate), atunci E^M^O. Dk=2{Yk-Yp_k) şi Sk=l(Yk+Yp_ky, coeficienţii armonicelor impare sînt nuli, iar cei ale celor pare sînt daţi de relaţiile : (17) 2^2 nr Ah =-- V Dks\nkn^, «par t) * t> £=1 2 PI2 ^par p B„ cos kn £=1 Tabloul de calcul necesar se simplifică şî în acest caz. Curbele bisimetrice constituie un caz particular al celor precedente; calculul se poate face împărţind sfertul de perioadă în părţi. Coeficienţii diverselor armonice sînt daţi de relaţia: 08) A respectiv (19) nr «impar p A W B ~cos ------------- «par P fat'x ^ i. Ordonatelor, metoda ~ selecţionate. Elt., Mat.; Metodă de analiza armonica a îuncţiumior perioaice exprimate printr-un grafic, care consistă în împărţirea de fiecare dată a perioadei într-un număr de intervale egal cu dublul ordinului armonicei de determinat. Amplitudinea armonicei în cosinus se calculează cu formula din cazul metodei ordonatelor echidistante (v. Ordonatelor, metoda echidistante), iar amplitudinea armonicei în sinus se calculează cu aceeaşi formulă aplicată curbei de analizat în raport cu un sistem TT de axe de coordonate decalat cu înainte, p fiind ordinul armonicei de determinat. Metoda prezintă dezavantajul că pentru fiecare armonică necesită o nouă împărţire a curbei în ordonate echidistante, în schimb restul operaţiilor se reduc numai la simple adunări şi scăderi de ordonate. Practic operaţia se efectuează cu mai multe foiţe transparente de calc, pe cari se găsesc trasate paralele corespunzătoare diferitelor ordine de armonice şi cari se suprapun succesiv peste curba de analizat, măsurîndu-se ordonatele. a. Ordovieian. Stratigr.: Diviziunea inferioară a Siluria-nului, considerată în prezent ca perioadă a Paleozoicului, succedînd Cambrianului şi precedînd Silurianului propriu-zis (Gothlandian). în această perioadă se dezvoltă graptoliţii diprionizi şi se produc primele mişcări caledoniene. Limita inferioară a Ordovicianului e marcată prin apariţia graptolituiui Dictyonema fiabeiliforme şi a trilobitului Niobe, iar local, printr-o transgresiune urmînd unei faze orogene (faza sardică); limita superioară e marcată prin dispariţia graptolituiui Dicellograptus, urmată de dezvoltarea Mono-graptidelor, şi prin regresiuni locale în legătură cu mişcările taconice. Ordovicianul cuprinde, de jos în sus, următoarele etaje; Tremadocian, caracterizat prin zonele de graptoliţi 1 şi 2 (Dictyonema, Bryograptus), tri lobiţi i Euloma şi Niobe şi brahiopodul Obolus apoliinis. Skiddavian (Arenig), caracterizat prin zonele de graptoliţi 3-*-6 (Dichograptus, Tetragraptus, Phyl lograptus, Didymograptus), prin tri lobiţii Megalaspis, Ogygya, Placo-paria, Calymene tristani, etc., şi prin brahiopocul Obolella plumbea, etc. Llandeilian, caracterizat prin zonele de graptoliţi 7---10 (Didymograptus murchisoni, Glyptograptus, Nemagraptus, Climacograptus, Glossograptus), prin genuri de trilobiţi persistente din Skiddavian, prin brahiopodele Orthis calli-gramma, Platystrophia lynx. Caradocian, caracterizat prin zonele de graptoliţi 11 —13 (Climacograptus, Dicranograptus, Orthograptus, —apare Di-cellograptus), prin unii trilobiţi din genurile Asaphus şi Chasmops şi prin apariţia trilobitului lllaenus, prin brahiopodele Plectambonites, Strophonema, Leptaena, etc., alături de Clitambonites şi Porambonites. Ashgillian, caracterizat prin zonele de graptoliţi 14,15 (Dicellograptus complanatus; D. anceps), prin tri lobiţi i Dalmanites şi Harpes alături de lllaenus, prin mai multe forme de brahiopode persistente şi în Gothlandian (Leptaena rhomboidalis, Dalmanella elegantula), etc. Fauna Ordovicianului mai e caracterizată prin apariţia celenteratului Stromatopora, a tabulaţilor (Halysites) şi a briozoarelor (Monticulopora); lamelibranhiatele (Ctenodonta, Redonia) şi gasteropodele (Bellerophon, Gubulites) sînt încă puţin numeroase; dintre cefalopode, capătă o mare dezvoltare nautiloideele (Endoceras, Lituites); echinodermele sînt reprezentate prin cistidee (Echinosphaerites), crinoidee relativ rare şi mici, precursori ai echinoideelor (Bothriocidaris). în Ordovieian se deosebesc două categorii mari de depozite: şisturi cu graptoliţi, uneori asociate cu radiolarite şi 42 Oregon, ulei de ^ 658 Orez cu roci eruptive bazice, şi reprezentînd un facies de apă mai adîncă (faciesul geosinclinal); depozite neritice calcaroase (calcare cu Endoceras vaginatum, cu Echinosphaerites auran-tium, cu trilobiţi şi brahiopode) şi grezoase, adeseori sub formă de ortocuarţite, uneori glauconitice. în Ordovieian s-au produs primele mişcări caledoniene, precedate de faza sardică la limita dintre Cambrian şi Ordovi-cian. Se deosebesc: faza Trysil, între Tremadocian şi Skiddavian; faza Vermont, la sfîrşitul Skiddavianului; faza Trondh-jem, la sfîrşitul Llandeilianului; faza osvvegică sau Ekne, la sfîrşitul Caradocianului, şi'faza taconică, la sfîrşitul Ashgil-lianului. In ariile geosinclinale, diastrofismul e însoţit de o intensă activitate vulcanică, manifestată prin revărsări submarine de diabaze, andezite şi apoi de riolite (în Geosin-clinalul caledonian) sau de keratofire asociate cu diabaze (în Boemia, Thuringia, Sudeţi). Ordovicianul apare bine dezvoitat în valea Nistrului, unde cuprinde gresii cuarţitice albe-găibui (Gresia de Co-săuţi), urmate de şisturi argiloase vărgate, verzui şi violacee, gresii fine cenuşii cu textură ondulată (Gresia de Atachi) şi şisturi argiloase negre cu fosforite (Şisturile de Naslavcea); în fine, un orizont superior de gresii şi microconglomerate cuarţitice (Gresia de Molodova). Depozite ordoviciene, în special sub formă de gresii şi cuarţite au fost identificate prin foraje şi în fundamentul Podişului moldovenesc, la vest de Prut (la Nicolina, lîngă laşi, şi la Todireni, în Nordu! Moldovei). 1. Oregon, ulei de Ind. alim.: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a balsamului de Oregon, produs de arborele Pseudotsuga mucronata Sudu, originar din California şi Oregon, E un iichid gaiber.-roşietic, cu d15 = 0,863-”0,882; aD = -22° ••• -47°; «Jf = 1,470 ••• 1,473 ; între 154 şi 165° distilă 90% din ulei. Are următorii componenţi: l-oc-pinen (60%), l-limonen, l-a-terpineol. Randamentul în ulei, faţă de balsam, e de 22---30%. Se utilizează în parfumerie şi în industria săpunului. 2. Orez. Bot., Agr.: Oryza sativa L. Cereală din familia Graminaceae, originară din Asia, unde e principala cereală şi constituie alimentul de bază al populaţiei din Estulji Sud-estul continentului (China, India, Vietnam, etc.). în ţara noastră, cultura orezului, introdusă mai de mult, a luat o dezvoltare mai mare abia după anul 1945. Orezul e o plantă ierboasă anuală, cu două feluri de rădăcini; unele slab dezvoltate, de culoare brună — şi altele viguroase, de culoare gălbuie, cari pătrund în sol pînă la adîncimea de 50 cm. Tulpina înfrăţeşte puternic şi atinge înălţimea de 130 cm, iarîn regiunile tropicale şi subtropicale, de 200 cm. Frunzele, aspre şi acoperite cu peri, au, în condiţiile climatice europene, lungimea de 20 cm şi lăţimea de 6*• * 14 cm. Inflorescenţa e un panicul cu ramificaţii care poartă cîte 5***6 spiculeţe; floarea, ermafrodită, are, spre deosebire de celelalte graminee, şase stamine (în loc de trei); fructul e o cariopsă ovală, turtită, învelită în palee concrescute cu bobul; paleea inferioară e uneori aristată. Greutatea hecto-litrică a boabelor variază între 45 şi 65 kg. Boabele de orez decorticate conţin 13% apă, 8% substanţe azotoase, 1% grăsimi şi pînă la 77% amidon, depăşind în această privinţă toate celelalte specii de cereale. Orezul e cereala cu cele mai multe varietăţi şi soiuri. După mărimea bobului, se deosebesc subspeciile: Oryza sativa ssp. brevis, cu bobul scurt, şi Oryza sativa ssp. communis, cu bobul lung. Subspecia din urmă cuprinde două ramuri: cea indiană şi cea japoneză. Soiurile cultivate la noi fac parte din subspecia japoneză, cele mai valoroase fiind: Banloc, un soi de origine italiană, aclimatizat de mult timp în ţara noastră; soiurile italiene: Agostino (ocupă, peste 25% din suprafaţa totală destinată culturii orezului.), Nano- Vialone, Precoce-Allorio; soiurile sovietice: Zeravschan, Du-bovski 129, Dungan şalî; soiul Vasilaţi 45, obţinut prin încrucişarea soiurilor Biaz Arpa (bulgăresc) şi Marateili (italian). Regiunile din ţara noastră mai potrivite pentru cultura orezului sînt şesul Dunării şi partea de vest a regiunii Timişoara, între Banloc şi Cenad; cel mai puţin favorabile sînt lunca Prutului şi partea centrală şi de Nord a Cîmpiei Tisei, unde trebuie cultivate soiuri timpurii. Perioada de vegetaţie a orezului e de 103***135 de zile. Cerinţele orezului faţă de căldură sînt mari. Seminţele de orez germinează la temperatura de 11 •••13°, iar suma temperaturilor (constanta termică) necesară dezvoltării normale a plantelor în timpul întregii perioade de vegetaţie atinge, în ţara noastră, 2200---32000. Cerul acoperit, umbra şi ceaţa, nu sînt favorabile orezului, care e o plantă de zi scurtă. Umiditatea, factor important pentru creşterea şi dezvoltarea orezului, variază după soi, deosebindu-se în această privinţă: soiuri cu perioadă lungă de irigaţie, soiuri pentru irigaţie periodică şi soiuri cari pot fi cultivate fără irigaţie, dar cari dau producţii la hectar mai mici decît celelalte şi nu pot fi cultivate decît în regiuni cu precipitaţii abundente. Solul pentru orez trebuie să fie bogat în substanţe nutritive şi puţin permeabil la apă. în asolament, orezul se poate cultiva 2---4 ani la rînd, iar apoi trebuie să urmeze, timp de 2---3 ani, plante neirigate, cari refac structura şi fertilitatea solului şi curăţă terenul de buruieni, ca leguminoasele şi prăsitoarele,-Ca îngrăşămînt se foloseşte, în primul rînd, gunoi de grajd, în cantitate de 20---40 t/ha, care se aplică o dată la 3--*4 ani, toamna sau primăvara, şi care poate fi înlocuit cu un îngrăşămînt verde. îngrăşămintele organice se dau însoţite de o cantitate de 200---300 kg superfosfat la hectar. Administrarea îngrăşămintelor minerale se face anual. Terenurile cultivate timp de 3***4 ani cu orez trebuie amendate ulterior cu 2000---3000 kg carbonat de calciu la hectar. Solul se pregăteşte pentru semănat printr-o arătură adîncă de toamnă, la 20---26 cm, cu brazda îngustă. Primăvara, terenul se lucrează cu discuitorul, se nivelează, la nevoie, cu netezitoarea şi se ară din nou la cîteva zile înainte de semănat, la adîncimea de 15 —18 cm, iar apoi se grăpează. Orezul se seamănă în ţara noastră între 25 aprilie şi 10 mai, cînd temperatura solului şi a apei atinge 12°. Pe teren sub-mers, semănatul se face prin împrăştiere cu mîna sau, mai raţional, cu maşina în rînduri, la care roţile sînt înlocuite cu tălpici. Pe teren uscat, semănatul se face cu semănători obişnuite. La semănatul cu maşina, cantitatea de sămînţa la hectar e de 140-*-170 kg, iar la semănatul prin împrăştiere, de 160---200 kg. Prin iarovizarea seminţei se obţine o reducere a perioadei de vegetaţie. Orezul se cultivă şi prin transplantare. Răsadul erbţinut pe terenuri ferite de vînt se transplantează după 30’**40 de zile de la semănat; cînd plantele au înălţimea de 15---20 cm, se face transplantarea; se irigă înainte şi după această lucrare. Cea mai importantă lucrare de întreţinere a culturilor de orez e irigarea, care poate fi: continuă, intermitentă ş1 periodică. In ţara noastră e mai răspîndită irigarea intermitentă, care consistă în alternarea irigării cu perioade de desecare de 3---8 zile. Apa se evacuează de patru ori: după răsărirea plantelor, la începutul înfrăţirii, la începutul înspi-cării şi la coacerea în lapte a plantelor. O altă lucrare importantă de întreţinere a culturilor de orez e combaterea buruienilor, în special a diferitelor forme de costrei, şi care consistă în plivitul repetat de 2-*-3 ori, sau în inundarea'terenului, timp-de 4---6 zile, cu un strat de apă cu grosimea de 20 cm. Algele cari apar la suprafaţa apei de irigare se combat cu sulfat de cupru sau prin adunarea lor cu greble sau cu furci. Orezul se recojtează în faza de maturitate în pîrgă a plantelor, cînd lanul are o culoare galbenă-roşietică. Cu Organ 659 Organ de maşina 12-*' 15 zile înainte de recoltare apa trebuie evacuată de pe teren. Orezul se recoltează, ca şi celelalte cereale, cu secera, cu coasa, secerătoarea sau combina. Plantele tăiate sînt lăsate să se usuce în cîmp, întîi în mănunchiuri, apoi legate în snopi, cari se aşază în clăi. Se treieră cu batoza de cereale, cu turaţie joasă şi cu bătătorul fie cu^cuie, fie cu un număr de şine mai mic decît ce! obişnuit. înainte de depozitare, orezul trebuie uscat la soare sau în uscătorii. Producţia la hectar, în condiţiile din ţara noastră, variază între 2500 şi 5000 kg, dar în condiţii optime se pot obţine 15 * * • 17 000 kg/ha. Raportul dintre boabe şi paie e de 1:1. Dăunătorii principali ai orezului sînt: moluştele Pla-norbia albuş şi Planorbia corneus, cari se combat cu sulfat de cupru, după desecarea terenului; nematodul orezului şi ţînţarul orezului (Chironomus tentipedes). Nematodul se combate prin tratarea termică a seminţei, prin semănatul timpuriu, cultivarea timp de 2--*3 ani cu piante neirigate a terenurilor infectate, iar larvele de ţînţari se distrug prin evacuarea apei din orezării şi lăsarea solului să se usuce timp de cîteva zile. Orezul decorticat se foloseşte în alimentaţia omului, din orez fabricîndu-se amidon, făină, griş, băuturi alcoolice, etc. Făina de orez constituie, de asemenea, o materie primă pentru prepararea fitinei (v.). Deşeurile de la curăţirea orezului pot fi întrebuinţate ca nutreţ concentrat în hrana animalelor. Paiele de orez sînt folosite la fabricarea hîrtiei de calitate superioară, la confecţionarea de împletituri şi drept combustibil, ca nutreţ şi aşternut pentru animale. Consumul zilnic şi excluziv de orez decorticat, care are un conţinut redus de vitamine şi substanţe proteice, produce boala numită „beriberi". i. Organ, pl. organe, biol.: Unitate anatomică formată din doua sau din mai multe ţesuturi, cu o formă bine conturată, ocupînd un anumit Ioc în organism şi îndeplinind o anumită funcţiune. Mai multe organe cari servesc la îndeplinirea unei anumite funcţiuni constituie un aparat. Astfel, aparatul digestiv, care îndeplineşte funcţiunea digestiei, e constituit din mai multe organe, cari au fiecare o funcţiune bine determinată, dar cari lucrează în acelaşi scop (gură, limbă, esofag, stomac, intestine, ficat, pancreas). a. Organ de maşina. A/lş.: Piesă (eventual ansamblu de piese) care, în torme sau cu funcţiuni similare sau identice, intră în compunerea organică a oricăror maşini, agregate, mecanisme şi dispozitive curente, putînd fi calculată şi proiectată separat de restul ansamblului, cu care însă, după montare, se găseşte într-o strînsă relaţie. Orice organ de maşină trebuie să satisfacă următoarele condiţii comune fundamentale: să îndeplinească rolul funcţional în ansamblul din care face parte; să permită, după montare, realizarea siguranţei, necesare în uz; să aibă durabilitatea proiectată şi să o asigure şi pe aceea a organelor cu cari e asociat în serviciu; să fie uşor de realizat din punctul de vedere al proiectării şi al fabricaţiei; să nu fie costisitor (cost redus de fabricaţie şi de exploatare). Sin. Element de maşină. -La proiectarea unui organ de maşină se stabi leşte, printr-un calcul corespunzător, legătura dintre dimensiunile piesei şi mărimea solicitărilor. în acest scop, în funcţiune de solicitările stabilite, organele de maşini se calculează la rezistenţă (incluziv la deformaţii), la vibraţii, la uzură, durabilitate, încălzire si apoi se efectuează un calcul economic. Pentru efectuarea calculului e necesară alegerea materialului, fapt care hotărăşte implicit soliditatea şi rigiditatea piesei; prin dimensiunile rezultate din calcul e determinată univoc greutatea piesei şi datorită materialului ales, e determinat preţul ei de cost. Deoarece majoritatea acestor organe ale maşinilor se folosesc şi la alte utilaje sau la vehicule, de exemplu la aparate, vagoane, automobile, etc., termenul mai potrivit e organ de 'utilaj. Din punctul de vedere al construcţiei, organele de maşini pot fi simple sau complexe. Organele simple sînt formate dintr-o piesă unică, prelucrată corespunzător, spre a-şi putea îndeplini rolul funcţional căruia i-a fost destinată (de ex.: şurub, roată dinţată, nit, arbore, etc.). Organele C'O m p l e x e sînt formate prin asamblarea mai multor organe simple cari, luate separat, nu şi-ar putea îndeplini rolui funcţional în ansamblul maşinii, al agregatului, etc. (de ex. rulmentul, care e un subansamblu format din inele, corpuri de rostogolire şi colivie). Din punctul de vedere funcţional, orga-nele cari intră în ansamblul unei maşini sau al unui mecanism se clasifică în următoarele grupuri principale: organe de efectuare a mişcării, organe de transmisiune, organe de ghidare, organe de dirijare a fluidelor (incluziv armatura, piese fasonate, sau fitingur), elemente de asamblare, organe de ungere, organe de răcire, organe exterioare imobile, organe de protecţie. Organele de efectuare a mişcării sînt antrenate în mişcare prin exercitarea unei forţe sau a unui cuplu, astfel încît efectuează o mişcare de translaţie sau de rotaţie, după caz. Astfel, se deosebesc: organe de efectuare a mişcării de translaţie, adică organe translative, cum sînt pistoanele translative ale unei maşini termice sau pneumatice, sertarele de distribuţie ale maşinilor cu abur, supapele sau manşoanele translative ale distribuţiei unei maşini, etc.; organe de efectuare a mişcării de rotaţie, adică organe rotative, cum sînt arborii drepţi sau cotiţi ai unei maşini, osiile roţilor motoare, obturatoarele rotative ale distribuţiei unei maşini, etc. Organele de transmisiune comunică o mişcare de la sau pînă la un organ de efectuare a mişcării, eventual cu transformarea acesteia. Astfel de organe sînt: biela mecanismelor bielă-manivelă, culbutoarele şi împingătoarele de la distribuţia cu supape a unei maşini, curelele sau lanţurile mecanismelor cu roţi de transmisiune, roţile dinţate ale unui angrenaj, roţile de fricţiune, acuplajele, ambreiajele, capetele de cruce, etc. La organele de transmisiune directă, cari sînt legături de tipul acuplajelor, nu se produc pierderi de energie prin frecări de alunecare sau de rostogolire; la organele de transmisiune indirectă, de exemplu biele, curele, etc., se pot produce atît pierderi de energie prin frecări, cît şi pierderi de energie prin deformare elastică periodică. Organele de ghidare limitează libertăţile de mişcare ale unui organ mobil al maşinii, pentru ca acesta să efectueze o mişcare determinată în prealabil. Astfel, se deosebesc: ghidaje de translaţie, cum sînt culisele sau glisierele; ghidaje de rotaţie, cum sînt lagărele (incluziv rulmenţii), crapodinele, articulaţiile, etc. Organele de dirijare a f I u i d e l o r asigură conducerea, întreruperea, restabilirea sau influenţarea unui circuit de fluid. Astfel de organe sînt: conductele, robinetele, reţinătoare e, plutitoarele, etc. Elementele de asamblare, numite şi organe de asamblare, servesc atît la legarea între ele a celorlalte organe ale unei maşini sau ale unui mecanism, cît şi la legarea lor cu batiul sau cu reazemele maşinii. Aceste elemente se subcla-sifică în două grupuri principale: elemente (organe) de asamblare rigidă şi elemente (organe) de asamblare elastică. Elementele de asamblare rigidă, numite şi elemente de solidarizare (uneori, elemente de fixare), se folosesc pentru îmbinarea organelor de maşină, prin asamblare la rece sau la cald. Aceste elemente asigură asam-blări nedezmembrabile (numite şi nedemontabile), în cazul cînd pentru demontarea ior e necesara distrugerea 42* Organ de utilaj 660 Organe parţială sau definitivă a organelor ansamblului (de ex.: nituri, frete, etc.), şi asamblări dezmembrabile (numite şi demontabile), în cazul cînd pot fi montate şi demontate repetat fărâma fi deteriorate (de ex.: şuruburi, pene, cleme, spini, etc.). în subgrupul acestor elemente sînt incluse şi sudurile sau lipiturile, deşi nu sînt elemente distincte. Elementele de asamblare elastica, numite şi arcuri siu resorturi, sînt organe cari, prin forma lor şi prin cal ită-ţ'le materialului c'e execuţie, permit asamblări, cu deformaţii elastice relativ mari, sub acţiunea forţelor exterioare. Formînd o legătură elastică între părţile sau piesele unei maşini, ale unui mecanism, dispozitiv, etc., ele pot îndeplini şi următoarele scopuri: amortisează energia de şoc, acumulează energia care trebuie redată apoi treptat ansamblului, exercită o forţă elastică permanentă între organele asamblate, limitează sau măsoară forţele, şi schimbă frecvenţa proprie a organelor de maşini, Organele de ungere sînt, în general, organe complexe de maşini, cari au rolul de a asigura ungerea suprafeţelor în frecare, cu scopul de a reduce uzura acestora şi de a evita pierderile excesive de energie prin frecare. Din acest grup fac parte ungătoarele de toate tipurile, lingurile de ungere, inelele de ungere, etc. Organele de răcire servesc la transferul căldurii spre mediul exterior, pentru a asigura condiţiile prescrise de funcţionare a maşinii. Dintre aceste organe, unele sînt organe distincte de restul organekr maşinii, de exemplu conductele de circulaţie a agentului de răcire sau filtrele, şi altele sînt maşini pentru activarea agentului de răcire, de exemplu pompele sau ventilatoarele; de asemenea, în acest grup intră şi părţi ale celorlalte organe, de exemplu nervuri de răcire sau canale de circulaţie a agentului de răcire, cari constituie adaptări pentru asigurarea răcirii. Organele exterioare imobile sînt cele [ e cari sau în cari se montează celelalte organe mobile ale unei maşini sau ale unui mecanism. Astfel de organe sînt: batiui sau suporturile (braţele) de reazem ale maşinii, blocul cilindrilor unei maşini cu piston, culasa sau carterul unui motor, colectoare,e, rezervoarele, etc. Organele de protecţie se folosesc fie pentru a proteja unele organe de maşini sau unele dispozitive ale maşinilor faţă de acţiunile exterioare (de ex. faţă de agresivitatea mediului), fie pentru a proteja pe lucrători contra accidentelor cari pot fi provocate prin însuşi modul în care funcţionează astfel de organe. Din acest grup fac parte organe cu roluri şi construcţii foarte variate, cum sînt, de exemplu, apărătorile pentru organele cu mişcare de rotaţie, paravanele pentru împiedicarea împrăştierii aşchii lor de la maşinile-unelte, organele pentru împiedicarea demontării accidentale a sub-ansamblurilor, etc. Indiferent de grupul din care face parte un organ de maşină, în unele cazuri acesta poate efectua simultan sau separat mai multe servicii. De exemplu, benzile pot fi organe de transmisiune a mişcării şi, simultan, organe de susţinere; şuruburile pot fi elemente de asamblare (şuruburi de fixare), elemente de transmisiune a mişcării (şuruburi conducătoare la maşini-unelte) sau elemente pentru transformarea mişcărilor (şuruburile vinciuri lor), etc. i- ~ de utilaj. Mş., Ut. V. sub Organ de maşină. 2. Organ de referinţa. M?., Tehn.: Organ de maşină dinţat, fictiv, cu forma şi dimensiunile relative determinate, care serveşte la definirea geometrică a danturilor unui sistem de roţi dinţate. De regulă, organul de referinţă reprezintă limita care se tinde să fie realizată de toate roţile dinţate ale sistemului şi deci exprimă caracteristicile comune roţilor din-ţate ale sistemului dat. De exemplu, la un sistem de roţi dinţate cilindrice, cremaliera de referinţă e limita către care tind roţile sistemului, cînd diametrul creşte la infinit, iar la un sistem de roţi dinţate conice, roata plană e limita către care tind roţile sistemului cînd semiunghiul conului de divizare e egal cu un unghi drept. Organul de referinţă capătă anumite dimensiuni relative, dimensiuni specifice raportate de obicei la modul şi o formă determinată pentru a fi normalizat, în cazul executării sale, organul de referinţă are materialul de aceeaşi parte cu materialul roţii (v. fig. sub Organ generator). 3. Organ generator. Mş., Tehn.: Organ dinţat fictiv, care serveşte ia aeimirea geometrică a danturi unei roţi dinţate, ca fiind înfăşurătoarea danturii organului generator, în mişcarea rela^ tivă a acestuia faţă de roata considerată (v. fig.). Organul generator poate fi inversul organului de referinţă (de ex. cremaliera generatoare), un organ dinţat fictiv, definit prin-tr-un organ de referinţă (de ex. roata generatoare cilindrică) sau un organ dinţat independent, dacă roata definită cu ajutorul lui nu face parte dintr-un sistem de roţi dinţate (de ex. melcul generator). Cu ajutorul noţiunii de organ generator se defineşte dantura roţilor dinţate cari nu fac parte din sisteme de roţi şi deci nu au organe de referinţă şi se explică generarea teoretică a profilului roţii dinţate considerate (profilul e generat ca înfă-şurătoare a danturii organului generator, cînd acesta se rostogoleşte pe roata dinţată considerată). 4. Organdi. 1. Ind. text.: Ţesătură vopsită în fir, din fire viscoza cu rire de celofibră, avînd lăţimea de 90 cm, greutatea de 125 g/m2, legătură pînză cu desimea de 320 de fire urzeală/10 cm şi de 355 de fire bătătură/10 cm. Se fabrică în principal organdi în dungi. s. Organdi. 2. Ind. text.: Ţesătură de bumbac pentru diferite umizari industriale, avînd lăţimea de 80 cm, fineţea firelor de urzeală şi de bătătură Nm 34, desimea în urzeală de 130 de fi re/10 cm, iar în bătătură, de 100 de fire/10 cm, greutatea de 76 g/m2 şi legătura pînză. Var. Organdin. 6. Organdin. Ind. text. V. Organdi 2. 7. Organe. Ind. alim.: Produse comestibile de origine animală, bogate în substanţe proteice, cu structură şi valoare alimentară diferite, după ţesuturile din cari sînt constituite. Se prezintă sub formă proaspătă, congelate sau conservate prin sărare şi afumare. Compoziţia chimică a principalelor organe comestibile e următoarea: Numirea Conţinutul, în% Apă Proteine Grăsimi Hidrati de carbon Săruri minerale Limbă de porc 65,62 15,54 17,54 1,0 Limbă de vită 63,80 17,10 18,05 0,05 1,0 Creier de vită 80,80 9,00 9,30 — 1.1 Ficat de vită 71,53 19,92 3,65 3,33 1,55 Inimă de vită 71,07 17,55 10,12 0,31 0,93 Rinichi 75,55 18,43 4,45 0,38 1,19 Splină 75,47 17,77 4,19 1,01 1,56 Cele mai multe organe sînt bogate în vitamine. Principalele v'tamine pe cari le conţin sînt Blf B2, P6, PP. Ficatul şi rinichi* conţin, pe lîngă alte vitamine, şi vitamina Bla, şi factorul hematopoietic al lui Whipple, cum şi vitaminele liposolubile A, E, K şi D. Afară de consumul direct, organele pot fi folosite şi în industria conservelor şi a preparatelor de carne. Consumate Organ generator. /) roata dinţată în curs de generare; 2) organ generator; 3) organ de referinţă. Organe luminoase 661 ca atare, în stare proaspătă, au valoare alimentară şi stimulatoare mult mai mare. 1. Organe luminoase. Pisc.: Formaţiuni de natură der-mică sau epidermică, producătoare de lumină, cari sînt caracteristice pentru peştii marini de mare adîncime (abisali). Producerea luminii se datoreşte secreţiei luciferinei sub impulsul unei excitaţii nervoase; sub influenţa fermentului fuciferază şi a oxigenului, luciferina se transformă în oxiluci-ferină, care e o substanţă verzuie luminoasă. Sin. Fotofore. 2. Organica, Chimia V. sub Chimie. 3. Organica, materie Ped.: Totalitatea substanţelor de origine organică (resturi vegetale şi animale moarte, atît nealterate, cît şi în descompunere, incluziv humusul) aflate în sol. Porţiunea nehumificată constituie materia primă, care poate fi transformată în humus. Uneori, incorect, prin materie organică se înţelege numai humusul (v.). 4. Organica, substanţa ~.Chim.: Substanţă chimică reprezentînd o combinaţie a carbonului cu hidrogen, oxigen, azot, sulf, etc.; toate sau majoritatea legăturilor substanţei fiind covalente. 5. Organice, soluri Ped.: Solurile în cari cantitatea de materie organică depăşeşte pe cea minerală; de exemplu: solurile turboase şi turbele. V. sub Turbă, şi sub Turbos, sol . 6. Organici, acizii. Chim.: Compuşi cari conţin gruparea funcţională carboxil legată de un radical organic. Numirea acizilor se formează prin sufixul -oic, adăugat la numele hidrocarburii cu acelaşi schelet (CH3COOH, acid etanoic), regulă mai greu de respectat în cazul acizilor cu molecule mai complicate; de aceea, numirea acizilor se compune considerîndu-i ca produşi de substituţie ai grupării carboxil, în hidrocarburi (CH3CCOH, acidul metan-carbo-xilic). După numărul grupărilor carboxil şi natura radicalului organic, se deosebesc: acizi monocarboxilici saturaţi, cu o grupare carboxil fixată pe scheletul unei parafine, al unei cicloparafine sau al unei hidrocarburi aromatice, cum sînt benzenul, naftalina, etc., cari se pot considera, practic, saturate; acizi di- şi policarboxilici saturaţi, cu două sau cu mai multe grupări carboxil legate de aceiaşi radicali hidro-carbonaţi ca în cazul acizilor monocarboxilici; acizi nesaturaţi, în ale căror molecule, afară de una sau de mai multe grupări carboxil, se mai găsesc şi legături duble şi triple. Răspîndirea mare şi uşurinţa formării acizilor organici se explică prin faptul că acizii sînt produşii finali ai multor reacţii de oxidare şi au o mare stabilitate. 7. Organizare. Tehn.: Stabilirea, alegerea şi coordonarea, în circumsianţe date, a mijloacelor tehnice, economice, administrative, astfel încît să permită executareaîn condiţii optime a unui proces de producţie, a unei proiectări, măsurări, experienţe, etc. 8. ~a şantierului. Cs.: Alegerea şi stabilirea mijloacelor şi a dispoziţiilor tehnice şi administrative corespunzătoare, pentru ca întregul proces de execuţie a unei construcţii să se facă cu respectarea următoarelor condiţii: executarea lucrărilor la termenele fixate; asigurarea unei bune calităţi a lucrărilor; productivitate mare a muncii; folosirea celor mai înaintate metode de lucru; succesiunea şi continuitatea executării lucrărilor, prin folosirea continuă şi uniformă a mîinii de lucru, a utilajului, a mijloacelor de execuţie, ca şi prin asigurarea unui consum uniform de materiale; folosirea în permanenţă a lucrătorilor cu diferite calificări, aduşi din alte localităţi, cu utilizarea la maximum a mîinii de lucru locale; menţinerea constantă a echipelor de lucrători, atît în privinţa numărului, cît şi a calificării; folosirea la maximum a resurselor locale, atît în privinţa materialelor şi a transporturilor, cît şi a posibilităţilor de trai, de procurare de combustibil, şi a surselor de energie, etc. Organizarea şantierului e necesară, în special, la lucrările de construcţii de lungă durată, şi la cari se pun în operă cantităţi mari de materiale. V. şi sub Şantier de construcţii. 9. ~a terenului. Tehn. mii.: Amenajarea de lucrări cari să mărească valoarea defensivă a terenului în operaţii militare (şanţuri contra carelor de luptă, şanţuri de tragereşi de comunicaţie, adăposturi, obstacole artificiale, etc.). 10. ~a teritoriului. Agr.: Sistematizarea teritoriului prin repartizarea terenurilor în aşa fel, încît fiecare teren să fie destinat scopului căruia îi corespunde mai bine. Criteriile după cari se face această repartizare se bazează pe cunoaşterea amănunţită a condiţiilor pedoclimatice, geomorfologice, hidrologice şi biologice ale teritoriului, cu luarea în consideraţie a nevoilor economice, sociale şi culturale ale populaţiei, în general, organizarea teritoriului se face în l'mitele unei singure gospodării agricole colective sau de Stat, dar e mai raţională dacă cuprinde o zonă mai mare, care constituie o unitate naturală din punctul de vedere al solului, al climei, al reliefului, etc. La întocmirea proiectelor de organizare a teritoriului se ţine seamă şi de prevederile planului general de Stat (şosele, căi ferate, canale, noi aşezări omeneşti, construcţii de interes obştesc, etc.). Repartizarea terenului agricol în cadrul organizării teritoriului asigură dezvoltarea multilaterală a agriculturii, introducerea asolamentelor, aplicarea agrotehnicii înaintate, executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi de combatere a eroziunii, plantarea sistematică a perdelelor de protecţie, etc. Organizarea teritoriului se reai'zează. de obicei, pentru o perioadă de mai mulţi ani. u. Organizaţie, pl. organizaţii. 1. Gen. Caracterul a ceea ce e crgan z^t, 12- Organizaţie. 2. Gen.: Asociaţie de persoane unite în baza unui regulament sau statut pencru depunerea unei activităţi organizate. 13. Organogel, pl. organogeluri. Chim. fiz.: Gelul (v.) provenit aintr-un sol al cărui mediu de dispersiune e un lichid organic. 11. Organogen.Chim.: Calitatea unor elemente de a intra, în mod esenţial, în compoziţia substanţelor organice ale organelor animale şi vegetale. Exemple: carbon, oxigen, hidrogen, azot, etc. 15. Organografie. Bot.: Capitol al Botanicii, care se ocupă cu studiul organelor plantelor din punctul de vedere morfologic. Corpul vegetativ al plantelor, inferioare şi superioare, fiind constituit după anumite moduri de organizare (consecinţă a dezvoltării lor în timp, în anumite condiţii de mediu), organele plantelor prezintă anumite caractere şi proprietăţi importante din punctul de vedere teoretic şi practic. îs. Organoleptic. Gen.: Calitatea proprietăţilor senso-riale (gust, miros, etc.) de a fi folosite pentru aprecierea naturii sau a calităţii unei substanţe. 17. Organomercuric, fungicid Agr., Chim. V. sub Fun- gicid. îs. Organometalice, combinaţii Chim. V. Combinaţii organomeiai ice. 19. Organometaloidice, combinaţii ~.C.him.: Numiregene-rală corespunzătoare combinai, i lor organice cari conţi n în mo le-culă atomi de metaloizi legaţi direct de un atom de carbon. Aceşti atomi de metaloizi au o polaritate negativă în molecula organică, spre deosebire de atomii de metale cari, în combinaţiile organometalice (v.), au o polaritate pozitivă (sarcini parţiale negative, respectiv pozitive): S+S- S-3+ R-X R-Me combinaţie organometaloidicâ combinaţie organometalicd X=halogen, O, S, N, P, As, etc. Combinaţiile organometaloidice pot fi clasificate după natura metaloidului. Organop re parate 662 Orgă electronică 1. Organopreparate, sing. organopreparat Farm.: Preparate terapeutice obţinute din diferite organe ale animalelor. Se pot prezenta sub formă de organe uscate, după alegerea ţesuturilor străine; sub formă de extracte, ca produse purificate în cari se găsesc principiile active concentrate; sub formă de preparate în cari substanţa activă e introdusă în soluţii, şi sub formă de extracte chimice pure. Cele mai răspîndite sînt organopreparatele obţinute din glandele endocrine. Afară de acestea se prelucrează şi alte organe ca: splina, plămînul, inima, etc., din cari se obţin organopreparate folosite în Medicina umană şi în cea veterinară (v. şi Preparate opoterapice). 2. Organoso!, pl. organosoluri. Chim. fiz.: Sol(v.) al cărui mediu de dispersiune e un lichid organic. s. Organotrop. Chim, biol.: Calitatea unei substanţe medicamentoase de a se fixa şi de a acţiona asupra organismului unei vieţuitoare. Materia din celulele organismului leagă medicamentul prin intermediul grupărilor chemoreceptoare, iar medicamentul se fixează, la rîndul său, prin grupări hap-tofore. Un medicament e cu atît mai bun, cu cît se fixează mai uşor de parazit, e mai parazitotrop şi se fixează mai greu de organism, e mai puţin organotrop, — rezultînd deci că un medicament bun conţine grupări haptofore acordate cu chemoreceptorii parazitului şi indiferente faţă de chemo-receptorii celulei organismului. 4. Organzîn. Ind. text. V. sub Mătase. 5. Orgă, pl. orgi. 1: Instrument muzical din clasa instrumentelor de suflat. Se deosebesc: orgi portative sau flaşnete (v.), şi orgi fixe. Orgile fixe au diferite mărimi şi, în general, se compun din următoarele părţi: tuburile sonore, claviaturile, registrele, butoanele de registre, pedalierele, cutiile colectoare (somierele), rezervorul cu aer comprimat (foiul) şi dispozitivul de transmisiune a mişcărilor, care poate fi mecanic, pneumatic sau electric. Tuburile au dimensiuni şi forme variate (circulară sau dreptunghiulară) şi sînt construite din materiale diferite (lemn, staniu sau un aliaj de plumb cu staniu); de aici rezultă timbrul sunetelor produse. La unele tuburi, vibraţia aerului e produsă ca la fluiere; acestea pot fi închise sau deschise. La alte tuburi, sunetul e produs de vibraţiile unei lame elastice (ancie); acestea sînt cu ancie liberă, producînd sunetul dulce, şi cu ancie batantă, ca la clarinet, producînd un sunet mai puternic. Tuburile cari compun o orgă se împart în grupuri sau serii, cari pot fi numite voci. Un grup se compune din toate tuburile de diferite mărimi, dar de acelaşi timbru şi construcţie; el reprezintă un singur instrument de suflat, deoarece fiecare tub dă un anumit ton. în orgă, tuburile sînt aşezate vertical şi au două părţi: tubul propriu-zis, la partea superioară, şi piciorul tubului, la partea inferioară, prin care aerul pătrunde în tub. Prin picioarele lor, tuburile sînt înfipte în găuri cari se găsesc la partea superioară a unei cutii de lemn, numită c u t i a colectoare (somieră), în care ajunge aerul sub presiune care vine de la foi. La fiecare serie de tuburi corespunde o riglă, numită registru, care are o serie de găuri corespunzătoare găurilor cutiilor colectoare. Registrul poate aluneca uşor prin manevrarea butonului respectiv. Cînd butonul e tras, cele două sisteme de găuri corespund perfect şi aerul poate intra în tuburi dacă se apasă pe o clapă a claviaturii. Orgile simple sînt compuse dintr-o singură serie de tuburi acordate cromatic, corespunzînd la o singură claviatură şi la un singur pedalier. Orgile de construcţie mai complicată sînt compuse din mai multe serii de tuburi, cari se împart în trei grupuri: grupul tuburilor de fond sau al fluierelor, deschise sau închise (cari au sunet mai surd şi cari, la lungime egală cu cele deschise dau o octavă mai jos); grupul tuburilor cu limba (ancid) liberă (cari au un timbru mai dulce) sau batantă; grupul tuburilor de mutaţie, format din tuburi din prima categorie, şi care poate fi simplu, cînd tubul produce o singură notă (terţa sau cvinta notei produse de grupurile anterioare), sau compus, dacă mai multe tuburi produc sunete concomitente şi suprapuse. Fiecare serie de tuburi corespunde unei anumite claviaturi, cu numire specială. Pedalierul e format din clape acţionate de picioare şi cari permit producerea sunetelor joase, cum sînt cele produse de trombon, de contrabas, de tubă, etc. De obicei, orga e închisă într-o mobilă de lemn, numită bufet, şi care are uneori proporţiile unui mare edificiu, în orgile mai vechi, bufetul era compus din două părţi: bufetul mic, care conţinea claviatura şi somiera pozitivului, şi bufetul mare, care conţinea celelalte claviaturi şi pedaliere cu somierele respective. o. ~ electronica. Telc., Elt.: Instrument muzical în care oscilaţiile corespunzătoare sunetelor sînt produse sub formă de oscilaţii electromagnetice de diferite frecvenţe, generate de oscilatoare electronice, şi care se caracterizează prin posibilitatea de a obţine timbre variate ale sunetului, datorită dozării adecvate a armonicelor oscilaţiilor generate. Se pot obţine sunete foarte asemănătoare cu ceie ale instrumentelor muzicale obişnuite (orgă, pian, vioară, diferite instrumente de suflat) şi chiar cu cele ale vocii, cum şi sunete diferite de acestea. După principiul de funcţionare, se deosebesc două tipuri de orgi electronice: la unele, oscilatoarele electronice generează oscilaţii sinusoidale, cari sînt apoi combinate în mod adecvat pentru a obţine tonuri cu diferite conţinuturi de armonice, iar la altele, oscilatoarele generează oscilaţii nesinusoidale, bogate în armonice, cari sînt trecute apoi prin filtre electrice cu diverse caracteristici, tot cu scopul de a obţine tonuri cu timbre diferite. Primul sistem prezintă avantajul că oferă posibilităţi mai largi de variere a timbrului, însă al doilea e mai simplu, în special în cazul instrumentelor cu întindere mică a registrului de sunete. La sistemul cu oscilatoare sinusoidale există, de obicei, un număr de 11 oscilatoare de frecvenţă foarte stabilă, cari generează oscilaţii în limitele unei octave (cîte o oscilaţie corespunzătoare fiecărui semiton), iar celelalte oscilaţii se obţin prin divizarea sau multiplicarea frecvenţei acestora. Există şi sisteme la cari generarea se obţine cu oscilatoare electromecanice (de ex. cu ajutorul unor came de material feromagnetic, cari se rotesc în întrefierui unor electromag-neţi). — La sistemul cu oscilatoare nesinusoidale există, de obicei, cîte un oscilator separat pentru fiecare notă muzicală. Orgile electronice mai cuprind şi unele dispozitive speciale, pentru formarea tonurilor muzicale; dintre acestea, cele mai importante sînt dispozitivul pentru obţinerea vibraţiilor sunetelor şi dispozitivul pentru obţinerea variaţiei amplitu-dine-timp a sunetului. Vibraţiile sunetului, cari dau un efect deosebit de plăcut, se obţin prin modularea în amplitudine a oscilaţiilor generate, cu o frecvenţă de ordinul a 3 —12 Hz şi cu un grad de modulaţie reglabil. Variaţia amplitudinii sunetului în timp, care determină în mare măsură efectul sonor şi care e necesară pentru a imita sunetele instrumentelor muzicale cu percusiune, consistă în scăderea exponenţială în timp a amplitudinii oscilaţiilor, cu o constantă de timp reglabilă. Afară de aceste dispozitive se mai folosesc diverse procedee pentru obţinerea unei reverberaţii artificiale (de obicei cu mijloace hidrodinamice sau mecanice, Orgă 663 Oriciclu mai rar electrice) şi a aşa-numitului efect de cor (sunet care dă impresia că e generat simultan de mai multe instrumente muzicale, obţinut prin modularea în frecvenţă a oscilaţiilor generate). Constructiv, orgile electronice se compun dintr-o claviatură—simplă, ca la piane, sau suprapusă, ca la orgi—, din pedale pentru varierea intensităţii sonore şi, eventual, pentru comanda notelor grave, din butoane pentru comanda registrelor de timbru, din oscilatoare cu dispozitivele anexe şi cu circuitele de amestecare, dintr-un amplificator şi din difuzoare. Avantajele cele mai importante ale orgilor electronice sînt dimensiunile relativ reduse şi posibilităţile foarte largi de variere a timbrului şi a caracterului sunetelor generate (există orgi electronice cu cari se pot obţine cîteva sute sau cîteva mii de sunete de timbre diferite). Orgile electronice se folosesc, mai ales, pentru interpretarea muzicii uşoare, în orchestre sau ca instrument solist. i. Orga. 2. Tehn. mii.: Hersă (v.) constituită din mai multe fragmente, pentru a putea fi ridicată mai uşor. De obicei, piesele constitutive erau executate din lemn rotund, astfel încît hersa semăna cu o orgă muzicală. a. Orgâ. 3. Mine: Armare a unei lucrări subterane (de ex.: a camerelor înalte, în stratele groase de cărbuni) formată din stîlpi aşezaţi unul lîngă altul, ca tuburile unei orgi. 3. Orgoian. Bot., Silv.: Sin. Lemnul-vîntului (v.). 4. Orichaic. Metg.: Aliaj preparat în antichitate prin topirea cu cărbune de lemn a cuprului şi a unui mineral cunoscut sub numele de „cadmia" ; deoarece cadmia era şi numele vechi al zincului, orichalc-ul era de fapt o alamă. Se presupune că unele variante de orichaic conţineau şi aur. Aliajul era folosit la confecţionarea de obiecte de decor (statui, anumite obiecte casnice, bijuterii, etc.). 5. Oriciclu, pl. oricicluri. Geom.: Figură plană în geometria neeuclidiană iperbolică. în planul geometriei iper- bolice există trei specii de fascicule de drepte: fasciculul de specia întîi sau fascicul /. Fascicul de drepte de specia întîi II. Fascicul de drepte de specia a în planul iperbolic (fascicul propriu). doua în planul iperbolic (fascicul impropriu). propriu format de mulţimea dreptelor incidente cu un punct dat O (v. fig. /); fascicul de specia a doua sau fascicul impropriu, format de mulţimea dreptelor paralele cu o dreaptă datăîn acelaşi sens (v. fig. II); fascicul de specia a treia sau fascicul ideal, format de mulţimea dreptelor perpendiculare pe o dreaptă dată, numită bază a fasciculului (v. fig. ///). Fiind dat un punct M în planul ///. Fascicul de drepte de iperbolic, se consideră figura F(M) specia a treia în planul iper-formată de simetricele punctului M bolic (fascicul ideal), în raport cu dreptele unui fascicul. Această figură conţine punctul M, unde e tangentă la perpendiculara în acest punct pe dreapta din fascicul incidenţă cu M (care conţine punctul M). DacăM^ e un punct al lui F(M) figura F(M^) care îi e asociată coincide cu F(M). Orice dreaptă din fascicule axă de simetrie a figurii F(M). Există o mulţime simplu infinită de figuri F(M) asociate unui fascicul dat. în cazul unui fascicul de prima specie, figura F(M) asociată unui punct în raport cu un astfel de fascicul eun cerc avînd centrul în punctul O, centrul fasciculului. Figura F(M) corespunzătoare unui fascicul impropriu se numeşte o r /'-ciclu, iar în cazul unui fascicul de specia a treia, figura se numeşte i p e r c i c I u şi e una dintre cele două ramuri cari formează o curbă de egală distanţă, adică o figură formată de mulţimea punctelor situate la o distanţă dată de o dreaptă din plan, numită bază a ipereicIuIui. Prin două puncte din plan A, B trec două oricicluri, simetrice în raport cu dreapta (A, B) şi avînd ca axă comună perpendiculara pe (A, B) în mijlocul segmentului AB. Două oricicluri oarecari sînt congruente într-o simplă infinitate de moduri. Orice oriciclu admite un grup de mişcări cu un parametru, deci poate aluneca pe el însuşi cu o mişcare continuă. Dacă, prin convenţie, se numeşte punct impropriu al planului iperbolic sensul comun de paralelism al dreptelor unui fascicul de specia a doua, mulţimea punctelor improprii ale planului apare, din punctul de vedere proiectiv, ca apar-ţinînd unei conice proprii, numită conica absolută a planului iperbolic. Mişcările unui plan iperbolic sînt transformări punctuale biunivoce, cari transformă dreptele în drepte şi punctele proprii, improprii sau ideale, în puncte de aceeaşi natură. Prin urmare, sînt proiectivităţi cari invariază conica absolută şi pe care induc proiectivităţi cari păstrează sensul. Proiec-tivităţile cari invariază conica absolută şi cari induc pe această figură proiectivităţi cari schimbă sensul sînt produse de mişcări cu simetrii în raport cu drepte din plan. Mişcările unui grup continuu cu un parametru determină pe conica absolută un grup simplu infinit de proiectivităţi, după a cărui natură mişcările considerate se clasifică în mişcări eliptice, iperbolice sau parabolice. în primul caz există un punct propriu unit, iar mişcările sînt rotaţii avînd centrul în acest punct; prin urmare, traiectoriile grupului sînt cercuri. în al doilea caz există o dreaptă proprie unită, mişcările sînt translaţii de-a lungul ei, iar traiectoriile grupului sînt ipercicluri. în ai treilea caz, traiectorii le sînt oricicluri, punctul unit fiind un punct impropriu. Prin definiţie, lungimea unui arc de ciclu: cerc, oriciclu, iperciclu, e limita superioară, care în mod sigur există, a lungimilor liniilor poligonale înscrise în arcul considerat. Fiind date două cicluri coaxiale, cari se mai numesc şi cicluri paralele, punctele lor pot fi puse în corespondenţă biunivocă, două puncte corespondente fiind situate pe aceeaşi axă de simetrie. Arcele corespondente aparţinînd la două cicluri coaxiale sînt proporţionale. în cazul a două oricicluri, raportul constant ——C arc A'M' a două arce corespondente depinde numai de distanţa constantă MM', considerată în mărime şi sens, adică considerată pozitiv, dacă sensul de laM la M' e concordant cu sensul de paralelism al axelor şi negativ în cazul contrar. Notînd MM'=x, există relaţia: arc AM IFc A'M> =/(*)>0’ *>° unde f(x) verifică relaţia: 7to = [/(1)]* pentru orice valoare reală şi pozitivă a lui Orie 664 Orientare Fiind date trei oriciuri coaxiale la distanţele xty, x /(*)=,* în cazul geometriei euclidiene, oriciclurile sînt linii drepte; deci raportul trebuie să fie în mod constant egal cu1( ceea ce înseamnă: Constanta k se numeşte constanta metrică absolută. i. Orie, pl. orii. Pisc.: Plasă de prins peşte, care are lungimea de 6 m şi lăţimea de 5 m, folosită în apele adînci, pe rîuri şi la Dunăre. Cu ea pescuiesc doi oameni din aceeaşi luntre. Se foloseşte, în special, la pescuitul somnului. Uneori e folosită oria cu clonc (v.). a. Orient. Astr.: Sin. Est. V. sub Puncte cardinale. 3. Orientare. 1. Mat.: Operaţia prin care se introduc reiaţii ae oraonare determinate între eiementeie unei figuri geometrice sau, în general, ale unei mulţimi oarecari. în general, o figură (F) se numeşte figura ordonată dacă, fiind date două elemente arbitrare a, b ale ei, există un criteriu în baza căruia se poate face afirmaţia: „elementul a este precedent elementului b“, notîndu-se (1) a->b. Criteriul ordonator trebuie să îndepl'nească două condiţii: din două elemente ale figurii există un element determinat care precede pe celălalt; dacă a e precedent lui b şi b e precedent lui c, atunci a e precedent elementului e. Afirmaţia de ordonare e echivalentă cu afirmaţia: „elementul b e consecutiv elementului aH, folosind aceeaşi notaţie (1). Elementele figurii (F) cari sînt consecutive lui a şi precedente lui b formează o figură parţială (F'), care aparţine lui (F): (F')QF). Un element co al unei figuri ordonate (F) e un element extrem sau o extremitate a iui (F), dacă nu admite elemente fie precedente, fie consecutive. Figura se numeşte mărginită în raport cu elementele sale, dacă admite ambele specii de extremităţi. Dacă două figuri ordonate (F), (F')sînt formate din aceleaşi elemente şi dacă două elemente oarecari a, b ale figurilor considerate sînt, în raport cu (F), în ordonarea a ->b, iar, în raport cu (F'), în ordonarea b -* a, figurile se numesc figuri ordonate inverse. Toate figurile ordonate considerate se numesc figuri ordonate deschise sau figuri ordonate elementare, ori figuri (/). Două figuri ordonate elementare (/), (/') sînt în relaţie de coordonare sau sînt coordonate, dacă una dintre ele e figură parţială a celeilalte. O figură (F) se numeşte figură lineară, dacă admite figuri ordonate elementare (/) cari verifică următoarele condiţii: — există o figură (/) care conţine două elemente date a, b aie lui (F); — orice figură parţială a unei figuri (/) e o figură (/); — figura inversă a unei figuri (/) e o figură (/); — două figuri (/) cari au în comun numai o extremitate formează o singură figură (/); — dacă două figuri (/) cari au originea într-un element a nu au alte elemente comune, orice altă figură (/) cu originea în a e o figură coordonată cu una dintre figurile (/) considerate; — dacă un element a nu e origine a două figuri (/) fără alte elemente comune, două figuri (/) oarecari, avînd originile în a, sînt coordonate. Prin definiţie, două figuri (/) admit acelaşi sens, dacă sînt coordonate între ele sau dacă ambele sînt în relaţie de coordonare cu o aceeaşi (/). în cazul contrar, figurile considerate admit sensuri contrare. Rezultă că o figură (/) şi inversa ei (/') sînt de sensuri contrare, iar două figuri (/), cari au în comun numai originea lor, sînt de sensuri contrare. Două figuri (/) de acelaşi sens cu o a treia figură (/)sînt de acelaşi sens între ele. Pentru o figură lineară (F) există două posibilităţi: fie că două elemente oarecari ale lui (F) sînt extremităţi ale unei singure figuri ordonate elementare, fie că sînt extremităţi pentru doua figuri ordonate elementare cari, afară de extremităţile considerate, nu mai au alte elemente comune. în primul caz, figura(F) se numeşte figură lineară deschisă, fie că e mărginită sau nu e mărginită, iar în al doilea caz, figura lineară se numeşte închisă. O figură deschisă (F) admite două ordonări inverse, cari se mai numesc şi sensuri asociate figurii. De obicei, ele se deosebesc prin calificativele pozitiv şi negativ. Operaţia prin care se indică unul dintre sensuri ca sens pozitiv se numeşte orientare, iar figura deschisă asupra căreia s-a efectuat orientarea se numeşte figură orientată. Pe o figură închisă pot fi determinate couă ordonări, considerînd un element arbitrar al figurii ca fiind origine şi, totodată, şi extremitate. Prin această operaţie, figura a devenit o figură ordonată deschisă, care poate fi deci orientată în modul indicat. în planul euclidian, o linie dreaptă e o figură lineară deschisă formată din puncte. Ea e nemărginită în ambele sensuri, astfel că între două puncte oarecari ale dreptei există totdeauna alte puncte ale ei. Un cerc e o figură lineară închisă, formată din puncte. Figura formată de mulţimea semidreptelor unui plan avînd originea comună într-un punct O al planului, figură care se numeşte fascicul de semidrepte, e o figură lineară închisă, deoarece există o corespondenţă biunivocă între semidreptele fasciculului şi punctele unui cerc avînd centrul în punctul O sau între semidrepte şi punctele laturilor unui patrulater convex ale cărui diagonale sînt incidente cu punctul O (v. fig.). Figura formată de mulţimea semipianelor cari au dreapta de bază comună e tot O figură Orientarea unui fascicul de semi-lineară închisă, numită fascicul drepte. de semiplane. Aceste două figuri, fasciculul de semidrepte şi fasciculul de semiplane, pot fi, prin urmare, orientate în acelaşi mod ca şi cercul. Fie (tc) un plan şi O un punct arbitrar al său. Dacă se orientează fasciculul de semidrepte avînd centrul în O, orice fascicul de semidrepte avînd centrul într-un alt punct O' al planului poate fi orientat în acelaşi sens, stabilind o corespondenţă biunivocă între semidreptele celor două fascicule, unei semidrepte din fasciculul O corespunzîndu-i semidreapta paralelă în acelaşi sens în fasciculul O'. Un plan (tu) în care s-a stabilit un sens pozitiv de ordonare a elementelor fasciculelor de semidrepte se numeşte plan orientat. Un triunghi Av A2, A3, considerat ca format din punctele segmentelor A1A2, A2A3, AZAX, e o figură lineară închisă. Figurile ordonate elementare ale triunghiului sînt segmentele AţA2, AgAş, AşA^, segmente parţiale ale lor şi figurile formate Orientare 665 Orientare de segmente consecutive. Figura poate fi ordonată şi ordonarea poate fi realizată prin ordonarea vîrfurilor. Există două sensuri corespunzînd ordonărilor: (.Av A2, A3), (Av A3, A.d). Orice altă ordonare, corespunzînd unor permutări circulare ale vîrfurilor, realizează aceleaşi sensuri. Fixînd unul dintre ele ca sens pozitiv, triunghiul devine un triunghi orientat. Orientarea unui triunghi permite orientarea, în spaţiu, a unui triedru considerat ca figura formată de trei semidrepte necoplanare avînd aceeaşi origine O. Un plan (II), care intersectează cele trei semidrepte, determină un triunghi a cărui orientare atrage după sine orientarea triedrului, care e independentă de planul (II). 1. Orientare. 2. Geom., Arh., Urb.: Direcţie dotată cu unul dintre ceie două sensuri de pe ea. Exemple: Orientarea unui vector e direcţia în care componenta ortogonală a vectorului are o valoare absolută maximă, dotată cu sensul în care această componentă e pozitivă; orientarea unui plan se caracterizează prin direcţia normală pe el, dotată cu sensul pe normală care se asociază, după regula burghiului drept, unui sens de circulaţie ales pozitiv în planul considerat. Sin. Orientaţie. în tehnică, orientarea (de ex. a unei artere de circulaţie, sau a unei faţade de clădire) se indică în raport cu punctele cardinale (pentru a obţine, în cazul clădirilor, o însorire sau o luminare naturală convenabilă) sau în raport cu orientarea vînturilor dominante. Pentru fiecare categorie de clădire (locuinţă, şcoală, grădiniţă, clădire industrială, etc.) există o orientare recomandabilă, iar diferitele încăperi ale unei clădiri reclamă o anumită orientare, după destinaţia lor (de ex., pentru clădirile de locuit, se recomandă orientarea spre sud, sud-est, est; dormitoarele trebuie orientate tot spre această direcţie, iar bucătăriile, spre nord-vest, nord-est). Pentru a obţine, într-o încăpere, durata de însorire sau luminarea naturală prescrise, afară de orientarea recomandată trebuie să se calculeze suprafaţa şi poziţia ferestrelor faţă de peretele camerei, cum şi prospectul ferestrei respective, a. castratului. Geol., Mine, Expl. petr. V. sub Poziţia stratului. s. Orientare. 3. Topog.: Unghiul orizontal format de direcţia unui aliniament oarecare cu direcţia meridianului geografic al locului, respectiv a dreptei meridiane locale întîlnite de aliniamentul considerat; sensul de măsurare a unghiului e acela al mersului acelor unui ceasornic. 4. Orientare. 4. Tehn.: Operaţia de identificare sau de stabilire a orientării unui obiect sau a unui sistem tehnic (în sensul Orientare 2). 5. /%/. Fotgrm.: Operaţia de aşezare a unei fotograme într-un aparat de redresare sau de restituţie, respectiv, de raportare a acestei fotograme la un sistem de referinţă. Se numeşte orientare absolută operaţia de raportare la anumite elemente exterioare, convenabil alese. Se numeşte orientare relativă operaţia de aşezare a celor două clişee ale unei stereograme, unul faţă de celălalt, pentru a obţine modelul optic al stereogramei, adică sensaţia de relief a imaginii cuprinse în fotogramele conjugate, cînd acestea sînt privite la un stereoscop sau sînt proiectate la un aparat de restituţie. Operaţia de aducere a celor două fascicule fotogrammetrice, aparţinînd celor două clişee conjugate, într-o astfel de poziţie încît razele omologe ale cuplului să se intersecteze, constituind modelul optic al stereogramei, constituie operaţia de orientare reciprocă. Se numeşte orientare exterioară operaţia aşezării unui clişeu (la redresare), respectiv a unui cuplu de clişee cores- pondente (la restituţie), în poziţia în care se găseau aceste clişee în momentul expunerii lor. Elementele cari determină poziţia fotogramei faţă de un sistem de trei axe rectangulare se numesc elemente de orientare exterioară. Ele sînt: cele trei coordonate X0, Y0,Z0 ale centrului de perspectivă O al fotogramei, în raport cu sistemul de referinţă dat, şi cele trei unghiuri pe cari le face axa de fotografiere a fotogramei II, şi anume: cu planul /. Elemente de orientare exterioară, v) distanţa unghiulară nadirală; vx) unghiul dintre axa de fotografiere şi planul YOZ; vy) unghiul dintre axa de fotografiere şi planul XOZ; x) unghiul dintre axa de fotografiere şi o direcţie azimu-tală dată; X0, Y0, Z0) coordonatele centrului de perspectivă O, faţă de sistemul X, Y, Z; H, H0) punctul principal al fotogramei, respectiv punctul cores-. punzător în planul XO Y; h,h\ v, v') indici de referinţa XOZ (co sau v ), cu planul YOZ (cp sau vx) şi cu o direcţie azimu-tală dată (z). Axa de - fotografiere face unghiul vertical v cu verticala în O (v. fig. /). Se numeşte o-rientare interioară operaţia prin care se aşază un clişeu fotogrammetrie în aparatul de proiecţie al unui redresor sau al unui resti-tutor, în poziţia pe care o avea faţă de centrul lui de perspectivă, în momentul în care a fost expus. Această operaţie comportă două faze: aşezarea clişeului, respectiv centrarea lui, în cadrul lui şi, apoi, în port-clişeu ; revizuirea(re-ducerea) distanţei principale a clişeului, care e diferită de aceea a camerei fotogrammetrice cu care a fost obţinut, prin faptul că, la prelucrare, clişeul s-a contractat. Se numesc elemente de orientare interioară elementele cari determină poziţia şi orientarea fotogramei faţă de centrul ei de perspectivă. Ele sînt cele trei mărimi /, xH’ y.h (e ie m e n_ tele lineare de II. Elementele lineare de orientare interioară, n) planul fotogramei; M) punctul mijlociu al fotogramei; H) punctul principal al fotogramei; h, h', v, v') mijlocurile laturilor fotogramei imprimate pe ea de indicii de referinţă ai cadrului camerei; O) centrul optic al obiectivului fotogrammetrie; Op) punctul nodal posterior al sis-Orientare interioară) ternului centrat; Oa) punctul nodal anterior al sau n>s, Wj, 2Vp, w. sistemului centrat, (elementele unghiulare de orientare), f—OH fiind distanţa principală a fotogramei (unde O e centrul optic al camerei fotogrammetrice, H, punctul principal al fotogramei, adică piciorul perpendicularei coborîte din O pe planul fotogramei), iar Orientarea caroteSor 666 Orientarea găurii de sondă şi jjj—HHy fiind coordonatele fotografice ale punctului principal faţă de sistemul de axe hh', vvf, determinate de indicii de referinţă (v. fig. II). Unghiurile Wp şi w. sînt raportate faţă de centrul de perspectivă şi sînt determinate de vizele în h, h', v, v' (v. fig. III). 1, /V CI carotelor. Geol., Expl. petr.: Operaţie de aşezare a carotelor extrase din gaura de sondă în ordinea extragerii şi în poziţia în care aceste carote s-au găsit în sondă. Prin această aşezare se pot determina înclinarea şi orientarea strateior din cari au fost extrase carotele respective. Orientarea se face, fie mecanic, chiar în timpul săpării găurii de sondă, cu ajutorul carotierelor orientate (de ex.: carotiera dr. Hugel) (v. sub Caro-tieră), fie prin procedeul magnetic, numit şi procedeul polar, care foloseşte magnetismul remanent al unora dintre elementele minerale (în general, al celor me-lanocrate) ale carotei (extrase cu carotiere neorientate), admiţîndu- Elementele unghiulare de orientare interioară. TI) planul clişeului fotogramei; C) cadrul camerei fotogrammetrice; ws) semiunghiul stînga; w^) semiunghiul dreapta; Wp) semiunghiu! superior; w-) semiunghiul inferior. /. Aparat pentru determinarea orientării polaro-magnetice a carotelor. 1) oglindă; 2) cadran şi buton de ajustare; 3) fir desuspensiu-ne; 4) micrometru; 5) sistem magnetic astatic; 6) carotă; 7) lanţ pentru rotirea carotei. //. înregistrarea deviaţiei sistemului astatic, datorită polarităţii carotei. î) sursă de lumină; 2) rază reflectată; 3) bandă de hîrtie sensibilă, înregistratoare; 4) fir de suspensiune; 5) carotă; 6) sistem astatic; N'N') generatoarea polilor Nord a carotei. din poziţia de echilibru, maximă în apropiere de momentul trecerii, prin faţa lui, a generatoarelor cari reprezintă polii magnetici ai carotei. Din cauza asime-triei curbei, ridicarea curbei de deviere (v. fig. III) se face ro- J tind carotaîn ambele | M "TT— S ///.Curbade deviere (diagrama variaţiei deviaţiei) a sistemului magnetic astatic. 1) deviaţie; 2) azimutul carotei faţă de sistemul astatic. se că direcţia lui coincide cu direcţia cîmpului magnetic care a traversat carota în situaţia ei iniţială. Un sistem magnetic astatic, suspendat de un fir de cuarţ (v. fig. /), are unul dintre magneţi situat la o distanţă mică şi reglabilă de generatoarea superioară a carotei cu care e paralel, în poziţie orizontală (v. fig. II). Prin rotirea lentă a carotei în jurul axului, acul magnetic apropiat suferă o deviere sensuri, iar rezultanta celor două curbe e practic o sinusoidă, ale cărei puncte de inflexiune permit determinarea cîmpului magnetic remanent al carotei. â. r^o găurii de sonda. Expi. petr.: Operaţie de determinare a poziţiei găurilor de sondă deviate de la verticală, fie accidental în timpul săpării, fie în mod voit (v. Foraj dirijat). în primul caz, orientarea faţă de planul meridian al locului se determină cu ajutorul inclinometrelor (v.), poziţia planului vertical care conţine gaura de sondă fiind materializată prin două drepte: axa geometrică a carcasei aparatului, practic coaxială cu gaura de sondă, şi axa geometrică a unui pendul cu două grade de libertate. Se folosesc, fie metode discontinue, în „staţiuni", fie metode continue, prin transmiterea valorii măsurate a orientării la zi, cu ajutorul telein-dicatorului (v. şi sub Inclinometrie). în ambele cazuri se face abstracţiune de declinaţia magnetică locală, deşi, la adîncime, valoarea ei poate fi uneori foarte mare. în cazul forajului dirijat, problema determinării orientării găurii de sondă în direcţia proiectată capătă o importanţă deosebită,^constituind una dintre operaţiile principale ale forării găurii respective. Orientarea dispozitivelor de deviere poate fi indirectă (măsurîndu-se rotirea garniturii de prăjini la fiecare pas) sau directă (folosindu-se un mijloc care să arate ce poziţie are scula de deviere, cînd a ajuns la talpă). Metode de orientare indirectă sînt: metoda prin vizare cu două teodoli te, metoda mecanică şi metoda cu prăjini marcate. Metoda de orientare prin vizare cu două te o d o I /te (cel mai frecvent folosită) consistă în măsurarea unghiului de rotaţie al fiecărui pas faţă de o direcţie luată ca reper şi în adunarea algebrică a acestor unghiuri (cu semnul plus, cînd rotirea e la dreapta, şi minus, cînd rotirea e la stînga). In acest scop, la capătul de sus al pasului, sub racordul mufei, se fixează o şarnieră specială, care are un suport pentru fixarea unui teodolit. După ce se strînge pasul şi se ridică garnitura din pene, se vizează cu teodolitul de la pod vîrful unui reper situat la o distanţă pînă la 500 m. Se coboară pasul şi, odată cu el, şi şarniera.^ După ce se strînge un nou pas şi se fixează sus o altă şarnieră, se ridică garnitura din pene şi se vizează vîrful reperului: o dată cu teodolitul de la pod şi o dată cu teodolitul de jos, calat la zero, care arată cît s-a rotit garnitura în timpul coborîrii pasului introdus la puţ (v. fig. /). Cunoscînd înclinarea şi direcţia înclinării găurii de sondă şi direcţia în care e necesar să fie orientată la talpă scula de deviere (direcţia în care s-a îndreptat de la suprafaţă scula de deviere) se poate orienta scula învîrtind prăjinile de foraj, la dreapta, cu unghiul necesar pentru corectarea unghiului total de rotaţie rezultat din măsurările cu teodolitele. Metoda de orientare mecanică, mai rapidă decît cea precedentă, însă mai puţin exactă, urmăreşte, prin vizare cu o lunetă şi o rigletă, rotaţia prăjinilor, fără înre- Orientarea găurii de sondă 667 Orientarea găurii xle sonda gistrarea unghiului de rotaţie al fiecărui pas separat. La această metodă (v. fig. //), după ce se aşază scula de deviere la suprafaţă, în direcţia AB, situată în planul zenital al încli- /. Metoda de orientare prin vizare cu doua teodolite. (Schema de lucru la un pasde prăjini.) o) vizareade la podul podarului; b) vizarea de jos; y) unghiul de rotire al prăjinilor. //. Metoda de orientare mecanica prin vizare cu o lunetă şi o rigletă. 1) prăjină; 2) scula (pana) de deviere; 3 şi 3') şarniera superioară (sub mufă), respectiv şarniera inferioară (deasupra cepului), montate la cele două capete ale pasului (de prăjină); 4) lunetă; 5) ri-naţiei urmărite, se prinde gletă de vizare orizontală; 6) cornieră la partea de jos a primului de la piciorul turlei; 7) masă rotativă* pas o şarnieră de vizare, în care se introduce o rigletă de vizare îndreptată spre un punct de reper x, situat în apropiere (de ex. pe piciorul turlei). La partea de sus a pasului se fixează a doua şarnieră, astfel ca luneta de vizare introdusă în şarnieră să prindă în firele sale reticuiare rigletă de vizare ; apoi se scoate luneta. Se demontează şarniera de jos cu rigletă de vizare, se coboară pasul şi, în locul unde a fost luneta, se montează rigletă. Se înşurubează pasul următor şi se fixează din nou, sus, şarniera cu luneta spre rigletă de vizare, t continuîndu-se astfel pînă la ultimul pas şi înşurubarea prăjinii pătrate. Atunci se învîrteşte la dreapta garnitura de prăjini, pînă cînd rigletă de vizare e îndreptată spre punctul de reper fix, şi acolo se blochează masa. Metoda de orientare cu prăjini marcate e o metodă mai simplă şi mai rapidă, în care se utilizează un singur operator, care lucrează jos. Fiecare prăjină e marcată (cu un şablon special) la capete cu cîte un semn, pe racordul special mufă şi cep. Pe rama fixă a mesei se marchează cu cretă direcţia de orientare a devierii. III. Inclinometrul Şanghin-Culîghin pentru orientarea dispozitivului în forajul dirijat. 1) model de plumb; 2) carcasă; 3) eprubetă de sticlă (0112") cu dop de cauciuc; 4) tub de ghidare; 5) piuliţă; 6) inel de cauciuc; 7) garnitură de cupru sau de plumb; 8) inel de sprijin; 9) amortisor de cauciuc; tO) ureche. La coborîrea primului pas se verifică dacă semnele de pe prima prăjină sînt în direcţia marcată cu creta pe rama mesei; dacă e vreo deplasare, se aduce prăjina la poziţia iniţială şi se şterge semnul de pe rama mesei, făcîndu-se alt semn în dreptul semnului de pe cepul prăjinii ^următoare. (D Metoda e mai puţin precisă, putînd avea erori de circa” 1°30' pentru fiecare pas şi se foloseşte la devierea sondelor drepte (adică cu înclinarea de-maximum 3° faţă de verticală). Metode de orientare directă sînt: metoda Şanghin-Culighin şi metoda magnetică. Metoda Şanghin-Culighin, aplicabilă la sonde cu înclinarea mai mare decît 3°, consistă din următoarele: în racordul special al prăjinii îndoite (strîmbe) pentru devierea găurii se fixează un cuţit dinţat, orientat în direcţia înclinării prăjinii. Prin prăjini se introduce, cu cablul, inclinometrul Şanghin-Culighin (v. fig. III), care are la partea inferioară un modei de plumb şi, în interior, o eprubetă de sticlă cu acid fluorhidric. Aparatul se coboară pînă se loveşte de cuţitul dinţat, care lasă o urmă pe modelul de plumb. Aparatul e lăsat circa 15 minute imobil pe cuţit, în care timp acidul fluorhidric imprimă o elipsă pe peretele sticlei. Unghiul dintre direcţia urmei cuţitului şi direcţia axului mare ai elipsei dă unghiul dintre direcţia înclinării găurii şi direcţia prăjinii strîmbe. Direcţia înclinării găurii fiind cunoscută printr-o măsurare prealabilă, se roteşte garnitura de prăjini cu unghiul indicat de inclino-metru şi, astfel, dispozitivul de deviere e orientat. Metoda de orientare Şanghin-Culighin a fost perfecţionată în ţara noastră (metoda loviţoiu), prin folosirea fotoinclinometrului Zmeureanu (v. sub Inclinometru) cu placă de plumb. Metoda magnetica de orientare a sculelor de deviere e metoda cea mai nouă, mai rapidă şi mai exactă. Ea consistă în instalarea, deasupra sculei de deviere, a unei prăjini grele de oţel antimagnetic (oţel Monel K), care conţine doi magneţi permanenţi şi, sub aceştia, un scaun pentru oprirea deviatorului. Prin prăjini, pînă la scaunul din prăjina anti-magnetică, se coboară un aparat fotomagnetic, cu înscriere unică, pentru măsurat înclinarea şi orientarea acesteia. Coborîrea se poate face cu sîrmă sau prin cădere liberă prin noroi, sau prin împingere cu pompa, iar extragerea, cu sîrmă. Deviatorul are două busole: una, care ajunge în dreptul magneţilor permanenţi ai ţevii anti-magnetice şi acolo acul magnetic ia poziţia liniei care uneşte cei doi magneţi permanenţi; alta, care rămîne mai sus, şi al cărei ac magnetic indică nordul magnetic, fiindcă nu e influenţat de magneţii permanenţi (v, fig. IV). După ce deviatorul ajunge pe scaunul prăjinii antimagnetice, el fotografiază concomitent cele două ace magnetice şi pendulul care indică înclinarea, dînd o imagine pe discul fotoelectric. IV. Reducţie nemagnetică pentru orientarea magnetică a sculelor de deviere. I) racord special superior (mufă); 2) racord special inferior (mufă); 3) prăjină grea nemagnetică; 4) magneţi permanenţi de orientare; 5) scaun de oprire; 6) deviator fotomagnetic; 7) cep de prins cu corunca;8) ghidaj în stea, de cauciuc; 9) busolă magnetică nord; 10) busolă de orientare; 11) inel de cauciuc pentru amortisare; 12) ţeavă protectoare a instrumentului. Deoarece la introducerea sculei de deviere s-a măsurat unghiul de decalaj dintre linia polilor magneţilor permanenţi şi planul de înclinaţie ai deviatorului, se poate şti, pe baza discului fotoelectric, cît să se învîrtească garnitura de prăjini -12 Orientarea hărţii 668 Oficiu de evacuare pentru a îndrepta deviatorul în direcţia necesară. Sin. Foraj direcţional. i. ~a harţii. Topog.: Operaţia suprapunerii direcţiei nord-sud a hărţii cu direcţia nord-sud a terenului. Se deosebesc două cazuri: cînd punctul de staţie (al operatorului cu harta) e cunoscut pe hartă, şi cînd punctul de staţie nu e cunoscut, în care caz se procedează, pe cale topografică, la determinarea punctului de staţie. Orientarea hărţii se poate face: ziua, după Soare, etc., noaptea, după Steaua polară, după Lună, etc.; oricînd, cu ajutorul busolei magnetice. *. ~ pe teren. Topog.: Operaţia determinării pe teren a direcţiei punctelor cardinale: nord, sud, est, vest. Afară de orientarea cu busola, şi de cea cu harta, în cazul în care există pe teren puncte caracteristice, se folosesc mai multe metode; de exemplu, orientarea în timpul zilei se face, fie după locul în care se găseşte Soarele la amiază (umbra unui corp la ora 12 din zi dă direcţia nord), fie cu ajutorul Soarelui şi al unui cesornic (se aşază ceasornicul orizontal, cu acul orar spre Soare; bisectoarea unghiului format de direcţia acului orar şi direcţia care uneşte centrul cadranului cu punctul care arată ora 12 dă direcţia sud), fie după poziţia Soarelui pe cer (la ora 6 antemeridian arată estul; la ora 12 din zi, arată sudul; la ora 6 postmeridian arată vestul); etc. Orientarea în timpul nopţii se face după Steaua polară (care arată direcţia nord), după Lună, etc. 3. ~a semnalului luminos. C. f.: Reglarea poziţiei focurilor semnalului luminos, astfel încît fluxul luminos (fasciculul de raze) care părăseşte unitatea luminoasă a semnalului să fie îndreptat spre mecanicul de pe locomotivă, permiţînd astfel observarea clară, de la distanţele reglementare a aspectului semnalului. Orientarea semnalului trebuie făcută atît tn plan orizontal cît şi în plan vertical (v. fig. /). Din fig. I a şi b rezultă că mecanicul beneficiază de vizibilitatea cea mai bună cînd axa fasciculului luminos (A — B) trece prin punctul 8, care reprezintă un punct aşezat la locul de observaţie al semnalului, adică la distanţa minimă de vizibilitate (D) şi Ia o înălţime Hm de la nivelul superior al ciupercii şinelor, cores- 4, a a punzătoare înălţimii o- fi ~ chiului mecanicului de pe locomotivă. Pentru vizibilitatea de la distanţa de frînare, atît în plan orizontal cît şi în plan vertical, e suficient în aliniament un unghi de dispersiune de 20', însă pentru a acoperi neregularităţile liniei se ia în plan orizontal un unghi de dis- ţn p|an 0riZ0ntal; b) în plan vertical.; persiune 0t = 4 şi, pen- ^ sursă de lumină a semnalului; 6) locul tru a acoperi neregula- de observaţie al mecanicului de pe locomo-rităţile profilului, se ia tivă; D) d|stanţa minimă de vizibilitate; in plan vertical un unghi înălţimea de amplasare a sistemului de dispersiune (3 = 2 . optic; Hm) înălţimea ochiului mecanicului; Orice deplasare, cît d) distanţa din axa liniei pînă la axa uni-de mică, a unităţii lumi- taţii luminoase (porţiunea haşurată repre-noase în plan orizontal zintă fasciculul luminos emis de semnal); sau vertical, produce O a, 3) unghi de dispersiune în plan orizon-variaţie mare a vizibili- tal, respectiv vertical, tăţii în punctul de observaţie 8, deoarece o rotire mică a unităţii luminoase produce, la distanţa de vizibilitate D, care e de ordinul sutelor de metri, o deviere apreciabilă a axei fasciculului luminos. Cînd linia e în curbă, distanţa minimă de vizibilitate se reduce în raport cu distanţa de frînare care se micşorează în raport cu viteza admisă în curba respectivă. Orientarea semnalului se face la fel în raport cu punctul 8 (v. fig. //) aflat la distanţa minimă^de vizibilitate. în aceste cazuri semnalul trebuie să fie vizibil în permanenţă in timp ce //, Orientarea semnalelor în curbe, trenul Străbate A) amplasamentul semnalului; B) punctul la distanţa distanţa de la minimă de vizibilitate; a, a') unghi de dispersiune. punctul 8 la semnal. în curbale cu rază mică, această condiţie nu poate fi îndeplinită dacă se menţine unghiul de dispersiune normal a = 4° folos:t în aliniament. Din fig. II rezultă că pa porţiunea de linie C—O, mecanicul iese în afara fasciculului luminos şi deci nu vede semnalul. Pentru evitarea acestui lucru la semnalele aşezate în curba se sporeşte unghiul de dispersiune a' la 20* •• 30°. 4. Orientit. Minerak: Ca4Mn4-,,(Si04\-4 H20. Silicat de mangan şi calciu, natural, cristalizat în sistemul rombic, în prisme radiare. Are culoarea brună-neagră, duritatea 4,5 şi gr. sp. 3. 5. Orificemetru, pl. orificemetre. Tehn.: Debitmetru cu diafragmă cu ori11ciu calibrat. V. sub Debitmetru bazat pe măsurarea căderii variabile de presiune (sub Debitmetru), şi sub Debit, măsurare de (Numire comercială.) 6. Orificiu, pl. orificii. Tehn.: Deschidere într-un perete (de ex. al unui obiect cav), cu diferite forme ale secţiunii transversale şi cu dimensiuni relativ mici în raport cu dimensiunile peretelui. Orificiul poate servi la trecerea liberă sau forţată a unui fluid între două incinte despărţite da perete sau a unui alt material pulverulent ori plastic, la observarea stării sau a fenomenelor din incintă, etc. Sin. (parţial) Gură. După proporţia dintre dimensiunile orificiului şi grosimea peretelui, se deosebesc: Orificiu în perete subţire, cînd grosimea peretelui în care e executat e mai mică decît jumătate din cea mai mică dimensiune a orificiului. Orificiu în perete gros, cînd grosimea peretelui depăşeşte jumătate din cea mai mică dimensiune a orificiului. Orificiile în perete gros pot avea diferite forme în secţiune longitudinală; de exemplu, el poate fi cilindric, convergent, divergent, convergent-divergent, etc. Orificiul, împreună cu peretele său, monobloc sau detaşabil de peretele obiectului, poate constitui un ajutaj. Exemple: orificiul filierei (de tragere sau de trefilare); orificiul matriţei de extrudare; orificiul de aerisire, practicat în carterul, motorului, prin care se elimină gazele scăpate în carter sau vaporii de ulei; orificiul de injecţie, practicat în ajutajul unui injector, prin care combustibilul e introdus în camera de combustie a motorului; orificiu! de ungere, practicat de la exterior pînă la suprafaţa de frecare a unei piese, prin care se introduce un lubrifiant, etc. 7. de aer. Inst. san., Tehn. V. Gură de aer. 8. ~ de control. Tehn., Metg.: Deschidere practicată în peretele unui agregat, al unui recipient, al unei încăperi de lucru, etc., sau al unui element de construcţie al acestora, prin care se pot urmări fenomenele din interiorul lor, mascate de perete. Sin. Ochi de observaţie, Ochi de control, Gaură de supraveghere. 9. ~ de evacuare. Metg.: Orificiul prin care se scurge metalul lichid din cuptoarele de topit. Sin. Gură de evacuare. La furnale, orificiul de evacuare a fontei e o deschizătură în peretele creuzetului, încadrată cu o ramă de oţel turnat, I. Orientarea semnalului luminos. Orificiu de evacuare a zgurii 669 Orificiu de scufgefe în care sînt cuprinse şi răcitoareie, constituite din tuburi de răcire cu apă. Golul dintre ramă şi răcitoare se căptuşeşte cu un strat de cărămidă, lăsîndu-se o deschidere de 500x 300 mm, /. Orificiu de evacuare a fontei la un furnal, a) rama orificiului montată la furnal şi înzidită (vedere, secţiuni A-A şi B-B); b) răcitor în formă de U de sub uşă (vedere, secţiuni D-D şi C-C); 1) ramă de oţel turnat; 2) piesă amovibilă pentru înlocuirea răci-torului în U; 3) răcitor sub orificiu în formă de U; 4) piesă amovibilă pentru înlocuirea răcitorului de peste orificiu; 5) răcitor deasupra orificiului. care se astupă cu masă refractară. Pentru evacuarea fontei, în această masă se execută — manual sau cu o maşină specială — o gaură cu diametrul de 50 mm, care se astupă din nou după evacuare (v. fig. /). La cubilouri, orificiul de evacuare e practicat într-o cărămidă dreptunghiulară, care se montează în peretele creuzetului. Deasupra a-cestui orificiu se execută încă un orificiu, de rezervă, care însă nu trece prin tOctă grosimea cărămizii, şi care se sparge, cînd orificiul de evacuare normal e înfundat, în timpul topirii, orificiul e astupat cu un dop format dintr-un amestec de argilă refractară şi nisip de turnătorie. Pentru evacuarea metalului, acest dop-se sparge cu o rangă ascuţită; după terminarea evacuării, orificiul de evacuare se astupă cu un nou dop (v. fig. II). La cuptoarele Siemens-Martin, orificiul de evacuare a oţelului lichid e dispus la baza vetrei, în continuarea părţii celei mai joase a acesteia. El e constituit dintr-o deschizătură în zidăria de cărămidă, în care se bate o masă refractară bazică sau acidă (după felul căptuşelii cuptorului), în care se lasă, la mijloc, o gaură cu diametrul de 150---200 mm. Această gaură se astupă cu magnezit (la cuptoarele Siemens-Martin bazice), respectiv cu cuarţ (la cuptoarele Siemens-Martin acide) măcinate, care se înlătură înainte de evacuarea oţelului (v. fig. IU). UI. Orificiu de evacuare a oţelului la un cuptor Martin. La cuptoarele electrice cu arc, orificiul de evacuare e executat asemănător celui de la cuptoarele Siemens-Martin, însă cu dimensiuni mai mici (cu diametrul de 100 mm). i. ~ de evacuare a zgurii. Metg. V. Orificiu de zgură, a. ~ de observaţie. Tehn. V. Orificiu de control. 