LEXICONUL TEHNIC ROMÎN
ELABORARE NOUĂ
ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA
ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR $1 TEHNICIENILOR DIN R. P. R.
(A. S. I. T.)
DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA
Prof. Dr. Irig. REMUS RĂDULEJ
10
L-Mec
EDITURA TEHNICÂ
BUCUREŞTI, 1962
COMISIA DE ÎNDRUMARE A A. S. I.T,
Prof. ing. Constantin Atanasiu; Prof. dr. ing. Ştefan Bălan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Prof. ing. loan Grosu; Prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Prof. dr. ing. Remus Răduleţ, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Conf. ing. Oliviu Rusu.
Redactor responsabil: Ing. Szabo Alexandru Pregătirea manuscrisului: Niculescu Gabriela şi Ivan Theodor Corector responsabil: Beldianu Valeria
Dat la cules 27.03. 1962. Bun de tipar 23.06. 1962. Apărut 1962. Tiraj 2800-j-î40-f-50 legate. Hîrtie velină ilustraţii de 80 g/m2, 540y^840j8. Coli editoriale 128,33. Coli de tipar 86,25. Planşe tipar 1. A. 0755/1962. C.Z. pentru bibliotecile mari 413:62=R. C. Z. pentru bibliotecile mici 413.
Tiparu! executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. I. V. Stalin, nr. 15 — R.P.R.
COLABORATORI
Anton Petre, inginer (Mine)
Antonescu Ion, inginer (Geotehnică)
Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnica, Aparate de măsura)
Arie Arie, inginer (Electrotehnica)
Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organica, Farmacie)
Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică)
Banciu' Ion, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie)
Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură)
Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară)
Beca Constantin, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Geologia petrolului)
Bercovici Beniamin, inginer (Industria cărbunelui) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale)
BîrcăToma Elena, licenţiată în Matematice (Astronomie) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene)
Boiangiu Dumitru, inginer, lector universitar (Organe de maşini)
Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie)
Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Electrotehnică)
Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism)
Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice)
Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei)
Constantinescu Anton, inginer (Chimie anorganică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geofizică)
Constantinescu Mircea, inginer (Hidrologie) Constantinescu Virgil, inginer (Aviaţie)
Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică)
Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică)
Coşniţă Cezar, licenţiat în Matematice, profesor universitar (Geometrie)
Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie)
Cristescu Nicolae, inginer, candidat în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Plasticitate)
Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Ilie, doctor inginer (Silvicultură)
Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica, Organe de maşini)
Dragnea O. Valentin, arhitect (Mobilier)
Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Drăgănescu Mihai, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate)
Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metal o-tehnică)
Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale)
Filimon Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră)
Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate)
Genţiu luliu, inginer (Metalurgie)
Georgescu G., inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii)
Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de măsură)
Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară)
Ghermanescu Mihai, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice)
Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie)
Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă)
Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică)
Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie)
Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (Mine) lacob Caius, doctor în Matematice, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Mecanică) lacomi D. Mircea-Mihai, inginer (Navigaţie)
Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganica) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textila, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni)
Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organică) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală)
Mandel Harry, inginer (Industria cărbunelui)
Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie)
Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor)
Manolescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini)
Manoliulon, inginer, profesor universitar (Câi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei)
Marin Alex., inginer (Cinematografie)
Marin Ion, inginer (Mine)
Marinescu I., inginer (Industria alimentara)
Marinescu Matei, doctor în Ştiinţe tehnice, profesor universitar (Electrotehnica)
Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Câi ferate)
Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologie chimica anorganica)
Miculescu Romulus, inginer (Metalurgie)
Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui)
Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Coordonare tehnica; Geologie, Mine, Petrol)
Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Utilaje de construcţie)
Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie)
Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronica) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie)
Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Câi ferate)
Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie) Moţoc Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimia agricolâ)
Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilâ, Ţesâtorie)
Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnicâ)
Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonare generalâ)
Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentarâ)
Nicolau Emil, inginer (Construcţii)
Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Niculescu Isaiia, doctor în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Organe de maşini)
Olănescu Mihai, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)
Onicescu Octav, doctor în Matematice, profesor universitar (Matematice)
Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului)
Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor)
Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentarâ)
Palade Gheorghe, licenţiat în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Fizica)
Panaitescu Cornelia, inginer (industria cărbunelui) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie)
Peicu Radu, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Maşini de construcţii)
Perl Naftule, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Televiziune)
Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie)
Pivniceru. Constantin, inginer (Cinematografie)
Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului)
Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentarâ)
Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie)
Popovici Alexandru, inginer, lector universitar (Electronică)
Popp Dragoş, inginer (Construcţii civile, Organizarea şantierelor)
Posea Niculae,inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor)
Prişcu Radu, inginer, conferenţiar universitar (Construcţii hidrotehnice)
Radu Ion llie, inginer (Metalotehnică)
Rădulescu Cristian, inginer (Metalotehnică)
Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Samoilă M., inginer (Chimie)
Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Câi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole)
Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentarâ)
Stoian Dan, inginer, asistent universitar (Maşini agricole) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri)
Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanicâ) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor)
Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări)
Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate)
Tărăboiu Vasile, inginer, asistent universitar (Organe de maşini)
Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tunete)
Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate)
Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar(Telecomunicaţii,E.lectrotehnică) Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie)
Tocan Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Exploatarea petrolului)
Toma C., inginer (Industria alimentarâ)
Torje Ion, inginer (Industria textilâ)
Trifu Ion, doctor ingiher (Industria alimentarâ)
Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă)
Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică)
Ţugulea Andrei, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar (Electrotehnică)
Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor)
Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie)
Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică)
Vlad Clement, Iicenţiat în Ştiinţe (Cartografie)
Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică)
Voinescu Victor, comandor (Navigaţie)
Wegener Nicolae, inginer (Televiziune)
Zaharia Simion, inginer (Cinematografie)
Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnică militară, Armament)
Zinca Simion, doctor inginer, profesor universitar (Tehnică militară, Gaze)
Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie biologică)
Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului)
I.	ABREVIAŢII
ant.	antonim	1-	levo-	pl.	plural
col.	coloană	m-	meta-	p.s.	punct de solidificare
const.	constant, constantă	mol.	moleculă	p.t.	punct de topire
d.	densitate	nr. at.	număr atomic	sin.	sinonim
d-	dextro-	o-	orto-	sing.	singular
gr. at.	greutate atomică	P-	para-	v., V.	vezi
gr. mol.	greutate moleculară	p., pp.	pagină, pagini	var.	variantă
gr. sp.	greutate specifică	p.f.	punct de fierbere		
S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate
II.	ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON
A
Agr.........................Agrotehnică (Agronomie,
Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură)
Al im. apă..................Alimentări cu apă
Arh.........................Arhitectură
Arta........................Artă
Arte gr.....................Arte grafice
Astr........................Astronomie
Av..........................Aviaţie (Construcţii aeronau-
tice, Navigaţie aeriană)
B
Bet. . ..................... Beton'
Biol........................ Biologie
Bot......................... Botanică
C
Cad.........................Cadastru
Canal.......................Canalizare
Cartog.................	Cartografie
C.	f. .....................Căi ferate (Construcţia de
căi ferate, Circulaţie, Exploatare)
Chim........................Chimie (Generalităţi, Chimie
analitică, Chimie anorganică, Chimie organică)
Chim. biol..................Chimie biologică
Chim. fiz...................Chimie fizică
Cinem.......................Cinematografie
C/c. e......................Calculul erorilor
CIc. pr.....................Calculul probabilităţilor
CIc. t......................Calculul tensorial
C/c. v......................Calculul vectorial
Cs.........................Construcţii (Construcţii ci-
vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice)
D
Desen......................Desen
Drum.......................Drumuri
E
£c.........................Economie
Elt........................Electricitate şi Electrotehni-
că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport)
Energ......................Energetică
Expl.......................Explozivi
Expl.	petr................ Exploatarea	petrolului (Fo-
raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări)
F
Farm.......................Farmacie (Produse	farma-
ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică)
Fiz........................ Fizică (Fizică generală,	Acus-
tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică)
Fotgrm.....................Fotogrammetrie
Foto.......................Fotografie
Fund.......................Fundaţii
G
Gen........................Generalităţi	(Simboluri)
Geobot.	.*.................Geobotanică
Geochim.	Geochimie
Geod.......................Geodezie
Geofiz. ...................Geofizică
Geogr......................Geografie (Geografie fizică,
Geomorfologie Geol.......................Geologie (Geologie gene-
rală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală)
Geom.......................Geometrie (Geometrie ana-
litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot.......................Geotehnică
H
Hidr.......................Hidraulică (Hidraulică sub-
terană, Hidrologie, Mecanica fluidelor)
Hidrot.....................Hidrotehnică (Construcţii
hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile)
I
Ig. ind....................Igienă industrială
II.........................Iluminat
Ind. olim..................Industria alimentară (Indus-
tria tutunului, Industria uleiurilorşi a grăsimilor, Cosmetică)
Ind. cb....................Industria cărbunelui
Ind. chim..................Industrii chimice (Tehnolo-
gie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) t
Ind. hîrt.................. Industria hîrtiei şi a celulozei
Ind. lemn.....................Industria lemnului
Ind. petr..................Industria petrolului
'Ind. piei.................Industria pielăriei
Ind. st. c.................Industriasticlei şi a ceramicii
Ind. text..................Industria textilă (Filatură,
Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime)
Ind. ţâr...................Industrii ţărăneşti
Inst. conf. ...............Instalaţii de confort (Venti-
laţie, Condiţionare, Calorifer)
Inst. san..................Instalaţii sanitare
L
Log........................Logică
M
Mat........................Matematice (Aritmetică, Al-
gebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor)
Mat. cs....................	Materiale de construcţie
(Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi)
Mec........................Mecanică
Mec. fl....................Mecanica fluidelor
Meteor. ...................Meteorologie
Metg.......................Metalurgie (Metalurgie fizi-
că, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor)
Mett.......................Metalotehnică (Prelucrare,
Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale)
Mine.......................Mine (Exploatare, Utilaj mi-
nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări)
Mineral....................Mineralogie (Cristalografie)
Ms.........................Măsuri şi Unităţi de măsură
Mş.........................Maşini (Maşini de forţă, Me-
canisme, Maşini - unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini)
N
Nav........................Navigaţie (Navigaţie fluvia-
lă şi maritimă, Construcţii navale)
Nomg.......................Nomografie
O
Opt........................Optică (Optică industrială şi
instrumentală)
P
Paleont....................Paleontologie
Ped........................ Pedologie
Petr....................... Petrografie
Pisc....................... Piscicultură, Pescuit
Plast......................Plasticitate
Pod......................... . Poduri (de lemn, metalice,
de zidărie, etc.)