3. ~ de scurgere. 1. Hidr.: Deschidere în peretele unui rezervor, prin care se scurge fluidul din interiorul acestuia. Din punctul de vedere al calculului hidraulic, orificiile se împart în orificii mici sau mari, libere sau înecate. La un orificiu mic (v. fig. /), înălţimea Iui e & 0,1 H. Calculul debitului se efectuează printr-o însumare de debite elementare corespunzătoare orificiilor mici considerate: e=(* rH« /-bzii J Ht z gZ-dZ- La orificii dreptunghiulare, b = const., iar debitul [hT-hT], Valoarea debitului depinde, în special, de gradul de contracţiune al vinei, care, la rîndul său, e determinat de poziţia orificiului în raport cu pereţii (v. fig. III). Orificiu de seurgere 670 Orificiu echivalent Contracţiunea poate fi perfectă, dacă şi S2>3 I?, şi imperfectă, dacă condiţiile precedente nu sînt satisfăcute. _±_ 6[f> m VI. Scurgerea pe sub o vilă plană înclinată. 3) unghiul de înclinare. 777 sta- La cubilouri, orificiul de zgură e dispus aproximativ la 300 mm mai sus decît orificiul de evacuare, şi lateral. El e constituit dintr-o cărămidă radială cu o gaură cilindrică cu diametru! de 35---40 mm, montată în zidăria cubiloului III. Influenţa pereţilor asupra contrac- IV. Orificiu înecat. ţiunii vinei la ieşirea din orificiu. Hx, H2) sarcina de lichid în a, b) dimensiunile orificiului; St, Sa) dis- amonte şi aval de orificiu, tanţele pînă la pereţii şi fundul rezervorului. Contracţiunea e completă, dacă se produce pe toate laturile orificiului, şi parţială, dacă se produce numai pe o parte a perimetrului (v. Coeficient de contracţiune, sub Ccntracţiune 3). La orificiile libere, ieşirea lichidului din orificiu se face sub presiunea atomsferică. La orificiile înecate (v. fig. IV), ieşirea din orificiu a lichidului vinei se face sub un nivel de lichid. în acest caz, debitul e determinat de diferenţa de nivel dintre cele două rezervoare: In calculele practice, coeficienţii ţx, q>^ şi e se iau ca la scurgerea liberă în aer. Calculul debitului care trece prin orificiul lăsat prin ridicarea unei stavile verticale (v. fig. V) se face cu relaţia: 02 = ti2 m2, mină uşor de aerisit (mină largă) sau bine aerisită. 1. Origânum, ulei eteric de Chim.: Ulei obţinut din diversele specii de Origânum, plantă originară din ţările mediteraneene, cu miros similar celui de cimbru, Are caracteristici fizicochimice cari variază după specie. Astfel, se deosebesc: uleiul de Triest (din Origânum hirtum); are d^ = = 0,94-0,98 ;aD=—1°- + 1°; «^=1,506-1,515 şi conţine: carvacrol (60***85%), cimen, timol, a-pinen; uleiul de Smirna (din Origânum Smyrnaeurn); are ^ = 0,898***0,960 ; ocq = — — 1 °• • • —14°; »D= 1,4950• • * 1,523 şi conţine: fenoli {'timol, carvacrol, etc.) 25***40%, linalool 20—30 % ; uleiul de Spania (din Coridothymus capitatus Pchb.), confundat adeseori cu uleiul de cimbru ; lichid de culoare galbenă închisă; are d15 = = 0,937—0,955; aD=4-1°; »“= 1,5024-1,5080 şi conţine: carvacrol 62*• *71 %, d-ot-pinen (3,2%), timol (6%), p-dmen. Uleiurile de origânum se utilizează în cosmetică pentru produsele de îngrijire a gurii (dezinfectant), în unele compoziţii de parfumerie, în industria conservelor, pentru aromatizarea sosurilor. 2. Original, pl. originale. 1. Artâ: Operă de artă produsă pentru prima oară în forma în care se prezintă. s. Original. 2. Artâ: Operă de artă autentică, produsă de autorul căruia i se atribuie, spre deosebire de copii sau de falsificări, 4. Original. 3. Poiigr.: Figura plană sau textul care trebuie reprodus şi multiplicat prin tipar. Se deosebesc: originale lineare, cînd figura plană e constituită din puncte, linii sau suprafeţe, de aceeaşi intensitate luminoasă, pe un fond uniform de altă culoare; originale în semitonuri, cînd figura are şi tranziţii cont'nue de luminozitate de la părţile luminoase la cele umbrite; originale policrome, cînd figura e executată din mai multe culori; originale monocrome, cînd figura e executată dintr-o singură culoare; manuscris, cînd originalul e format dintr-un text (v. şi sub Manuscris). 5. ~ de atelier. Poiigr.: Clişeu de cupru sau de alamă, executat pe cale fotochimică (galvanică), după un original linear sau în semitonuri (v. Original 3), care cuprinde copia acestuia şi care serveşte, la rîndul lui, drept original pentru reproducerea şi multiplicarea clişeelor prin imprimare. 6. Original, funcţiune Mat. V. sub Laplace, transformare 7. Origine, pl. origini. Mat.: Punct fix al unui sistem de coordonate, pe o linie, pe o suprafaţă sau într-un spaţiu, care are toate coordonatele nule, adică de la care se consideră coordonatele elementelor curente. Exemplu: Originea sistemului de coordonate cartesiene e punctul de intersecţiune a axelor sistemului. 8. kilometrajului. Drum., C. f.: Punctul de pe traseul unei şosele sau al unei căi ferate, de unde începe marcarea distanţelor kilometrice ale traseului (kilometrarea). Corespunde kilometrului zero (km 0) de pe traseu. 9. ~a unei şosele. Drum.: Originea kilometrajului (v.) unei şosele. io. Orion. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, compusă din două stele de mărimea întîi: Betelgeuse (a) şi Rigel ((3), din trei stele de mărimea a doua, între cari Bellatrix (y), patru stele de mărimea a treia, şase stele de mărimea a patra, nebuloasa Orion, etc. Betelgeuse e o stea roşietică, spre deosebire de celelalte stele importante, cari sînt stele albe de tipul B, şi e o stea variabilă neregulat. Nebuloasa Orion se găseşte in mijlocul constelaţiei, dar extinderi slabe ale ei acoperă întreaga constelaţie. Se găseşte la circa 1200 ani-lumină. în centrul ei se găseşte steaua multiplă 0. it. Orion, metal Metg.: Aliaj Pb-Bi-Sn uşor fuzibil, cu compoziţia 42% Pb, 42 % Bi şi 16 % Sn. Se topeşte la circa 100° şi e întrebuinţat la confecţionarea clişeelor în tipografie. Var. Orion-metal. 12. Orisferă, pl. orisfere. Geom.: Figură în spaţiu, în Geometria neeuclidiană iperbolică. In spaţiul Geometriei iperbolice (v. sub Geometrie) există trei specii de snopuri de drepte şi plane: snop de prima specie sau snop propriu, format de mulţimea dreptelor şi a planelor incidente cu un punct dat, numit centrul snopului ; snop de specia a doua sau snop impropriu, format de mulţimea dreptelor şi a planelor paralele într-un acelaşi sens cu o dreaptă fixă dată, snop de specia a treia sau snop ideal, format de mulţimea dreptelor şi a planelor perpendiculare pe un plan fix dat, numit plan de bază. Fiind dat un punct M în spaţiul iperbolic se consideră figura F(M), formată de mulţimea punctelor simetrice cu M în raport cu toate dreptele şi planele proprii ale unui snop dat. Oricare ar fi specia snopului considerat, figura F(M) asociată unui punct M are caracterul unei suprafeţe şi conţine punctul M, unde e tangentă la planul care conţine acest punct şi e perpendicular pe dreapta snopului care conţine punctul M. Dacă se consideră pe F(M) un punct M^, figura f(M^) asociată acestui punct coincide cu F(M). Planele snopului sînt plane de simetrie ortogonală pentru F(M) ş; se numesc plane meridiane. Dreptele snopului sînt axe de simetrie ale suprafeţei F(M). Suprafaţa F(M) e ortogonala tuturor axelor de simetrie şi a tuturor planelor meridiane. Menţinînd fix snopul dat şi considerînd diferitele puncte din spaţiu, se obţine o familie simplu infinită de suprafeţe F(M), avînd aceleaşi axe şi plane de simetrie, iar două suprafeţe din această familie determină pe dreptele snopului segmente egale. Din această cauză, suprafeţele familiei coaxiale se numesc şi suprafeţe paralele. Două puncte M, N ale unei suprafeţe F determină un segment MN sau formează unghiuri egale cu axele corespunzătoare extremităţilor M, N. In cazul unui snop propriu, avînd centrul într-un punct propriu O, suprafeţele F sînt sfere concentrice cu centrul în O. Dacă snopul e impropriu, suprafeţele F asociate se numesc orisfere. O orisferă poate fi considerată figură Iimită a unei sfere căreia i se menţine fix un punct M al ei şi al cărei centru se depărtează la infinit de-a lungul diametrului care conţine punctul M. Dacă snopul e format din drepte şi din plane perpendiculare pe un plan de bază (II), o suprafaţăFe planul (II) însuşi, iar celelalte suprafeţe sînt formate din puncte cari, în raport cu (II), sînt egal depărtate într-un sens determinat. Orice suprafaţă F(M) e, prin urmare, una dintre cele două pînze ale suprafeţei formate din punctele spaţiului echidistante de planul (II). Cealaltă pînză e simetrica lui F(M) în raport cu (II); deci e tot o figură F(M'). Suprafeţele de distanţă egală se numesc ipersfere. Un plan meridian al unei suprafeţe F(M) intersectează suprafaţa după o curbă care e un cerc mare, un oriciclu sau un iperciclu (v. Oriciclu), după natura suprafeţei F(M). Prin patru puncte Av A2, A3, A&din spaţiu, necoplanare, se poate duce totdeauna o sferă, o orisferă sau o pînză de Orizont 672 Orizont ipersferă. Snopul axelor e determinat de pianele perpendiculare pe segmentele AXA2, A2A3, AjA4 în punctele de mijloc ale acestor segmente. în raport cu o suprafaţă F(M) dată, un plan (II) — care nu e plan meridian — poate fi tangent, exterior, adică fără puncte comune, sau secant şi, în aceast caz, curba de secţiune e un cerc. Printr-un cerc din spaţiu trec două orisfere cari admit ca axă comună dreapta perpendiculară pe planul cercului care trece prin centrul lui. Cele două orisfere sînt simetrice cu planul cercului. Două orisfere oarecari sînt congruente şi suprapunerea lor se poate face într-o triplă infinitate de moduri. Orice ipersferă şi orice orisferă admit un grup de mişcări cu trei parametri; deci poate aluneca pe ea însăşi cu o mişcare continuă. Geometria oricicluri lor cari aparţin unei orisfere date e echivalentă cu Gsometria dreptelor în planul euclidian. în adevăr, două puncte ale orisferei determină un oriciclu incident cu ele, şi anume secţiunea orisferei prin pianu! axelor corespunzătoare punctelor considerate. Două oricicluri au cel mult un punct comun. Prin definiţie, două oricicluri ale unei orisfere sînt paralele, dacă planele lor sînt în relaţie de paralelism iperbolic. Unghiul a două oricicluri incidente e, prin definiţie, unghiul plan al diedrului format de planele lor, care e egal cu unghiul tangentelor la cele două oricicluri în punctul lor comun. Rezultă că printr-un punct al unei orisfere se poate duce un singur oriciclu paralel cu un oriciclu dat. Două oricicluri, intersectate de un al treilea oriciclu, astfel încît să se formeze unghiuri interne de aceeaşi parte, avînd o sumă diferită de două unghiuri drepte, au un punct comun, situat în regiunea în care suma unghiurilor e mai mică decît două unghiuri drepte. într-un triunghi format cu trei oricicluri ale unei aceleiaşi orisfere, suma unghiurilor e egală cu două unghiuri drepte. Prin urmare, pe o orisferă e valabilă o Geometrie echivalentă cu Geometria euclidiană a planului; deci, rămîn valabile atît Geometria plană cît şi Geometria analitică cartesiană, înlocuind termenul de dreaptă cu termenul oriciclu şi termenul segment de dreaptă cu termenul arc de oriciclu. 1. Orizont. 1. Astr., Geod.: Curbă aparentă închisă, care mărgineşte î.i jos bolta cerească, obţinută prin intersecţiunea acesteia cu un anumit con de raze cari pornesc din ochiul observatorului. Se numeşte orizont aparent orizontul determinat de razele tangente la suprafaţa Pămîntului considerat o sferă şi pentru cari nu se ţine seamă de curbarea datorită refracţiei atmosferice, şi orizont adevărat orizontul determinat de raze pentru cari se ţine seamă de efectele refracţiei. în cazul în care se ţine seamă şi de neregularităţile suprafeţei Pămîntului, datorite reliefului, orizontul se numeşte orizont vizibil. Cînd conul de raze respectiv e un plan perpendicular pe direcţia zenit-nadir, a locului unde se găseşte observatorul, curba respectivă e orizontul propriu a! acelui loc. 2. /^astronomic. Astr.: Cercul de intersecţiune a bolţii cereşti cu planul care trece prin centrul Pămîntului şi e perpendicular pe direcţia zenit-nadir a observatorului. 3. ~ marin. Na \ V. Orizontul mării. 4. ~ul mării. Nav.: Cercul mic de pe suprafaţa globului, care e curba de tangenţă a conului de raze refractate avînd vîrful în ochiul observatorului cu sfer^ terestră. Raza sa sferică e dată de formula d — 2,04 Vh, în care d (în Hm) e raza sferică, iar h (în m) e înălţimea ochiului observatorului. Sin. Orizont marin. 5. Orizont, pl. orizonturi. 2, Arh., Artă : Sin. Cicloramă (v.). V. şî sub Puneai 1. 6. Orizont. 3. Geol.: Subdiviziune stratigrafică de ultimul ordin. V. şi sub Geologice, diviziuni 7. Orizont. 4. Geobot.: Subdiviziune altitudinală secundară, în interiorul unui etaj de vegetaţie. 8. Orizont. 5. Geol.: Strat sau ansamblu de strate, avînd aproximativ aceeaşi vîrstă şi aceeaşi origine, constituit dintr-o aceeaşi rocă. 9. /■>✓, Ped. V. Profilul solului. 10. ^ de apa. Hidr.: Strat de apă subterană, caracterizat printr-un nivel hidrostatic şi prin două niveluri medii (al tavanului şi al bazei). Orizonturile de apă se numerotează de la suprafaţa terenului spre adîncime, în ordinea în care sînt întîlnite în forajele de explorare. Cotarea orizonturi lor de apă se face în raport cu nivelul de referinţă zero — nivelul mării—în zona considerată. 11. ~ productiv. Geol., Mine. Expl. petr.: Intervalul dintr-o unitate geologică (strat sau formaţiune) purtătoare de substanţe minerale utile şi care constituie, sau poate constitui, obiectul unei exploatări raţionale şi rentabile. După natura conţinutului rocii-magazin (poroasă şi permeabilă), orizonturile productive sînt: orizonturi acvifere (v. şî sub Strat acvifer), orizonturi gazeifere şi orizonturi petrolifere. Cînd roca e constituită chiar din substanţa utilă exploatabilă (de ex.: cărbune, minereuri, etc.), orizontul e numit după natura rocii respective (de ex. orizont carbonifer, etc.). Un orizont poate avea grosimea de la cîţiva metri la cîteva sute de metri. 12. <■*/ reper. Geol.: Limita geologică sau stratul caracteristic, bine individualizat, cu mare extindere regională, care poate fi identificat uşor şi sigur şi, ulterior, poate fi folosit ca bază de reper în determinarea altor orizonturi şi în corelarea profilurilor geologice. Un orizont reper trebuie să aibă sau o litologie aparte faţă de rocile din acoperiş şi din culcuş (de ex. orizonturile repere dacitice din Miocenul Basinului Transilvaniei) sau să conţină fosile caracteristice, în cantitate mare, pentru a putea fi prinse în carotele mecanice ale sondelor (de ex. gresia cu Congeria novorossica de la limita Meoţian-Ponţian, din Pliocenul zonei subcarpatice a Munteniei). Sin. Orizont conducător. îs. Orizont. 6. Mine: Ansamblul lucrărilor miniere trasate în acelaşi pian orizontal, în mină, în vederea îndeplinirii fluxurilor tehnologice cari decurg din aplicarea unei anumite metode de exploatare. în cadrul dezvoltării în adîncime a unei mine, orizonturile împart zăcămîntul pe verticală în etaje şi subetaje. Orizonturile unei mine se indică printr-o cotă topografică, care poate fi nivelul mării sau adîncimea faţă de o cotă fixă de la suprafaţă (v. Adîncimea unui orizont), sau prin numere de ordine. Se deosebesc: Orizont de bază: Orizont care delimitează baza unui etaj sau a unui grup de subetaje şi care serveşte la: colectarea produselor extrase din acestea şi transportul lor la puţul de extracţie; colectarea apelor şi plasarea instalaţiilor de evacuare a lor; introducerea şi distribuţia aerului de ventilaţie. Orizont de cap: Orizont care delimitează nivelul superior al unui etaj sau grup de subetaje şi care serveşte la: transportul şi distribuţia diverselor materiale (lemn de susţinere, jgheaburi, rambleu, etc.) la locurile de lucru; colectarea curenţilor de aer viciat în urma ventilaţiei şi dirijarea curentului unic la puţul (suitoarea) de aeraj. Orizont de rulaj: Orizont de bază, în care se concentrează toată producţia unei mine (sau a unui etaj) pentru a fi transportată cu trenurile la puţul de extracţie. Orizont intermediar: Orizont care e situat între două orizonturi principale. Sin. Suborizont. Orizont de bazâ 573 Ornsme.it Orizont în trasaj: Orizont în faza de săpare a lucrărilor miniere cari îl formează. Orizont principal: Orizont legat de puţul principal de extracţie, servind la transportul producţiei colectate de la diverse orizonturi de bază, puţuri oarbe, plane înclinate sau rostogoluri. 1. ~ de baza. Mine. V. sub Orizont 6. 2. Orizont artificial. Nav.; Instrument folosit la uscat pentru a lua cu sexxantul înălţimea unui astru (v, fig.), compus dintr-o baie paralelepipedică umplută cu mercur, astfel încît să formeze o suprafaţă reflectantă, acoperită cu o apărătoare prismatică cu feţe de sticlă. Pentru luarea înălţimii astrului se vizează prin luneta sextantului imaginea Orizont artificial, î) baie de mercur; 2) a-părătoare prismatică; 3) sextant; 4) astrul observat; DCj) unghi de incidenţa; a2) unghi de re-flexiune; h) înălţimea astrului ; 2 h) unghiul citit la sextant. astrului reflectată de orizontul artificial şi se aduc^apoi cele două imagini în coincidenţă (practic se t-angentează). înălţimea astfel observată e egală cu dublul înălţimii adevărate. Apli-cînd acestei înălţimi corecţiile şi împărţind rezultatul cu doi, se reduc la jumătate şi erorile provenite de la luarea înălţimilor sau de la rotunjirea corecţiilor. Metoda înălţimilor la orizont artificial era folosită — înainte de apariţia semnalelor orare prin radio — pentru a calcula, din înălţimea astrului şi coordonatele cunoscute ale locului observaţiei, unghiul la pol al Soarelui şi, în consecinţă, ora locală adevărată, din care se deducea starea absolută a cronome-trului. în prezent, procedeul se foloseşte în Hidrografie, pentru a face un punct astronomic cît mai precis posibil, în lipsa unui astrolab cu prisme. 3. Orizont artificial giroscopic. Nav.; Oglindă menţinută orizontala cu ajuxorui unui giroscop, pentru a permite observaţiile de noapte cu sextantul (v.). 4. Orizont de fotograma. Fotgrm.: Urma intersecţiunii planului orizontal care trece prin centrul de perspectivă al unei fotograme terestre, cu planul clişeului. 5. Orizont radar. Telc., Nav. V. Orizont radioelectric. 6. ~ radio. Telc. Nav. V. Orizont radioelectric. 7. ~ radioelectric. Te/c., Nav.: Locul geometric al punctelor de pe supraidia uscatului sau a mării pînă la care ajung undele radioelectrice de frecvenţe foarte înalte (deci-metrice, centimetrice, etc.), emise de antena unei staţiuni radio (de radiocomunicaţii sau de radar), în propagare directă, suferind numai simpla refracţie troposferică. E, în primă aproximaţie, un cerc cu raza cu 15% mai mare decît aceea a orizontului vizibil corespunzător poziţiei antenei. Sin. Orizont radio; sin. (parţial) Orizont radar. s. Orizontal. Geom.: Calitatea unei drepte sau a unui plan de a fi perpendiculare pe verticala locului. e plan Geom. V. FM an orizontal. Tipul Conţinut, în % Cu Sn Zn Ormulu-aur 94,2 5.8 Ormulu-aur 90,5 3,0 6,5 Ormulu galben 58,0 25,4 16,6 10. Orizontala centrala. Fotgrm.: Orizontala care trece prin ce itrul unei fotograme. 11. Orizontala, dreapta Geom. V. Dreaptă orizontală. 12. Orizontala principala. Fotgrm.: Orizontala care trece prin punctul principal al unei fotograme. 13. Orlean. Ind. chim.: Sin. Bixină (v.). 14. Orlet. Ind. text.: Rîndul de ochiuri vechi sau de bază, cari servesc la formarea unui tricot. 15. Orion. Ind. text.: Fibră textilă scurtă, polinitriIacriIică, cu aceleaşi proprietăţi ca ale fibrei Ro'an (v.) de fabricaţie romînească. Se obţine prin extruderea soluţiei vîscoase a răşinii sintetice polimerizate din nitril acrilic, o substanţă petrochimică pe bază de acetilenă şi acid cianhidric. Fibrele Orion sînt indicate, în amestecurile cu lîna de cardă, pentru obţinerea stofelor cu calităţi elastice şi de p u rtab i I itate i rn bu nat aţi Le. 16. Orlov. Zoot.: Rasă de cai trăpaşi, obţinută prin încrucişarea rai ei or arabă, daneză, olandeză şi de pur sînge englez. Caii au taiia de i, 5 Jd * * * 1,70 m; capul, uneori puţin convex; conformaţie corporală frumoasă, iar culorile obişnuite sînt cea vînătă şi cea neagră. Au mersul iute, deşi ridică totuşi destul de mult membrele anterioare. 17. Ormulu. Metg,: Aliaj Cu-Sn, care conţine uneori şi zinc, avînd compoziţii e indicate în tablou. Prezenţa staniului măreşte duritat a şi rezistenţa la coro- Compoziţia aliajelor Ormulu ziu ie. Areîntre. uin-ţări similare cu ale bronzurilor cu staniu d i cal itat3 superioară. îs Ornament, pl. ornamente. 1. Arh., ________________ Ar,o : Element decorativ constituit din motive sculptate, pictate, fasonate, mulate, incrustate, mozaicate, etc., aplicate sau executate pe faţa văzută a unui element de construcţie sau de arhitectură, pe o mobilă sau pe un obiect, pentru a-l pune în evidenţă, a-l împodobi, a-l sublinia sau a-i mări efectul plastic. C rna-mentele trebuie alcătuite astfel, încît să lie în concordanţă cu forma obiectelor pe cari le decorează şi cu materialele din cari sînt executate obiectele, fiind subordonate structurii acestora. Ele pot fi executate din acelaşi material ca şi ele-mentul-suport sau din materiale di erite, şi pot fi alcătuite din motive geometrice, florale, în formă de .runze sau de tulpini (ornamente florale), de animale (uneori stilizate sau fantastice), de figuri sau chiar de fiinţe omeneşti, etc. Ornamentele geometrice sînt constituite din motive realizate din elemente geometrice : puncte, linii drepte, frîntesau curbe, triunghiuri şi trapeze, romburi, cercuri, elipse, etc. Ornamentele geometrice oferă posibilităţi multiple şi interesante de decorare, prin reguLritatea formelor şi echil ibrul maselor. Ele se întîlnesc în compoziţiile decorative ale tuturor epoci.or, în special în faza primitivă a acestora. Ornamentele florale au fost folosite în perioadele de mare înflorire artistică ale diferitelor epoci. Elementele cel mai frecvent folosite sînt frunzele şi florile (lotus, palmier, acant), mai rar fructele (fruct de pin) sau plantele întregi (viţă de vie, arbori). Acestea pot fi reprezentate realist sau interpretat, prin stilizare. Stilizarea e, de asemenea, foarte variată, fiind determinată de consideraţiuni diverse: sociale, tehnice, etc. Ornamentele animaliere sînt foarte variate şi folosesc reprezentări ale celor mai diferite specii, de la insecte (scarabeu), cochilii, peşti, reptile şi păsări (ibis, porumbel, păun, vultur), pînă la marile mamifere (cabaline, taurine, lei). Ca şi ornamentul floral, animalele pot fi repre- 43 Ornament' 674 Ornitînâ zentate realist sau în interpretări adeseori cu caracter’fantastic, creîndu-se fiinţe ireale (grifoni, himere, sfincşi, tauri înaripaţi). In general, reprezentarea ornamentului animalier e tratată viguros, prin basorelief sau sculptură. Reprezentarea omului a constituit unul d'intre motivele de inspiraţie folosite frecvent şi cu multiple variante de interpretare. Pe cînd reprezentarea femeii urmărea, de obicei, mai ales redarea frumuseţii, completată de coafură şi costum, figura bărbătească apare sub reprezentări foarte diferite, de la cele reale pînă la chipuri groteşti şi fantastice, fiinţe i eale, combinaţii de om şi animal (fauni, satiri, ciclopi, centauri, etc.). Reprezentarea omului s-a făcut dinamic (în scene din viaţa zilnică, de vînătoare, de bătălie) sau static. Ornamentul poate reprezenta omul în întregime sau numai parţial: trup fără picioare sau braţe (cariatide, atlanţi), torsuri cari răsar din elemente vegetale, capete, măşti, etc. — Ur. anumit motiv ornamenta! e folosit în general, prin grupare, formînd aliniamente sau acoperind suprafeţe. Pentru a constitui o compoziţie, gruparea trebuie alcătuită după anumite legi decora ive, cari sînt: repetiţia, alternanţa, simetria, iregularitatea. Repetiţia consistă în folosirea aceluiaşi element în linie orizontală, verticală sau oblică, la anumite distanţe sau prin juxtapunere. Alternanţa reprezintă o repetiţie în care se schimbă numai poziţia sau culoarea ornamentului. 'S i m et r i a se bazează pe dispunerea, de o parte şi de alta a unei axe, a unor ornamente similare. Simetria poate fi: absoluta, cînd similitudinea ornamentală e totală; relativa, cînd există o similitudine de ansamblu, un echilibru general al maselor, dar nu o identitate de detaliu; parţ,a â, cînd se respectă simetria numai pentru anumite elemente, rezultînd a mare diversitate în ansamblul compoziţiei. Iregularitatea reprezintă o dispoziţie fără ordine aparentă. Spre diferenţă de simetrie, care a fost foarte mult folosită, iregularitatea presupune îndrăzneală şi multă abi-iitate pentru crearea unei decoraţii echilibrate şi cu o stabilitate armonioasă, •— Ornamentele constituie caracteristici ale unui stil, ale unei epoci sau ale unui anumit fel de artă. 1. Ornament. ?. Arta: Fiecare dintre elementele secundare ale unei compoziţii picturale sau sculpturale cari, în general, sînt imitate după natură, sau sînt imaginate, — şi cari nu aparţin subiectului compoziţiei. 2. Ornament. 3. Poligr.: Sin. Ornament tipografic (v.). 3. ~ tipografic. Poligr.: Accesoriu tipografic, folosit în scop decorativ pentru înfrumuseţarea cărţilor, a revistelor, reclamelor, etc. Au aceleaşi caracteristici ca şi literele, cu ■deosebirea că floarea, în loc de a fi copia unui tip, e copia unei figuri geometrice sau simbolice oarecari. Ornamentele tipografice sînt: iniţialele, aşezate la începutul unei părţi, capitol sau alineat, cari se deosebesc de -text prin dimensiune şi prezentare grafică (simple, uşor -.sau bogat ornate, împodobite cu ilustraţii); chenarele (v. Chenar 4 şi Bordură 6); vignetele (v.); baghetele (v. Baghetă 6) şi frontispiciile, executate de obicei sub formă de clişee de zinc sau de gravuri în lemn, plumb, etc., cu cari se decorează capul de pagină al unei părţi sau al unui capitol. ... Se-folosesc ca ornamente tipografice şi finalele (v. Linie 3), mai mult sau mai puţin decorate, cu cari se marchează sfîrşitul /capitolelor, al cărţilor sau al articolelor din reviste şi ziare. . Sin. Ornament. ■ 4. Ornament ceramic. Mat. cs.: Produs ceramic (teracotă,^-'faianţa, gresie ceramică, porţelan) în formă, de-plăci, 'de blocuri, de discuri, sau de forme speciale, folosit la execu- tarea unor decoraţii interioare sau exterioare, aplicate pe pereţi. Poate fi monocrom sau policrom, nesmălţuit sau smălţuit. Ornamentele nesmalţuite sînt fabricate prin ardere o singură dată, după fasonare sau muiare, sînt poroase şi sînt folosite, în special, la decoraţiile interioare. Ornamentele smălţuite sîn+ produse vitrifiate, neporOase, rezistente la intemperii, astfel încît pot fi folosite pentru decoraţii exterioare. Ele sînt fabricate prin arderea de două ori a piesei fasonate. Prima ardere se face fără smalţ, pînă se obţine un început de vitrifiere, astfel încît. masa obiectului să rămînă puţin poroasă (circa 4%), pentru ca smalţul să poată adera la obiect. A doua ardere se face după aplicarea smalţului pe suprafaţa ornamentului. Smalţul e format dintr-o barbotină apoasă, care conţine un amestec de oxizi metalici (de siliciu, de calciu, sodiu, potasiu, plumb, etc.) măcinaţi foarte fin. 5. Ornament perforat. Arh.: Ornament executat din piatră, din lemn, din metal, ipsos, ceramică, materiale sintetice, etc., care are materialul dintre liniile motivelor, decorative îndepărtat, şi care e aşezat într-o deschidere amenajată în pereţii sau în tavanul unei încăperi, pentru a permite luminii să pătrundă în interioi ui acesteia. e. Ornamental. Arta: Calitatea unui motiv sau a unui obiect de a constitui un ornament. 7. Ornamentaţie, pL ornamentaţii. Arta ; Ansamblul ornamentelor cari decorează o construcţie, un element de construcţie, o mobilă sau un obiect. 8. Ornamentisî, pi. ornamentişti. Arta: Artist specializat în executarea ornamentelor. 9. Ornitinâ. Chim.: H2N— (CH2)8 — CH(NH2)—COOH. Acid a, 8-uiamino-n-valeric. Aminoacid alifatic din grupul aminoacizilor naturali. Prezintă stereoisomerie. L-ornitina e un sirop incolor, cu miros pătrunzător; cristalizează din alcool-eter; are p.t. 140°; [ajQ= + 11,5; e solubilă în apă, în alcool; e greu solubilă în eter; d, !-ornitina formează cristale din soluţii în apă; e greu solubilă în alcool. Soluţia apoasă a ornitinci e puternic alcalină. în organismul păsărilor, ornitina se combină cu acidul benzoic, dînd acidul ornituric (N, N'-dibenzoilornitină), în organismul animal, ornitina are un rol important m procesul ciclic de sinteză a ureei: COa+NHg-fornitină--------------------> citrulină citrulină+NH3-------------> arginină-f-HaO arginină arg'-n-ornitină+CO(NH2)â. Intervine, de asemenea, în biosinteza acidului nicotinic. Ornitina formează săruri cu acizii. A fost izolată din produsele de hidroliză a proteinelor şi rezultă, alături de uree, prin hidroliza argininei. în organismul mamiferelor, această hidroliză se produce în prezenţa arginazei care se găseşte în ficat. Prin hidroliza argininei racemice cu arginază se formează L(-}-)-ornitina ; (—)-ar-ginaza nu e atacată. L(-f )-ornitina se obţine şi prin descompunerea acidului d, l-ornituric sintetic. Hidroliza ornitinei cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu conduce la d, l-ornitină racemică. Ornitina se poate sintetiza prin condensarea esterului ftalimidomalonic cu acrilat de metil, hidrogenarea produsului obţinyt intermediar, urmată de hidroliză şi decarboxilare. Ornitina e utilizată în cercetări biochimice. . Ornîtîsd. alim. : Boală infecto-contagioasă comună păsărilor şi omului, produsă de un virus fiItrabi 1. Se pot îmbolnăvi de ornitoză toate speciile de păsări domestice şi boala a fost întîlnită la un mare număr de păsări sălbatice şi de colivie. Oamenii se infectează în urma contactului cu păsările bolnave şi cu cele purtătoare de v;rus, iar boala se manifestă prin febră, stare gripală şi pneumonii atipice. Păsările bolnave de orniioză se taie şi se ard, iar cele fără leziuni se eviscerează complet şi se dau în consum după 24 de ore de păstrare în frigorifer. Ouăle provenite din crescătorii contaminate se dau în consum după dezinfecţia cojii cu formol gazos. Puful şi penele se dezinfectează cu formol 2%. 7. Orobcmchaceae. Bot.: Familie de plante parazite din ordinul I uDiiiorae, subclasa simpetalelor (gamopetale), încrengătura Spermatophyta. Fiind lipsite de clorofilă, aceste plante au culoarea brună-vineţie. Din această familie fac parte lupoaia, busuiocul sălbatic, verigelul, etc., care parazitează tutunul, floarea-soarelui, pătlăgelele roşii, varza, etc. Plantele parazitate cresc şi se dezvoltă slab, dau recolte slabe sau chiar sînt distruse. 8. Orofite, specii Geobot.: Specii vegetale adaptate, în cursul penoaaeior geologice, mediului alpin, în special în condiţii de climat aspru: uscăciune, radiaţii, luminoase şi calorice intense, perioadă de vegetaţie scurtă, sol acid, etc. în general, aceste specii vegetale sînt mici, cu ramuri scurte, lipite de sol sau în formă de perniţe, cu frunze de obicei mici, pieloase, etc., pentru a evita transpiraţia abundentă. Fiecare specie are o limită altitudinală superioară şi alta inferioară, unele specii alpine întîlnindu-se şi în zona arctică. 9. Orogen, pl. orogene. Geol.: Regiune de deformare intensă a bcodrţei, în domeniul continental, în care apar structuri geologice cu cute strînse, complicate, cu încălecări de mare amploare. Astfel de regiuni reprezintă amplasamentul unor foste geosinclinale (v.) alungite, cu sedimentare intensă, în cari, din cauza mişcărilor tectonice oscilatorii accentuate şi diferenţiate în spaţiu, ale fundamentului, s-au acumulat depozite groase de fiiş (v.) şi cari în timpul şi după umplerea geosinclinalului au fost cutate intens. Ulterior, aceste regiuni au suferit ridicări rmportante, formînd zone muntoase. De aceea, orogenele formează centuri lungi pe scoarţa Pămîri-tului, cu direcţii arcuite, cari urmăresc, în ansamblu, direcţiile catenelor muntoase cu aceeaşi vîrstă geologică. în ultima etapă de evoluţie a unui orogen se produc scufundări de-a lungul unor falii, dînd naştere la depresiuni intramuntoase şi interne. Urmărite în secţiune transversală, unele orogene au o structură simetrică (bilaterală), iar altele o structură asimetrică (unilaterală), cu cutele deversate într-o singură direcţie, în acest din urmă caz se deosebesc un hinterland (arnere-pays) în spatele orogenului şi un vorland (avant-pays) în faţa acestuia, cari constituie zonele rigide ce se presupune că au strîns ca într-o menghină şi au cutat zona fostului geosinclinal. Cea mai dezvoltată şi mai bine studiată regiune de orogen e centura de vîrstă alpină (formată în Mesozoic şi în Terţiar), care începe din nunţii Pirmei şi continuă, prin Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz şi catenele taurice, pînă în Himalaia şi în catenele Birmaniei. Regiunea alpină carpatică cuprinde, în ţara noastră, zone cu relief muntos, de dealuri, podişuri şi chiar de cîmpii. Zona muntoasă, cu cele trei sectoare ale sale (Carpaţii orientali, Carpaţii meridionali şi Munţii Apuseni), are o structură geologică asimetrică, cu pînze de şariaj complicate, cu numeroase cute şi. încălecări secundare (digitaţii) în care liniile de încălecare separă diverse unităţi tectonice. Dintre aceste unităţi ies în evidenţă, prin amploarea mare a şariajelor de cari sînt legate: Pînza de Tarcău în Carpaţii orientali; Pînza getică în Carpaţii meridionali şi Pînza de Codru în Munţii Apuseni. Suprapuse pe această structură, ca o amprentă a unor mişcări mai noi de scufundare, apar mici depresiuni intramuntoase (de ex.: Comăneşti, Petroşani, Caransebeş, Beiuş, etc.). între cele trei sectoare muntoase se individualizează depresiunea intermuntoasă a Transilvaniei, iar în spatele Munţilor Apuseni, marea depresiune internă^ pano-nică cu apendicele ei, depresiunea Maramureşului. în faţa munţilor, avantfosa (v ) carpatică mărgineşte ca un brîu arcul carpatic. Sin. Regiune cutată. io. Orogeneză. Geol.: Formarea munţilor de cutare, în eosinciinaie (v, şî sub Geosinclinal, şi sub Cutare, proces de^). n timpul depunerii formaţiunii de fliş, geosinclinalul începe să-şi cuteze sedimentele; acest proces constituie în sens strict structogeneza (tectonogeneza). Spre sfîrşitul cutării, în ultima fază de evoluţie a geosinclinalului, se produce ridicarea în masă a fundului acestuia: pe amplasamentul fostului geosinclinal se formează munţii, proces care "constituie în sens strict morfogeneza. Obişnuit, orogeneză constituie ansamblul acestor două procese, dar unii autori contemporani folosesc termenul numai ca sinonim pentru morfo-geneză. Cauzele orogenezei constituie o problemă încă incomplet rezolvată şi mult discutată în literatura de specialitate. Pentru explicarea formării munţilor s-au emis diverse ipoteze, cari au evoluat în timp, pe măsură ce s-au putut obţine date noi asupra structurii geologice a catenelor muntoase. Ipotezele principale sînt următoarele: Ipoteza ridicării, care presupune că munţii s-au format prin boltirea scoarţei de către forţe interne verticale în acelaşi mod în care se formează un dom vulcanic. Ipoteza contrccţiuni i] care pune încreţi rea scoarţei terestre pe seama răcirii treptate a globului. Răcirea duce la o micşorare accentuată a volumului masei fluide presupuse sub scoarţa care se adaptează şi se cutează pe acest fundament în contracţiune. Această ipoteză a fost determinată de constatarea că munţii formează lanţuri lungi, paralele cu direcţia cutelor, şi nu dau structuri circulare. După descoperirea substanţelor radioactive, stabilindu-se că .Pamîni.ul are resurse calorice mereu active şi deci nu se răceşte, • ipoteza Orografîe 676 Orsat, aparatul ^ contraţiunii a început să fie explicată prin: compactarea gravitaţională a Pămîntului; migraţiunea atomilor siderofili din manta spre nucleu, etc. Ipoteza isostaziei a căutat să explice mişcările verticale ale scoarţei prin încărcarea sau descărcarea de sedimente, a diverselor blocuri continentale sialice cari, conform principiului lui Arhimede, plutesc pe un substrat de Sima vîscos şi mai greu (v. şi Isostaziei, teoria —). Ipoteza derivei continentale presupune că blocurile continentale se deplasează lateral şi, din cauza rezistenţei opuse la avansare de către fundul oceanic, pe marginea continentelor apar munţi de cutare. Toţi munţii trebuie să aibă structuri geologice asimetrice (v. şi sub Derivă continentală). Ipoteza oscilaţiilor (nudaţiei) consideră active mişcările verticale ale forţelor interne cari boltesc scoarţa şi că de pe aceste boltiri („geotumori") cuvertura sedimentară alunecă, cutîndu-se. Ipoteza expansiunii terestre presupune că Pămîntul nu se contractă, ci se dilată ca urmare a excesului de căldură produsă de radioactivitate sau de alte cauze. Ipoteza pulsaţiilor reprezintă concepţia cea mai modernă asupra cauzelor orogenezei; se presupune că există şi compresiuni şi dilataţii ale scoarţei şi că istoria Pămîntului e formată din perioade scurte de luptă acută între aceste două elemente, cînd iau naştere munţii, şi din perioade intermediare lungi, liniştite, în cari lupta între ele slăbeşte, producîndu-se numai unele oscilaţii lente. 1. Orografîe. Geogr., Geol.: Disciplină care se ocupă cu descrierea munţilor (în sens restrîns) sau a formelor mari de relief (munţi, dealuri, podişuri şi cîmpii). Sin. (uneori) Morfografie. 2. Orologerie. 1 • Tehn.: Industria construcţiei ceasornicelor şi a pieseior componente ale acestora. s. Orologerie. 2. Tehn.: Sin. Ceasornicărie (v.). 4. Orologerie. 3. Tehn.: Meseria de a repara ceasornice. 5. Orologiu, pl. orologii. Gen: Ceasornic cu dimensiuni mari, susţinui oe o coloană, care în general e echipat cu un mecanism sonor pentru anunţarea orelor sau a fracţiunilor de oră (de ex. jumătate sau sfert de oră). V. şî sub Ceasornic. s. ~ de comutaţie. E/t.: Orologiu care comandă, la momente determinate, comutaţia legăturii între echipajul mobil al unui contor şi mecanismul totalizator. E folosit la contoare pentru tarife diferite, după intervalul din zi în care se consumă energia electrică (v. Contor cu dublu tarif şi Contor cu triplu tarif, sub Contor electric). 7. Orometrie. Topog., Geod.: Sin. Ipsometrie (v.). 8. Oromorfe, soluri Ped.: Soluri bine drenate, formate pe roc: cu textură grosieră, cu o capacitate mică de reţinerea apei. Ant. Soluri hidromorfe (v. Hidromorf, sol —). 9. Oronimie. Geogr.: Ramură a Toponimiei, care se ocupă cu studiul formării şi al evoluţiei numirilor referitoare la formele de relief. 10. Oropon. Ind. piei.: Preparat enzimatic pentru sămă-luirea pieilor (v. Sama), care conţine fermenţii din pancreas (tripsine, etc.) adsorbiţi pe rumeguş de lemn, cu adaus de sulfat de amoniu şi clorură de sodiu. 11. Oropterâ, pl. oroptere. Geom.: Curbă în spaţiu definită în raport cu un reper cartesian ortogonal de ecuaţiile: 2 a2b 2 ab% x—----------: y=-------— a şi b fiind constante reale. Curba e o cubică, comună cilindrului de rotaţie x2-{- j2—2 bx—0 şi paraboloidului iperbolic x^ — ay — Q, cuadrice cari au în comun axa Proiecţia curbei pe planul xO% e o versieră (v. Pseudo-versieră; v. şî Versieră). Intersectînd cu planul (tt): y—x tg /, / fiind unghiul format de planul (n) cu planul xO%, se obţine reprezentarea parametrică: x—2 b cos2/, y—b sin 2 t, tg t Ecuaţiile parametrice ale tangentei într-un punct M(f) al curbei sînt: x—2 b cos / (cos /—2 X sin t)\ y—b (sin 2 / -j-2 a cos 2 /); a (sin / cos /-f-X) *-=—------------------- Mulţimea punctelor de intersecţiune a tangentelor cu planul xOy aparţine curbei: x—2 b cos2/ (1 -{-2 sin2/); y—2 b sin2/ sin 2 / ; s=0, care e o cardioidă (v.), concoidă a cercului avînd raza egală Oroptera intervine în probleme de Optică fiziologică» 12. Orotip, pl. orotipuri. Poligr.: Maşină de cules (v. Cules, maşină de asemănătoare linotipului (v.), de care se deosebeşte prin faptul că matriţele, în locul gravurii florii literei, poartă o floare în relief, iar aparatul de turnat e înlocuit cu un dispozitiv de tipărire. Funcţionarea maşinii e următoarea: prin claviere sînt eliberate din magazin, în ordinea indicată de manuscris, matriţele literelor respective, necesare pentru alcătuirea unui rînd; acestea sînt strînse, aliniate perfect într-o glisieră şi trecute în dispozitivul de tipărire, compus dintr-un cilindru de presiune de cauciuc, un aparat de dat cerneală şi o bandă transparentă (film) pe care se imprimă; pe floarea tipelor matriţelor rîndului se aşază un prim strat de cerneală, peste care trece cilindrul de presiune şi ridică cerneala întocmai ca un cilindru offset (v. sub Offset, maşină ~); aparatul de cerneală aşază apoi pe floarea literelor un al doilea strat de cerneală; peste rîndul de litere-matriţe acoperit cu cerneală se aşază filmul, care se imprimă pe ambele părţi prin presiunea cilindrului de cauciuc: pe o parte de către floarea literelor, deci tipografic (pantografic), iar pe partea cealaltă, de către cilindrul de presiune care a primit anterior cerneală de pe floarea literelor, deci după procedeul offset. Prin această dublă imprimare se obţin diapozitive ale rîndurilor culese, cu impresiunea tipelor foarte precisă şi opacă. Cu ajutorul acestor dispozitive, aşezate în coloane paginate pe alte filme, se obţin diapozitivele paginilor cari servesc la executarea formei de tipar plan (v. Offset, procedeul ~) şi adînc (v. Rotoheliografic, procedeul ~). îs. Orpiment. Mineral.: Sin. Auripigment (v.). 14. Orpington. Zoo/., Zoot.: Rasă de găini din grupul raselor mixte, producătoare de carne şi de ouă. Au capul mic, acoperit cu pene pînă deasupra ochilor şi cu creasta simplă sau bătută. Corpul e puternic şi lat; aripile, bine dezvoltate şi strînse de corp; coada, mică şi încovoiată; picioarele, scurte şi groase. Culoarea penajului e albă, neagră şi mai des galbenă. Greutatea medie a cocoşilor atinge 4,5—5 kg, iar a găinilor, 2,5—3,5 kg. Produce o carne gustoasă şi 130— 160 de ouă pe an. 15. Orsat, aparatul Chim.,Termou: Aparat folosit pentru determinarea cantitativă a bioxidului de carbon, a oxigenului Orthis 677 Orticon şi a oxidului de carbon din gaze, în special din gazele de ardere. Se compune dintr-un tub gradat 1 de 100 ml, introdus într-un cilindru de sticlă umplut cu apă. Tubul de sticlă e pus în legătură, la partea inferioară, printr-un tub de cauciuc, cu sticla de nivel 8, iar la partea superioară comunică> '12 Aparat Orsat (schemă). i) biuretă; 2, 3 şi 4) sticle de absorpţie, cu tuburi de sticlă; 5, 6 şi 7) vase de sticlă comunicante cu 2, 3, respectiv cu 4; 8) vas de sticlă, mobil; 9) filtru; 10) pară de cauciuc; 11) cilindru de sticlă; 12) tub de cauciuc; 13, 14 şi 75) robinete simpie; 16) robinet cu trei căi; 17) colector; 18) comunicaţie cu atmosfera. printr-un colector de sticlă echipat cu tre: robinete 13, 14, 15, cu trei sticle de absorpţie 2, 3, 4, umplute cu mici tuburi de sticlă şi cari, la rîndul lor, comunică pe la partea inferioară cu alte trei sticle de capacitate egală 5, 6, 7. Lateral, colectorul comunică, printr-o supapă cu trei căi 16 şi printr-un filtru 9, constituit dintr-un tub în U umplut cu vată, cu atmosfera de gaze cari trebuie analizate. Cele trei sticle de absorpţie sînt umplute, prin 5, cu leşie potasică (100 g KOH în 200 cm3 apă), în care e absorbit bioxidul de carbon: prin 6 cu soluţie alcalină de pirogalol (180 g KOH în 300 cm3 apă amestecată cu o soluţie de 12% pirogalol în 50 cm3 apă), în care e absorbit oxigenul; prin 7 cu o soluţie amoniacală de clorură cuproasă (1/4 I soluţie saturată de clorură de amoniu amestecată cu 1/4 I amoniac concentrat, totul fiind agitat cu strujitură de cupru), în care e absorbit oxidul de carbon. Pentru efectuarea unei analize, gazele de analizat se introduc în 1 prin manevrarea robinetelor 16, 15, 14, 13, şi a sticlei 8, în care se pune apă. Eie se trec apoi prin fiecare sticlă de absorpţie, de cîteva ori8 măsurîndu-se după fiecare operaţie, cantitatea de gaz absorbit, prin egalizarea nivelurilor apei din 8 şi 1. în prezent se folosesc aparate automate şi înregistratoare, cari funcţionează după sistemul Orsat, obţinîndu-se un control continuu şi rapid. î. Orthis. Paleont.: Gen de brahiopod din subclasa Articulata, ordinul Protremata impunctata, familia Orthidae, Valvele, cu contur circular sau oval, plan-convexe, egale, cu linia cardinală dreaptă şi cu area relativ dezvoltată, aveau, ca ornamentaţie, coaste radiare proeminente, numeroase şi, uneori, bifurcate. Sub umbonele valvei ventrale exista un pseudodeltidium. Peste 400 de specii, dintre cari unele au fost repartizate altor genuri, se întîlnesc din Cambrian pînă în Carbonifer, dar în special în Ordovicianul inferior şi în cel mediu. Specia clasică a acestui gen e Orthis calligrama Dalm. în ţara noastră e menţionată specia Orthis strigosa din Devo-nianul din dealul Bujoare (Dobrogea). Sin. Orthambonites. Orthoceras du-bium, Orthis calligrama. 2. Orthoceras. Paleont.: Gen de cefalopod din subclasa Nautiloidea, familia Michelinoceratidae (Orthoceratidae), cu maximul de dezvoltare în Silurian. Cochilia externă, conică înaltă sau aproape cilindrică, cu contur circular şi cu dimensiuni, uneori, peste 1 m, e împărţită în camere prin pereţi despărţitori (septe) concavi (v. şi sub Nautiloideae). Linia lobară e dreaptă, ca şi liniile de creştere. Sifonul are poziţie centrală, iar guleraşele sînt îndreptate posterior (retro-sifonate). Numeroasele specii de Orthoceras se întîlnesc din Silurian pînă în Triasic. Astfel, din Triasicul de la Hagighiol-Dobrogea sînt menţionate cîteva specii, printre cari Orthoceras dubium Hauer. Fragmente de Orthoceras au fost identificate şi în Triasicul mediu din regiunea Vui-can-Codlea-Cristian. Sin. Orthoceros. а. Orthomerus. Paleont.: Reptilă din grupul dinosaurienilor avipelvieni, familia Hadro-sauridae, întîlnită în Danianul basinului Haţeg (specia Orthomerus transsylvanicus Nopcsa). 4. Orthophragmina. Paleont.: Gen de foraminifere perîorate, de ape puţin adînci şi în special calde, din grupul Orbithoidae, importante pentru stratigrafia Eocenului. E reprezentat prin forme discoidale şi circulare (Discocyclina), sau stelate (Asterocyclina). Testul, de tip orbitosteg, e format dintr-un strat ecuatorial de loji cu contur dreptunghiular în secţiune. Pe laturile stratului ecuatorial sînt dezvoltate lojete laterale. Camera embrionară e subsferică, înconjurată de a doua cameră (deutero-conca). Există un sistem de canale în grosimea peretelui (a lamei spirale) (intramural), ca şi a septelor (intraseptal). Speciile Discocyclina radians d'Arch. şi Asterocyclina stel-laris d'Arch. se găsesc în formaţiunea de Şotrile (Valea Prahovei). 5. Orthothetes. Paleont.: Brahiopod articulat, din familia Strophomenidae, cu valvele avînd contur circular, şi linia cardinală dreaptă. Suprafaţa valvelor e acoperită de numeroase coaste fine radiare. După cercetări noi, unele specii aparţin altor genuri. Specia Orthothetes umbraculum Schloth., cu răspîndire mondială în Davonian, a fost identificată şi în ţara noastră în Devonianul din dealul Bujoarele (Dobrogea), ca şi în Silurianul superior întîi nit în forajul de la N icol i na-l aşi. Sin. Ombonîa. б. Ortic, triunghi Geom. V. sub Triunghi. 7. Orticon. Telc.: Tub videocaptcr (v,), în care saturaţia fotoelectrică (fără fenomene de redistribuire a sarcinilor) se obţine prin explorarea, de către un fascicul de electroni lenţi, a unui mozaic fotoactiv, astfel încît raportul de emisiune secundară să rămînă subunitar, iar caracteristica de transfer să fie practic dreaptă (de unde derivă şi numirea tubului). Sin. Orticonoscop. Fig. / reprezintă schematic construcţia unui tub orticon de construcţie recentă. Ţinta tubului e mozaicul fotoelectric asociat unui strat de acumulare situat în partea frontală a tubului (la capătul opus tubului electronic). Stratul de acumulare are o structură complexă: pe o pătură transparentă dielectrică foarte subţire (de mică) e aplicată o peliculă metalică conductoare şi transparentă pentru lumină — numită Orthophragmina. Orthothetes umbracufum. Ortît 678 Ortît 15* placă de semnal — care constituie electrodul comun tuturor elementelor de acumulare. Pe faţa opusă a stratului de mică e realizat mczaicul compus din elemente fotosensibile de antimoniu activat cu vapori de cesiu. Fiecare element e izolat, din punctul de vedere electric, de cele învecinate, şi constituie, împreună cu placa de semnal, un număr foarte mare de condensatoare de acumulare. Imaginea de transmis e proiectată, cu ajutorul ur.ui sistem optic — prin placa de semnal transparentă — pe suprafaţa mozaicului, provocînd emisiunea fo-toclectronică spre interiorul, tubului. Paralelismul astfel obţinut în direcţia de incidenţă a I. Orticon. 1) placă de semnal transparentă; 2) mozaic; 3) electrod dc frînare; 4) grilă de captare; 5) bobine de deviaţie; 6) anod colector; 7) bobine de aliniere; 8) anodul tunului electronic; 9) electrod de comandă; 10) catod; /1) filament; 12) bobină de focalizare; /3) impedanţa de sarcină; 14) ieşirea semnalului util; 15) strat de mică. explorării un număr mic de electroni (iar numărul electronilor captaţi de anodul colector creşte). Rezultă că, în tubul orticon, curentul plăcii de semnal e modulat în ritmul semnalului de imagine şi determină Ia bornele impedanţei de sarcină semnalul de ieşire corespunzător. Din cauza dificultăţilor de fabricaţie, sensibilitatea mozaicului primelor tuburi orticon era de aproximativ cinci ori mai redusă decît a mozaicului icono-scopului. Această lipsă de sensibilitate e însă mult compcn- II. luminii şi direcţia fasciculului explorator elimină efectul de trapez (v. Icono-scop) şi necesitatea corectării lui. Pentru a frîna electronii fasciculului, placa de semnal e conectată (spre deosebire de cazul iconoscopului, v.) la masă (prin impedanţa de sarcină) şi potenţialul ţintei scade pînă la o valoare apropiată de potenţialul catodului; valoarea potenţialului de stabilizare a ţintei depinde de mărimea şi de distribuţia vitezelor iniţiale pe cari le au electronii exploratori, cum şi de valorile potenţialelor de contact. La frînarea electronilor contribuie şi un electrod de frînare situat în apropierea ţintei şi se obţine astfel o emisiune secundară foarte redusă. Tunul electronic e compus dintr-un catod, o diafragmă (grilă de comandă) şi un anod, conectat la tensiunea pozitivă de 200---300 V faţă de catod, şi accelerează corespunzător electronii fasciculului. Pe suprafaţa interioară a tubului se aplică un strat conductiv aflat la un potenţial cu 50---100 V mai redus decît al anodului, strat care constituie anodul colector. Focalizarea fasciculului se obţine cu ajutorul unei bobine longitudinale, care produce un cîmp magnetic axial, cît mai omogen. Deflexiunea (v.) fasciculului se obţine cu ajutorul a două perechi de bobine de deflexiune situate perpendicular una pe cealaltă şi parcurse de curenţii de baleiaj în dinte de ferestrău (v. Bază de timp). în construcţiile iniţiale, deflexiunea pe orizontală se făcea electrostatic, cu o pereche de plăci de deviere. Cîmpul bobinei longitudinale asigură readucerea traiectoriilor electronilor (după deviere) pe direcţia paralelă cu axa. Incidenţa fasciculului explorator se face deci normal pe toate elementele ţintei. Direcţia axială a'fasciculului explorator înainte de a suferi deviaţia e asigurată de o pereche de bobine de aliniere. Imaginii optice a scenei de transmis îi corespunde pe suprafaţa mozaicului o imagine electrică, un relief de potenţial, respectiv o distribuţie de sarcini pozitive, avînd valori proporţionale cu iluminarea în punctul corespunzător. Fig. II reprezintă circuitul de semnal din tubul orticon.. Un element al mozaicului, care e luminat intens şi pierde mulţi electroni încărcîndu-se pozitiv, captează în momentul explorării un număr egal de electroni de la fasciculul explorator (iar numărul electronilor acestuia, cari se întorc de la ţintă şi sînt captaţi de anodul colector, e mai redus). Un element al mozaicului care e iluminat slab captează în _momentul Formarea semnalului în tubul orticon. 1) lumină incidenţă; 2) fotoelec-sată de utilizarea completă a troni; 3) fascicul explorator; 4) ca-principiului de acumulare a todui tunului electronic; 5) ancd co-sarcinilor, în urma saturaţiei iector; RC) impedanţa de sarcină; emisiunii fotoelectrice. Sensi- 6) semnalul de ieşire, bilitatea primelor orticoane era de ordinul 2 jxA/l.m ; în urma perfecţionărilor aduse, varianta C.P.S. Emitron (emitron cu potenţialul catodului stabilizat) are sensibilitatea de 15 piA/lm. Tubul orticon prezintă următoarele avantaje: acumularea se face cu un randament mare şi nu se produc interacţiuni între elemente diferite din cîmpul imaginii; în timpul procesului de formare a semnalului util nu se produc semnale perturbatoare; nivelul de negru fiind derivat din semnalul produs în timpul drumului de întoarcere, se obţine o referinţă fixă pentru nivelul de negru în semnalul de ieşire; caracteristica de transfer a tubului e dreaptă. Tubul orticon prezintă şi unele dezavantaje: e foarte sensibil în cazul scenelor iluminate puternic, cînd prezintă fenomene de instabilitate (acest defect a putut fi înlăturat în mare măsură în varianta engleză C.P.S. Emitron în care, în faţa ţintei, se plasează, la o distanţă de circa 1 mm, o sită metalică foarte fină, la un potenţial de 15 V); folosirea tubului cere o iluminare atentă a scenelor, fără reflexiuni strălucitoare, cari pe imagine se traduc prin tente lăptoase (ceea ce determină folosirea tubului orticon numai în studiourile de televiziune, nu şi în exterior): în imaginile cu obiecte în mişcare se produc pierderi de rezoluţie datorite faptului ca înregistrarea imaginii ca relief de potenţial durează aproximativ 1/25 s (o imagine mai netă a obiectelor în mişcare rapidă se poate realiza dacă se reduce timpul de acumulare a sarcinilor pe mozaic, introducînd în sistemul optic un obturator, ceea ce reduce însă sensibilitatea); caracteristica de transfer dreaptă necesită o corecţie a exponentului de contrast (v. Contrast, exponent de ~) y, care atrage o înrăutăţire a raportului semnal-zgomot în părţile întunecate ale imaginii (ceea ce implică un sistem special de iluminare a scenei, care produce greutăţi în exploatare); trecerea luminii prin placa de semnal spre mozaic e însoţită de pierderi apreciabile; construcţia tubului e complicată din punctui de vedere al tehnologiei folosite pentru a realiza transparenţa necesară. Orticonul e un tub videocaptor potrivit pentru exploatarea modernă a studiourilor de televiziune, dînd o imagine foarte naturală şi lipsită de perturbaţii. Folosirea sa se recomandă în special acolo unde se pune accentul pe obţinerea unor imagini de valoare artistică; de exemplu, scene cu suprafeţe mari negre, cari sînt redate foarte uniform şi fără perturbaţii. x. Orflt. Mineral.: (Ca2,Ce)2(AI,Fe)3Si3012[0,0H]. Mineral din grupul epidotului, care conţine pămînturi. rare şi, în special, ceriu, sub forma de Ce2Os pînă la 6%. Se întîlneşte ca mineral accesoriu în rocile magmatice intruzive acide (graniţe, sienite-şi. pegmatite), ;formînd - aureok pleocroiee Ortizon 679 Ortocromatică, emulsîe ^ în jurul biotituIui din aceste roci, în unele roci efuzive şi în zăcăminte metasomatice de contact. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa romboprismati-că, în cristale cu habitus tabular şi, uneori, columnar, Adeseori se prezintă sub formă de granule diseminate şi, maLrar, sub formă de mase compacte. Are culoarea brună, neagră ca smoala, foarte rar galbenă. E translucid sau opac, cu luciu sticlos (desmoală)gr^s. Arespărturăconcoidală, e casant, are du--ritatea 6 şi gr. sp. 4,1. Are indicii de refracţie :^=1,66*-• 1,80 ; n == 1,65* * * 1,78 si #a=1 ,64—1,77. E radioactiv. Sin. AI lan it. m ■ P î. Ortizon. Ind. chim.: CO(NH2)2-fH202. Pulbere uşor solubilă în apă, obţinută din uree şi apă oxigenată, la temperatura obişnuită. La cald (circa 60°) pune în libertate oxigen în stare născîndă, care are o puternică acţiune dezinfectantă şi antiseptică. 2. Orto-. 1 .Chim.: Prefix care indică,. în seria benzenică, derivaţi disubstituiţi în 1,2 (v. Kekule, exagonul lui ~). s. Orto-. 2. Chim.: Prefix indicînd calitatea unor substanţe (acizi, aldehide, cetone) de a prezenta un grad superior de hidratare (de ex. acid ortofosforic, H2P04). 4. Orto, stare Fiz.: Stare a moleculelor cu două nuclee identice şi avînd spini nucleari, în care cele două nuclee au spinii paraleli, adică de o aceeaşi orientare. Se numeşte stare para, starea în care spinii nucleari sînt antiparaleli. Exemple: ortohidrogenul şi parahidrogenul. s. Ortoamfiboli, sing. ortoamfibol. Mineral.: Amfiboli cari cristalizează în sistemul rombic. 6. Ortoanisidinâ. Chim.: (NH2)C6H4-OCH3. Bază organică derivată din eterul metilic al nitrofenolului. E unul dintre isomerii anisidinelor (orto-, meta- şi para-) şi se obţine prin reducerea o-nitrofenoiului. E un lichid, cu d. 1,0978 şi p. f. 225°. E folosit, ca şi isomerul para-, în sinteza coloranţilor artificiali. Sin. Ortoanisină, 2-AminoanisoL 7. Ortoanisinâ. Chim.: Sin. Ortoanisidină (v.). 8. Ortocainâ. Chim., Farm.: Sin. Ortoform (v.). 9. Ortocentru, pl. ortocentre. 1. Geom.: Punctul de întîi-nire H a înălţimilor unui triunghi ABC (v. fig.). Punctele A, B, C, H formeazăo configuraţie remarcabilă, fiecare dintre aceste puncte fiind ortocentru! triunghiului format de celelalte trei; ele constituie un c grup ortocentric. Dacă triunghiul ABC e obtuzunghi, punctul He centrul cercului conjugat ai tri unghi u-lui^LBC, Simetricele punctului H în raport cu laturile triunghiului ABC se găsesc pe cercul circumscris acestui triunghi. Conicele cari trec prin punctele^, B, C, H sînt toate Ortocentru. iperbole echilatere. --■io. Ortocentru. 2. Geom.: Punctul de întîlnire a înălţimilor unui tetraedru ortocentric, adică al unui tetraedru ale cărui muchii opuse sînt, respectiv, perpendiculare. Prin el trec,perpendiculare!e comune ale muchiilor opuse. OrtocentruI e centrul sferei conjugate a tetraedrului. ii. Ortocentru. 3. Fotgrm.: Centrul intern de omologie al unei fotograme. V. sub Punct focal. ia, Ortociaz. Mineral.: Sin. Ortoză (v.). 13. Ortocloriîe, sing. ortoclorltă. Mineral.: Grup de dorite (v.), din care fac parte: penninul (v.), clinoclorul (v.) şi procloritul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic pseudo-hexagonal şi clivează paralel cu baza. Au culoare verde, sînt foioase şi au duritatea 2. 14. Ortocromatic. Foto.: Calitate a unor materiale foto-sensibile (plăci, pelicule) de a avea o sensibilitate cromatică ce este întinsă, afară de regiunea violetă şi albastră a spectrului, şi în regiunea verde-galben (v, fig.). Sin. Isocro- Violet Albastru Verde Galben Roşu Sensibilitatea la culori în lumina soarelui a ochiului omenesc şi a emulsiilor fotografice. a) ochiul omenesc; b) emulsie nesensibilizata; c) emuisie ortocromatică; d) emulsie pancromatică. matic, Isoortocromatic, isoorto. V. şî sub Ortocromatică, emulsie îs. fi!m /-v. Foto. V. Peliculă ortocromatică, sub Peliculă fotografică. 16. Ortocromatică, emulsie Foto.: Emulsie fotografică (v.) sensibila la radiaţiile violete, albastre, verzi şi galbene ale luminii (v. Ortocromatic). Se obţine prin introducerea în emulsie, înainte de turnare pe placa de sticlă sau pe peliculă, a unui sensibilizator cromatic (v.) corespunzător (eozină, eritrozină, unii coloranţi isocjanici), adică a unor coloranţi cari absorb lumina verde şi galbenă, cedînd energia lumi-■noasă respectivă halogenurii de argint pe a cărei suprafaţă au fost adsorbite moleculele de colorant. Sensibilizarea emulsiei se poate face şi prin imersiunea plăcii sau a peliculei fotografice în soluţia foarte diluată a colorantului respectiv. Astfel,, emulsia normală nesensibilizată cromatic, sensibilă numai la radiaţiile'violete şi albastre, devine sensibilă şi pentru zona verde şi galbenă a luminii; cele două culori apar mai luminoase pe imagine şi corespund mai-bine impresiei luminoase a ochiului omenesc (v. şi sub Sensibilizare cromatică). Albastrul, verdele şi galbenul, sînt reproduse în raportul de luminozitate de circa 2:1:1. După- sensibilitatea relativă, emulsia — în acest caz — poate fi ortocromatică, supraortocromaticâ şi ultraortocroma-ticâ (sensibilitatea relativă creşte, respectiv durata de expunere scade de la ortocromatică la ultraortocromatică). Redarea culorilor în cazul emulsiei ortocromatice, comparativ cu emulsia normală nesensibilizată cromatic, se poate vedea în tablou. Redarea culorilor de emulsia ortocromatică, comparativ cu emulsia normală nesensifcilizată cromatic Culoarea Emulsie normală Emulsie ortocromatică alba albastră verde galbenă roşie Norii albi şi pereţii clădirilor nu se detaşează de cerul albastru E redată albă. Cerul albastru dă în fotograne o suprafaţă albă. Apare prea întunecat. Arborii şi paiiştile sînt redate prin suprafeţe negre Apare prea întunecată; se confundă cu verde şi roşu, dînd suprafeţe nediferenţiate Apare prea neagră Se pot distinge îngrămădirile de nori albi Apare aproape albă. Cerul albastru are un ton deschis Apare cu o intensitate mai slabă în comparaţie cu albastrul Apare cu o intensitate mai slabă în comparaţie cu albastrul Apare prea neagră Ortocromatică, placă 680 Ortogonale, figuri r* Emulsia ortocromatică prezintă avantajul că, nefiind impresionată de lumina roşie, poate fi developată şi prelucrată în camera obscură la lumina roşie închisă; procesul de developare poate fi deci urmărit şi influenţat. De aceea, materialele fotosensibile cu emulsii ortocromatice se folosesc, de preferinţă, în cazuri dificile, cînd roşul nu are un rol esenţial ca element al imaginii. V. şî Peliculă ortocromatică, sub Peliculă fotografică; v. şî Placă ortocromatică, sub Placă fotografică. 1. Ortocromatică, placa Foto. V. Placă ortocromatică, sub Pla a îotograîuă. 2. Ortodiagonal, octaedru Geom. V. sub Octaedru. 3. Ortodiagonal, patrulater Geom. V. sub Patrulater. 4. Ortodiagrafie. Fiz.: Sin. Ortoradioscopie (v.). 5. Ortodiascopie. Fiz.: Sin. Ortoradioscopie (v.). e. Ortodioxibenzen. Chim.: Sin. Pirocatechină (v.). 7. Ortodromâ, pl. ortodrome. Geod.: Arcul mic din cercul mare care trece prin două puncte de pe suprafaţa Pămîntului şi care reprezintă drumul cel mai scurt pe suprafaţă, dintre aceste puncte. 8. Ortoedric, Mineral.: Calitatea unei forme cristaline de a avea p ane.e coordonate perpendiculare între ele. 9. Ortoesteri, sing. ortoester. Chim.: Esteri ai acidului ortocarbonic KC(OH)3, cu formula generală RC(OR/)3, în care R poate fi un atom da hidrogen sau un radical alchilic, iar R', un rest alchilic sau aromatic. Se obţin prin încălzirea compuşilor trihalogenaţi cu alcoxizii metalelor alcaline în soluţie alcoolică: CHCI3+RONa-»CH(OR)3-f 3 NaCi. Ortoesterii superiori se obţin în mod curent prin descompunerea clorhidraţilor iminoeterilor (obţinuţi prin acţiunea alcoolilor asupra nitrililor): R—CsN + C2H5OH C^j^ci C„H5OH ) iminoeter £îli2tU R' c(oc2h6)3+ n h4c i . Cu puţine utilizări, la prepararea de ortoesteri superiori, e reacţia dintre compuşii Grignard şi etilortocarbonaţi: RMgX-f C(OC2H5)4 RC(OC2H5)3+C2H5OMgX. Ortoformiaţii se pot prepara convenabil prin alcooliza ortotioformiaţilor: HC(SC2H5)3+3 RCH HC(OR)3+3 CjHjSH. Ortocarbonaţii, C(OR)4. se obţin din cloropicrină, 0CI3N02, şi alcoxizi de metale alcaline. Ortoesterii sînt lichide incolore distilabile, cu miros eteric. Sînt stabili fa\ă de hidroxizi: alcaPni şi această proprietate e folosită la deosebirea ortoesterilor de esterii acizilor carbo-iridină la 10--300 şi dă, cu randamente bune, oc-bromortoes-eri. Bromul din aceşti derivaţi poate fi înlocuit cu iod, dacă erivaţii bromuraţi se încălzesc cu iodură de sodiu în alcool bsolut. Sodiul reacţionează cu ortoesterii oc-bromacizilor, trans->rmîndu-i în ceten-acetali: R=CH BrC(OC2N5)3 R—CH=C(OC>H6)2. Piroliza ortoesterilor conduce, de asemenea, la acetali ai cetenei: C6H5CH2C(OR)3->C6H6CH*C(CR)2+FCH. 10. Ortofir. Petr.: Varietate de porfir (v.) feldspatic, respectiv trahit paleovulcanic, de obicei puternic alterat. 11. Ortoform. Chim., Farm.: C6H3NH2-0H*C0*0*CH3. Eterul metilic al acidului amidoxibenzoic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, puţin solubilă în apă. Se întrebuinţează, sub formă de pudre şi alifii, ca anestezic local în plăgi, ulcere, fisuri, arsuri profunde, etc., putînd provoca însă (în cazul unei acţiuni mai îndelungate) fenomene de iritaţie. edeme şi chiar cangrene. Sin. Ortocaină. ia. Ortofosforic, acid Chim. V. sub Fosfor. 13. Ortogeosinciinalj pl. ortogeosinclinale. Geol.: Zonă geosinciii ală tipică, prezentînd toate caracterele de sedi-rnentaţie. mişcări tectonice şi magmatism, distincte de cele observate în regiunile de platformă. V. şî sub Geosinclinal, 14. Ortognais, pl. ortognaisuri. Petr.: Gnais (v.) rezultat din metamorfoza rocilor magmatice. 15. Ortognom, pl. ortognoame. Tehn. mii.: Aparat folosit în tragerile antiaeriene, montat la aparatul de ascultare — şi care serveşte la determinarea corecţiei de aberaţie acustică, corecţie care se face asupra elementelor acustice, pentru a determina elementele optice. 16. Ortogonale, figuri Geom.: Figuri geometrice pentru cari se poate introduce noţiunea de unghi şi astfel încît măsura acestuia să fie egală cu măsura unui unghi drept. Două drepte coplanare (D), (£>'), incidente, sînt perpendiculare sau ortogonale (v. Perpendiculare, drepte ~), dacă în punctul lor comun formează patru unghiuri egale. Două curbe (C), (C'), plane sau în spaţiu, sînt ortogonale daca au un punct comun şi tangentele în acest punct sînt distincte şi perpendiculare. O curbă în spaţiu (C) şi o suprafaţă (i’) sînt ortogonale dacă au un punct comun în care tangenta la curbă e perpendiculară pe planul tangent la suprafaţă în acel punct. Două suprafeţe (S), (S') sînt ortogonale dacă au în comun o curbă (C) şi dacă planele tangente în fiecare punct al curbei (C) la suprafeţele date sînt perpendiculare. Dacă axele unui reper cartesian Oxyz sînt relativ perpendiculare, reperul se numeşte reper cartesian ortogonal. Fiind date trei familii de suprafeţe cu un parametru (^a) (a=1, 2, 3), astfel ca prin fiecare punct al unei regiuni determinate din spaţiu să treacă o singură suprafaţă din fiecare familie, figura formată de aceste trei familii se numeşte sistem triplu. Dacă două suprafeţe oarecari, din familii diferite, sînt ortogonale, figura se numeşte sistem triplu ortogonal. Curbele comune suprafeţelor unui sistem triplu ortogonal sînt linii de curbură pentru fiecare dintre ele. Un sistem de cuadrice confocale e un sistem triplu ortogonal. în general, considerînd familiile (Sa) definite prin ecuaţii de forma (1) /„(*, y, (a = 1,2, 3) fiecărui punct M (x, y, %) din regiunea considerată îi corespunde un sistem ordonat de valori {uv u6), format cu valorile parametrilor cari corespund celor trei suprafeţe ale sistemului (1), cari sînt incidente cu punctul M (conţin acest punct). Aceste valori se numesc coordonatele curbilinii ale punctului M. Dacă sistemul (1) e ortogonal, coordonatele curbilinii se numesc coordonate ortogonale. Astfel, în cazul coordonatelor polare (v. sub Cooi donate), suprafeţele sistemului (1) sînt, respectiv, sfere concentrice cu centrul într-un punct O, conuri de rotaţie cu vîrful în acelaşi punct O şi Ortogonale, funcţiuni a/ 681 Ortoradioscopie plane formînd un fascicui a cărui axă e axa comună de rotaţie a conurilor. Sistemul curbiliniu al coordonatelor polare e ortogonal. 1. Ortogonale, funcţiuni Mat. V. Funcţiuni ortogonale. 2. Ortogonalizare. Mat.: Operaţie care transformă un şir dat de funcţiuni reale de variabilă reală, integra- bile într-un interval [a, b], într-un şir|0^x)J ale cărui funcţiuni verifică relaţiile de ortogonalitate: ţ O Jx, $>k{x) dx= 0 (/ =£ k) şi, de obicei, condiţiile de normalizare; ţ[fx)¥dx= 1 într-o primă etapă se determină coeficienţii X°J astfel ca i funcţiunile: y”* «(a) f ' t \ W*0=2ja. 'a>° V « unde X e valoarea integralei: dx=x«' verifică relaţiile de ortogonalitate şi normal izare arătate mai sus. s. Ortografie, pl. ortografii. Artă: Desen geometral care repreziniă, în proiecţie ortogonală, o construcţie cu dimensiunile reduse la scară. 4. Ortoheliu, termeni de Fiz.: Termenii spectrali ai atomului de heliu cari corespund unui spin total egal cu unitatea, spre deosebire de termenii de parheliu, cari corespund unui spin nul. Probabilitatea de tranziţie între termenii de ortoheliu şi cei de parheliu e nulă, astfel încît intensitatea liniilor spectrale cari corespund acestei tranziţii e foarte mică. 5. Ortohidrogen. Fiz,: Varietate de hidrogen în stare moleculară, caracterizată prin faptul că spinii nucleari ai celor două nuclee din moleculă sînt paraleli, spre deosebire de varietatea numită parahidrogen, pentru care spinii nucleari sînt antiparaleli. Molecula de ortohidrogen nu admite decît stări de rotaţie caracterizate prin numere cuantice de rotaţie impare, pe cînd cea de parahidrogen admite numai stări de rotaţie caracterizate prin numere pare. La temperaturi suficient de joase pentru ca să nu mai existe stări de rotaţie excitate, e, deci, stabil, numai parahidrogenul. La temperaturi mai înalte, în echilibru, hidrogenul e un amestec de o parte parahidrogen şi trei părţi ortohidrogen. Tranziţia dintre cele două varietăţi fiind foarte puţin probabilă, o răcire bruscă a hidrogenului păstrează proporţia dintre cele două varietăţi. Probabilitatea tranziţiei între cele două varietăţi poate fi mărită cu ajutorul unor catalizatori, astfel încît, în contact cu aceşti catalizatori, hidrogenul menţinut la temperatură joasă trece, în întregime, în parahidrogen, stabil la această temperatură. Prin ridicarea temperaturii, în lipsa catalizatorilor, se obţine parahidrogen aproape pur, la temperatura ordinară. Nu se obţine amestecul de compoziţie normală decît tot prin acţiunea catalizatorilor. 6. Ortologice, triunghiuri Geom.: Două triunghiuri ABC şi A'BC' situaie in aceiaşi plan şi astfel ca perpendicularele duse din vîrfurile A,B,C, respectiv pe laturile BC', C'A' şi A'B' să fie concurente într-un punct O. în acest caz, şî perpendicularele duse din vîrfurile A', B', C' pe laturile BC, CA, AB, respectiv, sînt concurente într-un ait punct O'. Punctele O, O' se numesc centrele lor de ortologie. Două triunghiuri biortologice sînt şi triortologice, adică dacă triunghiurile (ABC, A'B'C'); (ABC, B C'A') sînt, respectiv, ortologice, atunci şi triunghiurile (ABC, C'A B') sînt ortologice. 7. Orto-oxichinolinâ. Chim.: Sin. Oxină (v.). 8. Ortopancromatic. Foto.: Calitate a unor materiale fotosensibiie (plăci, pelicule) de a avea o sensibilitate cromatică întinsă pe toată regiunea spectrului vizibil (incluziv regiunea roşie), însă de o intensitate mai mică pentru roşu şi puţin mai mare pentru verde (v. fig. sub Ortocromatic), în raport cu materialul pancromatic (v.). Sin. Isocromatic, Rectopancrcmatic, Isocrom. V. şrsubOrtopancromatică, emulsie 9. film Foto. V. Peliculă ortopancromatică, sub Peliculă fotografică. 10. Crtopancromaticâ, emulsie Foto.: Emulsie fotografică (v.) sensibila la toate radiaţiile luminoase, incluziv roşul (v. sub Ortopancromatic). Se obţine, ca şi emulsia ortocromatică (v. sub Ortocromatică, emulsie ~), prin sensibilizare cromatică corespunzătoare cu sensibilizatori din clasa cianinelor. Spre deosebire de emulsia pancromatică, emulsia ortopancromatică are o sensibilitate mai mică pentru roşu şi una mai mare pentru verde-galben. Verdele şi roşul sînt redate în acelaşi raport de luminozitate ca şi sensaţiile de verde şi roşu ale ochiului. Dacă pentru luminozitatea culorii albastre se dă valoarea 1, luminozităţile culorilor verde, galben şi roşu au valorile 3; 5,5; 2,5. Sensibilitatea mare a emulsiei ortopancromatice pentru toate culorile impune prelucrarea materialului fotografic cu o astfel de emulsie la întuneric complet sau la lumină verde închis, developarea controlîndu-se numai cu ceasornicul. Datorită calităţilor ei de redare a luminozităţii culorilor, emulsia ortopancromatică are întrebuinţări dintre cele mai diverse, astfel încît poate fi considerată o emulsie universală. V. şi Peliculă ortopancromatică, sub Peliculă fotografică; v. şi Placă ortopancromatică, sub Placă fotografică. 11. Crtopancromaticâ, placa Foto. V. Placă ortopan-cromat că sub PiLcă fotograiică. 12. Ortopiroxen. Mineral.: Fiecare dintre piroxenii cari cristalizează în sistemul rombic. 13. Ortopodzol. Ped.: Podzol propriu-zis, în câre humusul e de forma mor (v.), reacţia e puternic acidă, şi în care se găseşte un orizont iluvial pentru fier şi humus. Sin. Podzol primar. V. şi sub Podzol, Parapodzol. ii. Ortopol, pl. ortopoli. Geom.: Punctul în care se intersectează cele trei drepte cari trec prin proiecţiile ortogonale aie vîrfurilor unui triunghi pe o dreaptă dată, şi sînt perpendiculare pe laturile corespunzătoare ale triunghiului. Dacă dreapta dată intersectează cercul circumscris triunghiului, ortopolul ei e punctul în care se întîlnesc dreptele lui Simpson ale punctelor de intersecţiune. 15. Ortopter, pl. ortoptere. Av.: Sin. Ornitopter. V. sub Aeronavă. ie. Ortoptic, cerc Geom.: Sin. Cercul lui Monge (v.). 17. Crtopticâ. 1. Geom.: Curbă ataşată unei curbe plane, locul geometric al punctelor din cari se pot duce două tangente perpendiculare la curba respectivă. îs. Ortopticâ. 2. Geom.: Curbă ataşată unei suprafeţe, locul geometric al vîrfurilor triedrelor tridreptunghice ale căror feţe sînt tangente la suprafaţă. De exemplu, ortop-tica unei hipocicloide cu trei rebrusmente e un cerc. 19. Ortoradioscopie. Fiz.: Metodă radioscopică pentru obţinerea conturului unui obiect în adevărata lui mărime. Sin. Ortodiagrafie. Ortoscopîc 682 Orz 1. Ortoscopîc. Opt.: Calitatea unui sistem optic de a nu prezenta distorsiuni. Sin. Rectilinear. 2. Ortoscopicâ, vedere V. sub Vedere. s. Ortosiiicat, p!. or^osilicaţi. Mineral. V. sub Silicaţi. 4. Ortotectogenezâ. Geol.: Evoluţia geotectonică a unui crtog^osinciinai (v. sub Gsosinclinai). 5. Ortotesff .pl. ortoteste. Mş., Tehn.: Instrument de măsură mecanic, cu amplificare prin pîrghii şi roţi dinţate, folosit la măsurarea dimen- ^VrxTTm^r 8 siunilor pieselor uzinate prin metoda comparativă la care deplasarea rectilinie a-tijei de măsurare 1 (v. fig.), produsă de variaţia dimensiunii de măsurat, se transmite, prin oscilarea unei pîrghii cotite 3 cu sector dinţat, şi.printr-un p in ion 4, la un ac indicator 7 (care se roteşte în faţa unei scări gradate 8). Resortul eiico- i.dal de compresiune 2 creează forţa de. măsurare (de 2Q0---300 gf), iar resortul elicoidal 5 menţine contactul dintre pîrghia cotită 3 şi tija de măsurare 1. Resortul spiral 6, care acţionează. asupra axului pinio-nului 4, serveşte la înlăturarea jocului dintre flancurile dinţilor pinionului şi sectorului dinţat al pîrghiei. Raportul de amplificare K e dat de relaţia: Ortotest. 0) schema mecanismului; h) vedere a aparatului montat pentru măsurare; 1) tijă de măsurare; 2) resort elicoidal; 3) pîrghie cotită; 4) pinion; 5) resort elicoidal; 6) resort spiral; 7) ac indicator; 8) scară gradată; 9) măsuţa suportului; 10) coloana suportului; 11) aparatul ortotest montat pe coloană; 12) piesă al cărei diametru se măsoară. în care L e lungimea acului indicator, / e lungimea braţului mic al pîrghiei cotite 3, Re lungimea braţului lung al pîrghiei 3 şi re raza pinionului 4, şi, de obicei, are valoarea 1000. Valoarea diviziunii ortotestului e de 0,001 mm, iar domeniul de măsurare e de i 0,1 mm. Eroarea maximă de indicaţie, între limitele întregii scări gradate, e de ± 0,001 mm. Instrumentul e foarte sensibil, datorită lungimii relativ mari a braţului mic al pîrghiei (/=5 mm) şi datorită palierului cu bile al pîrghiei. Mecanismul instrumentului e protejat contra şocurilor de măsurare, prin faptul că tija de măsurare liberează pîrghia la ridicarea ei. Pentru utilizare, ortotestul trebuie montat pe un suport, ca şi minimetrul. La începutul măsurării se reglează la zero cu ajutorul calelor plan-paralele şi apoi se introduce obiectul a cărui dimensiune se măsoară şi se citeşte pe scara gradată a ortotestului abaterea dintre dimensiunea măsurată şi cea nominală, reprezentată de cale. e. Ortotomic, cerc Geom.: Cercul ortogonal la trei cercuri ciin acelaşi plan şi cari nu aparţin aceluiaşi fascicul. Cercul ortotomic se mai poate defini şi ca locul punctelor ale căror polare în raport cu cele trei cercuri sînt concurente. Dacă ecuaţiile celor trei cercuri în coordonate omogene sînt: ■ P (x, jy, z) = 0; Q(x,j,z) = 0; R (x, y, $ = 0, ecuaţia cercului lor ortotomic e: P' Pr P' x y z Q'x Q'y Qz R' RRL = 0. Cercul ortotomic e jacobiana- reţelei formate de cele trei cercuri. ?. Ortotomicâ, sfera Geom.: Sferă ortogonală la patru sfere, cari nu aparţin unui aceluiaşi fascicul sau unei aceleiaşi reţele. Ea se mai poate defini şi ca locul punctelor ale căror plane polare în raport cu cele patru sfere sînt concurente. Ecuaţia sferei ortotomice se scrie în mod analog cu ecuaţia cercului ortotomic. 8. Ortotrop, difuzor Fiz.: Suprafaţă a cărei strălucire e proporţională cu iluminarea ei, oricari ar fi direcţiile de incidenţă şi de observaţie. 9. Ortozâ. Mineral.: K[Al Si3081. Mineral din grupu l feld-spaţilor potasici, cu compoziţia: 16,9% K20, 18,4% Al203 şi 64,7% Si02, care mai conţine,, de cele mai multe ori, Na20 în proporţie de 2---3 % şi, ca impurităţi, BaO, FeO, Fe203, etc. Se .întîlneşte în rocile magmatice acide şi intermediare,, găsindu-se mai rar decît microcimul (v.) în pegmatitele granitice. Se găseşte şi metamorfic în gnaisuri, iar sedimentar, în unele arcoze, nisipuri, etc. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus, de cele maF multe ori, prismatic, mai rar tabular, cu feţele dominante (110), combinate cu feţele de pinacoizi (010), (001) şi uneori (101), (201), etc. Sînt frecvente maclele, asocierea făcîndu-se mai frecvent după legea de Karlsbad (planul 010) şi, mai rar, după legea = Baveno (planul 021). Culoarea e de cele mar multe ori turbure, mai rar roză deschisă, galbenă-brună, albă-roşietică şi, uneori, roşie cum e carnea; luciul e sticlos sau sidefos (după 001); clivajul e perfect după (001) şi (010) şi se întretaie sub un unghi de 90°. Ortoza se alterează uşor sub acţiunea agenţilor de suprafaţă (Os, C02, H20), transformîndu-se în caolin. E casantă, are duritatea 6 şi gr. sp. 2,53-*-2,56. E optic biaxă, cu indicii de refracţie: /y=1,518, «^=1,524, # =*1,526. Ortoza se întrebuinţează în indusiria sticlei şi a ceramicii, la fabricarea porţelanului, a smalţurilor, etc., iar unele varietăţi, ca pietre semipreţioase. Se exploatează, de obicei, din pegmatite, frecvente şi în ţara noastră, în munţii Gilăului, în munţii Lotrului şi în munţii Semenic. Sin. Ortoclaz. 10. Ortstein. Ped.: Sin. Alios (v.). 11. Orz. Bot., Agr.: Hordeum L. Cereală din familia Gra-minaceae, cultivată în aproape toate ţările europene (pînă la 70° latitudine nordică). E o plantă ierboasă anuală, cu următoarele caractere botanice principale: sistem radicular (rădăcini coronare, fasciculate) slab dezvoltat, care, spre deosebire de grîu, secară, etc., pătrunde în sol numai pînă la adîncimea de 20*”25 cm; paiul, gol la interior, e format din 5***8 internoduri şi are înălţimea pînă la 1,20 m; frunze lineare, mai late decît ale grîului, cu suprafaţa superioară aspră şi cu urechiuşe puternic dezvoltate, cari înconjură paiul cu două cîrlige; inflorescenţa e în formă de spic drept sau aplecat, cu lungimea de 5 —13 cm, cu cîte trei spiculeţe uniflo-rale de fiecare articulaţie a rahisului; florile sînt ermafro-dite, cu trei stamine şi cu stigmat bifidat; fructele orzului sînt cariopse de formă ovală, cu lung'mea de 8—12 mm, umflate la mijloc. Greutatea hectolitrică a boabelor variază între 58 şi 80 kg, iar compoziţia lor chimică e: 8 • * * 17 % apă; 60-*-75% substanţe extractive fără azot (în specia! amidon), 8**• 15% substanţe proteice, 1---3% grăsime, 2--*8% celuloză (mai puţină decît la celelalte păioase), 1***4% săruri minerale. Fecundaţia e în general autogamă (polenizaţie proprie), dar există şi forme alogame (polenizaţie cu polen străin). Genul Hordeum cuprinde 29 de specii, dintre cari două sînt cereale cultivate: orzul comun (Hordeum vulgare L.) cu patru sau şase rînduri de boabe, şi orzoaica (Hordeum distichum l.), cu două rînduri de boabe, aşezate faţă în faţă. Orzan 683 Orzul comun se seamănă toamna sau primăvara, iar orzoaica, mai ales primăvara. Diferitele varietăţi ale celor două specii, se deosebesc prin: conformaţia bobului, densitatea spicelor, terminaţia paleei inferioare; culoarea spicului, culoarea bobului. Soiurile de orzoaica raionate în ţara noastră fac parte din varietatea Hordeum distichum nutans şi sînt: Cluj 123, Tîrgu Frumos 240 şi Hanna Kargyn, originar din Cehoslovacia. Varietatea de orz comun, cea mai răspîndită în ţara noastră, e Hordeum vulgare pallidum, cu soiurile raionate: Cenad 395 şi Cenad 396. în ţara noastră predomină în cultura orzului formele de primăvară, dar se urmăreşte extinderea-culturii orzului de toamnă, care dă producţii mai mari şi de valoare nutritivă mai mare decît orzul de primăvară. Datorită perioadei scurte de vegetaţie şi capacităţii sale de adaptare la condiţii variate de climă, orzul poate fi cultivat la latitudini şi altitudini mai mari decît'celelalte cereale. Pentru regiunile cu clima rece e potrivit orzul comun cu patru rînduri. Orzul de toamnă se cultivă în regiuni cu ierni blînde, iar orzoaica, de preferinţă, în regiuni cu umiditate mare. Orzul creşte bine în special pe soluri lutoase, bogate în humus şi în calciu, cu reacţie neutră sau uşor alcalină, în asolament, orzul pentru nutreţ poate urma după orice plantă, dar se cultivă, de obicei, după porumb, floarea-soarelui şi leguminoase. La rîndul lui, orzul e o bună plantă premergătoare, în special pentru leguminoase perene. Pentru orzoaică, cele mai bune premergătoare sînt sfecla şi cartoful, ea putînd urma însă şi după tutun sau porumb. Orzul de toamnă se cultivă după plante cari se recoltează de timpuriu. îngră-şămintele minerale de cari are nevoie orzul se aplică în formă uşor solubilă şi în cantităţi de 20---40 kg azot şi 30***50 kg fosfor (substanţă activă) la hectar; îngrăşămintele potasice se dau în special orzului pentru fabricarea berii (30---60 kg/ha). Gunoiul de grajd nu se administrează direct orzului, ci plantei premergătoare. Pregătirea terenului în vederea însămînţării orzului de toamnă, după plante cari se recoltează de timpuriu, consistă în dezmiriştitul cu discuitorul, arătura la adîncimea de 20---22 cm, executată cu cel puţin 20 de zile înainte de semănat şi în lucrări cu grapa şi cu extirpatorul, pentru combaterea buruienilor şi distrugerea scoarţei formate la suprafaţa solului. După plante prăsitoare nu se dezmirişteşte, ci se ară direct. Pentru orzul de primăvară, arătura adîncă, făcută toamna, se lasă în brazda crudă în timpul iernii, se grăpează la începutul primăverii şi apoi se lucrează cu cultivatorul. în condiţiile din ţara noastră, orzul de toamnă se seamănă în a doua jumătate a lunii septembrie, dar uneori se ajunge chiar pînă în luna noiembrie, fără consecinţe defavorabile, iar orzul de primăvară trebuie semănat cît mai de timpuriu. Se dau 160* * * 180 kg sămînţă/ha, la orzul de toamnă, şi 140---160 kg sămînţă/ha, la orzul de primăvară, larovizarea dă rezultate bune la orz. Imediat după semănat se tăvălugeşte terenul. Buruienile se combat prin grăpat, iar cele cu rizomi, prin plivit sau prin aplicarea -de erbicide. Scoarţa solului se distruge de asemenea cu grapa. Orzul cultivat pentru fabricarea berii şi pentru orzoaică se recoltează Ia maturitatea completă, iar orzul, pentru nutreţ, la maturitatea în pîrgă. Producţia de boabe atinge, în ţara noastră, 1200---2000 kg/ha, car în condiţii optime orzul poate da peste 5000 k^/ha. Raportul dintre producţia de boabe şi cea de paie e de 1:1,5, Ia orzul de primăvară, şi de 1:2, la orzul de toamnă. Dăunătorii cei mai periculoşi ai orzului sînt: viermele-sîrmă (Agriotes), care atacă rădăcina plantelor şi se combate prin mijloace agrotehnice, prin momeli otrăvite cu preparate pe bază de arsen şi prin insecticide de contact (HCH, DDT); gîndacul ghebos (Zabrus tenebroides Goeze), musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), musca, suedeza (Oscine!la frit. L.) şi gîndacul ovăzului (Lema melanopus L.). Principalele boli (micoze) ale orzului sînt provocate de ciuperci, şi anume: tăciunele zburător (Ustilago nuda) şi tăciunele. îmbrăcat (Ustilago hordei), rugina brună (Puccinia simplex) şi rugina neagră (Puccinia graminis), sfîşierea frunzelor (Pleospora graminis), făinarea (Erisiphe graminis), pătarea reticulară brună a frunzelor de orz (Pyrenopho.ra. tares). Toate aceste micoze se combat prin folosirea de soiuri rezistente şi prin tratamente cu fungicide şi cu apă şi aer cald. aplicate seminţelor. Boabele de orz se întrebuinţează: ca nutreţ concentrat pentru animale; în alimentaţ’a omului ca arpacaş, obţinut din orzul decorticat şi ca faină de orz, destinată panificaţiei în unele regiuni nordice; ca materie primă importantă pintrU industria anvdonului, a glucozei, a dextrinei şi, în special, a spirtului (orzu! cu şase rîncuri) şi a berii (în specia! orzoaica). Paiele de orz au o valoare nutritivă mai mare pentru animale decît cele de grîu şi de secară, deoarece conţin mai puţină celuloză, iar pleava nu poate fi folosită decît cupă- ce a fost opărită. 1. Orzan. Ind. hîrt., Chim.: Produs solid sub formă de pulbere, pe bază de-lignosulfonaţi de amoniu, obţinut din soluţiile reziduale de la fabricarea celulozei sulfit pe ba2ă de amoniu. Se foloseşte în special ca‘îngrăşămînt azotat, în agricultură şi în pomicultură. 2. Orzeinâ. Chim.: Substanţă azotoasă proteică din grupul glutelinei, care se găseşte în orz. E insolubilă în apă pură, în soluţii saline neutre şi în alcool, uşor solubilă în soluţii diluate de acizi şi alcalii. Ca şi celelalte substanţe din grupul glutelinei, e o proteină de rezervă. 3. Orzişor. Ind. alim.: Sort de paste făinoase obţinut prin uscarea unui aluat nedospit, rezultat din frămîntarea făinii albe de grîu cu apă potabilă şi presat prin matriţe speciale avînd forma bobului de orz. 4. Orzoaica. -Bot.: Hordeum distichum L.-Cereală din aceeaşi familie şi asemănătoare cu orzul, de care se deosebeşte prin spic, care are numai două rînduri de boabe (spicu-leţele laterale fiind sterile) şi prin faptul că boabele conţin o cantitate mai mare de substanţe amidonoase decît cele de orz. V. şl sub Orz. 5. Os Chim.: Simbol literal pentru elementul Csmiu. 6. Os, pl. oase. 1. Biol., ind. alim.: Organ dur, rezistent şi elastic, cu forme şi dimensiuni diferite, care îndeplineşte în organism rolurile de susţinere, de perete protector, sau de pîrghie de mişcare; crud, conţine în medie 47 % apl, 30% săruri minerale, 13% grăsimi şi 10% substanţe proteice. Sărurile minerale ale osului sînt formate din: fosfat de calciu (85%), carbonat de calciu (10%), fosfat de magneziu (1,5%), fluorură de calciu (0,3%), clorură de calciu (0,2%) şi săruri de sodiu (2%). După formă, oasele se împart în: lungi, late şi scurte. Oasele lungi sînt caracterizate prin formă cilindrică, sau prismatică uşor turtită, cu canal la mijloc, în care se găseşte măduva. Partea mijlocie se numeşte diafiză, iar extremităţile se numesc epifize. Oasele lungi fără canal se numesc oase alungite. — Oasele late au forma de placă, avînd o dimensiune mai mică decît celelalte două. Nu au canal medular. — Oasele scurte sînt caracterizate prin cele trei dimensiuni (lungime, lăţime şi grosime) aproape egale şi prin absenţa canalului medular. Structura oaselor e constituită din ţesutul osos propriu-zis (compact sau spongios) (v. fig.), măduva osoasă, periost, cartilajul articular, vase şi nervi. Ţesutul compact e constituit dintr-o serie de lamele con^ centrice, în cari fibrel-e colagen-e sînt dispuse în sisteme-oblice Os 684 Oscilator spiralate, încrucişîndu-se sub unghiuri constante de la o lamelă la alta. Un grup de lamele concentrice formează un os t e o n, care are în centru un canal, numit canalul lui H a v e r s. între osteoane se găsesc lamele interstiţiale. în grosimea lamelelor se găsesc osteop I aste, în cari se află osteo-b I a s t e I e (v. Osteo-blaste). Ţesutul spongios e constituit din lamele dispuse neregulat, lăsînd spaţii areolare largi, în formă de reţea, în cari se găsesc elemente medulare, sanguine, şi ţesut conjunctiv, Periostul e o membrană fibroelastică, bogată în elemente celulare, vase şi nervi, care acoperă toate suprafeţele pînă la limita carti- Secţiune în ţesutul osos. 1) lamelă concentrică; 2) osteon ; 3) canalul lui Havers; 4) ţesut spongios; 5) periost; 6) fibrele periostului. lajului. El aderă la os prin fibrele lui, cari pătrund în substanţa osoasă. Periostul ia parte la creşterea osului în grosime şi la regenerarea Iui în caz de fracturi. în canalul medular şi în areo'ele ţesutului spongios se găseşte măduva osoasă. în industria alimentară, oasele sînt folosite la extragerea de grăsimi alimentare, bulioane, sau ca atare, în alimentaţie, în stare proaspătă sau afumate. în industria chimică, oasele sînt folosite la prepararea cleiului de oase, a făinii de oase, a negrului animal (cărbunele oase) sau la prepararea unor săruri minerale (fosfaţi). în industria uşoară, oasele sînt folosite pentru fabricarea de nasturi, piepteni, mînere sau diferite obiecte de artă, obţinute prin sculptarea şi gravarea oaselor tubulare cu structură densă. Extragerea grăsimii din oase se poate face prin fierbere, prin antrenare cu solvenţi şi după procedeul de extragere la rece prin prelucrare mecanică cu impulsuri hidromecanice sau electrice. Extragerea prin fierbere şi cea cu solvenţi se fac după procedeele clasice (v. Grăsimi). 1. Os. 2. Ind. text.; Unealtă confecţionată din os, ascuţită la un capăt, de mărimi şi formate diferite, albă sau colorată, utilizată la desfacerea cusăturilor provizorii. 2. Os de fâlţuit. Poiigr.: Unealtă de legătorie, asemănătoare unui cuţit de tăiat foile cărţii, executată din os sau din lemn bine netezit şi lustruit. Se foloseşte la îndoirea (întocmirea, fălţuirea) colilor de hîrtie tipărită (v. Legătură 7) sau, în general, a foilor de hîrtie, la netezirea scoarţelor, a pînzei şi a pielii pentru legat, cum şi la înşirarea în scară a foilor unui top (v.) de hîrtie tipărită (de ex. suplementele unei cărţi sau broşuri) sau netipărită, în vederea ungerii cu clei a marginilor, pentru lipirea lor. 3. Os de peşte. Ind. text.: Sin. Fischgrat (v.). 4. Osarsol. harm.: Sin. Stovarsol (v.), Acetarsonă, Spirocid. 5. Osatura, pl. osaturi. 1. Tehn.: Structura de rezistenţă (v.) a unei construcţii sau a unei părţi de construcţie, ori a unui utilaj sau a unui vehicul, a unui element de construcţie sau a unui organ de maşină, constituită dintr-un sistem de bare (drepte, frînte sau curbe) asamblate rigid între ele. Exemple: osatura platelajului unui pod e constituită din sistemul de grinzi longitudinale şi transversale care susţine calea şi transmite grinzilor principale încărcările permanente ale pl ate lajului şi sarcinile mobile; osatura r.avei e constituită din cadre rezistente dispuse transversal şi longi- tudinal, reprezentînd scheletele rezistente ale elementelor structurală ale corpului navei (v. şî sub Navă). Sin. Schelet, Şarpantă (parţial). 6. Osatura. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, element de rezistenţă contra pătrundsrii inamicului, alcătuit din lucrări puternice, amplasate în puncte de importanţă c'eosebiiă. 7. Osazone, sing. osazonă. Chim.: Difenilhidrazone, bis-fenil-hidrazone. Derivaţi ai compuşilor a-hidroxi- sau oc-ami-nocarbonilici, conţinînd două resturi de fenilhidrazină legate la doi atomi R__r_K. r w de carbon adiacenţi. Osazonele mono- InH l,6h5 zaharidelor (aldoze şi cetoze) au fost R Ml_j r u folosite la stabilirea structurii zaha- 65 rurilor. Osazonele sînt substanţe gaibene, frumos cristalizate; cele mai multe nu au puncte de topire caracteristice, ci se descompun la încălzire; sînt greu solubile în apă. Glioxalosazona are p.t. 177°; diacetilosazona, p. t. 245° (cu descompunere); D-glucoosazona, p. t. 280° (cu descompunere). în prezenţă de sulfat de cupru, la cald, osazonele elimină anilină şi trec în osotriazoli. Această reacţie se produce şi în prezenţa unor agenţi oxidanţi, ca bicromatul de potasiu în acid acetic, cînd se formează derivaţi ai bisbenzen-azoeti-lenei, cari, în prezenţă de acid clorhidric şi clorură ferică trec în osotriazoli. Osazonele pot fi determinate cantitativ prin .dozarea azotului, folosind micrometoda Kjeldhal. Osazonele a-dice-tonelor alifatice şi ale celor cari conţin numai o grupare aromatică în prezenţa unor agenţi de oxidare (FeCI3) dau coloraţii roşii închise. Osazonele pot fi obţinute prin acţiunea fenilhidrazinei .asupra combinaţiilor a-hidroxicarboniiice în mediu acid. Osazonele monozaharidelor se prepară în mod asemănător, făcînd să reacţioneze un exces de fenilhidrazină în soluţie acetică, la cald. Cetohexozele reacţionează mult mai uşor; se oxidează gruparea de alcool primar vecină cu carbonilul. oc-Dicetonele formează cu fenilhidrazina hidrazone, cari trec uşor în osazone. 8. Oscilator, pl. oscilatoare. 1. F/z.; Sistem fizic, capabil să efectueze oscilaţii libere (v. sub Oscilaţie). După natura energiei potenţiale şi actuale care intervine în oscilaţie, oscilatorul poate fi mecanic sau electromagnetic. în serviciu, oscilatoarele oscilează, de cele mai multe ori, pe una dintre frecvenţele lor proprii (v. sub Oscilaţie), dar pot oscila şi forţat, pe o altă frecvenţă. Energia potenţială a oscilatoarelor mecanice e energia elastică, iar energia lor actuală e energia cinetică a unor corpuri în mişcare. Mediile elastice şi corpurile în mişcare pot fi solide sau fluide, în special gazoase, închise în încăperi cu pereţi solizi. Oscilatoarele compuse din corpuri solide pot efectua oscilaţii rectilinii ale punctelor lor sau după traiectorii închise, oscilaţii de încovoiere sau oscilaţii de torsiune, în oscilatoarele compuse din medii fluide închise, cum sînt cele acustice, oscilează, de cele mai multe ori, o coloană de gaz. Energia „potenţială" a oscilatoarelor electromagnetice e energia electrică, iar energia lor „actuală" e energia magnetică. Oscilatoarele electromagnetice pot fi oscilatoare cu mărimi concentrate, cum sînt circuitele cu condensatoare şi bobine electrice, sau oscilatoare cu mărimi repartizate, cum e oscilatorul electric al lui Hertz sau o antenă de radioemisiune. 9. Oscilator. 2. Elt., Telc.: Dispozitiv sau aparat con- struit pentru a produce oscilaţii ai căror parametri sînt determinaţi de caracteristicile lui interne şi, eventual, de condiţiile iniţiale — utilizînd o sursă de energie exterioară. Oscilator autobloeat 685 Oscilator cu diapazon Un oscilator e constituit din unu sau din mai multe sisteme susceptibile de a oscila cuplate între ele, astfel încît să se asigure condiţiile necesare privitoare la forma şi stabilitatea oscilaţiilor produse. în tehnica actuală se utilizează oscilatoare producătoare de oscilaţii electrice, alimentate de la o sursă de energie electrică, şi cari constituie o parte componentă a generatoarelor electronice (v. sub Generator 1), a emiţătoarelor radio (v.), etc. Aceste oscilatoare se numesc oscilatoare electrice, dacă sînt constituite excluziv din elemente de circuit electric şi, în particular, oscilatoare electronice (v.). Ele se numesc oscilatoare electromecanice, dacă sînt constituite din elemente de circuit electric cuplate cu sisteme oscilante mecanice şi, în particular, oscilatoare elec-troacustice (v.). i. ~ autobloeat. Elt.: Oscilator de relaxaţie cu un singur tub electronic (sau transistor), cu cuplaj inductiv prin transformator (v, fig. /), pentru calea de reacţiune dintre circuitul de ieşire şi cel de intrare. Schema oscilatorului autobloeat nu se deosebeşte, în general, de schema oscilatoarelor sinusoidale cu inductivi-tate şi capacitate, decît prin lipsa condensatorului de acord. Afară de aceasta, la oscilatoarele autoblocate, regimul de funcţionare e ales astfel, încît să rezulte o reacţiune pozitivă puternică, mult mai mare decît cea necesară menţinerii unor oscilaţii aproape sinusoidale. Ca rezultat, oscilaţiile sînt nesinusoidale (v. fig. II), obţinîndu-se, în cele mai multe cazuri, impulsii scurte, de durată mică , 0scilator aut0b|0. în comparaţie cu perioada de repetiţie. cat începutul impulsiei curentului anodic e determinat de creşterea tensiunii de grilă peste tensiunea de blocare; datorită reacţiunii pozitive, creşterea curentului anodic continuă pînă ia saturarea tubului, după care curentul scade rapid, pro-ducînd o negativare puternică a grilei, în acest moment, tubul e blocat, iar tensiunea de grilă creşte relativ încet, datorită descărcării condensatorului C pe rezistenţa R.Cînd tensiunea de gri la ajunge egală cu tensiunea de blocare, procesul începe din nou. Forma şi durata impulsiei sînt determinate în principal de elementele parazite ale montajului şi, înspecial, ale transformatorului: capacităţile parazite şi inductivităţile de dispersiune. Din această cauză, transformatorul reprezintă elementul esenţial al oscilatorului autoblo-cat, rolul lui fiind deciziv în privinţa caracteristicilor oscilatorului. Afară de schema fundamentală din fig. /, se mai folosesc uneori oscilatoare autoblocate cu una dintre înfăşurările transformatorului conectată în circuitul catodic şi cu cealaltă conectată, fie în circuitul anodic, fie în cel de grilă. Conectarea sarcinii la oscilatoarele autoblocate se face de obicei prin intermediul unei a treia înfăşurări a transformatorului, ceea ce permite o bună adaptare a tubului electronic la sarcină şi obţinerea impulsiilor de polaritatea dorită. Impulsii de tensiune se pot obţine şi la bornele unor rezistenţe conectate în circuitul anodic sau în cel catodic. Impulsiile generate de oscilatorul autobloeat pot fi declanşate din exterior, prin aplicarea unor impulsii de comandă pozitive pe grila tubului electronic, care deblochează tubul. Declanşarea impulsiilor poate fi făcută şi prin aplicarea unor impulsii de polaritate adecvată în diferite puncte ale montajului, cari vor produce deblocarea tubului, datorită prezenţei transformatorului. De aceea, oscilatorul autobloeat poate fi sincronizat cu impulsii exterioare relativ uşor şi într-o gamă largă de frecvenţe de repetiţie. Oscilatoarele autoblocate se utilizează pe scară mare pentru obţinerea impulsiilor cu durată de la fracţiuni de microsecundă pînă la cîteva zeci de microsecunde, cu perioadă de repetiţie de ordinul a cîtorva milisecunde. Uneori ele se folosesc şi pentru a obţine tensiuni de alte forme (de ex. în dinţi de ferestrău). Avantajul principal al oscilatoarelor autoblocate în comparaţie cu alte tipuri de oscilatoare de relaxaţie consistă în utilizarea eficientă a tubului, care, fiind blocat în intervalul dintre impulsii, disipează o putere medie relativ mică. Aceasta permite mărirea puterilor de vîrf, tubul lucrînd cu curenţi în impulsii de cîteva zeci de ori mai intenşi decît curenţii de regim permanent ai tubului. 2. ~ cu arc electric. Elt.: Oscilator electric format dintr-o bobină, un condensator, doi electrozi între "cari se produce o descărcare electrică în arc şi o sursă de tensiune continuă, avînd parametrii astfel aleşi, încît în circuit să se producă oscilaţii electrice pe o fre- .— -r-------------------» -i- Rp Ls (J iz. T 0 jg /. Schema unui oscilator cu arc II. Caracteristica curent-tensiune electric. a unui arc electric. L, C) circuit oscilant electric; A) arc electric; Ls) bobina de şoc; Rp) re- cvenţă apropiată de frecven-zistenţă de limitare a curentului. ţa de rezonanţă a circuitului (v. fig. /). Condiţia de oscilaţie e ca rezistenţa negativă a arcului electric, corespunzătoare caracteristicii căzătoare (v. fig. II) a acestuia, să fie mai mare în valoare absolută decît rezistenţa totală de pierderi a circuitului. Dezavantajul principal al oscilatoarelor cu arc electric e inerţia mare a arcului, ceea ce limitează frecvenţa oscilaţiilor la cîteva mii de hertzi. Pentru a reduce inerţia arcului trebuie asigurată o bună răcire a acestuia, prin aşezarea lui într-un mediu cu conductibilitate termică mare (de ex. hidrogen) şi prin răcirea (de ex. cu apă) a anodului. Pentru îmbunătăţirea funcţionării oscilatorului cu arc electric se mai obişnuieşte aşezarea arcului într-un cîmp magnetic continuu transversal, de intensitate adecvată. Un astfel de montaj e oscilatorul cu arc Poulsen (v.fig. III), la care cîmpul magnetic e produs de un electromagnet, alimentat cu componenta continuă a curentului din circuit. Oscilatoarele cu arc electric au frecvenţa instabilă, forma oscilaţiilor nesinusoidală şi randamentul relativ mic. Ele au fost folosite numai laînceputul dezvoltării radiocomunicaţiilor. 3. cu cuarţ. Elt.: Oscilator electromecanic care folo- seşte drept sistem oscilant mecanic un cristal de cuarţ. V. Cuarţ, cristal de şi Oscilator piezoelectric. 4. ~ cu diapazon. Elt.: Oscilator electromecanic la care sistemul oscilam e un diapazon. Frecvenţa oscilaţiilor acestor oscilatoare e determinată, în principal, de frecvenţa oscilaţiilor proprii ale diapazonului, proporţională cu grosimea şi cu inversul pătratului lungimii braţului diapazonului. ru II. Variaţia în timp a tensiunilor din oscilatorul autobloeat. Ug) tensiunea de grila; uQ) tensiunea anodică; uq) tensiunea la bornele condensatorului C. III. Schemaunui oscilator cu arc Poulsen. L, C) circuit oscilant electric; Rp ) rezistenţă de limitare ocurentului; Ls) bobina de şoc; Ej) electrod de cupru; E2) electrod de cărbune. Oscilator cu s^întâl ggg Oscilator eu scfntel Diapazoanele folosite în oscilatoarele cu diapazon au frecvenţele proprii cuprinse între cîteva zeci şi. cîteva mii de hertzi; ele se fixează într-un punct corespunzător unui nod al oscilaţiilor, într-un suport elastic, pentru a micşora pierderile de energie în suport/cari măresc amortisarea diapazonului. Oscilatoarele cu diapazon au o bună stabilitate a frecvenţei, în special dacă diapazonul e aşezat într-un termostat şi într-o cameră cu presiune constantă, iar tensiunile de alimentare sînt stabilizate. Abaterea relativă maximă a frecvenţei de oscilaţie poate fi redusă pînă la 1 G~6• • * 10~7, dacă se iau’toate aceste măsuri. Oscilatoarele cu diapazon se folosesc în generatoarele de audiofrecvenţă cu frecvenţe fixe şi foarte stabile, standarde de frecvenţă, etc. Cele mai obişnuite tipuri de oscilatoare cu diapazon sînt oscilatoarele cu întreruptor de contact, oscilatoarele cu contact microfonic şi oscilatoarele cu amplificator electronic. Oscilatoarele cu diapazon cu întreruptor de contact (v. fig. /) funcţionează ca oscilatoarele cu vibrator, folosind întreruptorul 1± dintre un şurub şi o lamă elastică fixată de diapazon, pentru întreruperea circuitului în D*pî>i 0=j M J~. L o /. Oscilator cu diapazon cu întreruptor de contact. 17 II. Oscilator cu contact M) microfon cu diapazon microfonic. cu cărbune. care e conectată bobina electro-magnetului. întreruptorul /2 serveşte la întreruperea circuitului exterior (al sarcinii), conectat între punctele /, 2. Condensatoarele din montaj au rolul de a grăbi stingerea scînte-ilor de. la între- ruptoare. Amplitudinea oscilaţiilor depinde de durata contactului şi poate fi reglată, în anumite limite, prin deplasarea şurubului de la întreruptorul lv Oscilaţiile au o formă mult diferită de cea sinusoidală, ceea ce, împreună cu uşurinţa cu care se deteriorează contactele, constituie principalele dezavantaje ale acestor oscilatoare. Os-c ilatoarele cu diapazon cu contact microfonic (v. fig. II) folosesc, în locul contactului, un -microfon cu cărbune, a cărui rezistenţă e aproximativ proporţională cu deviaţia braţului diapazonului. Se folosesc şi os-cilateare cu diapazon, cu două microfoane, în montaj simetric, cari generează oscilaţii aproape sinusoidale. .. Oscilatoarele cu diapazon cu amplificator electronic (v. fig. III) folosesc diapazonul drept circuit de reacţiune selectiv. Componenta alternativă a curentului anodic trecut prin bobina Lv care formează un electromagnet, produce o vibraţie a diapazonului; celălalt braţ al diapazonului induce prin mişcarea sa o tensiune în bobina L2, care asigură reacţiunea necesară menţinerii oscilaţiilor. Bobinele Lx şi L2 nu sînt cuplate magnetic între ele, ci numai prin intermediul diapazonului, ceea ce face ca oscilaţiile să se producă pe o frecvenţă foarte apropiată de frecvenţa propr ie a diapazonului. Dacă se reglează distanţa dintre bobine şi diapazon astfel, încît amplitudinea osci laţii lor să fie mică, forma lor e aproape sinusoidală, iar frecvenţa lor, foarte stabilă. i. ~ cu scînîei. Elt., Telc.: Oscilator format dintr-un circuit -oscilant -şi-un întreruptor care întrerupe periodic — III. Oscilator cu cu diapazon cu amplificator electronic. cu o frecvenţă mult mai joasă decît frecvenţa oscilaţiilor—■ alimentarea cu tensiune continuă sau alternativă de Joasă frecvenţă, conectată în serie sau în paralel pe circuit. întreruptorul poate fi mecanic sau poate fi înlocuit de o descărcare electrică ce se produce între doi electrozi, cînd tensiunea depăşeşte o anumită valoare (de aici derivă şi numirea acestor oscilatoare). Oscilaţiile generate de oscilatoarele V- ~4/w- /. Trenuri de oscilaţii amortisate. II. Schema de principiu a unui oscilator cu scîntei, cu scînteis sînt trenuri de oscilaţii amortisate, de forma celor din fig. /. Schema celui mai simplu osc/lator cu scîntei e cea din fig. II, constituit dintr-o bobină, un condensator, un întreruptor şi o sursă de tensiune continuă. întreruptorul, în una dintre poziţii, conectează sursa la bornele condensatorului şi îl încarcă la tensiunea U0, iar în cealaltă poziţie conectează condensatorul la bornele bobinei, producînd descărcarea acestuia. Expresia curentului din circuit e de forma: i—^~ *~a/sin co/, 00 jL, unde w = Ycog—a2, iar o>o=1 I^C şi a=R/2L. Deoarece cc2 e de cele mai multe ori mic faţa de co'J, frecvenţa oscilaţiilor e apropiată de frecvenţa de rezonanţă a circuitului oscilant. Principalele tipuri de oscilatoare cu scîntei sînt oscilatoarele cu eclator şi oscilatoarele cu întreruptor electromagnetic. Oscilatoarele cu eclator au schema generală ca în fig. III. Rolul întreruptorului din fig. II îl are scînteia electrică ce se produce între bornele eclatorului, în momentul în care tensiunea la bornele condensatorului atinge o anumită valoare. în acest moment se produc oscilaţii amortisate, cari se întrerup la stingerea scînteii şi procesul se repetă. Din cauza inerţiei proceselor de descărcare din eclator, frecvenţa de repetiţie a trenurilor de oscilaţii â mică şi puterea medie a oscilaţiilor W* Schema unui osci-e relativ mică. Se folosesc, de obicei, lQtor cu eclator. eclatorul sferic, format din două sfere °> b) bornele eclato-metalice apropiate, şi eclatoarele cu su- rului* flaj, cari, datorită unei construcţii speciale, asigură o stingere mai rapidă a scînteii şi, deci, o mărire a frecvenţei de repetiţie. Există două tipuri mai importante de eclatoare cu suflaj: eclatoare în formă de taler şi eclatoare rotative. La eclatoarele în formă de taler se obţine o deioni-zare rapidă, datorită suprafeţei mari a electrozilor şi datorită unor aripioare de răcire. Eclatoarele rotative sînt formate din electrozi aşezaţi pe coroana unui disc rotativ, care se roteşte de obicei sincron cu tensiunea alternativă de alimentare (care încarcă condensatorul circuitului oscilant). în cazul eclatoarelor rotative, stingerea arcului se produce datorită depărtării electrozilor între ei, în urma rotaţiei discului pe care sînt fixaţi electrozii. Oscilatoarele cu eclator prezintă mai multe dezavantaje importante, ca putere şi randament mici, conţinut relativ mare de armonice ale oscilaţiilor, etc. Ele au fost utilizate mult în perioada iniţială de dezvoltare a radiocomunica-ţiilor; în prezent ele se utilizează rar, în navigaţia maritimă, în Medicină, în metalurgie, etc. Oscilator electroaeustie Oscilator1 electronic IV. Schema unui oscilator cu întreruptor electromagnetic. La oscilatoarele cu întreruptor electromagnetic (v. fig. IV), numite şi oscilatoare cu vibrator sau oscilatoare cu buzzer, întreruptorul închide circuitul oscilant în momentul în care curentul prin bobină atinge o anumită valoare; oscilaţiile de înaltă frecvenţă, amor-tisate, se produc pînă cînd întreruptorul deschide circuitul oscilant şi fenomenele se repetă. De cele mai multe ori, în paralel cu bobinaîntre-ruptorului se conectează o rezistenţă care asigură o stingere mai rapidă a scînteilor la deschiderea contactului. Oscilatoarele cu întreruptor electromagnetic au o putere foarte mică şi se folosesc rar (de ex. la unele undametre de tip vechi). 1. ~ electroacustic. Elt.: Oscilator format dintr-un amplificator electronic cu un circuit de reacţiune acustică, format de cele mai multe ori dintr-un difuzor la ieşirea amplificatorului şi un microfon la intrarea lui. Reacţiunea se produce prin intermediul aerului. Frecvenţa de oscilaţie e determinată, în principal, de caracteristicile electrice ale amplificatorului. 2. ~ electronic. Elt., Telc.: Circuit electronic nelinear, în care se produc oscilaţii electromagnetice periodice (întreţinute) cu o frecvenţă proprie determinată de caracteristicile circuitului şi ale regimului său de funcţionare. Oscilatoarele electronice sînt părţi constitutive principale ale generatoarelor electronice (v.). . Oscilatorul electronic e un sistem oscilant cu un singur grad de libertate, ale cărui oscilaţii sînt descrise de o ecuaţie de tipul: :0, electric"). La ambele caracteristici, porţiunea de mijloc reprezintă o rezistenţă diferenţială negativă, egală cu derivata âujăi. Punctul mediu de funcţionare al oscilatoarelor se găseşte totdeauna în această porţiune, ceea ce se obţine printr-o polarizare convenabilă a elementului nelinear. în teoria nelineară a oscilatoarelor, caracteristica elementului nelinear se aproximează, de obicei, printr-un polinom de un grad anumit, iar rezolvarea ecuaţiei I. Caracteristici ale elementelor nelineare folosite la oscilatoare. a) caracteristica în N; b) caracteristică în S. în care i e intensitatea curentului din circuit, iar 0, K>0 şi f(i) sînt mărimi cari depind de elementele lineare şi nelineare din circuit. Proprietăţile generale ale oscilatoarelor electronice rezultă din studiul acestei ecuaţii nelineare, care se poate face pe mai multe căi; dintre acestea, cea mai simplă e aceea care presupune că funcţiunea /(/) e aproximativ lineară în .jurul punctului mediu de funcţionare /(/)=/(/0)+ —;0) şi amplitudinea oscilaţiilor nu depăşeşteJimitele porţiunii lineare (teoria lineară a oscilatorului). în acest ca^z, dacă K'=—K, oscilaţia e caracterizată de ecuaţia simplă;. (d2î'/d/2)4-co§/ = 0, din care rezultă că oscilaţiile sînt sinu-soiadle, au pulsaţia w0şi amplitudinea lor depinde de impulsia iniţială, aplicată din afară oscilatorului. Teoria lineară permite deducerea condiţiei X,=/,(/0)=—K, care trebuie să existe între parametrii oscilatorului, pentru ca oscilaţiile să se menţină (condiţia de oscilaţie). O tratare mai riguroasă a oscilatoarelor electronice se poate face rezolvînd ecuaţia diferenţială nelineară a oscilaţiilor, pentru care trebuie cunoscută caracteristica /(/) a elementului ne linear. Din teoria nelineară rezultă că, în jurul punctului mediu de funcţionare d / derivata — =//(0) trebuie să fie negativă, pentru ca oscilaţiile să existe; aşadar, caracteristica tensiune-curent a elementului nelinear (tub electronic, transistor, etc.) în jurul acestui punct trebuie să prezinte o rezistenţă diferenţială negativă. Practic, comportarea oscilatoarelor electronice depinde de forma caracteristicii u—u(i) a elementului nelinear şi dincolo de limitele porţiunii cuasilineare din jurul punctului" mediu de funcţionare; se deosebes-c două tipuri de astfel de caracteristici, şi anume: caracteristici de tip N şi caracteristici de tip S (v. fig. /) (numite şi caracteristici tip „dinatron", respectiv tip „arc diferenţiale nelineare astfel obţinută permite deducerea frecvenţei şi a amplitudinii oscilaţiilor, cum şi a formei lor de variaţie în timp, atît în regimul transitoriu (în funcţiune de condiţiile iniţiale), cît şi în regimul permanent. Oscilatoarele electronice se pot clasifica: după elementul nelinear folosit, în oscilatoare cu tuburi electronice, oscilatoare cu transistoare şi oscilatoare cu alte elemente de circuit electronice nelineare; după felul elementelor de circuit lineare folosite, în oscilatoare cu constante concentrate — cari, la rîndul lor, pot fi oscilatoare cu inductivitate-capacitate (oscilatoare LC) şi oscilatoare cu rezistenţă-capacitate (oscilatoare RC) — şi oscilatoare cu constante repartizate — cari pot fi oscilatoare cu linii de transmisiune, oscilatoare cu cavităţi rezonante, etc.; după forma de variaţie în timp a oscilaţiilor, în oscilatoare sinusoidale -—ale căror oscilaţii au o formă apropiată de cea sinusoidală — şi oscilatoare de relaxare, ale căror oscilaţii au o formă mult diferită de cea sinusoidală; după gama de frecvenţă în care lucrează, în oscilctccre de frecvenţe subsonice, oscilatoare de audiofrecvenţâ, oscilatoare de frecvenţa înalta şi oscilatoare de frecvenţa foarte înaltă. Se mai folosesc şi clasificaţii după puterea oscilatoarelor, după modul de alimentare şi după diverse alte criterii legate de particularităţi ale montajului. Oscilatoarele cu inductivitate-capacitate sînt formate tn principal dintr-un circuit oscilant— numit şi circuit auto-oscilant — care cuprinde o bobină şi un condensator şi dintr-un tub electronic sau un transistor. în lipsa tubului electronic, oscilaţiile din circuitul bobină-condensator ar fi amortisate datorită pierderilor din circuit; conectarea tubului electronic la circuit se face astfel, încît energia pierdută în circuitul oscilant in cursul fiecărei perioade de oscilaţie să fie furnisată de sursa de alimentare anodică, tubul avînd rolul de supapă care dozează în mod convenabil cedarea de energie de către sursă. De cele mai multe ori, tubul lucrează în regim de clasă C, iar cuplajul cu circuitul oscilant se face astfel, încît impulsiile de curent cari circulă prin tub să fie simfazice cu curentul alternativ din circuitul oscilant. Dacă se examinează global fenomenul, tubul electronic poate fi considerat şi ca o rezistenţă negativă, care e egală şi de semn contrar cu rezistenţa de pierderi a circuitului oscilant şi compensează astfel pierderile din circuit. Oscilatoarele cu inductivitate-capacitate sînt oscilatoare sinusoidale, în majoritatea cazurilor, şi frecvenţa oscilaţiilor produse de ele e apropiată de frecvenţa de rezonanţă a circuitului oscilant care intră în componenţa lor. Problemele mai importante legate de oscilatoarele de acest tip sînt stabilitatea frecvenţei oscilaţiilor, variaţia frecvenţei prin modificarea parametrilor circuitului oscilant, posibilitatea generării de frecvenţe foarte înalte, la oscilatoarele de putere mică folosite în telecomunicaţii, şi cuplajul Oscilator electronic 688 Oscilator electron te cu sarcina, randamentul la oscilatoarele de putere mare, folosite în emiţătoarele de putere şi în industrie. Frecvenţa oscilaţiilor e determinată, în principal, de inductivitatea şi capacitatea circuitului oscilant, însă ea depinde şi de numeroşi alţi factori, ca parametrii tubului, rezistenţele de pierderi, regimul de funcţionare, etc. Pentru a mări stabilitatea frecvenţei oscilaţiilor, trebuie, de o parte, stabilizate inductivitatea şi capacitatea circuitului oscilant, printr-o construcţie adecvată, folosirea condensatoarelor cu coeficient de temperatură negativ, introducerea circuitului oscilant în termostat, iar de altă parte, trebuie micşorată influenţa factorilor secundari şi, în special, a parametrilor tubului, cari sînt susceptibili de variaţii mari în timp, prin realizarea unui cuplaj cît mai slab între circuitul oscilant şi tub, funcţionarea într-un regim apropiat de clasa A, stabilizarea tensiunilor de alimentare şi foiosirea unor montaje speciale, cari asigură o influenţă mai mică a parametrilor tubului asupra frecvenţei de oscilaţie. O importanţă mare pentru stabilitatea frecvenţei oscilatoarelor o are factorul de calitate al circuitului oscilant, care trebuie să fie cît mai mare. Acest lucru se explică prin faptul că o modificare a parametrilor montajului, care face ca defazajul total introdus de tub şi de circuit să nu mai fie nul (acest lucru e necesar pentru menţinerea oscilaţiilor), produce o variaţie de frecvenţă cu atît mai mică, cu cît circuitul oscilant prezintă o variaţie mai mare a defazajului introdus cu frecvenţa, proprietate pe care o au circuitele oscilante cu factor de calitate mare. Variaţia relativă a frecvenţei de oscilaţie în timp, la un oscilator cu inductivitate-capacitate obişnuit, e de ICT^-KT4, iar la un oscilator de mare stabilitate, e de KT6. O stabilitate de frecvenţă mai bună se poate obţine cu oscilatoare electromecanice, ca oscilatorul cu cuarţ (v.). Variaţia frecvenţei de oscilaţie se poate realiza, fie prin modificarea inductivităţii, fie prin modificarea capacităţii circuitului oscilant. Dacă e nevoie de o variaţie în limite largi a frecvenţei, de cele mai multe ori se folosesc o variaţie continuă a capacităţii, cu ajutorul unui condensator variabil, şi o variaţie în trepte a inductivităţii, prin schimbarea bobinelor. La oscilatoarele de mare stabilitate, utilizate în emiţătoare, frecvenţa nu se variază, de obicei, într-un raport mai mare decît 1:1,3 * * * 1:1,6, deoarece, în caz contrar, modificarea parametrilor circuitului oscilant ar duce la o schimbare prea mare a regimului de funcţionare. La oscilatoarele utilizate în radioreceptoare, frecvenţa se variază, de cele mai multe ori, în raportul pînă la 1 :3,2, prin variaţia capacităţii, folosind comutarea bobinelor pentru trecerea de la o subgamă la alta. Pentru a obţine o variaţie atît de mare a frecvenţei, oscilatorul funcţionează în clasa C cu un unghi de trecere a curentului destul de mic, iar în paralel cu circuitul oscilant se conectează o rezistenţă relativ mică, care asigură o impe-danţă aproape constantă a circuitului în subgama de frecvenţe de lucru. în acest mod, însă, se înrăutăţeşte stabilitatea de frecvenţă a oscilatorului. Oscilatoarele cu incuctivitate-capacitate nu pot fi folosite la frecvenţe oricît de înalte, chiar dacă se folosesc tuburi speciale cari funcţionează la aceste frecvenţe, din cauza scăderii impedanţei circuitului oscilant prin scăderea raportului L/C, capacitatea minimă realizabilă fiind limitată de capacităţile interne ale tubului şi de capacităţile parazite ale montajului. Folosind bobine cu o singură spiră şi acordînd circuitul oscilant numai cu capacităţile tubului şi ale montajului, se pot obţine oscilaţii pe frecvenţe pînă la ordinul sutelor de megahertzi. Pentru frecvenţe mai înalte trebuie folosite circuite oscilante cu constante repartizate. Cuplajul oscilatorului cu sarcina trebuie executat astfel, încît impedanţa echivalentă a circuitului oscilant — ţinînd seamă de cuplajul cu sarcina — să aibă o valoare convenabilă pentru regimul de funcţionare al oscilatorului. Se folosesc, de cele mai multe ori, cuplajul inductiv, cuplajul prin auto-transformator şi cuplajul capacitiv, asemănătoare celor folosite la amplificatoarele (v.) de radiofrecvenţă cu circuit acordat. Uneori rezistenţa de sarcină variază între limite largi — ca, de exemplu, la generatoarele pentru încălzirea prin curenţi de înaltă frecvenţă — şi, în acest caz, e greu de asigurat un randament bun, chiar cu circuite de cuplaj mai complicate. Randamentul oscilatorului depinde, în principal, de regimul de funcţionare şi de circuitul de cuplaj cu sarcina. Pentru a obţine un randament bun se lucrează în clasa C cu unghi de trecere a curentului cît mai mic, în regim critic sau supra-excitat. Practic se poate realiza un randament de 60--70%. Uneori, pentru simplificarea instalaţiei, alimentarea oscilatorului se face cu tensiunea alternativă de 50 Hz. Oscilatoarele cu inductivitate-capacitate se folosesc, în special, la frecvenţe cari depăşesc cîteva zeci de kilohertzi, în emiţătoare de diferite tipuri, în sistemele de telefonie cu curenţi purtători, în generatoarele de înaltă frecvenţă de laborator şi industriale, etc. Principalele tipuri de oscilatoare cu inductivitate-capacitate sînt oscilatoarele cu reacţiune inductivă, oscilatoarele Hârtie/, oscilatoarele Colpitts, oscilatoarele cu cuplaj electronic şi oscilatoarele în contratimp. Hai rar se întîlnesc oscilatoarele dinatron, transitron şi polifazate. Fiecare dintre acestea poate fi de tipul cu alimentare paralel sau de tipul cu alimentare serie, după cum sursa de alimentare anodică, circuitul oscilant şi tubul sînt legate în paralel sau în serie. Oscilatoarele cu reacţiune inductiva au circuitul oscilant montat,fie în circuitul anodic, fie în circuitul II. Oscilatoare cu reacţiune inductivă. a, c) cu circuitul acoraat în anod; b) cu circuitul acordat în grilă; a, b) cu alimentare serie; c) cu alimentare paralel; Ls) bobina de şoc; Lx) bobina circuitului oscilant; L2) bobina de reacţiune; Ci) condensatorul circuitului oscilant; C8) condensator de cuplaj. de grilă al tubului. în primul caz (v. fig. II a), în circuitul de grilă se găseşte o bobină, numită bobină de reacţiune, cuplată inductiv cu bobina din circuitul oscilant. Extremităţile bobinei de reacţiune sînt astfel legate la grilă, respectiv la catodul tubului, încît suma defazajului introdus de tub şi a celui introdus de circuitul de reacţiune să fie nul; aceasta e aşa-numita condiţie de fază a oscilaţiilor, care determină frecvenţa lor. — Pe lîngă aceasta trebuie să fie îndeplinită şi condiţia de amplitudine, care, în tratarea lineară a problemei, e chiar condiţia ca rezistenţa negativă introdusă de tub să fie egală în valoare absolută cu rezistenţa de pierderi a circuitului. Această condiţie se exprimă prin relaţia: M AJ_RiRLC 'ar=1+-i în care (/. e factorul de amplificare, iar R. e rezistenţa internă a tubului. Ambele condiţii se mai pot deduce din formula a lui Barkhausen (v.)a£5=1, unde ae amplificarea etajului, iar (3 e factorul de reacţiune (în general, oc şi (3 sînt mărimi complexe); partea imaginară a acestei relaţii e condiţia de fază, iar partea reală e condiţia de amplitudine. Oscilator electronic gg9 Oscilator electronie Circuitul rezistenţă-capacitate montat în grila tubului serveşte la negativarea automată prin curenţi de grilă; acest mod de'negativare se foloseşte, aproape în toate cazurile, la oscilatoarele cu inductivitate-capacitate, deoarece asigură o bună stabilitate în funcţionare şi amorsarea oscilatorului la funcţionarea în clasa C (dacă s-ar lucra în clasa C cu negativare exterioară, amorsarea nu s-ar produce, deoarece în repaus tubul ar fi blocat). Montajul cu circuitul acordat în grilă (v. fig. II b) e asemănător celui precedent, dar în acest caz bobina de reacţiune se găseşte în circuitul anodic. Montajele din fig. II a şi II b sînt cu alimentare serie, componenta continuă a curentului anodic circulînd prin bobinaA circuitului oscilant, respectiv prin bobina de reacţiune. în oscilatoarele cu alimentare paralel (v. fig. II c) — folosită de regulă numai la oscilatoarele cu circuit acordat în anod—se introduc un condensator de decuplare şi o bobină de blocare, care separă componenta continuă a curentului anodic de cea alternativă. Oscilatoarele de tip Hartley, numite şi oscilatoare în trei puncte cu priză inductivă sau cu reacţiune ///.Oscilator Hartley (fără re- /V. Oscilator cu circuite acordate în anod prezentarea circuitelor de aii- şi în grila (fără reprezentarea circui-mentare). telor de alimentare). prin autotransformator, au o priză pe bobina circuitului oscilant, la care e conectat catodul tubului, iar anodul şi grila sînt conectate la extremităţile bobinei (v. fig. III). Celelalte elemente de circuit servesc la separarea componentelor continuă şi alternativă ale curentului anodic, respectiv la negativarea automată. Frecvenţa oscilaţiilor e aproximativ egală cu frecvenţa de rezonanţă a întregului circuit oscilant. Factorul de reacţiune, şi deci regimul de funcţionare, poate fi modificat prin deplasarea prizei de pe bobina circuitului oscilant; la oscilatoarele de putere mare, acest lucru se face cu ajutorul unor perii cari alunecă pe spirele bobinei. Un tip de oscilator asemănător cu oscilatoarele Hartley e cel cu circuite acordate în grilă şi în anod (v. fig. IV). La acest oscilator, cele două circuite oscilante sînt inductive, frecvenţa de oscilaţie fiind puţin inferioară frecvenţei de rezonanţă a acestor circuite, iar reacţiunea se produce prin intermediul capacităţii grilă-anod a triodei. Oscilatoarele de tip Colpitts, numite şi oscilatoare în trei puncte cu priza capacitivă sau cu cuplaj V. Oscilator Colpitts (f&ră reprezentarea circuitelor de alimentare). VI. Oscilator cu stabilitate buna a frecvenţei. Ls) bobina de şoc. capacitiv, se aseamănă cu oscilatoarele Hartley, dar în acest caz legarea catodului se face la un punct intermediar al circuitului oscilant obţinut prin divizarea ramurii capacitive, în care se folosesc două condensatoare în serie (v. fig. V). VII. Oscilator cu cuplaj electronic. 1, 2) bornele de cuplaj cu sarcina. Şi la oscilatoarele Colpitts frecvenţa oscilaţiilor e apropiată de frecvenţa de rezonanţă a întregului circuit oscilant. Un oscilator cu frecvenţă foarte stabilă e cel din fig. VI, la care cuplajul cu tubul s-a redus la minimul necesar pentru întreţinerea oscilaţiilor, prin alegerea adecvată a capacităţilor circuitului oscilant. Uneori, în locul condensatorului montat între grilă şi anod se foloseşte chiar capacitatea grilă-anod a triodei. Oscilatoarele Colpitts prezintă avantajul că necesită o singură bobină, fără priză, iar reglajul se face mai uşor deoarece nu trebuie variată inductivitatea din circuit. Dintre oscilatoarele cu inductivitate-capacitate, oscilatoarele Colpitts se folosesc cel mai frecvent la frecvenţe foarte înalte. Oscilatoarele cu cuplaj electronic folosesc o tetrodă sau o pentodă, la care catodul şi primele două grile funcţionează ca o triodă oscilatoare, într-unul din montajele obişnuite, iar în circuitul anodic e montat un circuit oscilant pentru cuplajul cu sarcina, oscilaţiile din acest circuit fiind întreţinute de componenta alternativă a curentului anodic, modulat în intensitate de prima gr'lă a tubului (v. fig. VII). Avantajul acestui oscilator consistă în faptul că între circuitul oscilant ai oscilatorului şi sarcină nu există un cuplaj prin elemente de circuit reactive, ci numai un cuplaj „electronic" prin intermediul tubului; frecvenţa de oscilaţie e deci influenţatăjîn mică măsură de variaţiile impedanţei de sarcină. Oscilatorul cu cuplaj electronic e echivalent cu un oscilator cu triodă, urmat de un etaj de amplificare. Sin-, Oscilator ECO. Oscilatoarele în contratimp folosesc două tuburi « identice, într-un montaj simetric. Exemple de astfel de oscilatoare sînt oscilatorul în contratimp cu reacţiune ir.d jetivă, cu circuit acordat în anod, oscilatorul Hartley în contratimp şi oscilatorul cu cuplaj prin capacităţile grilă-anod ale tuburilor (v. fig. VIII). Oscilatoarele în contratimp prezintă b unele avantaje faţă de cele obişnuite, printre cari numărul mai mic de armonice generate; în schimb, în ele apar uşor oscilaţii parazite de diferite frecvenţe. Oscilatoarele di natron se bazează pe rezistenţa negativă q a caracteristicii anodice a tetro-delor, în regiunea corespunzătoare unei tensiuni anodice mai joase decît tensiunea ecranului. Un oscilator dinatron se compune dintr-un circuit oscilant conectat între anodul şi catodul tetrodei (v. fig. IX); condiţia de oscilaţie e îndeplinită, dacă rezistenţa negativă a tetrodei, în punctul de funcţionare, e mai mică în valoare absolută decît impedanţa la rezonanţă a circuitului oscilant. Azi oscilatoarele dinatron se utilizează rar. VIII. Oscilatoare în contratimp, o) cu circuit acordat în anod; b) tip Hartley; c) cu cuplaj prin capacităţile grilă-anod. 44 Oscilator electronic 690 Oscilator electronic Oscilatoarele transitron se bazează pe rezistenţa negativă a caracteristicii de ecran a pentodelor, în regiunea corespunzătoare a unei tensiuni de ecran mai înalte decît tensiunea anodi-că. Un oscilator transitron secom-pune dintr-un circuit oscilant montat între e-cranul şi catodul IX. Oscilator dinatron. Oscilator trifazat. pentodei (v. fig. X); condiţia de oscilaţie e aceeaşi ca în cazul oscilatoarelor dinatron. Oscilatoarele transitron se folosesc uneori pentru generatoare de laborator. Oscilatoarele polifazate sînt constituite din mai multe tuburi electronice şi din circuite oscilante identice, într-un montaj simetric; cu n tuburi şi n circuite oscilante se obţine, în acest caz, o tensiune «-fazată simetrică. Un exemplu de oscilator cu inductivitate-capacitate trifazate reprezentat în fig. X/. Oscilatoarele armonice cu rezistenţă-capacitate sînt constituite dintr-un circuit selectiv cu rezistenţe şi capacităţi şi unu sau mai multe tuburi electronice.Circuitul selectiv e conectat, fie între etajele de amplificare, ca circuit de cuplaj, fie în circuitul de reacţiune pozitivă. Faţă de oscilatoarele cu inductivitate-capacitate, particularitatea cea mai importantă a oscilatoarelor cu rezistenţă-capacitate consistă în faptul că circuitele selective cu rezistenţe şi capacităţi au o selectivitate mică redusă şi, din această cauză, tuburile trebuie să lucreze în clasa A şi cu amplitudine cît mai mică a oscilaţiilor, deoarece, altfel, oscilaţiile ar fi distorsionate. Menţinerea unui oscilator în acest regim e în general dificilă, deoarece o mică variaţie a parametrilor montajului poate produce încetarea oscilaţiilor sau creşterea amplitudinii şi, astfel, distorsionarea lor. Pentru a înlătura acest inconvenient se foloseşte, de obicei, stabilizarea regimului de funcţionare cu ajutorul unor elemente de circuit cu nelinearitate inerţială, cum sînt becurile cu incandescenţă. Acestea se comportă ca rezistenţe lineare la frecvenţa de lucru a oscilatorului, însă la variaţii lente ale curentului pe cari îl conduc sînt puternic nelineare, putînd stabiliza astfel amplitudinea oscilaţiilor. O altă particularitate a acestor oscilatoare e că frecvenţa lor de oscilaţie e invers proporţională cu rezistenţele şi capacităţile din circuitul selectiv, pe cînd la oscilatoarele cu inductivitate-capacitate, frecvenţa e invers proporţională cu rădăcina pătrată a inductivităţii şi a capacităţii. Această proprietate permite acoperirea unor game de frecvenţe mai largi, în raport pînă la 1 :10, fără conectarea elementelor de circuit. Stabilitatea frecvenţei oscilatoarelor cu rezistenţă-capacitate e bună, deviaţia relativă a frecvenţei în timp fiind de ordinul a 10la oscilatoarele cu stabilizare a amplitudinii oscilaţiilor. Oscilatoarele cu rezistenţă-capacitate se folosesc la frecvenţe cuprinse între fracţiuni de hertz şi cîţiva megahertzi, limita inferioară de frecvenţă fiind determinată de influenţa rezistenţelor de izolaţie şi de creşterea capacităţii necesare a condensatoarelor, iar limita superioară de frecvenţă fiind determinată,- în special,' de influenţa capaci- tăţilor parazite ale tuburilor şi ale montajului. Aceste oscilatoare se utilizează, în special, pentru generatoarele de laborator şi au, de cele mai multe ori, putere mică. Sînt uzuale două tipuri de oscilatoare cu rezistenţă-capa-citate: oscilatoare cu număr impar de etaje de amplificare-şi oscilatoare cu număr par de etaje de amplificare. Oscilatoarele cu rezistenţă-capacitate, cu număr impar de etaje de amplificare, folosesc pentru cuplajul între etaje sau pentru reacţiune, un circuit cu rezistenţe şi capacităţi avînd proprietatea ca,, la o anumită frecvenţă, defazajul dintre tensiunea de ieşire şi tensiunea de intrare să fie egal cu tu. Astfel se asigură o reacţiune pozitivă (deoarece etajele de amplificare introduc şi ele un defazaj egal cu tt) la o singură frecvenţă; deci oscilaţiile vor fi sinusoidale atît timp cît amplitudinea lor e mică, Cei mai simplu oscilator de acest tip e oscilatorul cu rezistenţă-capacitate cu un singur tub, la care între ieşirea şi intrarea tubului e conectată o reţea de defazare cu trei celule rezistenţă-capacitate astfel alese, încît, la frecvenţa de oscilaţie, fiecare dintre ele să introducă un defazaj de tt/3 (v. fig. XII a şi b). Amplificarea tubului trebuie să fie cel puţin egală cu atenuarea circuitului de reacţiune, pentru ca oscilaţiile să se menţină (condiţiaTde c+ amplitudine). Oscilaţiile vor fi sinusoidale numai dacăau amplitudine mică, deoarece în caz contrar condiţia de oscilaţie e îndeplinită la mai multe frecvenţe şi oscilaţiile vor conţine şi armonice. Acest tip de oscilator se foloseşte, în special, pentru frecvenţe fixe, deoarece variaţia frecvenţei de oscilaţie ar necesita modificarea simultană a valorii a trei elemente de circuit, ceea ce e dificil de realizat în practică. Oscilatoarele cu rezistenţă-capacitate, cu număr par de etaje de amplificare, folosesc pentru cuplajul între etaje sau pentru reacţiune un circuit cu rezistenţe şi capacităţi care, la o anumită frecvenţă, introduce un defazaj nul, la toate celelalte frecvenţe defazajul introdus fiind diferit de zero. Condiţia de oscilaţie va fi îndeplinită numai la o singură frecvenţă; deci oscilaţiile vor fi sinusoidale atît timp cît amplitudinea lor e mică. Schema generală a tipului celui mai frecvent folosit de astfel de oscilator e cea din fig. XIII a, care foloseşte un cuadripol selectiv XII. Oscilatoare cu rezistenţă-capacitate, cu singur tub, XIII. Oscilator cu rezistenţă-capacitate, cu număr par de etaje, a) schema generală; b) schemă de principiu; 1) cuadripol selectiv cu rezistenţe şi capacităţi; 2) amplificator cu număr par de etaje. cu rezistenţe şi capacităţi în circuitul de reacţiune. Drept cuadripol selectiv se pot utiliza circuite dublu T sau punţi Wien, dar de cele mai multe ori se utilizează un circuit de tipul celui din fig. XIII b, format din rezistenţele Rv R2 şi din Osdlâtdr electronic 691 Oscilator electronic condensatoarele Cv C2. Dacă se consideră Ş'. Q= din partea reală şi imaginară a condiţiei de oscilaţie ./4{3=1 rezultă că amplificarea necesară pentru amorsarea oscilaţiilor e egală cu 3, iar frecvenţa oscilaţiilor e 1/2tu RlCv Becul cu incandescenţă L din catodul primului tub produce o reacţiune negativă mai intensă la oscilaţii puternice şi mai mică la oscilaţii slabe (deoarece rezistenţa becului creşte cu intensitatea curentului care îl parcurge); deci are o acţiune de stabilizare a amplitudinii oscilaţiilor. Oscilatoarele cu constante repartizate sînt în principiu asemănătoare cu oscilatoarele cu inductivitate-capacitate, dar folosesc drept circuite oscilante segmente de linie de transmisiune (de cele mai multe ori linie bifilară sau cablu coaxial) ori cavităţi rezonante. Folosirea acestor circuite oscilante în locul celor cu constante concentrate e necesară la frecvenţe foarte înalte, deoarece ele sînt singurele cari au o impedanţă suficient de mare şi un factor de calitate mare la aceste frecvenţe. Oscilatoarele cu linii de transmisiune sînt de cele mai multe ori de tipul Hartley sau Colpitts, inductanţele fiind constituite de segmente de linii de transmisiune în scurt-circuit puţin mai scurte decît un sfert de lungime de undă, iar capacităţile de acord fiind chiar capacităţile interne ale tubului, care e de construcţie specială, cu conexiuni cît mai scurte. Se folosesc adeseori triode de tip far (v.) sau metaloceramice, ai căror electrozi se conectează direct la liniile coaxiale cari constituie circuitele oscilante. Variaţia frecvenţei de oscilaţie se obţine prin deplasarea scurt-circui-tului pe segmentul de linie. Fig. XIV reprezintă cîteva montaje uzuale de oscilatoare cu linii de transmisiune. Oscilatorul din fig. XIV a e de tip Hartley, A „ A ' 2 pt:i; i ţ—'Tlpr~~-° + si celor precedente; izolarea filamentului de masă se face prin intermediul unui segment de linie de sfert de lungime de undă. Oscilatoarele din fig. XIV d, e, f, sînt de tip Colpitts, avînd linia de transmisiune, care constituie inductanţa circuitului oscilant, legată între grilă şi anod, iar capacităţile de acord fiind constituite de capacităţile interne ale tubului. La oscilatorul din fig. XIV e, tubul e conectat la mijlocul unei linii neîntrerupte de X/2, cu ajutorul unui dispozitiv cu două borne cari trec prin laturile opuse ale balonului de sticlă. Montajul din fig. XIV f e în contratimp şi prezintă unele avantaje faţă de celelalte, cel mai important fiind posibilitatea de a obţine frecvenţe de oscilaţie mai înalte. Oscilatoarele cu linii bifilare se folosesc pînă la frecvenţe de 300*-*r400 MHz; la frecvenţe mai înalte, pînă la circa 3000 MHz, se folosesc, în special, oscilatoare cu linii coaxiale şi cu tub cu discuri (tub-far). Acestea sînt de tipul cu circuit oscilant în anod şi în grilă, liniile coaxiale fiind concentrice, peretele exterior al liniei grilă-anod fiind comun cu peretele XIV. Oscilatoare cu linii de transmisiune, a, b, c) oscilatoare tip Hartley; d, e, f) oscilatoare tip Colpitts; f) lînie de grilă; 2) linie anodică; 3) bobine de şoc catodice; 4) linie catodică între anod şi catod, respectiv între grilă şi catod, fiind montat cîte un segment de linie bifilară puţin mai scurt decît X/4. Anodul triodei e legat la masă, iar filamentul e izolat de masă prin bobine de şoc. Reacţiunea se obţine prin intermediul capacităţii grilă-anod a tubului. Oscilatorul din fig. XIV b e de acelaşi tip, dar liniile bifilare sînt înlocuite cu linii coaxiale, iar filamentul e legat la masă cu ajutorul unui segment de linie de jumătate de lungime de undă. care are o impedanţă mică pentru curenţii de radiofrecvenţă. Oscilatorul din fig. XIV c e cu două tuburi, în contratimp, însă tot de’tipul 5 7 4 XV. Oscilator cu tub-far şi cu linie coaxială. 1) linia grilă-anod ; 2) linia grilă-catod ; 3) buclă de cuolai; 4) tub-far; 5) anod ; 6) grilă; 7) catod. interior al liniei grilă-catod (v. fig, XV). Scurt-circuitarea segmentelor de linie coaxială se face cu ajutorul unor pistoane mobile, iar cuplajul, cu ajutorul unei bucle (cuplaj inductiv) sau al unei sonde (cuplaj capacitiv). Gama de frecvenţe în care se utilizează oscilatoarele cu linii e limitată, inferior, de creşterea dimensiunilor segmentelor de linii o dată cu creşterea lungimii de undă şi, superior, de scăderea amplificării tubului şi de creşterea pierderilor în linii. Puterea maximă care se poate obţine cu aceste oscilatoare e de ordinul cîtorva Waţi. Oscilatoarele cu cavităţi rezonante au ca particularitate faptul că „circuitele" oscilante, constituite din cavităţi rezonante de formă obişnuit toroidală, fac parte integrantă din tubul electronic. Tuburile folosite funcţionează pe principii diferite de cel al triodelor obişnuite; cel mai frecvent utilizate sînt clistroaneie reflex (v.), mag-netroanele (v.) şi tuburile cu undă progresivă (v.). Oscilaţiile din cavităţile rezonante sînt întreţinute chiar de fluxul de electroni al tubului, care e influenţat, la rîndul lui, de cîmpul electromagnetic din cavităţi, într-un mod analog proceselor din circuitul de reacţiune al oscilatoarelor cu constante concentrate. Oscilatoarele cu cavităţi rezonante se folosesc la frecvenţe cuprinse între mii şi zeci de mii de megahertzi, puterile cari se pot obţine cu ajutorul lor fiind relativ mari; în regim de impulsuri se pot obţine puteri de vîrf foarte mari, de ordinul kilowaţilor, cu clistroane, şi de ordinul megawaţilor, cu magnetroane. Oscilatoarele de relaxaţie generează oscilaţii a căror formă e caracterizată prin intervale de variaţie în timp relativ rapidă urmate de intervale de variaţie relativ lentă în timp. O caracteristică generală a oscilatoarelor de relaxaţie e că frecvenţa oscilaţiilor din ele depinde în mare măsură şi deforma caracteristicii elementului nelinear, pe cînd la oscilatoarele sinusoidale frecvenţa e determinată, în principal, de elementele reactive din montaj. Un oscilator sinusoidal poate fi transformat în oscilator de relaxaţie dacă se măreşte mult reacţiunea pozitivă — pentru a obţine o amplitudine mare a oscilaţiilor — şi se suprimă circuitele oscilante din montaj (cel puţin cele cari au frecvenţa de rezonanţă apropiată de frecvenţa oscilaţiilor). Oscilatoarele de relaxaţie folosite curent sînt constituite din tuburi electronice, din tuburi ionice sau din transistoare', 44* Oscilator (oeal 692 Oscilator local rezistenţe, capacităţi şi transformatoare. Ele se pot clasifica, după forma tensiunii generate, în oscilatoare de tensiuni dreptunghiulare, oscilatoare de tensiuni triunghiulare, oscilatoare cari generează impulsii scurte şi oscilatoare cari generează tensiuni de alte forme. Oscilatoarele de tensiune dreptunghiulara folosesc montaje în cari se succed intervale în cari tuburile electronice (sau transistoarele) sînt blocate sau conduc un curent constant (perioade de variaţie relativ lentă a mărimilor) cu intervale în cari curentul prin tuburi variază rapid în timp (perioade de basculare, relativ scurte). Durata intervalelor de primul tip e determinată de constantele de timp ale circuitelor rezistenţă-capacitate din montaj şi de tensiunile de alimentare, anodică (cînd tubul conduce) şi de blocare a tubului, pe cînd durata intervalelor de al doilea tip e determinată, în principal, de capacităţile parazite ale montajului. Se folosesc oscilatoare de tensiune dreptunghiulară simetrică şi de tensiune dreptunghiulară nesimetrică (cu alternanţele pozitivă şi negativă egaie, respectiv inegale). Cel mai cunoscut montaj de oscilator de tensiune dreptunghiulară e multivibratorul (v.). Oscilatoarele de tensiune triunghiulară uzuale generează oscilaţii triunghiulare nesimetrice, în formă de dinţi de ferestrău. în aceste oscilatoare se succed intervale în cari tensiunea creşte sau scade linear sau aproape linear (exponenţial) în timp —ceea ce se obţine, de obicei, prin încărcarea sau descărcarea unui condensator printr-o rezistenţă mare — şi perioada de revenire mai mult sau mai puţin rapidă la situaţia iniţială. începutul şi sfîrşitul intervalelor de primul tip sînt determinate de deschiderea şi blocarea unuia, sau ale mai multor tuburi din circuit. Cel mai simplu oscilator de relaxaţie e oscilatorul din fig. XVI, format dintr-o diodă cu gaz şi un circuit cu rezistenţă-capacitate. Funcţionarea acestuia e bazată pe inegalitatea tensiunilor de aprindere, respectiv de stingere a diodei cu gaz. Condensatorul C se încarcă relativ încet pînă la o tensiune egală cu tensiunea de aprindere a diodei; după aceasta, el se descarcă relativ repede prin diodă, pînă cînd tensiunea la bornele lui devine egală cu tensiunea de stingere a diodei şi procesul se repetă. Acest montaj se poate realiza şi cu ajutorul unei triode sau al unei pentode; în acest din urmă caz se obţine o variaţie aproape lineară în timp a tensiunii labornelecondensatorului în timpul încărcării, datorită rezistenţei interne mari a pentodei. Prin complicarea montajului se poate obţine o linearitate şi mai bună a tensiunii generate, ceea ce prezintă importanţă la generatoarele de bază de timp (v. Bază, generator de ~ de timp). Oscilatoarele generatoare de impulsii scurte sînt asemănătoare cu oscilatoarele de tensiune dreptunghiulară, dar au parametrii astfel aleşi, încît durata uneia dintre alternanţe să fie mult mai mică decît a celeilalte. Drept oscilator de acest tip poate servi şi un multivi-brator (v.) nesimetric, dar cel mai frecvent folosit e oscilatorul autobloeat (v.). Oscilatoarele cu transistoare funcţionează asemănător oscilatoarelor cu tuburi electronice — şi majoritatea montajelor de oscilatoare cari folosesc triode cu vid pot fi realizate şi cu ajutorul transistoarelor. Afară de acestea se mai folosesc oscilatoare cu transistoare cu contact punctual, cu utilizarea rezistenţei negative de intrare a acesteia. Cîteva oscilatoare uzuale cu transistoare sînt reprezentate în fig. XVII. Montajul din fig. XVII a, care foloseşte un transistor cu joncţiuni, e analog oscilatoarelor cu triodă, cu j—OJWlTlr- T~ XV/. Oscilator de relaxaţie cu diodă cu gaz. lâ j4oj lffic ——I-—|l|h XVII. Oscilatoare sinusoidale cu transistoare, circuit acordat în anod; cu ajutorul rezistenţei R± şi al condensatorului C2 se obţine polarizarea automată a bazei. în montajul din fig. XVII b, care e de tip Hartley, se foloseşte circuitul de corecţie L2, C2, care permite creşterea frecvenţei maxime de oscilaţie. Montajul din fig. XVII b foloseşte un transistor cu contacte punctiforme, circuitul oscilant Lv Cx fiind montat în paralel cu rezistenţa de intrare negativă a transistorului. Rezistenţele din acest montaj au rolul de a asigura polarizarea corectă a electrozilor şi fixarea regimului de funcţionare optim al oscilatorului. Oscilatoarele de relaxaţie cari folosesc triode pot fi realizate, de asemenea, cu ajutorul transistoarelor, schemeje de principiu rămînînd, de cele mai multe ori, aceleaşi. în oscilatoarele de relaxaţie se folosesc, de regulă, transistoare cu joncţiuni. în fig. XVIII şi XIX sînt reprezentate schemele XVIII. Multivibrator cu transistoare. XIX. Oscilator cu autoblocare cu transistor. unui multivibrator, respectiv a unui oscilator cu autoblocare, folosind transistoare cu joncţiuni. Mai rar se utilizează oscilatoare de relaxaţie cu transistoare cu contacte punctuala, folosind impedanţe de intrare negativă a acestora; exemple de astfel de oscilatoare sînt date în fig. XX. Primul montaj (v. fig. XX a) generează o tensiune dreptunghiulară, XX. Oscilatoare de relaxaţie folosind transistoare cu contacte punctuale. prin succesiunea a două perioade: una în care condensatorul C se încarcă, prin circuitul emitorului, iar transistorul conduce, şi alta în care condensatorul C se descarcă pe rezistenţa R şi transistorul e blocat. Al doilea montaj (v. fig. XX b) generează o tensiune în dinţi de ferestrău, prin succesiunea perioadelor de încărcare relativ lentă a condensatorului C prin rezistenţa R şi de descărcare relativ rapidă a aceluiaşi condensator prin circuitul emitor-colector ai transistorului. i. ~ local. Telc.; Sin. Eterodină (v. Eterodină 1). Oscilator magnetostrictiv 693 Osclator piezoelectric 1. ~ magnetostrictiv. Elt..* Oscilator electromecanic la care cuplajul dintre circuitul electric şi sistemul oscilant mecanic se obţine prin efectul de magnetostricţiune. Se folosesc, de cele mai multe ori, bare de aliaje cari prezintă proprietăţi magnetostrictive, în special aliaje de nichel şi fier, cu secţiune circulară, oscilînd longitudinal. Frecvenţa oscilaţiilor proprii ale barei depinde de dimensiunile ei (în special de lungimea ei), de tipul oscilaţiilor şi de ordinul armonicei, cum şi de proprietăţile elastice ale materialului. In practică se folosesc bare avînd frecvenţele proprii cuprinse între cîteva sute de hertzi şi cîteva sute de kilo-hertzi. i Sistemul oscilant magnetostrictiv, folosit la oscilatoarele cu magneto- LJF stricţiune, e format din bara magneto-strictivă, pe care se înfăşoară o bobină (v. fig. I a). Schema electrică echivalentă a unui sistem oscilant magnetostrictiv, valabilă la frecvenţe apropiate de una /. Sistem oscilant cu mag- dintre frecvenţele proprii ale sistemu- netostricţiune (o) şi schema lui, e un circuit inductivitate-capaci- electrică echivalentă (b). tate-rezistenţă (v. fig. I b). Acest lucru arată că el poate fi folosit în locul circuitului oscilant electric, în montajele obişnuite de oscilatoare electronice cu inductivitate-capacitate. Un montaj simplu, analog oscilatoarelor de tip Hartley, e cel din fig. II. Cuplajul între bobinele Lx şi L2 se efectuează prin intermediul barei magnetostrictive. Variaţiile curentului anodic produc vibraţii ale barei, cari induc o tensiune electromotoare în bobina L2 şi stabilesc astfel reacţiunea necesară menţinerii oscilaţiilor. Condensatorul variabil din montaj serveşte la acordarea circuitului electric, pentru obţinerea unui regim de funcţionare mai avantajos. Dezavantajul acestui montaj e existenţa unui cuplaj magnetic între bobinele şi L2, care face posibilă existenţa oscilaţiilor şî dacă bara magnetostrictivă e imobilizată, avînd ca efect o stabilitate mai mică a frecvenţei de oscilaţie. în montajul din fig. III se folosesc două bobine de grilă L2 şi L'2 legate în opoziţie, astfel încît tensiunea totală indusă direct (electromagnetic) în circuitul de grilă e nulă; tensiunea indusă prin efectul magnetostrictiv invers, de către oscilaţiile barei, e diferită de zero, deoarece bobinele L2 şi L2 sînt aşezate în dreptul unor puncte ale barei cari oscilează în antifază. Oscilatoarele cu magnetostricţiune au o stabilitate bună a frecvenţei şi se folosesc pentru generarea semnalelor de frecvenţă fixe, stabile. a. ~ microfonic. E/t.: Oscilator electromecanic la care sistemul oscilant e constituit dintr-o lamă sau dintr-o placă elastică, acţionată de un electromagnet polarizat şi cuplată cu membrana unui microfon cu cărbune. Rolul lamei elastice îl poate avea chiar membrana microfonului, ca la oscilatorul din figură. Variaţiile curentului din înfăşurarea electromag-netului produc vibraţia membranei microfonului, ceea ce are ca efect variaţia rezistenţei microfonului, şi apariţia unei componente alternative a curentului în circuitul acestuia. Transformatorul cu miez feromagnetic alimentează în ar- Z/Z. Oscilator cu magnetostricţiune cu eliminarea reacţiunii magnetice. cuitul electromagnetului o tensiune alternativă, de amplitudine şi fază adecvate pentru menţinerea oscilaţiilor, dacă parametrii montajului au valori corespunzătoare. Oscilatoarele microfonice generează oscilaţii de frecvenţă relativ instabilă, de ordinul sutelor de hertzi, iar forma oscilaţiilor nu e, în general, apropiată de cea sinusoidală. Ele se folosesc rar. 3. ~ piezoelectric. Elt./Oscilator electromecanic la care sistemul oscilant e format dintr-un corp cu proprietăţi piezoelectrice. De obicei, sistemul oscilant e format dintr-un cristal de cuarţ (v.), mai rar de turmalin, fosfat acid de amoniu sau tartrat de etildiamină. Circuitul electric al oscilatorului conţine aproape totdeauna unu sau mai multe tuburi electronice (sau transistoare). Principalele tipuri de oscilatoare piezoelectrice sînt oscilatoarele cu un tub — cari, la rîndul lor, se înrpart în oscilatoare cu cristalul piezoelectric montat între grilă şi catod, şi oscilatoare cu cristalul montat între grilă şi anod — şi oscilatoare cu mai multe tuburi. Oscilatorul cu cristalul montat intre grila ş i catod (v. fig. /) e un montaj Hartley, reactanţa echivalentă a cristalului, respectiv reactanţa circuitului acordat anodic, fiind inductive, iar drept capacitate de cuplaj serveşte Oscilator microfonic. 1, 2) borne de ieşire; M) microfon cu cărbune. II. Schema unui oscilator cu magnetostricţiune. I. Oscilator cu cristalul piezoelectric montat între grilă şi catod. II. Variaţia rezistenţei echivalente Re şi a reactanţei echivalente Xe a unui cristal piezoelectric în funcţiune de frecvenţă. fj) frecvenţa de rezonanţă serie; f2) frecvenţa de rezonanţă paralel. capacitatea grilă-anod a tubului. Din curba de variaţie a reactanţei cristalului cu frecvenţa (v. fig. II) rezultă că între cele două frecvenţe de rezonanţă ale cristalului reactanţa e inductivă şi variază rapid cu frecvenţa, ceea ce prezintă importanţă pentru stabilitatea de frecvenţă a oscilatorului; din acest motiv, cristalul se foloseşte astfel montat, încît la frecvenţa de oscilaţie reactanţa sa să fie inductivă. în circuitul anodic se foloseşte un circuit acordat, şi nu o simplă bobină, pentru a putea varia reactanţa circuitului prin modificarea capacităţii condensatorului de acord. Frecvenţa oscilaţiilor poate fi variată în limite mici, prin montarea unui condensator variabil în paralel pe cristal. Stabilitatea frecvenţei oscilaţiilor e determinată, în primul rînd, de constanţa în timp a parametrilor cristalului, iar în mai mică măsură, de variaţia parametrilor lineari ai circuitului şi a parametrilor tubului. Pentru îmbunătăţirea stabilităţii frecvenţei, cristalul se poate introduce într-un termostat şi, eventual, în vid, iar tensiunile de alimentare se stabilizează, în acelaşi scop trebuie asigurat un cuplaj cît mai slab între cristal şi tub, ceea ce se realizează prin adăugarea unui condensator suplementar între grilă şi catodul tubului, dezacor-darea puternică a circuitului anodic şi, uneori, prin aplicarea unei reacţiuni negative, cu ajutorul unei rezistenţe conectate între catodul tubului şi masă. Abaterea relativă maximă a frecvenţei la un astfel de oscilator, în timp îndelungat, e cuprinsă de obicei între 10“6 şi 1G“8. Oscilator 694 Osdlatre * III. Oscilator cu cristalul piezoelectric montat între grila şi anod. ceea ce duce la o Oscilatorul cu cristalul montat între grila şi anod (v. fig. III) e un oscilator tip Colpitts, reactanţa echivalentă a cristalului fiind inductivă, iar reactanţa circuitului acordat din anod fiind capacitivă. Reactanţa gril^-catod e şi ea capacitivă, fiind datorită capacităţii grilă-anod a tubului. Proprietăţile acestui oscilator sînt asemănătoare cu ale oscilatorului cu cristalul între grilă şi catod. El se foloseşte însă mai rar, din cauză că tensiunea alternativă la bornele cristalului e mai mare decît la montajul cu cristalul între grilă şi catod uzare mai rapidă a cristalului. Oscilatoarele cu mai multe tuburi folosesc de obicei cristalul ca element de cuplaj între etaje sau cu circuitul de reacţiune, astfel încît oscilaţiile să fie posibile numai la frecvenţa la care impedanţa echivalentă a cristalului e rezistivă. în acest mod se obţine o bună stabilitate a frecvenţei. Unul dintre montajele obişnuite e un amplificator cu două etaje, cu reacţiune pozitivă, cu cuplaj rezistenţă-capacitate, în care cristalul înlocuieşte condensatorul de cuplaj dintre ce Is două etaje (v. fig. IV). Condiţia de oscilaţie e îndeplinită numai Ia frecvenţa de rezonanţă serie a cristalului, ceea ce asigură o stabilitate a frecvenţei mai bună decît la oscilatoarele cu un singur tub. La un alt montaj, folosit în special la standarde de frecvenţă, se utilizează cristalul montat într-o punte rezistivă, două dintre braţele punţii fiind constituite din rezistenţe lineare, unul dintr-o rezistenţă cu nelinearitate inerţială (de obicei o lampă cu incandescenţă), iar ultimul fiind chiar cristalul (v. fig. V). Condiţia de oscilaţie e îndeplinită numai dacă defazajul introdus pe punte e nul, adică la frecvenţa de rezonantă serie a cristalului. Lampa din punte menţine punt3a în apropiărea echilibrului, asigurînd astfel o amplitudine mică a oscilaţiilor, ceea ce e necesar pentru o bună stabilitate a frecvenţei. Afară de aceste montaje se mai folosesc oscilatoare cu cristal cu un singur etaj, uneori de putere, la cari cristalul e introdus în circuitul de reacţiune, oscilatoare la cari cristalul efectuează oscilaţii longitudinale şi serveşte drept element de reacţiune, avînd doua psrechi de electrozi, fixaţi la capetele barei, cum şi alte montaje asemănătoare. Oscilatoarele cu cristal se folosesc pentru generarea oscilaţiilor de radiofrecvenţă (mai rar de audiofrecvenţă) de frecvenţă fixă, cu stabilitate mare a frecvenţei, în standarde de frecvenţă, în emiţătoare de radiodifuziune şi la alte categorii de emiţătoare, în generatoare d ^ semnal pentru etalonare. etc. i. Oscilator. 3. Elt., Telc.: Sin. Generator (v. subGane-rator 1). Termenul oscilator e impropriu (însă uzuJ) pentru această accepţiune. IV. Oscilator Ia care cristalul piezoelectric serveşte drept element de cuplaj între etaje. V. Oscilator cu cristalul piezoelectric montat în punte. A) amplificator; B) lampă cu incandescenţă. 2. Oscilaţia unei funcţiuni. Mat.: Marginea superioară a valorilor expresiei: în care f (P') şi /(P")sînt valori le funcţiunii /în punctul P', respectiv P", pentru orice pereche de puncte P' şi P" conţinute într-o vecinătate Vm a unui punct P din domeniul de definiţie al lui f\P), e numită oscilaţia acestei funcţiuni în V , Dacă /(P) edefinită pe o mulţime de puncte M, oscilaţia am se defineşte pe intersecţiunea 3. Oscilaţie, pl. oscilaţii. F/z., Tehn.: Fenomen în care se transformă energie dintr-o formă în alta — periodic, aproape periodic sau pseudoperiodic, reversibil sau în parte reversibil. ‘Oscilaţia se numeşte mecanica, electromagnetica sau electromecanică, după cum mărimile de stare cari intră bilinear în expresiile formelor de energie oscilantă, între cari se pro-duce transformarea, sînt mărimi mecanice, rrărimi electrice şi magnetice, sau mărimi mecanice, electrice şi magnetice, în general, atît în oscilaţiile mecanice, cît şi în cele electromagnetice, interesează mersul în timp al mărimi lor de stare, de cari energia depinde printr-o formă bilineară. Variaţia în timp periodică, aproape periodică, sau pseudoperiodică, a acestor mărimi de stare, se numeşte, de asemenea, oscilaţie. în Mecanică, de exemplu, numai variaţia de acest fel a coordonatelor lagrangiene se numea, în trecut, oscilaţie. Mărimile de stare ale unui sistem fizic care oscilează satisfac ecuaţii diferenţiale în cari variabila independentă e timpul, dacă sistemul are un număr finit de grade de libertate, sau în cari variabilele independente sînt timpul şi coordonatele lagrangiene, dacă sistemul are infinit multe grade de libertate (mediu continuu). Mărimile de stare satisfac şi ecuaţiile integrale cari corespund acestor ecuaţii diferenţiale. De aceea, problemele de oscilaţii pot fi studiate, fie cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale, fie cu ajutorul ecuaţiilor integrale. — Oscilaţiile mecanice de frecvenţă (sau de pseudofrecvenţă) înaltă se numesc vibraţii; cele de frecvenţă foarte joasă se numesc şi pendulări. Oscilaţiile cari se propagă în mediile continue se numesc unde. Mişcările orbitale ale planetelor în cîmpul de gravitaţie al Soarelui nu se numesc, de obicei, oscilaţii, deşi sînt însoţite de o transformare periodică a energiei din forma cinetică în cea potenţială, şi invers. Mişcările orbitale ale unui punct material sub acţiunea unei forţe centrale proporţionale cu raza lor vectoare în raport cu un punct în care forţa asupra punctului ar fi nulă, se numesc, însă, oscilaţii. De asemenea, mişcarea circulară a unui pendul conic se numeşte uneori (impropriu) oscilaţie, deşi nu e însoţită de transformare de energie dintr-o formă în alta. Din punctul de vedere al naturii fizice a mărimilor de stare, de cari formele de energie oscilantă depind printr-o formă bilineară, oscilaţiile se împârt în oscilaţii electromagnetice, oscilaţii mecanice şi oscilaţii electromecanice. Oscilaţiile electromagnetice sînt oscilaţii în cari transformarea reversibilă se produce din energie electrică în energie magnetică, şi invers; transformarea ireversibilă care o poate însoţi se face în energie interioară a corpurilor, prin dezvoltare de căldură. în oscilaţiile electromagnetice variază în timp intensităţile cîmpurilor electrice şi magnetice, şi inducţiile lor; aceste oscilaţii nu consistă, deci, în variaţia în timp a poziţiei relative a punctelor materiale ale corpurilor. Dacă energia electrică, respectiv magnetică, e concentrată în condensatoare, respectiv în bobine, cari sînt legate în circuite electrice, se spune că aceste circuite oscilează şi oscilaţiile se numesc electromagnetice în sens restrîns, iar dacă aceste Oscilaţie 695 Oscilaţie forme de energie nu sînt concentrate, se spune că oscilaţiile constituie unde electromagnetice. V. ş) sub Radiaţie electromagnetică, şi Unde electromagnetice. Oscilaţiile mecanice sînt oscilaţii în cari transformarea reversibilă se produce, într-un sens sau în altul, între forma de energie cinetică şi o aftă formă de energie, care poate fi energia potenţială în cîmpul de gravitaţie sau energia potenţială elastică; transformarea ireversibilă, care o poate însoţi, se face în energie interioară a corpurilor, prin dezvoltare de căldură. Fiindcă în oscilaţiile mecanice intervine energie cinetică variabilă în timp, acestea consistă în mod necesar în mişcarea periodică, aproape periodică, sau pseudoperiodică, a unor corpuri sau a unor părţi ale -corpurilor, considerate ca medii continue, în jurul unei configuraţii de echilibru sau în jurul unei mişcări staţionare, în primul caz, se spune că se produc oscilaţii în sens restrîns; în al doilea caz, oscilaţiile se numesc unde.