Poligr..................... Poligrafie
Prep. min.................. . Prepararea mecanică (a mi-
nereurilor şi a cărbunilor)
R
Rez. mat...................Rezistenţamaterialelor(Elas-
ticitate)
S
Silv.......................Silvicultură
Stand......................Standardizare
St. cs.....................Statica construcţiilor (Sta-
bilitate)
Stratigr...................Stratigrafie
T
Tehn.......................Tehnică (Generalităţi)
Tehn. med..................Tehnică medicală
Tehn. mii..................Tehnică militară (Arma-
ment, Fortificaţii, Gaze)
Telc.......................Telecomunicaţii (Telefonie,
Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică)
Termot.....................Termotehnică, Industria fri-
gului
Tnl........................Tunele
'*Topog.................... Topografie
Transp.....................Transporturi (rutiere, fero-
viare, navale, aeriene)
U
Urb........................Urbanism
Ut.........................Utilaj
Z
Zool. . ...................Zoologie
Zoot.......................Zootehnie
L J ; A, X
sub formă de cristale uşor solubilă în apă
H
//cy
OH
I
C
H
1.	L	1.	F/z.;	Simbol	literal	pent*ru	inductivitate. Cînd	sim-
bolul nu	are indici, e rezervat	pentru	inductivitatea proprie;
cînd are indici diferiţi, reprezintă inductivitatea mutuală dintre circuitele pe cari le indică indicii. Pentru modulul inductivităţii mutuale se foloseşte şi simbolul M.
2.	L	2.	Fiz.:	Simbol	literal	pentru	lungime.
3.	L	3.	Fiz.:	Simbol	literal	pentru	căldura latentă.
4. L 4. F/z.; Simbol literal pentru cantitatea de iluminare.
5. L 5. Mec.: Simbol literal pentru lucrul mecanic.
6.	L: Simbol literal pentru 50 în sistemul de scriere latină. L, acid Chim.: Acidul 1-naftol-5-sulfonic. Se prezintă
cu p.t. 110* * * 120°. Sarea de sodiu e şi e colorată în violet-roşcat de soluţia de clorură ferică. Anilida are p.t. 201°.
Procedeul de preparare industrială consistă în topirea alcalină parţială a ^	^
sării de sodiu a acidului 1,5-naftalindi- HC^ XCX sulfonic. Se utilizează soluţia NaOH I II I 25»*30%; se lucrează sub presiune în	C.	,CH
autoclave de oţe! turnat, la 200°. La temperaturi mai înalte sau cu exces de hidroxid de sodiu se formează 1,5-di-	S03H
hidroxinaftalină.
Acidul L este un intermediar pentru azocoloranţi, De exemplu: albastru diamant 3 B (acid naftionic diazotat şi cuplat cu acid L); bordeaux Helio 3L (alfa-naftilamină diazotată şi cuplată cu acid L).
Prin sulfonare, acidul L formează progresiv acidul 1-naf-tol-2,5-disulfonic şi acidul 1-naftol~2,5,7-trisulfonic. Sin. Acid oxi-L.
8.	L, antena în ~ râsturnat. 7e/c.; Antenă de emisiune sau de recepţie, formată dintr-un conductor vertical continuat cu o porţiune orizontală (v. fig.). Este antena de recepţie folosită cel mai frecvent. în unde kilometrice şi hectometrice, porţiunea orizontală are roiul de capacitate terminală, mărind înălţimea efectivă şi rezistenţa de radiaţie. Pe un sol rău conductor, unda fiind înclinată, porţiunea orizontală produce un slab efect directiv. în unde deca-metrice, această porţiune funcţionează ca
Antena în L răsturnat, a) dispoziţie constructivă; b) prezentare schematică a efectului directiv al antenei în L răsturnat; 1) di recţia de propagare a undei; 2) orientarea vectorului cîmp electric; 3) sensurile corespunzătoare ale curenţilor induşi' în antena de recepţie.
antenă pentru unde polarizate orizontal. Ca antenă de Siune e folosită la instalaţii de mică importanţă.
emi-
9.	L 3. Metg.: Aliaj antifricţiune uşor, pe bază de aluminiu, conţinînd: 3,4% Mg, 3***5% C (sub formă de grafit), 0,4% Si,
0,3% Mn. 0,1% Cu şi restul aluminiu. Magneziu!,siliciul şi man-ganul formează constituenţi structurali duri, cari permit aliajului să suporte solicitări mari, iar grafitul îmbunătăţeşte condiţiile de frecare. Poate funcţiona pînă la temperatura maximă de aproximativ 130°. E indicat ca aliaj antifricţiune pentru lagăre puternic solicitate; poate fi utilizat pentru lagăre monobloc, sau turnat în strat subţire pe carcase de oţel.
10.	/ 1. Fiz.: Simbol literal pentru lungime.
11.	/ 2. Fiz.: Simbol literal pentru căldura latentă specifică.
12.	I Ms.: Simbol literal pentru litru.
13.	A 1. Fiz.: Simbol literal pentru lungimea de undă Compton.
14.	A 2. Fiz.: Simbol literal pentru permeanţă.
15.	X 1. Fiz., Tehn.: Simbol literal pentru lungimea de undă.
ie. X 2. Rez. mat.: Simbol literal pentru coeficientul de zvelteţe (subţirime).
17. X 3. Hidr.: Simbol literal pentru coeficientul lui Qarcy.
îs. X 4. Fiz.: Simbol literal pentru conductivitatea termică.
19.	X 5. Geot.; Simbol literal pentru coeficientul de împingere a pămîntului.
20.	La Chim.: Simbol literal pentru elementul Lantan.
21.	Laban, pl. labani. Pisc.: Chefal (v.) mare, cu dimensiuni medii între 25 şi 30 cm lungime (maximum 60---70 cm) şi 1,5***2,5 kg greutate (maximum 12 kg).
Specie marină de banc, răspîndită în multe din mările şi oceanele tropicale şi subtropicale, trăieşte şi în Marea Neagră. Sensibilă la variaţiile termice, primăvara, la încălzirea apei, migrează în lacurile litorale pentru hrană.
E pescuit la închiderile construite pe gîrlele de legăturăîntre lacurile litorale şi mare.
Carnea, calitativ superioară, se consumă proaspătă, sărată, afumată sau conservată în untdelemn. Icrele, apreciate, se conservă prin uscare şi acoperire cu un strat de ceară. Sin. Chefal mare. Var. Labar, Balaban, Pacios.
22.	Laba de gîscâ. Nav.: Dispozitiv format dintr-o parîmă la al cărei capăt sînt legate 2***3 braţe de parîmă (de regulă egale), cu cari se susţine sau se trage un obiect.
23.	Laba de iepure. C.f.: Sin. Aripă (v. Aripă 4).
24.	Laba de pisicâ. Nav. .- Sistemul ondulaţiilor mici lasupra-faţa mării, provocate de un început de briză, care.fârăa Lvea efect asupra velelor, prevesteşte apropierea unui vînt puternic.
25.	Labdanum. ind. chim., Bot.: Secreţie oleo-răşinoasă a frunzelor diferitelor specii de Cistus (din familia Cistaceae), din care se obţin următoarele produse: răşina de labdanum brută, preparată prin fierberea frunzelor şi a ramurilor cu apă, separarea masei lichefiate adunate la suprafaţa apei şi uscarea la aer; rezinoidul, rezultat cu randament de 70***80%, tratînd răşina brută cu alcool, apoi filtrînd şi concentrînd soluţia; uleiul eteric, obţinut prin distilarea cu vapori de apă a răşinii brute, cu randament de 1***2% şi care e un lichid galben, cu o mare putere odorantă şi de fixare, similară ambrei cenuşii; concretul şi absolutul de labdanum, cari se prepară prin extracţia frunzelor
('
Labdanum, ulei de ~
2
Labirint
şi a ramurilor uscate, cu solvenţi volatili (de obicei benzen), şi tratarea ulterioară cu alcool; uleiul eteric din frunze, obţinut, în cantitate mică, prin distilarea cu vapori de apă a ramurilor şi a frunzelor respective, care are un miros terpenic diferit de al exsudaţiei plantei.
Labdanum, sub forma de ulei distilat din răşină şi ca absolut şi concret, constituie o materie primă utilizată foarte mult în parfumerie şi în cosmetică, datorită atît mirosului plăcut, analog celui de ambră cenuşie, cît şi puterii mari de fixare a parfu-murilor.
1.	ulei de Ind. chim. V. sub Labdanum.
2.	Labferment. Chim. biol. V. Cheag.
3.	Labiatae. Bot.: Familie de plante monocotiledonate, cu peste 3000 de specii, dezvoltate, în special, în flora mediteraneană. Caracterele principale ale Labiatelor sînt: corola în formă de tub (pîlnie), la vîrful căruia petalele formează doi lobi, aşezaţi unul deasupra altuia ca nişte buze (labii); în flori, în inflorescenţe compuse, se găsesc de cele mai multe ori patru stamine; fructul e format din patru nucuşoare; tulpina e în patru muchii, iar frunzele sînt aşezate opus. Cuprinde plante medicinale şi melifere importante (de ex.: levănţica, salvia, roiniţa, isopul, menta, etc.), cum şi unele buruieni răspîndite în culturi (de ex.: urzica moartă, lungurica, jaleşul, etc.).
4.	Labil, echilibru Mec.: Sin. Echilibru instabil. V. sub Echilibru, poziţie de
5.	Labilitate. Mec., Fiz.: Proprietatea unui echilibru de a fi labil. V. sub Echilibru, poziţie de
6.	Labinicâ, faza Stratigr.: Fază de cutare (v. şî sub Cutare,' proces de ~) care a avut loc la sfîrşitul Triasicului mediu, fiind precedată de erupţii de diabaze şi de porfire în Ladinianul inferior şi în cel mediu. Cutările labinice sînt clar evidenţiate în regiunea rîului Laba din Nordul Caucazului, unde calcarele cutate ale Triasicului mediu suportă în discordanţă depozitele Triasicului superior.