—Oscilaţiile în cîmpul de gravitaţie se pot produce în mai multe feluri, de exemplu fixînd un punct al unui solid, fixîr.d extremitatea iberă a firului de care e suspendat un corp care se pune în mişcare, sau punînd în mişcare o anumită parte a unui fluid (lichid sau gaz) susţinut de un solid (de ex.: de un rezervor, de suprafaţa pămîntului) în cîmpul de gravitaţie. Oscilaţiile elastice se pot produce fixînd, de exemplu, o extremitate a unui resort întins care poartă un corp greu Ia cealaltă extremitate, punînd în mişcare o anumită partea unui corp elastic, şi liberînd aporsistemele (oscilaţii libere); alteori, se aplică acestor sisteme şi acţiuni din exterior, de regulă periodice (oscilaţii constrînse sau forţate). Oscilaţiile electromecanice sînt oscilaţii în cari transformarea se poate produce, într-un sens sau în altul, între forma de energie cinetică şi forma de energie electromagnetică, fn particular magnetică sau electrică. Din punctul de vedere al schimbului de energie cu exteriorul, oscilaţiile sistemelor fizice se împart în două grupuri: oscilaţii neizolate şi oscilaţii proprii sau libere. Oscilaţiile neizolate ale unui sistem fizic sînt însoţite de un schimb de energie cu sistemele din exterior. Dacă energia primită de el de la aceste sisteme, în medie pe un număr întreg de perioade, respectiv de pseudoperioade, e mai mare decît energia cedată în acelaşi timp acelor sisteme, sau cel puţin egală cu ea, oscilaţia neizolata se numeşte con-strînsâ, forţată sau întreţinută, iar dacă energia e-primită de la un sistem de corpuri solide şi e cedată unui mediu, oscilaţia se numeşte oscilaţie radiantă. Dintre oscilaţiile constrînse interesează adeseori oscilaţiile perturbate şi cele de rezonanţă. — Oscilaţiile perturbate sînt oscilaţii constrînse, în cari schimbul intern de energie e mare faţă de schimbul de energie cu sistemele fizice din exterior, cari produc constrîn-gerea, iar oscilaţiile de rezonanţă sînt oscilaţii constrînse în cari mărimea de stare care dă constrîngerea are o frecvenţă egală cu o frecventă proprie a sistemului, şi deci amplitudinile anumitor mărimi de stare ale sistemului au valori foarte mari la valori maxime date ale mărimilor corespunză-tpare de constrîngere. V. şî sub Rezonanţă. Oscilaţiile proprii sau libere sînt oscilaţii ale unui sistem oscilant izolat, adică fără schimb de energie cu exteriorul, după ce acesta a primit o impulsie iniţială. Dacă fenomenele din sistemul oscilant sînt reversibile, oscilaţia proprie e neamortisată şi frecvenţele pe cari poate oscila liber sistemul, numite frecvenţe proprii, şi cari depind numai de proprietăţile sistemului, sînt mai înalte decît dacă aceste fenomene sînt însoţite de disipaţie de energie, cînd oscilaţia proprie e amortisată şi e caracterizată prin pseudo-frecvenţa sa. - - Dacă un sistem fizic are, cînd e izolat, oscilaţii proprii pe o singură frecvenţă proprie, el se numeşte sistem oscilant simplu, iar dacă are mai multe, se numeşte sistem oscilant complex. Un sistem oscilant complex poate fi format şi din mai multe sisteme oscilante simple, cuplate. Cea mai joasă frecvenţă proprie a unui sistem oscilant cu mai multe frecvenţe proprii se numeşte frecvenţă fundamentală; celelalte frecvenţe proprii se numesc frecvenţele sale superioare. în cazul unei oscilaţii proprii a m o r t i s a t e, mărimile de stare au un mers pseudoperiodic în timp, funcţiunile cari înmulţesc funcţiunile periodice, spre a da mersul în timp pseudoperiodic, fiind funcţiuni monoton descrescătoare cu creşterea timpului. Oscilaţiile amortisate sînt disipative (disipaţie prin frecare, în cazul oscilaţiilor mecanice; disipaţie prin efect Joule, în cazul celor electro-magnetice, etc.). Dacă oscilaţia mecanică a unui punct material se face cu frecare proporţională şi de sens contrar cu viteza sa instantanee, funcţiunea „de amortisare“ care înmulţeşte funcţiunea armonică, spre a da mersul în timp al elongaţiei punctului, faţă de poziţia sa de echilibru, e o funcţiune exponenţială de timp, monoton descrescătoare (amortisare după o exponenţială); dacă frecarea e independentă de valoarea absolută a vitezei şi numai de sens contrar cu ea, funcţiunea de amortisare e o funcţiune în trepte, adică amplitudinile descresc linear cu timpul şi încetează (împreună cu oscilaţia) în momentul în care ia valoarea zero (amortisare după o dreaptă frîntă); dacă frecarea e proporţională cu pătratul vitezei, oscilaţiile nu mai sînt isocrone şi relaţiile sînt mai complicate. Dacă un circuit electric care efectuează oscilaţii electromagnetice are rezistenţă electrică constantă, căderea ohmică de tensiune e proporţională cu intensitatea curentului electric, şi funcţiunea de amortisare e o funcţiune exponenţială de timp, monoton descrescătoare. Uneori se numesc oscilaţii amortisate şi oscilaţiile radiante nealimentate din exterior, deşi acestea sînt oscilaţii neizolate. în cazul unei oscilaţii proprii n e a m o r t i-s o t-e, mărimile de stare au un mers periodic sau aproape periodic în timp. Oscilaţiile proprii neamortisate sînt nedisi--pative. Din punctul de vedere al reversibilităţii transformărilor de energie ale unei oscilaţii, aceasta poate fi disipativă sau nedisipativă. în oscilaţiile disipative, transformarea energiei dintr-o forma în alta e cel puţin în parte ireversibilă (disipativă). Evoluţia în timp a unei oscilaţii amortisate depinde de gradul de disipaţie al energiei oscilante. în oscilaţiile nedisipative, transformarea energiei dintr-o formă în alta e reversibilă. Din punctul de vedere al stărilor de cari depind mărimile caracteristice ale sistemelor fizice, cari reprezintă coeficienţii din ecuaţiile diferenţiale ale mărimilor de stare âle oscilaţiilor, acestea se împart în oscilaţii cu şi fără acţiuni ereditare. Oscilaţia cu acţiuni ereditare e descrisă de o ecuaţie diferenţială a mărimilor de stare, ai cărei coeficienţi depind şi de stările în cari s-a găsit în trecut sistemul care oscilează. Oscilaţia fără acţiuni ereditare e descrisă de o ecuaţie diferenţială a mărimilor de stare, ai cărei coeficienţi pot depinde de starea actuală, însă nu depind de stările în cari s-a găsit în trecut sistemul care oscilează. Din punctul de vedere al felului în care variază mărimile caracteristice ale unui sistem fizic oscilant, cari reprezintă coeficienţii din ecuaţiile diferenţiale ale mărimilor, de stare ale Oscilaţie 696 Oscilaţie oscilaţiilor fără acţiuni ereditare, se deosebesc oscilaţii lineare şi oscilaţii nelineare, cari pot fi, în particular, parametrice. Se numeşte oscilaţie lineară o oscilaţie a unui sistem fizic, în care mărimile lui caracteristice nu variază în cursul oscilaţiei. Astfel de mărimi caracteristice pot fi masa, momentul de inerţie, constantele de elasticitate sau coeficienţii de proporţionalitate dintre frecări şi viteze, în cazul oscilaţiilor mecanice, inductivitatea, capacitatea şi rezistenţa, în cazul oscilaţiilor electromagnetice, etc. — Se numeşte oscilaţie nelinearâ o oscilaţie a unui sistem fizic, în care mărimile lui caracteristice sînt supuse unor variaţii cari depind de timp, de coordonatele lagrangiene şi de derivatele acestora în raport cu timpul. O oscilaţie a unui sistem fizic, în care mărimile lui caracteristice sînt supuse unor variaţii periodice în cursul oscilaţiei, se numeşte oscilaţie parametrică. Exemple; oscilaţia unui pendul a cărui iungime variază periodic; oscilaţia unui mobil a cărui masă oscilantă variază periodic. Din punctul de vedere ai provenienţei energiei care iniţiază oscilaţiile, acestea se împart în oscilaţii autoexcitate şi în oscilaţii cu excitaţie exterioară. Oscilaţia autoexcitată e o oscilaţie care începe şi se efec-tueazăîntr-un sistem fizic care nu e supus acţiunilor exterioare, prin intervenţia energiei luate din anumite părţi ale sistemului; sistemul se numeşte autonom din punctul de vedere al oscilaţiilor şi reprezintă un caz de oscilaţie nelineară, în care timpul nu apare explicit în coeficienţii ecuaţiilor dife- renţiale ale oscilaţiilor. Oscilaţia cu excitaţie exterioară e o oscilaţie a unui sistem fizic care e iniţiată printr-o acţiune exterioară, şi care nu se întreţine singură, ci s-ar amortisa prin disipaţie. Se numeşte oscilaţie de relaxaţie o oscilaţie autoîntreţinută nelineară, care se produce şi în absenţa elementelor elastice, respectiv a inductivităţilor; în cursul unei perioade, energia „potenţială" a sistemului cu oscilaţii de relaxaţie creşte relativ lent de la o limită inferioară pînă la un anumit maxim, cînd se declanşează scăderea ei (relaxarea) pînă la limita inferioară; diagrama mersului în timp al oscilaţiilor de relaxaţie are deci aspectul unor dinţi de ferestrău (v. fig. /). Ecuaţia diferenţială a oscilaţiilor de relaxaţie e de forma: x4- f(x) •x+co2x=0, unde f(x)e un polinom sau o serie de puteri ale lui x. Tratarea lineara a acestei ecuaţii e nesatisfăcătoare; integrarea ei se face prin metode grafice-analitice, cu ajutorul curbelor integrale. Exemple de oscilaţii de relaxaţie sînt: oscilaţia unui vas care e umplut continuu cu un lichid, şi are O descărcare pe- Sisteme capabile de oscilaţii mecanice de riodică prin sifon relaxaţie. (v. fig. li a) sau rezervor cu sifon; b) rezervor basculant; 1) axă prin basculare de basculare. (v, fig. II b); oscilaţia unui tub de neon, avînd o capacitate în paralel, şi alimentat dintr-o sursă de curent continuu, în serie cu o rezistenţă (v. fig, III). mersului i n lineare cari I. Mersul tn timp a! unei mărimii de stare în cursul unei oscilaţii de relaxaţie. 8 -njiruv- n )« Iii. Tub de neon, într-o legătură capabilă de oscilaţii de relaxaţie. u) tensiunea dintre electrozi; Q capacitate; R) rezistenţă; £) sursă de curent continuu. Din punctul de vedere al timp al mărimilor de stare caracterizează osci- __________________ laţiile constrînse sau jL libere, se deosebesc: osci- 4r laţii periodice, oscilaţii cuasi-periodice sau aproape periodice, oscilaţii pseudoperiodice. Oscilaţia periodică e o oscilaţie în care mărimile de stare sînt funcţiuni periodicedetimp. Oscilaţiile neparametrice constrînse permanente ale unui sistem fizic sub acţiunea unei mărimi lineare de constrîngere periodice, sau oscilaţijle lor neparametrice neamortisate, sînt oscilaţii periodice.«— în particular, oscilaţiile periodice pot fi oscilaţii armonice în cari mărimile de stare ale sistemului oscilant, cari intervin pătratic în formele lui de energie oscilantă, variază armonic în timp. Dacă x e una dintre aceste mărimi de stare (sau o componentă scalară a ei, dacă mărimea e un vector sau un tensor de ordinul al doilea), mărimea depinde de timp, după funcţiunea armonică: x=Xwsin (2tt//+y), unde Xm e amplitudinea mărimii, respectiv a componentei considerate, / e frecvenţa, T=1// e perioada, co=27t/ e pulsaţia, iar y e faza iniţială, adică faza în momentul / = 0, a oscilaţiei. Ecuaţiile diferenţiale ale mărimilor de stare, ale căror integrale reprezintă oscilaţii armonice, sînt lineare şi cu coeficienţi constanţi. Oscilaţia cuasiperiodică e o oscilaţie în care mărimile de stare sînt funcţiuni aproape periodice de timp. —în particular, oscilaţiile cuasiperiodice pot fi cuasi armonice, sau aproape armonice, dacă mărimile de stare ale sistemului oscilant, cari intervin pătratic în formele lui de energie oscilantă, variază cuasiarmonic în timp. Ecuaţiile diferenţiale ale mărimilor de stare ale căror integrale reprezintă oscilaţii cuasiarmonice, sînt lineare, avînd coeficienţi, în general, funcţiuni periodice de timp. Exemplu: oscilaţiile parametrice lineare. Oscilaţia pseudoperiodică e o oscilaţie în care mărimile de stare sînt funcţiuni pseudoperiodice de timp. — în particular, oscilaţiile pseudoperiodice pot fi pseudo-armonice, dacă mărimile de stare ale sistemului oscilant, cari intervin pătratic în formele lui de energie, variază pseudoarmonic în timp (v. fig. IV). Ecuaţiile diferenţiale ale mărimilor de stare, ale căror integrale reprezintă oscilaţii pseudoarmonice, sînt, în general, lineare. Cele mai multe oscilaţii proprii sînt pseudoarmonice. Exemplu: oscilaţia unui punct material de-a lungul unei drepte, în care elongaţia x a punctului în raport cu poziţia sa de echilibru are următoarea expresie în funcţiune de timp: x=Xme~at sin (2 7t//+y), Oscîlaţîe 697 Oscilaţie unde a,/, Xm şi y sînt constante, dintre cari primele două sînt pozitive. Oscilaţia cu bătăi e o oscilaţie în care mărimile de stare, ale sistemului oscilant, cari intervin pătratic în expresiile formelor lui de energie oscilantă, se pot obţine prin super-poziţia a două oscilaţii armonice şi de frecvenţe puţin diferite. Dacă x1=X1x xs'n (2^/V+Yj) şi x2—X2 x xs\n(lnf2i + r2) sînt cele două oscilaţii ale unei mărimi scalare, respectiv ale unei componente scalare aunei mărimi vectoriale sau ten-soriale, oscilaţia modulată rezultantă (v. fig. V) e de forma: x=xlJrx2=X sin (271/7 + y), unde | + 2X1X2cos [2 7u(/1-/8)/ + y1-y2] _/i+/a V. Oscilaţie cu bătăi, obţinută prin suprapunerea a doua oscilaţii armonice de frecvenţe puţin diferite. /- T,i4iî+?’- Frecvenţa / , cu care amplitudinea X trece prin maximele sale, e deci egală cu diferenţa frecvenţelor oscilaţiilor armonice suprapuse: Această frecvenţă fm e deci foarte joasă faţă de frecvenţele hş i /2 ale oscilaţiilor suprapuse, presupuse aproape egale: se spune că oscilaţia are bătăi. Cînd frecvenţele şi /2 sînt egale, frecvenţa bătăilor e nula şi oscilaţia rezultantă e armonică: X»-XÎ+XÎ + 2X1Xacos(Yl-ra); (/i f 2) t ~b Yi“Y2 — =arctgXl sin Yi+XoSin y2 Xx+X2 1 0 X2 cOo Yi+^2 l0S Y2 Oscilaţia modulată e o oscilaţie care se obţine dintr-o oscilaţie periodică, variind în timp amplitudinea, perioada sau fazele armonicelor sale, într-un ritm lent faţă de perioadă. După mărimea variată, se deosebesc oscilaţii modulate în amplitudine, oscilaţii modulate în frecvenţă şi oscilaţii cu modulaţie de fază. V. sub Modulaţie 1. Din punctul de vedere al naturii matematice a mărimilor lineare de cari depinde energia oscilantă, oscilaţiile se împart în scalare, vectoriale şi tensoriale. Uneori, o aceeaşi oscilaţie de energie poate fi condiţionată sau asociată cu oscilaţij de mărimi atît scalare, cît şi vectoriale sau tensoriale. în acest caz, caracterul unei astfel de oscilaţii depinde de natura mărimii considerate. Oscilaţia scalară e o oscilaţie în care o mărime lineară scalară e funcţiune periodică, aproape periodică sau cuasi-periodică de timp. Exemplu de oscilaţie scalară sînt oscilaţiile densităţii unui mediu. V / / Oscilaţia tensorială e o oscilaţie în care o mărime lineară tensorială e funcţiuneperiodică, aproape periodică sau pseudo-periodică de timp. Exemplu de oscilaţie tensorială e oscilaţia tensorului tensiune sau a tensorului deformaţie specifică a unui solid care oscilează mecanic. Ea poate fi însoţită de oscilaţia scalară a densităţii corpului (v. Oscilaţia longitudU nală a barelor, sub Oscilaţia barelor elastice), şi e însoţită totdeauna de oscilaţia vectorială a vectorilor de poziţie ai punctelor materiale ale solidului. Oscilaţia vectorială e o oscilaţie în care o mărime lineară vectorială e funcţiune armonică, aproape armonică sau pseudo-armonică de timp. Exemple de oscilaţii vectoriale sînt oscilaţiile intensităţilor cîmpurilor electrice şi magnetice (undele electromagnetice), sau oscilaţia vectorului de poziţie al unui punct material. O oscilaţie vectorială se poate obţine prin superpoziţia oscilaţiilor armonice şi de aceeaşi frecvenţă, sau de frecvenţe diferite, a două componente ortogonale ale unei mărimi oscilante vectoriale. Dacă frecvenţele sînt egale, extremitatea vectorului mărimii oscilante descrie (în sens matematic pozitiv sau negativ) Defazajul elipse sau cercuri, după relaţia dintre fazele iniţiale şi dintre amplitudinile celor două componente ale mărimii oscilante (v. fig. VI). Dacă Defazajul frecvenţele nu sînt egale, extremitatea vectorului mărimii oscilante descrie curbe Lissajous (v. Lissajous., curbele lui ), închise sau deschise, după cum raportul dintre cele două frecvenţe e raţional sau iraţional. Din punctul de vedere al regimului în care se produc oscilaţiile, acestea se împart în oscilaţii de tranziţie şi în oscilaţii permanente. Oscilaţia de tranziţie sau transitorie e o oscilaţie în cursul căreia un sistem fizic oscilant trece, printr-o transformare oscilantă, dintr-un servicin permanent iniţial într-un serviciu permanent final. S.rviJul permanent iniţial, cel final sau ambele, pot fi servicii de oscilaţie periodică sau aproape periodică, sau lipsite de oscilaţii. Oscilaţia permanentă e o oscilaţie constrînsă periodică sau aproape periodică a unui sistem fizic, în care nu se mai manifestă influenţa serviciului de tranziţie. După numărul de grade de libertate ale sistemului fizic oscilant, oscilaţiile se împart în oscilaţii ale sistemelor oscilante cu un grad de libertate, cu mai multe grade de libertate, dar în număr finit, şi cu o infinitate de grade de libertate. Ultimele sînt oscilaţii ale sistemelor fizice continue (unde). Oscilaţia sistemelor oscilante cu un grad de libertate e complet determinată cînd se cunoaşte cum depinde de timp o singură mărime de stare „lineară", care intră, adică, în forma bilineară a energiei oscilante. Sistemul care oscilează poate fi un sistem mecanic sau un sistem electromagnetic, parametric sau neparametric. • în cazul unui punct material, de masă m, dacă x e elongaţia lui faţă de poziţia lui de echilibru sub acţiunea unei forţe (a unui cîmp de forţe) elastice — kx, într-un mediu vîscos, care VI. Compunerea a două oscilaţii vectoriale perpendiculare una pe alta, armonice şi de perioada T. defazate în timp una faţă de alta. Oscilaţie 698 Oscilaţie are coeficientul de frecare vîscoasă h, şi care exercită deci dx asupra punctului material forţa —h-—, ecuaţia de mişcare, sub acţiunea şi a unei forţe de constrîngere periodică F(/), e: d2x , _ dx (1) m — + h—+kx=V(t). corpului cuplul • d / ’ şi a unui moment de constrîngere periodic M{t), e; (2) 1 lr ^nJTTLr-*——* în cazul unui circuit electric (dipo- Uu ^ ^ Q-1 lar)careconţineun rezistorcu rezisten- I ţa electrică R, o bobină de inductivi- o------------- tate L, şi un condensator de capacitate C, legate în serie (v. fig. VII), la cari e aplicată o tensiune la borne (mărimea de constrîngere) periodică Uţjt), tensiunea electromotoare a cir-1 cuitului e R/+—dt—uy(t), dacă i e intensitatea curentului electric de conducţie care trece prin circuit. După legea inducţiei electromagnetice, tensiunea electromotoare e proporţională _ şi de semn contrar cu derivata în raport cu timpul afluxului magnetic care trece prin circuit, care e proporţional cu produsul LL Deci: (3) L^-+R/+^Jid/=^(/). Ecuaţiile diferenţiale (1), (2) şi (3) sînt identice, dacă ... „ w . . dx dQ . . . se asimileaza mărimile —jj-i şi /, şi coeficienţii corespun- zători doilea d t dt (m, I, L; h, G, R, respectiv k, r h « î "W. -i-1. K, 1 jC) şi membrii ai Oscilaţiile neparametrice ale sistemelor cu un grad de libertate se obţin, deci, rezolvînd ecuaţiile diferenţiale (1), (2) şi (3) în ipoteza că toţi coeficienţii sînt constanţi. Se notează cu 2 8 mărimile —. m 1 respectiv » cu co2 mărimile----------, K r respectiv j—, cu x mărimile x, 0, respectiv £ / dt, şi cu A(t) mărimile LC m M{t) respectiv 1 <%(/) din ecuaţiile (1), m i L dt (2), respectiv (3), şi se aduc cele trei ecuaţii la forma comună: (4) ţ+2 8^+o^A{t), dt2 ' dt în care S e coeficientul de amortisare sau amortisarea, co e a sistemului fără amortisare (B=0), A(t) e pulsaţia proprie constrîngerea unitate, iar x e parametrul lagrangian al oscilaţiei. Integrala generală integrala generală a xA=CV-5' [/**-«‘t+ce unde C şi c sînt constante de integrare. Dacă se adaugă o integrală particulară a ecuaţiei (4), se obţine integrala generală a ecuaţiei, a ecuaţiei (4) se obţine adăugînd la ecuaţiei (4) fără membrul al doilea *]■ Pentru A(t)^0 se obţine oscilaţia liberă sau proprie, iar pentru A(t) =fz 0 şi periodic sau aproape periodic, se obţine oscilaţia constrînsă, forţată sau întreţinută. Notînd cu co0=Y“2-S* pseudopulsaţia proprie a sistemului amortisat, cu C0 o constantă de integrare şi cu cp un constant, integrala generală a ecuaţiei (4) în cazul unui corp cu momentul de inerţie I în raport cu o axă în jurul căreia se poate roti, dacă 0 e unghiul său de deviaţie faţă de poziţia sa de echilibru sub acţiunea unui cuplu elastic —K0, într-un mediu vîscos care exercită asupra „ ae unghi de fază are forma: .-5 / e5T A (T)-sin co0 (/ — t) dt. ecuaţia mişcării corpului sub acţiunea VIL Oscilaţie cu un grad de libertate. R) rezistenţa circuitului electric; L) inductivitatea bobinei de inducţie; Q capacitatea condensatorului; /) intensitatea curentului e ectric; u^) tensiunea la borne. ' COS (co^-f-cp) -f- UJ0 ^ o Primul termen din membrul al doilea, care reprezintă transformarea proprie a sistemului, dispare cu timpul, dacă există amortisare (8^=0); el reprezintă o oscilaţie periodică numai dacă co§>0, şi o transformare aperiodică, dacă cog^O; termenul al doilea din mem'brul al doilea reprezintă efectul constrîngerii asupra oscilaţiei. Dacă A{f) e o funcţiune periodică, în baza teoremei dezvoltării în serie Fourier şi a proprietăţilor ecuaţiilor lineare aie căror soluţii particulare sînt superpozabile, e suficient să se examineze cazul A (t)=A0 sin (v/+^). care dă următoarea contribuţie la parametrul lagrangian x: : xi=#M sin (v^ + ^-9), unde _ Ao e amplitudinea , iar Y(co2-v2)2 + 4 82v2 ş=arctg 2 CO" —V e diferenţa de fază faţă de constrîngerea unitate A{t)t Amplitudinea q^ a parametrului lagrangian corespunzător regimului permanent e maximă cînd V2=C02-282, şi are expresia: lmas La oscilaţiile fără amortisare, adică pentru S=0, condiţiile de mai sus dau v = co şi qmax—°o> adică amplitudine maximă cînd frecvenţa de constrîngere coincide cu frecvenţa proprie a sistemului (rezonanţă). Aceasta arată necesitatea de a se introduce amortisări în sistemele oscilante în cari amplitudinea parametrului lagrangian nu trebuie să depăşească anumite valori. Decrementul logaritmic, adică logaritmul natural al raportului a două amplitudini al căror argument diferă cu o perioadă, prezintă interes la oscilaţiile amortisate; amplitudinile fiind: xM(t)=A0-&f şi xM(/+r)=^oe-5^, decrementul logaritmic are valoarea d~ In - M (0 =8 T = 8 • 2tt coft XM(/ + T’) UJo Dacă amortisarea e mică, mărimea co0=\/coa~8* din numitorul expresiei de crementului logaritmic poate fi înlocuită cu co, adică:- nh ~ co mi& "\jhfn Oscilaţie 699 Oscilaţie Oscilaţiile parametrice ale sistemelor cu un grad de libertate se obţin cînd sistemul are caracteristicile 8 şi co variabile în timp. Făcînd înlocuirile S -> 8(t) şi co -*> a'/), se obţine din (4): (42 v» c\ v ^r+28W_+a(0x-^W. ecuaţie care, prin transformarea rt — f 5 (/) dt X = J s) şi dintre energia magnetică liberă a circuitelor, corespunzătoare coordonatelor Energia magnetică liberă rM avînd expresia: TM=~ Yi S ^Ik'l'k ' L 1=1 £=1 în care sînt inductivităţile propri şi mutuale, rezultă: De asemenea, energia cinetică fiind independentă de ij şi de p/d/, iar energia magnetică liberă fiind independentă de J//d/, rezultă din ecuaţiile lui Lagrange pentru k^s: unde e fluxul magnetic care traversează circuitul k. Aceasta arată, conform legii inducţiei electromagnetice, că, pentru forţele lagrangiene trebuie interpretate drept tensiuni electromotoare induse în circuitele k. Celelalte forţe lagran-giene Qpentru k>s, îşi păstrează semnificaţia din Mecanică. Cu aceste interpretări, ecuaţiile lui Lagrange descriu şi evoluţia fenomenelor din s circuite electrice, cari au n—s grade de libertate mecanice. — W Cînd forţele lagrangiene derivă dintr-un potenţial Q:=rr—t Mi V fiind energia potenţială, se poate scrie, cu L—T—V, în locul ecuaţiilor de mai sus: M q)L _c d/ [ fa, ) 9?/ în acest caz particular e valabilă următoarea teoremă de stabilitate: oscilaţiile sistemului în jurul unei configuraţii de echilibru sînt stabile, dacă V are un minim efectiv, şi oscilaţiile sînt instabile în caz contrar. Ecuaţiile cu variaţiuni permit să se urmărească comportarea sistemului în jurul unei astfel de configuraţii. Ecuaţiile oscilaţiei pot fi puse sub forma: *)=// (*1- *2' x„' *)■ In jurul punctului se poate pune: *;=*/+5/' cu mărimi mici. lntroducînd în ecuaţiile de mai sus ale oscilaţiei, şi neglijînd termenii nelineari în se obţine următorul sistem de ecuaţii lineare (cu variaţiuni), cu coeficienţi constanţi, valabil în vecinătatea punctului (x^, x2% xfy: ţ-f'A. Dacă se introduce în acest sistem o încercare de soluţie periodică de forma li=ai sin oy, care reprezintă partea imaginară a expresiei complexe: în care ./=Y —1, exponenţii oksînt determinaţi de „ecuaţia caracteristică" (scrisă sub formă de“determinant): Rădăcinile acestei ecuaţii se numesc exponenţi caracteristici sau valori proprii. Un sistem discret cu n grade de libertate are, în general, n frecvenţe de rezonanţă, cari coincid cu pseudofrecvenţele sale proprii. în căzuI sistemelor olonome nedisipative în cari transformările de stare nu sînt.însoţite de disipaţie de energie, ecuaţiile cu variaţiuni,. scrise în coordonate lagrangiene pentru vecinătatea punctului dat, sînt: k în aceste ecuaţii, mărimile se numesc coeficienţi de cuplaj elastic, în cazul oscilaţiilor mecanice, şi coeficienţi de cuplaj capacitiv, în cazul oscU laţii lor electrice, iar mărimile bse numesc coeficienţi de cuplaj masic, în cazul oscilaţiilor mecanice, şi coeficienţi de cuplaj inductiv, în cazul oscilaţiilor electromagnetice. Energiile cinetică (respectiv magnetică) şi potenţială (respectiv electrică) se exprimă sub formele: 1 1 ambele forme fiind pozitiv definite, cu coeficienţii constanţi. Există o transformare lineară: ii=%xik^k' k care schimbă concomitent pe T şi V în sume de pătrate: r=^rX?-; Coeficienţii [i. sînt rădăcinile ecuaţiei: şi sînt legaţi de exponenţii caracteristici prin relaţiile: în acest caz, ecuaţiile oscilaţiei sînt: 9/+WÎP/-0/ • Coordonatele 9. se numesc coordonate normale. Aceste ecuaţii arată că oscilaţiile nedisipative proprii ale unui sistem se pot considera ca suprapunerea a n oscilaţii armonice libere, cu cîte un singur grad de libertate, iar mărimile co^. reprezintă frecvenţele proprii ale sistemului. în căzu I sistemelor olonome disipative, în cari transformările de stare sînt însoţite de disipaţie de energie, dacă e funcţiunea disipaţie, ecuaţiile lui Lagrange se pot pune sub forma: _d_[şn _ dr ŞF = dt U?J dţf; 1 ceea ce, în ecuaţiile corespunzătoare cu variaţiuni, conduce la relaţiile: Ş &ik 4 + aik 9k + 2 ci'kqk) ~ Qi' ■k ■ - ■ , ■ • ■ Oscilaţie 701 Oscilaţie Aici mărimile c.^ se numesc coeficienţi de cuplaj prin fricţiune, în cazul oscilaţiilor mecanice, coeficienţi de cuplaj galvanic, în cazul oscilaţiilor electromagnetice, dacă , şi coeficienţi de cuplaj girostatic, în cazul oscilaţiilor mecanice, daca c.k=-ckr În coordonate normale, ecuaţiile mişcării sînt: 9/+“* 9,+S>« ^=Q/- k Această ecuaţie arată că, printr-o schimbare adecvată de coordonate, cuplajele masice şi elastice pot. fi înlăturate, dar cuplajul prin fricţiune şi cel girostatic nu pot fi eliminate pe această cale, astfel încît vibraţiile disipative, în general, nu pot fi descompuse în vibraţii elementare independente. Oscilaţiile nedisipative sînt armonice, cînd ţju== —0, oscilaţiile sînt instabile. în cazul oscilaţiilor disipative, introducerea unei acţiuni disipative sau girostatice nu afectează stabilitatea echilibrului unei configuraţii date. Un exemplu e oscilaţia sistemelor cu două grade de libertate, formate din două sisteme cuplate, cari sînt foarte frecvente în tehnică (amortisoare, vehicule cu suspensiune elastică, transformatoare de tensiune, lămpi electronice, stabilizatoare giroscopice, etc.). Cazurile speciale mai frecvente sînt cuplajul masic, respectiv inductiv, cel elastic, respectiv capacitiv, şi cel de amortisare şi galvanic. Ecuaţiile de mişcare ale corpurilor celor două sisteme oscilante cuplate masic, elastic şi prin rezistenţă, sînt: d2*! d*! , . f d2x2 dxs . r, , y 1.1.1 Ui - 1 dt* d2x9 d/a d2x1 /21 d Cu notaţiile din fig. VIII, ecuaţiile diferenţiale ale fenomenelor din cele două circuite cuplate prin rezistenţă, prin bobină (Oudin), prin capacitate şi inductiv (transformator), sînt: (Ri+Re)i1+(Li+L" + Le) *£+ + h. dt dxx L~dt -\-k21x1—F2(t). dt -f- R / 2 + +(L^+Le) -jj+TTJ iid'=\ (0: C (Rl + Rf) * 2 + (-^2 + -^2 + Lc) -~-f |— VIII. Circuite electrice oscilante, cuplate magnetic, prin bobină, prin capacitate şi prin rezistenţă. ■ + 2d/-f Rf / 2-f +(^12+LC) '57+g^p’i Ecuaţiile oscilaţiilor mecanice sau electromagnetice a două sisteme cuplate pot fi puse deci sub următoarea formă comună: în cazul cuplajului masic, respectiv inductiv, kj£=0 pentru i^k, hiks şi în cazul cuplajului elastic respectiv capacitiv, «^=0 şi ^=0 pentru i&k, şi kji~kţ. în cazul cuplajului prin frecare vîscoasă, respectiv galvanic = 0 şi 0 pentru i^Pk, şi mik^ pl_tjuIui giroscopic, m.k**0 şi nik kikT0 iar Tn cazul pentru şi hk- în studiul oscilaţiilor proprii se definesc următorii coeficienţi de cuplaj: mik c.—------ , respectiv Ct — , * m.. * k.. kik . ./— Şl c=Mc.ck. Oscilaţiile proprii ale celor două sisteme necuplate au pulsaţiile: Sistemul cuplat are, dacă se neglijează efectul amortisărilor, următoarele frecvenţe de rezonanţă: la cuplajul masic, * miî că se neglijea: de rezonanţă: 2_co1 + coidzV(co^ — + cof , w ~ la cuplajul elastic, 2 Y(cof — co|)2-j-4 f2 cof co| w « _ . Dacă co1=co2==co0, rezultă pentru cuplajul masic: «2=3wg/(1±f) şi pentru cuplajul elastic: 0)2 = (0§« (1 ±r), ceea ce dă, la cuplaj larg: /+y)» unde y=V—1, ale căror părţi imaginare reprezintă funcţiunile reale înlocuite. Astfel, ecuaţiile reale ale oscilaţiilor se transformă în ecuaţii în complex; partea imaginară din soluţiile ecuaţiilor complexe reprezintă soluţiile ecuaţiilor reale ale oscilaţiilor. Astfel, cu q (x', f) — q (x') • şi cu f (x) — f q (xf) • k (x, x') dx', JQ se obţine următoarea ecuaţie integrală a mişcării: u(x)— f {x)-\- co2 f' k sx, x') * m (x') • u(x') ăx', Jo care reprezintă o ecuaţie integrală lineară cu sîmburele k(x, x')‘m (x'), de tip Fredholm, de speţa a doua. Ecuaţia admite soluţii netriviale pentru un şir de valori discrete ale lui co, numite valori proprii. Funcţiunile u corespunzătoare acestor valori proprii, numite funcţiuni proprii, indică diferitele moduri de vibraţie ale sistemului elastic. — Dacă se consideră ecuaţiile de echilibru ale mediului elastic şi se introduc legăturile dintre deformaţii şi tensiuni, şi forţele de inerţie, se obţin ecuaţiile mişcării sub forma de ecuaţii cu derivate parţiale. Astfel, ecuaţia generală, cu derivate parţiale, a oscilaţiilor unui corp elastic deformat sub acţiunea unor forţe date, e: Un exemplu de oscilaţii reductibile la oscilaţii cuplate îl constituie oscilaţia autovehiculelor (v. Mişcările perturbatoare ale autovehiculului, sub Mişcare secundară; v. Suspen-siunea autovehiculelor). Un exemplu de oscilaţie a unor sisteme reductibile la sisteme olonome cu trei grade de libertate îl constituie două aproximaţii ale oscilaţiilor, şi anume ale locomotivelor (v. Mişcările perturbatoare ale locomotivei, sub Mişcare secundară; v. Suspensiunea locomotivelor) şi ale navelor (v. Mişcările perturbatoare ale navei, sub Mişcare secundară). Oscilaţia sistemelor olor.onr.e cu proprietăţi ereditare poate fi redusă la cazul oscilaţiei cu un singur grad de libertate. Oscilaţia sistemelor mecanice continue: Ecuaţiile mişcării acestor sisteme se pot deduce din forma: + ‘ k sub care se scriu ecuaţiile pentru un sistem cu n grade de libertate. Dacă se trece la limită, cînd distanţele dintre masele vecine tind către zero şi numărul n creşte indefinit, se obţine un sistem cu o singură dimensiune, punînd în locul mărimii q> deplasarea elastică 2^ (x, t) a punctului x în momentul t, în locul punctului i coordonata x, în locul punctului k coordonata x', în locul coeficientului a.^ coeficientul de influenţă k(x, x'), în loc de a^, „sarcina** repartizata q(x',f), şi în locul masei individuale mdensitatea lineară a masei repartizate m{x'). Astfel se obţine ecuaţia de mişcare sub forma de ecuaţie integro-diferenţiaăl: (x't t) ’ bpy dpy a>k^Tp — —q(xxt)—m(x1"*) &2* unde xx sînt coordonatele cartesiene, q sînt forţele exterioare repartizate, m e masa repartizată, a.^ e o caracteristică a sistemului, y e deformaţia corespunzătoare şi p e un număr întreg. în cazul unei singure variabile spaţiale, i—k = 1. Dacă p=1, ecuaţia reprezintă, oscilaţiile transversale ale unei coarde întinse sub tracţiunea s=an; oscilaţiile longitudinale ale unei bare, dacă a^—E-S^Xy), SKxx) fiind aria secţiunii transversale şi E modulul de elasticitate; oscilaţiile de torsiune ale unei bare prismatice, dacă alx=G• Im{x), Im fiind momentul de inerţie de torsiune, şi G, modulul de alunecare. Dacă m—2, ecuaţia reprezintă oscilaţiile transversale ale unei bare de rigiditate flexională EI(x)—alv I(x) fiind momentul de inerţie flexional şi E modulul de elasticitate. Dacă /= 1 şi k—2, avem două variabile spaţiale şi pentru p— 1 ecuaţia descrie oscilaţiile membranelor, iar pentru p—2, pe cele ale plăcilor, coeficienţii luînd semnificaţiile corespunzătoare. în general, nu se cunosc integralele exacte ale acestor ecuaţii, decît în cazuri .cu totul particulare. în anumite condiţii, ele admit integrale staţionare de forma: w—W (x, y, ^) • ), în care Ct şi C2 sînt constante de integrare, înlocuite cu constantele C0 şi 9, dacă se-pune: CX=C0 cos 9 şi-Ca=—C0sin 9. Frecvenţa proprie a oscilaţiei barei (10) /=, 2n -il Fa e complet determinată, deoarece coeficientul de influentă oc rezultă din calculul de rezistentă al barei. 1 aa Exemple: O bară simplu rezemată (v. fig. XII a) are săgeata __1_ aaa-EÎ 3 b şi pulsaţia dacă a—b — — , -VS •Ellg' Fa*b2 rezultă: -y 4d EI g F/3 ' Coeficientul de influenţă aaa se determină folosind ecuaţia liniei de influenţă: (11) El(ua-uo-xtgd0) = -sa(jt unde ua şi uQ sînt săgeţile barei în dreptul secţiunii x=a şi în dreptul reazemului (D), tg 0 e tangenta faţă de orizontală a fibrei medii deformate în dreptul reazemului (0), iar [\Fab \a azb "““(z / aJi~bl e momentul static în raport cu secţiunea a al suprafeţei momentelor (v. fig. XI)', deoarece uQ=0, şi considerînd că în secţiunea x=a se aplică o sarcină unitate (dec-i ^=1* oc ), XII. Bare cu greutate proprie neglijabilă. a) bară simplu rezemată; b) bară încastrată la un capăt şi liberă la celălalt capăt; c) bară încastrată la un capăt şi rezemată la celălalt capăt; d) bară încastrată la ambele capete; /) lungimea barei; a, b) distanţele de Ia sarcină la cele două capete ale barei; m) masa sarcinii. expresia (11) devine: (110 unde unde' e săgeata dinamică în secţiunea a a barei şi oc^ e coeficientul de influenţă, care reprezintă săgeata produsă EI (aaa~a t§ 6#) = “ ' _ ^10 _ 1 ab a-\-2b ab(a + 2b) tg 0=e77 = 117 T 3 ' 6 £ii ' Oscilaţie 704 Osdîaţîe fiindcă ux—1, otla—0 şi *■=/, şi astfel rezultă: 1 (110 “■M 6 Eli >(a + 2b)- ]- 3 EU O bară încastrată la un capăt şi liberă la celălalt capăt (v. fig. XII b) are săgeata 1 /3 'ei 3 şi pulsaţia lEIg F/3 aa EI XLP şi pulsaţia dacă a—b* <0=1 / uEl*:i \ Fa*b*(il+t>) atunci: şi pulsaţia dacă - atunci EI 3 /3 ’TWiF^ ■v fn cazul oscilaţiei la încovoiere a barelor sub acţiunea greutăţii lor proprii, ecuaţia mişcării barei se obţine punînd produsul dintre masa m&x a elementului ei de lungime şi acceleraţia a elementului, egal cu forţa elastică Q4^ -EI —rdx, adică Q2«. S4a. unde E e modulul de elasticitate al materialului barei şi I e momentul de inerţie al secţiunii ei. Oscilaţiile barei se pot descrie cu ajutorul integralelor particulare de forma {-x)'T W- cari descompun ecuaţia cu două derivate parţiale în următoarele două ecuaţii diferenţiale: d4x-^=0 (12') d** d2T d/2 +war=o, unde (â4«/fc2/EI şi co2**fe2gfp. Integralele generale ale ecuaţiilor diferenţiale (12') ale oscilaţiilor sînt: (X—Â1 cos $x-3rA2 sin (3x-f ch sh (3x \ T = C1 cos co/-fC2 sin co/, unde Av A2, Bv B2, Cx şi C2 sînt constante de integrare, iar co e pulsaţia proprie a oscilaţiilor, frecvenţa proprie a oscilaţiei barei e (14) _P2 2 7v 2 ti \ p 2 n\ EI p S ’ O bară incastrată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt capăt (v. fig, XII c ) are săgeata ■1 aW(3l + b) unde s-a folosit mărimea S—p/pg, adică aria secţiunii barei, p fiind densitatea materialului, iar (3 rezultînd din calculul de rezistenţă al barei. Exemple: O bară simplu rezemată la capete (v. fig. XIII a) are săgeţile şi momentele încovoietoare numai în secţiunile x^O şi x=/. Astfel: o~/(0)=0, X/=/(/)=o, X„=/(0)=0, x/=/(/)=o, /6b Elg " F/3~~~' O bară incastrată la ambele capete (v. fig. XII d) are săgeata 1 aV de unde rezultă condiţia: 2 sin p/-sh p/—0, care e satisfăcută dacă p=s«7r// pentru n— 1-**5. Pulsaţiile grinzii vor fi co = (»rc//)ay -0-, armonica fundamentală co-respunzînd valorii n— 1. O bară incastrată la un capăt şi liberă la celălalt (v. fig. XIII b) are valori nule pentru săgeata şi tangenta trigonometrică a unghiului cintre orizontală şi fibra medie deformată, în secţiunea x=0, iar momentul încovoietor şi forţa tăietoare sînt nule în secţiunea x~/. Astfel, Xtll. Bare cu greutate proprie, o) bara simplu rezemata la ambele capete; b) bară încastrata la un capăt şi libera la celalalt capăt; /) lungimea barei; I) momentul de inerţie al secţiunii barei. X„=/(0) = 0, X„=/(0) = 0, *,=/(/) =0, X, de unde rezultă condiţia: cos (3/ • ch [3/= — 1, care e satisfăcută dacă (^ = 1,875//, (32=*4,694//, P3=*3,855//, 10,966//, p5= 14,137//, [36=17,279//. Pulsaţia armonicei fundamentale corespunde valorii ^ şi e co-3,516/' în cazul grinzilor cu secţiune neuniformă se calculează pulsaţia co corespunzătoare secţiunii de la capătul fixat al barei şi apoi se trasează curbele cari reprezintă descreşterea secţiunii (S) şi a momentului de inerţie (I). Pulsaţia proprie reală (co^) e U2=C02(1 -TjCTy -STy-S'Tp, unde 7] = C~ h s-s. ■0 a \ ' ' Sn\ 2 a aK Iaş\Ie fiind momentele de inerţie ale secţiunilor Sa şi Sg de la cele două capete ale barei; valorile cj, Cj, t• şi tj sînt date în tabele, pentru diferite tipuri de bare (simplu rezemate, încastrate, etc.). , în cazul oscilaţiei fa încovoiere a barelor cu greutate proprie Şi Încârcate cu sarcini concentrate, oscilaţia se determină Oscilaţie 705 Oscilaţie considerînd întîi oscilaţiile, sub greutatea proprie, ale segmentelor de bară cuprinse între cîte două sarcini concentrate vecine, adică de tipul ud=[A cos (Px+^-ţ-B ch (P*+j2j u2—A2 cos ((O2o^+qp2)+- ayxx-k*t*\ 4 Elongaţiile oscilaţiilor devin infinite şi pot provoca ruperea arborelui, dacă (v. ecuaţia 21) (22) ^-^0)^ = 0, în acest caz, turaţia arborelui are o valoare „critică", egală cu una dintre frecvenţele proprii ale sistemului oscilant cuplat. Turaţiile critice, respectiv frecvenţele proprii cuplate ale arborelui, se calculează din ecuaţia (22), care devine: (22') Dacă se fac înlocuirile necesare şi dacă se foloseşte substituţia: * 1~ - =-----rr-. mxl j rădăcinile ecuaţiei (22') sînt: £l,2 = 4(ail + 8a22)±|/ ^“(all_Sa22) + Sa12 şi astfel se obţin frecvenţele proprii ale oscilaţiilor celor două sisteme cuplate ale arborelui, adică: 1 cari sînt complet determinate, deoarece valorile şi ?2 depind numai de. coeficienţii de influenţă a22 şi oc12) cari Oscilaţie 707 Oscilaţie rezultă din calcului de rezistenţă al arborelui (considerat ca bară). Coeficienţii de influenţă ai acestui arbore au expresiile: /3 an (A . a IA al2 *n=r- av 48 BIX ao iEl, [ + / ij 16 EL în cari e momentul ecuatorial de inerţie al arborelui pe porţiunea (/) dintre paliere, iar ţiunii (a) în consolă. ■ Oscilaţia la torsiune a arborilor consistă în torsiunea lor periodică, cuasiperio-dică sau pseudoperiodică. Pentru determinarea oscilaţiei unui arbore supus la torsiune, datorită unui impuls iniţial sau unei solicitări periodice, acesta se înlocuieşte cu un arbore model, presupus constituit dintr-o bară elastică fără inerţie şi încărcată cu mai multe mase concentrate (v. fig. XVI), cari corespund maselor reale ale volanului (calat pe arbore), ex. mecanism bielă-manive-lă), ale mecanismului de an- . XVI. Reprezentarea schematică a unui arbore cotit, cu masele concentrate. *) arbore fără greutate; 2) masă concentrată; 3) lagăr; 4) volan. ale mecanismului motor (de Jp-1 Jg Jj Jz Jj h nInh nijmj n ts ^23 mş cn-i„. mn-i mn '2 fZ 8q 9f 82 83 $/?- 7 Reprezentarea schematică a arborelui model, arbore model; J0"‘Jn) momente de inerţie; k"’ln) distanţele ,.reduse'" dintre mase; c0lI Ci2*”Cn__1( n) coeficienţi de rigiditate; m0***mn) mase ,.reduse"; 0o,”0fl) deformaţii unghiulare. XVII. a, b) transmisiune (v. fig. XVIII), momentele de inerţie ale maselor concentrate, corespunzătoare elementelor mecanismului de transmisiune, se calculează cu relaţiile: i^i0, i^h+Ljk,, rs=is/k*, ■ k\, n-ijk} ■ ki, in cari k1—Y.^r1 şi — La arbori cu mecanism bielă- manivelă (v. fig. XIX), de exemplu la arborele unui motor cu trenare, etc.; apoi se pune condiţiaca energiile Iui cinetică şi de deformaţie să fie identice cu cele ale arborelui real, pentru ca oscilaţiile lui să reproducă oscilaţiile arborelui real. Energiile cinetice sînt egale, dacă masele concentrate pe arborele model (v. fig. XVII) sînt astfel determinate, încît momentele lor de inerţie coincid cu cele ale maselor reale, iar energiile de deformaţie sînt egale, dacă distanţa dintre două mase concentrate e astfel determinată, încît coeficientul de rigiditate al arborelui model să fie egal cu cel al arborelui real. Operaţiile de determinare a maselor concentrate şi a distanţelor dintre ele se numesc reducerea maselor şi reducerea lungimilor. Reducerea maselor se obţine calculînd momentul de inerţie al maselor concentrate, cu considerarea atît a formei arborelui real, cît şi a elementelor mecanismului cu care acesta e legat cinematic. — La arbori solidarizaţi cu corpuri cilindrice (de ex. cu un volan), momentul de inerţie (J) al fiecărei mase concentrate, echivalentă cu masa reală a corpului respectiv, se calculează cu relaţia: J-W- în care Ip e momentul polar de inerţie al secţiunii corpului înlocuit, p = yjg e densitatea materialului, iar / e lungimea corpului cilindric. — La arbori solidarizaţi cu corpuri de diferite forme (de ex. aripi de elice), momentul de inerţie (/) al fiecărei mase concentrate se calculează cu relaţia: J=p J F (r) r2dr, în care F(r) e aria secţiunii corpului la distanţa r de axa de rotaţie, iar p«yjg e densitatea materialului. — La arbori de 45* Oi) Os) 04) 0e) XVIII. Arbore de transmisiune, o) arbore real; b) arbore model; llt /2. I3, l4) lungimi reale; /', /', /', /') lungimi reduse; rx, rit r3 , r4) razele roţilor dinţate; l0, li, /2, lj, l4, !&, l6, momentele de inerţie ale arborelui rea!; /', /', I', /') momentele de inerţie ale arborelui model. XIX. Mecanism bielă-manivelă. m, m', m") masele concentrate ale cotului, respectiv ale bielei şi pistonului; /) lungimea bielei; a, b) distanţele de la centrul de greutate al bielei la capetele sale; 9) unghiul parcurs de cotul arborelui. abur sau la arborele cotit *al unui motor cu ardere internă, momentul de inerţie (/.) ai maselor concentrate se poate calcula aproximativ cu relaţia: J—mk2jrr2 |m'b/î-\--^- (m'ajl-j-tf**)| * în care m e masa manivelei sau masa cotului arborelui (la arborii cotiţi), în mişcare de rotaţie; mb\l reprezintă o fracţiune din masa bielei, care e considerată în mişcare de rotaţie; m'a\l reprezintă o fracţiune din masa bielei, care e considerată în mişcare rectilinie alternativă; m" e masa pistonului, cu bulon şi segmenţi, în mişcare rectilinie alternativă. Deoarece momentul de inerţie (J) depinde de unghiul pe care-l formează cotul arborelui (în mişcare) cu axa cilindrului, frecvenţa oscilaţiilor proprii ale arborelui variază între două limite extreme, în timpul unei rotaţii complete; de aceea, nu se poate stabili o frecvenţă de rezonanţă, ci numai o bandă critică de frecvenţe de rezonanţă. Reducerea lungimilor se obţine calculînd defor-maţiile unghiulare ale diferitelor porţiuni ale arborelui real, cari trebuie să fie realizate şi la tronsoanele corespunzătoare ale arborelui fictiv; astfel se obţin lungimile tronsoanelor arborelui fictiv, pentru care coeficienţii de rigiditate (adică valorile reciproce ale deformaţiilor unghiulare) sînt aceiaşi ca ai arborelui real.— Pentru arbori cu porţiuni cilindrice, lungimea redusă e /'—/£&. LP unde / e lungimea porţiunii cilindrice a arborelui real, iar Ipt} şi Ip sînt momentele polare de inerţie ale secţiunii cilindrice fictive şi reale.— ce, lungimea redusă e Pentru arbori cu porţiuni necilindri^ Oscilaţie amortisâtă Oscilaţie parazita unde dx e eiementul de lungime al porţiunii necilindrice, iar Ip ?' Ip s‘n"t momentele polare de inerţie ale secţiunii cilindrice Tictive şi ale secţiunii necilindrice reale. — Pentru arbori cu mecanisme de transmisiune (v. fig. XVIII), lungimile reduse sînt: /n--------l j Po l'tr*Uk unde/lt l2, lz şi /4 sînt lungimile arborelui real; ^ >lar de inerţie al. secţiunii uniforme a a Ipx ’ *P% A ; I. e momentul polar de inerţie al. secţiunii uniforme a arborelui fictiv; ,Ip şi sînt momentele polare de inerţie ale arbo-rciui reai ; k1=r.JrL şi k2 — rjrs. Dacă arborele e solicitat de un cuplu periodic de frecvenţă fQl rezonanţa se produce cînd^oscilaţiile proprii ale arborelui au frecvenţa critică /=/„. în general, arborii pot fi consideraţi ca un ansamblu de tronsoane, şi au un număr de frecvenţe proprii egal cu numărul de tronsoane. Arborii motoarelor termice cu piston sînt sojicitaţi de un cupla.motor, produs prin expansiunea aburului (la motorul cu abur) său a gazelor de ardere (la motorul cu ardere internă), şi care e periodic. De exemplu, la un motor cu ardere internă în doi timpi, cuplul motor are o frecvenţă fundamentală nv egală cu turaţia motorului n0, şi alte trei frecvenţe superioare n^==kn0, unde 2, 3, 4; la un motor cu ardere internă în patru timpi, cuplul motor are o frecvenţă fundamentală nv egală cu jumătatea tura- ( I*w ® 9 1 w m1 m. m3... mr. mn_1 mn XX.Arbore mode! cu mai multe tronsoane. mlt m2.,*,,mn) mase ,,reduse"; Cia. c23, cn_1( n) coeficienţi de rigiditate. ţi ei motorului n0, şi alte frecvenţe superioare. Oricare dintre frecvenţele cuplului motor poate intra în rezonanţă cu una dintre frecvenţele proprii ale arborelui, şi e necesar sa se calculeze amplitudinile oscilaţiilor de rezonanţă, cari produc solicitările maxime la torsiune» Frecvenţele proprii (respectiv puIsaţi* le proprii) ale oscilaţiilor unui arbore, după ce acesta a fost înlocuit cu arborele model echivalent (v. fig. XX), se obţin prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale oscilaţiilor acestui arbore. în timpul oscilaţiilor, în fiecare tronson dintre cîte două mase concentrate, produsul dintre momentul de inerţie şi acceleraţia unghiulară (Ju) trebuie să fie egal cu suma cuplurilor elastice corespunzătoare —cn_^ {un — un_^) şi adică: Vf1 )■ (23) i-#2) = 0, 2 Uj) C 2 } -M—^-1,^ 1)“°. J. sînt momentele de inerţie ale maselor concen-23"'ci /4_i s'n1: coeficienţii de rigiditate ai tron-'u.\y\ sînt deformaţiile unghiulare ale fie- undeJi./a trate; c12, c23-soanelor; uv u cărui tronson, datorite momentelor de torsiune. Sistemul de ecuaţii (23) admite integrala: (24) #.=.<4 . cos (cof — e), ynde co e pulsaţia oscilaţiei, A. şi e sînt constante de integrare; integrala (24) satisface sistemul (23) şi rezultă ecuaţia generală a deformaţiilor unghiulare: >+1 (*'/,'/+1 ~ui>- <=1 Deformaţiile un se determină, succesiv, pentru fiecare tronson, începînd cu primul şi considerînd cunoscută defor-maţia ux (de ex. ux~ 1); astfel, dacă se notează primul membru al ecuaţiei (25) cu R * . deformatia « a ultimului tronson se ’ - \ - S fi—T, tţ' 1 fl determină — cunosund deformaţia un__^ a tronsonului precedent — cu relaţia: K (26) — -1, n Frecvenţa proprie se obţine punînd condiţia Kn =50, adică dincolo de ultimul tronson să nu rezulte din calcul nici o deformaţie, deoarece nu mai există masă în mişcare de rotaţie, şi deci = 0. Exemplu: la un arbore cu un singur tronson, ecuaţiile (25) sînt: -J1uioy2 = c12(u2 — u1) -J^co2 — /2^2co2=0 şi, considerînd ul=1, se obţine; Ji, de unde rezultă pulsaţia proprie .Zi /ă De obicei, motoarele cu piston sînt astfel construite, încît masele în mişcare ale arborelui şi ale mecanismului motor sînt aproape identice pentru toate coturile arborelui. în serviciu, motoarele pot fi cuplate cu generatoare electrice, cu compresoare, etc., ceea ce reclamă şi considerarea maselor acestor maşini în calculul oscilaţiilor arborelui. 1. ~ amorîisaîâ. Telc, V. sub Oscilaţie întreţinută. 3. /^întreţinută. Telc.: Oscilaţie de o anumită frecvenţă, de amplitudine constantă, sau în care variaţia în timp a amplitudinii e determinată de procedeul de modulaţie şi nu de regimul liber al circuitului oscilant în care se produce. Pentru menţinerea lor în circuit e necesară deci funcţionarea permanentă a unui generator. Toate generatoarele folosite în radioemi-ţătoare (cu tuburi, cu elemente semiconductoare, etc.) produc oscilaţii întreţinute; oscilaţiile amortisate corespunzătoare regimului liber al circuitelor folosite la începutul radiocomu-nicaţiilor (produse, de exemplu, de generatorul cu scîntei) nu mai sînt permise astăzi în radiocomunicaţii, din cauza lărgimii de bandă prea mari, şi a perturbaţiilor pe cari le produc, în lipsa modulaţiei, oscilaţiile întreţinute au amplitudine, frecvenţă şi fază determinate şi constante. 9. ~ parazita.Elt., Telc.: Oscilaţie perturbatoare care se produce in montaje electronice, ca amplificatoare, oscilatoare, etc. Oscilaţiile parazite dau naştere unor semnale nedorite la ieşire, micşorează puterea utilă, măresc distorsiunile, pot cauza deteriorarea unor piese din montaj, etc. Ele se pot produce datorită inductivităţilor conexiunilor şi capacităţilor interne ale tuburilor, bobinelor de şoc din montaj, cuplajului între etaje prin sursa de alimentare comună sau altor cuplaje capacitive şi inductive, efectului micro-fonic, etc. Oscilaţiile parazite datorite inductivităţii conexiunilor şi capacităţii interne ale tuburilor au o frecvenţă mai înaltă decît frecvenţele de lucru ale amplificatorului sau oscilatorului în care se produc, determinată de frecvenţa de rezonanţă a circuitului acordat pe care îl formează aceste elemente .parazite (de cele mai multe ori, de ordinul zecilor şi, uneori, ăl sutelor de megahertzi). Aceste, oscilaţii parazite Oscilaţie parazită 709 Oscilaţie parazită sînt frecvente în special în etajele de putere, cari folosesc tuburi cu dimensiuni mari, cu conexiuni lungi, capacităţi interne mari şi pantă mare. în fig. I a-*-c sînt reprezentate cîteva montaje în cari pot să apară oscilaţii parazite la frecvenţe foarte înalte; la aceste frecvenţe, condensatoarele din Cl I. Producerea oscilaţiilor parazite pe frecvenţe foarte înalte. a, b, c) scheme de amplificatoare şi oscilatoare; d, e, f) schemele lor echivalente la frecvenţe foarte înalte; CgC) capacitatea grila-catod a tubului; Cac) capacitatea anod-catod a tubului; lj) rnductivitatea conexiunii de grilă; /J inductivitatea conexiunii anodice. montaj au o reactanţă foarte mică, iar bobinele au o reactanţă foarte mare, ceea ce justifică circuitele echivalente din fig. / Aceste circuite echivalente explică producerea oscilaţiilor parazite, în analogie cu oscilatoarele cu circuit //. Producerea oscilaţiilor parazite în amplificatoare neutrodinate. o, b) scheme de amplificatoare neutrodinate; c, d) schemele lor echivalente la frecvenţe foarte înalte; Cgc, Cac, Cg0) capacităţile interne ale tubului; 11, Is) inductivităţile conexiunilor; /£, /') inductivităţile de dispersiune ale bobinelor cu priză. acordat pe anod şi pe grilă de tip Colpitts, etc. în fig. II sînt reprezentate circuitele echivalente, la frecvenţe foarte înalte, ale unor amplificatoare neutrodinate, din cari rezultă, de asemenea, posibilitatea apariţiei oscilaţiilor parazite pe aceste frecvenţe. în amplificatoarele în contratimp pot să apară uşor oscilaţii parazite, în special datorită condensatoarelor de neutro-dinare, cu tuburile lucrînd în paralel (v. fig. III). Oscilaţiile parazite de frecvenţă foarte înaltă pot fi înlăturate prin folosirea unor conexiuni scurte, sau de lungimi diferite în circuitul anodic şi de grilă, prin conectarea unor mici bobine de şoc sau a unor rezistenţe în serie în aceste circuite, prin folosirea unor montaje adecvate de neutro-dinare, etc. în etajele de putere de audiofrecvenţă se conectează în circuitul de grilă o rezistenţă de cîţiva kiloohmi şi, uneori, în circuitul de ecran, o rezistenţă de cîteva sute de ohmi, cu scopul de a preveni aceste oscilaţii parazite. Oscilaţiile parazite datorite bobinelor de şoc se pot produce în amplificatoarele şi oscilatoarele de ; radiofrecvenţă, pe frecvenţa de rezonanţă a bobinei de şoc cu diversele condensatoare din montaj, care e de cele Amai multe ori mai mică decît frecvenţa de lucru a etajului. în fig. IV sînt reprezentate cîteva exemple de producere a unor astfel de oscilaţii parazite. Ele pot fi înlăturate prin folosirea unor montaje fără szCn jcwCi' Crr III. Producerea oscilaţiilor parazite în amplificatoarele în contratimp. a, b) schemele amplificatoarelor; c, d) schemele lor echivalente la frecvenţe foarte înalte (pentru celelalte notaţii, v. fig. II). bobine de şoc sau cu o singură bobină de şoc, cum şi prin alegerea inductivităţi lor bobinelor de şoc, astfel încît condiţia de oscilaţie să nu fie îndeplinită pe nici o frecvenţă. Cfl +Cg3 £ IV. Producerea oscilaţiilor parazite în amplificatoarele cu bobine de şoc. o, b) schemele amplificatoarelor; c, d) schemele lor echivalente la frecvenţe joase; Ui, Us) bobine de şoc (pentru celelalte notaţii, v. fig. //)• Oscilaţiile parazite datorite cuplajului prin sursa de alimentare comuna se produc, în special, în amplificatoarele de audiofrecvenţă cu cel puţin trei etaje şi au o frecvenţă joasă, uneori de cîţiva hertzi, datorită faptului că impedanţa de ieşire a redresorului de alimentare creşte la scăderea frecvenţei. Aceste oscilaţii se mai numesc şi oscilaţii „barcă cu moto r“, datorită sunetului specific pe care îl produc în difuzor. Ele se înlătură prin folosirea unor circuite de decuplare între etaje, de cele mai multe ori cu rezistenţe montate în serie şi condensatoare în paralel, în circuitele anodice ale tuburilor. Oscilaţiile parazite datorite cuplajelor capacitive şi inductive se produc, în special, în amplificatoarele cu mai multe etaje, de cele mai multe ori la frecvenţele superioare ale benzii de trecere a amplificatorului. Cuplaje capacitive pot exista între firele de conexiune din montaj, electrozii tuburilor electronice, diverse elemente de circuit (rezistenţe, condensatoare, bobine), etc., iar cuplajele inductive se produc, în special, între transformatoarele de ieşire şi de intrare, sau între diverse bobine (în special în radiofrecvenţă). Aceste oscilaţii se elimină prin suprimarea cuplajelor cari le produc. Oscilograf 710 Oscilograf prin folosirea unor conexiuni scurte, aranjarea corectă a lor şi a pieselor, ecranarea diverselor piese şi chiar folosirea unor ecrane suplementare între anumite părţi ale montajului. Oscilaţiile datorite efectului microfonic se produc prin reacţia electroacustică dintre difuzor şi tuburile electronice sau alte piese din montaj (v. Microfonic, efect ~). în oscilatoare mai pot apărea oscilaţii parazite asemănătoare celor cari se produc în oscilatoarele autoblocats (v.), produse de un regim de funcţionare ales incorect sau de o valoare prea mare a constantei de timp a circuitului de negativare automată a grilei. Aceste oscilaţii de autoblocare au o frecvenţă de cele mai multe ori mai joasă decît frecvenţa oscHaţiilor, producînd o modulare în amplitudine a acestora. în amplificatoarele de putere mare se pot produce oscilaţii parazite cauzate de emisiunea secundară a grilei de comandă supraîncălzite, care conduce la apariţia unei rezistenţe negative între griiă şi catod. înlăturarea acestora se face prin conectarea între grilă şi catod a unei diode redre-soare, în serie cu o rezistenţă. i. Oscilograf, oscilografe Elt.: Aparat de măsură pentru observarea vizu lă şi înregistrarea urbei ce reprezin.ă variaţia în timp a valorilor instantanee ale unei mărimi rapid variabile, de obicei ale unei mărimi electrice. Se deosebesc, după principiul de funcţionare, oscilografe electronice şi oscilografe electromecanice; după felul construcţiei dispozitivului de măsură, oscilografe magnetoelec-trice (cu magnet permanent şi bobină-buclă mobilă), electromagnetice (cu bobină fixă şi bandă de fier moale supusă acţiunii cîmpului magnetic produs de bobina fixă), electro-dinamice (cu o bobină fixă şi una mobilă), piezoelectrice (cu cristai piezoelectric, care se deformează la aplicarea unui cîmp electric după o anumită direcţie), electrostatice (cu o armatură mobilă acţionată de un cîmp electric produs de tensiunea sau curentul de studiat), catodice sau electronice (cu fascicul de electroni emis de un catod şi deplasat sub acţiunea unui cîmp electric sau magnetic comandat de tensiunea sau de curentul de studiat); după condiţiile de folosire, oscilografe transportabile şi oscilografe staţionare; după destinaţie, oscilografe universale şi pentru scopuri speciale (de ex. pentru înregistrarea proceselor provocate de avarii în centrale electrice, în scopuri militare, etc.). Oscilograful catodic, numit şi oscilograf electronic, e constituit în principal din: tubul catodic, generatorul de baleiaj, unu sau două amplificatoare de tensiune şi blocul de alimentare. Tubul catodic consistă din trei părţi principale (v. fig. /): tunul electronic, sistemul de deflexiune şi ecranul. Tunul electronic cuprinde catodul 1, încălzit de filamentul 2-2', grila de comandă 3, primul anod 4 şi al doilea anod 5. Ca-codul are o formă cilindrică şi e acoperit cu o substanţă tare are o emisiune electronică mare. Grila e de asemenea un cilindru metalic la un potenţial negativ faţă de catod, variabil cu ajutorul potenţiome-trului 6. Prin grilă se reglează numărul electronilor, deci intensitatea fasciculului electronic, şi se realizează o focalizare preliminară a fasciculului. Cei doi anozi, prin configuraţia, poziţia şi potenţialul lor pozitiv crescător, accelerează şi focalizează fasciculul de electroni sub forma unei raze /. Schema oscilografului catodic. subţiri; pentru varierea focalizării serveşte potenţiometrul 7 (conectat în serie cu rezistenţa fixă 8). Sistemul de deflexiune a razei electronice poate fi realizat prin acţiunea unor cîmpuri magnetice sau electrice create de curentul sau de tensiunea de cercetat; aceste cîmpuri produc o deplasare a razei electronice proporţională cu valoarea instantanee a tensiunii sau a curentului cercetat, ca urmare a inerţiei foarte mici a razei electronice, în fig. I, sistemul de deflexiune e compus din două perechi de plăci 9-9' şi 10-10', cari produc comanda razei electronice într-un sistem de coordonate perpendiculare: plăcile 9-9' produc deplasarea razei pe verticală, iar plăcile 10-10', pe orizontală. Ecranul 11 e constituit din partea interioară a balonului de sticlă, acoperit cu substanţe luminescente ca: sulfură de zinc (ZnS), (care dă o lumină verde, folosită la oscilografele destinate observării vizuale a oscilogramelor, deoarece ochiul are o mare sensibilitate la această lumină) şi oxid de wolfram şi calciu (CaW04), (care dă o lumină albastră-violetă, permiţînd fotografierea ecranului, deoarece pelicula fotografică prezintă o mai mare sensibilitate pentru undele scurte ale spectrului vizibil). Electronii cari bombardează ecranul produc o emisiune secundară de electroni cari, cu încetul, se strîng de pe ecran (care e, de fapt, un semiconductor) pe pereţii laterali ai tubului catodic, acoperiţi cu o substanţă conţinînd grafit. Această substanţă, fiind conductoare, şi legată electric cu anodul 5, asigură închiderea circuitului curentului care a trecut prin tub. Curentul de electroni ai razei electronice atinge valoarea unei fracţiuni de miliamper. Generatorul tensiunii de baleiaj e un bloc special al oscilografului, care produce o tensiune periodică de forma unor dinţi de ferestrău U^ Dacă această tensiune se aplică plăcilor deflectoare pe orizontală 10-10', iar plăcilor deflectoare pe verticală Ii se aplică tensiunea de cercetat Ux şi dacă se reglează perioada tensiunii de baleiaj pînă cînd devine egală cu perioada tensiunii de cercetat, pe ecranul tubului catodic apare imaginea unei perioade a tensiunii într-un sistem de coordonate rectangulare (v. fig. II). Dacă perioada tensiunii de baleiaj U^ e dublă, pe ecran apar două perioade ale tensiunii de studiat U^. Generatorul tensiunii de baleiaj poate fi construit cu tuburi electronice sau cu tiratroane, şi poate produce un baleiaj simplu sau compus, periodic sau aperiodic. Amplificatoarele de tensiune sînt montaje cu tuburi electronice cari amplifică tensiunea de cercetat înainte de a fi aplicată plăcilor deflectoare, întrucît sensibilitatea faţă de tensiune a tubului catodic propriu-zis e*redusă (0,3—0,5 mm/V). Oscilografele catodice prezintă indici tehnici înalţi, cari le fac utilizabile în laboratoare de cercetări şi în producţie. Au o mare putere de rezoluţie în frecvenţă, permiţînd observarea proceselor periodice cu frecvenţe de la 0 la 100---1000 MHz sau aperiodice, durînd de la un minut la 10-9...1G-10 s> # Datorită amplificatoarelor electronice, oscilografele pot detecta tensiuni şi curenţi cu valori foarte mici (de ex., pentru tensiuni, de la fracţiuni de milivolt). Consumul propriu e II. Producerea maginii pentru o perioadă. U în funcţiune de timp Oscilograf 711 Oscilograf foarte redus, permiţînd cercetarea proceselor în circuite de putere mică. Construcţia oscilografului modern permite folositea lui ca instrument de măsură universal: ca aparat pentru observarea formei curbei tensiunilor sau curenţilor alternativi, ca volt-metru, ca indicator de zero, ca frecvenţmetru, ca fazmetru şi ca aparat pentru ridicarea directă a unor caracteristici (de ex. ciclul de isterezis, etc.). Oscilografele se construiesc în diferite variante. Oscilograful cu doua sau cu mai multe spoturi are tuburi electronice cari permit observarea simultană a 2***8 curbe; Aceste tuburi au două sau mai multe sia.te_me separate de tunuri electronice, cu plăcile lor deflectoare montate în acelaşi tub catodic, razele electronice căzînd pe acelaşi ecran. în practică se utilizează, însă, foarte rar, oscilografe cu mai mult decît două spoturi, din cauza complicaţiei constructive, a greutăţii şi a volumului lor, mari. Oscilograful catodic transportabil, a cărui schemă e reprezentată în fig. K\/ e destinat laboratoarelor industriale. Tensiunea de alimentare se aplică de la reţeaua 1, prin siguranţa fuzibilă 2 şi întreruptorul principal 3, primarului transformatorului de reţea. Din înfăşurarea secundară a transformatorului se alimentează două redresoare, unul de joasă tensiune (circa 350 V), compus din tubul 10, care redresează ambele alternanţe, şi altul de înaltă tensiune (circa 800 V), constituit din tubul 11, care redresează o singură alternanţă. Tensiunea continuă produsă la ieşirea redresoarelor e aplicată diyizoarelor de tensiune 12 şi 13 legate în serie, de la acestea alimentîndu-se blocurile oscilografului. Strălucirea spotului obţinut pe ecran se reglează prin potenţiometrul 14, iar focalizarea spotului, prin potenţio-metrui 22. Potenţiometrele 75 şi 16 reglează tensiunea constantă care comandă plăcile 23-24 şi 25-26, deci şi poziţia iniţială a spotului pe ecran; această poziţie e în centrul ecranului, cînd cursoarele potenţiometreîor au o poziţie mijlocie, deoarece atunci plăcile au potenţiale egale. (în schemă nu sînt reprezentate comutatoarele şi cîteva circuite de ordin secundar ca, de exemplu, cele de încălzire.) Oscilograful (v. fig. III) foloseşte două intrări independente: una pe verticală 18 şi alta pe orizontală 19, fiecare avînd cîte un amplificator de tensiune. Amplificatorul pe verticală e compus din tuburile 4 şi 5 şi are ieşirea legată, prin condensatoare de separare, la plăcile deflectoare 25—26, iar amplificatorul pe orizontală cuprinde un singur tub 6, cirreşire legată la plăcile 23-24. Mărimea tensiunilor aplicate plăcilor deflectoare şi deci mărimea imaginii obţinute pe ecran poate.fi reglată prin potenţiometreie 20 şi 21. Dacă la cele două intrări ale oscilografului se aplică tensiuni sinusoidale de aceeaşi frecvenţă, imaginea obţinută pe ecran va fi o elipsă, un cerc sau o dreaptă (în funcţiune de defazajul-celor două tensiuni), iar dacă frecvenţele diferă, se obţin diverse figuri reprezentate de o curbă închisă, dacă raportul frecvenţelor e un număr raţional, sau deschisă, în cazul raportului exprimat printr-un număr iraţional (v. Lissajous, curbele lui -). Generatorul de baleiaj (7,8, 9) intervineîn montaj printr-un comutator special, care decuplează plăcile deflectoare pe orizontală de ieşirea amplificatorului pe orizontală şi le conectează la ieşirea generatorului de baleiaj, care produce tensiunea în dinţi de ferestrău Uy. Astfel, spotul poate urmări, într-un sistem de coordonate rectangulare, variaţia în timp a unei tensiuni de cercetat, care se aplică bornelor de intrare pe verticală ale oscilografului. Tensiunea de sincronizare Uş se aplică la grila a treia a tubului 7 din generatorul de baleiaj. Condensatorul C din generatorul tensiunii de baleiaj permite o variaţie în trepte, reglînd astfel grosier frecvenţa tensiunii de baleiaj. Reglarea fină a acestei frecvenţese obţine prin potenţiometrul 17. Oscilograful electromecanic e constituit în principal din: unu sau mai multe dispozitive de măsură, executate după diferite tipuri constructive, dispozitivul pentru observarea vizuală, dispozitivul pentru înregistrarea grafică a fenomenului care se cercetează şi dispozitivul de producere a bazei de timp. Cel mai frecvent utilizate sînt dispozitivele de măsură magnetoelectrice şi dispozitivul de măsură electromagnetic. Tabloul I. Caracteristicile principale ale cîtorva tipuri de oscilografe electronice Tipul oscilografului 30-5 30-7 2511 30-35 Tipul tubului catodic JlO-729 13 .710 37 ĂO 737 13 JIO 37 Numărul de tuburi electronice 9 16 18 34 Tipul generatorului, de baleiaj electronic tiratronic electronic electronic Gama frecvenţei de baleiaj 2 Hz--200 kHz 2 Hz—50 kHz periodic 10 Hz*• *100 kHz periodic 15 Hz“*200 kHz Sensibilitatea plăcilor, mm/V: verticale 0,85 0,56 aperiodic 2,10, 50, 250pt,s aperiodic 5, 10 orizontale 1 0,56 Coeficientul de amplificare: pe verticală 30 1800 pe orizontala 25 35 __ Sensibilitatea cu amplificator; pe verticală 25 mm/V 1 mm/mV 0,25 mm/mV 0,14 mm/mV pe orizontală 25 mm/V 16 mm/V — 14 mm/V Consumul de putere, W 55 120 _ 500 Greutatea, kg 15 24 28 200 Gabaritul, mm 360X 207X 400 565X233X425 230X533X425 1350X630X750 Oscilograf 712 Oscilograf IV. Dispozitive de măsura Ia oscilograful electromecanic. a) magnetoelectric; b) electromagnetic. Dispozitivul de măsură magnetoelectric (v. fig. IV a) e compus din două fire de bronz, constituind bucla 1, pe care e fixată direct oglinda 2, întregul ansamblu fiind cufundat într-un vas cu ulei de parafină, în scopul amortisării oscilaţiilor şi aşezat în cîmpul unui magnet permanent, care uneori e înlocuit cu un electromagnet alimentat în curent continuu. Dispozitivul de măsură electromagnetic (cu bandă mobilă) are organul mobil compus dir.~ tr-o bandă de fier moale 1, fixată la capete, purtînd o oglindă 2 şi cufundată într-un vas cu ulei, pentru amortisarea oscilaţiilor; banda e supusă acţiunii a două cîmpuri magnetice perpendiculare: unul constant, produs de un magnet permanent, destinat imprimării poziţiei de zero a benzii, şi altul produs de bobina 3-3', parcursă de curentul de studiat (v. fig. IV b). Dispozitivele pentru observarea vizuală şi înregistrarea fenomenului studiat formează împreună sistemul optic al oscilografului (v. fig. V) care, în principiu, e compus din: lampa cu incandescenţă 1, lentila convergentă 2, diafragma 3, oglinda 4 a dispozitivului de măsură ai oscilografului, prisma cu reflexiune totală 5, care deviază o parte a fasciculului de lumină, tamburul poliedric rotativ 6, cu suprafaţa laterală acoperită cu oglinzi plane, şi ecranul de sticlă mată 7, pe care se poate observa vizual procesul studiat, dacă turaţia tamburului 6 se aduce în sincronism cu pulsaţia fenomenului studiat; cealaltă parte a fasciculului luminos trece prin lentila convergentă 8 şi apoi cade pe hîrtia fotografică (sau pe filmul) 9, aşezată în focarul IentiIei1S şi antrenată de cilindrul 10, cu o viteză proporţională cu viteza de variaţie a procesului studiat. Pentru observarea simultană a cîtorva procese se construiesc oscilografe cu 3-*-8 dispozitive de măsură, fiecare dintre ele dînd cîte un spot luminos pe hîrtia fotografică sau pe ecranul oscilografului (v. fig. VI). Pentru determinarea duratei proceselor studiate, odată cu spoturile date de dispozitivele de măsură, se înscrie pe hîrtia fotografică sau pe ecran un spot dat de dispozitivul de marcare a bazei de timp. Acest dispozitiv (v. fig. VII) e com- V. Sistemul optic al oscilografului electromecanic. VI. Oscilograf cu mai multe dispozitive de măsură. 1) lampa cu incandescenţă; 2) lentilă convergentă^) diafragmă; 4) oglinda dispozitivului de măsură; 5) prismă cu reflexiune; 6) aparat de observare; 7) aparat de înregistrare. pus dintr-un electromagnet 1, alimentat în curent alternativ de anumită frecvenţă/, dintr-un miez de fier 2, care vibrează cu o frecvenţă 2/, — ain piesa 3 cu fanta4, solidară cu miezul 2, şi din sursa6. Aceastadă, prin fantele5 şi4, un fascicul luminos, care oscilează cu frecvenţa 2/(de ex. 100 Hz) şi care se înscrie în partea de jos a oscilogramei (2, în 7 ^g. VIII). Se deosebesc diferite tipuri constructive. VII. Dispozitiv de marcare a bazei de timp. Vili. Oscilogramă. Oscilograful transportabil universal reprezentat în fig. IX e destinat studiului proceselor periodice cu frecvenţa maximă de 10 kHz sau aperiodice, cu durate de la un minut la 1C-3-**1 C“4 s. Oscilograful poate fi al imentat de la o reţea de110Vsaude 220 V curent alternativ, sau de 24 V cu- 2 ^ 10 15 8 16 rent continuu.Mecanismul de antrenare a peliculei se conectează prin cuplăelectrc-magnetică cu acţionare rapidă, viteza peliculei putînd varia de la 1---5000 mm/s. în 12 trepte, prin intermediul unei cutii de viteze. în oscilograf se pot utiliza trei tipuri de dispozitive de măsură cu buclă: l şi II, destinate studiului curenţilor, şr IN, pentru înregistrarea puterilor variabile în timp, ale căror caracteristici sînt date în tabloul II. Tabloul II 7- = ^« ? 23 7 5 9 IX. Oscilograf transportabil universal. Parametrul Dispozitivul de măsură 1 II III Frecvenţa oscilaţiilor proprii, Hz (O O cp o o o o ' 0—6000 0—2500 Sensibilitatea pe peliculă, mm/mA 0,04-250 0,04-13 — Sensibilitatea pe peliculă, mm/A2 — — 400-•-4000 Rezistenţa proprie, Q 1,5-50 2-9 7 Curentul maxim admisibil în buclă, mA 0,1 -250 2—250 20 Curentul maxim admisibil în bobina fixă, A “ 0,5-5 Pe panoul superior al oscilografului se găsesc: bornele de conectare a dispozitivului de măsură 1 ; mînerele de reglare a poziţiei dispozitivelor de măsură 2 (cari se rotesc în jurul axei verticale); bornele de conectare a dispozitivului de măsură wattmetric 3; butonul de reglare al reostatului din circuitul lămpii cu incandescenţă care produce iluminarea, folosit în acelaşi timp ca întreruptor al circuitului de alimentare al oscilografului 4; manetele pentru comutarea vitezei de Oscilograf cu buclă 713 Osculatoare, figuri antrenare a benzii 5; maneta regulatorului lungimii oscilogramei 6; regulatorul instalaţiei de comutare 7, care comandă închiderea şi deschiderea contactelor de conectare a circuitului de cercetat şi bornele de conectare a instalaţiei de coimitare în circuitul de cercetat 8. Instalaţia automată 7 se foloseşte Ia înregistrarea proceselor transitorii de scurtă durată, de exemplu încărcarea sau descărcarea unui condensator, cînd sînt necesare o foarte mare viteză de mişcare a peliculei şi o concordanţă perfectă între începutul mişcării peliculei şi începerea procesului de studiat. Dispozitivul 6, independent de 7, dă posibilitatea fixării lungimii totale a oscilogramei; deci permite consumul economic a! peliculei. Mecanismul de antrenare a peliculei se pune în mişcare prin apăsarea butonului 9, rămînînd anclanşat pînă cînd înregistrarea s-a produs pe lungimea de peliculă stabilită prin butonul 6. Bornele 13 servesc la acţionarea de la distanţă a mecanismului de antrenare a peliculei. Butonul 14 reglează turaţia tamburului cu oglinzi, iar butoanele 15 servesc la reglarea lăţimii diafragmei care se găseşte în drumul fasciculului luminos, reglînd astfel spotul luminos. Prin fişa 16, oscilograful se conectează la reţeaua de alimentare. Pelicula expusă se strînge în caseta colectoare 10, care se scoate uşor din corpul oscilografului, tăind în acelaşi timp pelicula cu unghia. Indicatorul 11 arată rezerva de peliculă. Pentru observarea vizuală a. proceselor cercetate serveşte ecranul 12, Baza de timp are frecvenţa de 500 Hz. î. ~ cu bucla. Elt.: Oscilograf electromecanic (v. sub Oscilograf) cu dispozitiv de măsură'magnetoelectric. 2. Oscilogramă, pl. oscilograme, tiz., Tehn.: Diagramă obţinută cu ajutorul unui oscilograf şi reprezentînd, fie variaţia în timp a unei mărimi fizice, cel mai frecvent a unei mărimi electrice (tensiune, curent, putere), fie dependenţa a două mărimi fizice corelate; de exemplu ciclul de isterezis al unui material feromagnetic: B~fKH). Gradarea scărilor oscilogramei se obţine: pentru mărimea fizică de măsurat, printr-o etalonare prealabilă a oscilografului • pentru timp, prin folosirea bazei de timp date de dispozitivul de creare a bazei de timp a oscilografului, a cărei perioadă e cunoscută, fiind o caracteristică constructivă a aparatului (v. Oscilograf). 3. Osciloscopi pl. osciloscoape. Fiz., Tehn.: Aparat de măsură pentru observarea vizuală a curbei ce reprezintă variaţia în timp a valorilor instantanee ele. unei mărimi rapid variabile, de obicei ale unei mărimi electrice. Cele mai multe osciloscoape actuale pot fi considerate oscilografe (v.), deoarece permit şi înregistrarea proceselor studiate prin fotografierea imaginii. 4. Oscilotropism. Elt., Biol. V. sub Electrotropism. 6. Osculatoare, figuri Geom.: Figuri cari se asociază unui punct al unei Varietăţi date: curbă, suprafaţă, astfel încît să realizeze în punctul considerat un contact de cel mai mare ordin posibil (v. Contact). Astfel, fiind date o curbă plană (C) şi o familie de curbe determinate în ce priveşte natura lor, familie care depinde de un număr finit p de parametri: (1) Fix, y, av-ap)=0, folosind condiţiile de contact pot fi determinate pentru parametrii cife valori, astfel încît curba din familia (1) care corespunde acestor valori să aibă cu (C), într-un punct dat M al acestei curbe, un contact de cel mai mare ordin posibil şi ordinul acestui contact e, în general, egal cu n—p—1. Curba corespunzătoare din familia (1) se numeşte curia osculatoare în M la (C). Dacă există pe (C) puncte în cari curba osculatoare astfel determinată să admită cu (C) un contact de ordin superior luip—1, aceste puncte speciale se numesc puncte de supra-osculaţie. Fie (2) M (t)=x(t)l+y(t) 7 o curbă plana dată (C) şi Mit) un punct al ei. Mulţimea dreptelor din plan (3) .tfjx—j+*a=0 -- formează o familie cu doi parametri. Dreapta osculatoare;ba (C) în M e dreapta X-x __ Y-y x / care e tangenta în M la (C) şi are un contact de ordinul I. Tangenta e deci determinată de punctul M(t) şi de primul vector derivat în acest punct: M\t): pLif (/) 4~\M'(J), Punctele de supraosculaţie ale curbei (C) pentru tangentele sale, în cari contactul dintre tangentă şi curbă e de ordinul II, sînt punctele de inflexiune (v. Inflexiune, punct de ~) şi valorile parametrului / cari (corespund acestor puncte verifică relaţia: (4) x y"—x" y' = 0, adică M'x M"=xO. Un cerc arbitrar din plan: (5) (x-atf + iy-a^-al^O depinde de trei parametri. într-un punct M(t) al curbei (C) există, în general, un cerc care are cu (C) un contact de ordinul II, Elementele acestui cerc osculator sînt: y'{x'2-\-/2) (6) at=y 4- x y" —x y x'{x'2jr y/2) x y' - (x 2 4-y2) -x"y 'll x y ~~x"y Punctele de supraosculaţie, în cari cercul osculator are un contact de ordinul III cu (C), corespund valorilor lui t cari verifică relaţia: - - - (7) -1 l^Z'r-JL^I „o. y d/[ ] în aceste puncte, curbura curbei admite un extremum ; punctul se numeşte vîrf. Mulţimea conicelor din^ planul curbei (C) formează o familie cu cinci parametri. într-un punct Mj) al curbei (C) poate fi determinată o conică (F), astfel încît contactul dintre (C) şi (D să fie de ordinul IV. Conica (1?) e conica osculatoare la(C)înM. Punctele lui (C) în cari contactul devine de ordinul V se numesc puncte sextactice. — în cazul unei curbe în spaţiu (C) (8) M(t)=x(t)l+y(t)Ţ+K(t)k se consideră o mulţime formată de suprafeţe £ de natură determinată şi care constituie o familie cu p parametri; (9) Fix. y, X:<*!,- ap)=°- într-un punct M{t) al curbei (C) poate fi determinată o supra- faţă din familia (9), care să aibă cu (C) un contact de ordinul p—1. Suprafaţa astfel determinată se numeşte suprafaţa £ osculatoare în M’J) la curba (C). Punctele lui (C) în cari contactul dintre (C) şi suprafaţa S astfel determinată e superior Iui p—1 se numesc puncte de supraosculaţie. Osculaţie 714 Oseină - Astfel, .mulţimea; planelor: depinde. de patru parametri omogeni şi de trei parametri esenţiali: într-un punctai unei curbe (8) există un plan osculator care are un contact de ordinul II cu-(C) şi-ecuaţia Iui e X-x Y-~y -ZTz (10) - - y z' =o *" j" z" Planul osculator e determinat, prin urmare, de punctul ..... " ■ —> M(/)şi de'primii doi vectori*derivaţi n acest punct: R=*M(t) + XM'(/) + Punctele de supraosculaţie, numite puncte cu plan osculator staţionar, corespund valorilor lui t cari verifică relaţia: adică x x" x" y j" y" =o 0 = 0. în aceste puncte, torsiunea curbei e nulă. Familia sferelor depinde de patru parametri esenţiali: (x—ax)2 + (J—^2)2 + fe “ 2—4=0 ■ într-un punct M(t) al curbei (C) există o sferă oscuia-toare care are cu (C) un contact de ordinul III. Elementele determinante ale acestei sfere sînt: (11) P n2r ’ unde p şi t sînt valorile în M{t) ale curburii şi torsiunii: P = - \M'\ \M[ x M" Considerînd curba (C) ca mulţime a tangentelor sale, într-un punct M(t) al ei poate fi determinat un complex linear care să aibă cu (C) un contact riglat de ordinul IV, adică să aibă în comun cu (C) cinci drepte coincidente cu tangenta în M(t) la (C). Acesta e complexul linear osculator în M(t) la curba dată (C). în punctele de supraosculaţie, contactul devine de ordinul V. Dacă toate punctele curbei (C) sînt puncte de supraosculaţie, curba (C) e o curba de complex, adică tangentele ei aparţin unui aceluiaşi complex linear fix. — în spaţiile generale cu n dimensiuni, noţiunea de figuri osculatoare se introduce într-un mod care depinde de natura varietăţii. Astfel, într-un spaţiu euclidian En cu n dimensiuni, raportat la un reper ortogonal normat, deci un spaţiu în care forma metrică fundamentală e xf-j-x§-j----\-x* fiind componentele unui vector, se poate introduce noţiunea de spaţiu vectorial osculator relativ la un punct al unei varietăţi cu p dimensiuni din acest spaţiu. O varietate Vp cu p dimensiuni din En e definită ca figura formată din punctele spaţiului ale căror coordonate sînt funcţiuni de p parametri independenţi *,■(« i'•”*>) rangul matricei astfel încît egal cu p. Spaţiul vectorial taţii V. de vectori (1 = 1, 2, ...,») să fie aproape peste tot determinat 9*7 într-un punct M al varie-a*=1,—Ijp) se’ nu- meşte spaţiu linear tangent în M la Vp şi se notează cu Jv 3*. 92*v Spaţiul linear determinat în M de vectorii -—, —-— K ’ c)^a McfiUp se numeşte spaţiu linear osculator de ordinul II şi se notează CU Jl2- în generai, spaţiul linear determinat de M şi de vectorii cari au drept componente derivatele parţiale ale funcţiunilor x. în raport cu u pînă la ordinul h incluziv se numeşte spaţiu linear osculator de ordinul h, notîndu-se J^-h. Spaţiile lineare osculatoare Jr Jl2,— sînt independente de modul de parametrare a varieiăţii Vp, adică sînt independente de o schimbare de parametri de forma Centrul sferei osculatoare e punctul de contact al caracteristicii planului normal cu muchia de întoarcere a suprafeţei polare asociate curbei (C), care e suprafaţa desfăşurabilă determinată de planele normale la (C) în diferitele puncte ale curbei. în punctele de supraosculaţie, contactul dintre (C) şl'sfera osculatoare devine de ordinul IV. Cuadricele formează o familie cu nouă parametri esenţiali. Prin urmare, poate fi determinată o cuadrică osculatoare într-un punct M(t) al curbei (C), contactul dintre cuadrică şi curbă fiind de ordinul Vili. Noţiunea de figură osculatoare se extinde şi la varietăţile riglate, adică la figurile din spaţiu considerate ca fiind formate din drepte, ca elemente fundamentale generatoare ale figurii. Un complex linear, fiind figura formată de-mulţimea dreptelor din spaţiu ale căror coordonate pluckeriene p(v. sub Coordonate) verifică o ecuaţie lineară determinată: (12) H(p) s a12pLZ + a^ptf -f a^piţ 4- ^42^42 + a2dp2.z + a$kPsk= 0, depinde de cinci parametri esenţiali. V=*a(«i. ■ care verifică relaţia ’ »p> (a=1, •••, p),_ D(«lf - ■,up) gtO. D(«i, - ,up) 1. Osculaţie, pl. osculaţii. Geom.: Contact de ordinul maxim posibil* între două curbe, între două suprafeţe, sau între o curbă şi o suprafaţă. V. Osculatoare, figuri a. Oseinâ. Chim.: Scieroproteină care se găseşte în oase, identică cu proteina din ţesutul conjunctiv (colagenul). Această proteină existentă în oase în proporţia de circa 12% e incrustată de săruri minerale cari îi dau o rigiditate considerabilă.. Se obţine prin decalcifierea oaselor "cu acid clorhidric, diluat la rece, substanţele grase fiind îndepărtate cu disolvanţi organici. Oseina e o masă moale elastică, care prin încălzire prelungită cu apă sau prin acţiunea vaporilor sub presiune se transformă în gelatină. Conţine mult glicocol şi alanină, cum şi acizi diaminici. Nu conţine tirozină, cistină şi trip-tofan. Se găseşte şi în celulele pieilor şi cartilajelor animalelor. Constituie materia primă pentru fabricarea cleiului (v. sub Clei de oase, şi Clei de piele) şi a gelatinei (v. Gelatină 1). în stare umedă, osşina e uşor aiierabilă. Oseoalbumînă 715 Osie 1. Oseoalbuminâ. Chim. biol.: Substanţă de natură proteică, care împreună cu colagenul, oseomuccidele şi lipidele, formează componentul organic al osului. 