în aria cimmeriană din Sud-estul Europei, cutările labinice au fost mai puţin intense, dar mişcări sinorogene s-au manifestat pînă şi în domeniul alpin. Depunerea flişului (Stratele de Nal-bant), care în Nordul Dobrogei stă pe calcarele mediotriasice, pe alocuri în discordanţă, corespunde probabil acestei faze, precedată aici de erupţii submarine de diabaze (podişul Nicul iţei).
7.	Labirint, pi. labirinturi. 1. Arh.: Edificiu avînd un număr mare de încăperi şi de coridoare, şi în care orientarea e foarte dificilă.
8.	Labirint. 2. Arh.: Alee, într-o grădină sau într-un parc, cu traseu în formă de meandre.
9.	Labirint. 3. Mş.: Cameră inelară, compartimentată prin-tr-un sistem de şicane, într-un şir de celule comunicînd între ele prin fante strîmte, constituind un sistem de etanşare (etan-şor) fără piese în contact. Limitarea convenabilă a scăpărilor de fluid la etanşarea cu labirint se obţine prin disiparea energiei cinetice a fluidului, datorită laminărilor şi expansiunilor succesive şi alternative, cum şi schimbării de direcţie a curgerii acestuia, la trecerea prin fantele şi camerele labirintului. Labirinturile folosite pentru lichide consistă, de obicei (spre deosebire de cele folosite la vapori şi la gaze), numai dintr-o succesiune alternativă de fante axiale şi radiale, în cari viteza de scurgere a fluidului se anulează sau se reduce din cauza pierderilor prin frecare şi prin schimbare de direcţie.
Labirintul cuprinde, în general, două părţi: o parte principală, numită şi interioară, care asigură propriu-zis etanşarea spaţiului inelar, şi o parte auxiliară, numită şi exterioară, care asigură etanşarea acestui spaţiu inelar, faţă de mediul ambiant. Uneori, labirintul exterior e înlocuit cu un alt-tip de etanşor.
Şicanele, cari constituie partea fixă a labirintului, sînt, de obicei, piese independente, uzinate separat, şi se montează în locaşuri anume practicate în piesa fixă a asamblării de etanşat; rareori şicanele fixe sînt monobloc cu aceste piese. Elementele
labirintului cari se rotesc în serviciu sînt construite în formă de bucele cari se calează pe arbore sau se construiesc monobloc cu acesta.
Din punctul de vedere al gradului de etanşare obţinut, se deosebesc: labirintul normal, prin care se admite scăparea unui debit minim de fluid, şi labirintul perfect etanş, cu fluid de zăvo-rîre, care opreşte complet scăpările de agent de lucru (şi prin care se admit uneori scăpări minime defluid dezăvorîre). Fluidul de zăvorîre poate fi un lichid (de ex. apă sau ulei sub presiune), un gaz sau un amestec de gaze (de ex.: azot, gaze de ardere sau aer) sau vapori (de ex. abur) şi trebuie să aibă o presiune mai mare decît a fluidului de etanşat şi decît presiunea mediului ambiant. Din punctul de vedere constructiv, labirintul perfect etanş se aseamănă cu labirintul normal cu şicane radiale; carcasa labirintului e echipată cu o tubulură de aducere şi cu două tubuluri de evacuare a fluidului de zăvorîre. Labirintul perfect etanş se foloseşte, fie independent (de ex. la unele turbine hidraulice), fie combinat cu un labirint normal, constituind partea dinspre exterior a etanşării (la rotomaşinile cu agenţi de lucru agresivi sau nocivi, a căror scăpare în sala maşinilor nu e permisă, de exemplu la turbine cu vapori de mercur).
După destinaţie, se deosebesc: labirinturi pentru turbine cu abur, sau pentru turbine cu gaze; labirinturi pentru rotocom-presoare; labirinturi pentru turbine hidraulice şi pentru rotopom-pe; labirinturi pentru lagăre.
Labirint pentru turbine hidraulice şi pentru roto-pompe:	Labirint
folosit pentru e-tanşarea intersti-ţiului inelar dintre periferia rotorului şi carcasă, şi dintre arbore şi carcasa turbinelor
centripete CU ca^ j	etanşare	pentru	turbină	hidraulica.
dere mare, cum si	^	~	■	u-	•	*
’	1)	rotor; 2) carcasa; 3) labirint,
pentru etanşarea
interstiţiu lui dintre arborele şi carcasa turbinelor centripete orizontale şi a rotopompelor hidraulice de înaltă presiune (la locul de ieşire a arborelui). E compus, în general, din fante axiale şi radiale, cu sau fără camere intermediare (v. fig. / şi II).
Labirint de turbină cu abur, sau de turbină cu gaze: Labirint folosit la turbinele cu abur sau cu gaze, pentru limitarea pierderilor de agent motorîn mediul ambiant şi între etajele turbinelor multietajate (la cari o parte din debitul de agent motor trece de la un etaj la cel următor fără a produce lucru mecanic), cum şi pentru împiedicarea pătrunderii aerului atmosferic în partea de joasă presiune, sub vid, a turbinelor cu abur cu con-densaţie.
După locul în care sînt montate, se deosebesc: labirint de capăt de înaltă presiune, care etanşează locul de trecere a arborelui turbinei prin carcasă, dinspre admisiunea agentului motor în turbină; labirint de capăt de joasă	presiune,	care etanşează
locul de trecere a arborelui prin	carcasă	dinspre	evacuarea
//. Labirint de etanşare pentru pompă de apă.
1) arborele rotorului; 2) carcasa; 3) şicane; 4) racord pentru legare la aspiraţia pompei; 5) etanşor cu contact mijlocit.
Labirint	3	Labirint
agentului motor din turbină, la turbinele cu abur cu condensaţie şi la turbinele cu abur sau cu gaz cu contrapresiune comparabilă cu presiunea atmosferică; labirint intermediar, care etanşează interstiţiile rotor-stator şi rotor-carcasă dintre etajele turbinelor multietajate. La turbinele cu suprapresiune, labirintul care etanşează interstiţiul dintre toba sau discul de echilibrare şi carcasă e identic, din punctul de vedere constructiv, cu labirintul de capăt de înaltă presiune; la turbinele cu contrapresiune înaltă, labirintul de capăt dinspre evacuare şi cel dinspre admisiune sînt similare.
Labirintul de capăt de joasă presiune al turbinelor cu abur cu condensaţie, aflat sub vid, cuprinde în general un număr mic de camere de expansiune, împărţite în trei serii de compartimente (de lungimi diferite), prin două camere dintre cari una numită de oprire şi a doua, d e ventilare. în camera de oprire se introduce abur de 2-** 2,5 ata, prelevat de la labirintul de capăt de înaltă presiune şi care serveşte la oprirea pătrunderii aerului atmosferic, prin labirint, către condensator. O parte din aburul introdus în camera de oprire se scurge prin labirintul interior către interiorul turbinei, spre condensator; o altă fracţiune din debitul de abur adus în camera de oprire (mai mică decît prima) sescurge către exterior, prin labirintul mijlociu, în camera de ventilare legată printr-o conductă verticală cu mediul ambiant; după camera de ventilare se găsesc cîteva şicane ale labirintului exterior, avînd rolul de a izola camera de ventilare de palierul alăturat. Atunci cînd nu se admite evacuarea de vapori în sala maşinilor, camera de ventilare se înlocuieşte cu o etanşare perfect închisă, hidraulică sau cu zăvor de aer.
Labirintul de capăt de înaltă presiune e împărţit, prin camere colectoare de prelevare şi printr-o cameră de ventilare, în trei sau patru grupuri de camere de expansiune (în funcţiune de presiunea din interiorul turbinei). O fracţiune din debitul de abur care scapă din interiorul turbinei prin labirint e prelevată din prima cameră colectoare, fiind trimisă, de obicei, la unul dintre preîncălzitoarele instalaţiei de preîncălzire recuperativă a apei de alimentare a căldării de abur care alimentează turbina; o altă fracţiune din debitul de abur care trece prin labirint e prelevată din a doua cameră colectoare, fiind trimisă în camera de oprire a labirintului de
III. Diferite ţipuri de etanşări îa labirint. a) cu etanşare radială; b, c) cu etanşare axiala; d) cu etanşare combinata; e, f) cu etanşare axială şi cu şicane elastice (de tip vechi); 1) arbore; 2) carcasă; 3) inel-şicană; 4) inel monobloc cu bucşa labirintului.
capăt de joasă presiune; rolul camerei de ventilare şi al labirintului exterior e acelaşi ca şi la labirintul de joasă presiune şi pot fi înlocuite ca şi acolo printr-o etanşare perfectă închisă.
La turbinele industriale cu contrapresiune, aburul prelevat din camerele intermediare ale ambelor labirinturi de capăt e utilizat, de obicei, pentru încălzire.
După direcţia de curgere a fluidului (condiţionată de forma şicanelor), se deosebesc: labirint cu etanşare axială (v. fig.
III	b, c, e, f), la care şicanele sînt dispuse astfel, încît laminările şi expandările succesive se produc în fante radiale şi în camere dispuse radial (curgerea fluidului în acest labirint se produce, în general, de la exterior către interior); labirint cu etanşare radiată (v. fig. HJ a), la care laminările şi expandările succesive se produc în fante axiale şi în camere dispuse axial; labirint combinat (v. fig. III d), cu etanşare axială şi radială.
IV. Labirinturi de capăt de înaltă presiune, o) cu segmenţi inelari şi cu resorturi lamelare; b) cu inele pentru montare axială; c) cu şicane mobile monobloc cu arborele; 1) cameră colectoare de prelevare; 2) cameră de ventilare; 3) arborele rotorului; 4) carcasă; 5) spre atmosferă; 6) segment inelar; 7) piesă intermediară segmentată; 8) resort lamelar; 9) bucea cu şicane mobile; 10) piesă intermediară fixă, din două bucăţi; 11) carcasă de labirint.