2. Oseomucoidă, Chim. biol.: Substanţă de natură muci-nică, care împreună cu colagenul, oseoalbuminele şi lipidele-, formează componentul organic al osului. 3. Osie, pl. osii. M?.; Organ al unor vehicule terestre, cu fusuri la extremităţi, pe cari se pot monta cîte una sau două roţi jumelate, astfel încît acestea să se poată roti în jurul fusurilor osiei sau împreună cu osia. Osia poate fi motoare, purtătoare, conductoare, directoare sau motoare-directoare; osiile motoare pot deveni purtătoare sau directoare, după caz, cînd cuplul de antrenare se anulează (de ex. prin decuplarea motorului sau întreruperea funcţionării acestuia). Osiile diferă după felul vehiculului, şi anume se deosebesc: osii de autovehicule, osii de locomotiva, osii de tramvai, osii de vagon feroviar, osii de trăsură, etc. Osia e un arbore (de ex. osia motoare) sau un ax (de ex. osia purtătoare), după cum e solicitată în principal la torsiune sau la încovoiere, cu excepţia osiei motoare-directoare (de ex. la autovehicule cu tracţiune în faţă), care e solicitată aproape egal la torsiune şi la înco- 3 2 voiere. La o osie se deosebesc următoarele părţi componente (v. fig. /): zo- fe 1 Ordinea de desfăşurare a calculului osiilor supuse la încovoiere e următoarea: se stabileşte schema încărcării osiei şi se determină grafic sau analitic reacţiunile în reazeme; se determină mărimea momentelor încovoietoare şi se aleg rezistenţele admisibile în funcţiune de natura forţelor, cari solicită osia şi de materialul din care urmează să fie executată: se calculează diametrii în secţiunile necesare, utili-zîndu-se formulele °ai =3i ds pentru osii masive (pline) Mi = n di-d} cr ; ~~31 d pentru osii cave, în cari M. e valoarea momentului încovoietor în secţiunea considerată, cr^. e rezistenţa admisibilă a materialului, â şi dx sînt diametrii exterior şi interior (ultimul, numai la osii cave) în secţiunea considerată. Diametrii necesari obţinuţi prin calcul se rotunjesc la valori standardizate, alese în funcţiune de condiţiile constructive, tehnologice şi economice. După precizarea formei osiei se efectuează, în unele cazuri (de ex. la osii rotitoare), verificarea la oboseală, cu formula /. Osie. nele de calare, pe ^ partea de calare; 2) părţi de sprijinire; cari sînt montate or- 3) corpu, osiei> ganele susţinute de osie; zonele de sprijinire (fusuri sau pivoturi) şi corpul propriu-zis al osiei. Ansamblul format din osia propriu-zisă şi din roţile de rulare ale vehiculului pe cale se numeşte osie montată. — Sin. (parţial) Ax. Osiile se execută obişnuit din oţeluri carbon şi din oţeluri aliate, după scopul şi condiţiile impuse: OL 38, OL 42, OL 50, OL 60 sau OLC 25, OLC 35, OLC 45. Osiile deosebit de importante se execută şi din oţeluri aliate cu nichel sau cu nichel-crom, mai ales cînd e necesară limitarea greutăţii şi a dimensiunilor lor, odată cu creşterea rezistenţei la uzură a fusurilor; recent au început să fie executate şi osii din oţel turnat sau din fonte speciale de înaltă rezistenţă.— Osiile în stare de semifabricat se obţin, fie din laminate trase îngrijit, din laminate cu forjare ulterioară slu din lingouri forjate (de ex. osii de vagoane), fie prin matriţare (de ex. osii de autovehicule) sau prin turnare. Semifabricatele de osii obţinute prin forjare sînt supuse unui tratament termic de recoacere, iar cele executate din oţeluri aliate sînt supuse unor tratamente de îmbunătăţire. Semifabricatele sînt apoi supuse unor prelucrări de aşchiere pînă la obţinerea formei finale, cînd suprafaţa osiei trebuiesăaibăo netezime optimă, în scopul de a i se mări rezistenţa laoboseală; în acelaşi scop, în unele cazuri, osiile se supun şi unor tratamente mecanice superficiale (de ex. rularea cu role la trecerile de secţiuni). — Fusurile osiilor sînt supuse la tratamente termice, pentru durificare superficială (de ex. cementare, nitrurare, călire cu flacără sau prin curenţi de înaltă frecvenţă, etc.), după care suprafaţa lor se prelucrează fin prin rectificare. — Pentru proiectarea corectă a osiilor sînt necesare calcule de determinare a eforturilor unitare, calcule de verificare a deformaţiilor la încovoiere şi, în cazuri speciale, calcule la vibraţii. La osiile supuse în principal la încovoiere, calculul de rezistenţă se face admiţînd următoarele ipoteze: se consideră numai momentele încovoietoare date de sarcinile exterioare, se neglijează forţele tăietoare şi se neglijează solicitările la răsucire, datorite frecărilor pe suprafeţele de reazem. ■ - valabilă pentru ciclul alternant simetric, în care e e coeficientul de siguranţă laoboseală, a—x e rezistenţa la oboseală pentru ciclul considerat, e coeficientul efectiv de concentrare, zm e coeficientul de dimensiune, y e coeficientul de calitate al suprafeţei şi cr^ e amplitudinea ciclului. — în cazul cînd calculul efectuat e considerat satisfăcător, se definitivează dimensiunile osiei şi se trece la dimensionarea fusurilor. După poziţia în care sînt montate faţă de cadrul vehiculului sau al utilajului, se deosebesc osii orizontale, înclinate şi verticale. Poziţa osiei într-un ansamblu e impusă, fie de motive constructive (rar), fie în scopul asigurării rolului funcţional al acestui organ de maşină. După forma constructivă, se deosebesc osii drepte, curbate, masive şi tubulare. Osia dreapta are axa geometrică continuă şi rectilinie pe întreaga lungime, reprezentînd construcţia cea mai. utilizată la vagoane, utilaje de ridicat, locomotive, utilaje din diverse industrii, etc. Osia curbată are axa geometrică cu forme diferite şi e utilizată, în general, în construcţia autovehiculelor, fiind un caz particular al osiei drepte. Osia masivă poate avea secţiunea circulară (cel mai frecvent utilizată), dreptunghiulară, pătrată, în formă de I, etc., şi e utilizată la multe dintre utilajele menţionate mai sus. Osiile masive se mai numesc osii pline. Osia tubular a are secţiunea de formă inelară şi e folosiră, fie pentru a permite montarea unor piese sau a unor organe de maşini în interiorul ei, fie cînd constructiv e necesară o reducere importantă a greutăţii osiei (de ex. o reducere a greutăţii osiei cu 25%, printr-o cavitate longitudinală, are ca urmare o micşorare a rezistenţei la încovoiere cu numai 6,25% faţă de cea a osiei pline). Sin. Osie cavă, Osie inelară (termen impropriu). Qsîe 716 Osfe Un exempIu de:.osie:tubuIară e osia coaxială cu osia motoare a: unor locomotive electrice cu suspensiune integrală a motorului (v. fig. //), ca şi cea de la unele dispozitive de înscriere ţn curbă. ' După libertatea de mişcare pe care o pot avea în raport cu cadrul maşinii,., se deosebesc osii fixe şi osii mobile. Osia fixă nu are nici o mişcare relativă faţă de cadrul vehiculului, cu excepţia mişcărilor datorite jocurilor de montaj sau ale celor din suspensiune. La vehiculele de cale ferată, cu boghiuri, osia poate fi fixă faţă de cadrul boghiuIui, avînd însă, împreună cu întregul boghiu, o mişcare relativă faţă de cadrul vehiculului. Se consideră osii fixe, de asemenea, şi axurile scripeţilor montaţi în palane antrenare individuală şi cu II. Osie tubulară de locomotivă electrică cu antrenare individuală. 1) legătura suspensiunii; 2) osie tubulară; 3) „osie motoare" ; 4) fus. deşi acestea pot avea mişcări relative oarecari faţă de cadrul mecanismului din care face parte palanul. Jîxemple^de osii fixe sînt: osia din spate a carului; osiile vagoanelor de cale ferată cu ampata-mentul pînă la 4,5 m; axurHe scr4peţilor, etc. Osia mobila poate avea o mişcare relativă simplă sau complexă faţă de cadrul ansamblului în care e montată. Mişcarea relativă a osiei .poate fi: o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii, în care caz e numită osie rotitoare, deoarece se roteşte împreună cu organele solidarizate cu ea (de ex. osia vagonului de cale ferată); o deplasare laterală faţă de cadrul ansamblului în care e montată, în care caz e numită osie cu deplasare transversală sau osie cu deplasare laterala, cum e cea folosită la vehiculele de cale ferată (osiile cuplare ale locomotivelor); o mişcare de oscilaţie rotativă în jurul axei geometrice proprii, sau, în cazul vehiculelor,-o mişcare de oscilaţie în planul axei perpendiculare pe axa căii, în ambele cazuri fiind numită osie oscilantă; o mişcare de oscilaţie unghiulară (de pivotare) în jurul unei axe verticale care trece prin axa căii, în care caz e numită osie radialâ sau osie pivotantâ, de exemplu osia din faţă a unui car, osia bisel, osiile boghiului de cale ferată, etc. Unele osii pot efectua în funcţionare şi mişcări complexe, ca rezultat al suprapunerii mişcărilor de mai sus. Osia conducătoare e o osie montată a unui vehicul feroviar sau a unui vehicul rutier tractat, care serveşte Ia orientarea acestuia în timpul deplasării. Celelalte osii pe cari, eventual, le-ar mai avea vehiculul, nu intervin la ghidare. Osia conducătoare poate fi fixă sau mobilă, în funcţiune de felul vehiculului la care e folosită; ultimul tip se recomandă a fi folosit, în general, ca osie conducătoare. Sin. Osie de ghidare. Osia directoare e o osie montată a unui vehicul rutier autopropulsat, care serveşte atît la dirijarea acestuia, prin comenzi transmise roţilor osiei, cît şi Ia susţinerea lui. Osia directDare, ale cărei fusuri pot fi rotite într-un plan orizontal,e situată la partea din faţă şi uneori Ia partea din spate a vehiculului; în al doilea caz, osie directoare poate fi oricare dintre cele două osii ale autovehiculului. De obicei, osia directoare a autovehiculelor e fixă (legată cinematic de şasiu prin. suspensiunea acestuia), iar roţile pot fi dirijate în direcţia necesară, ca urmare a mişcării comandate a fuzetelor: articulate la capetele osiei. La unele autovehicule speciale (de ex. la autovehiculele militare cu dublă tracţiune), ambele osii pot fi directoare. Osia purtătoare e o osie montată a unui vehicul terestru sau a unui utilaj, care nu e acţionată de un cuplu motor, fiind un organ de susţinere a acestora sau a organelor lor (roţi dinţate, de curea, de scripete, tambure pentru cabluri, etc.). Se foloseşte la vehicule rutiere (de ex. automobile cu tracţiune în spate), la locomotive, la vagoane feroviare, etc. Osia motoare e o osie montată a unui vehicul terestru, acţionată de un cuplu motor. Acţionarea osiei se poate efectua, fie printr-un mecanism motor (locomotivă cu abur, cu piston), fie direct printr-un motor montat pe osie (loco.: motivă Diesel electrică, locomotivă electrica cu antrenare individuală, tramvai motor) sau indirect, printr-o transmisiune (automobil, automotor). Osia motoare poate fi dispusă la partea din faţă, la partea din mijloc sau la cea din spate, a unuî vehicul. Osia motoare-directoare e o osie motoare, care permite şi dirijarea roţilor ei. Se foloseşte la unele autovehicule cu tracţiunea în faţă. Os i e de autovehicul: Osie montată, dispusă Ia partea din faţă a unui autovehicul şi uneori la partea din spate (la autovehicule cu tracţiune în faţă). La autovehicule, osia e fixă, iar roţile se învîrtesc <—pe rulmenţi-—în fusuri, cari pot fi capetele osiei, slu capetele unor fuzete asamblate (prin pivoţi) cu osia. La osia din faţă, legătura dintre osie şi roata de rulare (roata directoare) se realizează prin intermediul unei fuzete (v.), care are un fus în jurul căruia se învîrteşte roata; la osiile din spate, daca sînt numai purtătoare, roţile se învîrtesc în jurul fusurilor de lacapetele osiilor (fără fuzete). Osia poate fi rigidă (la autovehicule cu osie purtătoare) sau articulată (la autovehicule cu roţi independente, de ex. la automobile cu tracţiunea în faţă). Osia rigidă e o grindă de oţel, care poate avea diferite forme şi a cărei secţiune e în I, rectangulară, rotundă, tubulară, etc. (v. fig. III); osia articulată e un ansamblu (articulat) de elemente rigide III. Osie rigidă de autovehicul. 1) osie cu secţiune în X: 2) fuzetă; 3) bară de conexiune; 4) capete de bară; 5) pîrghie de comandă, dublă; 6) pîrghie de comandă, simplă; 7) bară de comandă; 8) suportul tijei de frînă. 0 bară de suspensiune; 2)arc lamelar; 3) capul osiei; 4) fuzetă; 5) suportul barei de suspensiune; 6) şasiul autovehiculului. şi elastice, în general cîte două de fiecare parte laterală a vehiculului, astfel montate, încît formează două laturi aproximativ paralele ale unui patrulater deformabil (v. fig. IV). Osie 717 Osîe legată cinematic prin bie-Ea serveste atît la sus- Osia rigidă prezintă dezavantajul că transmite vehiculului toate denivelările căii şi că şocurile provocate de neregula-rităţile căii sînt mai greu amortisate, din cauza masei inerte a osiei; osia articulată înlătură aproape complet aceste dezavantaje, dar reclamă o construcţie mai complicată şi mai costisitoare. Osie de locomotivă: Osie pe care sînt calate roţile locomotivei. Deoarece modul de funcţionare al mecanismului de rulare al locomotivei e acelaşi (cu excepţia particularităţilor proprii fiecărui sistem de tracţiune), indiferent ce sistemul de tracţiune, construcţia şi clasificarea osiilor de locomotivă sînt aceleaşi pentru toate tipurile de locomotive. Osia propriu-zisă e echipată cu două sau cu mai multe fusuri, situate obişnuit între cele două roţi montate prin presare la rece şj asigurate contra rotirii faţă de osie, cu ajutorul unor pene. în unele cazuri se folosesc osii tubulare şi anume fa vehiculele cu tracţiune electrică, ca organ de transmisiune între motorul de antrenare şi roţile motoare; acestea mai sînt folosite atît pentru a reduce greutatea proprie, cît şi în scopul de a elimina eventualele defecte de material (v. fig. //). Osiile de locomotivă se clasifică, după serviciul pe care-l efectuează, în: osii cuplare, libere şi motoare, iar după dispoziţia în carul locomotivei, în: osii alergătoare, cuplate, purtătoare şi false. Osia cuplară e o osie lele cuplare cu osia motoare, ţinerea locomotivei cît şi la mărirea greutăţii aderente a acesteia şi, M } ca atare, a puterii ei-de remorcare. Cu astfel de osii sînt echipate atît locomotivele cu abur cît şi cele electrice sau cele acţionate cu motoare cu ardere internă. înscrierea în curbă a locomotivei impune anumite condiţii speciale de construcţie a osiei, după ^ qsj6 uber$ pentru locomotivă cu abur. felul dispozitivului. fus jnterior; 2) osie propriu-zisâ; 3) ori- 0 S i a liberă e O ficiu central pe întreaga lungime a osiei, osie care nu e supusă vreunui cuplu motor; ea e un organ folosit excluziv pentru rulare şi are rolul de a transmite căii o parte din greutatea locomotivei. Acest tip de osie e în ger.eral cavă, are axa dreaptă (v. fig. V) şi fusurile interioare. Montarea osiei libere în carul locomotivei depinde de dispozitivele de înscriere în curbă ale acesteia. Osiile alergătoare şi purtătoare ale locomotivei sînt osii libere. Osia motoare e osia care primeşte cuplul motor, în general prin intermediul bielelor, de la motorul locomotivei, şi îl transmite roţilor, realizînd astfel propulsiunea. La locomotivele cu abur cu piston şi cu cilindri exteriori, osia e dreaptă, biela fiind articulată la butonul excentric faţă de axa osiei; dacă cilindrii sînt interiori, osia motoare e cotită, iar biela se articulează la fusul cotului (v. fig. VI). La locomotivele Diesel, cum şi la cele electrice cu antrenare colectivă, osia motoare primeşte mişcarea printr-o transmisiune intermediară, respectiv printr-o osie falsă (v.) şi o transmite, prin bielele cuplare, la osiile cuplare (v.). La aceleaşi locomotive, însă echipate cu antrenare individuală, locomotiva are mai multe osii motoare, fiecare antrenată cu unu sau cu două motoare electrice. Datorită faptului că osia motoare' e solicitată simultan , la încovoiere şi la răsucire, acest organ e prin definiţie un arbore. Cu toate acestea, în VI. Osie motoare' cotita, pentru locomotiva cu abur. 1) fus interior; 2) braţul cotului; 3) fusul cotului; 4) butonul manivelei; 5) butonul contra-manivelei. construcţia locomotivelor şi, în general, ia autovehicule, termenul impropriu „osie motoare11 e utilizat obişnuit în locul termenului corect arboremotor. Osia alergătoare e o osie liberă montată la partea din faţă a locomotivei. Osia alergătoare poate fi legată cinematic direct cu cadrul locomotivei sau prin intermediul unui boghiu (v.). Pe această osie sînt montate roţile alergătoare ale locomotivei. Osia cuplată e o osie acţionată prin biela locomotivei şi montată după una sau două osii alergătoare, în cazul cînd locomotiva e echipatăcu astfel de osii. Osia purtătoare e o osie liberă, montată la partea din spate a locomotivei, după osiile cuplate. Ea poate fi legată cinematic, direct de cadrul locomotivei sau prin intermediul unui boghiu. Osie falsă: Termen impropriu pentru arborele montat pe lagăre fixate de cadrul unei locomotive, la înălţimea axei osiilor motoare, care transmite, prin bielele cuplare, mişcarea primită, printr-un mecanism bielă manivelă, de la motorul de antrenare. Osia falsă (v. fig. VII) e folosită la unele locomotive electrice cu antrenare colectivă, cum şi la unele locomotive cu turbină cu abur. Datorită osiei false, motorul de antrenare poate fi amplasat mai sus, fapt care permite mecanismului bielă-manivelă să urmeze oscilaţiile suspensiunii, deoarece şi osia falsă poate efectua aceste oscilaţii, fiind rezemată în cadrul suspendat elastic. Osie de tramvai: Osie montată, folosită la vagoa-nele-motoare sau ia vagoanele-remorcă ale tramvaielor. De cele mai multe ori, această osie e dreaptă şi are fusurile de sprijinire pe suspensiunea elastică dispuse în exteriorul roţilor. La unele osii pentru vagoanele-motoare de tramvai, între cele două roţi e montată şi roata dinţată, prin intermediul căreia motorul de antrenare acţionează osia. Cînd ampa-tamentul e mai mic decît 4,5 m, osia se montează fix în raport cu cadrul vagonului de tramvai; dacă ampatamentul e mai mare decît 4,5 m, se folosesc osii mobile (de ex. radiale). Osie de trăsură: Osie folosită în construcţia trăsurilor rutiere cu acţionare hipo, susţinînd, printr-o suspensiune elastică, cadrul trăsurii. Osia din faţă a trăsurii e VII. Osie falsă de locomotivă electrică cu antrenare colectivă. 1) arbore intermediar; 2) angrenaj; 3) bielă motoare pentru antrenarea osiei false; 4) suportul lagărului arborelui intermediar; 5) suportul lagărului osiei false; 6) butonul manivelei osiei false,* 7) osie falsă; 8) bielă cuplara. Osfe, cutie de 718 Osie, cutîe de ^ VIU. Osie de vagon. 1) fus exterior; 2) osia propriu-zisă; 3) butucul roţii; 4) rozetă. mobilă de tip radial, iar cea din spate e fixă. în mod obişnuit, roţile trăsurii sînt montate liber pe fusurile osiei care, în acest caz, nu se poate roti. -Osie de vagon: Osie purtătoare pe care sînt calate roţile vagonului. Osiile de vagon pot fi fixe, dacă distanţa dintre osii a vagonului e sub 4,5 m, şi mobile, cînd această distanţă e mai mare. La vagoanele e c h i p ate cu'bog h iu, os i i i e pot fi fixe faţă de cadrul boghiului şi mobile faţă de cadrul vagonului, sau mobile faţă de cadrul boghiului (cu deplasare laterală) şi faţă de cadrul vehiculului (cu mişcare' de oscilaţie unghiulară). Osiile de vagon (v. fig. VIII) sînt drepte, pline sau cave, cu fi.şurile exterioare; roţile sînt montate prin presare Şi asigurate faţă de osie cu pene. 1. /^, cutie de C. f.: Lagăr cu carcasă de formă specială; .montat pe fusul osiei unui vehicul feroviar, folosit pentru rezemarea părţii suspendate a vehiculului, în general elastic, pe osie. Cutia de osie are în interior un cusinet sau un rulment, care se găseşte în contact cu fusul, şi o cavitate în care se introduce unsoare. Şasiul vehiculului sau cadrul boghjuluj acestuia (la vehicule cu boghiu) e legat, direct sau indirect, cu cutia de osie, prin resorturi lamelare sau elicoi-dale, ceea ce permite anumite deplasări relative ale suprastructurii vehiculului faţă de roţi, datorite neregularităţilor căii, înscrierii în curbe, etc.; de asemenea, prin jocul axial posibil al cutiei de osie faţă de aceasta, permite şi unele deplasări relative între ele. Sin. Cutie de unsoare, Cutie de grăsime. După felul vehiculului la care sînt folosite, se deosebesc: Cutie de osie pentru locomotivă: Cutie de osie montată pe fusul osiilor cuplate (cuplare şi motoare), a| osiilor boghiu-rilor şi biselurilor sau al osiilor libere ale locomotivelor. Se folosesc cutii de osie cu cusineţi (axială sau radială) sau cu rulmenţi.j carcasa acestora fiind, în general, din dou^ bucăţi şi, uneori, monobloc (la osiile libere). Cutia de osie cu cusinet a x i a I â, e constituită, în generai, din cutia superioară şi din cutia inferioară (contra-cutie). Cutia superioară (v. fig. /), în formă de U, e turnată în general din oţel, avînd la partea superioară un basin de ulei cu capac şi ţevi de ungere în cari se introduc fitiluri pentru conducerea uleiului la fus şi la feţele laterale ale cutiei (cari vin în contact cu fălcile de ghidare ale longeronului); la ungerea automată (cu pompă centrală), în locul fitilurilor, ţevile sînt echipate cu racorduri pentru conducte flexibile de ulei. Fălcile cutiei sînt căptuşite la exterior cu plăci de alunecare, de bronz, fixate cu şuruburi (cu cap îngropat) de acestea, şi folosite la culisarea cutiei în locaşul ei din iongeron. Cusinetul montat prin presare poate fi monobloc sau din trei bucăţi şi asigurat contra deplasării laterale, fie prin nervuri centrale, fie prin gulere laterale. La cutiile de osie cu cusinet din trei bucăţi (v. fig. II), cei doi cusineţi laterali preiau eforturile orizontale transmise de echipamentul motor, iar cusinetul central preia sarcinije verticale pe fus. Prin intermediul a două pene de reglare, dispuse între cusineţii laterali şi fălcile cutiei superioare, se elimină jocul dintre cusjnet şi fus (cînd uzura depăşeşte anumite limite). Acest sistem de cutie e folosit, în special, la osiile motoare, la cari eforturile în direcţie orizontală fiind mari, cusineţii laterali se uzează mai repede decît cusinetul central.— Cutia inferioară sau contracutia (v. fig. III), care are numai rolul de a asigura ungerea fusului, are în interior o peniţă de uns, care e presată pe fus prin intermediul unor resorturi elicoidale sau lamelare; perniţa e echipată cu fitiluri cari, datorită capilarităţii, absorb uleiul de la fundul contracutiei, pe care îl conduc pe suprafaţa fusului. Cutia inferioară e echipată cu un obturator de praf format din benzi de pîslă, dispuse în canale laterale circulare, cu o pipă de ungere (pentru alimentare cu ulei) ş ; re uneori, la fund un orificiu pentru golire î chis cu un şurub-dop. Contracutia, confecţionată din fontă sau din oţel turnat, ori din plăci de oţel sudate, se fixează în cutia superioară, fie cu două buloane transversale cari pătrund în fălcile ultimei (sistem dificil, deoarece pentru demontare sînt necesare ridicarea locomotivei de pe osii sau cufundarea osiilor), fie cu pene transversale şi cu ştifturi, cari asigură fixarea acesteia atît în plan vertical cît şi în plan orizontal (demontare uşoară şi rapidă). La locomotivele la cari resortul de suspensiune e aşezat sub cutia de osie, fălci Ie cutiei superioare au ochiuri (urechi) de articulaţie pentru bulonul atîrnăto-rului de arc ; în acest caz, sarcina se transmite de la şasiu la osie prin fălcile cutiei, cari sînt solicitatea la întindere. La locomotivele Ia cari resortul de suspensiune e aşezat deasupra cutiei de osie, II. Cutie de osie, cu cusinet din trei bucăţi, pentru osie motoare de locomotivă. 1) basin de ulei; 2) cutie superioară; 3) falcă; 4) cusinet superior; 5) cusinet lateral; 6) pană pentru reglare; 7) cutie inferioară; 8) pipă de ulei; 9) atîrnător. ///. Cutie de osie inferioară, pentru locomotivă. 1) corp; 2) pipă de ungere; 3) canal pentru pîslă. la osie, fie prinjnternoediul f. Cutie de osie superioară, pentru locomotivă. 1) corp; 2) cusinet; 3) material antifricţiune; 4) basin de ulei; 5) falcă cu adaus dr bronz; 6) atîrnător. sarcina e transmisă de la şasiu unei tije de compresiune (cînd distanţa dintre arc şi cutie e mare), fie direct, printr-o tijă monobloc cu legătura de arc (cînd distanţa dintre arc şi cutie e mică). Cutiile de osie cu cusinet ale osiilor cuplate (motoare şi cuplare) au de suportat, afară de sarcina suspendată, solicitări datorite cuplului motor, cari, la existenţa unui joc între cutie şi Iongeron, se transformă în şocuri mari, dăunătoare acestora; totuşi se admite un joc minim, pentru a evita înţepenirea cutiei, datorită unei eventuale dilataţii a acesteia, provocată de supraîncălzirea recente, cutiile sînt echi pate cu pene de reglare, cari anulează jocul datorit uzurii dintre cutie şi Iongeron. IV. Cutie de osie cu cusinet, radială. pentru osie liberă de locomotivă. 1) locaşul pivotului; 2) placă de reazem; 3) placă de alunecare; 4) cusinet; 5) cutie de osie radială. cusinetului. La construcţiile Osie, cutie de a/ Osier cutîef'de w Cutia de osie cu c u s i n e t, r a d i a I a, folosită Ja osiile libere ale locomotivelor, e constituită dintr-o carcasă (v. fig. /V) unică pentru cei doi cusineţi ai fusurilor osiei. Carcasa monobloc are forma unei albii care îmbracă osia; feţele de contact al cutiei cu longeronul sînt cilindrice. întregul sistem osie-cutie de osie se poate roti în jurul unei axe fictive, şi anume axa suprafeţei cilindrice a locaşului din lon-geron, respectiv a feţelor de contact dintre cutie şi lon-geron. Sarcina se transmite la cutie prin discuri cari culisează pe plăci de alunecare, cari permit deplasarea radială a cutiei. Pentru siguranţă, mişcarea laterală e limitată fie prin plăci laterale,-fie printr-un pivot care culisează într-un locaş practicat în cutiesau în şasiu. C_u t ia de o si e c u r u l m e nţ ie constituită dintr-o carcasă monobloc sau din două bucăţi şi cu unu sau doi rulmenţi cu role sferice sau cu role-butoi; uneori se folosesc cutii cu doi rulmenţi diferiţi, şi anume unul radial, cu role sferice, şi ai tu i cu role cilindrice. Cutia e echipată cu un dispozitiv de obturare (montat spre umărul fusului) şi cu un capac lateral deînchidere etanşă. Se foloseşte la osiile libere, cari au turaţia în Ită şi, rareori, la unele osii cuplate. Avantajele cutiei de osie cu rulmenţi consistă în im-posibiIitatea încălzirii fusului, în rezistenţa minimă la pornire, în consumul mic de unsoare şi în cheltuielile mici de întreţinere. Cutie de osie pentru tencer: Cutie de osie, cu cusinet sau cu rulmenţi, folosită la fusurile osiilor tenderului. Cutia de osie cu cusinet are carcasa monobloc avînd la unul dintre capete o gaură pentru introducerea acesteia pe fusul (exterior) şi un locaş pentru introducerea obturatorului de praf, iar la celălalt capăt, un capac asigurat printr-un resort. Se folosesc cutii de osie cu ungere prin perniţă (v. fig. V) şi cutii cu ungere prin disc (tip Cos-movici), asemănătoare celor de la vagoane. Cutia de osie cu rulmenţi e asemănătoare cutiilor de la locomotive, folosindu-se, în general, unu sau doi rulmenţi cu role pe unu sau pe două rînduri (v. fig. VI). Cutie de osie pentru vagon: Cutie de osie cu cusinet sau cu rulmenţi, montată pe fusul osiilor vagoanelor sau al boghiuri lor acestora. Cutia de osie cu cusinet are carcasa de fontă sau de oţel turnat, constituită în general din una şi, rareori, VI. Cutie de osie cu rulmenţi, cu două rînduri de pe role, pentru tender. din două bucăţi; cutiile dintr-o bucată au un capac lateral; fixat cu buloane şi echipat cu o garnitură de etanşare de piele. La exterior, pe partea superioară, cutia are o suprafaţă plană, pe care reazemă legătura de arc, iar pe părţile laterale, cîte o ureche care limitează, prin contact cu furcile fixate de şasiul vagonului sau de cadrul boghiului, deplasările relative (transversale sau longitudinale) dintre vagon şi osie. Cusinetul poate fi de fontă, de bronz, sau de oţel turnatşi căptuşit cu material antifricţiune. V. Cutie de osie cu cusinet, pentru tender. 1) corpul cutiei; 2) inel de praf (obturator)î 3) locaşul inelului; 4) căpăcel; 5) placă intermediară; 6) siguranţă; 7) cusinet; 8) material antifricţiune; 9) capac de ulei; 10) indicator de ulei. VII. Cutie de osie cu cusinet şi ungere prin capilaritate, pentru vagoane. 1) corpul cutiei; 2) cusinet; 3) obturator de praf; 4) rezervor de ulei; 5) perniţă de ungere; 6) fitil de ungere. VIII, Cutie de osie cu antrenare prin disc (tip Cosmovici) pentru vagoane şi tendere. 1) corpul cutiei; 2) basin de u!ei; 3) capac; 4) disc rotativ; 5) răzuitor de ulei; 6) capacul obturatorului; 7) obturator de'praf din lemn; 8) garnitură de piele; 9) cusinet; 10) materia! antifricţiune. Tipurile constructive diferă după sistemul de ungere, acţionînd fie prin capilaritate (v. fig. Vii), folosind dispozitivul de ungere cu perniţă şi fitiluri, fie prin antrenare mecanică a uleiului, folosind un disc, ■— la cutia tip Cosmovici (v. fig. VIII) sau o paletă — la cutiile lso~ thermos (v. fig. IX), cari sînt fixate pe rozeta fusului şi cari, în timpul parcursului, proiectează uleiul din basin în canalele de ungere ale cusineţului. Aceste cutii prezintă următoarele dezavantaje: necesită o prelucrare îngrijită, dispozitive de ungere sigură şi ulei de bună calitate (datorită frecării mari dintre cusinet şi fus), are siguranţă în serviciu relativă. Cutia de osie cu rulmenţi are carcasa constituită din una sau din două bucăţi, avînd, ca şi cutiile de osie cu cusineţi, urechi laterale şi locaş pentru cepul legăturii de arc. E echipată cu una sau cu două garnituri de rulmenţi cu butoiaşe (v. fig. X), sau cu bile, calate pe fus prin intermediul unor bucele fixate cu o piuliţă în capul fusului. Obturarea spre umărul fusului se face printr-un manşon fretat pe acesta, avînd nişte canale cari, împreună cu canalele corespunzătoare din carcasă şi cu inelele de pîslă, montate în acestea, formează un labirint de etanşare. Ungerea se face cu unsoare consistentă IX. Cutie de osie cu paletă de antrenare (tip Isothermos), pentru vagoane. 1) paletă de antrenare; 2) canale colectoare; 3) corpul cutiei; 4) cusinet; 5) material antifricţiune; 6) inel de prindere; 7) basin de ulei; 8) capacul cutiei de osie. 05îe-kilometri 720 Osmîu specială, înlocuirea acesteia efectuîndu-se rar, şi anume la revizia periodică a vagonului. Aceste cutii sînt folosite, în a b X, Cutii de osie cu rulmenţi, pentru vagon, o) cu o garnitura de ruimenţi; b) cu doua garnituri de rulmenţi; 1) corp monobloc; Y) corp din două bucăţi; 2) inel exterior; 3) placa metalică 4) obturator de pîslă; 5) dop de scurgere; 6) manşon; 7) butoiaş; 8) capac. special, la vagoane cu opriri frecvente, la vagoane cu tonaj mare, deoarece, frecarea fiind minimă, rezistenţa la pornire e mică, datorită căreia e necesar 'Un efort mult mai mic la cîrligul de tracţiune; alte avantaje consistă în cheltuieli de întreţinere mici şi î.i siguranţa maximă în circulaţie, 1. Osie-kilometri. C. f.: Produsul dintre numărul de osii montate ale unui material rulant sau ale unui tren, în circulaţie, şi numărul de kilometri, parcurşi de acesta în intervalul de timp la care se referă os a-kilomelri. Reprezintă un indice caracteristic al statisticii feroviare şi serveşte, uneori, ca eiement de taxare în traficul feroviar. 2. Osînzâ. Ind. alim.: Grăsime crudă de porc, recoltată din cavitatea abdominală (regiunea rinichilor), imediat după eviscerare. Principalii acizi graşi conţinuţi sînt: acizi graşi saturaţi: lauric 0,1%, miristic 0,9%, palmitic 30,3%, stearic 18,8% şi acizi graşi nesaturaţi: tetradecenoic 0,2%, palmito-oleinic 1,7%, oleic 37,7% cu 20-*-22 atomi de carbon 2,5. Osînza e materia primă cea mai valoroasă pentru obţinerea unturii de calitate superioară. 3 . Osmagal. Metg.; Aliaj binar Al-Mn, cu compoziţia 1,8% Mn şi iestul aluminiu. E laminabil, nu se durifică prin tratament termic şi are rezistenţă mecanică simţitor superioară celei a aluminiului pur. Se poate forja şi matriţa. Se livrează în table, benzi, ţevi, bare, sîrme, profiluri diferite. E întrebuinţat în construcţii de aparate, în industria vehiculelor (sub formă de table pentru căptuşirea vagoanelor şi a navelor), în industria alimentară, la fabricarea de ustensile de menaj, etc. 4. Osmiridîu. Mineral.: Ansamblul format din osmiu şi iridiu, elemente cari se găsesc în natură împreună, fie singure, formînd minerale ca newjanskitul (v.), sâsertskitul (v.), fie în soluţii solide cu rodiu, fie în amestec mecanic cu paladiu şi platin. Se caracterizează prin: aspectul' lamelar al cristalelor; anisotropia optică, clar exprimată; duritate mare; greutate specifică mare; stabilitate chimică perfectă (nu se disolvă nici în apă regală fierbinte). Osmiridiul e cu atît mai dens şi mai dur, cu cît conţinutul în osmiu e mai mare. Aproximativ 10% din osmiridiul natural poate fi folosit direct, după simplă curăţire de impurităţi; restuj se prelucrează, pentru a fi adus în stare de aliaj curat. în această stare, osmiridiul se întrebuinţează la confecţionarea de vîrfuri de peniţe pentru tocuri rezervoare, de vîrfuri pentru compasuri, de contacte electrice şi la construirea anumitor piese pentru aparate de măsură. Sin. Iridosmiu. 5. Osmîu. Chim.: Os. Element din grupul al optulea al sistemului periodic, familia platinului. Are nr. at. 76; gr. at. 190,2; gr. sp, 22,5; p. t. 2700°; p. f. 5500°. Osmiul se găseşte sub formă de particule mici în minereu-ri.ie.de platin, ca aliaj de osmiu şi iridiu, numit osmiridiu. E" un metal albastru-cenuşiu.........~ ' Osmiul poate fi bi-, tri-, tetra-, hexa- şi octavalent. Osmiul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 184 0,018 — — — 185 97 z captură K Os184(n, y) Os185, Re185 (d, 2n) Os185 186 1,59 — - — 187 1,64 — - — 188 13,3 — — — 189 16,1 — — — 190 26,4 — — — 191 — 15 z emisiune 3~ Os190(n, y) Os191 192 41,0 - — 193 32 h emisiune Os192(n, y) Os193, Osls\d, p)Os193, Ir193(d, 2p)Os193 Osmiul nu se disolvă în nici un acid, dar precipitat proaspăt din soluţii se disolvă în acid azotic concentrat. La aer, în condiţii obişnuite, cînd e sub formă de pulbere, se oxidează pînă la 0s04. Aliajele ae osmiu-iridiu au o duritate deosebită şi se folosesc la fabricarea axelor pentru mecanismele ceasornicelor de înaltă precizie, cum şi a vîrfului peniţelor de stilou. Osmiul formează compuşi cu oxigenul, cu halogenii, cu cianurile, cu carbonilul, cum şi diferite săruri complexe. Se cunosc următorii oxizi: OsO, 0s203, OsOa şi 0s04; ultimul e cel mai stabil. Tetraoxidul de osmiu, 0s04, are un miros neplăcut şi vaporii săi sînt foarte toxici; el se disolvă încet în apă şi soluţia apoasă e redusă de ceie mai multe metale, cu precipitare de osmiu. Tetraoxidul de osmiu se obţine încălzind pulbere sau compuşi de osmiu la aer, sau în apă regală, ori prin topire cu alea!ii şi azotat; se prezintă ca o masă gălbuie, care sublimează sub formă de ace, ce se topesc la 40°, şi fierbe Iacii ca 100°, fără a se descompune. 0^04 e un oxidant. Soluţia apoasă se utilizează, sub numele de acid osmic, pentru colorarea preparatelor microscopice, trecînd prin reducere în 0s02, care e negru. Se comportă ca un anhidro-acid slab, formînd cu hidroxidul de potasiu sarea: K2[0s04(0H)2]. Bioxidul de osmiu, OsOa, negru, se formează încălzind osmiclorură de potasiu, K2OsCI6, cu carbonat de sodiu în curent de bioxid de carbon, sau prin electroliza unei soluţii de 0s04 în prezenţă de alcalii; e insolubil în apă şi în acizi şi exista în mai multe forme hidratate. Osmiaţii, corespunzînd trioxidului OsOg, necunoscut, sînt săruri roşii sau verzi; soluţiile lor sînt stabile numai. în prezenţa unui exces de alcalii. Osmiatul de potasiu, 2K20s04-2H20, se obţine prin reducerea cu alcool a unei soluţii alcaline de tetraoxid de osmiu. Cristalizează în octaedre roşii; e stabil la aer uscat, dar în aer umed se descompune repede. Octafluorura de osmiu, OsF8, se obţine încălzind pulbere de osmiu metalic cu fiuor la 2b0°; se prezintă sub formă de cristale volatile, galbene. Se obţin, în acelaşi timp, OsF6 şi OsF4, cari nu sînt volatile. Tetraclorura de osmiu, OsCI4, se obţine, amestecată cu OsCI2, ca un sublimat roşu închis, cînd se încălzeşte osmiu în curent de clor uscat; se disolvă în apă, dar soluţia se descompune repede prin şedere; cu clorurile alcaline, formează săruri duble caracteristice, de tipul OsCI4-2 MeCI (osmicloruri). Disulfura de osmiu, OsS2, se obţine ca un precipitat brun insolubil în apă, trecînd un curent de hidrogen sulfurat prin soluţia unei osmicloruri. - ........... • -- Osmoanabioza 721 Osmoză negativă Tetrasulfura tcK—const., unde tt reprezintă presiunea osmotică. Presiunea osmotică a unei soluţii e proporţională cu temperatura absolută (analog cu legea lui Gay-Lussac). Presiunea osmotică a unei soluţii care conţine n molecule de substanţă disolvată într-un anumit volum e egală cu presiunea exercitată de n molecule dintr-un gaz care ar ocupa acelaşi volum, la aceeaşi temperatură (legea lui Avogadro). Ecuaţia generală a gazelor ideale se aplică cu aproximaţie şi la soluţiile diluate şi, în ambele cazuri, constanta R are aceeaşi valoare nV^nRT sau 71 “ cRjT (ecuaţia lui van't Hoff). Pentru soluţiile de zahăr a căror concentraţie nu depăşeşte 0,2 mol/l, presiunea osmotică măsurată concordă foarte bine cu cea calculată cu ajutorul formulei de mai sus. La concentraţii mai mari, concordanţa e mai bună cînd concentraţia se exprimă în mol/1000 g disolvant. Fiindcă legile gazelor se aplică şi soluţiilor diluate, presiunea osmotică poate servi la determinarea maselor moleculare, utilizînd relaţia tcV~nRT', punînd «—tt . se obţine Din cauza greutăţilor de măsurare a presiunii osmotice, această metodă se foloseşte foarte rar. Ea serveşte, în special, la determinarea maselor moleculare ale coloizilor liofili. în cazul soluţiilor de electroliţi, presiunea osmotică e mai înaltă decît cea dată de formula de mai sus, ca urmare a disociaţiei substanţelor. Se corectează formula cu un factor de corecţie: n^URT. Factorul de corecţie / e egal cu raportul dintre presiunea osmotică a unei soluţii diluate de electrolit şi presiunea osmotică a unei soluţii echimoleculare de zahăr la aceeaşi temperatură (tt0), adică /=—. în cazul unei so- TU0 Iutii de Na+CI*, tc la di Iuti i mari e aproximativ egal cu 2n0; i==2. 7. Osmoza. Chim. fiz.: Trecerea unui lichid printr-o membrană semipermeabilă care-l separă de o soluţie în care lichidul are rolul de disolvant, sau care separă între ele două soluţii, în acelaşi lichid, de concentraţii diferite. Trecerea se face dinspre disolvant spre soluţie, respectiv dinspre soluţia mai diluatăspre soluţia mai concentrată, şi ea se opreşte, echilibrul fiind atins, cînd diferenţa dintre presiunile hidrostatice exercitate pe cele două feţe ale membranei e egală cu diferenţa dintre presiunile osmotice ale celor două soluţii, respectiv dacă în prezenţă sînt o soluţie şi disolvantul pur, egală cu presiunea osmotică a soluţiei. 8. ~ negativa. Chim. fiz.: Osmoză în care disolvantul trece dinspie soluţia cu concentraţia mai mare spre cea cu conceniraţia mai mică (sau spre disolvant). Se observă osmoză negativă, dacă se experimentează cu membrane diferite, parţial permeabile (de coloaiu, de pergament, "etc.) şi cu soluţii de electroliţi cu cationi divalenţi (CaCI2). Cationii de calciu încarcă electric o faţă a membranei, şi determină o. circulaţie ă apei ca în electroosmoză.. 44 Osmunda 722 Ostracodermî 1. Osmunda. Paleont: Ferigă din grupu! Leptosporan-giatae, familia Osmundaceae, la care pinulele (foliolele) au o nervură mediană puternică, din care se desprind nervurile secundare dicotomice, cari ajung pînă la marginea dinţată a limbului. în Acvitanianul de la Petroşani şi în Pliocenul din Oltenia se găsesc diferite specii din această ferigă (de ex.: Osmunda Iignitum Giebel, Osmunda regalis Linn.). 2. Osone, sing. osonă. Chim.: Compuşi dicarbo-nilici obţinuţi prin acţiunea acidului clorhidric concentrat asupra osazonelor (cu randament mai mare în prezenţa benzddehidei, care captează fenilhidrazona pusă în libertate). Sînt substanţe Osmunda galbene. Prin reducere cu zinc şi acid acetic se regalis. transformă în cetoze. 3. Osram. Metg., Elt.: Aliaj osmiu-wolfram, refractar şi bun conducător de electricitate, din care s-a fabricat primul tip de filament metalic pentru lămpi cu incandescenţă. De aproximativ 50 de ani, osmiul nu mai e folosit în aliajele pentru filamente, dar numirea Osram s-a păstrat pentru . unele lămpi electrice cu filament de wolfram. (Numire comercială.) ' 4. Osteoblaste. Biol.: Celule osoase situate în cavităţile osului (osteoplaste) şi cari provin din transformarea celulelor conjunctive (fibroblaste), cari în perioada de osteogeneză secretă o materie albuminoasă moale, numită substanţa preosoasâ sau o s e i n ă, care în osul format se impregnează cu săruri de calciu, devenind lamelă osoasă. 5. Osteofon, pl. os.eofoane. Telc.: Dispozitiv electroacustic, Leu e recepţionează semnalele electrice transformîn-du-le în unde acustice, şi care are dimensiuni şi formă adecvate pentru a fi cuplat direct cu sistemul osos al capului (în general cu mastoidul.) 6. Osteolepis. Paleont.: Peşte primitiv devonian din grupul Crosopterigiemlor, important pentru evoluţia vertebratelor tetrapode. Corpul, alungit, cu înotătoarea caudală de tip eterocerc, e acoperit de solzi rombici groşi (cosmoizi). înotătoarele perechi biseriate servesc şi la sprijinirea corpului pe fundurile vazoase (mîioase). Unele caractere (narine externe pe faţa inferioară a craniului, preopercul, linie sensorială, etc.) găsindu-se şi la ; Osteolepis. reprezentanţii celui mai vechi grup de tetrapode din Devonia-nul superior (Ichthyostegidae), se presupune că genul Osteo- l.epis a avut rol în evoluţia acestora. 7. Osteolit, pl. osteolite. 1. Paleont.: Os fosil. 8. Osteolit. 2. Mineral.: Varietate de fosforit (v.) întîl-nită în cavităţile bazaltelor. 9. Osteostraca. Paleont.: Ordin din subclasa Ostraco-dermilor, al căror reprezentant e genul Cephalaspis. Sînt vertebrate inferioare, lipsite de maxilar, cu corpul fuziform acoperit de o cuirasă osoasă şi de solzi, cari au trăit din Şilu-rlanul superior pînă în Devonianul inferior. Sin. Osteostraci. 10. Osterwaldianâ, faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut Joc între Portlandian şi Purbeckian, în Nordul Germaniei. U, Ostie, pl. ostii. Pisc.: Furcă metalică cu 3 * * * 10 dinţi, laţi sau ascuţiţi, cu lungimea de 5**-25 cm, terminaţi cu cîte un cîrlig, — sau cu una ori două aripi asemănătoare limbilor undiţei, — folosită la înţeparea şi prinderea peştelui. La extremitate, ostia e echipată cu un manşon metalic, pentru fixarea ei pe o coadă de lemn. Deoarece ostia răneşte peştele şi e utilizată în special la prinderea exemplarelor mari (reproducători), utilizarea ei e interzisă de legea pescuitului, iarna, sub gheaţă, sau în perioada de reproducere. Sin. Ostrie. 12. Ostorovski, metoda Ind. alim.: Metodă de determinare a indicelui de calitate al drojdiei, exprimat prin durata fermentaţiei unui aluat, preparat din făină de grîu de extracţie 0***30, apă şi drojdie comprimată, metodă bazată pe viteza de formare a gazelor. Pentru aceasta, aluatul format se introduce într-un vas cu apă Ia temperatura de 32° (vasul se menţine, la temperatură constantă într-un termostat) şi se notează momentul în care aluatul a fost introdus în vas şi momentul în c^res-a ridicat la suprafaţă (datorită creşterii de. volum produse prin dezvoltarea bioxidului de carbon). Diferenţa de timp, exprimată în minute, dintre aceste două momente, caracterizează puterea de fermentaţie a drojdiilor. Ea e cu atît mai mare, cu cît aluatul se ridică mai repede. 13. Ostracoda. Paleont.: Animale mici, marine sau de ape dulci, din încrengătura Arthropoda, clasa Crustacei, cu . corpul protejat de două valve cornoase sau calcaroase. Formele actuale au două perechi de antene, cîte o pereche de mandibule şi maxilule; capul şi trunchiul nu sînt segmentate, iar partea posterioară a corpului se termină printr-o furcă. Ochii sînt situaţi antero-dorsal şi locul lor se recunoaşte pe cochilii. Valvele au forme şi ornamentaţii diferite, obişnuit alungite antero-posterior, prinzîndu-se una de alta prin intermediul unui muşchi adductor şi al unei ţîţîne (şarnieră). Deschiderea valvelor e asigurată de un ligament dorsal. Valvele sînt constituite din trei straturi: stratul exterior, subţire, de chitină; stratul gros, calcaros (lamela externa), de ca!cit criptocristalin, şi .stratul intern, chitinos (lamela interna). Marginea lamelei interne e calcifiată şi se sudează la lamela externă. Porţiunea sudată e numită zona marginala interna, iar linia după care se face sudarea e linia de con-creştere. Zona marginală e străbătută de canalele porilor radiari. Valvele se articulează la partea dorsală printr-o ţîţînă care poate fi: adonto (lipsită de dinţi propriu-zişi), taxodontâ (dinţi crenelaţi pe o valvă şi alveole dentare pe cealaltă), eterodontâ (dinţi puternici, ascuţiţi, şi alveole de articulare). Ostracodele paleozoice diferă de cele postpaleozoice. Sînt clasificate în superfamiliile: Leperditacea, Beyrichiacea, Cypracea şi Cytheracea. Ostracodele postpaleozoice, separate după caracterele cochiliei (impresiunile muşchilor adductori, ţîţîna, etc.) cuprind subordinele: Myodocopa, Cladocopa, Platycopa şi Podo-copa. în ţara noastră, ostracodele sînt foarte frecvente începînd încă din Helveţianui superior, iar începînd din baza Meoţianului superior sînt singurele microfosile cari pot explica succesiunea stratigrafică din adîncime, fiind astfel utilizate în corelările dintre sondele de explorare. Sin. Ostra-code. 14. Ostracodermi. Paleont.: Vertebrate marine inferioare, paleozoice, lipsite de maxilare (agnate), la cari viaţa bento-rrică (de fund) a adus modificări corpului, în sensul turtirii dorso-ventrale. Aveau un schelet intern cartilaginos cu notocord (coarda dorsală) persistent. Creierul şi organele de simţ erau bine dezvoltate. Gura, lipsită de maxilare, era adaptată pentru supt, ca şi la ciclostomii actuali. Ochii sînt aşezaţi dorsal, aproape de linia mediană. Partea anterioară a corpului e protejată de o adevărată armură de oase der-mice, iar cea posterioară e acoperită de solzi. La majoritatea formelor, corpul se termină printr-o înotătoare de tip eterocerc. Ostreâ 723 Otofon Au trăit din Siiurianul superior pînă în Devonian. Cuprind patru ordine: Osteostraca, Anaspida, Hetero-straca şi Thelodonta. 1. Ostrea. Paleont.: Lamelibr-anhiat, genul tip al familiei Ostreidae, care trăieşte fixat prin valva stîngă. Datorită modului de viaţă, valvele sînt inegale s\ inechilaterale. Valva stîngă are umbone foarte dezvoltat. In general, valvele sînt foarte groase, cu lame concentrice sau cu coaste radiare. Sub umbone se găseşte foseta ligamentară. Nu au dinţi. Muşchiul posterior, singurul persistent, are poziţie subcentrală. Ostreidele trăiesc obişnuit în bancuri, fixîndu-se chiar unele pe celelalte. în sens larg, din genul Ostrea au fost separate diferite alte genuri (Pycnodonta, Liostrea, etc.). Genul Ostrea e cunoscut din Cretacicul mediu, dar o dezvoltare Ostrea digitalina. mare are începînd cu Eocenul inferior. în Acvitanianul basinului Petroşani (pe valea pîrîului Sălătruc) există un nivel cu ostree de talie mare (Ostrea crassissima Lamk., O. crassicostata, etc.). Speciile Ostrea cochlear Pali. şi Ostrea digitalina Dub. sînt frecvente în Tortonianul dezvoltat în interiorul arcului carpatic. Sin. Stridie. 2. Ostreiculfurâ. P/sc.; Creşterea stridiilor pentru carne şi perle. 3. Ostreinos. Pisc.: Mugii saliens Risso. Specie de peşte din familia Mugilidae (chefal), cu lungime medie între 20 şi 25 cm şi cea maximă de 40 cm, şi cu greutatea medie de 200 g şi cea maximă de 400 g. Are corpul înalt şi îngust, capul mic şi ascuţit, cu pleoapa grasă (adipoasă) aproape inexistentă, iar ramurile mandibulei lungi, slab acoperite cu solzi. Solzii de pe cap au mai multe canale, ceea ce constituie o excepţie faţă de celelalte mugilide din apele noastre. E cenuşiu-verzui pe spate, are laturile cenuşii-argintii, cu cinci sau şase dungi longitudinale, cafenii cu reflexe aurii. Pe opercul prezintă o pată mare neregulată aurie. E o specie marină migratoare la noi, întîinită iarna în Marea Neagră, de unde intră, în martie-aprilie, în lacurile litorale, pentru hrănire; către sfîrşitul verii revine în mare pentru reproducere şi atunci se pescuieşte la gardurile instalate pe gîrlele de legătură cu marea (cricuri). Se consumă sărat şi afumat. Icrele, conservate prin sărare şi uscare chiar în ovar, sînt cunoscute sub numele de butargâ. 4. Osireţe. 1. Ind. ţâr.: Şipci sau pari cu cari se îngrădesc curţile, puţurile, sau cu cari se construiesc garduri pescăreşti, etc. s. Osireţe. 2. Cs.; Sin. Cafas (v. Cafas 1). 6. Ostrov, pl. ostroave. Geogr.: Sin. Insulă fiuvială de sedimentare (v. sub Insulă). 7. Ostwaldit. Mineral.: Clorură coloidală naturală de argint. 8. Osuar, pl. osuare. Arh.: Clădire, monument, respectiv încăpere sau nişă dintr-o biserică, dintr-un crematoriu, sau dintr-un alt edificiu funerar, în care sînt păstrate osemintele decedaţilor. ». Oswegianâ, faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut loc ia sn'rşicul Caradocianului, în America de Nord şi în Norvegia. Sin. Faza Ehne. io. OT Metg., Stand.: Simbol standardizat pentru oţelurile. carbon nealiate, elaborate prin topire şi turnate în piese; urmat de un grup de două cifre, de exemplu OT 55, indică un oţel cu rezistenţa de rupere la tracţiune de minimum 55 kgf/mm2; simbilul, urmat de litera A, da ex mplu OT 40 A, indică un oţel ameliorat (de ex. OT 40 A), urmat de litera X indică un oţel special — cu valori sporite pentru limita de curgere — (de ex. OT 50 X), iar urmat de litera D, indică un oţel cu proprietăţi magnetice prescrise (de ex. OT 45 D), cu caracteristicile mecanice sau magnetice indicate de STAS. 11. Otac pescăresc. Pisc.: Aşezare temporară a brigăzilcr de pescari (navodari, virşari, setcari, carmagii, etc.) aflaţi la pescuit la distanţe mari de centrele pescăreşti. Otacul consistă din colibe lacustre sau terestre, ori din barăci mobile, aşezate pe malul apelor, pe plauri şi pe grinduri. E folosit, de obicei, toamna, în campania principală de pescuit industrial, cum şi iarna, în timpul pescuitului sub gheaţă. 12. Otava. Agr.: Iarba crescută a doua oară înt -un an, prin lăitărirea plantelor de nutreţ după un cosit premergător, executat în acelaşi an. Dă un nutreţ mai fraged şi mai uşor digestibil decît cel obţinut la prima coasă (finul), însă cantitatea recoltată pe unitatea de arie e mai mică. 13. Otavit. Mineral.: CdC03. Mineral din grupul carbo-naţhor anhidri, isomorf cu carbonatul de calciu. Se prezintă sub formă de cristale şi de cruste pe smithsonit (v.). Are culoare albă şi luciu puternic de la sidefos pînă la adamantin. Sin. Cadmiumspat. 14- Otgort, pl. otgoans. Nav.: Sin. Parîmă groasă. Var. Odgon. 15. Otic, pl. otice. Ind. ţâr.: Mică unealtă în formă de lopată, cu care se curăţă brăzdarul (fierul plugului) de pămîntul care se strînge pe el, cînd se ară. Se foloseşte şi la tăiatul anumitor buruieni (pălămidă, etc.) din cîmpul de cultură. 16. Oîitidae. Zoo/.: Familie de păsări din ordinul Alec-torides. bînc caracterizate prin osul palatin divizat, 15 vertebre cervicale, ciocul scurt, pielea subţire, sub penaj, mai ales pe piept, un puf pudrant; tarsul şi partea inferioară a tibiei sînt acoperite cu scutele exagonale; glanda crupială lipseşte; de asemenea, şi degetul posterior. Remigele năpîr-lesc succesiv, astfel încît permanent au capacitatea de a zbura. Se hrănesc cu melci, viermi (rîme), insecte, rădăcini, frunze şi fructe. Trăiesc în cîrduri mari în cîmpiile întinse (bărăgan) şi în număr mai mic în zonele deluroase neîmpădurite (Nordul Dobrogei). Depun 2-*-3 ouă. în ţara noastră familia e reprezentată prin două genuri, şi anume: Dropia (Otis tarda tarda L.), care e o pasăre mare, cu trup masiv, cu dimensiuni variind, la adult, între 85 şi 118 cm lungime şi 10—18 kg greutate. E colorată în alb-suriu, cu rectricele mijlocii şi partea dorsală galbenă-roşcată, striate cu negru. Masculul adult prezintă o barbă formată din circa 30 de pene fine spintecate, cu lungimea de circa 15 cm, surii deschise. Formă sedentară la noi, se deplasează în perioada de iarnă pe distanţe mari, în căutarea hranei. Spurcaciul (Otis tetrax orientalis Hart.), care e o pasăre mai mică (45***50 cm) decît dropia, cu pieptul alb, mărginit de un colan negru; lateralele gâlbui-roşcate, cu ondu.aţii brune; spinarea, cu aripile brune-negre. Formă migratoare, odinioară cuibărind la noi, în prezent numai de pasaj, trece în aprilie şi se reîntoarce în octombrie-noiembrie.. Greu adaptabile extinderii agriculturii mecanizate, dar în creştere numerică datorită măsurilor de protecţie, şi avînd o carne apreciată, se vînează numai cu autorizaţie specială şi numai masculii. 17. Otmet, pl. otmete. Nav.: Sin. Anafor (v.), Ciovrîntie, Sfor. îs. Otofon, pl. otofoane. Telc.: Dispozitiv electroacustic, care recepţionează semnalele electrice, transformîndu-le în semnala acustice, şi care are dimensiuni suficient de mici şi o formă adecvată pentru a putea fi introdus în canalul auditiv al urechii. Se foloseşte la aparatele auditive pentru surzi şi la radioreceptoarele portabile pentru ascultători individuali. 46* Otoiite 724 Otrăvirea reactorului nuclear 1. Otoiite, sing. otolit. Geol., Pisc.: Corpuscuie cu un substrat organic, pe care se depune carbonat de calciu (aragonit) sub formă de ace, dispuse radiar. Secretate de endolimfa care umple urechea peştilor (otocistul), ele sînt formaţiuni cu rol în simţul echilibrului. Evolutiv, cel mai bine dezvoltate la teleosteeni, la cari se găsesc în număr de trei, otoiite le sînt situate în ordinea mărimii: primul (sagitta) în partea inferioară a saculului, al doilea (osteriscus) în lagenă, iar al treilea (lapillus), în utricul. Otolitele stau în strînsă legătură cu epiteliul sensitiv al saculului lagenei sau al utriculului, însă nu culcat pe acest epiteliu, ci suspendat de el. Astfel, ele exercită o continuă presiune asupra lichidului endolimfatic, în timp ce sub epiteliul sensitiv se creează o presiune negativă. Orice schimbare a poziţiei corpului, deci şi a otolitului, aduce o modificare a acestei presiuni, iar excitaţia culeasă de celulele sensitive ale epiteliului e transmisă la creier şi urmată de o serie de contracţiuni musculare, cari pun corpul în poziţia iniţială normală. Extirpînd experimental utriculul cu canalele semicirculare, peştele pierde simţul echilibrului şi posibilitatea de a-şi controla mişcările. El stă culcat pe o parte sau pe spate, executînd mişcări dezordonate. Otolitele şi, în. special, sagitta, care diferă, ca formă, de la o specie la alta, prezintă în secţiune o succesiune de straturi mai largi, transparente, de culoare deschisă (zone de creştere din primăvară şi vară), alternînd cu altele mai înguste, de culoare închisă (zone de iarnă), cari permit să se stabilească, ca şi după solzi, vîrsta peştilor ^respectivi. în sedimentele Torto-nianului superior şi ale Sar-maţianului inferior din Sub- carpaţi sînt frecvente oto- Otoiite. lite aparţinînd genurilor: 0) Scopeius cf. Kokeni; b) Gobius tri- Argentina, Gobius, Gadi- anguiaris; c) Otollthus (Gadidarum) darum, Macrurus, Scope- insectus. lus, etc. 2. Otomana, arta Arta, Arh. V. sub Musulmană, arta —. 3. Otozamites. Paieont.: Frunze, atribuite plantelor Cyca-dophytae, compuse din foliole (pinule) cu baza auriculată (cu urechiuşe) şi nervuri în evantai, cari se întîlnesc din Triasic pînă în Cretacicul inferior. Specia Otozamites bechei Brongn., găsită în ţara noastră, în Formaţiunea de Schela, a permis precizarea vîrstei liasice a acestei formaţiuni, considerată de autori mai vechi drept carboniferă. 4. Otrava, pl. otrăvuri. 1. Chim., Farm.: Substanţă biologică sau chi- Otozamites. mică şi care, fie formată, fie introdusă în organismul omului, a! animalelor sau al plantelor, are proprietatea că, chiar şi în cantitate mică, produce turburări grave în funcţionarea normală a organismului, sau chiar moartea. Acţiunea otrăvii se manifestă direct numai asupra unei părţi a organismului (organ, ţesut, celulă) şi are drept consecinţă dereglarea funcţionării întregului organism. Nu există delimitări nete între otravă şi medicament. Sînt otrăvuri puternice ca stricnina, fosforul,- plumbul, cari, în doze terapeutice, devin medicamente valoroase, după starea în-care se găseşte organismul şi du-pă doza .administrată-.- :- 5. Otrava. 2. Chim.: Sin. Toxic (v.). s. Otrava de catalizator. Chim.: Substanţă care, chiar în concentraţii foarte mici, micşorează mult sau chiar suprimă activitatea unui catalizator. Aceste substanţe se găsesc, în special, ca impurităţi în substanţele reactante. Astfel, la prepararea trioxidului de sulf prin oxidarea bioxidului de sulf cu aer în prezenţa p I at inului, urmele de hidrogen arse-niat cari pot exista în bioxidul de sulf anulează activitatea catalitică a platinului. De asemenea, mici cantităţi de sulf otrăvesc catalizatorul de fier folosit la sinteza amoniacului, etc. Otrăvurile catalitice au o acţiune specifică; ele otrăvesc unii catalizatori şi nu dăunează altora. în reacţiile de hidrogenare ale unor substanţe greu de hidrogenat, catalizatorul e scos din funcţiune de cantităţi foarte mici de otravă; el poate fi însă activ pentru o substanţă mai uşor de hidrogenat, dar poate fi inactivat şi faţă de astfel de substanţe, la o concentraţie mai mare de otravă. Acţiunea lor se bazează pe faptul că ei sînt mai puternic adsorbiţi de zonele active ale catalizatorului şi dau cu atomii sau ionii din aceste zone compuşi intermediari stabili (sulfuri, arseniuri, etc.), împiedicînd astfel zonele active ale catalizatorului de a cataliza. Numirea de otrăvuri e justificată prin faptul că aceste substanţe au o acţiune toxică fiziologică şi asupra organismului (H2S, CO, HCN, AsH3, etc.), iar în organism, marea majoritate a reacţiilor cari constituie funcţiunile vitale sînt, de asemenea, procese catalizate de enzime şi hormonîT , 7. Otrăvire. Gen.: Producerea de turburări funcţionale grave, cari pot provoca chiar moartea unui organism anjmal sau vegetal, prin introducerea în el a unei anumite substanţe, a unui virus sau a unei toxine. Absorpţia otrăvii se face prin aparatul respirator, circulator sau digestiv, şi pe cale parenterală (subcutan, intra-muscular sau intravenos). Substanţele toxice au o electivi-tate de fixare, care variază în funcţiune de numeroşi factori: cantitatea absorbită, afinitatea faţă de toxic a ţesutului, constituţia ţesutului (mărimea porilor membranei celulare) şi solubilitatea în apă, în lipide, protide, etc., a toxicului. Otrăvirea e consecinţa fenomenelor fizicochimice pe cari le produce otrava, fie la nivelul stratului extern al celulelor organismului, fie chiar în protoplasmă (cu modificări în funcţiunile celulei). în otrăvire se produc fenomene de inhibiţie, de stimulare, de depresiune sau de paralizie, cari pot fi temporare „reversibile", sau definitive „ireversibile". Unele otrăvuri se unesc cu hemoglobina, formînd compuşi cari nu mai permit hematoza (carboxihemoglobină, methemo-globină); acidul cianhidric se uneşte cu numeroase diastaze, pe cari le distruge; metalele grele se combină cu glutationul şi suspendă anumite funcţiuni. Otrăvirile accidentale pot fi de natură alimentară, medicamentoasă (imprudenţe, supradozări, confuzii) sau provocate de muşcăturile veninoase ale unor animale; otrăvirile profesionale, acute sau cronice, se datoresc folosirii, în con^ diţii de muncă neigienice, a unor substanţe toxice, ca mercurul, plumbul, arsenicul, gazele toxice, etc. V. şî Intoxicaţie. 8. Otrâvirea catalizatorilor. Chim.: Fenomen care consistă în reducerea sau suprimarea activităţii catalizatorilor, în prezenţa unor concentraţii mici din anumite substanţe, numite otrăvuri de catalizator (v.). 9 Otrâvirea reactorului nuclear. Fiz. .-Acumularea, în zona activă a unui reactor nuclear în funcţiune, de produse de fisiune cari, absorbind neutronii într-o foarte mare măsură, reduc valoarea coeficientului de multiplicare, putînd chiar opri reacţia în .lanţ. Pentru a preveni otrăvirea, produsele de fisiune sînt extrase periodic sau continuu din zona activă şi se introduce combusti-biiul nucIear-prQ,aspăt. - ... „ Qtto, afîaj ^ 725 Oţe! 1. Otto, aliaj Metg.: Bronz de staniu, cu conţinut foarte mare de staniu, cu compoziţia 68,5% Cu şi 31,5% Sn. E un bronz de turnare, foarte dur şi fragil; se întrebuinţează la confecţionarea oglinzilor medicale, a unor aparate şi instrumente, etc. Var. Otto-aliaj. 2. Otto, motor Mş.; Sin. Motor cu electroaprindere, Motor cu aprindere prin scînteie. V. sub Motor cu ardere internă. 8. Ottonel, vin Ind. alim.: Vin alb superior, sec sau licoros, cu gust tămîios, foarte apreciat. Se obţine din soiu! de struguri Muscat Ottonel, de origine franceză, mult răspîndit în ţara noastră, fiind raionat în aproape toate podgoriile (Tîrnave, Drăgăşani, Odobeşti, etc.), însă în cantităţi relativ mici. 4. Ottreiit. Mineral.: Sin. Cloritoid (v.). 5. Oţel, pl. oţeluri. Metg.: Aliaj fier-carbon cu 0,04* * * 1,7 % carbon sau (în unele oţeluri aliate) cu pînă la 2,2% carbon şi care mai conţine, în proporţii mici, fie elemente însoţitoare rezultate din elaborare (Si, Mn, S, P, etc.), fie elemente adăugate intenţionat, pentru a conferi aliajului anumite proprietăţi. Oţelurile cari conţin şi elemente adăugate intenţionat se numesc oţeluri aliate (v. Oţel aliat), iar celelalte se numesc oţeluri carbon (v. Oţel carbon). Proprietăţile fizicochimice şi mecanice ale oţelurilor variază foarte mult, depinzînd de următorii factori: procedeul de elaborare şi de dezoxidare, compoziţia chimică, condiţiile de turnare şi de prelucrare mecanică, tratamentul termic sau termochimic la care au fost supuse. Pentru oţelurile de o anumită calitate (cu aceeaşi compoziţie şi acelaşi mod de elaborare), proprietăţile depind de structură şi pot varia, în limite foarte largi, în funcţiune de tratamentele mecanice, termice sau termochimice (v. Oţel carbon, Oţel aliat, Călire, îmbunătăţire, etc.). Structura unui oţel depinde de aceiaşi factori, constituenţii structurali variind mult de ia un oţel la altul şi chiar la acelaşi oţel, în funcţiune, în special, de tratamentul termic sau termochimic aplicat (v. ş] sub Fier-carbon, aliaje ~). Elaborarea oţelului se poate face prin diferite procedee siderurgice, oţelul rezultînd din elaborare în stare de fuziune sau în stare pastoasă, materia primă de bază putînd fi atît fonta simplă (lichidă sau solidă), cît şi amestecuri de fontă cu fier vechi, uneori cu minereuri curate de fier; în orice procedeu mai sînt fojosiţi la elaborare şi fondanţi, oxigen (din aer sau pur), etc. în stare topită, oţelul se poate obţine la elaborarea în convertisoare, în cuptoare Siemens-Martin, în creuzete sau în cuptoare electrice. în stare pastoasă, oţelul se obţine sub formă de lupe (lentile) la elaborarea în vetre de afinare, în cuptoare de pudlare sau în cuptoare rotative. Procedee uzuale de elaborare a oţelului sînt de exemplu; procedeele Martin simple (de ex. procedeul acid, procedeul bazic, procedeul Talbot), procedeele duplex (v. Duplex, procedeul —), procedeele de convertisare (v. sub Convertisor 1), elaborarea în cuptoare cu creuzet, elaborarea în cuptoare electrice, elaborarea prin cementare, diferite procedee de elaborare direct din minereu, etc. V. şî sub Siderurgie. Pe lîngă clasificarea oţelurilor după compoziţia chimică (v. p. 730), mai prezintă importanţă şi clasificările oţelurilor din următoarele puncte de vedere: după starea în care el rezultă la elaborare (v. p. 725), după procedeul de fasonare la care au fost supuse, după elaborare, pentru obţinerea produselor semifabricate (v. p. 727), după calitatea determinată de condiţiile de elaborare şi de control (v. p. 728), după conţinutul în carbon în raport cu cel corespunzător punctului eutectoid (v. p. 728), după tratamentul la care pot fi supuse după prelucrare (v. p. 728), după structura care se formează după răcire lentă (v. p. 730), după domeniul de întrebuiniare (v. p. 737), după proprietăţile sau structura cari au rezultat în urma unei încălziri, a unui tratament termic ori termochimic sau a unei prelucrări la cald ori la rece (v. p. 742). Unele dintre categoriile clasificate din acest punct de vedere mai sînt clasificate în subgrupuri, după alte criterii de clasificare.— Dupâ starea în care r ez ultâ la elaborare (lichidă sau pastoasă), se deosebesc: oţel de fiziune şi oţel sudat; un t:p particular e oţelul cementat. Oţel de fuziune: Oţel care se obţine în stare lichidă prin afinarea prin topire a fontei sau a unor amestecuri de fontă cu fier vechi, uneori şi cu minereuri de fier. în funcţiune de modul de terminare a elaborării, oţelul de fuziune poate fi oţel calmat, oţel semicalmat sau oţel necalmat. După procedeul de elaborare, oţelul de fuziune poate fi: oţel de convertisor, care poate fi oţel Bessemer, oţel Thomas oţe! LD, oţel OV; oţe! de creuzet; oţel Siemens-Martin numit simplu oţel Martin; oţel de cuptor electric, numit şî oţel electric. Sin. Oţel omogen. După compoziţia căptuşelii vetrei cuptorului, oţelul de fuziune poate fi oţel acid sau oţel bazic. Oţel acid: Oţe! de fuziune, elaborat în cuptoare cu căptuşeală acidă (de ex. din materiale refractare silicioase) şi în contact cu o zgură acidă. Cuptorul poate fi un convertisor acid (Bessemer), un cuptor Siemens-Martin sau un cuptor electric. Căptuşeala şi zgura fiind acide, fosforul şi sulful nu pot fi îndepărtate în procesele de elaborare a oţelurilor acide. Din această cauză, fonta şi eventualele minereuri cari se introduc în cuptor trebuie să aibă un conţinut cît mai mic de fosfor şi de sulf. Oţelul acid de convertisor are conţinut mare de azot şi de oxigen (sub formă de FeO), conţinut mare de sulf (norma! pînă la circa 0,10%, excepţional pînă la 0,30%, în oţelul pentru şuruburi), conţinut mare de fosfor (normal pînă la 0,11 % ; pînă la 0,13 %, în oţelul pentru şuruburi), cum şi incluziuni nemetalice în cantităţi mari. Conţinutul de carbon e de 0,07*“0,45 %, în oţelurile de construcţii moi, semidure şi dure, putînd ajunge uneori pînă la circa 0,70%. Se sudează bine. se prelucrează bine la maşini-unelte, suportă uşor încălziri repetate, se laminează şi se trage la rece. Nu e recomandat pentru profundare (ambutisare adîncă). Se întrebuinţează la fabricarea sîrmei şi a produselor de sîrmă, a ţevilor sudate, la confecţionarea de bare, table, benzi, etc., pentru diferite construcţii metalice, pentru şuruburi, etc. Oţelul acid de cuptor Martin şi oţelul acid de cupto r electric necesită, pentru elaborare, o materie primă cît mai pură (în special cu conţinut foarta mic de fosfor). Zgura acidă fixează oxizii din baia metalică (FeO şi MnO), sub formă de silicaţi, împiedicînd difuzarea lor în masa oţelului topit; astfel, oţelul acid produs în cuptoare Martin şi în cuptoare electrice cu căptuşeală acidă e mai bine dezoxidat şi are sufluri mai puţine decît oţelul bazic, deci calitativ e superior acestuia. Din cauza costului mare al materiei prime necesare încărcăturii (care trebuie să fie curată şi cu conţinuturi foarte mici de fosfor şi în sulf), oţelul acid Martin sau acid electric e mai costisitor decît oţelul bazic şi nu se fabrică pentru piese sau obiecte de consum mare. Pentru elaborarea oţelului acid Martin se foloseşte uneori procedeul duplex, care consistă în preafinarea materiei prime obişnuite, într-un cuptor Martin bazic (unde se îndepărtează fosforul şi sulful, pînă la procente foarte mici), urmată de afinarea într-un cuptor acid (Martin, uneori electric). Oţelul acid de cuptor electric se elaborează mai mult în turnătoriile de oţel, folosindu-se ca materie primă fier vechi, piese rebutate din producţia proprie, deşeuri curate din producţie, etc. Oţel bazic: Oţel de fuziune elaborat în cuptoare cu căptuşeală bazică (de ex.: de dolomit, magnezit, etc.) şi în contact cu o zgură bazică. Cuptorul poate fi un convertisor bazic Oţel (Thomas), un cuptor Siemens-Martin sau un cuptor electric. Căptuşeala şi zgura bazică permit folosirea de fondanţi şi reducerea fosforului şi a sulfului pînă la procentele dorite. Oţelul bazic de convertisor produs prin procedeul clasic Thomas are conţinut mai mic de sulf şi de fosfor, dar conţinut mai mare de azot decît oţelul acid de convertisor. Compoziţia chimică e asemănătoare cu a acestuia, iar domeniul de întrebuinţare e similar. Oţelul bazic produs în convertisor prin procedeele OV şi LD (v. sub Convertisor 1) poate fi elaborat din orice fel de fonte. Aceste oţeluri au sudabilitate şi ductilitate superioare, pot fi supuse ambutisării adînci şi au proprietăţi mecanice echivalente cu ale oţelurilor Martin. Oţelul bazic de cuptor Martin şi oţelul bazic de cuptor electric pot fi elaborate din orice fel de fonte, sau din amestecuri de fonte cu fier vechi sau cu minereuri curate de fier, sulful şi fosforul conţinute în şarjă putînd fi reduse mult mai bine decît în convertisor. De asemenea, dezoxidarea se poate face mai uşor, putînd rezulta oţel calmat. Oţelurile produse în cuptoare Martin bazice sau în cuptoare electrice bazice pot fi de calitate oricît de superioară (oţeluri carbon de calitate, oţeluri aliate) şi sînt mai puţin costisitoare decît cele acide produse în cuptoare Martin şi electrice, sau prin procedee duplex. După modul de terminare a elaborării, se deosebesc oţeluri de fuziune calmate, necalmate şi semi-calmate. Oţel calmat: Oţel de fuziune la a cărui elaborare — ca operaţie finală şi concomitent cu dezoxidarea şi corectarea compoziţiei, sau după aceasta — se adaugă unele elemente cari împiedică formarea de bule de oxid de carbon în topi-tură, evitînd total „fierberea" oţelului în timpul solidificării. De obicei, calmarea se execută: cu ferosiliciu şi feromangan, cu -siliciură de calciu (care se adaugă pe jgheab), cu aluminiu (care se adaugă în oală sau în lingotieră); la elaborarea unor oţeluri aliate sînt folosite, uneori, pentru dezoxidare şi calmare, aliaje cu vanadiu, titan, zirconiu, niobiu, bor şi altele, deseori împreună cu aluminiu. Oţelul turnat calmat e mai curat, de compoziţie mai omogenă în secţiune decît oţelul necalmat, fără demarcaţie vizibilă între zona exterioară (Iip-sită de impurităţi) şi zona interioară (care conţine segregaţii). Oţelurile calmate cu elementele speciale indicate rezultă cu grăunte ereditar mai fin decît oţelurile necalmate. Cînd elementele adăugate nu împiedică complet „fierberea" (fie din cauză că sînt introduse în cantitate mai mică decît cea necesară, fie că nu se adaugă aluminiu), oţelul rezultă semicalmat. Oţel liniştit: Sin. Oţel calmat (v.). Oţel calmat parţial: Oţel semicalmat. V. sub Oţel calmat. Oţel necalmat: Oţel la a cărui elaborare nu s-a făcut tratamentul de calmare (v.). V. sub Oţel calmat. Oţel semicalmat. V. sub Oţel calmat. După procedeul de elaborare, se deosebesc oţeluri de fuziune: de convertisor, de creuzet, de cuptor electric şi oţel Martin. Oţel de convertisor: Oţel de fuziune obţinut prin afinarea fontei lichide într-un convertisor, folosind ca gaz oxidant aer atmosferic, aer îmbogăţit cu oxigen, amestec de oxigen şi vapori de apă, sau oxigen pur. Ridicarea temperaturii, necesară menţinerii oţelului rezultat în stare topită, se obţine prin arderea elementelor însoţitoare din fontă (Si, Mn şi C, în convertisorul acid; P, Si, Mn şi C, în convertisorul bazic). Oţelul de convertisor poate fi acid (Bessemer) sau bazic (Thomas, OV sau LD). V. şî Convertisor 1, Oţel acid, Oţel bazic. Oţel Bessemer: Oţel de fuziune acid, obţinut prin afinarea în convertisor Bessemer a fontei de afinare Bessemer (bogată în siliciu şi cu conţinut cît mai mic de fosfor şi de sulf, elemente cari nu pot fi reduse în acest procedeu). V. şî sub Oţel acid; Convertisor acid (Bessemer), sub Convertisor 1. Oţel LD: Oţel de fuziune obţinut prin procedeul LD (v. sub Convertisor 1) în convertisor de construcţie specială în care se suflă oxigen pur pe la partea superioară a convertisorului, deasupra băii metalice. Se poate elabora din fonte de orice compoziţie şi e de calitate echivalentă cu a oţelului Martin. V. şî sub Oţel bazic. Oţel OV: Oţel de fuziune obţinut în convertisor bazic obişnuit, în care se suflă un amestec fluid, compus din oxigen şi vapori de apă, în părţi aproximativ egale. E de calitate echivalentă cu a oţelului Martin. V. şî sub Oţel bazic. Oţel Thomas: Oţel de fuziune bazic, obţinut prin afinarea în convertisor Thomas a fontei Thomas (cu conţinut mare în fosfor şi cu conţinut cît mai mic în siliciu). V. sub Oţel bazic, Convertisor bazic (Thomas). Oţel de creuzet: Oţel de fuziune obţinut prin topirea simplă (sau prin retopirea şi alierea) în creuzet, a unei încărcături formate de obicei din oţel cementat, din oţel de pudlaj, oţel de convertisor ori oţel Martin, sau, uneori, din deşeuri rezultate la elaborarea acestor oţeluri, ori din fontă de mangal. Creuzetele, confecţionate din şamotă şi grafit, sînt bine închise după încărcare, apoi sînt introduse în cuptoare cu recuperatoare intermitente („regeneratoare" asemănătoare celor ale cuptorului Siemens-Martin), unde sînt încălzite şi menţinute la temperaturile prescrise. Materia primă fiind foarte curată, iar procesul de afinare putînd fi condus uşor, oţelul de creuzet rezultă ca oţel de calitate superioară, cu conţinut foarte mic de impurităţi şi, de cele mai multe ori, bine calmat. Poate fi oţel carbon de calitate (cu orice procent de carbon dorit) sau oţel aliat (de construcţie, de scule sau cu întrebuinţări speciale). Oţelul de creuzet a fost — în trecut — cel mai bun oţel pe care-l producea siderurgia. Fiind foarte costisitor, a fost înlocuit cu oţeluri produse în cuptoare elect! ice, în prezent fabricarea oţelului de creuzet fiind aproape abandonată. Oţel de cuptor electric: Oţel de fuziune obţinut de obicei din şarje solide, prin afinare în cuptoare electrice (cu arc electric sau de inducţie, cu căptuşeală bazică sau acidă). Poate fi oţel carbon de calitate sau oţel aliat de orice calitate, în general, oţelul de cuptor electric e de calitate superioară, putînd fi chiar de cea mai înaltă calitate. Sin. Oţel electric. Oţel de oală: Sin. Oţel de creuzet (v.). Oţel de retortă: Sin. Oţel de convertisor (v.). Oţel electric: Sin. Oţel de cuptor electric (v.). Oţel Martin: Oţel de fuziune acid sau bazic, obţinut prin afinarea în cuptoare Siemens-Martin (v.) a unor şarje compuse fie din fontă şi fier vechi în stare solidă, fie din fontă lichidă şi fier vechi, fie din fontă lichidă şi minereuri curate de fier. Datorită posibilităţii de a controla continuu compoziţia şarjei, oţelul Martin poate fi de calitate superioară, în special cînd elaborarea se face în cuptor cu căptuşeală acidă (v. sub Oţel acid). Oţelul Martin poate fi oţel carbon obişnuit, oţel carbon de calitate sau oţel aliat (obişnuit, slab aliat sau mediu aliat). în general, oţelurile Martin sînt superioare oţelurilor de convertisor (Bessemer, Thomas), sînt echivalente cu oţelurile OV şi LD, şi sînt — în unele privinţe — inferioare oţelurilor de cuptor electric. Cea mai mare cantitate de oţeluri cari se fabrică în industria mondială sînt oţeluri Martin. Oţel Siemens-Martin: Sin. Oţel Martin (v.). Oţel sudat: Oţel care se obţine în stare pastoasă, sub formă de lupe sau lentile, fie prin elaborare direct din minereu (în cuptoare cu cuvă, în cuptoare cilindrice rotative, etc.), fie prin elaborare indirectă, din fontă (în vetre de afinare, în cuptoare de pudlare, etc.). Prin reducere, se obţin Oţel 727 Oţel în vatra cuptorului granule de fier păstos (conţinutul în carbon fiind foarte mic, iar temperatura de topire mai înaltă decît cea care se poate realiza în cuptor, fierul nu poate rezulta în stare topită); prin frămîntarea masei metalice din vatră, granulele se sudează între ele (de aici, numirea de oţel sudat), obţinîndu-se bucăţi de formă lenticulară (lupe sau lentile). Oţelul obţinut ca produs intermediar în unele procedee de elaborare a oţelului sudat are multe goluri, cari îi dau aspectul buretelui, din cauza incluziunilor de zgură; în această formă oţelul e numit oţel burez os sau oţel spongios. Oţelul sudat e caracterizat prin; incluziuni de zgură în cantităţi uneori foarte mari (la oţelul obţinut direct din minereu, procentul de zguri poate atinge 4---7%); conţinut mic de sulf; structură fibroasă (rezultată în urma forjării şi laminării). Conţinutul în carbon poate fi foarte mic (cum e în „fierul" sudat), însă poate atinge şi procente mari (1 **-1,2%, în oţeiui dur de pudlaj). Oţelul sudat e tenace, greu oxidabil, se forjează uşor şi se sudează prin forjare foarte uşor. — După modul de elaborare, oţelul sudat e folosit, fie ca materie primă pentru oţelării (de ex. oţelul produs direct din minereu, în cuptoare cilindrice rotative), fie la executarea unor piese expuse la coroziune (ţevi fierbătoare, antretoaze, materiale metalice de suprastructură pentru calea ferată, nituri, piuliţe, sîrme, lanţuri pentru marină, etc.). Oţel obţinut direct din minereu: Oţel sudat obţinut direct din minereu,—fie prin procedee vechi (în cuptor corsican, în cuptor catalan sau în cuptor cu cuvă), — fie prin procedee moderne (în cuptoare cilindrice rotative; prin procedeul Flodin; etc.). Oţelul produs prin procedeele vechi conţinea cantităţi mari de impurităţi (cenuşi, zguri), procentul de fier fiind de circa 92’**94%; el era folosit la confecţionarea de arme, obiecte casnice, etc., prin forjare. Oţelul obţinut prin procedee moderne e folosit mai mult ca materie primă, de calitate superioară, la elaborarea unor oţeluri de fuziune, în cuptoare rotative cilindrice se pot prelucra minereuri sili-cioase, sărace în fier, cu conţinut de elemente costisitoare (de ex,: cu Ti, Cu, Ni, Co, etc.), rezultînd lupe de oţel cu conţinut mic sau mediu de carbon, cari constituie o materie primă ieftină pentru furnal sau pentru elaborarea de oţeluri de fuziune. Oţel de pudlaj: Oţel sudat obţinut prin afinarea fontei în cuptoare de pudlare. După forjare, mai conţine încă 0,5“*0,6% zguri, care-i dau aspect fibros. Conţinutul de carbon poate varia în limite foarte largi (de la urme, în „fierul" sudat, pînă la 1 • * * 1 f 2 %, în oţelurile dure); conţinutul de sulf e foarte mic (uneori, pînă la miimi de procente), iar conţinutul de fosfor ajunge pînă la OJO-^O^O%. Oţelul de Dudiaj se forjează şi se sudează uşor, e tenace şi rezistent .