Tipurile cele mai simple de labirinturi au, de obicei, şicane radiale în formă de pieptene, atît pe piesa care se roteşte în serviciu, cît şi pe cea fixă (v. fig. IV c), sau şicane radiale pe una
1*
Labirint
4
Labirint
dintre piese, combinate cu caneluri pe contrapiesă (v. fig. IV a); uneori se combină şicanele radiale de pe una dintre piese cu o contrapiesă de cărbune încastrată în rotor sau în carcasă, în care canelurile sînt săpate chiar de şicanele radiale metalice. Şicanele radiale se confecţionează din benzi de tablă sau din inele subţiri profilate din metale moi, cari permit deformări elastice sau chiar plastice, în cazul solicitărilor datorite deplasărilor anormale ale rotorului. Şicanele se fixează în general în piese intermediare (sau sînt monobloc cu acestea), fixate în carcasă (acestea făcîndu-se din două bucăţi) sau calate pe arbore. La turbinele de înaltă presiune se folosesc şicane radiale combinate cu şicane axiale de o formă relativ complicată. La unele tipuri, şicanele sînt monobloc cu piese profilate executate din segmenţi inelari fixaţi cu joc radial în piese intermediare fixate, la rîndul lor, cu joc radial în locaşuri practicate în carcasă (v. fig. IV a); segmenţii şi piesele intermediare sînt menţinute în poziţia de lucru prin resorturi lamelare. Această construcţie permite deplasarea radială în serviciu (în sensul mărimii diametrului) a pieselor fixe ale labirintului, sub apăsările rotorului. Şicanele mobi ie sînt fixate (sau strunjite) într-o bucea care se calează pe arbore. La alte tipuri (v. fig. IV b), supleţeaîn serviciu a labirintului se obţine prin svelteţea elementelor componente şi prin alegerea raţională a jocurilor. La turbinele de foarte înaltă presiune se folosesc, de cele mai multe ori, labirinturi din elemente în formă de brad, cari prezintă avantajul dimensiunii axiale mici şi dezavantajul unui montaj dificil; uneori aceste labirinturi se folosesc şi la presiuni mici (4---8 at), însă necesită o precizie mare de execuţie.
Labirinturile intermediare au, în general, aceeaşi formă ca şi labirinturile de capăt, deosebindu-se de acestea prin numărul mic de şicane datorit diferenţei mai mici de presiune, de etanşat. La turbinele de egală presiune, camerele de expansiune ale labirintului se formează, în general, între şicanele unei piese profilate care se montează într-un locaş practicat la suprafaţa circumferenţială interioară a diafragmei; uneori şicanele, constituite din inele profilate, se încastrează în şanţuri practicate direct în diafragmă.
Suprafaţa butucului discurilor sau a arborelui rămîne, în general, netedă în dreptul labirintului; uneori, în dreptul şicanelor fixe se strunjesc — în arbore sau în butuc — caneluri, sau se încastrează o piesă cu şicane (v. fig. V),
La turbinele cu suprapresiune, labirinturile pentru etanşarea interstiţiilor stator-rotor şi rotor-carcasă (în partea de înaltă presiune a turbinei) sînt constituite din una sau din două camere de expansiune şi se formează, în general, cu şicane radiale şi axiale monobloc cu bandajele paletelor rotorice şi ale celor statorice sau cu şicane de benzi de tablă nituite de aceste bandaje. Acelaşi sistem de etanşare se foloseşte şi între treptele de viteză ale roţilor Curtiss cari funcţionează cu o mică suprapresiune (v. fig. VI).
Jocurile dintre piesele labirintului sînt, în general, de 0,2--*0,3 mm între şicanele radiale şi de 0,5 * * * 1 mm între şicanele axiale — la rece — pentru a putea acoperi săgeata arborelui şi vibraţiile acestuia (la arbori elastici) şi pot fi reduse, la unele turbine de mare putere, pînă la 0,1 mm.
Materialele folosite la fabricarea pieselor labirintului sînt, în general, următoarele: alamă (cu 5% Ni, 42% Zn şi 53% Cu), bronzcu nichel, folosite pentru temperaturi ale fluidului^400°;
fier pur şi oţel inoxidabil pentru temperaturi ^400°. Piesele în cari se încastrează şicanele se execută uneori din fontă sau din oţel turnat. Uneori, cele două părţi principale ale labirintului sînt monobloc cu statorul, respectiv cu rotorul.
Labirint de lagăr cu rulmenţi:
Labirint constituit dintr-o serie de fante inelare orizontale şi verticale, alternative, folosit pentru împiedicarea curgerii de lubrifiant din lagăr, cum şi a păţrunderii — în lagăr -— a impurităţilor din mediul ambiant (praf, vapori corozivi, etc.) la locurile de ieşire a axului din carcasa lagărului.
Fantele labirintului se formează de obicei între capacul lagărului
—	pe a cărui faţă frontală exterioară sînt practicate	una sau mai
multe caneluri inelare concentrice — şi o contrapiesă de	revoluţie cu
caneluri frontale, calată pe ax; uneori, labirintul se formează între două plăcuţe profilate din tablă subţire, dintre cari una se fixează în carcasă sau în capacul lagărului, iar cealaltă, pe ax. La unele lagăre, cari folosesc lubrifiant fluid fără presiune, labirintul este format dintr-un şir de şanţuri transversale (cu profil axial, semicircular sau trapezoidal isoscel, practicate pe suprafaţa găurii de trecere a axului) cari alternează cu fantele inelare formate între ax şi gaura de trecere a axului prin carcasă sau prin capacul acesteia. Uleiul care scapă	prin fante e	colectat	în	şanţurile	inelare, fiind retrimis în	baia lagărului,	printr-un	canal	colector
înclinat spre interiorul lagărului, şi care uneşte fundul şanţurilor inelare.
Etanşarea de la exterior către interior, prin labirint, se obţine, la lagărele cu lubrifiant consistent, prin umplerea fantelor labirintului cu unsoare care etanşează şi contra pătrunderii’ de vapori corozivi (cu cari unsoarea consistentă formează emulsii). Etanşarea la lagărele cu lubrifiant fluid sub presiune se obţine — ca şi la etanşările rotomaşinilor hidraulice—prin disiparea energiei cinetice a uleiului lichid, datorită frecării şi schimbărilor de direcţie la curgerea acestuia prin fantele labirintului.
Etanşarea cu labirint se foloseşte —la unele lagăre cu unsoare consistentă — combinată cu o etanşare cu inele de pîslă,'cînd viteza periferică a axului e relativ mică şi cînd lagărul lucrează într-un mediu normal. Etanşarea cu labirint format din fante inelare orizontale şi verticale se foloseşte, în general, la lagărele cu unsoare consistentă şi, excluziv, la lagărele lubri-fiate cu ulei sub presiune, cînd viteza periferică a lagărului e relativ mare şi cînd lagărul lucrează într-un mediu uscat şi la temperatură înaltă.
Labirint de rotocompresor:	Labirint similar celor folosite
la turbinele cu gaze, utilizat pentru etanşarea interstiţiului inelar—respectiv a interstiţiilor, la compresoarele multietajate— dintre stator şi discul de acoperire al palelor rotorice (pentru a împiedica scăpările de agent comprimat din inter-stiţiul rotor-difuzor, înapoi la aspiraţie), dintre arborele rotorului şi stator (pentru a împiedica scăpările de agent comprimat de la aspiraţia unui etaj, înapoi către interstiţiu! rotor-difuzor al etajului precedent) şi dintre arbore şi carcasă — la locul de trecere a arborelui (pentru a împiedica scăpările de fluid către mediul ambiant, la refulare, şi pătrunderile de aer fals, la aspiraţie). în general, elementul rotitor al labirintului se construieşte neted sau canelat, şicanele radiale — în dinţi de pieptene — făcînd parte din elementul fix al labirintului.
V. Labirinturi intermediare pentru turbine de egala presiune .
a) cu rotor canelat; b) cu rotor lis; 1) diafragma; 2) rotor; 3) segment cu şicane monobloc; 4) segment cu şicane din tolă aportate; 5) gaură de ştemuire; 6) resort lamelar.
VI. Labirint pentru etanşarea interstiţiu lui rotor-stator şi rotor-carcasă la o roată Curtiss funcţionînd cu suprapresiune. î) rotor; 2) ajutaj; 3) paletă ro-torică; 4) paletă redresoare; 5) bandă de tablă; 6) gaură pentru ştemuire;?) labirint cu etanşare radială; 8) labirint cu etanşare axială.
Labirint
5
Lac
Labirintul de capăt dinspre aspiraţie e de tipul perfect etanş, folosind ca fluid de zăvorîre agentul de lucru (prelevat de la labirintul de la refulare sau de la unul dintre etajele de compresiune), un alt gaz sau ulei sub presiune. La unele roto-compresoare, cu agent de lucru agresiv sau nociv, şi la pompele de vid, se folosesc labirinturi perfect etanşe la ambele capete.
1.	Labirint. 4. Prep. min.: Jgheab de lemn cu şicane, folosit în trecut pentru clasarea materialelor fine (v. şî sub Clasare2).
2.	Labirintodonţi. Paleont.: Sin. Labyrinthodontia (v.).
3.	Laborant, pL laboranţi: Tehnician care lucrează într-un laborator, unde se ocupă cu întreţinerea instalaţii lor generale şi a anumitor aparate din laborator, cu efectuarea unor operaţii de serie mai simple, cum şi cu curăţenia sau eventual numai cu supravegherea acesteia în încăperile laboratorului.
4.	Laborator, pl. laboratoare. Gen.: Ansamblu de mijloace de experimentare, în general, incluziv clădirea în care acestea sînt adăpostite.
După scop, se deosebesc laboratoare didactice, de cercetări, şi de control şi încercări. — Laboratoarele didactice sînt ataşate instituţiilor de învăţămînt-, sînt echipate cu instalaţii generale şi cu aparatura specială specificului instituţiei de învăţămînt respective şi sînt folosite pentru instruirea celor cari frecventează instituţia. — Laboratoarele de cercetări sînt ataşate fie unui institut de cercetări, fie unei instituţii productive, pentru studiul proceselor tehnologice din instituţia respectivă, în vederea îmbunătăţirii lor.— Laboratoarele de control şi de încercări sînt ataşate unor instituţii productive, pentru controlul şi încercările necesare efectuate asupra materiilor prime şi asupra produselor fabricate.
în unele ramuri de activitate de experimentare, partea principală a laboratorului se găseşte în aer liber, şi numai anexele sînt adăpostite într-o clădire amenajată. Astfel, pot fi considerate laboratoare: cîmpurile de experimentare ataşate instituţiilor agronomice, grădinile botanice, unele lucrări de construcţie (şosele, clădiri) destinate experimentării unui anumit material sau procedeu de construcţie, etc.