‘a coroziune. E întrebuinţat, fie la executarea de piese expuse la coroziune (v. sub Oţel sudat), fie ca materie primă pentru obţinerea unor oţeluri de fuziune de calitate superioară (oţel de creuzet, oţel de cuptor electric, oţel cementat). Oţel pudlat. V. Oţel de pudlaj. Oţel cementat: Oţel obţinut prin carburarea fierului tehnic sau a oţelului moale (de obicei, oţel sudat). Materialul, forjatîn bare de dimensiuni mici, eîmpachetat cu un praf de ce-mentare în cutii de carburare, şi tratat după metoda obişnuită în tratamentul termochimic de carburare (v.), însă cu o durată de menţinere îndelungată (pentru a se ajunge la un procent mare de carbon, în oţel). Conţinutul de carbon poate varia, în funcţiune de calitatea dorită: de la 0,4“-0,9% în miezul barelor şi de la 0,8—1,4% în straturile superficiale, pînă la 0,7 1,1 % în miez şi 1,5*• *2% în straturile superficiale. Oricum s-ar proceda, materialul rezultă neomogen. în trecut, a fost întrebuinţat, în speciai, ca oţel de scule sau ca materie primă pentru elaborarea oţelurilor de creuzet. Uneori, pentru a obţine un oţel omogen, în privinţa conţinutului de carbon, barele de oţel cementat erau supuse unei topiri simple în creuzet, rezultînd un oţel de fuziune cu conţinut mare de carbon. După procedeul de fasonare la care a fost supus, după elaborare, pentru obţinerea produselor semifabricate, se deosebesc: oţel prelucrat la cald prin presiune (forjat, laminat sau tras) şi oţel turnat. Oţel prelucrat la cald (prin presiune): Oţel carbon sau aliat care, după elaborare, a fost turnat sub formă de lingouri sau de blocuri şi apoi supus unei prelucrări prin deformare la cald (laminare, forjare liberă la presă sau la ciocan, matriţare, tragere, extrudare, etc.) şi adus în stare de semifabricat pentru laminare sau forjare, de laminate finite, sau de piese semifinite sau finite. Piesele de oţel prelucrat la cald (de ex. semifabricate pentru laminare, sau laminate finite) pot fi supuse ulterior unei noi prelucrări' (prin aşchiere, deformare plastică la cald sau la rece, tratament termic, etc.). Oţelul prelucrat la cald, poate fi oţel forjat sau oţel laminat. V. şî Oţel 2. Oţel forjat: Oţel carbon sau aliat, care a fost prelucrat (din lingou în semifabricate pentru forjare sau laminare, sau din acestea în alte produse fabricate sau semifabricate) prin deformare la caid, efectuată cu ajutorul ciocanelor sau al preselor. Oţelurile forjate pot fi oţeluri de pudlaj, oţeluri cementate şi oţeluri de fuziune. Piesele forjate pot fi supuse ulterior unei noi prelucrări prin aşchiere, prin tăiere sau prin deformare plastică la cald sau la rece (care poate fi forjare liberă sau în matriţă, laminare, tragere, etc.). Oţelul forjat poate fi oţel obişnuit, oţel de cementare, de îmbunătăţire. E folosit ca oţel de construcţie sau ca oţel de scule. Oţelurile obţinute prin forjare la temperatură potrivită au structura omogenă şi, de obicei, mai fină; ele au mai puţine incluziuni, sînt mai plastice şi au rezistenţe mai mari decît materialul din lingouri; sînt livrate de uzine fără tratament termic ulterior, sau recopt (înmuiat) ori normalizat. Oţel laminat: Oţel aliat sau nealiat, care a fost prelucrat (din lingou sau bloc în semifabricate pentru forjare sau laminare, sau din acestea în alte produse fabricate sau semifabricate— de exemplu în oţel profilat, în tablă, etc.), prin deformare la cald efectuată cu ajutorul laminoarelor. Poate avea aceleaşi întrebuinţări ca şi oţelul forjat (v.).— Oţel tras: Oţel în bare profilate, rotund, etc. sau în ţevi, cari au fost obţinute din oţel forjat, prin tragere la cald sau la rece. Oţel turnat: Oţel care a fost turnat în piese finite sau aproape finite, în forme permanente sau în forme pierdute, din oţel de fuziune elaborat în cuptoare Siemens-Martin sau electrice, în convertisoare mici de turnătorie, în creuzete, etc. Oţelul turnat, care se topeşte şi se toarnă la temperaturi înalte (peste 1400°), are retragere mare, 7,35%, în vojum), care poate provoca tensiuni proprii şi deformaţii, dacă oţelul se răceşte prea brusc sau neuniform. El trebuie elaborat cu atenţie şi calmat. Poate conţine un procent mic sau mijlociu de carbon. Un conţinut prea mare în fosfor sau în sulf favorizează segregaţiile. Oţelul curge greu şi umple greu formele, şi deci se toarnă din el numai piese cu pereţii mai groşi decît 3 mm. Piesele de oţel turnat sînt supuse, de obicei, unui tratament de normalizare, pentru a micşora structura grosolană rezultată din turnare. De asemenea, oţelul turnat poate fi cementat, îmbunătăţit, etc., în funcţie de proprietăţile pe cari trebuie să le aibă piesa. Oţelurile turnate pot fi oţeluri carbon obişnuite, oţeluri carbon de calitate sau oţeluri aliate. Oţel 728 Oţel în tehnică sînt folosite numeroase oţeluri turnate, ca, de exemplu: oţeluri perlitice cu mangan (pentru piese de maşini cari reclamă călire pătrunsă) sau cu nichel (pentru piese de maşini cari reclamă cementare sau îmbunătăţire); oţeluri austenitice cu mangan (pentru fălci de concasor, inimi de macaz de căi ferate, etc.) sau cu nichel (pentru piese nemagnetice sau rezistente la coroziune, etc.); oţeluri feritice cu peste 13% Cr (pentru piese rezistente la coroziune); oţeluri crom-nichel sau crom-mangan (pentru piese de maşini supuse la solicitări mari); oţeluri cu wolfram (pentru magneţi permanenţi). Unele oţeluri turnate sînt standardizate. — Din punctul de vedere al proprietăţilor, determinate degradul.de puritate mare, de condiţiile de elaborare şi de controlul riguros al compoziţiei şi al caracteristicilor mecanice, se deosebesc: oţeluri obişnuite şi oţeluri de calitate. Oţel obişnuit: Oţel carbon turnat, forjat sau laminat, care a fost obţinut în cantităţi mari prin orice procedeu şi, de obicei, în convertisoare Bessemer ori Thomas sau în cuptorul Martin, în condiţii obişnuite de elaborare; el e folosit ca oţel de construcţie (pentru construcţii de maşini sau metalice, cum sînt construcţiile navale, de clădiri, de căi ferate, etc.) unde nu se cer condiţii speciale. Caracteristicile lui depind de conţinutul în carbon (v. sub Oţel carbon); cu unele excepţii, nu e supus cementării sau îmbunătăţirii. Uzinele îl produc, de obicei, sub formă de semifabricate laminate sau forjate, şi numai piesele mari şi tablele subţiri sînt supuse unui tratament de recoacere adecvat. Oţelurile obişnuite sînt standardizate, în ţara noastră, în două grupuri: oţeluri livrate pe baza caracteristicilor mecanice şi oţeluri livrate pe baza compoziţiei chimice. Sin. Oţel normal, Oţei comun. Oţel comun: Sin. Oţel obişnuit (v.). Oţel de masă: Sin. Oţel obişnuit (v.). Oţel de serie: Sin. Oţel obişnuit^ v.). Oţel normal: Sin. Oţel obişnuit (v.). Oţel de calitate: Oţel carbon sau oţel aliat cu grad de puritate mare* la care, prin elaborarea îngrijită, prin realizarea riguroasă a compoziţiei în limite cît mai strînse (de ex. în elemente de aliere diferite de carbon, adăugate intenţionat, ca la oţelurile aliate complexe), sînt garantate atît compoziţia chimică, cît şi. caracteristicile mecanice, şi e asigurată constanţa proprietăţilor obţinute prin tratamente termice. Caracteristicile lui depind de compoziţie şi de tratamentul la care e supus (v. şî sub Oţel carbon, şi sub Oţel aliat). Uzinele îl produc, fie ca oţel prelucrat la cald (forjat sau laminat, sub formă de semifabricate), fie ca oţel turnat. Unele oţeluri de calitate sînt standardizate. Sînt oţeluri de calitate oţelurile de scule, unele oţeluri carbon de construcţie cu rezistenţe mari şi cu proprietăţi deosebite (oţelurile carbon de calitate), oţelurile carbon speciale cu domenii de folosinţă speciale şi toate oţelurile aliate. Sin. Oţel nobil, Oţel de calitate superioară, Oţel superior. V. şi sub Oţei carbon, şi sub Oţel aliat. Oţel de calitate superioară: Sin. Oţel de calitate (v.). Oţel nobil: Sin. Oţel de calitate (v.). Oţel superior: Sin. Oţel de calitate (v.). — Dupâ conţinut uJ.de carbon în raport cu cel corespunzător punctului eutectoid, se deosebesc: oţei eutectoid, oţel hipereutectoid şi oţel hipoeutectoid. Oţel eutectoid: Oţei carbon sau oţel al cărui conţinut de carbon corespunde punctului S din diagrama fier-carbon (v. sub Fier-carbon, aliaje ^). în oţelurile eutectoide carbon, eutectoidul conţine 0,83%, C şi e constituit din perlită pură, formată din două faze: formaţiuni de cementită (lamelară, globulară sau punctiformă) şi o masă de bază de ferită (care e o soluţie solidă de carbon în fier a). Are proprietăţi mecanice superioare (a/,= circa 80 kgf/mm2; duritatea 250---300 kgf/mm2), tenacitate relativ mare, dar se prelucrează greu prin aşchiere. Pentru uşurarea prelucrării, trebuie supus unei recoaceri de globuli-zare, în decursul căreia cementită lamelară se transformă în cementită globulară sau punctiformă. în oţelurile eutectoide aliate, conţinutul de carbon e în general mai mic, putînd ajunge, de exemplu, la: circa 0,35%, la un oţel cu 9% Mn; circa 0,25%), la un oţel cu 2% Mo; etc. Cei doi constituenţi, ferita şi perlită, disolvă cel puţin parţial elementul sau elementele de aliere, formînd perlită aliată. în funcţiune de natura şi de cantitatea de elemente de aliere, oţelul eutectoid aliat poate avea proprietăţi mecanice mult superioare oţelului eutectoid carbon, o tenacitate deosebită şi o prelucrabilitate uşoară, sau—în cazul alierii cu unele elemente cari dau carburi — poate prezenta duritate mare şi se prelucrează greu. Oţelul eutectoid se căleşte relativ uşor şi e întrebuinţat, în general, ca oţel de scule. Oţel hipereutectoid: Oţel carbon sau oţel aliat avînd un conţinut de carbon mai mare decît cel corespunzător punctului S din diagrama fier-carbon (v. sub Oţel eutectoid). în starea normalizat are structura formatădin doi constituenţi, şi anume: zone mari de perlită prinse într-o reţea de cementită (această reţea fiind cu atît mai pronunţată cu cît conţinutul de carbon e mai mare). Are rezistenţă de rupere la tracţiune şi duritate mari, e casant şi se prelucrează greu (cu atît mai greu, cu cît conţinutul de carbon e mai mare). Se căleşte cu răcire în apă sau în ulei, obţinîndu-se o duritate superficială mare (pînă la duritatea HRC de circa 64, la oţelurile carbon cari conţin 1,1 —1,3 % C). Oţelurile aliate hipereutectoide prezintă durităţi şi mai mari după călire (pînă la duritatea HRC= 66), mai ales cînd conţin elemente cari formează carburi (Cr, W, V, Ti, etc.). Oţelurile hipereutectoide sînt obişnuit oţeluri de scule sau oţeluri cu proprietăţi şi întrebuinţări speciale. Oţel hipoeutectoid: Oţel carbon sau oţel aliat avînd un conţinut de carbon mai mic decît cel corespunzător punctului S din diagrama fier-carbon (v. sub Oţel eutectoid). în starea normalizat are structura compusă din zone de perlită într-o masă de bază de ferită (aceasta luînd forma unei reţele, care e cu atît mai pronunţată cu cît conţinutul în carbon al oţelului e mai mare). Uneori—în funcţiune de conţinutul de carbon, de temperatura de încălzire, de durata de menţinere la această temperatură şi de viteza de răcire — structura (formată tot din perlită şi ferită) nu are formă poliedrică cu reţea de ferită, ci poate căpăta aspect dendritic ori „în frunză", sau structură caracteristică Widmanstâtten (în care ferita se separă în formă de ace paralele, cu orientări diferite). Aceste structuri sînt necorespunzătoare şi trebuie distruse printr-un tratament termic adecvat. Oţelurile carbon hipoeutectoide şi oţelurile aliate hipoeutectoide, conţinînd pînă la circa 0,60 % C, sînt oţeluri de construcţie (oţeluri de cementare sau oţeluri de îmbunătăţire); ele sînt tenace, plastice la cald şi prezintă rezistenţă de rupere la tracţiune şi duritate cu atît mai mici cu cît conţinutul în carbon e mai mic. Oţelurile hipoeutectoide cu conţinut în carbon mai mare decît circa 0,70% sînt, de obicei, oţeluri de scule. — Dupâ tratamentul termic, termochimic sau mecanic la care poate fi supus dupâ prelucrare, se deosebesc: oţel călibil, oţel de cementare, oţel de îmbunătăţire, oţel de nitrurare, oţel forjabil (lami-nabil) şr oţel sudabil. Oţel călibil: Oţel care poate fi călit, adică oţei care, după încălzire şi menţinere suficientă la temperatura de Oţel 729 Oţel austenitizare (deasupra temperaturii Ac3, ia oţelurile hipo-eutectoide, respectiv deasupra lui Acx, la oţelurile hipereu-tectoide), urmată de răcire rapidă în mediu gazos, lichid sau solid, suferă o transformare caracteristică a austenitei, rezui-tînd structuri în afară de echilibru. Deşi constituenţii structurali de călire sînt numeroşi (martensită, troostită şi sorbită, la călirea cu răcire continuă, respectiv bainită, troostită, sorbită, la călirea isotermică), se consideră drept călită numai acea porţiune (în adîncime) din piesă care are în structură, la călirea cu răcire continuă, cel puţin 50% martensită şi restul troostită, respectiv bainită (superioară sau inferioară), la călirea isotermică. Un oţel care — după călire — nu are astfel de constituenţi în structură e considerat necâlibil (v. şî Călire, Călibilitate; v. şî sub Fier-carbon, aliaje —). Sînt căiibile oţelurile carbon cari conţin cel puţin 0.20--* •••0,25% C (oţeluri de îmbunătăţire, oţeluri de scule, etc.), cum şi oţelurile aliate cu conţinut de carbon cel puţin egal cu acesta. Oţelurile aliate martensitice se călesc chiar la răcirea în aer (sînt autocâlibile); oţelurile ledeburitice şi cele cu carburi se călesc în apă sau în ulei, după încălzire la temperaturi înalte, cari uneori depăşesc 1300° (v. sub Oţel rapid). Nu sînt căi ibi Ie oţelurile aliate feritice şi cele austenitice (pentru că nu au transformări alotropice). După călire, oţelurile au duritate mare, dar prezintă fragilitate mare în straturile călite; de aceea, sînt supuse de obicei unui tratament de revenire joasă (cînd se urmăreşte realizarea unei durităţi superficiaje maxime) sau de revenire înaltă (v. sub Oţel îmbunătăţit). în general, oţelurile căi ibi le sînt oţeluri de calitate (v.). Oţel cementabil: Sin. Oţel de cementare (v.). Oţel de cementare: Oţel carbon sau oţel aliat cu conţinut mic în carbon, care poate fi supus tratamentului termochimic de îmbogăţire cu carbon a straturilor superficiale (v. Carburare 2), urmat de un tratament de călire simplă sau dublă, cu scopul de a se realiza o duritate superficială cît mai mare, păstrîndu-se totuşi în miez o tenacitate mare. Această ultimă condiţie cere ca miezul să nu fie călibil, adică să aibă un conţinut de carbon cît mai mic. Oţelurile de cementare au un conţinut de carbon care variază normal în limitele 0,05 şi 0,25%, uneori putînd fi şi puţin mai mare. Oţelurile de cementare sînt oţeluri de construcţie de calitate superioară şi sînt întrebuinţate la executarea pieselor cari sînt supuse la uzură de frecare şi unor sarcini variabile cari necesită tenacitate înaltă (bolţuri de piston, butoane motoare sau cuplare de locomotivă, glisiere de locomotivă, roţi dinţate, etc.). Oţelurile de cementare aliate sînt de obicei slab sau mediu aliate şi conţin nichel, crom, molibden, manganr vanadiu, etc. (fiind oţeluri aliate binare, ternare, complexe). Cele mai bune oţeluri de cementare sînt oţelurile Cr-Ni-Mo, Cr-Ni sau Cr-Mo. Pentru piese mai puţin solicitate sînt folosite oţeluri nichel, sau oţeluri crom ori oţeluri crom-mangan, etc. V. şi sub Oţel carbon, Oţel aliat. Oţel de îmbunătăţire: Oţel carbon sau oţel aliat care poate fi supus tratamentului termic de îmbunătăţire (călire la martensită, urmată de revenire înaltă). E un oţel deconstrucţie, de regulă cu conţinut decarbon de0,25**-0,60 %, uneori cu conţinut mai mare. Oţelurile aliate de îmbunătăţire sînt în general slab sau mediu aliate, binare, ternare sau complexe, cele mai frecvente elemente de aliere fiind: manganul, nichelul, cromul, molibdenul, vanadiul, wolframul şi titanul. V. şî sub Oţel aliat. După îmbunătăţire, structura oţelului e formată dintr-o sorbită de reven:re (sorbită globulară), cu sau fără formaţiuni feritice. Compoziţia oţelului sa alege, în funcţiune de dimensiunile piesei, astfel încît structura finală să f:e omogenă în toată secţiunea. Structura de îmbunătăţire (sorbită globulară) prezintă tenacitate maximă şi rezistenţă la oboseală mai mare ca a altor structuri. Oţelurile de îmbunătăţire sînt oţeluri de calitate superioară şi sînt întrebuinţate la construcţia de piese (de maşini, motoare, autovehicule, avioane, etc.) cărora ii se cer rezistenţă maximă, tenacitate înaltă şi o cît mai bună rezistenţă la oboseală (de ex.: biele de motoare cu combustie internă şi de locomotive, bandaje, diferite axuri, etc.). Sin. Oţel ameliorabil. Oţel ameliorabil: Sin. Oţel de îmbunătăţire (v.) Oţel de nitrurare: Oţel de îmbunătăţire aliat cu anumite elemente cari, la nitrurare (v.), dau nitruri stabile şi foarte dure. Elementele cari formează cele mai dure şi mai rezistente nitruri sînt: aluminiul, titanul, vanadiul, cromul şi molibdenul. Oţelurile de nitrurare mai mult folosite au o compoziţie cuprinsă în limitele: 0,20**-0,45 % C; 0,70***1,25 % AI; pînă Ia 1,80% Cr; 0120---0I60% Mo. Unele oţeluri speciale de nitrurare conţin şi titan sau vanadiu (circa 20%), iar cele cărora li se cer caracteristici maxime de rezistenţă conţin şi pînă la 3,5—4% Ni. Un oţel de nitrurare prezintă, după efectuarea nitrurării, următoarele caracteristici: duritate superficială foarte mare (duritatea HV pînă la circa 1100**-1200), care se menţine nemodificată după încălziri repetate pînă la 650—675°; rezistenţă mare la uzura de frecare; rezistenţă deosebit de mare la oboseală; mare rezistenţă la coroziune. Din oţelurile de nitrurare se execută piese cari reclamă astfel de proprietăţi (de ex.: arbori, cămăşi de cilindri, roţi dinţate, instrumente de măsură, scule de aşchiere, etc.). Pot fi folosite ca oţeluri de nitrurare şi oţeluri de construcţie slab aliate Cr-Ni-Mo, Cr-Ni-W şi altele similare, duritatea superficială a acestora şi celelalte proprietăţi caracteristice fiind însă sensibil mai reduse. De asemenea, pentru mărirea rezistenţei la coroziune pot fi nitrurate orice fel de oţeluri, chiar oţeluri moi, iar prin aplicarea unor procedee noi de nitrurare pot fi nitrurate — cu rezultate foarte bune --şi oţeluri obişnuite de îmbunătăţire slab aliate (cu Cr, Ni, Mo, etc.). Sin. Oţel nitrurabil. V. şî sub Nitrurare, Nitruri, Nitralloy. Oţel forjabil: Oţel care poate suporta deformaţii mari permanente, în urma unor prelucrări la cald sau la rece, fără a prezenta fisurări, opunînd o cft mai mică rezistenţă la deformare. Un oţel e cu atît mai forjabil cu cît conţine mai puţin carbon şi cu cît temperatura de prelucrare e mai înaltă. Forjabilitatea oţelului mai depinde de: modul de elaborare, natura şi cantitatea impurităţilor (de ex. sulful reduce forjabilitatea la cald, iar fosforul, pe cea la rece), structura cristalină, natura şi cantitatea eventualelor elemente de aliere, turtirea procentuală, tratamentul termic sau mecanic anterior, modul de prelucrare prin deformare, etc. în general, sînt mai greu forjabile oţelurile cari conţin în cantităţi mari elemente cari formează carburi (C, Cr, W, etc.). Oţelurile forjabile sînt, în mod obişnuit, oţeluri de calitate (cărora li se garantează compoziţia chimică). Ele se prelucrează la cald prin laminare, forjare, matriţare, extrudare, etc. şi la rece prin tragere, laminare, trefilare, etc. V. şi ForjabiIitate. Oţel I amin abil. V. sub Oţel forjabil. Oţel sudabil: Oţel care se poate suda, cu sau fără material de adaus, fie prin încălzire şi topire (sudare liberă), fie prin încălzire pînă la o stare înaintată de plasticitate şi sub presiune mare (sudare prin forjare, sudare prin presare Ia cald, „şfăiţuire"). Sînt uşor sudabile prin încălzire şi topire (sudare cu gaz, sudare electrică, etc.) oţelurile carbon de construcţie (v.) şi majoritatea oţelurilor slab aliate. Oţelurile cu conţinut mare de carbon şi cele înalt aliate sînt greu sudabile şi cer, de cele mai multe ori, fluxuri speciale, electrozi speciali, uneori atmosferă de protecţie, etc. Sînt sudabile prin forjare oţelurile cu conţinut de maximum 0,30--*0l35% C Oţei 730 Oţel le 0,40% Mo, 0,40% Cu, etc. (conţinuturi chiar foarte mici ie crom, wolfram şi alte elemente împiedică total această udare). Sudarea prin forjare se face la temperaturi înalte pînă la 1300“*1400°) şi sub presiuni mari (pînă Ia3*• *4 kgf/mm2). Oţel n e c ă li b i I. V. sub Oţel călibil. Oţel neforjabil: Oţel care nu se poate forja. V. sub Dţel forjabil. Oţel nelam inabil: Oţel care nu se poate lamina. V. sub Oţel forjabil. Oţel nesudabil. V. sub Oţel sudabil. Oţel nitrurabil: Sin. Oţei de nitrurare (v.). — Din punctul de vedere al structurii care se formează dupâ răcire lentă, sînt caracteristice următoarele oţeluri: Oţel austenitic: Oţel aliat a cărui structură uniformă austenitică se păstrează la temperatura normală, datorită coborîrii punctului AL de transformare eutectoidică sub temperatura normală, prin influenţa anumitor elemente de adaus (de ex. 10 * * * 14 % Mn sau 20-*-40% Ni) (v. şî sub înnobilare; v. ş] fig. sub Oţel nichel). Oţelurile austenitice au rezistenţă la rupere, limită de elasticitate şi duritate mici, dar aiungire, gîtuire şi tenacitate mari; se prelucrează greu prin aşchiere, sînt neferomagnetice, nu se pot căli sau recoace (fiindcă nu au domeniu de transformare y—°0- Uneori sînt răcite brusc de la temperatura de 1000°, pentru a se obţine o structură austenitică omogenă. La deformarea la rece, structura devine mai fină, şi se separă un mic procent de martensită; prin aceasta, oţelurile devin mai dure şi magne-tizabile. După elementul de înnobilare adăugat, oţelurile austenitice au proprietăţi diferite, şi se folosesc ca oţeluri neferomagnetice (cu circa 23 % Ni), ca oţeluri rezistente la uzură (cu 10—14% Mn), oţeluri inoxidabile sau rezistente la coroziune (cu circa 30% Ni), etc. Sin. Oţel poliedric. V. şî sub Nemagnetice, materiale Oţel cu carburi: Oţel aliat, cu conţinut mai mare în adausuri nobile (Cr, Mo, V, W) decît oţelurile perlitice obişnuite, astfel încît apar în structură, pe lîngă cementită, şi carburi foarte dure ate acestor elemente de adaus. Se prelucrează greu prin aşchiere, are duritate mare şi nu reclamă o răcire bruscă la călire; îşi menţine duritatea la cald, carburile elementelor de adaus fiind mai stabile decît cementită. Oţelurile cu carburi sînt folosite ca oţeluri de scule. Oţelurile rapide (autocălibile) fac parte din această clasă de oţeluri. Oţel cu structură omogenă: Oţel care are în structură un singur fel de cristale. Oţelurile cu structură omogenă sînt rezistente la coroziune, pentru că nu formează pile electrice intercristaline nici în medii corozive. De exemplu, oţelurile austenitice crom-nichel (cu conţinut mic în carbon şi cu mai mult decît 18 % Cr şi 8 % Ni) sînt rezistente la coroziune intercristalină; această proprietate se menţine şi după prelucrări la cald, dacă se restabileşte structura omogenă a acestor oţeluri, prin călire de la temperatura de 1100* * * 1150°. Oţel feriţi c: Oţel aliat ia care, prin elementele de adaus (de ex.: siliciu, crom), domeniul y (austenitic) e restrîns şi deplasat spre valori mici ale conţinutului în carbon (v. fig. X sub Adaus de aliere, Adaus în oţel), astfel încît oţelul nu mai are puncte de transformare între temperatura de topire şi temperatura ordinară. De aceea, oţelurile feritice nu se pot căli sau recoace. Cristalele lor de ferită au tendinţa de a creşte în timpul răcirii, şi o finisare a structurii grosolane se poate obţine numai prin deformarea la cald (forjare, etc.), de exemplu a semifabricatelor. Oţelurile feritice sînt moi, tenace şi mai rezistente la coroziune decît oţelurile perlitice (v. şî sub Oţel silicios). Oţel ferito-perlitic: Oţel carbon hipoeutec- toid, cu structură compusă din ferită şi perlită, sau oţel aliat care are această structură datorită elementelor de adaus, de exemplu datorită cromului şi nichelului (v. fig. sub Oţel crom-nichel). Proprietăţile lor diferă după elementele de adaus (v. şi sub Oţel aliat). Sînt folosite ca oţeluri de construcţie şi ca oţeluri de scule. Oţel ledeburitic: Otel aliat cu elemente de adaus (de ex.: crom, molibden, wolfram, etc.) cari deplasează spre stînga liniile de transformare, astfel încît domeniul austenitic e micşorat şi oţelurile au structura hipereutectoidică, în care apare ledeburita. Oţelurile ledeburitice sînt foarte dure, se forjează greu, sînt rezistente la coroziune şi sînt folosite ca oţeluri de scule pentru solicitări mari (v. şi sub Oţel de scule)# Oţel martensitic. 1: Oţel aliat care (datorită elementelor de adaus) are, la temperatura normală, structura martensitică de călire, fără să fi fost supus vreunui tratament termic (v. fig. VI şi /X). Oţelurile martensitice sînt dure, casante, căiibile în aer liniştit (autocălibile) şi se prelucrează greu prin aşchiere cu unelte tăietoare. De obicei nu au întrebuinţare în tehnică. Oţel martensitic. 2: Oţel călit care are structură martensitică. Oţel perlitic: Oţel care are, la temperatura normală, structură constituită din perlită pură. Sînt perlitice; oţelul carbon eutectoid (v.) şi unele oţeluri aliate (de ex. cu nichel sau cu mangan) cu procente mici de adaus (v. fig. VIU şi IX). Oţel poliedric: Sin. Oţel austenitic (v.).— Dupâ compoziţia chimica, se deosebesc două grupuri mari de oţeluri: oţeluri carbon şi oţeluri aliate. Oţel carbon: Oţel cu conţinut de carbon între 0,04 şi 1,7%, şi care mai conţine în procente normale elemente însoţitoare rezultate din elaborare (Si, Mn, P, S); conţinutul în elemente însoţitoare e limitat la: circa 0,80% Mn, circa 0,50% Si, maximum 0,06% P şi maximum 0,06% S, fără însă ca suma P+S să depăşească 0,10%; pe lîngă aceste elemente însoţitoare, oţelurile carbon mai conţin şi impurităţi (alte elemente nedorite), în cantităţi mici în oţelurile de calitate superioară, însă, uneori, în ^ ^ procente destul de mari în oţelurile obişnuite. Acestea se pot clasifica în trei grupuri : elemente metalice (de ex. Cu, Al, Ti, etc.); elemente nemetal ice (de ex.: As, zguri, etc.); elemente gazoase (de ex.: O, N, H, CO, etc.). De obicei, oţelul carbon e un oţel de fuziune (v.), obţinut în convertisor, în cuptor Martin sau în cuptor electric. Influenţa carbonului şi a diferitelor elemente cari se găsesc în oţelurile carbon răcite încet, asupra structurii şi proprietăţilor lor, se manifestă astfel: Carbonul modifică structura, cum se vede în diagrama fier-carbon (v. sub HB 140 3Q0J2Q 250 200 150 100 50 V \ \ HB/' \ \ w k — V,b 60 K 50 \20 40 ■16 30 ■12 20 ■ 8 10 4 0 1,70 op Carbontîn % I, Variaţia unor proprietăţi ale oţelurilor carbon în funcţiune de conţinutul în carbon. HB) duritatea Brinell, în kgf/mm8; ar şi cre) rezistenţa de rupere la tracţiune, respectiv limita de elasticitate, în kgf/mm2; ) gîtuirea la rupere, în % ; 6) alungirea relativa la rupere, în %; K) rezilienţa, în kgm/cm2. Fier-Carbon, aliaje ^); cu creşterea conţinutului de carbon în oţelurile hipoeutectoide, creşte conţinutul de perlită (cres-cînd proporţional rezistenţa şi duritatea, şi reducîndu-se aproape proporţional caracteristicile de plasticitate, B, K) î oţelul cu 0,83% C e constituit, numai din perlită, iar în Oţel 731 Oţel oţelurile hipereutectoide apare — pe lîngă perlită — şi cemen-tită secundară. în fig. I sînt reprezentate variaţi le principalelor proprietăţi mecanice, în funcţiune de conţinutul în carbon, pentru oţeluri carbon laminate la cald şi răcite încet. Valorile indicate trebuie considerate medii, ele putînd varia (în limite de circa ±10%) în funcţiune de procedeul de elaborare, de natura şi conţinutul în impurităţi, de condiţiile de răcire după laminare, etc. De asemenea, oţelurile carbon turnate au caracteristici mai puţin favorabile, structura de turnare fiind mai grosolană decît cea de laminare. Greutatea specifică scade linear, pe măsura creşterii conţinutului în carbon (v. fig. //). Proprietăţile magnetice ale oţelurilor carbon răcite încet variază astfel (v. fig. Iii): rezistivitatea (p) şi forţa coercitivă (Hff) cresc cu conţinutul în Q 0,24 0,20 o.te 0,83 Carbon. în % II. Variaţia greutăţii specifice Y[kgf/dm3] a oţelurilor carbon, în funcţiune de conţinutul în carbon. 0,12 HC 20 10 0 Pmgx 800 800 400 200 13000 21000 12000 20000 11000 19000 10000 18000 0 0,83 1,70 Cdrbon>în °/o carbon; inducţia remanentă (B), permeabilitatea magnetică ([Jt,) şi saturaţia magnetică (471/03) scad mult cu conţinutul în carbon. La acelaşi conţinut de carbon, caracteristicile mecanice variază după felul formaţiunilor structurale; oţelurile cu perlită lamelară au duritate mai mare decît cele cu structură globulară (însă ultimele se prelucrează mai uşor prin aşchiere şi prin deformare plastică); la oţeluri cu formaţiuni lame-lare, duritatea e cu atît mai mare, cu cît lamelele de cementită sînt mai subţiri şi mai mici (duritate maximă se obţine la formaţiunile aciculare — martensitice — în oţelul călit). Toate proprietăţile indicate mai sus sînt valabile pentru temperatura normală (+20°); la temperaturi mai înalte sau mai joase — şi sub 0° — aceste proprietăţi variază în limite largi. Manganul şi siliciul (cari se adaugă în orice oţel, pentru dezoxidare) şi fosforul dau cu fierul soluţii solide, cu procente de solubiIitate mari, cari obişnuit nu sînt atinse în oţeluri. — Astfel, aceste elemente disolvîndu-se în fier nu pot fi observate în microstructură, prezenţa lor putîndu-se constata prin segregaţia intracristalină pe care o produc (manganul şi siliciul produc segregaţii neînsemnate dar fosforul produce segregaţii puternice). în proporţii pînă la circa 1 %, manganul măreşte puţin rezistenţa la rupere a oţelului şi uşurează prelucrările la cald. Siliciul are o influenţă asemănătoare cu a manga-nului, cînd se găseşte în oţel în proporţii pînă la circa 0,75%. în proporţii mai mari decît cele normale, manganul şi siliciul devin elemente de aliere şi influenţa lor asupra proprietăţilor oţelurilor devine importantă (v. sub Oţel aliat). — Fosforul produce segregaţii dendritice puternice şi favorizează creşterea grăunţilor cristalini; de aceea e considerat ca element III. Variaţia proprietăţilor magnetice ale oţelurilor carbon, în funcţiune de conţinutul în carbon. p) rezistivitatea, în Q mm2/m; B) inducţia remanentă în Gs; jx) permeabilitatea magnetică, în Gs/Oe; 4tt/ ) polarizaţia magnetică de saturaţie, în Gs; Hc) cîmpul magnetic coercitiv, în Oe. deosebit de dăunător în oţeluri. El măreşte duritatea şi rezistenţa de rupere la tracţiune, în oarecare măsură, dar micşorează foarte mult plasticitatea; la conţinut mai mare decît 0,1 %, fosforul conferă oţelu'ui o mare fragilitate la temperaturi normale (fragilitate la rece). Fosforul e admis în oţeluri pînă la proporţii maxime de 0,06% (în oţelurile de calitate — cel mult 0,03 %). Numai în oţelurile de prelucrat la automate (v.) şi în oţelul fosforos pentru piuliţe (v.) se admit proporţii mai mari de fosfor — pînă la 0,01 % pentru primele, respectiv de 0,2--*0,4% pentru ultimul—t deoarece fosforul favorizează obţinerea unor suprafeţe netede la prelucrările prin aşchiere. Sulful e insolubil în fier, din care cauză apare în oţeluri sub formă de combinaţii, de cele mai multeori sub formă de sulfură de fier (FeS) şi de sulfură de mangan (MnS). Sulfura de mangan solidificîndu-se la 1620°, deci înainte de a se începe solidificarea oţelului, se aglomerează sub formă de incluziuni ia punctele de întîi ni re a mai multor granule de austenită; astfel, această sulfură nu poate reduce sensibil proprietăţile mecanice ale oţelului. Sulfura de fier, care se solidifică la 1193° sub forma de pelicule fine în jurul granulelor de austenită, formează suprafeţe de separaţie de mică rezistenţă, reducînd mult proprietăţile mecanice ale oţelului. Uneori se formează un eutectic constituit din 85% FeS şi 15% Fe, care se topeşte la 985°, iar dacă în oţel există şi oxid feros (FeO), se formează un eutectic complex — pe bază de FeS — care are o temperatură de topire şi mai joasă, de circa 940°. La încălzirea oţelului pentru prelucrarea la cald, sulfura de fier sau aceste eutectice se înmoaie sau chiar se topesc, pro-vocînd fisuri în materialul care se prelucrează. Aceasta are ca efect fragilitatea la cald (sau la roşu). Din cauza acestei influenţe rele a sulfului sub forma de sulfură de fier, la elaborarea oţelului se urmăreşte totdeauna desfiinţarea acesteia şi legarea sulfului sub formă de MnS, cînd nu e atît de dăunător. în oţel sulful e dăunător, conţinutul său fiind limitat la proporţii asemănătoare cu ale fosforului. E admis în prcporţii mai mari (0,1 S-’-O^S %) numai în oţelurile de prelucrat la automate (v.), deoarece uşurează aşchierea. Oxigenul formează în oţel oxtd feros (FeO) şi oxid manganos (MnO), cari au influenţe asemănătoare cu ale sulfurilor, dar nu produc fragilitate la caid, deoarece au temperaturi de topire cari nu sînt atinse la încălzirile obişnuite — pentru tratamente termice sau prelucrări la cald — ale oţelurilor. Incluziunile de zgura influenţează defavorabil proprietăţile mecanice ale oţelului. De aceea se urmăreşte evitarea formării sau a pătrunderii, în materialul care se toarnă, a acestor incluziuni, cari de multe ori duc la rebutarea pieselor. Tratamentele mecanice, termice şi ter-m och i m i ce modifică foarte mult proprietăţile mecanice ale oţelurilor carbon. Cele mai profunde modificări rezultă după un ecruisaj (v.) pronunţat, după călire (v.) şi după tratamente termochimice (v.), cum sînt cementarea, nitrurarea, etc. După domeniul de întrebuinţare (care e legat şi de compoziţie), oţelurile carbon se clasifică în: oţeluri carbon de construcţie şi oţeluri carbon de scule. Oţel carbon de scule. V. sub Oţel de scule. Oţelul carbon de construcţie e un oţel căruia i se cere o tenacitate cît mai bună şi e un oţel hipoeutectoid cu conţinut de carbon care, obişnuit, nu depăşeşte circa 0,65%. De obicei e un oţel de fuziune, uneori oţei sudat, care serveşte la fabricarea de semifabricate (blumuri, brame, ţagle, etc.), de piese forjate brut sau de produse finite. în raport cu condiţiile elaborării, aceste oţeluri se clasifică în trei grupuri mari: oţeluri carbon obişnuite, oţeluri carbon de calitate şi oţeluri carbon turnate. Oţelurile carbon obişnuite prelucrate la cald se împart — conform standardizării din ţara noastră — în două grupuri, fiecare cuprinzînd şapte mărci: grupul A (sim- Oţel 732 Oţel boluri OL 00, OL 34, OL 38, OL 42, OL 50, OL 60 şi OL 70) şi grupul B (aceleaşi simboluri ca cele din grupul A, cu adăugarea literei B, de ex. OL 38 B). Oţelurile din grupul A se livrează laminate, pe baza caracteristicilor mecanice; cifra din simbol reprezintă valoarea minimă a lui (cu excepţia oţelului OL 00, la care indicaţia pentru valoarea lui a nu e obligatorie şi se specifică numai că e sub 50 kgf/mm2); aceste oţeluri nu sînt indicate pentru tratamente termice sau termo-chimice. Oţelurile din grupul B au conţinut de carbon de 0,07**-0,15 % pentru OL 34 B, pînă la 0,50---0,63 % pentru OL 70 B şi se livrează pe baza compoziţiei chimice şi pot fi supuse tratamentelor termice sau termochimice. Oţelurile carbon obişnuite se elaborează cu conţinut relativ mare de sulf şi fosfor (maximum 0,06% pentru fiecare, maximum 0,10 % suma S+P, la oţelurile din grupul B). Aceste oţeluri sînt foarte mult întrebuinţate, în construcţiile metalice şi mecanice, fiind cele mai folosite dintre toate oţelurile cari se fabrică în prezent. Sînt livrate în profiluri divsrse şi în dimensiuni foarte variate, rezultate prin laminare la cald. V. Oţel laminat la cald, sub Oţel 2. cuptor electric) şi prin controlul riguros al compoziţiei şi al caracteristicilor mecanice. în ţara noastră sînt standardizate două grupuri de astfel de oţeluri: trei mărci de oţeluri de cementare (OLC 10, OLC 1511 20 şi OLC 16) şi patru mărci de oţeluri de îmbunătăţire (deex.: OLC 25, OLC 35, OLC 45 şi OLC 60), cum şi unele oţeluri carbon de calitate, cu destinaţii speciale, cari sînt obiectul unor standarde separate, de exemplu: oţelurile fosforoase pentru piuliţe (v.), oţelurile pentru prelucrare la automate, oţelurile pentru căldări, oţelurile pentru piese de autovehicule, oţel uri le carbon pentru scule, etc. La oţelurile de cementare şi de îmbunătăţire, cifrele din simbol arată, în sutimi de procent, conţinutul mediu de carbon. Compoziţiile chimice şi principalele proprietăţi mecanice sînt date în tabloul I. La proprietăţile mecanice sînt prescrise valori atît pentru starea normalizată, cît şi pentru starea îmbunătăţită. Aceste oţeluri sînt fabricate pentru a fi tratate termic sau termochimic şi sînt folosite la construcţia de piese de maşini foarte variate, supuse la solicitări deosebite. Otelurile carbon turnate in piese sînt oţeluri de construcţie şi pot fi oţeluri obişnuite sau oţeluri Tabloul l. Oţeluri carbon de calitate prelucrate la cald Marca Compoziţia chimica, în % S=max. 0,05; P=max.0(04; S-f P=max. 0,08 Caracteristici mecanice C Mn Si °r | kgf/mm2 ! min. J s5 % min. % min. °c kgf/mm8 min. OLC 10 0,07—0,13 0,35-0,65 0,17—0,37 ! 34 31 55 21 OLC 15 0,12—0,18 0,35-0,65 | 0,17—0,37 38 28 55 23 OLC 25 0,22—0,29 0,5 —0,8 0,17-0,37 N 46 25 50 28 I 48 24 50 30 OLC 35 0,32—0,39 0,5-0,8 0,17-0,37 N 52 22 45 32 I 55 21 45 34 OLC 45 0,42—0,49 0,5—0,8 0,17-0,37 N 62 18 40 36 I 65 > 17 40 34 OLC 60 0,57-0,65 0,5—0,8 0,17—0,37 N 72 14 35 40 I 75 ! 13 35 43 N=normalizat; l = îmbunătăţit. Oţelurile carbon de calitate prelucrate la cald se caracterizează prin gradul de puritate mare, datorit unei elaborări îngrijite (în cuptor Siemens-Martin sau în de calitate. Se elaborează în cuptoare electrice, în cuptoare Siemens-Martin, în convertisoare Bessemer de turnătorie, şi uneori în creuzete. în ţara noastră, oţelurile carbon turnate Tabloul II. Oţeluri carbon turnate în piese Grupul oţelurilor Marca Conţinutul, în % Caracteristici mecanice C Mn Si "r kgf/mm2 kgf/mm2 I §5 % * ; % K kgm/cm3 OT 40 0,08—0,15 0,20—0,45 40 ! 20 ' — OT 45 0,16—0,25 0,20—0,45 45 — 18 — — Normale OT 50 0,26-0,35 0,50—0,90 0,20-0,45 50 : — 15 ! — — OT 55 0,36-0,45 0,20-0,55 55 l — 12 — — OT 60 0,46—0,55 0,20-0,55 60 10 — — OT 40 A 0,08—0,15 0,20-0,45 40 20 24 23 ! 5 OT 45 A 0,16-0,25 0,20—0,45 45 23 22 ! 20 4 Ameliorate OT 50 A 0,26—0,35 i 0,30-0,90 0,20—0,45 50 25 19 ^ 17 ! 3 OT 55 A 0,36—0,45 0,20-0,55 55 28 16 ! — OT 60 A i 0,46—0,55 0,20-0,55 60 30 12 j — I — OT 40 X 0,08-0,15 0,20-0,45 40 23 28 I 25 _ Speciale OT 45 X 0,16—0,25 0,50—0,90 0,20—0,45 45 27 ' 25 23 — OT 50 X 0,26-0,35 0,20—0,45 50 29 I 22 19 — Cu proprietăţi mag- OT 40 D 0,08—0,15 n 90 0,20-0,45 40 20 _ - netice prescrise OT 45 D 0,16-0,25 0,20-0,45 45 I 18 ; ~ — Oţeî 733 Oţel sînt clasificate în trei grupuri: normale, ameliorate şi speciale, avînd compoziţiile chimice şi caracteristicile mecanice indicate în tabloul 11; caracteristicile mecanice indicate sînt minime (nelimitative), iar pentru compoziţia chimică sînt prescrise limite maxime la conţinuturile de S, P şi S+ P, după procedeul de topire (bazic sau acid), cari sînt indicate în tabloul III. Tabloul III. Continutu! de P si S în oteluri carbon turnate Grupul oţelurilor Normale Ameliorate Speciale Procedeul de topire a oţelului bazic acid P % max. 0,06 0,05 0,04 bazic I acid S % max. bazic ! acid P+S % max. 0,08 0,06 0,06 0,10 0,06 0,05 0,06 0,08 0,05 0,04 0,06 0,06 0,12 .0,10 0,08 Oţelul carbon turnat are coeficient de contracţiune relativ mare, din care cauză .se produc tensiuni remanente mari, retasuri mari, deformaţii, etc. Conţinutul prea mare de sulf sau de fosfor favorizează segregaţiile dendritice, imprimînd oţelului o fragilitate exagerată. Clasificarea în cele trei grupuri ţine seamă de acestea, avînd ca rezultat diferenţierea sensibilă a caracteristicilor mecanice: oţelurile normale, nu au pres-cripţiuni pentru limita de curgere, cele ameliorate au limita de curgere prescrisă şi valori mărite la alungire, iar cele speciale au valori şi mai mari pentru limita de curgere şi pentru alungire. Deoarece oţelul topit curge greu şi umple greu formele, din oţel se toarnă numai piese cu grosimea pereţilor de cel puţin 3 mm. Pentru a îmbunătăţi calităţile de turnare şi comportarea bună a oţelului la temperaturi sub zero grade se adaugă cantităţi mici de crom (pînă la 0,4%), de nichel (pînă la 0,4%) sau de molibden (pînă la 0,1%), fără a se ajunge în domeniul oţelurilor turnate aliate (v.). Orice piesă turnată din oţel carbon trebuie supusă unui tratament termic adecvat, pentru omogeneizarea structurii, reducerea tensiunilor proprii, etc. Sînt recomandate, în special: normalizarea (v.)f recoacerea de omogeneizare (v.) şi recoa-cerea de detensionare (v.). în tabloul II sînt indicate şi compoziţiile, respectiv caracteristicile mecanice a două oţeluri turnate cu proprietăţi magnetice prescrise şi suficient de bune (cu condiţia ca oţelul să nu prezinte retasuri, sufluri sau alte defecte de turnare). Pentru îmbunătăţirea microstructurii, piesele turnate din astfei de oţeluri trebuie supuse unei recoaceri la temperatura de 850---9500, urmată de o răcire dirijată, lentă (10***30°/h), în funcţiune de complexitatea şi dimensiunile piesei.— Oţelul carbon se foloseşte uneori sub diferite numiri, cum sînt următoarele: Oţel cu carbon: Sin. Oţel carbon (v.). Oţel de scule, dur. V. sub Oţel carbon de scule. Oţel de scule, moale: Sin. Oţel dur. V. sub Oţel carbon • de scule. Oţel de scule, semidur. V. sub Oţel carbon de scule. Oţel de scule, semimoale. V. sub Oţel carbon de scule. Oţel de scule tenace: Sin. Oţel de scule, semimoale. V. sub Oţel carbon de scule. Oţel de Suedia: Oţel carbon cu foarte puţine impurităţi, fabricat în Suedia din fontă de mangal. E întrebuinţat mai ales la elaborarea anumitor oţeluri de calitate. Oţel dur: Sin. Oţel de scule moale. V. sub Oţel carbon de scule. Oţel extramoale. V. sub Oţel de construcţie de uz curent. Oţel foarte moale. V. sub Oţel de construcţie de uz curent. ,Oţel moale. V. sub Oţel de construcţie de uz curent. Oţel nealiat; Sin. Oţel carbon (v.). Oţel semidur. V. sub Oţel de construcţie de uz curent. Oţel semimoale. V. sub Oţel de construcţie de uz curent. Oţel aliat: Oţel care, pe lîngă elementele conţinute de regulă în oţelurile carbon, conţine şi alte elemente, adăugate intenţionat în timpul elaborării sau conţine cantităţi mari de mangan şi (sau) de siliciu, pentru a-i da anumite-proprietăţi; unele oţeluri aliate pot avea pînă la 35% elemente de adaus (cari pot fi pînă la circa: 30% nichel, 30% crom, 14% mangan, 4% siliciu, 20% wolfram, 8% molibden, 5 % vanadiu, 2% cupru, 12% aluminiu, 18% cobalt, 1,6% titan, etc.) şi uneori mai mult decît 1,7% carbon. Oţelurile cu cantităţi mari de adausuri sînt numite şi oţeluri înalt ai iate, spre deosebire de oţelurile mediu şi slab aliate, cari conţin cantităţi mai mici de adausuri. Oţelurile cu un conţinut de mangan mai mic decît 0,80% sau cu un conţinut de siliciu mai mic decît 0,35%, adăugate în cursul procesului de elaborare pentru a uşura acest proces (de ex. dezoxidare, etc.), sînt considerate oţeluri carbon obişnuite. Oţelul aliat e un oţel de calitate, elaborat prin fuziune în cuptorul Siemens-Martin, în cuptorul electric, sau prin retopire în creuzet, din materii prime alese cu îngrijire, elementele de aliere fiind adăugate către sfîrşitul perioadei de elaborare. Elementele de adaus modifică parametrii punctelor de transformare, proprietăţile fizicochimice ale oţelului, structura lui după răcire lentă, viteza critică de călire, adîncimea de durificare la călire (v. fig. IV b), etc. Efectul elementelor 700 tsj £ ■5 5/7/7 I300 Qj -.z 00 ţ 100_______________________________ 0 10 20 30 40 50 Distanţă de fe margine ’ln mm I ! j rt j A i I A \ \\ s k 2 V r ~ -- ioc &eoo '3> 500 Mm •*>300 ^200 100 H - \ P' r I— ■ -- 6 10 28 30 ¥) 50 Distantă de Ia margine, în mm SV. Variaţia adîncimii de călire, în funcţiune de compoziţia oţelului. 1) oţel carbon obişnuit, cu 0,45%C, 0,60% Mn, 0,20% Si, călit la 800° în apa; 2) oţel carbon obişnuit, cu 0,60%C, 0,60%Mn, 0,20% Si, călit la 800° în apă; 3) oţel aliat, de construcţie, cu 0,35% C, 3,0% Ni, călit la 850° în apă; 4) oţel aliat, de construcţie, cu 0,35% C, 3,5 % Ni, 0,90%) Cr, călit la 850° în ulei. de adaus nu creşte proporţional cu procentul de adaus; efectele mai multor elemente de adaus pot fi mai mult decît cumulative sau mai puţin decît cumulative (v. şi Adaus de aliere în oţel, sub Adaus de aliere; v. şi sub înnobilare).— După numărul de elemente de adaus, oţelurile aliate pot fi: oţeluri binare (cari conţin încă un element, de ex. nichel, pe lîngă carbon şi pe lîngă elementele cari intră în proporţii mici în compoziţia oţelurilor nealiate, cum sînt manganul, siliciul, sulful, fosforul), oţeluri ternare (cari conţin, pe lîngă carbon, încă două elemente, de exemplu crom şi nichel), oţeluri complexe (cari conţin, pe lîngă carbon, încă trei sau mai multe elemente, de exemplu crom, molibden şi vanadiu). Oţelurile aliate au proprietăţi cari diferă după elementele de aliere (în ordine aproximativ descrescîndă a gradului lor de întrebuinţare actuală: Cr, Ni, Mn, Si, W, Mo, V, Co, Ti, Cu, Al, Ta, Be, Nb, Be, Zr). Influenţa elementelor de aliere asupra proprietăţilor oţelului (v. tabloul IV) se poate aprecia după felul în care ele modifică diagrama fier-carbon (v. sub Oţel 734 Oţeî Fier-carbon, aliaje ^ ), şi rezultă din forma diagramelor de echilibru termic binare Fe-element de aliere şi curbele de transformare isotermică a austenitei (din cari rezultă indicaţii sigure pentru tratamentele termice ale oţelurilor). Aceste modificări sînt indicate sub Adaus de aliere (v.) şi sub Adaus de aliere în oţel (V. sub Adaus de aliere). Influenţele diferitelor elemente de aliere asupra proprietăţilor oţelurilor sînt mai mult sau mai puţin modificate în urma tratamentelor termice sau mecanice. în cursul alierii cu două sau cu mai multe elemente de aliere, influenţele acestora se cumulează, ajungîndu-se în acest mod Ia proprietăţile finale urmărite la oţelul respectiv. Astfel, în raport cu elementele de adaus, oţelurile aliate pot fi mai tenace decît oţelurile carbon; pot avea după călire şi revenire duritate mai mare, care se menţine la temperaturi mult mai înalte decît la oţelurile carbon; pot fi supuse nitrurării, cu rezultate deosebit de importante; pot avea proprietăţi electrice, magnetice, de uzură, etc. cu totul deosebite; etc. Clasificarea oţelurilor aliate se poate face după mai multe criterii, cum sînt următoarele: după structura obţinută în aer liber (normalizare), se deosebesc cinci clase de oţeluri aliate (feritice, perlitice, austenitice, martensitice şi cu carburi); după compoziţia şi structura în stare de echilibru (la răcire lentă), oţelurile aliate se împart în trei grupuri (hipoeutectoide, hipereutectoide şi ledeburitice); după elementul sau elementele principale de aliere (v. mai jos); după domeniul de întrebuinţare, se deosebesc oţeluri aliate de construcţie, cu subgrupul oţelurilor cu proprietăţi deosebite şi destinaţie specială, şi oţeluri de scule. între această ultimă clasificare şi clasificarea după structura de normalizare există o corespondenţă aproximativă în sensul că, în linii generale, oţelurile de construcţie obişnuite sînt din clasa perlitică, iar oţelurile cu proprietăţi deosebite aparţin claselor austenitică, martensitică sau feritică; oţelurile de scule sînt din clasele martensitică şi cu carburi. După elementul sau elementele principale de înnobilare, oţe'urile aliate se clasifică în urcătoarele grupuri: grupul oţelurilor cu nichel (oţel nichel, oţel molibden-nichel, oţel crom-nichel, oţel crom-molibden-nichel), grupul oţelurilor cu crom (oţel crom, oţel mangan-crom, oţel mangan-molibden-crom, oţel vanadiu-crom), grupul oţelurilor cu molibden (oţel molibden), grupul oţelurilor cu mangan (deex.: oţel mangan, oţelsiliciu-mangan,oţel molibden-mangan, oţel nichel-mangan, oţel nichel-molibden-mangan), grupul oţelurilor aliate pentru scopuri speciale (de ex.: oţel neferomagnetic, oţel silicios pentru construcţii electrotehnice, etc.). Ele sînt numite, de obicei, după elementele de adaus. Oţel crom: Oţel aliat care poate conţine pînă la 30 % crom. Deoarece cromul micşorează cîmpul austenitic, limitîndu-l în partea stîngă a diagramei (v. fig. XX sub Adaus de aliere), oţelurile crom se pot grupa cum urmează: oţeluri subeutectoidice, cu subgrupul oţelurilor subperlitice şi perlitice (cînd au conţinut mic în carbon şi crom) şi subgrupul oţelurilor supraperlitice şi martensitice (cînd au conţinut mic în carbon şi conţinut mai mare în crom); oţeluri cu carburi şi oţeluri ledeburi-tice (cu conţinut mijlociu sau mare în carbon şi crom); oţeluri feritice (cu conţinut mic în carbon şi conţinut ^ mare în crom), cari nu au puncte de transformare, cu cf subgrupul oţelurilor semi- ^ feritice (cu conţinut puţin mai mic în crom), la cari structura suferă numai parţial transformări (v. fig. V). Oţelurile perlitice se călesc uşor şi adînc, au gra- V. Clasificarea oţelurilor crom dupâ nulaţie fină, şi se folosesc conţinutul în crom şi carbon, ca Oţeluri de construcţie 0 Oţeluri subeutectoidice, subperlitice (de ex. oţelul CU 1 % C şi ?« perlitice; //) oţeluri subeutectoidice, 1 —1,3 % Cr, pentru rul- supraperlitice şi martensitice; III) oţe-menţi ; oţelul CU 1% C şi Iuri cu carburi; IV) oţeluri ledeburitice: 3 % Cr, pentru magneţi per- V) Oţeluri semiferitice şi feritice. manenţi) şi, în special, ca oţeluri de scule; oţelurile martensitice nu sînt folosita, din cauza durităţii şi a fragilităţii lor; oţelurile cu carburi şi cele ledeburitice se folosesc ca oţeluri de scule; oţelurile feritice, cu peste 13% Cr, se folosesc ca^oţeluri inoxidabile. Oţel crom-mangan: Oţel aliat ternar cu conţinut mic sau mediu de carbon, şi cu pînă la 15% Cr şi 20% Mn. Oţelurile crom-mangan au proprietăţi apropiate de cele ale oţelurilor crom-nichel, dar sînt mai ieftine. Sînt foarte sensibile la supraîncălzire şi au tratamentul termic dificil (un adaus mic de nichel ameliorează aceste defecte). Sînt întrebuinţate ca oţeluri de scule, oţelurile slab aliate (de ex. oţelul cu 0,9 % C, Tabloul IV. Influenţa elementelor de aliere în oţel Proprietatea Elementul de aliere C Mn l Si | Ni Cr | W | Mo v I | Co Ti i I Cu î I Al | ! Ta ! | Nb ] I B Rezistenţa la tracţiune + + + + + + + + + + + + + + + — + Alungirea - - — — — ■f — + + (-) -f* Rezilienţa ’+ (_) - (“) + - + + + Duritatea + + + + + + + -F + + + + - + + - + Rezistenţa electrică : + + + + + + + + + (-) + + + (“) Rezistenţa la oboseală + + + + + + + Rezistenţa Ia co roziune + + + + + + -f + + + + + + + + Refractaritatea + + + + + + + + Călibilitatea + + + + + + + ++ + + ++ + ‘ — + + Sensibilitatea la supraîncălzire + — — — — — — Capacitatea de revenire + — + + + + + + + + + + + Formarea carburilor + + + + + + + ++ + + + + + + + Punctul Âcx + + + + + + + + + + Punctul Ac8 + + + + + + — + — + + + Domeniui y + — — — — — + + — — — Măreşte mult + Măreşte — Scade----------Scade mult (—) Uneori, la conţinuturi mari, scade ¥ /\ -i— i / > ! i \ \ m / \ 1 \ m \ \ \ I W \ Oţeî 735 Oţet ^75 N- 1 % Mn şi 0,5* * * 1,0 % Cr, care e călibil în ulei, nu se deformează la călire şi e folosit pentru burghie, alezoare, stanţe, etc.), respectiv ca oţeluri pentru scopuri speciale, oţelurile bogat aliate (de ex. oţelul cu 0,15% C, 16,5% Mn şi 14,5 % Cr, care e inoxidabil şi rezistent la coroziune). Oţelurile crom-mangan sînt întrebuinţate ca oţeluri de înlocuire pentru oţelurile crom-nichel. Oţel crom-nichel: Oţel aliat ternar, cu crom şi nichel în diferite proporţii şi cu conţinut mic în carbon (de obicei sub 0,50 %). Oţelurile crom-nichel au proprietăţi superioare de tenacitate şi căi ibi I itate în adîncime, datorită adausului de nichel (v. fig. IV b) şi duritate mare, datorită formării de carburi prin adausul de crom. După structura pe care o au după răcire lentă, se deosebesc următoarele clase (v. fig. VI): oţe- luri ferito-perlitice, oţeluri martensitice___________________ şi troostito-sorbitice, 24SI oţeluri austenito- 20 martensitice, oţeluri austenitice. Sîntîntrebuinţate mai ales oţelurile perlitice şi oţelurile austenitice. Oţelurile crom-nichel perlitice se întrebuinţează ca oţeluri de construcţie pentru cementare sau pentru îmbunătăţire (pentru piese de maşini cu solicitări mari) şi rareori ca oţeluri de scule (de ex. oţel pentru matriţe de forjat şi de imprimat la cald sau la rece). Ele au caracteristici mecanice mai bune (v. fig. VII a) şi au tendinţa de segregare primară 0 2 4 6 8 10 12 n 16 18 W 22 24 Crom, în % VI. Clasificarea oţelurilor crom-nichel după conţinutul în crom şi nichel. /) oţeluri ferito-perlitice; //) oţeluri marten-sito-şi troostito-sorbitice; IU) oţeluri austenito-martensitice; /V) oţeluri austenitice. 160 § U150 Z -S M S ^ m iiîflc g 30 * M * 70 70 80 50 40 30 20 10 330 380 330 300 270 240 210 180 150 120 1 4Q8 500 600 700_ Temperatura de revenire,în C x6 [\ ■5 V \ \ \ \ s. \ \ 4 V \ \ 3^ s \ 2J ■— "7 ; .§ 140 \Sl20 li$110 l^rWO 90 1 p 80 * 18 60 Şf 50 I 40 Js 30 * 20 '%> 10 £ 0 $ 70 60 50 40 30 20 420 390 360 330 270 240 210 ' 150 120 480 500 600 700 Temperatura de revenire.in °C prietăţile mecanice (v. fig. VII b), le măreşte stabilitatea la revenire şi refractaritatea, şi le micşorează fragilitatea de. revenire. Oţelurile austenitice sînt întrebuinţate ca oţeluri pentru scopuri speciale (de ex.: oţelurile cu 10"-25% Cr şi 7***25% Ni, ca oţeluri inoxidabile şi necorodabile; oţelurile cu 15—30% Cr şi 10“*60% Ni, ca oţeluri refractare; oţelurile cu circa 15% Cr, circa 13% Ni şi circa 2% W, ca oţeluri pentru supape, la solicitări foarte mari). Oţel mangan: Oţel care conţine mai mult decît 0,8% mangan (oţelurile cu mai puţin decît 0,8 % mangan, introdus la elaborarea pentru dezoxidare, sînt considerate oţeluri nealiate). Manganul mărind cîmpul austenitic, structura oţelurilor variază cu conţinutul în mangan (v. fig. VIII), şi se deosebesc următoarele clase: oţeluri perlitice; oţeluri martensitice (cari cuprind şi oţelurile cu structura troostitică); oţeluri austenitice; oţeluri cu structuri de tranziţie periitică-martensitică, respectiv mar-tensitică-austenitică. Clasele acestea sînt indicate în figură şi corespund răcirii în curent de aer; prin răcire bruscă în apă, unele oţeluri martensitice devin austenitice. Oţelurile mangan mar-^tensitice nu se întrebuinţează; oţelurile mangan perlitice (cu 0,10—1,0% C şi 0,80-*-3,0 % C) au întrebuinţări cari depind de conţinutul în carbon: cele cu carbon puţin se între 14 12 SS. 10 h 5 4 \ \ \ V w nr \ '■s m 1 N\ s 1 0 0,2 8,4 8,6 8# 1,0 1,2 1,4 1,6(1,8 Carbon}în% VIU. Clasificarea oţelurilor mangan, după conţinutul în carbon şi mangan. I) oţeluri perlitice; II) oţeluri cu structuri de tranziţie; III) oţeluri marten-' buinţează ca oţeluri de sitice; /V) oţeluri martensito-troosti- tice; V) oţeluri cu troostită şi ce'men-tită; VI) oţeluri austenitice. VII. Caracteristici de rezistenţă ale unor oţeluri complexe cu crom şi nichel de îmbunătăţire. a) oţel cu 0,32% C, 3,62% Ni, 0,82% Cr, 0,65% Mn, . 0,28% Si, călit la 830° în ulei; b) oţel cu 0,35% C, 1,8-2,7% Cr, 1,2—2,5% Ni, 0,2—0,-4% Mo, 0,3—0,8% Mn, 0,30% Si, călit la 850° în ulei; 1 şi 2) alungire la rupere 610* respectiv 65; 3) duritate Brinell; 4) limită de elasticitate; 5) rezistenţă la tracţiune; 6) gîtuire. mai mare decît oţelurile carbon; sînt mai greu aşchiabile şi greu sudabile; cer tratament termic foarte îngrijit. Un adaus de wolfram sau de molibden le îmbunătăţeşte pro- construcţie ameliorabile (de ex. oţel pentru arcuri) şi ca oţeluri de scule pentru prelucrări la cald, iar cele bogate în carbon ca oţeluri de scule (de ex. pentru cuţite, burghie); oţelurile austenitice (cu 0,9***1,4 % C şi 10***15 % Mn), numite şi oţeluri Had-field, sînt întrebuinţate ca oţeluri rezistente la uzură (de ex. pentru bile de moară sau pentru fălci de concasor). Oţelurile mangan austenitice sînt mai puţin dure decît cele martensitice (la răcirea bruscă de la 1000° devin mai moi şi tenace), sînt greu aşchiabile şi greu forjabile şi au tendinţa de oxidare; la răcirea de la 500*”600° se formează parţial martensită şi oţelurile devin mai dure şi fero-magnetice. Prin deformare la rece se ecrui-sează şi devin foarte dure şi rezistente la uzură. Oţelul mangan austenitic poate fi folosit şi ca oţel turnat (de ex. pentru inimi de cale ferată, pentru piese de prese de brichetat, etc.). Oţel nichel: Oţel aliat IX. Clasificarea oţelurilor nichel după conţi cu pînă ia 30% Deoarece nichelul Ni. nutul în carbon şi nichel, mă- 0 oţeluri perlitice; II) oţeluri cu structuri d<3 reştedomeniul austenitic tranziţie; ///) oţeluri martensitice; IV) oţe-(v. fig. XXVII sub Adaus luri austenitice. de aliere) prin coborîrea punctelor A1ş i A3 (ca manganul), oţeluri le nichelsepot grupa în oţeluri perlitice, oţeluri martensitice, oţeluri austenitice, oţeluri cu structură de tranziţie (v. fig. IX). Oţel 736 Oţeî Sînt întrebuinţate numai oţelurile nichel perlitice şi^ cele austenitice. Oţelurile perlitice cu 1—5% Ni sînt întrebuinţate de obicei ca oţeluri de construcţie, şi anume: cele cu mai puţin decît 0,2% C, ca oţeluri de cementare, şi cele cu 0,2*• *0,5 % C, ca oţeluri de îmbunătăţire; oţelurile cu 5—7 % Ni sînt întrebuinţate ca oţeluri necorodabile pentru palete de turbină. Oţelurile cu 0,5—4% Ni sînt folosite ca oţeluri de scule numai rareori, şi anume pentru matriţe de imprimare la cald sau la rece, dacă, prin tratament termic, capătă structură martensitică. — Oţelurile austenitice necălibile sînt oţeluri cu proprietăţi fizice.deosebite, cari depind de conţinutul în nichel. De exemplu, oţelul cu circa 25% Ni e folosit ca material diamagnetic pentru carcase de busole, tablouri de comandă, carcase de dinam, piese de ceasornice, etc.; oţelul cu 36% Ni, cunoscut sub numele de invar (v.), are o dilataţie termică minimă; oţelurile cu conţinut mare în aichel sînt folosite ca material pentru sîrmă de mare rezis-tivitate electrică. La un conţinut mai mare (40—80%) în nichel, se obţin aliaje cu proprietăţi magnetice deosebite, de ex. permalloy (v,). Deoarece manganul şi nichelul au influenţă asemănătoare asupra aliajelor, se folosesc uneori oţeluri nichel-mangan, mai ieftine, în locul oţelurilor nichel. Oţel silicios: Oţel aliat care conţine mai mult decît 0,4% Si (oţelurile cu mai puţin decît 0,4% Si, în cari Si provine ca impuritate,din căptuşeala cuptorului, din minereu, etc., sînt considerate oţeluri carbon obişnuite). Deoarece siliciul micşorează domeniul y (de ex. el dispare la 1,8% Si, la oţelul cu un conţinut foarte mic în carbon) şi ridică punctele de transformare (cu 50° pentru 1 % Si), structura oţelurilor cu siliciu variază cu conţinutul în carbon şi siliciu, şi se deosebesc următoarele grupuri: oţeluri hipoeutectoide, oţeluri feritice, oţeluri hipereutectoide, oţeluri ledeburitice (v. fig. X). Sînt întrebuinţate: oţelurile cu siliciu feritice şi oţelurile hipoeutectoide, ca oţeluri pentru construcţii magnetice şi electrice (oţelul cu mai puţin decît 0,10%’ C, 0,1—4,0% Mn şi 0,5—4% Si, ca oţel pentru tole de maşini şi de transformatoare electrice), ca oţeluri de îmbunătăţire (de ex. otelul cu 0,45-0,60% C, 1,2—1,3% Si şi 1,2—1,4% Mn), ca oţeluri pentru arcuri (de ex. oţelul cu 0,35—0,55 % C, 1—2 % Si şi 0,7—0,8% Mn) sau ca oţel rezistent la coroziune (de ex. oţelul cu 0,2—1,0% C, 12-15% Si şi 0,2***0,6% Mn, care însă nu e forjabil). — Oţelurile complexe cu siliciu au proprietăţi superioare celor binare şi sînt folosite ca oţeluri pentru arcuri (cu un adaus de 0,5—1,0% Cr) sau ca oţeluri de scule (de ex. otelul cu 0,35—0,55% C, 0,5--*1,2% Si, 0,4% Mn, 0,6—1,2% Cr şi 1—3% W, sau alte oţeluri complexe cu molibden sau vanadiu, cari sînt întrebuinţate ca oţeluri pentru unelte de prelucrare la cald sau la rece). Sin. Oţel cu siliciu. După domeniul de întrebuinţare (care e legat şi de compoziţie), oţelurile aliate se clasifică în oţeluri de construcţie, cu subclasa oţelurilor cu proprietăţi deosebite sau cu destinaţie specială, şi oţeluri pentru sculer Oţelul aliat de construcţie e un oţel aliat cu unu sau cu mai mlilte elemente de aliere şi care se întrebuinţează în construcţia pieselor mecanice supuse la solicitări mari. Poate fi oţel prelucrat la cald sau oţel turnat. Se elaborează în cuptoare Martin şi în cuptoare electrice. Oţelul aliat de construcţie prelucrat (a cald se livrează sub formă de produse obţinute din lingouri prin prelucrare la cald (prelaminate, laminate finite, piese brut forjate), recopt sau simplu laminat. E un oţel de cementare sau de îmbunătăţire, căruia i se cere să satisfacă următoarele condiţii: să aibă anumite proprietăţi mecanice, în funcţiune de întrebuinţarea care urmează să i se dea; să fie uşor de elaborat şi de prelucrat, pentru a fi obţinut în producţia de masă; să aibă un conţinut cît mai mic de elemente de aliere, mai ales din cele deficitare (W, Mo, V, Co, Ni etc.). Oţelul aliat de construcţie, pentru cementare, e întrebuinţat la construcţia de piese cari trebuie să aibă o suprafaţă cît mai dură, foarte rezistentă ;a uzură, şi un miez cît mai tenace, pentru a rezista cît mai bine la sarcini variabile. EI trebuie să aibă un conţinut mic de carbon (în general, sub 0,25%) şi — pentru mărirea tenacităţii miezului—să fie aliat cu elemente cari îmbunătăţesc proprietăţile de tenacitate (Ni, Cr, Mn, Mo, V, etc.); aceste elemente se adaugă în proporţii mici, astfel încît oţelurile aliate de cementare sînt slab aliate sau mediu aliate. După carburare, piesele sînt călite şi supuse unei reveniri joase (v. sub Carburare, şi sub Cementare). în ţara noastră sînt standardizate cinci grupuri de oţeluri aliate de cementare: oţeluri crom, oţel nichel, oţeluri crom-nichel, oţeluri crom-mangan şi oţeluri crom-molibden. Oţelurile aliate pentru cementare au aceleaşi întrebuinţări ca şi cele pentru îmbunătăţire. Oţelul aliat de construcţie, pentru îmbunătăţire, are proprietăţi mecanice superioare şi e întrebuinţat ,a construcţi a de piese de maşini cu solicitări deosebite. Are un conţinut de carbon de cel puţin 0,20—0,25% (v. şi Oţel călibil) şi e aliat cu elemente cari măresc tenacitatea, călibilitatea şi duritatea după călire. Aceste oţeluri pot fi supuse tratamentelor de: îmbunătăţire (cînd se urmăreşte obţinerea unei tenacităţi maxime a piesei şi o rezistenţă la oboseală maximă); călire, urmată de revenire joasă (pentru obţinerea unei durităţi superficiale maxime); diferite recoaceri, în funcţiune de proprietăţile cari trebuia obţinute (normalizare, globulizare, etc.). P.esele cărora Ii se cer duritate superficială maximă şi tenacitate mare în miez pot fi executate şi din oţeluri aliate de îmbunătăţire; ele sînt supuse întîi unei normalizări sau îmbunătăţiri, apoi unei căliri superficiale (v.). în ţara noastră sînt standardizate şapte grupuri de oţeluri aliate de îmbunătăţire: oţel crom, oţeluri mangan, oţel crom-mangan, oţeluri crom-nichel, oţeluri crom-molibden, oţel mangan-siliciu şi oţel crom-vanadiu. Oţelurile aliate de îmbunătăţire sînt întrebuinţate la executarea celor mai diferite piese de maşini, ca: roţi dinţate, roţi melcate, roţi de lanţ, came, arbori cu came, bucşe, bolţuri de piston, axe, arbori cotiţi, biele, glisiere, axe cardanice, etc. Oţelul aliat turnat în piese e un oţel turnat în forme, avînd unu sau mai multe elemente de aliere, din cari cel puţin unul trebuie să depăşească proporţia: 0,9% Mn, 0,5 % Si, 0,1 % Mo, 0,4 % CrsauNi.Se elaborează obişnuit în cuptor electric, excepţional în cuptor Martin sau în creuzet, în funcţiune de conţinutul de elemente principale de.aliere, oţelurile aliate turnate se clasifică în cinci grupuri: oţeluri nichel, molibden-nichel, crom-nichel şi crom-molibden-nichel; oţeluri crom, mangan-crom, mangan-molibden-crom şi vana-diu-crom; oţel-mangan, siliciu-mangan, molibden-mangan, nichel-mangan şi nichel-molibden-mangan; oţeluri aliate pentru destinaţii speciale (oţeJuri inoxidabile, oţeluri cu proprietăţi magnetice superioare, etc.). 4 3 Co ; 0 0 0,5 10 1.5 2,0 Car bort, în % X. Clasificarea oţelurilor cu siliciu dupâ conţinutul în carbon şi siliciu. I) oţeluri hipoeutectoidice; //) oţeluri feritice; III) oţeluri hipereu-tectoldice; IV) oţeluri ledeburitice; V) domeniul defectului de ruptură neagra — prin separare de grafit — (haşurat). Oţeî 737 Oţel Piesele executate din oţel aliat turnat trebuie supuse unui tratament termic pentru corectarea structurii de turnare (omogeneizare, normalizare, etc.), pentru reducerea tensiunilor remanente sau pentru obţinerea unor anumite proprietăţi mecanice (duritate superficială mare, aşchiere uşoară, etc.). în funcţiune de compoziţia chimică şi de tratamentul termic aplicat, rezistenţa de rupere poate varia obişnuit în limitele 60-**130 kgf/mm2; duritatea HRC poate atinge, la oţelurile călite, valoarea 62***64. Rezistenţă bună la fluaj prezintă oţelurile crom-molibden şi nichel-crom-molibden (16---20 kgf/mm2 la 400° şi 6-**9 kgf/mm2 la 500°). Rezistenţă superioară la uzură au oţelurile austenitice manganoase, cum şi oţelurile ferito-perlitice cu structură de călire sau oţelurile slab aliate cu mangan (v. sub Oţel rezistent la uzură). Rezistenţă mare la coroziunea produsă de acizi şi de baze prezintă oţelurile pe bază de crom-nichel (tipul 18% Cr+8% Ni) cu structură austenitică şi oţelurile pe bază de crom (peste 13%) cu structuri perlito-martensitice, semiferitice sau feritice. Pentru piese cari trebuie să-şi menţină rezistenţele mecanice şi rezistenţa chimică la temperaturi înalte se întrebuinţează oţeluri pe bază de crom, deCr-Si sau de Cr-Ni( adău-gîndu-se şi alte elemente (Al, Mo, W, Co, Nb, etc.) (v. şî Oţel refractar). Pentru magneţi permanenţi se întrebuinţează oţeluri pe bază de crom, de wolfram şi de crom şi cobalt (v. Magnetice, materiale -^), iar pentru piese nemagnetice — cele pe bază de nichel, de nichel-crom şi de mangan (v. Nemagnetice, materiale ~). Oţel aliat pentru scule. V. sub Oţel de scule. — Din punctul de vedere al domeniului de întrebuinţare, se deosebesc următoarele două grupuri mari: oţeluri de scule şi oţeluri de construcţie, cari cuprind şi oţelurile cu destinaţii speciale; anumite oţeluri pot fi clasificate în mai multe categorii ale acestor două grupuri. Oţel de construcţie: Oţel turnat, forjat sau laminat, sub orice formă şi în orice stare, care e întrebuinţat la construcţii de orice fel (aparate, organe de maşini, construcţii metalice, etc.) şi care nu e destinat prelucrării unui alt material (metalic sau nemetalic). Oţelurile de construcţie pot fi oţeluri carbon sau oţeluri aliate. După domeniul de utilizare, ele se clasifică în oţeluri de construcţie de uz curent (de ex. pentru construcţii de ferme, de poduri, maşini, etc.) şi oţeluri cu destinaţii speciale. Oţeluri de construcţie de uz curent: Oţeluri întrebuinţate la diferite construcţii de poduri, de ferme, de maşini şi vehicule, etc. Oţelurile de construcţie nealiate se clasifică, uneori, după duritate (care depinde de conţinutul în carbon), în: oţeluri extramoi {<0,15% C), oţeluri moi (0,15---0,25 % C), oţeluri semimoi (0,25—0,45 % C) şi oţeluri semidure (0,45--0,60 % C), cu proprietăţi şi utilizări diferite. Anumite oţeluri de construcţie pot fi supuse şi unor tratamente termochimice; astfel, oţelurile cu 0,10--*0,20% C sînt întrebuinţate şi ca oţeluri de cementare, oţelurile cu 0,30-**0,50 %C, ca oţeluri de îmbunătăţire, iar oţelurile cu 0,60-*-0,65 % C pot fi întrebuinţate — necălite sau călite — şi ca oţeluri da scule, moi. Oţelurile de construcţie aliate sînt, de obicei, oţeluri perlitice. în ţara noastră sînt standardizate o serie de oţeluri aliate, călibile în apă sau în ulei, printre cari: oţeluri nichel, crom-nichel şi crom-molibden, pentru îmbunătăţire şi cementare ; oţeluri crom-mangan, pentru cementare ; oţeluri mangan, crom, crom-mangan şi crom-vanadiu, pentru îmbunătăţire; oţeluri mangan-siliciu, pentru resorturi, etc. Rezistenţa de rupere, dupătratamentul termic, variază între 60 şi 145 kgf/mm2 pentru oţelurile de cementare, şi între 60 şi 130 kgf/mm2 pentru cele de îmbunătăţire, iar duritatea lor Brinell variază între 160 şi 235, după recoacere. Oţel cu destinaţii speciale: Oţel de construcţie care are, după prelucrare, prin compoziţie sau în urma unui anumit tratament prescris, proprietăţi cari îl fac propriu folosirii într-un domeniu special, limitat. E un oţel carbon obişnuit sau de calitate, sau un oţel aliat, şi care poate fi oţel forjat sau laminat, sau oţel turnat. în unele dintre aceste oţeluri, conţinutul de carbon e foarte mlc (de ex. sub 0,10%, în unele oţeluri inoxidabile şi anticorozive; sub 0,13***0,15%, în unele oţeluri pentru ţevi; etc.), iar în altele, conţinutul de carbon depăşeşte chiar 1 % (de ex. în unele oţeluri pentru rulmenţi, în oţelurile rezistente la uzură, în unele oţeluri pentru magneţi permanenţi, etc.). Oţelurile aliate cu destinaţii speciale pot fi slab aliate, mediu aliate sau înalt aliate; uneori conţinutul în elemente de aliere poate atinge sau depăşi 33“*45% (de ex. la unele oţeluri rapide, la unele oţeluri pentru magneţi permanenţi, etc.). Tratamentele termice sau termochimice la cari pot fj supuse aceste oţeluri sînt foarte variate, în unele cazuri fiind deosebit de dificile. Prin elementele de aliere se pot obţine proprietăţi foarte variate; de exemplu: călirea de la temperaturi mai joase; o adîncime de călire mare; valori mari ale durităţii, rezistenţei, alungirii, etc.; proprietăţi deosebite de prelucrabilitate; proprietăţi deosebite magnetice sau de dilataţie termică; rezistenţe mari la deformare la temperaturi înalte (refractaritate mare), la uzură, Ja coroziune, etc..... Exemple: Oţel pentru căldări: Oţe! carbon de calitate care se livrează sub forma de table groase^ pentru a fi întrebuinţate la fabricarea căldărilor de abur. în ţara noastră sînt standardizate trei mărci de oţel pentru căldări, avînd rezistenţa de rupere între 35---42 şi 47---51 kgf/mm2 şi alungirea S10 între 24-*-26 şi 17**• 19 % ; pentru tablele confecţionate din aceste oţeluri sînt prescrise şi condiţii pentru încercarea de îndoire, iar rezilienţa se determină numai pentru table cu grosimea de cel puţin 10 mm. Oţel fosforos pentru piuliţe: Oţel carbon de calitate cu conţinut mare de fosfor, cu compoziţia: 0,10—0,15 % C ; maximum 0,5 % Mn ; 0.2---0,4 % P; maximum 0,05% S şi restul fier (simbolizat la noi cu OLF). Are următoarele caracteristici mecanice: crr=45-*-58 kgf/mm2; S5= minimum 16%; 810=minimum 18%. Se laminează la cald cu secţiuni dreptunghiulare şi se livrează în bare nelegate sau în legături. E întrebuinţat la fabricarea de piuliţe, prin ştan-ţare la cald, dar poate fi folosit şi la fabricarea piuliţelor la rece. Oţel pentru electrotehnică: Oţel carbon de calitate sau oţel aliat folosit în construcţia maşinilor electrice., a transformatoarelor, a aparatelor electrice, etc. şi care se caracterizează prin proprietăţi electrice şi magnetice deosebite. în funcţiune de aceste proprietăţi caracteristice, există trei grupuri de oţeluri pentru electrotehnică: oţeluri sili-cioase (cari sînt materiale magnetic moi), oţeluri pentru magneţi permanenţi (oţeluri carbon sau oţeluri aliate cu crom, cu wolfram sau cu wolfram şi crom, cu cobalt şi crom cu sau fără wolfram) şi oţeluri nemagnetice (oţeluri austenitice crom-mangan-nichel, mangan-nichel, sau crom-nichel şi cari, uneori, conţin şi Ti sau V). V. sub Magnetice, materiale ~ şi sub Nemagnetice, materiale Oţel de prelucrat la automate: Oţel carbon de calitate cu conţinut mărit de sulf sau de sulf şi fosfor, elaborat astfel pentru a se asigura fărîmiţarea aşchiilor (deci posibilitatea aşchierii cu viteză mare), întrebuinţat în special la prelucrarea pe maşini-unelte automate, rapide. De obicei, ele sînt oţeluri Martin cari—după compoziţie—seîntrebuin-ţează netratate termic, cementate sau îmbunătăţite; ele se livrează în bare laminate, cojite sau trase la rece, în starea recopt sau îmbunătăţit. Oţel de supape: Oţel feritic crom-siliciu, care conţine uneori şi molibdan ori nichel sau ambele elemente, ori 47 738 Oţel uneori şi wolfram, care rezistă la oxidare pînă la temperaturi de 650---9000 şi e întrebuinţat la confecţionarea de supape de evacuare pentru motoare cu ardere internă. Compoziţiile chimice ale cîtorva oţeluri de supape sînt indicate în tabloul V. Tabloul V. Compoziţia chimică a cîtorva oţeluri de supape în % t C Si Mn Cr Ni Alte elemente 2 1 2 3 0,35-0,50 0,35—0,45 0,25—0,37 2-3 1,9-2,6 2-3 <0,7 <0,7 <0,7 81-0 91-0,5 11,51-4 <0,6 <0,5 6-7,5 0,7-0,9 Mo 4 0,40-0,50 2,75-3,25 <0,7 13-15 13-15 / 0,25-0,40 Mo \ 1,75-2,75 W Oţelurile cu numerele curente 1 şi 2 pot fi folosite pînă la temperaturi de circa 650°, iar celelalte, pînă la 850---9000. Caracteristicile lor mecanice scad pe măsura creşterii temperaturii. De exemplu, rezistenţa de rupere la tracţiune crr are următoarele valori: pentru oţelul cu numărul curent 2, kgf/mm2 la 20°, 11,6 kgf/mm2 la 800°, 3,8 kgf/mm2 la 900°; pentru oţelul cu numărul curent 4, <^=64,3 kgf/mm2 la 500°, 39,3 kgf/mm2 ia 700° şi 15,5 kgf/mm2 la 900°. Oţel pentru arcuri: Oţel carbon, sau oţel aliat laminat la caid în bare sau în foi (simple sau canelate), destinat fabricării arcurilor de diferite tipuri (lamelare, elicoi-dale, bare de torsiune, etc.), folosite în diferite ramuri ale construcţiilor mecanice. în ţara noastră sînt standardizate şapte mărci de oţeluri pentru arcuri (cu simbolurile Arc 1**> Arc 7), dintre cari două sînt oţeluri carbon (Arc 6 şi Arc 7), iar cinci sînt oţeluri aliate cu Cr-Si-V, cu Cr-Mn, cu Cr-Si, sau numai cu siliciu. Compoziţiile chimice şi principalele caracteristici mecanice sînt indicate în tabloul VI, conţinutul de sulf şi fosfor variind, după calitate, între 0,035 şi 0,050 pentru fiecare element. Caracteristica principală a acestor oţeluri e limita de curgere, care e foarte mare faţă de rezistenţa la tracţiune. După laminare la cald, duritatea Brinell variază între 255 şi 302 kgf/mm2. Domeniile de întrebuinţare recomandate pentru aceste oţeluri sînt: Arc 1—pentru arcuri lamelare, arcuri cu foi multiple şi arcuri elicoidale de automobil, puternic solicitate; Arc 2 şi Arc 3 — pentru arcuri de suspensiune la automobile şi motociclete, pentru arcuri elicoidale şi arcuri cu foi multiple; Arc 4 şi Arc 5 — pentru arcuri de vehicule de cale ferată (lamelare, în foi, elicoidale) pentru suspensiuni şi tampoane, cum şi pentru vehicule rutiere; Arc 6 şî Arc 7 — pentru arcuri lamelare, arcuri în foi şi arcuri elicoidale, mai puţin solicitate. Oţel rezistent la tempe r a tur/ j o as e: Oţel aliat cu crom, cu molibden, nichel, vanadiu, etc. şi care păstrează rezistenţe mecanice (în special rezilienţa) acceptabile pînă la temperaturi joase de circa (—180)---(—200°). Compoziţiile chimice şi caracteristicile mecanice la +20° alte cîtorva oţeluri rezistente la temperaturi joasesînt indicate în tabloul VII. în comparaţie cu oţelurile carbon, la cari caracteristicile mecanice variază mult cînd temperaturascade: (ar şi o cresc uşor; 8 şi scad încet pînă spre (—60)***(— 80°) şi ajung aproape de valoarea zero spre —200°; rezilienţa scade aproape la zero la — 40°), la oţelurile aliate rezistente la temperaturi joase, aceste proprietăţi variază în acelaşi sens: a şi a. cresc mult, la temperaturi foarte joase, dar proprietăţile de plasticitate scad mult mai puţin, iar rezilienţa rămîne suficient de mare (o rezilienţă de minimum 2 kgm/cm2 la —180° se obţine, în oţelurile perlitice, la un conţinut minim pe 5% Ni). Oţelurile austenitice (cum e ultimul din tablou, sau oţelul cu 15% Cr+15% Mn) prezintă rezistenţe mecanice mari la temperaturi joase pînă spre —200° (aceste oţeluri au rezistenţe mari şi la temperaturi înalte). Oţelurile rezistente la temperaturi joase sînt întrebuin-ţate&în starea călit şi revenit (călire la 850—11500 cu răcire Tabloul VII. Cîteva oţeluri rezistente la temperaturi joase Oţel Compoziţia chimică, în % Caracteristici mecanice ia +20° C Cr Mo Ni Alte elemente ar s5 * Cr-Mo 0,3 1 0,22 _ _ 100 88 14 63 Cr-Mo-V 0,3 2,4 0,28 — 0,2 V 122 110 15 63 Cr-Ni-Mo 0,3 2,2 0,30 2,2 0,16 V 118 105 15 60 Ni 0,16 — — 5,2 _ 60 46 28 69 Cr-Ni 0,10 18 0,20 8,5 0,2 Cu 67 30 45 72 în apă sau în ulei, revenire la 400---6000) în elemente de construcţie în industria frigului, căi ferate, avioane şi hidro-avioane, etc. Oţel inoxidabil şi anticoroziv: Oţel feritic ori oţel martensitic înalt aliate cu crom, oţel austenitic înalt aliat cu crom şi nichel sau oţel ferito-austenitic înalt aliat cu crom şi mangan (uneori cu adausuri, în proporţii mici, de alte elemente ca Ti, Nb, Mo), cari sînt rezistente Ia acţiunea oxidantă şi corozivă a substanţelor chimice. în ţara noastră sînt standardizate oţelurile inoxidabile şi anticorozive indicate în tabloul VIII. De obicei, ele se elaborează în cuptoare electrice şi se livrează de uzine în starea recopt, cu excepţia oţelurilor 13 NC 185 şi 13 NC 185 X, cari se livrează numai în starea călit, pentru a prezenta rezistenţa maximă la coroziune, Tabloul VI. Oţeluri pentru arcuri Compoziţia chimică, în % Caracteristici mecanice Calitatea C Si Mn Alte elemente °r kgf/mm2 ae kgf/mm2 §5 % % Arc 1 0,55 - 0,65 1,40 - 1,80 0,45 - 0,70 f 0,9 - 1,20 Cr x 0,1 ... 0,25 V 140 120 5 20 Arc 2 Arc 3 Arc 4 Arc 5 Arc 6 Arc 7 0,45 0,55 0,50 0,35 0,50 0,80 ■ -0,55 ... 0,65 ...0,60 - 0,45 - 0,60 - 0,90 0,15-0,40 1,15 ... 1,50 1.50 ...2,00 1.50 ... 2,00 0,15 ... 0,40 maxim 0,30 0,70 ... 1,00 1,15 — 1,50 0,55 - 0,95 0,55 ». 0,95 0,60 - 0,95 0,45 - 0,75 0,9 -. 1,20 Cr 135 135 130 120 125 140 120 115 110 100 105 120 6 5 6 5 5 5 25 20 25 25 20 20 Oţel 739 OţeT Aceste oţeluri pot fi forjate, laminate Ia cald sau trase, cu cu crom, nichel şi molibden (cu structură austenîtîcă), cu sau fără excepţia oţelului 90 C 180, care nu poate fi tras. adausuri de mangan, wolfram, etc., care îşi menţine atît rezi- Tabloul VIII. Oţeluri inoxidabile şi anticorozive Marca Structura Compoziţia chimica, în % Cr Ni Alte elemente Domeniul de întrebuinţare 8 C 155 13 C 130 20 C 130 40 C 130 90 C 180 . 13 NC 185 13 NC 185 X 13 MC 185 feritică ferito-marten- sitică martensitică martensitică martensitică austenitică austenitică ferito-austeni- tică maximum 0,10 maximum 0,15 0,16—0,25 0,35—0,50 0,85—1,00 maximum 0,15 maximum 0,15 maximum 0,15 14-* *17 12—14 12—14 12—14 17—19 17—20 17—20 17—20 maximum 0,30 maximum 0,60 maximum 0,60 maximum 0,60 maximum 0,60 8—10 8—10 maxi mum 0,60 Se recomandă .0,15—0,25 Mo sau Ti, pentru construcţi i sudate Ti^0,8 sau Ni^1,3, contra coro-ziunii inter-cristaline Se recomandă Mn 10—14 Mo 1—1,3 Piese şi elemente de maşini cari suferă deformări la rece; cuie, nituri, piese de închidere, etc. Piese supuse la şocuri şi lucrînd în mediu coro-ziv, ca: palete de turbine, supape la prese hidraulice, armaturi, arcuri, şuruburi, piuliţe, tije de piston, cămăşi de pompă, vase chirurgicale, etc. Piese supuse la uzură şi Ia eforturi mecanice mari, lucrînd în medii corozive, ca: bile de rulmenţi, instrumente medicale, scaune de supape şi bile pentru pompe de extracţie, foarfece, cuţite, etc.. Piese şi elemente de maşini supuse la uzuri mari şi lucrînd în medii corozive şi erozive, ca: scaune de supape, piese pentru pompe de extracţie, cochilii şi ajutaje pentru turnarea sub presiune a metalelor, etc, Piese şi aparate cari funcţionează în medii coro-'zive deosebit de puternice, ca: piese din industria alimentară, din industria chimică a acidului azotic, elemente decorative în arhitectură, mobilier casnic, etc. (nu rezistă la coroziunea inter-cristalină). Aceleaşi piese ca şi oţelul 13 CN185, cum şi vase şi piese sudate (sudură cu electrozi de aceeaşi compoziţie) şi netratate (e insensibil la coroziunea intercristalină). Aceleaşi piese ca şi oţelul 13 NC 185, cum şi piese şi aparate pentru industria laptelui şi a produselor lactate, pentru instalaţii agricole (filtre şi ţevi pentru puţuri) şi pentru instalaţii chimice. Caracteristicile mecanice ale oţelurilor inoxidabile şi anticorozive sînt indicate în tabloul IX, pentru diferite stări în Tabloul IX. Caracteristicile mecanice ale oţelurilor inoxidabile şi anticorozive Marca Starea Duritatea hb kgf/mm2 ar kgf/mm2 kgf/mm2 &5 % % K kgf/mm2 8 C 155 recopt îmbunătăţit 146-187 (depir 50---65 id de rap d 30 | 25 ortul dintre c e C şi Cr) 60 onţin ~ 10 ' utul 13 C 130 recopt îmbunătăţit 140--170 195-225 50—60 70—80 30 55 25 12 60 55 10 8 20 C 130 recopt îmbunătăţit I îmbunătăţit II 150-180 195-225 285—341 55—65 70---80 90-125 30 50 70 20 16 7 55 50 45 9 7 5 40 C 130 recopt călit 180—210 580 65—75 ~ 210 40 13 40 — 90 C 180 recopt călit 210—250 580 75-.-90 ~ 210 50 10 50 — 13 NC 185 13 NC 185 X călit 140-175 60-75 25 45 60 11 13 MC 185 călit 150-.