5.	Labrador. Mineral.: Mineral din grupul feldspaţilor, sub-grupul plagioclazilor, constituit dintr-un amestec isomorf de albit (v.), în proporţia de 30—50%, şi de anortit (v.), în proporţia de 50—70%. Uneori conţine mici adausuri de K20 şi impurităţi de BaO pînă la 0,2%, SrO pînă la 0,2%, FeO şi Fe203. E răspîndit în rocile magmatice bazice (gabbrouri, anor-tozite, bazalte), cum şi în amfibolite. Constituie mineralul principal al labradoritului (v.).
Cristalizează în sistemul triclinic, clasa pinacoidală, în cristale cu habitus tabular şi tabular prismatic. Se prezintă sub formă masivă, granulară şi, frecvent, în macle polisintetice. Are culoarea cenuşie, albăstruie-verzuie, prezentînd reflexe frumoase în aceste tonuri pe faţa (010), şi luciu sticlos. Are duritatea 6—6,5, gr. sp. 2,685—2,715 şi prezintă clivaj perfect după (001) si (010). E transparent si optic biax, cu indicii de refracţie:/* = 1,555-1,563 ; n = 1,558-1,567; n = 1,562-1,571.
p	m	g
Unele varietăţi sînt folosite ca pietre semipreţioase.
6.	Labradorit. Petr.; Rocă magmatică efuzivă, formată din micro!ite de labrador fără olivin. E analog cu andezitul, de care diferă numai prin natura mai bazică şi mai calcică a feldspaţilor. Labradoritele au şi reprezentanţi vechi (neovulcanici) în scoarţa Pămîntului, numiţi porfirite labradorice. Are culoare cenuşie închisă sau aproape neagră, cu frumoase reflexe albastre. Lustruit, e folosit ca piatră decorativă.' Se exploatează în regiunea Jitomir din Ucraina.
7.	Laburnum. Silv. V. Salcîm galben, sub Salcîm.
s. Labyrinthodontia. Paleont.: Grup de amfibieni tereştri şi acvatici, caracterizaţi prin dinţi avînd smalţul şi dentina cu sinuozităţi raeandriforme, despărţite prin lame de ciment.
, Craniul, triunghiular-alungit, e similar celui al crocodililor, el fiind acoperit, la majoritatea formelor, de plăci osoase, sculptate, de natură dermică. Au vertebre compuse din mai multe piese osificate independent, şi arcul superior nesudat la corpul vertebrei (vertebre de tip temnospondil). Pe partea ventrală a corpului, între membrele anterioare şi posterioare, solzii dermici de protecţie sînt dispuşi în rînduri, în formă de V.
După caracterele osteologice, acest grup, care are valoare taxonomică de superordin, a fost împărţit în ordinele: Temnospondil i şi Anthracosauria.
Ordinul Temnospondil i lor cuprinde subordinele: Ichthyostegalia, cu forme primitive din Devonianul superior; Rachitomi, cu aspect de crocodili, cari au trăit din Carboniferul inferior pînă în Triasicul inferior; Trematosauria, cu oasele dermice craniene puternic sculptate, dezvoltaţi în Triasicul inferior; Stereospondili, forme gigantice, readaptate la viaţa acvatică, cari au trăit în Triasic.
Ordinul Anthracosauria cuprinde subordinele: Embolomeri, forme primitive prezentînd afinităţi atît cu peştii crosopterigieni, cît şi cu reptilele teromorfe, şi cari au trăit în Carbonifer şi în Permian; Seymouriomorpha, cu caractere de amfibieni şi de,reptile, cunoscute în sedimentele Carboniferului superior şi ale Permianului. Sin. Labirintodonţi.
9.	Lac,, pl. lacuri. 1. Geogr., Hidr.: Depresiune cu apă, pe suprafaţa scoarţei terfestre. Lacuri se întîlnesc în condiţii geografice şi climatice dintre cele mai variate, dar în special în zonele endoreice şi semiendoreice, în regiunile cu urme ale g I aci aţi u n i i cuaternare, de-a lungul cursurilor inferioare ale rîurilor şi fluviilor mari, în delte şi pe malul mărilor, în cari afluenţii aduc cantităţi mari de aluviuni. Suprafaţa lacurilor variază între cîteva hectare şi sute de mii de kilometri pătraţi, iar adîncimea lor, între cîteva zeci de centimetri şi mii de metri.
După geneza lor, lacurile pot fi: lacuri continentale, formate în depresiunile continentelor, în general din apele dulci de la suprafaţă, din precipitaţiile atmosferice sau din unele izvoare subterane, şi lacuri marine, individualizate din oceanul planetar (de ex.: Marea Arai, Marea Caspică, etc.) sau separate de mare prin cordoane litorale.
După modul în ca^e s-a format depresiunea (cuveta lacustră) respectivă, se deosebesc: lacuri tectonice, formate, fie prin scufundarea scoarţei în urma mişcărilor tectonice epirogenice (de ex.: Jacurile Ladoga, Onega , în Europa; Baikal în Asia; R.udolf, Victoria, Tanganicaîn Africa ;Huron, Erie.Onta-rio în America), fie în urma mişcărilor oro-genice, de încreţire a scoarţei (de ex. unele lacuri din Italia); lacuri vulcanice, situate în craterele de explozie ale unor vulcani (de ex.: lacurile Albano, Nemi în Italia, şi lacul Sf. Ana în ţara noastră); lacuri glaciare (v. fig.), a căror depresiune a rezultat prin acţiunea de eroziune-acumulare a gheţarilor (de ex.: numeroase lacuri din Carelia, peninsula Scandinavia, munţii Al pi, Caucaz, cum şi lacurile din ţara noastră Tăul Negru, Zănoaga, Bucura, etc. din munţii Retezat-Godeanu; Gîlcescu, Tăuri, Slăveiul, Mîja, etc., din munţii Parîng; Iezerul mare, Iezerul mic, etc., din munţii Sebeş; Bîlea, Podragu, Urlea, Capra, Ciortea, etc. din munţii Făgăraş; Lala mare, Lala mică, Buhă-iescu Mare, Tăul Ineului, etc., din munţii Rodnei); lacuri create
Lacuri glaciare din zona muntoasă alpină. a) lacuri formate în circuri bine dezvoltate, separate prin creste ascuţite; b) vîrf ascuţit de tip Karlîng; c) circuri glaciare incipiente.
Lac
6
Lac
prin bararea naturală a văilor, datorită prăbuşirilor sau alunecărilor (de ex.: Lacul Roşu, lacul Betiş, lacul Bălătău de pe Valea Uzului, etc.); lacuri carstice, formate prin disolvarea rocilor solubile (calcare, sare, etc.) şi prin antrenarea şi disolvarea particulelor din sol şi din subsol; lacuri de sufuziune sau pseudocarstice, formate în regiunile de stepă şi de silvostepă (în ţara noastră, lacuri carstice sînt: la Padeş şi Remeţi în munţii Apuseni, în podişul Mehedinţi, în zona cutelor diapire din regiunea subcarpatică şi din depresiunea Transilvaniei, etc., iar lacuri de sufuziune: Pasărea, Colentina, etc.); lacuri de tasare în depozite loessoide, formate prin umplerea cu apă a crovurilor (în ţara noastră: lacurile lanca, Plopul, lazul, la sud-est de Calafat, apoi Chiclimeţu, Cioara, Movila Miresei, etc.); lacuri de liman fluvial, formate prin bararea cu aluviuni a gurii de vărsare a unor afluenţi ai fluviului (de ex., în ţara noastră: Buceac, Oltina, Vederoasa, Snagov, Căldăruşani, Balta Albă, Strachina, etc.); lacuri de liman maritim, formate prin bararea cu aluviuni a unor afluenţi ai mării (de ex., în URSS, iimanul Nistrului, iar în ţara noastră: lacurile Mangalia, Tatla-geac, Tekirghiol, Siutghiol, Taşaul, etc.); lacuri de lagună, formate prin izolarea unui golf maritim printr-un baraj de aluviuni numit cordon litoral (de ex., în ţara noastră: complexul Razelm, constituit din lacurile Razelm, Sinoe, Goloviţa,Zmeica, etc.); lacuri de luncă, formate în braţe şi meandre vechi, părăsite, şi colmatate la capete, sau datorite altor fenomene geo-morfologice în luncă (de ex., în ţara noastră, lacurile: Potelu, Greaca, Călăraşi, Suhaia, Orza, Ulmul, Jijila, Crapina, Brateş, etc.); lacuri de delta, formate prin procese complexe de depunere şi de eroziune în -delta Dunării, putînd reprezenta atît rămăşiţe ale mării acoperite de deltă, cît şi lacuri analoge cu cele de luncă (de ex., în ţara noastră, lacurile: Roşu, Puiu, Puiuleţ, etc.); lacuri artificiale, formate, fie prin prăbuşirea terenului în zona unor vechi exploatări miniere (de ex., în ţara noastră, lacurile: Avram lancu, Sic, Turda, Ocna Mureşului, Ocna Sibiului, etc.), fie prin construirea de baraje (v. şî sub Lac de acumulare), în scopul acumulării apelor (de ex., în ţara noastră: iazurile; lacul Scropoasa, lacul Bicaz, etc.).
După gradul de mineralizaţie al apei, se deosebesc: lacuri dulci, cu o mineralizaţie sub 1 g/l (de ex., în ţara noastră, lacurile Siutghiol', Snagov); lacuri mineralizate sau sal m as t re, cu o mineralizaţie între 1 şi 15 g/l (de ex., iazurile din cîmpia Moldovei); lacuri puternic mineralizate sau sărate, cu o mineralizaţie de peste 15 g/l (de ex., în ţara noastră, lacurile Sărata, Amara, Fundata).
După modul de afluenţă şi efluenţă a apelor, se deosebesc: lacuri închise (fără scurgere), în cari se colectează apele de şiroire şi apele de precipitaţie şi din cari nu se scurg ape de suprafaţă (de ex., în ţara noastră, lacurile Plopul, lazul); lacuri de izvoare, cari nu au afluenţi de suprafaţă cu debit permanent, dar cari sînt alimentate de ape subterane şi din cari iau naştere cursuri de apă cu debit permanent (de ex. lacul Siutghiol); lacuri fluviale, alimentate de cursuri de apă permanente şi din cari ies cursuri de apă permanente (de ex., în Elveţia, lacul Leman, etc.).
După condiţiile hidro.meteorologice, se deosebesc: lacuri din zona umidităţii deficitare, unde evaporaţia e mai mare decît cantitatea precipitaţiilor şi cari, din această cauză, au tendinţa de a seca (de ex., în ţara noastră, lacurile lanca, Plopul, lazul); lacuri din zona umidităţii excedentare, unde evaporaţia e mai mică decît cantitatea precipitaţiilor (în general, lacurile din regiunile de munte).
Din punctul de vedere piscicol, se deosebesc:
Lacuri de tip eutrof (baltice), caracterizate prin: adîncime mică; apă verde-gălbuie, cu transparenţă redusă; oxigen în cantitate mare la suprafaţă şi redusă la fund; abundenţă de materii nutritive şi de calciu, şi lipsă de substanţe humice; mîlul bogat în materii organice putrefiate; plancton bogat în
straturile superioare ale apei, cu predominanţa algelor Cyanc phyceae; faună litorală foarte dezvoltată, — cea de fund sărac în specii (predomină Chironomidele), dar bogată în indivizi, foarte productive, aceste lacuri sînt favorabile peştilor cipri-nizi. Lacuri eutrofe sînt, de cele mai multe ori, cele de şes, din zona temperată a Europei. Un grad avansat de eutrofie prezintă bălţile din zona inundabilă a Dunării.
Lacuri de tip oligotrof (subalpine), caracterizate prin: adîncime mare, cu zonă litorală îngustă; apă albastră pînă la verde, cu transparenţă mare; oxigen în cantitate mare; materii nutritive în cantitate mică şi calciu în cantităţi variabile; lipsa materiilor humice; mîlul sărac în materii organice, imputrescibil; plancton redus (Clorophyceae); fauna de fund bogată în specii (Tanylarsus) şi relativ bogată în indivizi; deşi prezintă importanţă piscicolă redusă, aceste lacuri sînt favorabile dezvoltări unor salmonide din genul Coregonus.
Lacuri de tip distrof (turboase), caracterizate prin: apa galben-brună cu transparenţă redusă, săracă în oxigen şi în materii nutritive; calciu în cantitate foarte mică; substanţe humice în exces; mîl bogat în substanţe humice; fitoplanctonul redus; zooplanctonul adeseori bogat; fauna de fund, foarte săracă în specii (Corethra) şi în indivizi; aceste lacuri nu au valoare piscicolă.
Lacurile se alimentează cu apă din precipitaţii, cu ape curgătoare cari afluează direct în lac sau cari trec prin el, cu ape din revărsări, sau cu ape subterane, şi pierd apă prin evaporaţie* prin infiltraţii şi prin scurgeri superficiale. în funcţiune de bilanţul hidrologic al alimentărilor şi al pierderilor, nivelul apei din lac variază (periodic sau ocazional), uneori chiar pînă la secarea lui completă. în ţara noastră, nivelul maxim al apei din lacuri se constată, de regulă, primăvara, iar nivelul minim, vara-toamna.
Apa lacurilor e supusă unor mişcări produse de curenţii permanenţi (în special în lacurile mari) ai apelor afluente şi efluente, — de vînturiie cu caracter permanent, etc., de curenţii intermitenţi datoriţi vînturilor, de curenţii de convecţie, de valuri.
Temperatura apei lacurilor la suprafaţă urmăreşte în linii mari temperatura diurnă şi sezonieră a aerului, variind însă în limite mult mai mici; vara, apa din lacuri atinge temperatura de 25---270, la cîmpie, şi de 11**'15°, la munte (în locurile în cari iarna se formează mase mari de gheaţa, temperatura e şi mai joasă). Temperatura, în adîncime, variază în timpul verii invers proporţional cu adîncimea (stratificaţie directă), scăzînd spre fundul lacului cu 6-**7°, iar iarna crescînd spre adîncime (stratificaţie inversă) cu 2---30. Cînd temperatura aerului se menţine joasă timp mai îndelungat, apa lacurilor îngheaţă, formîndu-se: gheaţă de mal (la început numai în locurile în cari malurile sînt mai line); gheaţă de fund (în zonele mai puţin adînci); poduri de gheaţă (prin extinderea treptată a gheţii de mal şi prin aportul de zai sau de năboi al afluenţilor lacurilor); sloiuri (ca urmare a acţiunii vînturilor asupra gheţii de mal); inie (v.).
Compoziţia chimică a apelor lacurilor, cari conţin săruri, ioni, gaze şi coloizi (minerali şi organici), e foarte variabilă (la suprafaţă şi în adîncime) de la un lac la altul şi chiar în acelaşi lac, după condiţiile de alimentare. Lacurile din zonele cu umiditate excedentară au, în general, tendinţa de a conţine apă dulce, iar cele din zonele cu umiditate deficitară, ape puternic mineralizate. Ionii principali din apa lacurilor sînt: HCOg, SO^, CI*, Ca++, Mg++, Na+ şi K+; în apele dulci predomină ionii HCO3 şi Ca++, iar în lacurile mineralizate predomină clorurile, sulfaţii, carbonaţii. Cantităţile mici de NOg, NO^, NH4, fosfaţii, ca şi compuşii de Fe şi Si, au o mare importanţă pentru dezvoltarea vieţii organice. în apa lacurilor se găsesc în soluţie oxigen, bioxid de carbon, cari au o mare importanţă din punctul de vedere hidrobiologic, cum şi azot. Substanţele organice solvite în lac provin atît din plancton cît şi din vegetaţia'
Lac de acumulare
7
Lac de acumulare
şi din fauna vizibilă, cum şi din spălarea solurilor, a depozitelor de turbă, etc. de apa lacului sau de apele afluente. Organismele din lacuri constituie un complex generat de condiţiile existente în lac şi de dezvoltarea lui în timp. Se deosebesc: planctonul (v.), nectonul (v.) şi bentosul (v.), în funcţiune de cantitatea de substanţe organice, lacurile pot fi de mare sau de mică productivitate (v. şî sub Hidrobiologie). Depunerile de pe fundul lacurilor se formează din aluviunile aduse de afluenţi, sau din materialul rezultat din distrugerea malurilor (depuneri terigene), din precipitarea eventualelor săruri cari se găsesc în apa lacurilor (depuneri chimice) şi din resturile de plante şi de animale cari trăiesc în lac (depuneri biogene).
în funcţiune de caracteristicile regimului lor, de proprietăţile'fizicochimice, de mărimea şi de adîncimea lor, etc., lacurile sînt utilizate pentru piscicultură, navigaţie, alimentări cu apă, irigaţii, amenajări sportive, curative, etc.
1.	~ de acumulare. Hidrot.: Lac artificial, realizat prin bararea albiei unui rîu, pentru a forma o rezervă importantă de apă, care e folosită în diferite scopuri: prevenirea inundaţiilor şi atenuarea viiturilor; producerea de energie şi compensarea debitelor; procurarea debitelor de apă pentru irigaţii; obţinerea de rezervoare de compensare pentru alimentări cu apă industrială şi potabilă; crearea de basine pentru piscicultură; asigurarea adîncimilor şi a vitezelor de navigaţie şi de flotaj (în amonte sau în aval); reţinerea (decantarea) aluviunilor; asigurarea salubrităţii unui teritoriu (transformarea zonelor mlăştinoase în lacuri); crearea de întinderi de apă pentru amenajări cultural-sportive. în general, lacurile de acumulare au utilizări complexe.
Din punctul de vedere al perioadei asupra căreia se extinde compensarea debitelor, se deosebesc: lacuri de acumulare cu compensare superanualâ; lacuri de acumulare cu compensare anuala; lacuri de acumulare cu compensare sezoniera, lunara, zilnica sau orara.
Din punctul de vedere al rolului ocupat în amenajare, se deosebesc: lacuri de acumulare de baza, cari servesc la acumularea iniţială şi la distribuirea debitelor; lacuri de acumulare tampon, în cari se colectează debitele evacuate în prima utilizare din lacul de bază, pentru a fi redistribuite pentru alte utilizări.
Din punctul de vedere al sistemului de umplere, se deosebesc: lacuri de acumulare umplute direct, prin curgere liberă, de apele rîului a cărui albie a fost barată; lacuri de acumulare umplute prin derivare scru prin pompare, cînd apele rîului a cărui albie a fost barată au debite mici în raport cu volumul lacului, acesta fiind umplut cu apele unui alt curs de apă, derivate sau pompate în lac.
în vederea proiectării şi exploatării lacurilor de acumulare trebuie să se determine curba relaţiei dintre suprafaţa lacului S şi adîncimea iui H, şi curba relaţiei dintre volumul lacului V şi adîncimea lui, H. Curba * S=f(H) se determină cu ajutorul hărţilor topografice, întocmite la scară convenabilă. Curba V—f(H) se determină prin însumarea volumelor elementare ăV ale straturilor de apă cuprinse între plane orizontale succesive (v. fig. /), şi cari se determină cu formula:
/. Schemă pentru calculul volumului lacului de acumulare.
N.D.) nivel dinamic; N.S.) nivel static.
V(/7?S)
Caracteristica dinamică a volumului lacului de acumulare.
AH.
2-/+1
în care F. şi F^.+1 sînt suprafeţele lacului la cotele H. şi H^+1 ,
iar AH.	H..	Volumul la cota H se calculează
1—1 +1	î + i	i	n
n
prin însumare:	Nivelul'apei din lac e considerat
orizontal, iar volumul corespunzător, numit volum static poate fi considerat că reprezintă destul de fidel variaţia volumelor în lac, cînd înălţimea . barajului e mult mai mare ^ decît amplitudinea variaţiilor naturale ale apei în rîu. în caz contrar, la stabilirea curbei V= f(H) trebuie să se ţină seamă de panta suprafeţei apej din lac (curba de remuu). în acest caz, pentru fiecare debit va rezulta o relaţie V— f(H), deoarece pentru fiecare debit există o altă curbă de remuu. Tra-sînd pe aceeaşi diagramă relaţiile	pentru	diferite
valori ale debitului, se obţine caracteristica dinamica a volumului lacului de acumulare (v. fig. II).