-200 75---100 30 30 40 20 cari sînt folosite. Tratamentele termice se efectuează cum urmează: recoacerea — la 760---8400 (în funcţiune de calitatea oţelului), cu răcire lentă în cuptor; îmbunătăţirea prin călire de la 960*“1150°, cu răcire în aer, ulei sau apă şi revenire la 650---7500, cu răcire în aer. Sin. Oţel antiacid, Oţel incorodabil. Oţel refractar: Oţel înalt aliat cu crom şi aluminiu (cu structură feritică), cu crom şi nichel (cu structură austenitică), stenţa mecanică, cît şi rezistenţa chimică (e inoxidabil) la temperaturi înalte, obişnuit peste circa 500°; oţelurile carbon şi oţelurile mediu aliate perlitice şi feritice, rezistente pînă la temperaturi de circa 350°, respectiv de circa 500°, nu sînt considerate oţeluri refractare. Pentru mărirea refractarităţii s-au elaborat aliaje cu conţinut mare de cobalt (pînă spre 70%) şi conţinut mic de fier (30% sau mai puţin), şi cu conţinuturi mari de nichel, wolfram, etc., însă aceste aliaje nu mai pot fi considerate oţeluri, şi sînt numite aliaje refractare (v. sub Refractar, aliaj -). în tabloul X sînt date compoziţiile chimice ale cîtorva oţeluri refractare. Pentru primele şase tipuri sînt indicate în Tabloul X. Oţeluri refractare Compoziţia chimică, în % Refractari-tate pînă la temperatura maxi mă °C Nr. crt C Mn Si Cr Ni Alte elemente 1 0,15 0,5 0,4 30 4 Al 1200 2 0,10 0,5 1,0 23 2 Al 1200 3 0,10 0,4 1,0 13 — 1 Al 900 4 0,10 0,5 0,5 7 — 1 Al 800 5 0,15 1,0 2,5 25 20 — 1200 6 0,15 1.0 2,5 20 15 — 1050 7 0,26 0,5 0,4 19 9 1,2 Mo; 1,2 W; 2 Nb 8 0,15 1,15 0,4 17 25 6,2 Mo — 9 0,45 0,6 0,4 19 20 43 Co; 4 Mo; 3,45 W; 4 Nb ultima coloană temperaturile pînă la cari ele îşi menţin —în anumită măsură — caracteristicile mecanice, însă aceste caracr 47* Oţeî 740 Oţel teristîci sînt reduse foarte mult la acele temperaturi. Oţelurile cu numerele curente 7***9 sînt mai refractare decît primele. Multe dintre oţelurile şi aliajele refractare sînt cunoscute sub diferite numiri comerciale; de exemplu: tllium, Inconel, Langalloy, Megapyr (v.), Nicrom, etc. Oţelurile de supape sînt de asemenea oţeluri refractare. Oţel rezistent la uzura: Oţel aliat cu mangan, caracterizat prin rezistenţi mare la uzură. în tehnică sînt folosite următoarele două categorii de astfel de oţeluri: Oţelul slab aliat cu mangan conţine circa 0,8% C şi 1*** •••2% Mn; uneori, pentru mărirea rezistenţei la uzură se adaugă crom sau crom şi molibden, în proporţii cari nu depăşesc circa 0,3%. Are structură perlitică lamelară foarte fină, fără formaţiuni de ferită. E folosit netratat termic şi prezintă o bună rezistenţă la uzură. Oţelul manganos austenitic, înalt aliat, conţine 10*** 15 % Mn, ceea ce face ca structura — chiar la răcirea în aer liber—■ să fie austenitică. Principalele caracteristici mecanice ale acestor oţeluri (cari prezintă între ele raporturi neobişnuite la alte oţeluri) sînt: sr=circa 100 kgf/mm2; ci rea 40 kgf/mm2; 5iO~40***80 % ; ^ = 40--*60 % ; duritatea HB — circa 200 kgf/mm2. Pentru a asigura obţinerea structurii austenitice şi a evita separarea de carburi, aceste oţeluri se călesc de ia 1000*- * 1100°, cu răcire în curent continuu de apă. Prelucrîndu-se foarte greu, sînt folosite obişnuit ca oţeluri turnate. Prezintă rezistenţă Ia uzură excepţională, tenacitate mare şi o bună rezilienţă. Uneori, în oţelul manganos austenitic se adaugă nichel. Oţelurile manganoase austenitice sînt întrebuinţate, în funcţiune de compoziţie, la plăci de protecţie (electromagneţi, case de bani, etc.); fălci de concasor, ace şi inimi pentru macazuri de cale ferată, blindaje, mori, etc.; bile şi căptuşeli pentru mori cu bile, şenile, role de cablu, etc. V. şî Manganal. Oţel de scule: Oţel carbon de calitate sau oţel aliat, în generai cu conţinut de carbon mai mare decît al oţelurilor de construcţie (în general de 0,7‘**2,2%, uneori, însă, putînd fi redus chiar la 0,25---0,35 %, la uneleoţeiuri aliate pentru scule de lovire şi matriţare), întrebuinţat la executarea sculelor de aşchiere, a sculelor de lovire şi matriţare, cum şi a instrumentelor de măsură. Sînt elaborate obişnuit în cuptoare electrice, numai rareori în creuzete şi, în mod Tabloul XI. Compoziţia chimică a unor oţeluri carbon de scule excepţional (numai oţelurile carbon), în cuptoare Siemens-Martin. Se prelucrează obişnuit prin forjare şi laminare şi sînt supuse tratamentelor termice'de durificare superficială maximă (prin călire, revenire simplă sau multiplă, tratamente termochimice de suprafaţă, tratament sub 0°, etc.). Duritatea superficială finală variază, în raport cu compoziţia oţelului şi tratamentul aplicat, în limitele: duritatea HRC 58---66, pentru sculele aşchîetoare; duritatea HB 300’**470, pentru celelalte categorii de scule. Duritatea sculelor aşchietoare se menţine pînă la temperatura de circa 250°, pentru sculele executate din oţeluri carbon de scule şi oţeluri slab aliate de scule, respecitv de circa 600°, pentru sculele executate din oţeluri rapide. Oţelul carbon de scule e un oţel de calitate superioară, cu conţinut mare de carbon şi foarte bine dezoxidat, elaborat cu cea mai mare grijă, de obicei în cuptoare electrice, în creuzete şi numai rareori în cuptoare Siemens-Martin; conţinutul de sulf şi fosfor e foarte mic şi nu trebuie să depăşească împreună 0,050%. în ţara noastră sînt standardizate opt mărci de oţeluri carbon de scule, avînd compoziţiilechimice date în tabloul XI. în acelaşi tablou sînt indicate şi cîteva oţeluri Poldi (R. S. Cehoslovacă) şi Bohler (R.D.G.). Oţelurile carbon de scule corespunzătoare fabricate în URSS au simboluri cu litera U în locul grupului de litere OSC şi cu litera G în locul literei M; de exemplu oţelul marca U 7 corespunde cu OSC 7, oţelul marca U 10 G corespunde cu OSC 10 M. Oţelurile carbon de scule se clasifică, uneori, după duritate, în: oţeluri de scule, moi (0,60**-0,75% C); oţeluri de scule, semimoi sau oţe.'uri descuie, tenace (0,075—0,85% C): oţeluri de scule semidure (0,85—1,10% C); Gţeluri de scule, dure (1,10—1,40% C). După elaborare, oţelul e turnat în lingotiere invers conice, cu maselote, apoi se laminează, se forjează sau se trage în profiluri cu secţiuni foarte variate. în starea recopt, duritatea oţelului de scule nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabloul XII. De asemenea, sînt impuse condiţii privind adîncimea de decarburare (care nu trebuie să depăşească anumite valori), pentru stările laminat, forjat sau tras. Oţelurile carbon de scule călite au duritate mare, crescînd cu conţinutul de carbon pînă la circa 0,9% (după care rămîne constantă sau scade uşor, cu creşterea procentului de carbon). Duritatea se menţine pînă la temperaturi de 180---2000. Caracteristicile principale (tenacitate şi duritate) şi întrebuinţările celor opt mărci de oţeluri carbon de scule sînt: OSC 7: Oţel cu tenacitate mare şi duritate mică, pentru scule de lovire (ciocane, dălţi, matriţe, poansoane, etc.). OSC 8: Oţel cu tenacitate mare şi duritate mijlocie, pentru scule supuse la loviri (matriţe, scule de tîmplărie, scule pentru maşini-unelte pneumatice, perforatoare, punctatoare, etc.). OSC 8 M: Oţel cu procent mai mare de mangan, cu tenacitate mare şi duritate mijlocie, pentru scule cu tăiş mai rezistent (dălţi pentru cărbune sau pentru pietre, ferestraie circulare sau cu bandă pentru lemn, etc.). OSC 9: Oţel cu tenacitate bună şi duritate mijlocie, pentru burghie, dălţi, scule pentru prelucrarea lemnului, arcuri mari, etc. OSC 10: Oţel cu tenacitate mică şi duritate mijlocie, pentru scule cari nu sînt supuse la loviri puternice (filiere, burghie pentru roci dure, bacuri pentru filetat, alezoare, etc.). OSC 10 M: Oţel cu conţinut mărit de mangan, pentru scule destinate prelucrării pietrei, scule de bătut pile, ferestraie circulare, etc, Marca Conţinut, în % C Mn Si Ni Alte elemente OSC 7 0,£0—0,74 0,25—0,35 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 8 0,75-0,85 0,25-0,35 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 8 M 0,80—0,90 0,35—0,60 0,35 <0.25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 9 0,86-0.94 0,20-0,30 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 10 0,95-1,09 0,15—0,30 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 10 M 0,95-1,09 0,25—0,40 0,35 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 12 1,10-1,25 0,15—0,30 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,25 OSC 13 1,26-1,40 0,25-0,35 0,30 <0,25 Cr şi Cu cîte <0,85 Poldi (R.S.C.) 5 0,70 0,35 0,23 0,20 — 6 0,82 0,32 0,20 0,20 — EZ. Extra 0,85 0,30 0,20 0,08 0,02 V 4 0,97 0,30 0,20 0,20 — EZ.A 1,00 0,30 0,20 0.08 0,02 V 3 1,15 0,30 0,20 0,08 0,02 V 2 1,27 0,30 0,20 0,20 — 1 Extra dur 1,47 0,24 0,17 — Bohler (R.D.G.) MS 0,45-0,85 — — Extra 0,70-1,15 — — — Tiegel 0,70-1,20 _ _ — Pri ma 0,70-1,30 “ — — Tabloul XII. Duritatea maximă a oţelurilor de scule în starea recopt Cal i tatea Duri- tatea HB OSC 7, OSC 8, OSC 8 M 187 OSC 9 192 OSC 10 OSC 10 M 197 OSC 12 207 OSC 13 217 Oţel 741 Oţel OSC 12: Oţel cu mare duritate, dar cu tenacitate mică, pentru scule cari pot fi supuse numai loviturilor foarte mici, cu muchie de tăiere ascuţită (freze, filiere, brice, calibre, instrumente chirurgicale, etc.). OSC 13: Oţel cu duritate foarte mare, fragil, pentru scule cari nu sînt supuse lovirii, cu muchii de tăiere foarte ascuţite (cuţite pentru aşchierea metalelor, sfredele, scule de trefilare, bile^ pentru lagăre, etc.). în ţara noastră mai sînt standardizate încă următoarele, două categorii de oţeluri pentru scule: Oţelul pentru pile, care se elaborează în şase mărci, dintre cari două conţin şi crom (OSP 6, OSP 10, OSP 12, OSP 14, OSP 10 Cr, OSC 15 Cr, cifra din simbol indicînd—în zecimi de procente — conţinutul mediu de carbon; conţinutul de *crom e: 0,90— 1,20% Ia oţelul OSP 10Cr; 0,60”*0!90% la reduce tendinţa la supraîncălzire şi a Ie îmbunătăţi rezistenţa la uzură, se aliazăîn aceste oţeluri crom, în procentede 1 •••3 %, uneori şi wolfram, în procente cari ajung pînă Ia circa 5%, cum şi vanadiu şi (sau) molibden în cantităţi mici (pînă la 0,40%). Aceste oţeluri se călesc prin încălzire la temperaturi cu 30---500 peste Ac3 şi răcire în ulei sau în aer, după careji se face o revenire joasă Ia temperaturi de 130---2200. în ţara noastră sînt standardizate oţelurile aliate de scule a căror compoziţie e dată în tabloul XIII; din categoria oţelurilor slab aliate pentru scule de aşchiere fac parte oţelurile C 15, W 15, W 55; oţelurile W 85 şi C 120 sînt mediu aliate şi poţ fi folosite şi la aşchiere. Oţel înalt aliat pentru scule. V, Oţel rapid, Oţel rapid: Oţel de scule aliat, cu crom, cu wolfram, vanadiu, molibden şi uneori cu cobalt, rezistent la uzură şi la Tabloul XIII. Compoziţia chimică a unor oţeluri aliate de scule Nr. crt. Marca S = = maximum 0,03; Conţinut, în % P= maximum 0,03 (cu excepţia oţelului N 15, la care P~ maximum 0,40) C Mn Si Cr W V Alte elemente 1 RK 100 0,75-0,85 maximum 0,30 maximum 0,30 3,8-4,6 17,5—19 1-1,4 9,5-10,5 Co 2 RK 50 0,70—0,80 maximum 0,30 maxi mum 0,30 3,8—4,6 17,5-18,5 1-1,4 4,5-5,5 Co 3 RW 180 0,70—0,85 maximum 0,30 maximum 0,30 3,8-4,6 17,5—19 1-1,4 — 4 RW 90 0,85—0,95 maximum 0,40 maximum 0,40 3,8—4,4 8,5-10 2-2,6 maximum 0,40 Ni 5 RMo 5 0,75—0,85 maxi mum 0,35 maximum 0,35 3,9-4,■4 6-7 1,7-2,1 4,9—5,2 Mo 6 W 85 0,30—0,40 maximum 0,40 maximum 0,30 2-2,7 7,5-9 0,2-0,5 — 7 W 55 1,30—1,50 maximum 0,30 maximum 0,30 0,4-0,7 4,5-5,5 0,15—0,30 — 8 W 45 0,25-0,35 maximum 0,40 0,6—0,90 1-1,3 4-5 0,15—0,30 — 9 W 23 0,45-0,55 maximum 0,40 0,5—0,80 1-1,3 2—2,5 0,15—0,30 — 10 W 15 1,05-1,25 maxi mum 0,30 maximum 0,30 maximum 0,50 1,3—1,6 0,15—0,30 — 11 C 120 1,80—2,20 maximum 0,30 maximum 0,30 11-13 — — — 12 C 15 0,95—1,10 maximum 0,30 maximum 0,30 1,3-1,6 — — — 13 N 15 0,50—0,60 0,5-0,80 maximum 0,40 0,5-0,8 — — 1,3—1,6 Ni 14 M 18 0,85—0,95 1,7—1,90 maximum 0,30 maximum 0,30 — 0,10-0,20 — 15 M 14 0,50-0,60 1,2-1,60 0,25-0,60 0,6-0,9 — — — Oţelurile rapide cu nr. crt. 1—3 au şi maximum 0,60% Mo; cel cu nr. crt. 4: maximum 0,30% Mo. oţelul OSP 15 Cr). Oţelul OSP 6 e întrebuinţat la executarea de pile pentru prelucrarea materialelor nemetalice; iar celelalte la executarea de pile pentru prelucrarea metalelor. Oţelul pentru cuţite destinate tăierii materialelor neme-talice, care se elaborează în patru mărci — OSL1, OSL 2, OSL 3 şi OSL 4Cr — cu conţinut de carbon de 0,40-• -1,10% (ultimul conţinînd şi 13*** 15% Cr). Aceste oţeluri sînt întrebuinţate Ia executarea de: cuţite, topoare, scule de tîmplărie, bricege, instrumente chirurgicale şi cuţite inoxidabile, etc. Oţelul aliat c?e scule poate fi—în funcţiune de cantitatea de elemente de aliere — un oţel slab aliat (care nu conţine mai mult decît 2‘**3 %, excepţional 5***6% elemente de aliere), mediu aliat sau înalt aliat (obişnuit, peste 15 % elemente de aliere). După domeniul de întrebuinţare, se deosebesc trei categorii de oţeluri aliate de scule: oţeluri pentru scule de aşchiere; oţeluri pentru scule de lovire şi matriţare; oţeluri pentru instrumente de măsură. Pentru prima categorie, elementele principale de aliere sînt cele cari formează carburi, în primul rînd cromul, wolframul şi van. diul. Ultimele două categorii sînt de obicei oţeluri slab sau mediu aliate, elementele principale de aliere fiind cromul, wolframul, manganul, molibdenul, uneori nichelul şi siliciul. Oţelurile aliate pentru scule de aşchiere pot fi slab aliate sau înalt aliate. Oţelurile slab aliate lucrează în condiţii de aşchiere cari nu se deosebesc prea mult de acelea ale oţelurilor carbon de scule (au duritate mare, care însă nu se menţine Ia temperaturi de peste 250°). Pentru a Ie mări căi ibi i itatea, pentru a le temperaturi înalte, folosit la aşchierea cu viteze mari. După compoziţia chimică, se deosebesc oţeluri rapide normal aliate, cu compoziţia: 0,7*“0,8% carbon, 3,8-*’4,6 % crom, 17 —19 % wolfram, 1 — 1,4 % vanadiu, restul fier, — şi oţeluri rapide slab aliate, cu compoziţia 0.8---1 % carbon, 4***9 % crom, 3,5—10% wolfram, 1,1 •••2,6% vanadiu şi restul fier. Conţinutul în carbon determină valori foarte mari ale durităţii după călire şi revenire şi măreşte cantitatea de carburi rezistente la temperaturi înalte şi la uzură. Wolframul ridică temperatura la care duritatea oţelului începe să scadă, însă micşorează călibilitatea oţelului, fiindcă leagă carbonul. Cromul compensează micşorarea călibilităţii, măreşte duritatea şi rezilienţa martensitei, rezistenţa la uzură şi la temperaturi înalte, şi micşorează capacitatea de oxidare. Vanadiul, formînd carburi foarte stabile, măreşte mult rezistenţa la temperaturi înalte ; el poate înlocui wolframul în proporţia de 1 % vanadiu pentru 4% wolfram. Molibdenul poate înlocui de asemenea wolframul, în proporţia de i% molibden pentru 2% wolfram. Cobaltul îmbunătăţeşte capacitatea de aşchiere a oţelului rapid. Sin* Oţel înalt aliat pentru scule. Elaborarea oţelului rapid se face în cuptoare electrice bazice mici, cu arc voltaic sau cu curent de înaltă frecvenţă. Turnarea se face în lingouri cu dimensiuni mici. Prelucrarea mecanică se realizează prin următoarele operaţii: încălzirea lentă (simultană cu încălzirea cuptorului) a lingourilor (con-ductibiIitatea termică a oţelului rapid fiind jumătate din cea a fierului) pînă Ia 1150***1200°; forjarea lor pentru distrugerea reţelei de ledeburită şi pentru fărîmiţarea carburilor eutectice, în scopul măririi plasticităţii; laminarea în bare a lingourilor; recoacerea barelor la 850-,,860°l timp de4**-8 ore, 742 Oţel Oţelul rapid turnat prezintă în structură cristale de austenita saturată cu carburi complexe (cu elemente de aliere) şi înconjurate de cristale de ledeburită (în compoziţia căreia intră şi carburi complexe), care apare — la acest conţinut mic în carbon — din cauza deplasării spre stînga a punctului £, de saturare a austenitei în carbon. La răcire normală se obţin — după turnare — produsele de descompunere: amestec eutectoidic (de tip sorbitic) de perlită şi carburi complexe (cu elemente de aliere): carburi eutectice. Oţelul rapid recopt are o structură perlit-sorbitică (cu carburi fin divizate, rotunjite, repartizate uniform); elementele de aliere, fie că se disolvă în ferită, fie că trec în carburi complexe. Tratamentul termic al oţelului rapid se face prin călire şi revenire. Călirea se realizează, fie prin încălzire lentă la 750--8000, şi apoi încălzire rapidă pînă la 1200---13000 (efectuate în băi de sare sau în cuptoare electrice), urmată de răcire în ulei,' Tie prin autocălire. Temperatura înaltă de încălzire provoacă disolvarea carburilor în austenita şi deci obţinerea, la răcire, a unei martensite saturate cu elemente de aliere, dar şi a unei mari cantităţi de austenita reziduală. Pentru asigurarea unei bune capacităţi de aşchiere sînt necesare reveniri repetate, la 550”-600°, cînd întreaga aus-tenită reziduală se transformă în martensită, în timp ce din martensita obţinută la călire se separă carburi. Deci oţelul revenit prezintă în structură aglomeraţii de carburi, cari îi măresc rezistenţa la uzură, şi ace fine de martensită, cari îi dau duritate mare (63---65 RC), cum şi conductibilitate termică mare. Oţelul rapid e folosit pentru confecţionarea scule, lor aşchietoare: tarozi, freze, burghie, alezoare, cuţite, etc# Oţelurile aliate pentru scule de lovire şi matriţare sînt de două tipuri: pentru scule de deformare la rece, cari trebuie să aibă duritate mare, rezistenţă mare la uzură şi tenacitate suficientă; pentru scule de deformare la cald, cari trebuie să aiba rezistenţă mare şi tenacitate suficientă la temperaturi mari, şi să suporte încălziri multe fără a se arde sau crăpa la suprafaţă. Din prima categorie fac parte oţelurile cu conţinut mare de crom, cu conţinut mărit de mangan şi eventual cu wolfram sau van:diu, cum sînt oţelurile W 23, C 120 şi M 18. în categoria a doua sînt cuprinse oţelurile cu conţinut mediu de wolfram şi (sau) conţinut mic de crom, eventual şi cu nichel mangan slu siliciu, cum sînt oţelurile romîneşti W 85, W 45, N 15 şi M 14. Oţelurile aliate pentru instrumente de mâsurâ trebuie să aibă duritate mare şi structuri stabile în timp. Un astfel de oţel are conţinut mare de carbon şi conţinut mărit de crom ("1 f 3* * * 1,6 %), cum sînt oţelul C 15 sau alte oţeluri similare. Tratamentul termic cel mai bun, pentru instrumentele de măsură executate din astfel de oţeluri, consistă în: călire pînă la martensită, tratament sub 0° (pînă la circa —70°), revenire joasă la 150---1700. Astfel se obţin duritatea maximă şi structuri stabile (cari asigură menţinerea neschimbată, timp îndelungat, a dimensiunilor instrumentelor de măsură). — Dupâ structura sau proprietăţile mecanice rezultate. în urma unei încălziri, a unui tratament termic ori termochimic, sau a unei prelucrări la cald ori la rece, oţelurile sînt numite astfel: - Oţel ars: Oţel care a fost încălzit (pentru tratament termic ori termochimic sau pentru o prelucrare la cald) la o temperatură prea înaltă, apropiată de temperatura de început de topire (corespunzătoare liniei solidus de pe diagrama fier-carbon). La temperaturi înalte, oxigenul difuzează energic în masa. oţelului, formînd oxizi cu fierul (FeO) sau cu unele impurităţi din oţel (în special S şi P), cari se aşază sub formă de pelicule în jurul grăunţilor de austenită; aceşti'oxizi au puncte de topire inferioare celui al oţelului şi produc o scădere importantă a proprietăţilor mecanice ale oţelului, întrucît formează suprafeţe de discontinuitate în masa lui. Un oţel ars nu mai poate fi întrebuinţat decît ca materie primă pentru topit. Oţel ecruisat: Oţel care se găseşte în stare de ecruisaj (v.), realizată printr-o prelucrare prin deformare la o temperatură sub temperatura pragului de recristali-zare. Oţelul ecruisat are duritate şi rezistenţă mai mari, respectiv caracterisţici de plasticitate (8, K) mai mici decît în starea recopt, cu atît mai accentuat cu cît gradul de ecruisaj e mai mare. V. şî sub Ecruisare, şi Recristalizare# Oţel supraîncălzit: Oţel care, fiind încălzit — în timpul unui tratament termic sau termochimic — la temperaturi de austenitizare prea înalte, sau care a fost menţinut timp îndelungat la temperaturi normale de austenitizare (de ex. în cazul carburării în mediu solid, în cazul unei recoaceri de omogeneizare, etc.), a fost adus în stare de supraîncălzire, adică a căpătat structură grosolană, care îl face inutilizabil în această stare. Oţelul supraîncălzit poate fi corectat printr-un tratament termic adecvat (normalizare, călire, etc.) sau prin deformare plastică la cald (forjare, etc.). V. şi sub Recoacere. Oţel tratat termic: Oţel care a fost supus unui tratament termic (recoacere, călire clasică sau isotermică, revenire, tratament sub zero grade, etc.). V. şî sub Tratament termic. Exemple de oţel tratat termic: Oţel călit : Oţel care a fost supus tratamentului termic de călire şi care are în structură, cel puţin pe o anumită adîncime, o structură de călire (martensită sau un amestec de cel puţin 50% martensită şi restul troostită, la călirea cu răcire continuă, respectiv bainită, la călirea isotermică). V. ş] sub Călire, şi Oţel călibil. Oţel cementat: Oţel carburat (v.) care a fost supus unui tratament termic special (una sau două căliri, uneori cu o recoacere intermediară, şi o revenire joasă finală). Piesele de oţel cementat au duritate superficială mare — obişnuit duritatea HRC= 58---62 şi uneori mai mare — şi tenacitate mare în miez. V. şi sub Carburare, Cementare, şi Oţel de cementare. Oţel detensionat: Oţel care a fost supus fie unei recoaceri, pentru reducerea sau înlăturarea tensiunilor proprii, fie unei reveniri. Oţelul e cu atît mai detersionat (adică are în masa lui cu atît mai puţine tensiuni remanente), cu cît temperatura la care s-a făcut recoacerea a fost mai înaltă (în toate cazurile, această temperatură e sub temperatura punctului A1), cu condiţia ca răcirea finală să fie cît mai lentă. V. şi sub Recoacere. Oţel globulizat: Oţel cu conţinut de carbon de cel puţin 0,6---0,7%, care a fost supus unei recoaceri de globulizare (de înmuiere) şi în care formaţiunile de cementită (cementită din perlită; cementită liberă, în oţelurile hipereutectoide) se prezintă sub formă globulară (spre deosebire de forma lamelară, în care formaţiunile sînt în oţelurile neglobuli-zate); uneori, formaţiunile de cementită sînt punctiforme. Oţelul globulizat are rezistenţa şi duritatea mai mici decît acelaşi oţel în care cementită se găseşte în forme lamelare, însă prezintă proprietăţi de plasticitate superioare şi o foarte bună prelucrabilitate prin aşchiere. V. şî sub Recoacere. Oţel îmbunătăţit: Oţel carbon de construcţie sau oţel aliat de construcţie, cu conţinut de cel puţin 0,20---0,25%C (numite oţeluri de îmbunătăţire), care a fost supus tratamentului termic dublu de călire cu răcire continuă pînă la martensită urmată de revenire înaltă. Structura unui astfel Oţel, semifabricat din 743 Oţel, semifabricat din de oţel e formată din sorbită de revenire (care e o perlită fină cu cementita în formaţiuni globulare). Oţelurile îmbunătăţite au tenacitate maximă, rezistenţă şi duritate bune, rezistenţă la oboseală mărită şi o bună prelucrabilitate prin aşchiere. V. şî sub îmbunătăţire, şi Oţel de îmbunătăţire. Oţel înmuiat: Oţel care a fost supus unei recoaceri de înmuiere şî care are structură total sau parţial globulară. V. şi sub Oţel globulizat, şî Recoacere. Oţel normalizat: Oţel care a fost supus tratamentului termic de normalizare. Are structura fină, uniformă, formată din sorbită lamelară (sorbită de călire), cu tenacitate mare. V. şi sub Recoacere, şi Normalizare. Oţel omogeneizat: Oţel care a fost supus unei recoaceri de omogeneizare şi care are structura omogenă din punctul de vedere fizicochimic şi structural. V. şî sub Omogeneizare. Oţel recopt. 1 : Oţel care a fost supus unei recoaceri cu încălzire la temperaturi peste punctul de transformare (de cele mai multe ori, pînă la austenitizare), urmată de o răcire adecvată. Proprietăţile oţelului recopt depind de tipul recoa-cerii la care a fost supus. V. şî sub Recoacere. Oţel recopt. 2: Oţel care a fost supus unei recoaceri de înmuiere (v.). Oţel revenit: Oţel care a fost supus unui tratament termic de revenire, după o călire cu răcire continuă pînă la martensită. Proprietăţile unui oţel revenit depind de temperatura la care a fost făcută revenirea. De exemplu, pentru oţelurile carbon şi cele slab sau mediu aliate: după o revenire joasă (la temperaturi sub cea a începutului de transformare martensitică), oţelul revenit are duritate mare şi tenacitate redusă; după o revenire înaltă (la circa 500---65G0), oţelul are tenacitate maximă şi duritate mai mică. Un oţel rapid (v.) revenit are atît duritate cît şi tenacitate mai mari decît acelaşi oţel după călire. Dacă revenirea a fost făcută la temperatură necorespunzătoare sau cu o viteză de răcire necorectă, oţelul poate prezenta fragilitate de revenire, care îl face de neîntrebuinţat. V. şî sub Fragilitate, şi Revenire. Oţel tratat termochimic: Oţel care a fost supus unui tratament termochimic (carburare, nitrurare, carbonitrurare, cromizare, aluminizare, borurare, etc.). V. şî sub Tratament termochimic. Exemple de oţel tratat termochimic: Oţel aluminizat: Oţel care a fost supus tratamentului termochimic de aluminizare (îmbogăţire cu aluminiu a straturilor superficiale ale piesei). Sin. Oţel aliat, Oţel calorizat. V. sub Tratament termochimic. Oţel carburat: Oţel carbon de cementare sau oţel aliat de cementare care a fost supus tratamentului termochimic de carburare şi ale cărui straturi superficiale au fost îmbogăţite cu pînă la 0,9**• 1 % carbon şi uneori chiar mai mult, cu scopul de a obţine — după tratamentul termic care urmează carburării — duritate mare superficială şi tenacitate maximă în miez. V. şî sub Carburare, şi Oţel de cementare. Oţel carbonitrurat: Oţel care a fost supus tratamentului termochimic de carbonitrurare şi ale cărui straturi superficiale au fost îmbogăţite simultan cu carbon şi cu azot, cu scopul de a da piesei duritate superficială mare, de a-i mări rezistenţa la coroziune şi — în oarecare măsură — rezistenţa la oboseală. V. şî sub Carbonitrurare. Oţel cianizat: Oţel care a fost supus tratamentului termochimic de carbonitrurare în mediu lichid (băi de săruri cia-nice). V. şî Oţel carbonitrurat, şi Cianizare. Oţel cromizat: Oţel carbon sau aliat care a fost supus tratamentului termochimic de îmbogăţire cu crom a straturilor superficiale (cromizare, termocromare prin difuziune), în straturile superficiale, conţinutul de crom poate atinge 40•••50% formîndu-se o serie de constituenţi (soluţie solidă de crom în fier oc, de carburi de crom, carburi de crom şi fier, etc.). Oţelurile cromizate, cu conţinut mare în carbon, au o duritate superficială foarte mare (duritatea HK=1200*,*1400) care se menţine la încălziri pînă la 700°. Oţelurile cu conţinut în carbon de circa 0,10% prezintă după cromizare duritate superficială mică (duritatea HT/=150---180). Toate oţelurile cromizate au mare rezistenţă la coroziune, iar cele cu duritate superficială foarte mare prezintă şi o mare rezistenţă la oboseală. Oţel nitrurat: Oţel de îmbunătăţire aliat cu anumite elemente, care a fost supus tratamentului termochimic de nitrurare. Oţelul nitrurat e caracterizat prin: duritate superficială mare, care se menţine pînă la 650-*-675°; rezistenţe mari la uzura de frecare, la oboseală şi la coroziune. V. şî sub Nitrurare, şi Oţel de nitrurare. Oţel silicizat: Oţel care a fost supus tratamentului termochimic de siIicizare (îmbogăţire prin difuziune cu siliciu a straturilor superficiale). Oţelul silicizat rezistă la oxidare pînă ia temperaturi de 700---7500 şi e foarte rezistent la acţiunea acizilor azotic şi sulfuric, a apei de mare. etc* V. şî sub SiIicizare. Oţel sulfizat: Oţei care a fost supus tratamentului termochimic de sulfizare (îmbogăţire prin difuziune cu sulf a straturilor superficiale). Oţelul sulfizat prezintă o foarte bună rezistenţă la uzura de frecare. V. şî sub Sulfizare. Oţel sulfonitrurat: Oţel care a fost supus tratamentului termochimic de sulfonitrurare (îmbogăţire simultană cu suif şi azot a straturilor sale superficiale). Oţelul sulfonitrurat are o foarte bună rezistenţă la uzura de frecare. V. şî sub Sulfonitrurare. — Numiri de oţel în accepţiunea Oţel 1, folosite deseori în tehnica: Oţel deşeuri: Resturi diferite, provenite de la prelucrarea mecanică sau prin turnare a oţelului (de ex.: aşchii de strunjire; capete de bare, resturi de table sau de platbande, de benzi, etc.; maselote sau reţele de alimentare; capete sau picioare de lingouri; etc.), cum şi piese de oţel greşit turnate, greşit prelucrate, arse, fisurate sau crăpate în timpul tratamentelor termice, etc. Oţelul deşeuri e folosit la elaborarea oţelului, a fontei brute sau a fontei de a doua fuziune. Sin. (parţial) Fier vechi. Oţel de Suedia: Fier tehnic cu foarte puţine impu- rităţi, fabricat în Suedia din fontă de mangal, folosit în special la elaborarea oţelurilor speciale. Oţel neomogen: Sin. Oţel sudat (v.). Oţel omogen: Sin. Oţel de fuziune (v.). O ţ el pur: Sin. Oţel de calitate (v.). Oţel vechi: Sin. Fier vechi (v.). i. semifabricat din Metg.: Semifabricat din oţel carbon obişnuit, oţel carbon de calitate sau oţel aliat, turnat sau laminat, pentru prelucrare în produse semifinite sau finite, prin laminare, forjare sau matriţare. Semifabricatele din oţel turnate se numesc lingouri (v.), iar cele laminate, standardizate la noi: blumuri (blocuri prelaminate), brame (sleburi), ţagle (bilete), ţagje rotunde sau pătrate pentru ţevi, ţagle plate şi platine. Blumurile au secţiunea pătrată cu latura de ce! puţin 140 mm, sau dreptunghiulară cu înălţimea de cei puţin 140 mm şi mai mare decît 2/3 din lăţime, cu muchiile rotunjite şi cu feţele uşor concave sau convexe. Lungimile obişnuite sînt de 1-*-6 m. Sînt folosite la laminarea barelor, a profilurilor de secţiune mare, a ţaglelor, a platinelor, cum şi pentru forjare. Sin. Bloc prelaminat. Bloc prelaminat. V. Blum. B ramele au secţiunea dreptunghiulară cu lăţimea de 120** *900 mm şi grosimea de cel puţin 75 mm, dar mai mică decît 2/3 din lăţime, cu muchiie rotujite şi feţele uşor concave sau convexe. Lungimile obişnuite sînt de 1-*-6 m. Servesc ia laminarea tablelor de grosime mijlocie, sl Oţel 744 Oţel platbandelor, a profilurilor mici, cum şi la forjare. Sin. Slab, Sleb. Ţa g le le au secţiunea pătrată cu latura de 40**’130 mm, cu muchiile rotunjite şi feţele drepte. Lungimile obişnuite sînt cuprinse între 1 şi 6 m. Sînt folosite la laminarea barelor, a sîrmei, etc., cum şi la forjarea sau matriţarea de piese. •Sin. Biletă. Ţaglele rotunde sau pâtrate pentru ţevi au diametrul, respectiv laturar de 80-**160 mm şi lungimi obişnuite de 1*”6 m. Servesc Ia relaminarea în ţevi. Ţaglele plate au secţiunea dreptunghiulară cu lăţimea de 140---280 mm şi grosimea de cel puţin 30 mm, cu muchiile rotunjite şi feţele laterale uşor convexe. Au lungimea de 1---6 m şi servesc Ia laminarea barelor şi a benzilor. în trecut, ţaglele plate erau numite sieburi. Platinele au secţiune dreptunghiulară, cu lăţimea de 140***300 mm şi grosimea de 7, 8, 10 sau 12 mm (grosimea nu poate depăşi 45 mm). Lungimea obişnuită e de 0,75***6,5 m. Servesc la laminarea tablelor subţiri. B i l etâ. V. Ţaglă. Slab. V. Sleb. Sleb. 1: Sin. Bramă (v.). Sleb. 2; în trecut, sinonim pentru Ţaglă plată (v.). î. Oţel, 2. Metg., Mett., Tehn.: Fabricat sau semifabricat din oţel,’ obţinut prin laminare, prin tragere, forjare, sau topire. Exemple: Oţel balot: Sin. Bandă de oţel laminat la cald. V. sub Oţel profilat laminat la cald. .. Oţel comercial: Oricare dintre produsele laminate din oţel carbon obişnuit — de obicei de calitate OL 00 — (v. sub Oţeî carbon sub Oţel 1), cum sînt oţelul în bare, oţelul beton rotund, sîrma moale, etc. Sin. (impropriu) Fier, Fier comercial. Oţel fo rjat. 1: Oţel în piese finite sau semifinite, cari au fost prelucrate prin forjare. Oţel forjat. 2: Sin. Fier forjat (v.). Oţel Isteg: Oţel pentru armatură specială pentru beton, constituit din două bare de oţel beton rotund, cu diametrul pînă la 20 mm (v. sub Oţel profilat laminat la cald), răsucite împreună la- rece şi întinse, astfel încît lungimea lor după răsucire să fie egală cu lungimea iniţială a barelor, iar pasul elicei /. oţel Isteg, să fie de 12,5 ori diametrul unei bare (v. fig./). Prezintă aderenţă la beton mai mare decît a oţelului beton rotund. în calcule, secţiunea armaturii de oţel Isteg se consideră egală cu dublul secţiunii unei bare componente. Oţel în bare: Oţel laminat la cald sau la rece, cu secţiune rotundă, pătrată, dreptunghiulară, exagonală, etc., care se livrează în bare nelegate sau în legături. V. sub Oţel profilat laminat la cald, Oţel profilat tras sau laminat la rece. - Oţel laminat. Oţel în piese finite sau semifinite, cari au fost obţinute prin. laminare la cald sau la rece. Oţel profilat. V. sub Oţel profilat laminat la cald, şi sub Oţel profilat tras sau laminat la rece. Oţel profilat laminat la cald: Oţel carbon sau oţel aliat prelucrat prin laminare la cald, în bare cu secţiuni de diferite forme şi dimensiuni, şi cari, de cele mai multe ori, sînt produse semifinite. Se prelucrează mai frecvent din oţel de construcţie (v.) sau, uneori, din oţel de scule (v.). Sînt folosite mai mult următoarele tipuri de oţel profilat laminat la cald: Banda de oţel cu secţiune dreptunghiulară (cu lăţimea de 20-‘*150 mm şi grosimea de 1---4 mm), care se laminează de regulă din oţel carbon obişnuit, sau, uneori, din oţel carbon de calitate sau din oţeluri aliate. E întrebuinţată în construcţii metalice, la fabricarea de cercuri de butoaie, etc., cum şi ca semifabricat pentru laminarea de-benzi de oţel, la rece. Oţelul-beton, care se laminează la cald, din oţel carbon obişnuit (calităţile OL 00, OL 38 şi OL 50) sau din [oţel special de construcţii (calităţile OL X 52 şi OL X 60), şi care poate fi folosit — prelucrat la rece sau neprelucrat — la confecţionarea armaturilor elementelor de beton armat. Din punctul de vedere al modului de fabricare şi al calităţii,se deosebesc: o ţ e I - b e-ton rotund, neted, laminat la cald din oţel OL 00 şi care poate avea diametrul egal cu cel mult 12 mm, respectiv din otel OL 38, OL X 52 şi OL X 60, şi care poate avea diametrul nominal de 6---40 mm; oţel-beton rotund II. Oţeluri-beton profil periodic, laminate la cald (PC). a) oţel PC 52; b) oţe! PC 60. neted, laminat la c a I d (din oţel OL 38) şi tras la rece sub formă de sîrmă trasă mată, şi care poate avea diametrul nominal de 3***10mm ; o te l-beton cu profil periodic laminat Ia cald (simbolul PC), fie din oţel OL X 52 (PC 52), fie din oţel OL X 60 (PC 60), cînd are fasonate patru nervuri longitudinale şi rervuri transversa’e elicoidale, echidistante şi înclinate faţă de nervurile longitudinale (v. fig. II), şi care poate avea diametrul nominal de 6,f,40 mm ; oţel-beton cu profil periodic laminat Ia cald şi torsionat la rece (simbolul TOR) care e -jJT-fabricat din oţel OL 38 (TOR 47), cînd are fasonate nervuri longitudinale elicoidale (şi anume două nervuri Ia TOR 47 cu diametrul de 6—10 mm sau patru nervuri, la TOR 47 cu diametrul de 10--* 20 mm), respectiv din oţel OL 50 (TOR 57), cînd are două nervuri longitudinale şi nervuri transversale elicoid^ le întrerupte, echidistente şi înclinate faţă de nervurile Io; gi udinale, şi care poate avea diametrul nominal de 10*"40mm (v. fig. ///). Oţelul canelat pentru arcuri cu secţiune dreptunghiulară (cu lăţime de 75---120 mm şi grosimea de 10** * 16 mm), avînd un canal, respectiv o nervură la jumătatea feţelor late, care se laminează din oţel pentru arcuri (v.) şi e întrebuinţat Ia fabricarea de foi de arcuri pentru vehicule de cale ferată şi de alte piese similare. Se livrează în lungimi de 1-*-8 m. Oţelul cornier cu aripi egale (lăţimea aripii =20-“150 mm; grosimea = 3***16 mm) sau cu aripi inegale (lăţimea unei aripi =40—100 mm; lăţimea celeilalte aripi =60***150 mm ; grosimea—5---14 mm), care se laminează obişnuit din oţel III. Oţeluri-beton cu profil periodic, laminate la cald şi torsionate la rece (TOR). a) oţel TOR 47 cu două nervuri; b) oţel TOR 47 cu patru nervuri; c) oţel TOR 57* Oţel industrial 745 Oţelar OL 38 (excepţional şi din alte calităţi) şi e întrebuinţat în construcţii metalice. Se livrează în bare sau în legături cu lungimea de 2---12 m. Oţelul lat cu secţiune dreptunghiulară (cu lăţimea de -12— 150 mm şi grosimea de 5---50 mm), care se laminează din oţel carbon sau din oţel aliat de construcţie, şi se întrebuinţează la construcţii mecanice şi metalice. Se livrează în colaci, în legături sau în bare nelegate. Oţelul lat pentru foi de arcuri cu secţiune dreptunghiulară cu muchii drepte sau rotunjite (obişnuit cu lăţimea de 30---140 mm şi grosimea de 4—13 mm şi, excepţional, cu alte dimensiuni, speciale), care se laminează din oţel pentru arcuri (v.)., E folosit la fabricarea de foi de arcuri pentru vehicule şi de alte piese similare. Oţelul lat pentru piuliţe, care are secţiune dreptunghiulară pentru a fi întrebuinţat la fabricarea piuliţelor brute presate la cald sau la rece. Pentru piuliţe presate la cald, oţelul lat are lăţimea de 20---52 mm, grosimea de 11 •••30 mm, şi e laminat din oţel fosforos pentru piuliţe (v.); pentru piuliţe presate la rece, oţelul lat are lăţimea de 11 —27 mm( grosimea de 6* * * 13 mm, şi e laminat din oţel carbon obişnuit OL 38 sau din oţel fosforos pentru piuliţe; pentru piuliţe brute pentru cale ferată, oţelul lat are lăţimea de 26***43 mm, grosimea de 18 * *-28 mm şi e laminat din oţel fosforos. Oţelul pătrat, cu secţiune pătrată, cu muchiile drepte sau rotunjite (cu laturile de 8***140 mm), care se laminează din oţel carbon sau din oţel aliat de construcţie, în lungimi de 1---6 m şi e întrebuinţat la construcţii mecanice. Oţelul pătrat de scule, cu muchii rotunjite (cu latura de 6— 180 mm), care se laminează la cald sau se forjează din oţel carbon de scule (v.). Platbandele de oţel, cu secţiune dreptunghiulară (cu lăţimea de 160---600 mm şi grosimea de 6-**40 mm) şi cu muchii drepte, cari se laminează din oţel carbon sau din oţel aliat de construcţie. Sînt întrebuinţate la construcţii metalice. Oţelul în profiluri standardizate care — după forma secţiunii (profilului) — are următoarele numiri: oţel I normal sau oţel dublu T, oţel I cu talpă lată sau oţel dublu T cu talpă lată, oţel U, oţel UV (oţel U pentru vagoane), oţel Z, oţel ZV (oţel Z pentru vagoane), oţel T, oţel H (pentru cercuri de rulare de butoaie metalice), oţel cuadrant sau oţel pentru coloane (cu profilul în formă de sfert de cilindru cav şi avînd două tălpi subţiri în planele diametrale cari formează un unghi de 90°), oţel Zores, oţel cu profiluri speciale, etc. Se laminează în mod curent din oţel OL 38 sau, rareori, din oţel OL 34. Aceste oţeluri sînt întrebuinţate în construcţiile metalice. Oţelul rotund, cu secţiune circulară (cu diametrul de 12*“240 mm) şi lungirr.ei de 1”*6m, care se laminează din oţel carbon sau din oţel aliat de construcţie. E folosit la executarea (prin forjare, matriţare, aşchiere, etc.) de piese necesare în construcţii mecanice de orice fel. Oţelul rotund de scule, cu secţiune circulară (cu diametrul de 6***180 mm), care se laminează la cald sau se forjează din oţel carbon de scule. Oţelul rotund pentru şuruburi şi nituri, cu secţiune circulară, cu diametrul de 5***47,2 mm, care se laminează din oţel carbon obişnuit OL 34, pentru nituri, respectiv din oţel OL 38, pentru şuruburi (şi în mod excepţional pentru nituri), conţinutul de sulf şi de fosfor trebuind să fie mai mic decît 0,05 %, pentru fiecare element în parte, la ambele calităţi de oţel. Oţelul semirotund, cu secţiune semicirculară (cu diametrul de 10***38 mm) şi lungimea de 1,5—6 m, care se laminează din oţel carbon obişnuit OL 00, pentru diametri de cel mu It 20 mm, respectiv din oţel OL 38, pentru diametri mai mari. Se livrează în colaci, în legături sau în bare nelegate, şi e folosit la construcţii mecanice. . Sîrmă rotundă de oţel (cu diametrul de 5—16 mm), .care se obţine prin laminare la cald, pentru a servi ca semifabricat pentru sîrme trase, pentru cuie, etc., şi care se laminează, în funcţiune de destinaţie, din oţel carbon obişnuit, oţel carbon de calitate, oţel aliat de construcţie, oţel pentru arcuri. V. şî sub Sîrmă de oţel. Oţelul trapezoidal, cu secţiune trapezoidală (cu baza mică de 3,7—5,2 mm, baza mare de 4,5—6,5 mm şi înălţimea de 8 —12 mm), cu baza mare uşor convexă, care se laminează din oţel Arc 5 (v. sub Oţel pentru arcuri), pentru a fi întrebuinţat la fabricarea inelelor-resort. } Oţel profilat tras sau laminat la rece: Oţel carbon sau oţel aliat obţinut prin tragere sau laminare la rece. Cele mai folosite sînt următoarele tipuri de profiluri: Banda de oţel laminată la rece, cu secţiune dreptunghiulară, cu margini rotunde sau drepte, cu grosimea de 0,20***3,50 mm şi avînd lăţimea de 20—150 mm, la benzile cu margini rotunde, respectiv de 10—45 mm, la benzile cu margini tăiate. Se laminează din benzi laminate la cald de oţel carbon cu conţinut mic în carbon (cu lăţimea de 50—150 mm şi grosimea de 1 * * *2,5 mm). Se livrează în colaci, pentru a fi întrebuinţat în special la prelucrări prin ambutisare, ştanţare şi îndoire sau la confecţionarea de tuburi. Banda de oţel pentru ambalaj, cu secţiune dreptunghiulară, cu lăţimea de 10—30 mm şi grosimea de 0,5 şi 0,8 mm, şi care se laminează din benzi de oţel laminate la cald, din oţel carbon obişnuit. E întrebuinţată la ambalarea baloturilor, a lăzilor, etc., şi se livrează în colaci. Oţelul exagonal, cu secţiune exagonală cu latura de 4***100mm şi lungimea de 2***6 m, care se obţine prin tragerea la rece din oţel carbon rotund sau din oţel aliat de construcţie, laminate la cald. După precizia tragerii, se clasifică în două clase: clasa je 6 (cu abateri limită cuprinse între —0,08 şi. 0,23 mm) şi clasa je 7 (cu abateri limită cuprinse între —0,16 şi —0,46 mm). E întrebuinţat la construcţii mecanice. Oţelul rotund cu secţiune circulară (cu diametrul de 1 ***70 mm şi lungimea de 1,5*• *8 m), care se obţine prin tragere la rece din oţel laminat la cald. Se trage din oţei crom pentru rulmenţi sau din oţel de prelucrat la automate (v.), cum şi din alte calităţi de oţel (la comenzi speciale). După precizia tragerii, se clasifică în două clasu*. clasa je 4 (cu abateri limită cuprinse între —0,02 şi —-0,06 mm) şi clasa je 6 (cu abateri limită cuprinse între —0,06 şi —0,200 mm). Sîrma de oţel trasă la rece cu secţiuni dreptunghiulare, pătrate, rotunde, semirotunde sau trapezoidale, după utilizare. V. sub Sîrmă de oţel. Oţel profilat laminat la rece. V. sub Oţel profilat tras sau laminat la rece. Oţel universal: Sin. Platbandă. V. sub Oţel profilat laminat la cald. Bandă de oţel. V. sub Oţel profilat laminat la cald, şi sub Oţel tras sau laminat la rece. Tablă laminată din oţel. V. sub Tablă laminată la cald, Tablă laminată la rece. Ţeavă de oţel laminată. V. sub Ţeavă de oţel. i. ~ industrial. Metg.: Nume folosit uneori pentru oţelurile obişnuite şi oţelurile de calitate întrebuinţate pe scară mare în industrie. 2. nisip de Metg. V. Nisip metalic. 3. Oţelar, pl. oţelari. Metg.; Lucrător calificat care efectuează, într-o oţelărie, operaţiile necesare la compunerea şi elaborarea încărcăturii pînă la evacuarea oţelului din cuptor, la destuparea şi astuparea orificiilor de scurgere şi la întreţinerea vetrei cuptorului. Oţel ari i lucrează în echipe constituite dintr-un prim topitor — care conduce elaborarea şi controlează regimul termic al cuptorului—şi ajutori topitori; în lucrările de întreţinere a vetrei, echipa de topitorie ajutată de lucrătorii ynei echipe volante de întreţinere, Oţel i re 74 6 Oţet x. Oţelire. 1. Metg.: Durificarea superficială sau pătrunsă a unei piese de oţel moale, printr-o călire sau prin cementare cu carbon. 2. Oţelire. 2. Ind. ţâr.: îmbrăcarea unui obiect cu oţel. 3 Oţet. Ind. alim.: Conservant şi condiment pentru alimente, produs industrial prin oxidarea biologică, în anumite condiţii, a alcoolului etilic din diverse lichide alcoolice, prin fermentaţia acetică a soluţiilor de malţ, de glucoză, de melasă, sau prin diluarea în apă a acidului acetic concentrat. Materiile prime utilizate pentru obţinerea oţetului sînt foarte diferite, şi anume: vinuri obişnuite, vinuri de fructe, plămezi de cereale, cartofi sau melasă, bere, lichide alcoolice distilate (în special spirtul „frunţi" de la rafinarea alcoolului, apoi rachiu devin, de tescovină, de drojdie) şi, de asemenea, acid acetic pur (esenţă de oţet). . Oricare ar fi natura alcoolului folosit, acesta trebuie diluat la 10-* 12° alcoolice şi, în cazul distilatelor, îmbogăţit în substanţe nutritive prin adaus de vin, bere sau extract de cereale. Cel mai bun oţet se obţine din vinuri sănătoase, cu o concentraţie de 8***9° alcool. Vinul supus acetificării trebuie să fie limpede şi foarte sărac în bioxid de sulf, deoarece acesta e un antiseptic care împiedică dezvoltarea fermenţilor de oţet. Oxidarea alcoolului în acid acetic se face conform următoarei ecuaţii chimice: c2h5oh+o2 -> ch3—cooh + h2o. Din aceasta rezultă că pentru 46 kg alcool etilic e nevoie, teoretic, de 32 kg oxigen şi iau naştere, teoretic, 60 kg acid acetic pur, anhidru. Randamentul practic reprezintă, însă, numai 75***85% din cel teoretic, restul constituind pierderi datorite evaporării, oxidării direct la apă şi bioxid de carbon, etc. Oxidarea biologică a alcoolului în acid acetic se realizează cu ajutorul unor microorganisme diferenţiate ca mărime, dar în special ca rezistenţă la alcool sau la acid acetic. Acestea sînt: Bacterium oxidans, B. aceti Hansen, B. xylinum, B. pasteurianum, B. Orleans, B. ascendens, B. acetigenum, B. Schiitzenbachii, B, xylionides,etc. Bacteriile acetice au forma de bastonaşe şi se reproduc prin sciziune (v. sub Bacterii). Ele se dezvoltă în special la suprafaţa lichidelor alcoolice (aerobioza obligatorie), la temperatura de 20---300, formînd o peliculă uniformă, uşor ondulată, care acoperă suprafaţa lichidului şi care e numită, în general, Mycoderma aceti. După transformarea alcoolului în acid acetic (sau, în unele cazuri, chiar înainte), bacteriile pot ataca şi acidul acetic, pe care îi transformă în apă şi bioxid de carbon. Fabricarea oţetului se realizează după mai multe procedee, dufDă materia primă (vin, alcool, etc.), şi aparatura utilizată. în general, procedeele pot fi împărţite în două grupuri, şi anume: cu lichid liniştit şi cu lichid în mişcare (procedee rapide). Din primul grup fac parte procedeul Orleans şi procedeul Pasteur, iar din grupul al doilea, procedeul Schutzenbach (procedeul german), procedeul luxemburghez şi procedeul Annenkov. în procedeul Orleans se folosesc vase de stejar cu capacitatea de circa 4 hl fiecare, avînd la partea superioară a unuia dintre funduri un orificiu de peste 5 cm, care rămîne deschis în mod permanent. Vasele se aşază pe trei rînduri suprapuse. în vase se toarnă la început oţet bun de vin, fiert, circa 1/3 din capacitate, iar după răcire se adaugă 10 —12. I vin. După 7--*8 zile, în care timp se formează pelicula mico-dermică, se adaugă din nou 10 l vin şi se continuă astfel, la acelaşi interval, pînă cînd butoiul s-a umplut 4/5. Se lasă în această situaţie 7***8 zile, apoi se extrag 2/3 din conţinut, după care se reiau adăugările de vin în modul descris. Tem- peratura mediului, ca şi a lichidului, e de 20---250 şi nu trebuie să depăşească în nici un caz 30°. Prin acest procedeu se obţine oţet de calitate superioară (aromă fină), dar acetificarea decurge încet şi randamentul e mic. în plus mai prezintă inconvenientul că permite dezvoltarea micoderme lor sub formă gelatinoasă şi, uneori, şi a anghe-lulelor (viermişori), cari stingheresc acţiunea bacteriilor acetice. în procedeul Pasteur se folosesc fermenţi acetici selecţionaţi şi se lucrează în vase de lemn puţin adînci, acoperite cu capace şi avînd la partea superioară orificii de aerisire, iar la partea inferioara, tuburi de alimentare fixate de fund, astfel încît alimentarea se poate face fără a deranja membrana micodermică de la suprafaţă. Temperatura se menţine la 25—30°, iar alimentarea se face cu o soluţie care conţine 1 % oţet de vin, 2% alcool şi mici cantităţi de săruri nutritive (fosfat de amoniu, de calciu, de magneziu şi de potasiu). Alimentarea se face zilnic, însă numai după ce acetificarea a devenit destul de intensă. Procedeul Schutzenbach (culichidîn mişcare) e un procedeu rapid, care se realizează cu ajutorul unui generator consistînd dintr-o cadă de stejar, cu înălţimea de ori mai mare decît diametrul şi avînd la partea inferioară un fund fals, în pereţii laterali orificii de aerisire, iar la partea superioară, un fund găurit şi o morişcă hidraulică pentru răspîndirea uniformă a lichidului de alimentare. Spaţiul dintre cele două funduri găurite (aproximativ 70% din volumul total) e încărcat cu talaş de fag, pe care se găsesc fermenţii acetici. Sub grătarul inferior sînt orificii cu diametrul de 25 mm, repartizate egal pe circumferenţa vasului, pe unde e introdus aerul în suportul de oxidare, adică în talaşul de fag. Generatorul e echipat cu termometre pentru controlul temperaturii, cu cana de scurgere a oţetului, cu sticlă de nivel .şi cu riglă gradată, cu conducte şi pompă pentru alimentare şi pentru evacuare, etc. Fermenţii acetici se găsesc pe talaş de lemn de fag, cu grosimea de circa 1 mm şi răsucit în spirală. Un metru cub de talaş are greutatea de circa 200 kg şi reţine aproximativ 400 kg oţet. Lichidul de acetificat curge de sus în jos peste talaş, în timp ce în contracurent circulă aer. în acest fel se asigură o suprafaţă mare de contact între lichid şi aer şi oxidarea alcoolului se produce repede; e necesar, totuşi, ca acelaşi lichid să treacă de trei ori peste talaş pentru ca oxidarea alcoolului să fie completă. Un generator de oţet cu funcţionare continuă e reprezentat în figură. în procedeul luxemburghez se lucrează de asemenea cu talaş, însă în vase speciale, cari se pot roti în jurul axei longitudinale. Vasul are un grătar aşezat în lungime, pe acesta fiind depozitat talaşul, iar sub grătar se găseşte lichidul de acetificat. Prin rotirea vasului, lichidul vine în contact cu talaşul şi astfel se accelerează procesul de oxidare. în alte procedee, la cari se foloseşte de asemenea talaş ca suport pentru oxidare, circulaţia lichidului se poate face prin presiune de aer sau cu ajutorul pompelor. 7 Generator de oţet cu funcţionare continua. 1) introducerea lichidului de acetificat; 2) dispozitiv de stropire; 3) termometre pentru controlul temperaturii în camere de oxidare; 4) funduri cu goluri; 5) talaş; 6) ca- nal de evacuare. Oţet aromatic 747 Ou Spre deosebire de procedeul rapid, la care distribuirea zilnică a plămezii reprezintă 1/5—1/6 din cantitatea de lichid imbibată în talaş şi se face continuu, în procedeul A n -nenkov, plămada e adăugată, în întregime, timp de 5*-*6 ore, în restul timpului generatorul rămînînd în repaus. Cantitatea de lichid adăugată reprezintă 1/3 —1/2 din plămada imbibată. Prin acest procedeu se măreşte productivitatea (de circa două ori), ca şi randamentul, şi se reduce timpul de lucru zilnic. Oţetul produs de generatoare se. lasă să se învechească, pentru a-şi îmbunătăţi calitatea, iar pentru conservare în condiţii bune, se păstrează în vase de lemn pline. Pentru comercializare se recomandă să se pasteurizeze timp de 3***5 minute la 60° şi să se filtreze. După materia primă folosită, se deosebesc diferite tipuri de oţet: Oţet artificial, obţinut prin diluarea acidului acetic pur, rezultat prin distilarea uscată a lemnului, sau sintetic. Conţine, de obicei, 6---9% acid acetic şi se colorează uneori cu caramel sau cu coloranţi organici alimentari. Sin. Oţet de lemn. Oţet de bere, obţinut prin aceleaşi procedee ca oţetul de vin, folosind berea ca materie primă. Conţine circa 4% acid acetic, are culoare gălbuie, mirosul aromat al berii şi gust acid amărui. Oţet de fructe, obţinut prin aceleaşi procedee ca şi oţetul de v.in. Are proprietăţi fizicochimice asemănătoare cu ale oţetului de bere. Oţet de glucoză, obţinut din soluţii diluate de glucoză lichidă, prin procedeele descrise la obţinerea oţetului de vin. Are proprietăţile oţetului de fructe. Oţet de malţ, obţinut prin fermentaţia alcoolică a unei infuzii de malţ provocată de Mycoderma aceti, după procedeele descrise la oţetul ele vin. Oţet de lemn. Sin. Oţet artificial (v.). 1. Oţet aromatic. Farm.: Preparat galenic obţinut prin disolvarea camforului şi a unor uleiuri eterice (de lavandă, de mentă, de rosmarin, etc.) în alcool, şi prin amestecarea acestui produs cu lichidul rezultat din presarea şi filtrarea produsului obţinut prin macerarea unor plante medicinale cu oţet artificial la cald (40---450), timp de 45 de ore. E un lichid de culoare rubinie, cu gust acid şi miros aromatic. Se întrebuinţează, în Medicină, ca antiseptic, calmant şi ca adjuvant la scăderea febrei. Sin. Oţet medicinal. 2. Oţet medicinal. Farm.: Sin. Oţet aromatic (v.). 3. Oţet ar, pl. oţetari. 1. Silv.: Sin. Cenuşer (v.), Nelemn, Oţetar fals. 4. Oţetar. 2. Silv. V. Oţetar roşu. 5. roşu. Silv.: Rhus t/phina L. (Rhus hirta Sudw.). Arbust mare sau arbore de mărimea a treia, cu înălţimea maximă de 10—12 m, originar din America de Nord, introdus în ţara noastră ca element decorativ în parcuri, grădini (cimitire) şi spaţii verzi. Prezintă o mare plasticitate ecologică, crescînd în zona temperată în foarte variate condiţii climatice şi de sol; suportă bine şi fumul industrial. E caracterizat printr-o înrădăcinare întinsă şi printr-o excepţional de viguroasă capacitate de drajonare, ceea ce-l face potrivit pentru fixarea terenurilor instabile (versante, taluze, etc.). Se înmulţeşte atît prin seminţe, cît şi, în special, prin butaşi de rădăcină şi prin drajoni. Frunzele de oţetar roşu conţin substanţe tanante de bună calitate şi în proporţie relativ rrfare (peste 15%), ceea ce le face proprii pentru exploatare în scopuri industriale. Fructele, îngrămădite în gheme păroase (ca panicule terminale), se folosesc local la prepararea oţetului. Folosirea oţetarului roşu ca element decorativ, în parcuri şi în zone verzi se datoreşte ramificaţiei sale deosebite, frunzişului roşu-portocaliu, toamna, şi paniculelor fructifere. 6. Oţeti rea vinului. Ind. alim.: Sin. Acrirea vinului (v.). 7. Ou, pl.ouă. 1. Bot.: Celulă reproducătoare, care rezultă din fuziunea a doi gameţi (v.), cari pot fi identici (isogameţi), sau diferiţi (eterogameţi), avînd o membrană celulozică externă, care îmbracă nucleul, protoplasma şi rezervele nutritive. 8.. Ou.2. Biol., Zoot., Ind. alim.: Produs al organismului animalelor ovipare, prin care se înmulţesc păsările, batra-cienele, reptilele, artropodele, etc., şi care rezultă din contopirea ovulului cu spermatozoidul. Oul e un ansamblu de substanţe nutritive de rezervă, care conţine numai celula femelă, dacă nu s-a produs fecundaţia, —^ sau şi embrionul, dacă aceasta s-a produs. Oul de pasăre constituie un aliment complet (mai concentrat şi mai complet decît laptele), care conţine substanţe nutritive indispensabile vieţii ca: proteine circa 13%, grăsimi circa 10%, săruri (fosfaţi de calciu, clorură de sodiu, clorură de fier, etc.) circa 0,26%, vitamine (A, B, D, E şi R), şi are o valoare calorifică de 1,6 kcal/kg. Forma ouălor e caracteristică (ovoidă în secţiunile longitudinale, şi circulară în secţiunile transversale). Culoarea lor variază după specie, putînd fi uniformă, sau cu nuanţe ale aceleiaşi culori, sau cu pete ori desene colorate în altfel, caracteristice speciei. Mărimea şi greutatea ouălor variază după specie(la găină, între 25 şi 80 g; la g 8 3 7 gîscă, circa 140 g; 2 5 la curcă, circa 90 g, etc.). Oul de găină (v. 5 y/f fe&fi&xv f _ fig.) e format din coaja (de culoare albă sau aproape albă), care are rol de protecţie, şi care e constituită din săruri minerale, din substanţe colorate şi grăsimi; din membrane protectoare de culoare albă-cenuşie; din albuş, care prezintă trei straturi co-loidale albuminoase, de diferite densităţi; din două calaze, cari ţin gălbenuşul suspendat în masa albuşului; din gălbenuş, care e format din straturi de culoare galbenă, de diferite nuanţe, şi e învelit de o membrană subţire (membrana viteiină); din embrion (vezicula germinativă, care se găseşte pe gălbenuş), cu aspectul de pată de culoare mai deschisă; şi din camera de aer (bănuţul). Coaja oului de găină conţine: circa 94% carbonat de calciu, 1,5% carbonat de magneziu, 0,7% fosfat de calciu şi de magneziu, şi 4,1 % substanţe organice. Albuşul reprezintă, în medie, 60% din greutatea oului, şi conţine: circa 86% apă, 12% albumină, 0,3% grăsimi, 0,9% substanţe neazotoase şi 0,8% săruri minerale. Gălbenuşul reprezintă 30% din greutatea oului, şi e constituit din circa 17% substanţe proteice, 30% substanţe grase, 53% apă şi din săruri minerale, Iecitine, vitamine, etc. Pentru a conserva ouăle mai mult timp se folosesc diferite procedee, şi anume: conservarea cu ajutorul frigului, între 0° şi 2°, în lăzi uscate, cu talaş uscat (se conservă timp Secţiune prin oul de găină (mărime naturală). 1) strat de grăsime cu funcţiunea regulator a circulaţiei aerului prin porii cojii; 2) coajă protectoare; 3) membrană protectoare; 4) albuş (rezervă nutritivă); 5) calaze cari menţin gălbenuşul suspendat în masa albuşului; 6) vitei ină (membrană protectoare a gălbenuşului); 7) straturi galbene *i galbene-albicioase ale gălbenuşului; 8) pată sau veziculă germinativă, care conţine embrionul; 9) cavitate centrală; 10) rezervă de aer. Ou, izolator 748 Oval de 3***8 luni); conservarea în apă de var 7***8°; în apa de var cu clorură de sodiu; într-o soluţie, de 1,5% clorură de sodiu (se conservă maximum o lună); în soluţie de acid boric sau de acid sal ici l ic (10%); în parafină, în vaselină, colodiu, alaun, etc.; în pleavă, în tărîţe, cenuşă, cărbune praf, vată, etc.; în silicaţi de potasiu şi de sodiu (sticlă lichidă); etc. Examinarea caracteristicilor interioare ale ouălor se verifică cu ovoscopul (v.). Ouăle anumitor păsări (găini, raţe, gîşte, curci, etc.) sînt întrebuinţate în alimentaţie şi în industria alimentară (patiserie, conserve, praf de ouă, etc.). i. Ou, izolator Telc.: Sin. Izolator de ancoră. V. sub Izolator electric. a. Ouabainâ. Farm.: Glicozidă folosită ca medicament cardiovascular, cu acţiune excitantă asupra inimii, obţinută din frunzele şi seminţele uscate ale plantei Strophantus gratus, din familia Apocynaceae. Ouabaina se extrage din organele acestei plante cu ajutorul metanolului, după care, din reziduul siropos obţinut, se evaporă metanolul şi se disolvă în apă. Substanţele răşinoase se îndepărtează, apoi, prin extragere cu eter sau cu cloroform. Se execută o defe-caţie cu o soluţie de acetat de plumb; se saturează cu sulfat de amoniu şi se cristalizează glucozida. Obţinerea substanţei pure e dificilă. Acţiunea cardiotonică specifică e determinată de aglicon, care e componentul principal al glucozidei (alături de hidratul de carbon). Ouabaina e mai activă decît strofan-tina. Efectul terapeutic e temporar, substanţa administrîn-du-se, de obicei, pînă la sfîrşitul vieţii. s. Ouricuri, ceara de Ind. chim.: Ceară vegetală ^extrasă din frunzele unor specii de palmier (Scheelia mar-tiana, Attalea excelsa). Are: p. t. 87°, indicele de saponificare 110; indicele de iod 17,2. Se foloseşte ca înlocuitor al cerii de Carnauba în produsele pentru lustruit parchetul (ceară de parchet), în crema de ghete, etc. Sin. Ceară de uricuri, Uricury, Oricury, Ouri-coury. 4. Ova. Bot.; Numire dată foilor de tutun oriental, cari provin de la plantaţiile cultivate în terenuri joase (văi) spre a ie deosebi de cele de deal sau de la poalele dealurilor. 5. Oval, pl. ovale. 1. Geom.: Curbă plană continuă, închisă şi convexă. De exemplu, cercul şi elipsa sînt ovale. Dacă se defineşte un domeniu plan ca fiind un domeniu convex în cazul în care e format de o mulţime de puncte ale planului cu un diametru finit astfel ca dacă Mv M% sînt două puncte oarecari ale sale, atunci toate punctele segmentului MxM2 sînt puncte ale domeniului, frontiera unui domeniu convex e un oval. în ipoteza că un oval (C) e reprezentat printr-o ecuaţie vectorială de forma o) unde 00, fie relaţia (Mv M2, MâK0, oricare ar fi punctele M. considerate pe curba (C). O dreaptă care are în comun cu un oval un singur punct se numeşte dreapta de margine în raport cu ovalul considerat. Prin fiecare punct al unui oval trece cel puţin o dreaptă de margine. Dacă funcţiunea vectorială M(t) din relaţia (1) e oc 777^ dxjd.*^ operaţia de integrare fiind extinsă asupra domeniului exterior ovalului (C). Notînd cu S aria domeniului \fD\ cu D diametrul său, care, prin definiţie, e egal cu maximul distanţei dintre două puncte ale ovalului de frontieră (C), cu A aria celui mai mare triunghi înscris în (C), există relaţiile: (2) L2—4rd>0 (3) DL^4S (4) 4ttA—3V^>0 semnele de egalitate fiind valabile în cazurile (2) şi (3) numai pentru cerc, iar în cazul (4) numai pentru elipsă. Dacă o dreaptă (d) determină în [H)\ domeniile parţiale ( 0, semnul de egalitate fiind valabil numai în cazul elipsei. Prin urmare, dintre toate domeniile convexe ((Z)) avînd o arie dată (S), numai acele domenii cari au ca frontieră o elipsă dau cea mai mare valoare lui O clasă importantă de ovale este constituită de curbele de lăţime constantă numite şi curbe orbiforme. Fiind dat un oval (C) şi o direcţie (8) în planul lui, prin definiţie, se numeşte lăţime a ovalului în raport cu direcţia (8) măsura segmentului determinat pe o dreaptă paralelă cu (8) de dreptele de margine ale curbei (C) perpendiculare pe direcţia (8), Dacă această măsură are aceeaşi valoare a pentru toate direcţiile (8) din plan, ovalul se numeşte curbă de lăţime constanta şi se notează C(a). Două drepte de margine paralele od.reca.rl au aceeaşi distanţă fixă a. Rezultă că toate pătratele circumscrise unei curbe de lăţime constantă sînt egale. Un exemplu simplu de curbă de lăţime constantă e curba lui Reuleaux formată din arce de cerc aparţinînd la trei cercuri avînd centrele în vîrfurile unui triunghi echilateral, extremităţile arcelor fiind vîrfurile triunghiului dat (v. fig.). Curba lui Reuleaux e folosită în teoria mecanismelor. Distanţa dintre două puncte ale unei C(a) e cel mult egală cu a. Dreapta determinată de două puncte de contact a două drepte de margine paralele e perpendiculară pe aceste drepte. Prin fiecare punct M al unei C(a) trece un cerc de rază r~a care conţine în interiorul său curba şi care e tangent în M la o dreaptă de margine dată incidenţă cu M. Un cerc care are în comun cu o C(a) trei sau mai multe puncte are o rază cel mult egală cu a (r-^a). Se numeşte colţ sau punct unghiular al unei curbe continue un punct simplu în care curba admite două tangente distincte. Dacă o C(a) admite puncte unghiulare, tangentele în fiecar^ dintre aceste puncte formează un unghi care nu e mai mic decît 120°. Singura C(a) care admite puncte unghiulare în cari tangentele formează unghiuri de 120° e curba lui Reuleaux. Toate curbele C(a) a căror lăţime constantă e egală cu a au lungimea egală cu lungimea unui cerc al cărui diametru e egal cu a. i. Oval. 2. Geom.: Curbă din clasa curbelor plane, definite prin construcţia următoare: Se consideră un cerc cu centrul într-un punct A şi de rază egală cu b, ^ cum şi un punct fix O exterior cercului (v. fig.). Un punct M al cercului se proiectează ortogonal în M' pe diametrul (OA), iar punctul M' se proiectează în Mj pe (OM). Se repetă operaţia cu noul punct Mx şi se obţine un punct M2. Prin aplicarea repetată a acestei operaţii se obţine un şir de puncte ML, M.â, . Curba care conţine mulţimea punctelor M obţinute pentru toate poziţiile iui M pe cerc se numeşte oval de specia n. în raport cu un reper polar cu polul în punctul O şi avînd dreapta (OA) ca axă polară, ecuaţia ovalului de specia n e (1) r*—2arn cosz^ * 0+(<22—£2) cos4n 0—0, unde rn~OMn, a—OA. Ecuaţia cartesiană a curbei (1) e (2) (*2+j2)2s+1-2tfx2«+1 (*2+J'7'+(<*2-£2)*4"=0 ; deci ovalul de specia «eo curbă algebrică de ordinul 2(2»+1) avînd punctul O ca punct multiplu de ordinul 4n şi admiţînd axa^ polară x'x ca axă de simetrie. în cazul n= 1, a=0, ecuaţia (2) devine: (3) (x2+y)3-^x4 = 0. Ovalul respectiv e simetric şi în raport cu y’y. Originea O e un punct cuadruplu care se descompune în două puncte de întoarcere obişnuite, curba (3) admiţînd în O curbele apro-ximante y*-ax2 — 0, j3+tfx2=0. Curba apare ca fiind formată din două ovale proprii egale simetrice în raport cu y'y şi x'x. s. Oval. 3. Geom.: Suprafaţă continuă închisă admiţînd în fiecare punct al ei un plan tangent determinat, care are comun cu suprafaţa numai punctul de contact. De exemplu, sfera şi elipsoidul sînt ovale. Domeniul {ff)) care are ca frontieră un oval e un domeniu convex. Un domeniu convex care are ca frontieră un oval se numeşte domeniu oval. Curbura totală a unui oval e peste tot pozitivă: Kf>0. Singurele ovale cari au curbura medie constantă sînt sferele. Dacă două ovale sînt în corespondenţă de aplicabilitate isometrică ele sînt fie congruente, fie simetrice. Pe fiecare oval există cel puţin trei linii geodezice închise. Imaginea sferică a unei linii geodezice închise împarte suprafaţa sferei gaussiene în două jumătăţi. Dacă curbura totală a unui oval verifică relaţia: Ovâî, aparat pentru strunjît ~ 750 Ovar diametru! ovalului, care e maximul valorii distanţei dintre două puncte oarecari ale sale, verifică relaţia: D0 (3) 37tV3T-2F>0 semnul de egalitate fiind valabil în (2) numai în cazul sferei, iar în (3) numai în cazul elipsoidului. Presupunînd ovalul definit prin relaţii vectoriale M = M(u, v) şi notînd produsele mixte — Mp, Muu) F' = (m«, Mp, Muv) G' — {mu, Mv, Mpp) integrala dublă extinsă asupra întregului oval jf H = E' G'—F'2 |4 duăv e invariantă în raport cu afinităţile cari păstrează volumele şi se numeşte arie afină unimodularâ. Există relaţia: n2&=const.) se deduce imediat ecuaţia cartesiană: [(*2+j2)(1-^2) + 2^2x-f^2~^2]2-4^2(x2-hj;2) = 0, în care OO'—a, originea axelor fiind O, iar OO', axa absciselor. : Un oval al lui Descartes care are un punct dublu e un melc al lui Pascal. 4. Ovalizare. Tehn.: Deformarea permanentă sau uzura provocată în serviciu a unui corp cilindric circular, astfel încît o suprafaţă laterală a sa sau secţiunea sa circulară să devină ovală. De exemplu: oval izarea suprafeţei interioare a cilindrului unei maşini (de ex.: motor cu ardere internă, motor cu abur, pompă cu piston, compresor, etc.), care e mai pronunţată la cilindrii orizontali; ovalizarea suprafeţei exterioare a fusului unui arbore, unui ax sau unei osii. Ovalizarea provine, în general, din cauza uzurii inegale sau premature a suprafeţelor, provocată de un montaj greşit, de jocuri de uzură, de suprasolicitări, de ungere insuficientă, de încălziri exagerate, etc. 5. Ovalizat. Tehn.: Starea de degradare a suprafeţei cilindrice-circulare a unui organ de maşină a cărui secţiune a devenit ovală, datorită mişcării relative faţă de suprafaţa unui alt organ, cu care se găseşte în contact. V. şî sub Ovalizare. 6. Ovar, pl. ovare. Bot.: Parte componentă a gineceului (v.), rezultată prin modificarea uneia sau a mai multor frunze (cârpele). Ovarul se prezintă sub forma unui sac închis, care devine la maturitate peretele fructului. Ovarul, formîndu-se prin replierea unor frunze verzi, asimilează şi are aceeaşi structură ca şi acestea, şi anume: două epiderme, una externă şi alta internă, între cari se găsesc parenchimul verde şi nervurile. între acestea, mai importante sînt: nervura mediană, care reprezintă axa după care s-a repliat carpela şi două nervuri marginale, situate de o parte şi de alta a liniei de sutură, de-a lungul marginilor carpelei, la baza ovulelor (v.), cari se prezintă ca un şir de mici mameloane celulare şi se găsesc în interiorul cavităţii ovariene. Nervura mediană a carpelei continuă, în sus, sub formă de tijă (stilul), care se termină cu o umflătură mică (stigmatul), pe a cărei suprafaţă se găseşte un lichid vîscos, destinat să reţină polenul adus de vînt, de insecte sau de om. Ovarul caracterizează plantele cu sămînţa închisă (angiospermele) şi dă naştere fructului, în care se formează seminţele (din ovule). Ovarul, stilul şi stigmatul formează pistilul (v.). Se găsesc (v. fig. /): ovare bicarpelare (biloculare), la crucifere Ovalele lui Descartes. P, P) puncte fixe. /. Tipuri de ovare. 1) unilocular; 2) bilocuiar; 3) trilocular; 4) patrulocular; 5) plurilocular. (de ex.: la varză, muştar, micşunele ruginii, etc.); ovare tricarpelare (triloculare) la liliacee (de ex.: la ceapă, lalea, etc.); ovare tetracarpelare (patruloculare) (de ex. la iasomie); ovare pentacarpelare (de ex. la in) şi ovare pluricarpelare (pluriloculare) la multe plante din familia malvaceelor (de ex. la mac). Concreşterea carpelelor poate fi parţială sau totală. Astfel, la in, păr, morcov, ovarele sînt unite, iar stilele şi stigmatele sînt libere; la măr concresc şi stilele, pe o anumită distanţă, ovarul putînd avea o singură cavitate ovariană sau mai multe, după numărul şi modul de unire Ovariotomîe 75î O văi al carpelelor. Dacă pişti Iele se prind de axa florală deasupra jocului de inserţiune a învelişurilor florale (de ex.î la mazăre, Dumbac, etc.), poziţia ovarului e superioară (super), iar a învelişurilor, incluziv a staminelor, e inferioară (hipoginâ) :'v. fig. II). La alte plante, inserţiunea învelişurilor se găseşte deasupra ovarului; poziţia acestuia e inferioară (infer), :ar prinderea periantului e deasupra (epiginâ). La alte plante (de ex.: la gutui, măr, păr), ovarul infer e concrescut cu receptaculul scobit, care se dezvoltă împreună cu ovarul, luînd parte la for- //t pozjţja ovarului în floare, marea fructului şi con- ovar super (floare hipoginâ); 2) ovar stituind partea comestibilă. semijnfer (floare periginâ); 3) ovar La ovarul infer, ovulele infer (floare epigină). sînt mai bine apărate. La Sambucus nigra (soc), ovarul are o poziţie intermediară, învelişurile florale se prind pe receptacul, în partea mijlocie a ovarului; ovarul e semiinferior (semiinfer) sau ^semisupe-rior (semisuper), iar inserţiunea, periginâ (de jur împrejur). 1. Ovariotomie. Zoot : Castrarea animalelor femele prin extirparea ovarelor. Se execută cu scopul de a preveni sau de a înlătura o afecţiune (tumoare, inflamaţie, etc.), sau în scopuri economice, pentru a le îngrăşa, pentru a îmbunătăţi calitatea laptelui, sau pentru a prelungi perioada de lactaţie (pînă la doi ani), după care sînt sacrificate. 2. Ova, pl. ove. 1. Arh.: Mulură convexă cu profilul în formă de sfert de cerc. 3. Ova. 2. Arh.: Echina capitelului. 4. Ova. 3. Arh.: Motiv ornamental alcătuit dintr-o proeminenţă în forma unei jumătăţi de ou, înconjurată de o baghetă sau de o cochilie care o înfăşoară în parte, iar uneori, de frunze sau de flori (ovă fleuronată). Ovele au fost folosite pe scară mare în arhitectura clasică (greacă şi romană), fiind dispuse în şiruri lungi, orizontale, intercalate între două muluri (v. fig.). în arhitectura gotică şi în cea romanică sînt folosite mai rar, sînt puţin proeminente şi, de obicei, asociate cu alte ornamente (de ex. cu perle). 5. Ovâscior. Bot., Agr.: Arrhenatherum elatius Mert. et Koch. Plantă de nutreţ, perenă, din familia Graminaceae, care creşte în tufe. Tulpinile, de etaj superior, au înălţimea de0,6--*1,3 m; frunzele sînt linear-lanceolate, iar inflorescenţele se prezintă ca u'n panicul lax cu spiculeţe lucioase, de culoare verde şi, mai rar, violacee. Fiecare spiculeţ are două flori, dintre cari una e ermafrodită, iar cealaltă, masculă, sterilă. Paleea inferioară a florii ermafrodite are o aristă lungă, răsucită. Fructul e o cariopsă cu un smoc de peri la bază. Ovăsciorul creşte spontan prin livezi, poieni, fîneţe de munte, pe locuri umbrite. Se cultivăîn amestec cu leguminoase de nutreţ, de preferinţă pe soluri cu fertilitate mare. Fiind rezistent la secetă, creşte bine şi în regiuni cu precipitaţii puţine. Otăveşte bine. Nu rezistă la păşunat, dar e o plantă de fîneaţă de calitate foarte bună. Se seamănă la începutul primăverii şi se recoltează în iunie sau iulie. Producţia la hectar se ridică la 4000---6000 kg fîn. Durata de folosinţă e de 5***6 ani. în regiunile cu climă aspră e înlocuit de ovăsciorul auriu (Trisetum florescens R. et Sch.), care poate fi folosit şi ca păşune. Sin. Ovăz francez. 6. Ovâz. Bot., Agr.: Avena L. Cereală din familia Graminaceae, răspîndită în toate continentele, între 65° latitudine nordică şi 50° latitudine sudică, şi pînă Ia înălţimi de 1400— 1800 m. în ţara noastră, ovăzul se cultivă în special în regiunile subcarpatice şi în cele de stepă din Sud-estul ţării. Ovăzul e o plantă ierboasă anuală, cu un sistem radicular puternic dezvoltat, care pătrunde în sol la 60---80 cm şi, uneori, pînă la 2 m adîncime (în soluri uscate). Rădăcinile coronare sînt acoperite cu numeroşi peri absorbanţi şi au o putere mare de solubilizare a substanţelor nutritive aflate în sol în formă greu solubilă. Tulpina, constituită din 4-*-8 internoduri goale în interior, are înălţimea de 0,80—1,80 m. Frunzele, cu limbul răsucit de la dreapta spre stînga (invers faţă de celelalte cereale păioase), sînt lipsite de urechiuşe, iar legula lor are formă ovală şi marginile dinţate. Inflorescenţa e un panicul constituit dintr-un ax principal şi din axe secundare dispuse în 3***9 etaje. Pe axele secundare şi la extremitatea acestora şi a axului principal se găsesc spiculeţe cu cîte 2‘**3 flori şi cu glume lungi, din cari cea inferioară e uneori aristată. La ovăzul golaş, spiculeţele au , în general şase flori. Felul ramificaţiei paniculului şi poziţia axelor secundare faţă de cel principal sînt caractere distinctive ale diverselor soiuri de ovăz. Bobul, lunguieţ, e acoperit cu plevi (la formele îmbrăcate 20--*30%) de culoare albă, galbenă, cenuşie ori brună; la cele golaşe, plevile sînt subţiri şi se desprind de bob, cînd acesta ajunge la maturitate. în stare decorticată, bobul are lungimea de 5**• 11 mm, e acoperit cu peri fini şi are un şanţ ventral. Greutatea hectoli-trică a boabelor cari conţin: 12% apă, 11% substanţe azotoase, 5% substanţe grase, 2% zaharuri, 56% amidon şi dextrină, 11% celuloză, 3% substanţe minerale, e de 40-*-50 kg. Fecundaţia e autogamă şi uneori şi alogamă. Se cunosc: specii de ovăz perene (Avenastrum Koch) şi specii de ovăz anuale (Euavena Griseb.). Dintre speciile anuale, mai cunoscute sînt: Avena fatua L. (odos) şi Avena Ludoviciana (Dur.) Gill. et Magne, cari sînt buruieni; Avena byzantina (C. Koch) Thell (cultivată în ţările mediteranene) şi Avena sativa L. (cea mai răspîndită specie cultivată). Soiurile de ovăz (toate de primăvară) raionate în ţara noastră sînt: Cenad 88, potrivit pentru toate regiunile cultivatoare de ovăz; Tîrgu Frumos 9, raionat în regiunile de stepă din Muntenia Moldova şi Dobrogea; I.C.A.R. 878, raionat în cîmpia Transilvaniei, în Vestul ţării şi în partea de nord-vest a Moldovei. - ■ r Ovăzul preferă regiunile cu climă umedă şi răcoroasă, avînd nevoie de precipitaţii abundente, în special în epoca înspicării. Perioada lui de vegetaţie are o durată de 100*• • 150 de ziie, mai lungă deci decît aceea a orzului. Cerinţele faţă de sol sînt modeste, ovăzul reuşind şi pe soluri mai puţin fertile, cu reacţie neutră sau uşor acidă. E.cereala păioasă cea mai potrivită pentru podzoluri. Poate urma după oricare plantă cultivată, dar rotaţia ovăz după ovăz nu se recomandă, în Europa centrală şi occidentală, ovăzul nu se cultivă după sfecla de zahăr şi după el însuşi, pentru a evita atacul viermelui ovăzului (Heterodera avensae), o specie de nematod care nu e răspîndită la noi. Plantele premergătoare obişnuite ale ovăzului sînt cartoful şi secara în regiunile umede, şi porumbul şi floarea-soarelui în regiunile de cîmpie cu precipitaţii mai reduse. Ovăzul reacţionează puternic la aplicarea îngrăşămintelor azotate şi fosfatice, sub formă de azotat sau sulfat de amoniu şi de superfosfat. Gunoiul de grajd nu se administrează direct ovăzului, ci numai plantelor premergătoare. Pentru semănat, solul se pregăteşte prin o arătură adîncă de toamnă, la 20---22 cm, urmată primăvara de lucrări superficiale cu grapa şi cultivatorul. Ovăzul se seamănă la începutul primăverii, imediat după grîul şi orzul de primăvară, Overfep 752’ Ovine ovăzul semănat prea tîrziu fiind mai sensibil la atacul bolilor şi dăunătorilor, larovizarea seminţei de ovăz dă rezultate bune în regiuni cu primăveri tîrzii şi ploioase. Cantitatea de sămînţă care se dă la hectar e de 110— 120 kg. După semănat terenul se tăvălugeşte, se grăpează uşor pentru a obţine o răsărire uniformă şi rapidă a plantelor şi se întreţine pentru distrugerea crustei formate la suprafaţa solului şi combaterea buruienilor, în special a odosului, cu care ovăzul se hibridează. Recoltarea ovăzului are loc în faza de maturitate în pîrgă, cînd jumătatea superioară a panicu-lului a îngălbenit. Producţia medie la hectar e, în ţara noastră, de 1200***1400 kg boabe, dar, prin aplicarea unei agrotehnici înaintate, se poate ridica la peste 4500 kg/ha. Raportul între producţia de boabe şi cea de paie variază între 1:1,5 şi 1:2. Dăunătorii ovăzului sînt, în general, cei cari atacă şi celelalte specii de cereale (v. Grîu, Orz). Principalii dăunători ?ţi ovăzului sînt, în ţara noastră: gîndacul ovăzului (Lema melanopus L.), musca suedeză (Oscinis frit L.), păducheie ovăzului (Sitobion avenae F.) şi păduchele verde al cerealelor (Toxoptera graminum Rond.). Primii doi se combat cu insecticidele DDT şi HCH, iar păduchii, cu emulsii de nicotină; se folosesc, de asemenea, diferite mijloace agrotehnice (dez-miriştit, arătură adîncă, semănat timpuriu). Bolile cele mai răspîndite ale ovăzului sînt: tăciunele zburător (Ustilago avenae Pers. Jens.) şi tăciunele îmbrăcat (Ustilago Kolleri WiIIe), cari se combat prin tratamente termice şi chimice aplicate seminţei; rugina coronată (Puccinia coronata Corda) şi rugina neagră (Puccinia graminis f. sp. Avenae), cari se combat prin procedee agrotehnice (folosirea de soiuri rezistente, distrugerea samulasrei, stîrpirea tufelor de draci lă, etc.). Boabele de ovăz sînt un nutreţ concentrat valoros pentru toate speciile şi categoriile de animale, dar în special pentru tineret, cai şi vaci de lapte. Se folosesc şi în alimentaţia omului ca făină (care conţine, în medie, 27% substanţe proteice, 6,6% grăsimi, 54,5% substanţe zaharoase şi circa 600 unităţi vitamină B2 la 100 g făină), griş, fulgi de ovăz, sub formă, mai ales, de preparate dietetice pentru bolnavi şi copii. Ovăzul se întrebuinţează, de asemenea, ca nutreţ verde şi ca fîn, deseori în amestec cu măzărichea (borceag). Paiele de ovăz au o valoare nutritivă mai ridicată decît cele de grîu şi de secară, iar pleava e superioară ca nutreţ plevei tuturor celorlalte cereale. Var. Ovăs. 1. Overlap. C. f.: încălecarea sectoarelor de bloc. V. Bloc de linie automat, sub Bloc de cale ferată. 2. Overlay. Ind. lemn., Ind. hîrt.: Film de melamină (v.) de acoperire sau de protecţie pentru hîrtia decorativă de acoperire şi pentru hîrtia decorativă stratificată (v. sub Hîrtie). (Termen de atelier.) Sin. Film de acoperire. 3. Overlock. 1. Ind. text.: Maşină pentru asamblatul şi tivitul tricotajelor, care produce un tighel (o cusătură) din două fire, care conferă cusăturii o extensibilitate şi elasticitate asemănătoare tricotului la care e aplicat, unind două detalii (două sau mai multe straturi de material) de tricot tăiat (croit) din bucată, şi înlăturînd totodată şi posibilitatea de destrămare a firelor de margine ale tricotului. 4. Overlock. 2. Ind. text.: Cusătură efectuată cu maşina de sub Overlock 1. 5. Overnit. Ind. text.: Legătură derivată a tricotului interlock, obţinută prin flotări alternative de fire în unele rînduri de ochiuri. în principiu, raportul contexturii se compune din patru rînduri de ochiuri diferite (v. fig.), realizate de un sistem sau altul de ace ale maşinii de tricotat tip Interlock. tWtYtVyYtY' Realizarea tricotului overnit. o) sistemul primului rînd de ochiuri; b) sistemul ceiui de al doilea rînd de ochiuri; c) sistemul celui de al treilea rînd de ochiuri; d) sistemul celui de al patrulea rînd de ochiuri. Tricotul overnit se caracterizează printr-o extensibilitate redusă, apropiată de extensibilitatea ţesăturilor, iar ca urmare e adecvat pentru articole de îmbrăcăminte exterioară (rochii, taioare, sacouri, pentru copii şi bărbaţi, etc.)- e. Overtone, oscilator &m Telc.: Oscilator cu cuarţ în care se avantajează oscilaţia cristalului pe un multiplu impar al frecvenţei sale naturale de oscilaţie serie, prin introducerea unui circuit acordat pe armonica dorită în circuitul anodic al etajului, următor, strîns cuplat, — sau al oscilatorului cu cuplaj electronic.Oscilatorul Overtone se foloseşte în unde metrice şi decametrice; frecvenţa fundamentală aunui cristal nu depăşeşte 10---20 MHz, iar ordinul armonicei folosite poate fi 3, 5, rareori 7. 7. Ovicid. Ind. chim.: Calitatea unei substanţe chimice sub formă de emulsie, de soluţie sau de gaz, de a avea proprietatea să distrugă ouăle insectelor, ale acarienilor, etc. 8. Oviform. Gen.: Calitate a unui obiect de a avea forma de ou. 9. Ovine. Zoo/., Zoot.: Mamifere din familia Cavicornae (Bovideae), subfamilia Ovinae! genul Ovis (oaia). Rasele actuale de oi domestice (O^is aries) descind din următoarele specii sălbatice: Muflon (Ovis musimon) care trăieşte astăzi în munţii din Corsica şi Sardinia şi e considerat strămoşul oilor domestice cu coada scurtă din Europa de Nord (Friză, Romanov, etc.); oaia de stepă sau arcarul (Ovis vignei arkar) de talie mai mare decît muflonul, răspîndită în ţinuturile dintre Marea Caspică şi Himalaia şi considerată strămoşul oilor domestice cu coada lungă (Merinos, Ţigaie, Caracul, Bal-bas, etc.) şi Argaii (Ovis argali Pal las), cu talia cea mai mare, ■ strămoşul oilor domestice cu fesa grasă din Asia centrală., Oaia domestică poate să fie de constituţie grosolană,’ robustă, fină (în special cele de lapte) şi debilă. Animalele, de constituţie grosolană şi debilă se elimină de la reproducţie.: Capul, acoperit în întregime sau parţial, sau neacoperit de; lînă, e de formă conică, cu profilul convex, berbecat şi are urechile îndreptate în lături sau blegi. Botul e ascuţit şi e împărţit în două de un şanţ. Femelele nu au, în general, coarne sau au numai coarne slab dezvoltate; rasele ameliorate au coarne mici sau sînt lipsite de coarne. Gîtul ovinelor e lung şi subţire la rasele producătoare de lapte, şi scurt şi gros, la rasele cari produc carne. La rasele de carne, trunchiul are pieptul bine dezvoltat şi greabănul lat, la rasele de lînă şr la cele de lapte aceste regiuni fiind mai puţin dezvoltate. Spinarea şi şalele trebuie să fie drepte, lungi şi largi. Coada; e lungă sau scurtă, după rasă; la oile caracul, la baza cozii se găseşte un depozit mare de grăsime. Membrele normale sînt drepte cu osatura puternică, potrivite pentru a parcurge distanţe mari. Pielea, care e un indiciu de sănătate şi productivitate, trebuie să fie elastică şi unsuroasă la pipăit. Culoarea lînii, caracteristică pentru fiecare rasă, poate fi: simplă (albă, neagră, brună), compusă (brumărie, albă cu extremităţile negre, ruginii, pătate) sau bălţată. Lîna de culoare albă e cea mai răspîndită şi cea mai căutată pentru scopuri industriale. Ovinele fiind animale rumegătoare, stomacul lor O voal bunii na 753 Ovovitelină e compus din patru compartimente: rumenul, ciurul, foiosul şi cheagul. Durata vieţii e de 8-* * 10 ani şi, în cazuri excepţionale, pînă la 15 ani. După aptitudinile lor zooeconomice, ovinele se clasifică în trei tipuri principale: de lînă, de lapte şi de carne. Rasele de oi cari cresc în ţara noastră sînt rase locale şi rase de import. Din prima categorie fac parte rasele: Tigaie (v.), Ţurcană (v.), Carnabat (rezistentă şi puţin pretenţioasă faţă de hrană şi de întreţinere, puţin răspîndită în Dobrogea de Sud) şi varietăţile Stogoşă (v.) şi Spancă (v.). Rasele importate sînt: Caracul (v.), Merinos (v.) şi de Frizia (v.). După scopul căruia îi sînt destinate animalele (producţie sau reproducţie), în creşterea oilor se deosebesc mai multe direcţii. în ce priveşte producţia, obiectivul direcţiei de creştere'poate fi un singur fel de producţie: lînă, lapte sau carne, sau două ori chiar trei producţii combinate: lînă-carne, lînă-lapte, lînă-lapte-carne, etc. Metodele folosite în creşterea oilor se pot grupa în: metode de creştere în rasă curată şi metode de încrucişare. Creşterea în rasă curată se face între reproducători de aceeaşi rasă. Cînd împerecherea are loc între animale înrudite, se practică consangvinitatea, prin care se urmăreşte consolidarea anumitor proprietăţi valoroase sau crearea de tipuri şi linii noi. Dezavantajele consangvinităţii se înlătură prin împrospătarea sîngelui, realizată în urma introducerii în crescătorie a unui reproducător mascul de aceeaşi rasă, dar crescut în alte condiţii de mediu. încrucişarea consistă în împerecherea unor indivizi din rase diferite. Ea are drept scop ameliorarea raselor primitive, obţinerea de rase noi, schimbarea direcţiei de creştere a unei rase, etc. Aplicarea metodelor de creştere e bazată pe selecţia reproducătorilor masculi şi femele. Lucrările principale de cari sînt legate alegerea şi clasificarea reproducătorilor sînt: bonitarea oilor; controlul producţiei de lînă şi de lapte; aprecierea după ascendenţă şi descendenţă; etc., iar ca lucrări auxiliare: marcarea animalelor şi ţinerea evidenţelor zootehnice. Oile fată o dată sau de două ori pe an, cîte 1, 2 sau 3 miei, tendinţa fiind de a obţine fătări dese. Pe lîngă monta naturală, la care se repartizează un berbec la 25»**80 de oi, se aplică pe scară tot mai mare însămînţarea artificială, la care se socoteşte în medie un berbec la 400-**600 de oi. Oile sînt animale de păşune. Ele folosesc bine chiar păşunile sărace şi pot^fi ţinute la păşunat din primăvară pînă la începutul iernii. în timpul păşunatului, oile pot primi drept hrană suplementară: paie, fîn, morcovi furajeri, etc. Hră-nirea în grajd diferă după vîrstă, greutatea şi producţia animalelor. Reproducătorii masculi, în timpul montei, şi oile gestante primesc hrană mai consistentă, cu conţinut bogat în substanţe proteice şi în vitamine. Mieii destinaţi producţiei de carne (cîrlanii) pot fi îngrăşaţi. Raţia trebuie să conţină 8---10 g sare gemă şi 15 g calciu furajer pentru o oaie. Iarna şi în restul anului, pe timp defavorabil, oile se adăpostesc în saivane (v.). Oile dau ca produse principale: lînă, lapte, carne şi pieli-cele (v.). Producţia de lînă spălată atinge 1---4 kg pe an, randamentul de spălare variind după rasă, individ, condiţii de întreţinere, cantitatea şi calitatea usucului, etc., între 28 şi 68% din lîna nespălată’. Oile se tund o dată (mai-iunie) şi, mai rar, de două ori pe an, cu foarfece speciale, cu maşini de tuns manuale şi cu agregate de tuns acţionate electric. Perioada de lactaţie are o durată de 80***250 de zile (în medie 180 de zile). Producţia de lapte a oilor din ţara noastră atinge, în medie, 50***90 kg pe an, în condiţii optime, oile de Frizia putînd da şi peste 500 kg lapte pe an. Laptele de oaie conţine în medie 7% grăsime şi 5% substanţe proteice. Pentru pieii- cele, mieii se sacrifică la vîrstă de 2---3 zile. Rasele potrivite pentru producţia de carne sînt Ţigaia şi Merinos. Randamentul la tăiere variază între 37,5 şi 40%, iar la rasele de carne perfecţionate chiar pînă la 60---65%. Calitatea cărnii depinde de rasă, vîrstă şi, în special, de felul hranei oilor. Pieile de ovine se prelucrează, în cea mai mare parte, pentru piei de mănuşi (în special pieile de miel), de haine, de legătorie, etc.; pentru blănărie se prelucrează, de obicei, pieile de oi cu lînă fină (de ex.: Caracul, Merinos, etc.). 1. Ovocslbuminâ. Chim. biol.: Albumină simplă care intră în compoziţia albuşului oului, formînd 75--*80% din totalul proteinelor albuşului din care se extrage şi se purifică. Se găseşte în stare cristalizată şi necristalizată, avînd greutatea moleculară de circa 43 000. Conţine circa 16 amino-acizi, dintre cari mai importanţi sînt: acidul glutamic, pro-Iina, leucină, alanina, fenilalanina, acidul asparaginic, histi-dina, etc. Conţine 29,8% din totalul sulfului proteinelor oului. E folosită în industria alimentară. 2. Ovofiavinâ. Chim. biol.: Sin. Vitamina B2 (v„ sub Vitamine), Ribofiavină, Lactoflavină. 3. Ovoglobulinâ. Chim. biol.: Substanţă proteică cu greutate moleculară mare, de natură animală. Face parte din grupa globulinelor, împreună cu serumglobulinele şi lacto-globulinele. 4. Ovoid. 1- Goem.: Calitatea unei-curbe plane de a fi ovală. 5. Ovoid. 2. Geom.: Calitatea unui corp solid de a avea forma exterioară asemănătoare cu cea a unui ou sau una dintre secţiunile sale plane ovale. 6. Ovoid. 3. Geom.: Sin. Fol iu simplu (v.). 7. Ovolecitinâ. Chim. biol.: Compus format din patru părţi a-lecitina şi o parte (i-lecitină. Ovolecitinâ se extrage din gălbenuşul de ou şi se prezintă sub forma unei mase gălbui, amorfe, cu activitate optică. Ovolecitinâ e solubilă în eter şi caracteristic dă soli coloidali foarte stabili, ca şi cei proteici. 8. Ovoscopi pl. ovoscoape. Ind. alim.: Aparat folosit pentru aprecier ea calităţii (prospeţimii) ouălor pe baza dimensiunii camerei de aer din ou, a poziţiei gălbenuşului şi a prezenţei diferitelor pete în ou, măsurătorile făcîndu-se cu ajutorul Iu* ' minii. Se compune dintr-o cutie (v. fig.) şi o sursă de lumină aşezată în interiorul cutiei, cu o 3 oglindă care poate concentra lumina pentru a se putea observa toate părţile oului. Unităţile mari şi depozitele de Ovoscop simplu pentru aprecie-conservare a ouălor au aparate rea calităţii ouâlor. de ovoscopie cu filtre colorate 1) cutia ovoscopului; 2) gaura — verzi şi albastre — prin cari ovoscopului; 3) stativ; 4) oul se vede mai clar canturul gălbenu- analizat, şului şi al camerei de aer. în staţiuni de incubaţie de mare capacitate, ovoscopia se execută cu ajutorul unor mese fără blat, pe cari se aşază sertarele perforate cu ouă, ouăle fiind luminate de jos în sus de lămpi cu incandescenţă, cu reflectoare. Maşinile de sortat ouă, de construcţie mai nouă, au, pe lîngă mecanismul de cîntărire, şi un dispozitiv pentru iluminarea şi cercetarea ouălor. Pentru gospodărie se pot folosi ovoscoape simple, alcătuite dintr-un carton cu o deschidere ovoidă, mai mică decît lungimea oului. în această deschidere se ţine oul şi se aşază în dreptul luminii, pentru ca aceasta-să treacă prin el. 9. Ovovitelină. Chim. biol.: Fosfoproteină care intră în compoziţia gălbenuşului de ou. E insolubilă în apă, solubilă 41 Ovrag 754 Oxalic, acid ^ în soluţie de acid clorhidric 0,1 % şi în soluţii diluate de săruri neutre. Sub acţiunea sucului pancreatic, ovovitelina în soluţie de carbonat de sodiu a fost scindată în trei polipeptide cu fosfor, numite ovotirina a, (3 şi y. Ovovitelina conţine o treime din fosforul gălbenuşului şi 22,5% din totalul de sulf al proteinelor oului. Aminoacizii principali din ovovitelină sînt: acidul glutamic, leucina, argi-nina şi lizina. î. Ovrag, pl. ovrage. Geogr.: Sin. Ogaş (v. Ogaş 2)^. 2. Ovul, pl. ovule. 1. Pisc. V. Icre. 3. Ovul.2. Bot.: Proeminenţă celulară care se transformă după fecundaţie în seminţe şi care se găseşte de o parte şi de alta a liniei interioare de sutură a unei cârpele (frunză modificată) din care s-a format sacul ovarian. Ovulul complet dezvoltat e constituit din: nucelă, sacul embrionar (protal femei), celulă femelă (oosf'eră) cu sinergide şi antipode, primină, secondină, funicul, micropil, hil şi nervură. Nuceia e formată dintr-un ansamblu de celule mici, are formă ovoidă şi se dezvoltă în cavitatea ovariană sub stra-. turile de celule ale integumenteior (primina şi secondină). în interiorul nucelei apare la început un singur microspor, care se multiplică, dînd naştere unui protal femei (sacul embrionar) de forma unei celule mari, cu protoplasmă şi nucleu, în care se găsesc încă şase celule, dintre cari prima e o celulă femelă (oosfera, v.), lipsită de membrană celulozică, şi avînd numai o membrană albuminoidă foarte subţire, care permite pătrunderea gârneţului mascul. Celelalte cinci celule (sinergidele şi antipodele) nu au un rol principal în procesul de fecundaţie, fiind necesare numai ca hrană pentru ou şi embrion. La exterior, nuceia, la cele mai multe plante, e învelită cu două membrane: primina (externă), formată din parechim în care se găsesc nervuri, şi secondină (internă), formată numai din celule. Aceste membrane formează la o extremitate a ovulului un orificiu îngust, în formă de pîlnie (micro-pil.ul), prin care trece grăuntele de polen în momentul fecundării. Unele plante (de ex. umbeliferele) au un singur inte-gument, iar altele (de ex. unele plante parazite) nu au nici unul. A doua extremitate a ovulului are un pedicul scurt (funi-cuiul), care e prins de placenta ovarului (îngroşarea peretelui intern). Partea bazală a funiculului e străbătută de o singura nervură şi de vase şi se uneşte cu ovulul printr-un plan de joncţiune (hilul). Se deosebesc: ovule drepte (ortotrope), la cari micropilul, sacul embrionar şi funiculul sînt situate pe aceeaşi verticală şi cari se găsesc la hrişcă, urzică, troscot, etc.; ovule inverse (anatrope), la cari vîrful ovulului e înclinat la circa 180°, situat paralei cu funiculul, cum sînt, de exemplu, la rozacee, la liliacee, la ranunculacee, orchidee, solanee, etc.; ovule curbate (campilotrope), la cari diferitele părţi ale ovulului (sacul embrionar, nuceia, funiculul, etc.) au suferit o torsiune, mai mult sau mai puţin accentuată, cum se, găsesc la leguminoase, la crucifere, cariofilacee, etc. Se cunosc şi unele forme intermediare ale acestor trei tipuri de ovule (v. şî sub Placentaţie). La plantele cu ovar compartimentat prin pereţi falşi, despărţitori (de ex. la crucifere), ovulele sînt dispuse pe aceşti pereţi, de o parte şi de alta a lor. Numărul de ovule, într-un pistil, variază de Ia o plantă la alta, de la unu pînă la zeci de mii (de ex.: la măselariţă, tutun, orchidee, etc.). 4. Ovum. Arh.: Obiect în formă de ou, care se aşază pe un suport, alcătuit dintr-o dală de piatră susţinută de patru coloane, plasat pe spina (zidul despărţitor al arenei) circu- capacitate C2 (v. fig.). i^-RAA, Panta Oven. rilor antice, pentru a indica spectatorilor numărul de_ture de pistă efectuate sau cari mai trebuia să fie efectuai de concurenţi. 5. Owen, punte Elt., Telc.: Punte de curent alternativ pentru măsurarea inductivităţilor, folosind ca elemente de echilibrare o rezistenţă R2 şi o La echilibru, inductivitatea Lx şi rezistenţaR^ au valorile p- £l 4= C2 ■ Echilibrul e independent de fre- /£\ cvenţă. Dacă se constată o de- ^ pendenţă de frecvenţă, inductivitatea măsurată nu e lineară. O punte Owen bine ecranată are în audidTrecvenţă o precizie de ordinul 1%. Pentru bobine cu fier saturate se adaugă o sursă de curent continuu în paralel cu cea de curent alternativ (echipată cu condensatoare de blocare a curentului continuu). 6. Oxalaţi, sing. oxalat. Chim.: Săruri şi esteri ai acidului oxalic. Se deosebesc oxalaţi neutri sau normali şi oxalaţi acizi. Oxalaţii sînt toxici, greu solubili în apă (cu excepţia oxalaţilor metalelor alcaline), solubili în acizi minerali. Prin încălzire se descompun cu uşurinţă şi trec în oxid de carbon, bioxid de carbon şi în oxidul metalului respectiv. Se utilizează în Medicină, în Chimia analitică, în vopsitorie, în industria chimică. Principalii oxalaţi sînt: Oxalatul de sodiu, Na2C204, se obţine prin încălzirea for-miatului de sodiu la 400°. Formează cristale anhidre nehigro-scopice. Serveşte, de obicei, în locul acidului oxalic, la stabilirea titrului soluţiilor de permanganat fiindcă se obţine mai uşor în stare pură decît acidul oxalic. Se foloseşte în acidimetrie. Oxalaţii de potasiu cunoscuţi sînt: oxalatul de potasiu neutru, K2C204-H20, oxalatul acid de potasiu, KHC204*H20, şi o combinaţie frumos cristalizată a unei molecule de acid oxalic cu o moleculă de oxalat acid, KHC204-H2C204-2 HâO, numită sare de mâcriş. Oxalaţii metalelor alcalino-pămîntoase, cum e oxalatul de calciu, CaC204-H20, greu solubil, se precipită din soluţiile neutre sau slab amoniacale conţinînd ionii acestor metale, prin adăugire de oxalat de amoniu, reacţia folosindu-se în Chimia analitică. Oxalatul de argint, Ag2C204, explodează Ia încălzire, dînd argint şi bioxid de carbon. Oxalatul feric, e sensibil la lumină şi serveşte la fabricarea hîrtiei albastre de copiat. 7. Oxaldine, sing. oxaldină. Chim.: Sin. Imine (v.). 8. Oxalic, acid Chim.: HOOC—COOH. Acid etan-dioic, cel mai simplu reprezentant al acizilor carboxilici bibazici. E răspîndit în regnul vegetal sub formă de săruri de calciu sau de potasiu şi, mai rar, sub formă de oxalat de potasiu acid (sare de măcriş). în stare liberă, se găseşte în Aspergillus niger. Industrial, se obţine din formiat de sodiu prin încălzire Ia 420°: Na0H+C02 HCOONa 2 HCOONa 420° h2+ | COONa COONa Oxantronâ 755 Oxazinici, coloranţi ^ Adăugind urme de hidroxid de sodiu, se poate scădea temperatura la 290*;*3OO°. Oxalatui de sodiu se caustifică cu lapte de var şi oxalatui de calciu insolubil se separă, iar prin tratare cu acid sulfuric e trecut în acid liber şi sulfat de calciu: (COO)2Ca+H2SQ4 ■ —> (C00H)2+CaS04. Un procedeu vechi, astăzi părăsit, consistă în topirea răzăturii de lemn cu hidroxid de potasiu la 280°, procesul consistînd în degradarea hidrolitică şi oxidativă a polizaha-ridelor din lemn. Oxidarea zahărului sau a amidonului cu acid azotic conduce, de asemenea, la acid oxalic. Prin trecerea bioxidului de carbon peste sodiu metalic la 350-“360° se obţine oxalat de sodiu. Acidul oxalic e o substanţă solidă albă; se prezintă sub trei forme cristaline, doua anhidre (a şi P) şi una cristalizată cu două molecule de apă. Acidul a-oxalic are structură stratificată, acidul (3-oxalic are reţeaua compusă din asociaţii filiforme de molecule unite prin legături de hidrogen, iar dihidratul formează cristale monoclinice în cari moleculele de apă sînt intercalate între carboxili şMegate de aceştia prin legături de hidrogen. Dihidratul are p. t. 101,5°; încălzit la temperaturi puţin peste temperatura de topire pierde apa de cristalizare şi trece în acidul anhidru cu p.t. 189,5° (cu descompunere parţială). Are tensiune de vapori apreciabilă; în vid poate fi sublimat fără descompunere la 100°, iar la presiunea obişnuită, la 150—160°. E solubil™ apă: 100 g apă disolvă la 20° 10 g acid. anhidru, iar la 100°, 120 g acid; 100 g alcool absolut disolvă la 15° 24 g acid, Tar eterul absolut disolvă la 15° 1,3 g acid. Sărurile sale cu metalele alcaline şi cu amoniul sînt solu-_ bile în apă; sărurile cu celelalte metale sînt insolubile în apă. Acidul oxalic e un acid tare, comparabil cu acizii anorganici. Reacţiile sale sînt comune cu cele ale acizilor bi bazici; formează săruri neutre sau acide şi esteri. Acidul azotic îl oxidează la bioxid de carbon şi apă; oxidarea,se poate realiza şi cu permanganat de potasiu sau cu persulfat în mediu acid, proprietate pe care se bazează utilizarea sa ca etalon în oxidimetrie (v.). - Redus cu hidrogen în stare născîndă sau electrolitic trece în acid gl icol ic: HOOC—COOH + 4 H HOCH9—COOH. 4 R—NC+3 HOOC—COOH-f HaO - 4 R—NHCHO-f + 3C0+3C02. acidului tartric, la fabricarea unor intermediari-în industria coloranţilor, la prepararea de cerneluri, ca reactiv analitic sau ca agent de precipitare pentru pămînturi rare. î. Oxantronâ. Chim.: 10-Hidroxi-9-antronă.. Derivat hidroxilat al 9-antronei. Se prezintă ca ace incolore sau galbene cu p.t. 167° (cu descompu- : nere). Soluţiile sînt incolore; în ^ |_ţ alcalii diluate se disolvă la cald, C C C dînd o soluţie roşie a combinaţiei ui^s\ / s> \ / i ^ disodate a 9,10-dihidroxi-antra- ^ ^ *CH I ■ HC. II C C chinonei. Oxantrona e ' stabilă la aer. % c ■/ ~\w/ \ «# Soluţia în acid sulfuric e roşie şS0a4-H20), a hidroxizilor [Ca(OH)2->CaO-f HaO], a sărurilor acizilor oxigenaţi (MgC03~>Mg0-j-C02). Oxizii se pot forma şi în difer.ite alte reacţii la cari participă alte substanţe cari conţin oxigen, de exemplu la încălzirea acidului sulfuric cu cărbune se obţin bioxid de sulf, bioxid de carbon si apă 2 H2S04-f-C= = 2 S02+C02+2 H20. La temperatura obişnuită, majoritatea oxizilor sînt corpuri solide, puţini sînt gazoşi (C02, SOa, etc.), iar unii sînt lichizi. Greutăţile specifice, temperaturile de topire şi de fierbere variază în limite foarte largi. Majoritatea oxizilor formează cu apa hidroxizi cari prin încălzire se descompun din nou în oxid şi apă. Clasificarea oxizilor are la bază comportarea lor faţă de apă şi deosebirea dintre proprietăţile hidroxizilor formaţi. Oxizii pot fi împărţiţi în următoarele cinci grupuri: Oxizi acizi: Oxizi ai căror hidraţi (hidroxizi) sînt acizi, în acest grup intrînd oxizii metaloizilor şi unii oxizi superiori ai metalelor (de ex.: Cr03, Mn207, etc.). Hidraţii oxizilor acizi se obţin, fie prin combinarea directă a oxizilor cu apă, fie pe cale indirectă. Caracteristica principală a acestor grupuri NH—CH.- c c hc/ nc/ Vh I II i C!—C C CH V/ XN^ H Oxid de etilen 758 Oxidare de oxizi e proprietatea lor de a reacţiona cu bazele, formînd săruri, şi de a nu reacţiona cu acizii (în puţinele cazuri în cari' reacţia se produce, nu se formează săruri). Oxizi bazici: Oxizi ai căror hidraţi sînt baze. Oxizii metalelor mai active (K2Of NasO, CaO, etc.) se combină direct cu apa formînd baze, însă majoritatea oxizilor bazici nu reacţionează direct cu apa, iar hidraţii lor rezultă prin acţiunea al cal iilor asupra sărurilor metalelor respective (CuS04+ + 2 NaOH^Cu(OH)2-f Na2S04). Caracteristica acestor oxizi e proprietatea lor de a reacţiona cu acizii, formînd săruri, şi de a nu reacţiona cu alcaliile. .. Oxizi amfoteri: Oxizi cari posedă atît proprietăţile oxizilor acizi, cît şi ale celor bazici (de‘ex.: ZnO, Ala03, etc.). în prezenţa acizilor, oxizii amfoteri au comportarea unor oxizi bazici, disolvîndu-se cu formare de săruri; în acelaşi timp ei se disolvă şi în alcalii, formînd săruri,1’ Oxizi indiferenţi: Oxizi cari nu formează hidraţi nici pe cale directă, nici ps cale indirectă şi cari nu reacţionează cu acizii şi alcaliile (de ex. NO). Peroxizi: Compuşi în cari atomii de oxigen nu sînt legaţi numai de atomii altor elemente ci şi între ei. Peroxizii nu pot fi trecuţi decît formai în clasa oxizilor întrucît ei sînt de fapt săruri ale unui acid foarte slab — peroxidul de hidrogen. .1. de etilen. Chim., Ind. chim. V. Etilenoxid; v. şl sub Insecticid. 2. rw/de metil. Chim.: Sin. Eter metilic (v.). s.. Oxidant, pl. oxidanţi. Chim.: Substanţă în compoziţia căreia intră un element care, pentru a-şi completa octetul, acceptă electroni. Oxidanţii cei mai folosiţi sînt oxigenul şi substanţele cari pot ceda oxigenul sub formă atomică, cum sînt: ozonul (v.), apa oxigenată (v.), acidul azotic (v. Azotic, acid' ~)> permanganatul de potasiu (v. sub Potasiu) (în special în soluţie acidă), bicromatul de potasiu (v. sub Potasiu). Alte elemente electronegative capabile de a capta electroni sînt halogenii (clorul, bromul şi iodul); cea mai mare importanţă industrială o are clorul (v.), fie ca atare, fie sub forma compuşilor săi cu oxigenul (cloraţii) sau compuşilor cu oxidriIuI: apa de clor (v.), acidul hipocloros (v. Hipocloros, acid sub Clor), hipocloriţii (v.). _ 4. Oxidare. 1. Chim.: Fenomen chimic în care un element pierde electroni din stratul său periferic de electroni. Prin oxidare, în sens strict chimic, se înţelege în primul rînd unirea unei substanţe cu oxigenul; de asemenea, reacţia pe care o suferă unele substanţe atunci cînd cedează hidrogen. De exemplu: oxidarea acidului azotos la acid azotic sau a carbonului la bioxid de carbon; - HN02+0=HN03; C+02=C02; şi oxidarea acidului clorhidric Ia clor sau a hidroxilaminei ia acid hipoazotos: 2HCI + 1/2 02=CJ2-f H20; 2 H0-NH2+02=H0-N = N-0H+2 H20. în sens mai general, electrochimic, prin oxidare se înţelege orice fenomen chimic în care un element are o pierdere de electroni din stratul său periferic. Conform acestei definiţii se consideră oxidări şi reacţiile chimice în cari elementul considerat nu se combină cu oxigenul, dar în cari el a pierdut, totuşi, unu sau mai mulţi electroni. De exemplu, în reacţia: 2CuCI+CI2=2CuCI2 se spune că elementul cupru s-a oxidat de la monovalent la bivalent prin pierderea unui electron, deşi în această reacţie nu a intervenit oxigenul. Se consideră oxidare şi trecerea unei substanţe din stare elementară, într-o combinaţie în care elementul se încarcă pozitiv, de exemplu ,Pb în PbCI2 sau PbO,.sau trecerea unei substanţe încărcate pozitiv într-o treaptă de încărcare pozitivă superioară, de exemplu trecerea PbO în Pb02 sau PbCI2 în PbCî4, a SnCI2 în SnCI4, etc. .. De asemenea, se consideră oxidare trecerea unei substanţe din starea de încărcare negativă în stare elementară, electroneutră, sau, şi de aici, în continuare, în stare de încărcare pozitivă. De exemplu: H2S poate fi oxidat Ia sulf elementar, respectiv în S02 sau în H2S04. Se spune că ionul S2- s-a oxidat .Ia S°, respectiv Ia S4+ sau Se+. Cum rezultă din toate aceste exemple, elementul considerat se oxidează, pierde electroni. Aceşti, electroni trebuie să fie captaţi de altă substanţă.. în acest caz se spune că substanţa respectivă s-a redus. în concluzie, în reacţiile în cari intervin schimburi de electroni există o parte a substanţei care se oxidează, cea care pierde electroni, şi o parte care se reduce, cea oare primeşte electroni. Ca atare, în reacţiile de oxidare se. produc şi reacţii de reducere şi, corect, aceste reacţii sînt reacţii de oxido-reducere. Reacţiile de disolvare a metalelor în acizi, sau de înlocuire a metalelor în soluţiile de săruri ale altor metale, sînt tot reacţii de oxido-reducere: - * ‘ Zn-f2HCI-ZnCI2+H2; si Zn-fCuS04—ZnS04 j-Cu ; în care zincul s-a oxidat, iar cuprul s-a redus. 5. /^biochimică. Chim. biol.: Oxidare a proteinelor, a grăsimilor şi a hidraţi lor de carbon proveniţi din alimente, care se produce în celula vie, sub acţiunea directă a enzi-melor numite oxidaze (v.), şi care liberează energia necesară organismului. Oxidarea biochimică e folosită în scop prepa-rativ, chiar la scară industrială, ori de cîte ori sinteza necesită o oxidare selectivă a unei molecule compilcate, sau oprirea oxidării într-o fază intermediară. Enzimele permit atacarea unei singure funcţiuni şi, în special, catalizează reacţia pînă la o treaptă,- fără a conduce oxidarea pînă la capăt. Constituie una dintre cele mai moderne şi mai convenabile metode de oxidare. c. Oxidare. 2. Chim., Tehn.: Operaţia de realizare a unei oxidări în accepţiunea de sub Oxidare 1. 7. ~a coloranţilor. Ind. text.: Tratament care completează vopsirea materialelor textile cu leucoderivaţii sodici ai coloranţilor de cadă, în vederea obţinerii pe fibră a formei insolubile a colorantului. Mecanismul oxidării în mediu alcalin presupune disocierea grupărilor —OH(—ONa), iar prin pierderea unui electron Ia fiecare grupare disociată, formarea de radicali din cari rezultă forma cetonică iniţială a colorantului. Oxidarea se produce mai repede în mediu alcalin decît în mediu acid şi acest fapt e în concordanţă cu mecanismul descris mai sus, dacă se consideră că creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen împiedică disociaţia hidroxilului. Practic, oxidarea se face fie prin expunerea Ia aer a materialului vopsit, fie prin tratarea acestuia cu soluţii de oxidanţi ca: apă oxigenată, perborat de sodiu, bicromat de sodiu, hi poc lor iţi alcalini. 8. ~a parafinei. Chim. V. Parafinei, oxidarea 9. Oxidare. 3. Metg.: Procedeu metalurgic bazat pe reacţii chimice de oxidare (v. Oxidare 1), aplicat în prăjirile oxidante, în afinările prin oxidare şi în obţinerea fontei maleabile albe. Prăjirea oxidantă se efectuează încălzind materialul sub temperatura de topire, într-un mediu oxidant. Ea are ca scop: transformarea sulfurilor, arseniurilor şi a antimoniurilor în oxizii metalelor respective, susceptibili de a fi supuşi procedeelor obişnuite de elaborare din oxizi (de ex. oxidarea sulfurii de fier, FeS2, la oxidul Fe203); transformarea unui oxid, într-un alt oxid mai uşor reductibili (de ex. oxidarea magnezitului, Fe304, la Fe203); obţinerea Oxidare 759 Oxidază unui metal, direct din anumite combinaţii (de ex. oxidarea cinabrului, HgS, şi obţinerea mercurului sub formă de vapori, cari apoi sînt condensaţi). Prăjirea oxidantă e aplicată în metalurgia umedă a cuprului şi a zincului („prăjirea sulfati-zantă"), care consistă în transformarea sulfurilor acestor metale în sulfaţi, solubili în acizi diluaţi sau în apă. Afinareoprin oxidare se poate efectua, fie prin prăjire oxidantă, fie prin topire oxidantă. — Afinarea prin prâjire oxidanta (v. mai sus) se efectuează în vederea oxidării urmate de îndepărtarea — prin disolvare sau volatilizare— a impurităţilor nedorite (de ex.: îndepărtarea prin volatilizare a oxizilor de arsen şi stibiu din aliajele nobile; curăţirea de cupru, prin oxidarea lui, din aliajele Au-Ag). ■— Afinarea prin topire oxidanta se efectuează prin topirea materialului de afinat şi tratarea băii cu un mediu oxidant în vederea oxidării impurităţilor, urmată de trecerea lor, fie în gaze de ardere, fie în zgură. Exemple: afinarea fontei în convertisoare, prin suflarea de aer pur, de aer îmbogăţit cu oxigen, de amestec oxigen-vapori de apă sau de oxigen pur (prin oxidarea siliciului, manganului, carbonului, fosforului, etc., oxizii acestora sînt trecuţi în zgură sau în gazele de ardere); afinarea fontei în cuptoare Siemens-Martin sau în cuptoare electrice, prin tratarea băii topite cu minereuri oxidante, sau prin suflarea de oxigen pur la suprafaţa băii; extragerea argintului din plumbul argentifer, prin suflarea de aer asupra băii topite (v. Cupelaţie); etc. La obţinerea fontei maleabile albe, piesele turnate din fontă albă sînt împachetate într-un mediu oxidant (oxizi de fier), care oxidează carbonul din straturile de la suprafaţa pieselor — pe adîncimea de cîţiva milimetri — realizînd decarburarea fontei în aceste straturi şi obţinerea unei zone feritice. i. Oxidare. 4. Mett.: Metodă de protecţie a materialelor metalice prin acoperirea lor cu o peliculă de oxizi ai unui metal, de obicei ai metalului de bază din materialul metalic, formaţi fie printr-o reacţie chimică între stratul superficial şi diferite substanţe chimice, fie printr-un procedeu electrochimic, în care caz tratamentul se numeşte electrooxidare. Pentru ca pelicula de oxizi să fie aderentă, durabilă şi neporoasă, suprafaţa obiectului acoperit trebuie să fie în prealabil poli-sată, degresată şi decapată. Oxidarea chimică se aplică, în special, la protecţia fierului şi oţelului, a cuprului şi a aliajelor iui, a magneziului şi a aliajelor lui. Oxidarea chimică a metalelor feroase şi a cuprului şi aliajelor lui e de cele mai multe ori o brunare (v. Brunare 1). —Oxidarea oţelului formînd un strat de oxizi coloraţi în albastru se poate face prin tratamentul chimic de albâstrire (v.).—Oxidarea chimică a magneziului şi aliajelor lui se face cu soluţie de anhidridă cromică: pentru protecţie de scurtă durată, piesele sînt degresate cu solvenţi organici şi apoi sînt oxidate; pentru protecţie permanentă, se face degresarea pieselor cu solvenţi organici, urmată de degresarea cu soluţii alcaline de fosfaţi şi spălare cu apă rece, şi apoi se efectuează oxidarea, spălarea cu apă rece şi apă caldă şi uscarea. Sin. Oxidare de protecţie. Oxidarea electrolitică se aplică în special la protecţia aluminiului şi a aliajelor lui (cînd procedeele sînt numite uneori aloxare, procedsele folosite daobice' fiind procedeele de eloxare (v.) în cari componentul prinlipal al electrolitu-lui eo soluţie de acio oxalic), a magneziului şi a aliajelor lui (cînd procedeul cel mai mult folosit e procedeul Elomag, v. Eiomag, procedeul -^), şi a cuprului şi a aliajelor lui. La oxidarea electrochimică a cuprului şi a aliajelor lui, piesele degresate şi decapate în prealabil — ca la oxidarea chimică — constituie^anozii şi sînt ţinute circa 60 min în baia de elec-t rol it încălzit la 50° (în care se folosesc catozi de plumb); după oxidare, piesele s.înt spălate în apă rece, apoi *n apă caldă şi in sfîrşit sînt uscate. Sin. Electrooxidare. 2. ~ de protecţie. Mett. V. sub Oxidare 3. 3. ~ electrolitica. Mett. V. sub Oxidare 3. 4. Oxidazâ. Chim. biol.; Enzimă care catalizează oxidarea substanţelor organice. Oxidazele, ca şi celelalte enzime, acţionează asupra substratului prin formarea unui compus labil, care are un rol esenţial în procesul catalitic de oxidare. Acest compus reacţionează apoi ireversibil cu reactantul X, dînd produsul de reacţie şi regenerînd catalizatorul, adică enzima; enzimă+ substrat^ enzimă-substrat enzimă—substrat-fX-s-enzimă-f produs de reacţie. Molecula substratului, legată de molecula enzimei, devine mai reactivă faţă de reactant; deci prin oxidare se obţine o activare a substratului. De multe ori, în unele procese de oxidare, mai e necesară, afară de oxidază şi de substrat, şi prezenţa unor coenzime, cari iau parte la reacţia catalitică îndeplinind funcţiunea de acceptori şi dor.uri de atomi sau grupe de atomi. Coenzimele îşi îndeplinesc funcţiunea numai în prezenţa unei enzime care e specific adaptată substratului, pe cînd specificitatea coenzimei nu e atît de restrînsă ca aceea a enzimei. în reacţiile de oxidare enzimatică, coenzima suferă o transformare chimică, în timp ce oxidazele activează numai substratul. De exemplu, în cazul reacţiei de oxidare enzimatică care se produce în fermentaţia alcoolică, cînd D-glicerinaldehid-fosfatul e transformat în acid fosfo-D-gliceric, sub acţiunea dehidrazei fosfatului de trioză (oxidază) şi a codehidrazei I (coenzimă), coenzima trece în dihidro-codehidrază I, iar aceasta reduce diferiţi acceptori de hidrogen specifici şi regenerează codehidraza I. în alte cazuri, coenzimele sînt mai strîns legate de enzime şi nu se despart de acestea în cursul reacţiei de oxidare. în acest caz, sistemul constituie o proteină conjugată sau proteidă şi coenzima constituie gruparea prostetică a enzimei. în clasa aceasta se încadrează oxidazele în cari gruparea prostetică e hemul sau hemina, ca: citocromii, catalaza, peroxidaza, etc. în unele reacţii enzimatice de oxido-reducere, enzimele îşi exercită activitatea fără intervenţia observabilă a unei coenzime, de exemplu dehidraza colinei, în transformarea colinei în betain-aldehidă. Oxidarea biochimică a grăsimilor, a proteinelor şi a hidraţilor de carbon, proveniţi din alimente, care se produce în celula vie, sub acţiunea directă a enzimelor, şi care liberează energia necesară organismului, e foarte complicată. Hidrogenul, cedat de substrat unei oxidaze, nu e trecut de aceasta direct unei molecule de oxigen. Hidraza activează hidrogenul din substrat (AH2) şi acesta e acceptat de o coenzimă, codehidraza I (Co I), care în acest mod trece în dihidro-codehidraza I (Co I-H2). în continuare, în cazul în care reacţia se produce în mediu anaerob, Co I*Ha cedează hidrogenul unui acceptor, regenerînd Co I, de exemplu acetaldehidei care trece în etanol în fermentaţia alcoolică, iar în cazul în care reacţia se produce în mediu aerob, hidrogenul e cedat altor sisteme enzimatice, pînă ce ajunge la molecula de oxigen. Una dintre cele mai importante căi posibile prin care hidrogenul substratului (AH2) poate ajunge la oxigen e redată în următoarea schemă: (în care FADN reprezintă flavinadeninnucleotidă): dehidrază diaforazăl dtocrorrv- -citocrom- reductazâ oxidazâ Acest transfer în etape, al hidrogenului de la substrat pînă la molecula de oxigen, are drept rezultat degajarea Oxidimetrie 760 Oxidril treptată a 68 cal cari rezultă din combinarea unei molecule de hidrogen cu oxigenul, şi folosirea lor în cantităţi mici, de celula vie. - i. Oxidimetrie. Chim.: Totalitatea metodelor chimice de dozare volumetrică a diferiţilor compuşi prin reacţii de oxidoreducere, cu ajutorul cărora substanţa de analizat e oxidată sau redusă cantitativ. La baza oxidimetriei stă reacţia de oxidare a permangana-tului de potasiu, care în soluţie acidă reacţionează cu agenţi' reducători, primind cinci electroni: MnO|-+8 H*+Se -> Mn£++4 H20. Sfîrşitul reacţiilor de titrare se recunoaşte prin apariţia sau dispariţia culorilor soluţiilor. Cunoscînd concentraţia şi volumul soluţiei oxidantului sau reducătoruiui întrebuinţat se determină cantitativ substanţa de analizat. Afară de permanganatul de potasiu, în oxidimetrie se mai pot folosi şi iodul şi compuşii săi. Prin metoda oxidimetriei se dozează în special ionii Fe:+, acidul azotos, acidul oxalic, etc. 2. Oxidoreducere. Chim.: Ansamblul fenomenelor de schimb de electroni cari au loc concomitent în reacţiile de deslocuire şi în numeroase procese chimice, uneori foarte complexe. Fenomenele de oxido-reducere se produc datorită faptului că oxigenul şi alte elemente electronegative (sulf, clor) captează electroni ai elementului care se combină cu ele. Din această cauză, oxidarea consistă în pierderea de electroni, de către substanţa care se oxidează, iar reducerea consistă în adiţia de electroni la substanţa care se reduce. în urma acestui schimb de electroni între elementul oxidat şi oxidant se stabilesc legături cari pot fi electrovalenţe sau covalenţe-. Exemple de. reacţii de oxido-reducere sînt: formarea oxizilor din elemente (reacţie de oxidare) sau formarea elementelor din oxizi (reacţie de reducere), acele reacţii în cari un element oxidat îşi măreşte sau îşi micşorează valenţa (Fe->Fe0->Fe203 sau MoS4->MoS3->MoSz->Mo), cum şi o serie de reacţii de oxidare prin cari nu se combină un element sau o substanţă cu oxigen, sulf sau clor, ci unei substanţe care conţine hidrogen, printr-un mijloc oarecare i se scoate hidrogenul din moleculă (de ex. oxidarea acidului clorhidric cu formare de apă şi clor, în care caz molecula de acid clorhidric a suferit o pierdere de electroni). Var. Oxid-reducere. exponent de Chim. fiz.: Logaritmul decimal _RT /Oxt • Red2 j ZF " ^Redj -Ox2 Jech în care valorile concentraţiilor stărilor oxidate şi reduse se referă Ia echilibru, F e constanta lui Faraday, R e constanta generală a gazului perfect şi T e temperatura absolută. Dacă Eţ>E$, reacţia are sensul direct, de la stînga la dreapta, deci sistemul 1 e oxidat de sistemul 2; cu cît diferenţa dintre potenţialele standard e mai mare, cu atît reacţia decurge mai complet în acest sens. Pentru scopuri analitice, reacţia trebuie să fie suficient de completă şi impune o diferenţă minimă de 0,3 V. în general, potenţialul unui sistem de oxido-reducere, în raport cu electrodul de hidrogen, e: ^ RT. Ox E = E°------— In pr— • ZF Red în cazul cînd în reacţie intervin şi ionii de hidrogen (reprezentaţi simplificat prin H+), de exemplu: H2M ^ M+2 h++2 electroni, potenţialul unui electrod neatacabil, de exemplu platinul, introdus în soluţie, e: E = E°- RT aM'aH* --- n --------- 1F -E°— RT zF M RT, — ln^H+. “H3M ^ “H2M Potenţialul redox al sistemului de tipul H2M—M, întîi nit foarte frecvent în cazul combinaţiilor organice neionizate, e funcţiune de activitatea ionilor de hidrogen în soluţie: potenţialul standard al unui astfel de electrod corespunde la activităţile *M=*H M=*H+ = 1, dar practic se foloseşte potenţialul redox corespunzător unei anumite activităţi a ionilor de hidrogen, de exemplu corespunzătoare la neutralitatea soluţiei (v. sub ^H). Dacă formele H2M şi M au culori diferite, amestecurile lor au diferite nuanţe, în funcţiune de raportul activităţilor, respectiv al concentraţiilor; menţinînd constantă activitatea ionilor de hidrogen, fiecare culoare a soluţiei corespunde la un potenţial definit al sistemului redox. Substanţele M cu aceste proprietăţi pot fi utilizate ca indicatori de oxidoreducere (indicatori redox). Puterea reducătoare a unui sistem poate fi exprimată şi prin intermediul electrodului de hidrogen: 4h, = K++electron cu potenţialul E—E°— cu semn schimbat al activităţii hidrogenului într-un echilibru de oxidoreducere: rH == — log . Mărimea rH e legată deci de sistemele de oxido-reducere (redox) şi măsoară puterea reducătoare a acestor sisteme. Schematic reacţia de oxidare şi reducere la un electrod se poate scrie: oxidare stare redusă ZH stare oxidată-f-electroni, reducere Astfel, o reacţie între două sisteme redox, cari schimbă acelaşi număr % de electroni, se poate scrie, în general, sub forma: Redj-f- Ox2 ^ Ox1-f Red2 şi poate decurge într-o pilă galvanică, schematizată prin: Oxx Redx | Red2 Ox2. Tensiunea electromotoare standard e egală cu diferenţa dintre potenţialele standard de electrod: în care reprezintă activitatea, respectiv presiunea parţială a hidrogenului (în at). Se obţine, astfel, cu convenţia obişnuită, = = 0: RT E=- £=2,303 2 F Ho de unde rH 2,303 RT -pH — E rH = 2,303 RT 2 F în sistemele reducătoare, rH variază de la 0 la 28 (presiunea de la 1 la 10"28 at); valoarea rH e cu atît mai mică cu cît presiunea hidrogenului reală sau corespunzătoare e mai mare. Sin. Exponent redox, rH. 4. Oxidril. Chim.: Gruparea OH" rezultată prin disocierea apei (cînd rezultă şi ioni de hidrogen H+) şi prin disocierea bazelor (cînd rezultă şi ionii elementului respectiv): NaOH -> Nu++OH-. Oxifitie 761 Oxigeu biochimic necesar Concentraţia cu ioni oxidril dă caracterul bazic unei soluţii. Prin trecerea curentului electric ionii HO- sînt dirijaţi către anod. Sin. Hidroxil. 1. Oxifitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasificaţie 2. Oxigaz. Chim.: Gaz combustibil artificial, obţinut prin interacţiunea concomitentă dintre carbon, de o parte — şi un amestec de oxigen şi vapori de apă, de altă parte —, după reacţiile: 2 C+Oa=2 CO+58 860 kcal (reacţie exotermică), C+HaO = CO+H2—*28 380 kcal (reacţie endotermică). Pentru echilibrarea — din punctul de vedere termic — a celor două reacţii, e necesar ca, la fiecare kilogram care intră în reacţie cu oxigenul, să intre în reacţie cu vaporii de apă 1,035 kg carbon. Puterea calorifică inferioară (teoretică) e de 2870 kcal/Nm3. Producţia teoretică de oxigaz pentru 1 kg carbon e de 2,82 Nm3/kg, iar randamentul teoretic al gazeificării e de 100%. Oxigazul se obţine în gazogene, prin insuflarea— peste cărbune incandescent — a unui amestec de oxigen şi vapori de apă, în absenţa aerului. Faţă de majoritatea gazelor obţinute în gazogene, oxigazul prezintă avantajul unei puteri calorifice mai mari şi a lipsei balastului de azot. Gazeificarea combustibililorsolizi prin insuflarea de oxigen şi vapori de apă e un procedeu nou, care a început să intre în practica industrială, în urma dezvoltării producţiei de oxigen. 3. Oxigen. Ch im.: O. Element din grupul al şaselea al sistemului periodic, cu nr. at. 8, gr. at. 16,00, gr. sp. 1,1052; p. t. — 218,99; p. f. —183°. Oxigenul e bivalent; are moleculă biatomică. Oxigenul e un gaz incolor, fără miros şi fără gust; în stare lichidă are culoare albastră închisă şi densitatea puţin mai mare decît a apei (1,118). El se disolvă puţin în apă, dar suficient pentru a asigura viaţa animalelor acvatice; se disolvă bine în unele metale topite, în special în argint. Oxigenul nu arde, dar întreţine arderea altor elemente. Oxigenul e elementul cel mai răspîndit în natură: în aerul atmosferic, el se găseşte în proporţia de 23,% în greutate şi 21 % în volume; în apă se găseşte în proporţia de 89% în greutate combinat cu hidrogenul, iar în Iitosferă, în proporţia de 50%, intrînd în construcţia mai tuturor rocilor, în special a siIicaţilor şi a carbonaţilor. Industrial, oxigenul se prepară prin distilarea fracţionată a aerului lichid, sau prin electroliza apei acidulate sau alca-linizate; în laborator se obţine prin descompunerea termică a compuşilor bogaţi în oxigen. O metodă simplă consistă în încălzirea cloratului de potasiu în prezenţa unei cantităţi mici de MnOa (catalizator). Reacţia are loc în două trepte, formîndu-se întîi perclorat, care apoi se descompune în clorură şi oxigen: 4 KCI03-> KCI + 3 KCI04 KCI04-> KCI-f-2 02. Foarte uşor se poate prepara oxigen tratînd o soluţie acidulată de permanganat cu apă oxigenată. Oxigenul are următorii isotopi: Numărul de masa Abun- denţa Timpul de înjumătăţire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere .14 - 76,5 s emisiune $+ N14(p, n) O14 15 ““ 126 s emisiune C12(a, n) O15, N14(d, n) O15, N14 (p.y) O15, O16 (y, n) O15, 0l6(n,2n)015 16 99,757 - — — 17 0,039 - — — 18 0,204 - - — 19 — 29,4 s emisiune 3" 018(n,y) O19 F19(n, p) O19 în condiţii corespunzătoare, oxigenul se combină cu aproape toate elementele, formînd oxizii respectivi. Combinarea oxigenului cu alte elemente se numeşte ardere sau oxidare; ea poate fi însoţită de degajare de lumină şi căldură şi se numeşte ardere vie sau combustie; sau se poate petrece cu degajare de puţină energie şi se numeşte ardere lentâ. Cea mai importantă ardere lentă e respiraţia animală; în plămîni, oxigenul din aer e reţinut de hemoglobina din sînge, cu care formează o combinaţie labilă, numită oxihemo-globină; ajungînd în capilarele periferice, oxihemoglobina se disociază, cedînd oxigenul său ţesuturilor, în cari au loc oxidaţii lente cu producere de bioxid de carbon, dezvoltîn-du-se energia necesară organismului. Bioxidul de carbon e legat de hemoglobină, care, prin circulaţia sîngelui, îl aduce în plămîni, unde e eliminat şi din nou se absoarbe oxigen. în respiraţia plantelor se absoarbe bioxid de carbon din atmosferă şi, sub acţiunea luminii, se reţine carbonul, care e folosit în diferite sinteze organice, şi se elimină oxigenul. Metalele, cu excepţia cîtorva (Au, Pt), se combină cu oxigenul la temperatul ă mai mult sau mai puţin înaltă (temperatura de ardere). Din aceste arderi rezultă oxizi; metalele alcaline, încălzite în aer uscat, formează peroxizi. Oxigenul se depozitează în gazometre; pentru transport se folosesc butelii de oţel, în cari se pot comprima 6 m3 de oxigen Ia 150 at. Oxigenul e întrebuinţat la producerea de temperaturi înalte, pentru tăierea şi sudarea metalelor, în flacăra oxi-hidrică (amestec de hidrogen şi oxigen), sau în suflătorul cu acetilenă (oxigen şi acetilenă). în industrie, e folosit în cantităţi mari la: fabricarea acidului azotic prin oxidarea amoniacului; fabricarea uleiurilor sicative; îmbogăţirea aerului pentru prăjirea minereurilor cu sulf; supraoxigenarea aerului folosit în cuptoare înalte, în cuptoare Siemens-Martin, în convertisoare, etc. în Medicină, oxigenul e folosit pentru întreţinerea respiraţiei în cazuri de asfixie şi în diferite boli de inimăsau de plămîni. 4. ^ biochimic necesar. Cana!.: Cantitatea de oxigen necesară procesului biochimic de oxidare a substanţelor organice dintr-o apă uzată, sub acţiunea bacteriilor aerobe, în vederea epurării. Se exprimă în mg/l sau în g/m3 de apă uzată, ori prin cantitatea totală necesară volumului de apă uzată care se scurge într-un anumit interval de timp (secundă, oră, zi), şi se notează abreviat OBN, urmat de o cifră care indică timpul, în zile, de la începerea epurării, după care e necesară o anumită cantitate de oxigen (de ex. OBN20= ==40 g/l reprezintă oxigenul biochimic necesar după 20 d$ zile). Se determină prin încercări de laborator. Sin. Cerere de oxigen, Cerere de oxigen biochimic. Cantitatea ds oxigen necesară oxidării materiilor organice din apele uzate, fără intervenţia microorganismelor, se numeşte cerere imediată de oxigen.) Cantitatea de oxigen necesară activităţii bacteriilor aerobe depinde de temperatură, astfel încît s-a convenit ca determinarea în laborator a oxigenului biochimic necesar să se facă la temperatura de 20°, iar pentru alte temperaturi să se determine pe baza unor coeficienţi de reducere sau de multiplicare. în scopuri de cercetări, determinările de laborator durează circa 100 de zile. Pentru practica proiectării şi a exploatării instalaţiilor de epurare e suficient să se determine oxigenul biochimic necesar după cinci zile (OBN5),— deoarece cantitatea de oxigen biochimic necesar în primele cinci zile ale procesului de oxidare constituie indicatorul stării de salubritate a unei ape uzate,— şi, din timp înti mp, cel necesar după 20 de zile (OBN£0), deoarece între aceste cantităţi există o relaţie verificată, şi anume OBN5=0,68 OBN20. încercările de determinare a OBN se fac după îndepărtarea materiilor în suspensie din apele uzate, deoarece şi în Oxigen de saturaţie 762 Oxime staţiunile de epurare aceste ape sînt limpezite în prealabil prin decantare (de ex. pentru apele menajere-fecaloide, materiile decantate reprezintă circa 1/3 din cantitatea totală de materii organice conţinute). Cantitatea de OBN5 pentru apele menajere-fecaloide e de 30*-*40 g/zi, pentru fiecare locuitor care foloseşte canalizaţia. Pentru apele uzate provenite din industrii, OBN5 variază în funcţiune de procesul tehnologic al industriei respective (de ex. pentru fabricile de medicamente, OBN5=2700 mg/l, iar pentru fabricile cocso-chimice, OBN5=4GOO mg/l sau chiar mai mult). Deoarece se determină numai oxigenul biochimic necesar apelor uzate decantate, acesta nu reprezintă un indicator pentru cantitatea totală de materii organice din apa respectivă, astfel încît calcularea instalaţiilor numai pe baza acestei determinări e parţială. 1. ~ de saturaţie. Chim.: Cantitatea maximă de oxigen pe care apa o poate disolvă la o anumită temperatură. Solu-bilitatea oxigenului în apă, Ja temperatură constantă, e proporţională cu presiunea. în cazul solubiIităţii în apă a oxigenului din aer se constată că, deşi acesta e în general puţin solubil, totuşi e mai solubil decît celelalte gaze şi aerul solubilizat în apă e mai bogat în oxigen decît aerul atmosferic. Astfel, un litru de apă saturată cu aer, lipsit de bioxid de carbon şi de amoniac, conţine, la 760 mm Hg, solubilizate următoarele cantităţi: la 0° 10,19 cm3 Oa, 18,99 cm3 Na+Ar, total 29,18 cm3 aer conţinînd 34,91% 02; la 15° 7,04 cm3 02, 13,51 cm3 N2+Ar, total 20,55 cm3 aer conţinînd 34,25% 02; la 30° 5,26 cm3 02, 10,38 cm3 Na+Ar, total 15,64 cm3 aer conţinînd 33,60% 02. Absorpţia oxigenului pur într-un litru de apă, atunci cînd presiunea parţială a lui e de 760 mm Hg, exprimată în cm3 reduşi la 0° si 760 mm Hg e, în funcţiune de temperatură, de: 48,89 cm3 la0°; 34,15 cm3 Ia 15°; 26,08 cm3 la 30°; 21,87 cm3 la 45°; 19,46 cm3 la 60°; 17,20 cm3 la 100°. Absorpţia oxigenului pur, atunci'cînd presiunea parţială a oxigenului, plus presiunea de vapori a apei, la temperatura de absorpţie, e de 760 mm Hg, e exprimată în grame de oxigen la 1000 g apă de: 0,06945 g 02 la 0°; 0,04802 g 02 la 15°; 0,03588 g 02 Ia 30°; 0,02858 g Oa la 45°; 0,02274 g Os la 60°; 0,00000 g 02 la 100°. 2. /v, indice de Ind. alim.: Raportul dintre volurrul oxigenului din aer absorbit şi dintre greutatea tutunului în,soluţie apoasă, care, agitat timp de o oră, îl poate absorbi. Se exprimă, de obicei, în cm3/g-h. Serveşte la aprecierea., gradului de fermentaţie al tutunului; pe măsură ce scade valoarea indicelui de oxigen, a cărui limită e 0,1 cm3/g*h, se reduce în aceeaşi proporţie durata tratamentului, fiindcă tutunul' pierde capacitatea de a absorbi oxigenul din aer ia sfîrşitul procesului de fermentare. а. Oxigenare. Chim.: Albire bazată pe puterea oxidantă a oxigenului activ din apa oxigenată, care poate distruge substanţele organice colorate. 4. Oxiheminâ. Chim. biol.: Sin. Hematină (v.). 5. Oxihemoglobinâ. Chim. biol. V. sub Hemoglobina. б. Oxihidrofitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, cl as i-ficaţie 7. Oxilicvit. Expl. V. sub Exploziv. 8. Oxilit. Chim.: Peroxid de sodiu,Na202, aglomerat, uneori după adăugarea de urme dintr-o sare de cupru sau de nichel. în contact cu apa, dezvoltă oxigen. Se întrebuinţează la reînnoirea oxigenului din aerul unor spaţii închise (submarine, etc.), avînd, în acelaşLtimp, proprietatea de a absorbi bioxidul de carbon format. Reacţia de producere a oxigenului dezvoltînd multă căldură, oxilitul poate aprinde substanţele organice cu cari ajunge în contact, şi deci poate provoca incendii. 9. Oxime, sing. oximă. Chim.: Isonitrozo-derivaţi. Derivaţi funcţionali ai aldehidelor RCH = NOH (aldoxime) şi cetonelor RR'C=NOH (cetoxime conţinînd în molecula lor o legătură dublă carbon-azot. Se deosebesc monoxime, derivaţi ai combinaţiilor rnono-carbonilice, şi dioxime, derivaţi ai combinaţiilor dicarbo-n i H ce. Sînt în general lichide, sau solide cristaline cu temperaturi de topire joase; combinaţiile cu un număr mic de atomi de carbon sînt distilabile sub presiune jo:,să, fără descompunere. Ut:l;zarea oximelor la caracterizarea compuşilor carbonilici e limitată, afară de faptul că unele sînt uleioase, şi de existenţa lor în două forma isomere cari, de multe ori, se formează împreună şi sînt greu de separat: R—CH N—OH sin- sau a-oxima R—CH I! HO—N anti- sau $-oxima Formele sin- şi anti- corespund formelor cis şi trans ale combinaţiilor cu legătura dublă carbon-carbon şi isomeria aceasta e atribuită împiedicării rotaţiei libere în jurul legăturii duble C=N. Convenţional se numesc s/n- sau a-aldoxime isomerii cari au hidroxilul situat de aceeaşi parte a dublei legături cu atomu d^ hidrogen aldehidic şi anti-, cele.cu configuraţie inversă. în cetoxime, prefixele sin- şi anti- se referă la poziţia relativă'a grupării hidroxil faţă de gruparea indicată imediat după prefix: c6H5 c6h4ch3 KO-N sin-feniltolilcetoximâ sau anti-tolilfenilcetoximâ c.h* w\ / Nc II N- CfiHdCH* ■OH sin-tolilfenilcetoxima sau anti-fenilto!i!cetoxima Au fost izola e puţine lere.chi de isomeri geometrici ai oximelor şi numai în căzu oximelor aldehidelor sau cetonelor aromatice cari au doi radicali arii diferiţi. La prepararea oximelor acestor combinaţii carbonilice aromatice apar, de lobicei ambii isomeri în proporţ aproximativ egale. Cetonele semiaromatice ArCOCH2R sa ArCOCHRa dau naştere unei singure oxime. Forma (3 e mai reactivă, cum rezultă din scindarea de apă i tanspoziţia Beckmann. Combinaţiile alifatice fo mează uzual p-oxime Cetoximele, tratate cu anhidridă ac ti’ă sau cu clorură de acetil, suferă tran poziţia Beckmann şi dau, în locul oximelor acetilate, amide substituitela azot, isomere cu oximele iniţiale (v. sub Beckmann, tran poziţie ~). Regenerarea combinaţiilor carbonilice din oxime se face prin hidroliză. Descompunerea se poate realiza cu acid sulfuros în cazul oximelor uşor hidrolizabile; se foloseşte descompunerea oxidativă în prezenţă de acizi, în cazul oximelor mai stabile; ca agenţi de descompunere cu acţiune imediată se folosesc acidul azotos, respectiv azotitul de amil, clorurâ ferică în prezenţă de acid clorhidric, etc. Deshidratarea oximelor cu anhidridă acetică, clorură de acetil, clorură de tionil, conduce la nitrili. Oximele acizilor ari Igl ioxi I ici încălzite cu anhidridă acetică simultan cu deshidratarea se şi decarboxilează: M02C6H4C(=N0H)C02H no2c6h4cn+h2o+co2. Reacţia se aplică şi Ia prepararea de aralchilcianuri. Legătura dublă >C=N e capabilă de reacţii de adiţie. Acidul cianhidric se adiţionează la oxime şi dă a-hidroxilamino-nitrili: (CH3)aC=NOH+..NaCN (CH3)2C(NHOH)CN. Oxină 763 Oxină Unefe oxime pot conduce Ia aromatizarea prin isomeri-zare a compuşilor al.iciclici: C Hc/ XC=NOH I C Hc/ ^C-NHOH H,C CH, \ / CH I C / \ carvonoximă icomerizare II I --------------> HC CH XC^ l CH / \ H C Hc' ^C-NH2 —* h! ch I CH carvanilamina Reducerea oximelor lâ amine primare se poate realiza prin hidrogenare în prezenţă de nichel Raney, cu sau fără presiune, cu randament de 50***90%, sau cu sodiu şi alcool absolut, cu zinc şi acid acetic, hidrură de litiu-aluminiu, tri-clorură de titan. Se obţin şi amine secundare. Oxidarea oximelor cu bioxid de mangan conduce la nitroderivaţi: C2H5OOC—C—COOCjjH# -.11 NOH C2H5OOC—CH—COOC2H5 NO, Oximeîe pot forma uşor complecşi metalici stabili, de exemplu complexul cu nichel al diacetildioximei: O O f f HoC—C = N N = C—CH, \ / Ni: H3C—C = N# r OH \ N = C—CH, reacţie folosită la determinarea analitică a nichelului, sau complexul pe care îl dă 1, 2-naftochinon-1-oxima cu fierul: O O / \ / \ H /% H .c c .o o. c. c. HC^ NC/ ,,1 H 1 HC C CH H H XC/ ^CH I Ii I HC C CH V' XC^ Qximele se obţin prin. reacţia dintre derivatul carbonilic şi hidroxilamină. Oximele sînt toxice, toxicitatea stereoisomerilor aceluiaşi compus fiind diferită. Oximele sînt folosite frecvent la identificarea combinaţiilor . carbonilice. Industrial, se fabrică metiletilcetoxima, ciclohexanonoxima, heptaldox.ima, benzofenonoxima. Ciclo-hexanpnoxima e intermediar în obţinerea de fibre sintetice. Alte utilizări sînt: agenţi de flotare pentru minereurile de cupru, antioxidanţi şi dezactivatori pentru metale, catalizatori la polimerizarea compuşilor aromatici şi ai etilenei, insecticide, fungicide, bactericide. Unele aldoxime inferioare sînt folosite ca agenţi de anticojire în pictură. Complecşii coloraţi formaţi de glioxime cu multe metale, ca Ni, Co, Pt, Pd, Fe, Cu, sînt folosiţi la recunoaşterea sau chiar la dozarea metalelor. 1. Oxinâ. 1. Ind. chim.: Sin. Linoxină (v.). Termenul abreviat oxină e folosit în industrie. 2. Oxinâ. 2. Chim.: 8-Oxichinolină; 8-hidroxichinolina. Pulbere albă sau cris- HC, I HC H C //*\r H C r / 4 C »CH 3 II I C aCH « I OH si ca reactiv în şi separarea unor H H C C ^ \^/ V Derivat monohidroxilat al chinoiinei. tale prismatice (din apa, alcool), cu miros de fenol; p. t. 75***76°; p. f. 267°; la lumină, culoarea se închide; e greu solubilă în apă rece, în eter; e solubilă în alcool, în acetonă, cloroform, benzen, acizi minerali diluaţi, alcalii diluate. E an-trenabilă cu vapori de apă. Oxina formează cu metalele compuşi chelatici, proprietate pe care se bazează folosirea Chimia analitică, pentru recunoaşterea metale. Metalul înlocuieşte atomul de hidrogen fenolic şi se leagă coordinativ de atomul de azot, formînd precipitate complexe, stabile, insolubile. E folosită în special la dozarea de aluminiu, magneziu, zinc şi determinarea se face prin metode gravimetrice sau volumetrice. Cu cuprul formează un derivat chelatic cupru-8-chinolinat, (C9H6NO)2Cu, sare galbenă-verde, insolubilă în apă, cu activitate fungicidă superioară, — folosit la conservarea textilelor, picturilor, etc. Această sare, practic netoxică pentru om, inhibeşte creşterea fungiilor 'la o concentraţie de 1“*2 p.p.m. (părţi pe milion). Cu clorură ferică, oxina dă o coloraţie roşie-neagră; cuplează cu sărurile de diazoniu în poziţia 5. Cu clorură de sulfuril sau cu alţi agenţi de clorurare dă 5-clor-8-oxichino-lina, un antiseptic foarte activ. Oxina, oxidată cu acid azotic, trece în acid chinolinic, iar acesta, prin decarboxilare, dă acid nicotinic: HC I HC V^Xn' CH I CH O- -Me H H HC^ XCX ^CH H C .// \ HNO, HC' XC—COOH __co ... l II --- HC C CH HC C—COOH vi/ \ ^ v/ N OH N H C HC^ XC—COOH I II HC LH acid nicotinic Oxina poate fi preparată prin suifonarea chinoiinei, urmată de topirea alcalină a acidului sulfonic rezultat; prin sinteză Skraup, din o-aminofenol, glicerină şi acid sulfuricîn prezenţa o-nitrofenolului ca oxidant; etc. Sulfatul oxinei se prezintă ca o pulbere cristalină galbenă cu p. t. 177• *• 178°, solubilă în apă. Soluţia sa apoasă e folosită, sub numirea de chinosol, ca antiseptic. Principala utilizare a oxinei e ca reactiv în Chimia analitică; serveşte ca materie primă pentru fabricarea acidului nicotinic; e folosită la Oxinervonă 764 Oxoniu prepararea de coloranţi azo şi trifenil-metanici şi ca developator fotografic. Derivaţii ioduraţi ai 8-hidroxichinolinei (Yatren) îşi găsesc utilizare ca dezinfectanţi externi şi în tratamentul amebiazelor. Sin. Orto-oxi-chinolină. 1. Oxinervonă. Chim. biol.: Cerebrozidă compusă din acid oxinervonic, sfingozină (v.) şi galactoză (v.). Acidul oxinervonic, C24H4603, e acidul nesaturat corespunzător acidului oxilignoceric, avînd o legătură dublă între C15 şi C16. Oxinervonă se găseşte în special în substanţa nervoasă, dar şi în alte organe ca: splină, glanda suprarenală, rinichi, plă-mîni, retină, cum şi în leucocite şi eritrocite. 2. Oxinicotină. Chim.: Alcaloid secundar din tutun, rezultat ca produs intermediar din oxidarea enzimatică sau chimică a nicotinei. E mai puţin toxic decît nicotină. 3. Oxîosol. Chim.: Sin. Isoform (v.). 4. Oxiprolinâ. Chim.: Aminoacid: acid (3-oxipirolidin-a-carbonic. Oxiprolinâ e unui dintre componenţii proteinelor naturale. în gelatină, proporţia de oxiprolinâ e pînă la 17%. .5. Oxipropan. Chim.: Sin. Alcool isopropilic (v. Isopropilic, alcool ~). 6. Oxităiere. Mett. V. sub Tăiere cu oxigen. 7. Oxitetraciclinâ. Farm.: C22H2409N2*2 H20. Antibiotic natural din clasa substanţelor sintetizate de actinomicete (genul Streptomyces). împreună cu aureomicina şi tetraciclină, formează grupul tetraciclinelor. Oxitetraciclina e produsă de Streptomyces rimosus. Se obţine prin culturi în profunzime, printr-un procedeu similar celui folosit la prepararea aureomicinei. Se mai izolează, însă, din lichidul de fermentaţie şi sub formă de sare dublă de bariu-magneziu insolubilă în apă. Din combinaţiile complexe se izolează clorhidratul oxitetraciclinei, prin tratare cu metanol şi acid clorhidric. Substanţa pură formează un dihidrat cristalizat, care se topeşte, cu descompunere, la 181 •••182°. E amfoteră; formează un clorhidrat şi o sare disodică, uşor solubilă în apă; e stabilă în soluţie la pH 2,5; uscată la temperatura camerei nu pierde activitatea. Se întrebuinţează în tratamentul infecţiilor urinare, al colitelor nespecifice, al tusei convulsive, al brucefozei, al tifosului exantematic, al vagi-nitelor, etc. Sin. Teramicină. s. Oxitocină. Chim. biol.: Hormon izolat din hipofiza posterioară, cu structură polipeptidică şi cu greutatea moleculară de circa 1025. în molecula oxitocinei au fost identificaţi opt aminoacizi diferiţi, şi anume: tirozina, isoleucina, prolina, acidul glutamic, acidul aspartic, glicina, leucină, cistina, cum şi trei molecule de amoniu. Oxiţocina e primul hormon polipeptidic sintetizat în laborator, obţinîndu-se un produs cu aceleaşi proprietăţi hormonale ca ale preparatului natural, şi anume: N-carbo-benzoxi-S-benzil-j_-cis-teinil-|_-tirozin-|_-isoleucil-|_-gIutaminil-j_-asparaginil-S-benzil-"*L~cisteiniI-j_-propiI-\_-leuciglicinamidă, care ulterior e supus ciclizării şi eliminării resturilor benzii. Oxitocină, numită şi factorul oxitocic (factor de stimulare a contracţiunii ute-rine), e foarte importantă, producînd contracţiunea uterină chiar în diluţii de 1:200 000 000. 9- Oxituberculină. Chim. biol. V. sub Tuberculină. i°' Oxiuran. Farm. V. sub Violet de genţiană. ii- Oxizi etilenici, sing. oxid etilenic. Chim.: Sin. Epo-xizi (v.). 12. Oxizi refractari. Mat. cs., Metg.: Oxizi metalici foarte puri sau chiar ch mic puri, cu temperatura de topire foarte înaltă, folosiţi în tehnologia modernă în diferite scopuri (căptuşirea cuptoarelor cari lucrează la temperaturi foarte înalte; confecţionarea creuzetelor pentru topirea metalelor şi a aliajelor pure sub formă de piese metaloceramice, ca: filiere, cuţite de strung pentru prelucrarea metalelor; lagăre, piese de reazem, etc.; confecţionarea creuzetelor pentru topirea metalelor folosite ca moderatori de neutroni în reactoare nucleare; confecţionarea diferitelor piese utilizate la motoarele pentru avioane cu reacţiune, turbine cu gaz, rachete cosmice, etc.). Astfel de oxizi metalici refractari — temperatura de topire fiind indicată în paranteză — sînt: ThOa (3050°), Hf02 (2810°), MgO (2800°), Zr02 (2690°), Ce02 (2600°). BeO (2570°), CaO (2570°), Cr203 (2435°), SrO (2430°), Yt203 (2410°), La2Os (2320°), Al203 (2050°), NiO (1990°), ZnO (1975°), Y203 (1970°), U02 (1970°), BaO (1923°), Ta2Os (1875°), Ti02(1830°), SnO (1825°), Co O (1800°), MnO (1785°). Dintre aceştia cei mai mult folosiţi sînt: oxidul de aluminiu (v. sub Aluminiu) sinterizat, folosit pentru confecţionarea tuburilor pirometrice pentru termocupluri, a izolatoarelor electrice, a bujiilor pentru motoarele cu explozie, a cuţitelor pentru aşchierea metalelor, calibrelor, a filierelor, bilelor pentru recuperatoare de căldură, a unor vase pentru laborator, etc.; oxidul de zirconiu (v. sub Zirconiu) sinterizat, folosit la fabricarea rezistenţelor cuptoarelor electrice de temperaturi foarte înalte, a reflectoarelor pentru reactoarele nucleare, a unor creuzete, etc.; oxidul de beriliu (v. sub Beriliu) sinterizat, folosit la fabricarea de creuzete pentru topirea alcalii lor, a carbonaţilor alcalini, a fosfatului de calciu, a boraţilor, etc., cum şi la fabricarea încetinitorilor pentru reactoarele nucleare ale centralelor de energie atomică; oxidul de magneziu (v. sub Magneziu) pur, folosit pentru fabricarea de creuzete pentru topirea fierului, a zincului, cuprului, staniuiui, nichelului, cobaltului şi a aliajelor lor, şi, uneori, chiar a uraniului şi a aliajelor lui; oxidul de calciu (v. sub Calciu) pur, folosit pentru topirea plati-nului, a uraniului pur, etc.; oxidul de toriu (v. sub Toriu), folosit pentru creuzete în cari se topesc: platinul, osmiul, rodiul şi radiul; oxidul de uraniu (v. sub Uraniu), folosit sub formă de.granule, bare sau brichete (închise într-o manta de zirconiu), drept combustibil în reactoarele nucleare. Oxizii refractari trebuie să nu se înmoaie, pînă cît mai aproape de temperatura lor de topire. Rezistenţa lor maximă la zgurificare şi duritatea lor maximă se obţin Ia o anumită mărime a cristalelor (de ordinul a 20 [L), această mărime nefiind însă aceeaşi pentru rezistenţa la zgurificare şi duritate. Toţi oxizii refractari sînt casanţi la temperatura camerei, şi pînă la 1100° sînt foarte sensibili ia schimbări bruşte de temperatură. 13. Oxo-. Chim.: Prefix folosit pentru a indica prezenţa într-o moleculă a grupării CO, fără caracter cetonic. Dacă introducerea grupării oxo reclamă şi fixarea simultană a unui atom de hidrogen pe carbonul sau pe azotul vecin, se foloseşte prefixul oxo-a(b), în care a indică poziţia grupării CO, şi b indică poziţia atomului vecin, hidrogenat; de exemplu, transformînd gruparea —N=CH— a purinei în — NH—CO—, (1) (6) (1) (6) se obţine hipoxantina sau oxo-6(1) purina. 14. Oxo, reacţie Chim.: Sin. Reacţie oxo. V. sub Car-bonilare. 15. Oxo, sinteza Chim. V. sub Carbonilare. ie. Oxofenarsinâ. Chim., Farm.: Sin. Mafarsen (v.), So-varsen. 17. Oxometan. Chim.: Sin. Aldehidă formică (v. Formică, aldehidă ~). îs. Oxoniu. Chim.: Ionul complex HsO+ foarte stabil, format de ionul de hidrogen (H+) cu moleculele de apă: H++ HaO= HaO+4—200 kcal. Oxynoticeras 765 Ozon Acest ion se hidratează în soluţie analog celorlalţi ioni. Sin. Hidroniu. 1. Oxynoticeras. Paieont.: Amonit din familia Oxynoti-ceratidae, cu cochilie discoidală, cu muchie, şi ornamentată cu coaste puţin proeminente, uneori bifurcate şi uşor îndoite spre partea anterioară. A avut o mare răspîndire geografică în Liasic, cea mai cunoscută specie fiind Oxynoticeras oxynotum Quenst. Specia Oxynoticeras guibaldianus d'Orb. a fost identificată în ţara noastră în calcarele de Adneth din munţii Rarău. *. Ozalid. Ind. hîrt. V. Hîrtie ozalid, sub Hîrtie. 3. Oze, sing. oză. Chim.: Sin. Monozaharide. V. sub Hidraţi de carbon. 4. Ozidâ, pl. ozide. Chim.: Glucidă constituită din zaha-ruri hidrolizabile sub acţiunea acizilor sau a enzimelor. Ozidele formează al doilea mare grup din clasa glucidelor şi se împart în olozide şi eterozide. Olozidele se împart, după numărul monozaharidelor din moleculă, în oligozaharide şi în polizaharide. — Oligoza-haridele cuprind zaharurile formate din 2-*-5 oze; legătura între acestea se face prin hidroxilul glicozidic sau prin hidroxilul semiacetalic, prin eliminarea unei molecule de apă între oxidrilui semiacetalic al unui carbon din una dintre oze, şi oxidrilui semiacetalic sau alcoolic al altei oze. Ozele din molecula oligozaharidelor pot avea ciclul piranozic sau ciclul furanozic, oc sau (3. Dizaharidele mai importante sînt: zaharoza (v.); maitoza (v.), formată din două molecule de glucoză, legate monocarbonilic; lactoza (v.); celobioza (v.); genţiobioza (v.), melibioza (glucoză-f 6-a-galactozid); treha-loza obţinută din drojdie, care e o glucozo-a-glucozidă, cu legătura 1A • Trizaharidele mai importante sînt: genţianoza (v.); rafinoza (v.). — Polizaharidele (v.), cu macromolecule, fac parte din clasa polimerilor înalţi, dovedindu-se prin metode chimice şi enzimatice, că „unitatea structurală" cea mai mică din molecula lor nu e oza, ci dizaharida. Polizaharidele sînt componente de mare importanţă biologică, folosind organismelor animale şi vegetale, ca material plastic, ca substanţă de susţinere (cu rolul de a conferi rezistenţă mecanică, cum e celuloza), sau ca substanţă de rezervă. Polizaharidele mai importante sînt: amidonul (v.), care formează cea mai importantă rezervă glucidică din plante şi sursa principală de zaharuri, pentru om şi pentru animale; glico-genul (v.); celuloza (v.), care e substanţa de susţinere a ţesuturilor vegetale; inulina (v.); galactanii (din agar-agar); arabanii (din guma arabică, materiile pectice, etc.); xilanii (din materiile pectice); chitina (v.), singura polizaharidă superioară avînd azot în moleculă, etc. Imunopolizaharidele sînt polizaharide extrase din celula bacteriană, fiind specifice fiecărei specii bacteriene şi fiecărui tip bacterian. Aminozaharurile sînt zaharuri cari conţin grupări ami-nice; mai importante sînt: chitozamina şi condrozamina, cari intră în compoziţia chitinei. Eter ozide le (glicozidele) sînt formate dintr-un component glucidic şi unul neglucidic (aglicon), legaţi prin oxidrilui glicozidic de la carbonul legat glicozidic; pot exista sub forma isomeri lor a şi p. Nu au proprietăţi reducătoare; nu dau osazone, gruparea carbonilică fiind blocată. Etero-zisdele se clasifică, după natura agliconului, în eterozide alifatice, eterozide aromatice şi eterozide eterociclice. în natură se găsesc numeroase eterozide (glicozide), cu întrebuinţări terapeutice şi industriale; de exemplu: arbutina, florizina, saligenina, adonina, strofantina, amigdalma, etc'. 5. Ozoare, sing. ozor. Ind. text.: Legăturile unei ţesături în diagonal ascuţit sau în zig-zag, care prezintă simetrie. în fig. a, legătura e simetrică numai în lungime, avînd ca axă un fir de urzeală şi se numeşte uzoarâ simpla. Cînd legătura e simetrică atît pe o axă verticală cît şi pe una orizontală, se numeşte ozoarâ compusă (v. fig. b). V. şî sub Legătură 4. 6. Ozocherii, pl. ozo-cherite. Petr.: Rocă sedimentară bituminoasă constituită din amestecuri de parafine oxidate solide la temperatura obişnuită. Se formează din zăcăminte petrolifere parafinoase, ca rezultat al unei diferenţieri în timpul unei migraţiuni silite prin presiuni mari, urmată de detentă, în regiuni în cari ză-cămîntul de ţiţei a fost supus unei degradări tectonice şi acesta, ajungînd în contact cu aerul, se oxidează. Ozocheritui are culoare galbenă ca ceara, brună, brună-verde sau neagră. E translucid şi fluorescent; are miros aromatic; e onctuos, moale sau tare şi prezintă spărtură concoidală-solzoasă. Are gr. sp. 0,84---0,97 şi punctul de fuzibiIitate variind după compoziţie, de la 50***l60° (în general peste 80°). Se prezintă sub formă de filoane sau impregnînd roci moi. Zăcăminte mai cunoscute sînt în Polonia, la Starunia Borislaw. în ţara noastră se întîlneşte pe Valea lui Tudo-rache, lîngă Slănicul Moldovei. Se întrebuinţează la fabricarea lumînărilor, a parafinei, a diferitelor ceruri industriale, etc., iar rafinat cu acid sulfuric dă cerezina (v.). Sin. Ceară de pămînt, Ceară minerală, Moldavit (varietatea din ţara noastră). 7. Ozon. Chim.: 03. Formă alotropică a oxigenului. E un gaz de culoare albăstruie; în stare lichidă e albastru indigo şi e foarte exploziv. Are p. t. — 251,4°, p. f. —112,5° şi densitatea în stare lichidă 1,78; are un miros caracteristic, care e perceptibil chiar la o diluaţie de 1:1 milion; se disolvă puţin în apă, dar se disolvă în unele lichide organice, cum e sulfura de carbon. Cînd se descompune (prin încălzire), din două volume de ozon rezultă trei volume de oxigen ; astfel s-a dedus că are formula Oă. Se atribuie moleculei de ozon următoarea structură: J^\ :0 :0: Ozonul se găseşte în straturile superioare ale atmosferei, în proporţie foarte mică, fiind format prin acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra oxigenului. Ozonul ia naştere din oxigen cu absorpţie de energie şi, la rîndul lui, se descompune în oxigen, liberînd o cantitate egală de energie. Se obţine ozon, amestecat cu oxigen, cu ajutorul descărcărilor electrice obscure într-un curent de oxigen, în aparate numite ozoni-zoare; prin acţiunea fluorului asupra apei la 0°; în electroliza apei (la anod se liberează oxigen atomic, care, unindu-se cu oxigenul molecular prezent, formează ozon); prin acţiunea radiaţiei ultraviolete de lung:me de undă scurtă asupra aerului. în general, ia naştere ozon în reacţii chimice, în cari se produce oxigen atomic, la temperatură joasă. în toate aceste metode'se obţine ozon diluat cu o proporţie mare de oxigen nealterat. S-a obţinut ozon de 80**90%, lichid, pria b Ozoare. o) simplu; b) compus. Ozenidă 766 Ozonizâre - lichefierea oxigenului ozonizat cu aer lichid şi prin evaporare fracţionată. Ozonul e un oxidant foarte puternic: atacă mercurul la rece, oxidează sulfura neagră de plumb, transformînd-o în sulfat alb, pune în libertate iod din soluţia de iodură de potasiu, conform ecuaţiei; 03-f 2 KJ + H20 = 02+J2+2 KOH, atacă substanţele organice, pentru care motiv nu se pot folosi legături de cauciuc în ozonizoare, decolorează materiile colorante vegetale şi acţionează rapid asupra celor mai multe metale. Se combină cu unele substanţe organice, formînd ozon ide. Ozonul ucide microorganismele şi de aceea se foloseşte la sterilizarea\apei şi a medicamentelor.-' ■- 1. Ozonidâ,> pî. ozon ide. Chim.: Fiecare dintre compuşii organici obţinuţi prin adiţia ozonului la dubla legătură a unei olefine. Ozon ide le' au o structură ciclică de tipul: R 0-0 R . : / \/ > şi sînt uneori reprezentate convenţional prin formulări arbitrare de tipul o3 /V/ x- / \ EJe sînt uleiuri insolubile în apă, cari în ..stare pură explodează. Ozonidele hidrocarburilor aromatice sînt cele mai explozive. Ozonidele cu catenă scurtă, sau cele ale hidrocarburilor nesaturate dienice, se descompun spontan. Ozonidele 'polimere: sînt uleiuri vîscoase, cu structură.neunitară, temperaturi de fierbere înalte, miros penetrant şi sînt mult mai stabile decît ozonidele monomere. în reacţia de formare a ozonidelor apare un compus neizolabil, cu formula: Nc c/ xl l> o—o—o numit şi ozonidâ primara. El dă naştere unui amfion, —O—O*, şi unei aldehide sau unei cetone. ĂmfioniJ poate să reacţioneze în două moduri diferite, şi anume: în solvenţi ionizabiIi (apă, alcooli, acizi) dă un hidroperoxid OR izolabil, relativ stabil, de tipul, C , în care R poate X XOOH fi un atom de hidrogen sau o grupare, alchil sau arii sau, 0^0 ^ reactionînd cu el însuşi, dă peroxizi ciclici, C C , / No_o/ x în solvenţi neioni- sau peroxizi polimeri l-rH, zabili (tetraclorură de carbon, clorură de metil), reacţionează cu aldehida sau cu cetona rezultată în reacţie si dă o ozonidă 0-0 R clasică de tipul C C sau, uneori, o ozonidă po- X \ / X!l O - Deoarece viteza de ozonizâre a hidrocarburilor aromatice e accelerată de catalizatori electrofili de tipul BF3 sau AICI3, e probabil că şi în acest caz ozonizarea se produce printr-un proces electrofil. Descompunerea ozonidelor cu zinc şi acid acetic în soluţie eterică prin reacţia cu nichel Raney sau prin hidrogenarea catalitică în prezenţa catalizatorilor de paladiu, conduce la aldehide şi cetone. Prin descompunerea ozonidei cu bisulfit de sodiu sau catalitic, se obţin aldehide şi cetone pure: R2C—O—CHR + H2 -> R2C=0 + 0=HCR ■+ H20. 11 cetona aldehida O-------o Descompunerea oxidativă a ozonidelor la acizi se face în prezenţa diverşilor agenţi oxidanţi, ca: H202, aer, oxigen, oxigen slab ozonizat, oxid de argint. Procesul tehnologic al ozonizării se realizează foarte bine cu ozon, în solvenţi, la temperaturi joase; solvenţii cu puncte de fierbere joase sînt cei mai indicaţi, îndepărtarea lor din amestecul de reacţii putîndu-se face fără pericol de explozie. Viteza reacţiei de ozonizâre variază cu natura produsului de ozonizat şi descreşte în ordinea: legături duble în catene laterale, legături duble conjugate, legături duble în compuşi ciclici, legături duble din nucleul;aromatic. Solventul influenţează şi el mersul reacţiei: solvenţii polari reactivi ca metanolul, acidul acetic, dau ca produse intermediare metoxi-, respectiv acetoxi-hidroperoxizi; iar solvenţii nepolari, clo-rura de metil, cloroformul, tetraclorura de titan dau ozonide sau ozonide polimere. De exemplu, etilenozonida şi butilen-ozonida se obţin folosind ca solvent clorurâ de metil. Ozonidele polimere se formează tot din olefine şi ozon alături de ozonidele monomere, prin prelungirea reacţiei de ozonizâre. Ozonide monomere, dimere sau polimere se pot obţine şi prin deshidratarea dihidroxi-dialchil-peroxizilor cu pentoxid de fosfor. Derivaţii cetonici pot fi trecuţi, de asemenea, în ozonide, printr-o reacţie de oxidare cu H202 şi apoi deshidratare cu ^2^5- Utilizarea,ozonidelor e limitată de caracterul exploziv al acestor substanţe;' ele sînt folosite, în cantităţi mici; la-fabricarea unor germicide, cum şi a unor aldehide, cetone şi acizi. 2. Ozonizâre. Chim., inst. conf., Alim. apă: Adăugarea unei mici cantităţi de ozon într-un mediu gazos, lichid sau solid, în scopul distrugerii unor microbi sau pentru a împiedica formarea bacteriilor, acţiune bazată pe puterea^oxidantă a ozonului. în tehnică se practică ozonizarea aerului, a apei şi ozonizarea grăsimilor. Ozonizarea aerului se foloseşte în sălile de spectacol, în halele de conservare a cărnii, în abatoare, etc. Se realizează fie prin introducerea de ozon îh aerul proas- n13 74 I. Schema unei instalaţii de ozonizâre a aerului* 1) transformator; 2) ozonizor; 3) compresor de răcire; 4) uscător de aer; 5) filtru de aer; 6) conductă de aer ozonizat; 7) sursă de apă; 8) pompă; 9) filtru; 10) pompă; 11) tutfn de sterilizare; 12) evacuarea aerului; 13) dezaeri-sire; 14) rezervor de apă purificata, t limer , \—0—0— C—O—C— o —o—1 . L I I \n păt introdus de ventilatoare în încăperea respectivă, fie prin introducerea în încăpere a aerului ozonizat provenit de la ozonizoare, fie trecînd tot aerul p/oaspăt prin ozonizoare de tip special cu mare debit şi cari produc un procent mic de ozon în aer (v. fig. /). Ozonizor 161 Ozo nizor Ozonizarea apei consistă în tratarea acesteia cu ozon pentru a o face potabilă prin distrugerea bacteriilor şi oxidarea substanţelor organice. Ozonul e produs în instalaţii speciale, prin descărcări oarbe, în aer uscat, ale curentului electric alternativ de înaltă tensiune (10 000*'*30 000 V). Dezinfectarea apei se datoreşte efectului de oxidare puternică şi rapidă a materiilor organice în momentul trecerii din Os în 02+0. De asemenea, ozonizarea poate reduce coloraţia, gustul şi mirosul apei. Instalaţia de ozonizare (v. fig. II) se compune din următoarele părţi: instalaţia pentru aspiraţia şi curăţirea aerului atmosferic, alcătuită dintr-un filtru, dintr-un uscător şi dintr-o suflantă de aer; /TTSchema unei instalaţii de ozonizare a apei. o) intrarea aerului; b) i ntrarea apei de dezinfectat ; 1) filtru; 2) uscator; 3) sufiantâ de aer; 4) baterie de ozonizare; 5) transformator; 6) turn de sterilizare; 7) conducta de aer ozonizat; 8) desaturator; 9) conducta de aer ozonizat, în exces. instalaţia pentru producerea aerului ozonizat, alcătuită dintr-o baterie de ozonizare şi dintr-un transformator de curent electric, de la tensiunea din reţea la tensiune înaltă; un turn de sterilizare, în care se introduc apa de dezinfectat pe la partea superioară şi aerul ozonizat pe la partea inferioară; un desaturator pentru eliminarea excesului de ozon din apa dezinfectată. Ozonizarea grăsimilor: Oxidarea, cu ajutorul ozonului, a grăsimilor conţinînd acizi graşi nesaturaţi. Acizii graşi conţinînd duble legături adiţionează o moleculă de ozon ia fiecare dublă legătură, formînd ozonide normale (v. sub Ozonidă), cari se pot oxida în continuare cu formare de perozonide: CH—O—CH— —CH=CH--------> i | O--------O -O—CH— Perozonidele se ozonide reduc -CH-| | 0—0-------O perozonide ozonide normale prin uşor la spălare cu soluţii diluate de carbonat de sodiu şi se pot oxida în continuare cu ozon, formînd superperozonide. Ruperea dublei legături olefinice, prin intermediul ozoni-delor, serveşte la stabilirea structurii grăsimilor sau a derivaţilor lor (cînd nu se produc migraţiuni de duble legături). Dublele legături izolate reacţionează foarte uşor cu ozonul, iar în cazul dublelor legături conjugate, o dublă legătură reacţionează uşor, iar a doua, greu. Isomerii trans reacţionează mult mai uşor decît isomerii cis. Acizii graşi acetile-nici nu reacţionează cu ozonul, diferenţiindu-se de acizii graşi etilenici. i. Ozonizor, pl. ozonizoare. Tehn.: Aparat folosit pentru producerea ozonului. Se folosesc numai aparate în cari ozonul e produs prin polimerizarea prin descărcări electrice lumines-cente, fie a oxigenului pur, fie a oxigenului din aer. în laborator se folosesc aparate constituite din două tuburi de sticlă coaxiale, printre cari circulă aerul sau oxigenul de ozonizat (v. fig. /). în tubul interior, ca şi în afara tubului exterior, circulă apă, atît pentru răcirea instalaţiei, cît şi pentru a forma mediul electrolitic între electrozii l'egaţi la sursa de curent alternativ. Tensiunea în serviciu e de 5000*** 8000 V şi scade, cînd frecvenţa curentului creşte. Randa- mentul pentru un consum de 3W e de 0,3 g ozon pe oră la un debit de oxigen de 20 I şi scade la o treime, dacă se de /. Secţiune printr-un ozonizor laborator, î) borna de înalta tensiune; 2) borna de punere la pămînt; 3) intrarea aerului; 4) apa; 5) mercur; 6) aer ozonizat. II. Schema descărcărilor electrice la un ozonizor semicilindric metalic. 1) apă de răcire; 2) rezistenţă cu glicerină. ozonizează aer. Pentru mărirea cantităţii de ozon se folosesc deseori grupuri de astfel de ozonizoare, legate, fie în paralel, fie — pentru mărirea concentraţiei de ozon — în serie, în tehnică se folosesc aparate construite după acelaşi principiu, în cari descărcarea se face, fie între pereţi de sticlă, fie între pereţi metalici, fie între un perete de sticlă şi un perete metalic, pereţii fiind, fie cilindrici, ca în cazul aparatului de laborator, fie semicilin-drici (v. fig. II), fie plani (v. fig. III), fie unul cilindric şi celălalt cbnstituit din mai multe discuri paralele, perpendiculare pe axa cilindrului. Tensiunile de descărcare variază între 10 000 şi ///. Ozonizor plan. 15 000 V. Astfel de apa- 0 intrarea aerului; 2) apă de răcire; rate sînt grupate, dese- 3) eclator; 4) aer ozonizat. ori, în baterii. Pentru ozonizarea aerului din încăperi se folosesc uneori ozonizoare în cari elementele, constituite dintr-un mic baston şi o placă, metalice, sînt montate în formă de reţea, aerul trecînd peste această reţea.