în proiectarea şi exploatarea lacurilor de acumulare se definesc următoarele niveluri şi volume caracteristice(v. fig. III): nivelul maxim normal, care e nivelul maxim al apei din lac pentru care s-au efectuat calculele statice, re-spectînd coeficienţii normali de siguranţă; nivelul maximum maximo-rum.care e nivelul maxim admis pentru un scurt timp în lac, în perioadele de evacuare a viiturilor excepţionale şi pentru care coeficienţii de siguranţă sînt mai mici; nivelul minim (sau al rezervei de fier), care e nivelul minim pînă la care se efectuează golirea lacului în timpul exploatării; nivelul minimum mini-morum (sau al volumului mort), care e nivelul minim pînă la care poate fi golit lacul (prin golirile de fund); volumul total al lacului, care e cuprins între fundul lacului şi nivelul maxim normal; volumul util al lacului, care e cuprins între nivelul rezervei de fier şi nivelul maxim al lacului; rezerva de fier, care e volumul cuprins între nivelul rezervei de fier şi nivelul volumului mort; volumul mort, care e cuprins între fundul lacului şi nivelul volumului mort; volumul de siguranţă, care e cuprins între nivelul maxim normal şi nivelul maximum maximorum; volumul reiaţi v al lacului, care e raportul dintre volumul util al lacului şi stocul mediu anual al rîului, pe albia căruia a fost creat lacul, în secţiunea barajului.
Amenajarea unui lac de acumulare produce modificarea regimului hidrologic al rîului respectiv, datorită redistribuirii debitelor în cursul anului, creşterii evaporaţiei prin mărirea suprafeţei oglinzii apei, creşterii infiltraţiilor prin ridicarea nivelurilor şi a presiunilor, depunerii aluviunilor în Iac, modificării regimului gheţurilor prin scăderea vitezelor în lac, etc. Elementele cele mai importante ale modificărilor regimului sînt legate de redistribuirea debitelor şi de pierderile de apă din lac.
III. Niveluri şi volume caracteristice în lacul de acumulare.
N. max.) nivelul maxim normal; N. max. max.) nivelul maximum maximorum; N. miri.) nivelul minim; N. min. min.) nivelul minimum minimorum; Rf) rezervă de fier; Rs) rezervă de siguranţă; Vm) volumul mort; Vy) volumul util.
Lac de reţinere
8
Lac
Pierderile anuale suplementare de apă prin evaporaţie
V pot fi determinate cu formula: ev r
vevHK-hu){ssl-s), în care %a e evaporaţia anuală la suprafaţa apei, h e evaporaţia anuală la suprafaţa uscatului, e suprafaţa medie a Jacului în cursul unui an, iar j- e suprafaţa apei în zona lacului în condiţii naturale.
Pierderile prin infiltraţii, produse de pierderile prin fundul şi malurile lacului şi de pierderile prin construcţii (prin infiltraţii şi neetanşeităţi), trebuie micşorate cît mai mult prin executarea de lucrări corespunzătoare, în special cînd pe fundul lacului se găsesc formaţiuni carstice. Afară de pierderile curente prin infiltraţii, în perioada de umplere a lacului se produc pierderi pentru saturarea cu apă a solului de la fundul lacului, în calculele de exploatare sezonieră trebuie să se ţină seamă şi de pierderile temporare din timpul iernii, produse prin formarea gheţii.
La proiectarea şi exploatarea lacurilor de acumulare trebuie să se ţină seamă de micşorarea volumului lacurilor prin depunerea aluviunilor. Volumul mort e de fapt un spaţiu rezervat pentru a fi colmatat de aluviuni. Mărimea volumului mort depinde de debitul solid al rîului respectiv şi de durata T de funcţionare a lacului de colmatare (fără micşorarea volumului). Volumul mort V poate fi determinat aproximativ, în ipoteza că toate aluviunile se depun în lac, cu formula:
+A) + r„]r.
în care p (t/m3) e turbiditatea medie a rîului, yx (t/m3) e greutatea volumetrică a aluviunilor în suspensie depuse, y2 e greu-tatea volumetrică a aluviunilor de fund, p e raportul dintre volumul aluviunilor în suspensie şi volumul aluviunilor de fund, WQ (m3) e stocul mediu anual şi Wpm e volumul mediu anual al prăbuşirilor de maluri. Prin exploatarea lacurilor mari de acumulare s-a constatat că golirile de fund destinate spălării aluviunilor nu reuşesc să producă antrenarea aluviunilor decît în imediata vecinătate a gurii de intrare, singurul mijloc eficient de curăţire fiind dragajul, care e foarte costisitor. La stabilirea nivelului volumului mort trebuie să se ţină seamă şi de alte considerente, afară de cele dependente de depunerea aluviunilor (trebuie să se asigure o diferenţă de nivel suficientă între cota prizelor de apă şi nivelul depozitelor, astfel încît să nu se aspire apă încărcată cu aluviuni). în acest scop, nivelul volumului mort trebuie să asigure un strat de apă suficient de gros pentru ca, în cazul golirii lacului, să nu se producă înmlăşti-nirea acestuia, să nu apară pericolul de paludism, eventual să fie asigurate condiţiile de supravieţuire a peştilor şi adîn-cimile de navigaţie.
Amenajarea unui lac de acumulare produce şi anumite modificări ale regimului chimic al apelor. în lacurile de acumulare în cari evaporaţia reprezintă un volum relativ mic, concentraţia sărurilor creşte puţin, iar în lacurile în cari evaporaţia reprezintă un procent apreciabil din volum, concentraţia sărurilor poate fi foarte mare.
De asemenea, ele aduc şi anumite modificări favorabile în microclimă (fac să crească umiditatea, să se coboare temperatura în anotimpul călduros, şi să se ridice temperatura în anotimpul friguros).
înainte de a da în exploatare cuveta unui lac de acumulare trebuie efectuate o serie de lucrări pregătitoare cari consistă în principal în: evacuarea localităţilor şi reconstrucţia căilor de comunicaţie inundate de lac; defrişarea terenului; curăţirea terenului din punctul de vedere sanitar şi luarea de măsuri antimalarice, în special spre maluri şi în zonele inundate numai periodic; lucrări de fixare a malurilor, a taluzelor şi, în basinele
torenţiale, lucrări de împădurire; prospectarea şi exploatarea tuturor resurselor naturale pînă la epuizare (în măsura posibilităţilor tehnice şi a rentabilităţii economice); identificarea şi evacuarea, pe cît e posibil, a tuturor monumentelor culturale (cele cari nu pot fi evacuate se fotografiază, se descriu detaliat şi se iau toate măsurile necesare pentru eventuala reconstituire a lor).
1.	~ de reţinere. Canal.: Lac amenajat pe traseul canalului de evacuare a apelor uzate, înainte de vărsarea lor într-un rîu, pentru a uşura sedimentarea materiilor putrescibile şi pentru a mări suprafaţa de contact dintre apele uzate şi oxigenul din aer.
2.	Lac. 2. Chim.: Soluţie de substanţe peliculogene (v.) în solvenţi volatili, capabilă să formeze, după aplicarea pe un suport, o peliculă aderentă şi compactă, transparentă şi lucioasă. Pelicula formată poate fi incoloră sau colorată, în acest din urmă caz trebuind să se adauge amestecului coloranţi’solubili în substanţa peliculogenă. Dacă la un lac se adaugă o substanţă solidă colorată (pigment), insolubilă în substanţa peliculogenă, se obţine o peliculă colorată şi opacă, numită email (v.).
Afară de protecţia anticorozivă sau de alte scopuri tehnice, lacurile sînt folosite pentru a da obiectelor un aspect mai plăcut.
După natura materiilor prime folosite, se deosebesc: lacuri pe bază de ulei; lacuri pe bază de mase plastice; lacuri celulozice (nitrocelulozice şi acetilcelulozice, lacuri pe bază de eteri ai celulozei, etc.); lacuri combinate din răşini alchidice conţinînd ulei şi derivaţi celulozici; lacuri de spirt pe bază de shellack şi alte răşini naturale sau sintetice solubile în alcool; lacuri pe bază de asfalt; lacuri emulsionate.
După modul de uscare, se deosebesc: lacuri cu uscare la aer, cu uscare în cuptor, sau lacuri cari se întăresc prin adăugare de acizi.
, După metoda de prelucrare, se deosebesc: lacuri pentru aplicare cu pensula, prin stropire, prin cufundare, prin văl-ţuire, etc.
După domeniul principal de utilizare, se deosebesc: lacuri pentru grund, lacuri anticorozive, electroizolante, pentru maţi-sare, pentru poleire, etc.
Cele mai importante materii prime pentru fabricarea lacurilor sînt: uleiurile vegetale tehnice, răşinile naturale, masele plastice, derivaţii celulozici, disolvanţii organici, etc.
Uleiurile vegetale tehnice, în special uleiurile sicative, sînt utilizate în combinaţie cu polimerii vinilici. Astfel, sînt folosiţi copolimerii din stiren şi uleiul de in sau copolimeri ai uleiurilor sicative cu ciclopentadiena. Aceste lacuri se usucă mai repede, iar rezistenţa peliculei e mai mare.
Răşinile naturale ca atare sau transformate, cu toată creşterea producţiei de mase plastice, deţin încă un rol important în industria lacurilor. Din categoria răşinilor balsamice fac parte colofoniul, răşina de lac japonez, copalurile, răşinile de Dammar, Elemi şi chihlimbarul. Deşi cantitativ nu prezintă o importanţă prea mare, totuşi răşina akaroid, benzoe, mas-tixul, sandarakui şi shellack-ul sînt folosite la prepararea de lacuri speciale. Produsele derivate din cauciuc, în special clor-cauciucul, au devenit o materie primă importantă pentru industria lacurilor;
Mase/e plastice se utilizează în măsură tot mai mare în industria lacurilor. Deşi practic toate masele plastice pot da filme şi pot servi ca pelicule protectoare, pentru lacuri propriu-zise sînt folosite numai cele ale căror proprietăţi corespund diverselor condiţii de utilizare.
Cei mai importanţi polimeri folosiţi în industria lacurilor sînt: răşini gliceroftalice, răşini gliptalice, răşini pentaftalice, novolacuri rezolice, răşini ureo-formaldehidice şi melamino-form-aldehidice, siliconi, poliamide, mase plastice de tip vinilic (clo-rură de pol ivini 1 clorurată, copolimeri de clorură şi acetat de vinii, acetali polivinilici, acetat de polivinil, copolimeri de clorură de vinii şi clorură de viniiiden, răşini poliacrilice, polistiren),
Lac
9
Lac, piele de ~
răşini cumarono-indenice, polietilenă sulfoclorurată şi politetra-fluoretilenă, răşini epoxi, poliuretani, etc.
■ Din punctul de vedere al structurii polimerilor, lacurile pe bază de mase plastice sintetice se împart în lacuri cari se pot usca la aer prin evaporarea solventului (polimeri formaţi din macromolecule filiforme, de exemplu toate masele plastice de polimerizare, poliamidele, polietilentereftalatul) şi lacuri cari se usucă în cuptor (polimerul final format din macromolecule tridimensionale, de exemplu mase plastice termorigide: fenol-formaldehidice, alchidali, etc., cum şi răşini epoxi). Prin uscare în cuptor, la început se evaporă diluentul sau solventul şi apoi, la temperatură înaltă, lacul se transformă într-o masă solidă, termorigidă, insolubilă, datorită reacţiilor de condensare cari conduc la macromoleculele tridimensionale.
Lacurile pe bază de mase plastice sînt foarte puţin higrosco-pice, rezistă bine la intemperii, la microorganisme, la acţiunea acizilor, â bazelor, şi a agenţilor chimici în general, sînt aderente şi formează o peliculă foarte elastică.
Principalele tipuri de lacuri pe bază de mase plastice sînt următoarele: lacurile electroizolante sînt pe bază de răşini fenol-formaldehidice, răşini sili con ice, răşini poliamidice, răşini de polistiren, răşini depolitetrafluoretilenă, răşini epoxi, depolietilen-tereftalat; lacurile rezistente chimic sînt: lacurile fenolform-aldehidice, clorură de polivinil clorurată, copolimerii de clorură şi acetat de vinii, poliuretanii, răşinile epoxi, copolimerii de clorură de vinii şi clorură de viniiiden; lacurile rezistente la temperatură sînt răşinile epoxi, răşinile de siliconi; lacurile şi culorile (conţinînd şi coloranţi) pentru metale şi lemn sînt alchi-dalii, răşinile fenolformaldehidice, clorură de polivinil clorurată, copolimerii clorurii de polivinil; lacurile cu vopsele lumines-cente sînt răşini poliacrilice, pol ist i renu 1; lacurile pentru culori poligrafice, culori decorative pentru ţesături, sînt alchidali modificaţi şi răşini poliacrilice; lacurile pentru vopsele de tipografie, lacurile şi vopselele stabile la agenţi chimici sînt răşini cumarono-indenice; lacurile pentru obţinerea hîrtiei ignifuge sînt lacurile cumarono-indenice; lacurile pentru borcane de conserve şi pentru ambalaj, în industria alimentară, sînt lacurile fenolformaldehidice modificate şi răşini epoxi; lacurile pentru imper-meabilizarea ţesăturilor sînt acetaţi poliviniIici, poliuretani; există şi lacuri pe bază de mase plastice pentru automobile, frigidere,, bărci, rezervoare de beton, etc.
Pentru a conferi acestor lacuri calităţi superioare, ele se utilizează în amestec; de exemplu: alchidali-}-lacuri pe bază de esteri de celuloză, răşini epoxi -f- lacuri pe bază de derivaţi ai clorurii de polivinil, etc., amestecul rezultat avînd calităţile celor doi componenţi.
Derivaţii celulozici, asfalturile, bitumurile şi gudroanele, ca şi. cleiurile animale şi cele vegetale, sînt folosite de asemenea ca materii prime în industria lacurilor. De asemenea, siliconii au început să fie utilizaţi pe scară din ce în ce mai mare în această industrie.
Disolvanţii constituie o materie primă importantă pentru fabricarea lacurilor, în cari intră în proporţie de pînă la 75% .
Disolvanţii organici cei mai importanţi sînt unele hidrocarburi (benzenul, toluenul, xilenul, unele hidrocarburi extrase din ţiţei), alcooli ca alcoolul metilic, etilic, propilic şi isopropilic, butilic şi isobutilic, amilic, cetone ca acetona, metiletilcetona, metilisobutilcetona, diisobutilcetona, esteri ca acetaţii de metil, de etil, de isopropil, de butii, de isobutil, de butii secundar şi de amil, unii glicoli şi eteri glicolici ca etilenglicoluI, propilen-glicolul, acetatul de 2-hidroxietil, 1,2-diacetoxietanul, 2-metoxi-etanolul, 2-etoxietanolul, propan-1,2-diolul, dietilenglicolul (di-golul), etildigolul, apoi dioxanul, unii compuşi cu clor (diclorme-tanul, cloroformul, tetraclorura de carbon, dicloretanul, triclor-etilena, clorbenzenul).
în industria lacurilor se folosesc de cele mai multe ori amestecuri de disolvanţi. Dintre celelalte adausuri cari intră în componenţa lacurilor fac parte sicativii.
La şedere îndelungată la aer, lacurile cu uscare oxidativă formează o membrană subţire la suprafaţă, care împiedică uscarea. Ca inhibitori se utilizează: rezorcina, guaiacolul,etc.
Pentru a împiedica sedimentarea pigmenţilor sau a materialului de umplutură se utilizează diferite substanţe, în special ulei de siliconi.
La prepararea lacuri lor emulsionate se folosesc emulgatori,
Lacurile se utilizează numai în mică măsură sub formă transparentă ; în majoritatea cazurilor se folosesc materiale de umplutură şi substanţe colorante. Materialele de umplutură au rolul de a îmbunătăţi calitatea şi de a mări consistenţa filmului şi eficacitatea peliculei ca strat protector contra coroziunii. Se folosesc pigmenţi anorganici ca atare sau pigmenţi organici amestecaţi cu un suport incolor.
Unii pigmenţi se adaugă pentru culoare, iar alţii, în scopul •îmbunătăţirii proprietăţilor tehnice. Pentru prima categorie se cer următoarele proprietăţi: compatibilitate cu liantul lacului, putere de colorare, putere de acoperire, stabilitate la lumină şi la intemperii; să nu fie toxici, etc. Din grupul al doilea fac parte pigmenţii specifici utilizaţi contra coroziunii şi materialele de umplutură cari servesc la prepararea maselor de spacluire, pentru grund şi, uneori, pentru diluarea pigmenţilor costisitori.
Un alt component important al lacurilor sînt plastifianţii, dintre cari cei mai uzuali sînt: dibutiIftalatuI, dioctiIftalatu|, dioctiladipatul, dinoniladipatul, Di-n-butil-sebacatul, dioctiIseba-. catul, etc.
Probele analitice calitative şi cantitative la cari sînt supuse lacurile sînt: viscozitatea, conţinutul în substanţe sol ide, rezistenţa electrică, rezistenţa la umiditate, depunerile la cald, efectul căldurii asupra flexibilităţii peliculei, aciditatea sau alcalinitatea filmului, etc.
î. Lac. 3. Ind. chim.: Tip special de pigment, format dintr-un colorant organic solubil în substanţa peliculogenă, combinat mai mult sau mai puţin definit cu un substrat anorganic (carrier).
Importanţă tehnică mai mare au: lacurile preparate din coloranţi bazici (triarilmetanici sau alţii) prin precipitare cu acid fosfowolframic, fosfomolibdic, fosfomolibdowolframic, acid tanic, un acid gras, etc.; lacurile preparate din coloranţi acizi şi din săruri ale metalelor grele' şi alcalino-pămîntoase; lacurile de calciu-aluminiu, ale alizarinei şi derivaţilor ei; lacuri ale derivaţilor sulfonici ai ftalocianinelor (v.).
Sărurile insolubile de calciu şi bariu ale unor coloranţi mono-azoici constituie pigmenţi-lacuri de valoare. De exemplu: portocaliu Helio CAG, TD, GL; roşu Helio RMT, BL; roşu Lithol R (3 BN), GG, 3 G; Bordeaux Toner R. Printre culorile Vulcan folosite în industria cauciucului, unele sînt lacuri de bariu ale azocoloranţilor (roşu Vulcanosin B, 5 B şi violet Vulcanosin BB).
Lacuri cu nuanţe vii şi rezistente la lumină se obţin prin precipitarea coloranţilor trifenilmetanici cu acizi complecşi de tipul acizilor fosfowolframic, fosfomolibdic şi, în special, fosfo-molibdowolframic (v. Fanai, coloranţi ~).
Alizarina (v.) poate forma lacuri pentru utilizare în vopsele, cerneluri pentru imprimat, etc., prin disolvare în soluţie de NaOH şi tratare la fierbere cu ulei de ricin sulfonat, sulfit de sodiu, soluţii de acetat de aluminiu şi de calciu. Variind condiţiile tratamentului se obţin lacuri cu caracteristici diferite (nuanţă, textură, capacitate de absorpţie pentru ulei, etc.). Formează lacuri şi alţi coloranţi antrachinonici acizi şi de mordant.
Lacurile se fabrică în condiţii riguroase, proprietăţile lor depinzînd de exponentul de hidrogen al mediului de cuplare, de modul de precipitare, filtrare, spălare, uscare, măcinare, etc.
2.	Lac, piele de Ind. piei.: Piele de vită, de viţel, capră şi şpalt, în general tăbăcită cu crom şi acoperită cu un strat lucios de Iac. După natura lacului şi după modul de aplicare, se deosebesc procedee de lăcuire la cald, pe bază de ulei de in, şi procedee de lăcuire la rece, pe bază de nitroceluloză sau pe bază de poliesteri şi de diisocianaţi. — Locuirea la cald cu ulei de in
Lacăt
10
Lacăt de ace
e procedeul clasic de fabricare a pielii de lac. Lăcuirea se efectuează prin aplicarea mai multor straturi de ulei dejn sicativizat, pigmentat şi diluat cu benzină sau cu terebentină. în acest scop, pieile trebuie întinse pe rame speciale. Fiecare strat în parte se usucă bine prin introducerea ramelor cu piei în cuptoare, zidite sau metalice, etanşe pentru praf, încălzite, direct sau indirect, la aproximativ 50---600. Prin această uscare în cuptor, stratul de lac capătă frumuseţea, rezistenţa şi tăria pe cari nu'le poate obţine prin ^uscare la aer liber, în condiţii normale, oricît de prelungită. în straturile de bază se întrebuinţează uleiuri de in astfel sicativizate, încît să dea pelicule elastice, mai moi, cu mare putere de umplere, iar în straturile superioare, pelicule mai dure, fără însuşiri de umplere atît de pronunţate. în cele din urmă, sicativizarea tuturor straturilor se perfecţionează prin-tr-un proces fotochimic, în care scop pieile sînt iradiate cu raze ultraviolete, fie prin expunere la soare, fie în instalaţii speciale.
—	Locuirea la rece pe bază de nitroceluloză e similară finisării cu vopsele de acoperire nitroceiulozice. Se întrebuinţează celuloze cu grad de nitrare mediu, cu viscozitate mare, solubile în esteri. Peliculele formate de nitrocelulozele cu viscozitate mare, cu structură micelară cît mai bine păstrată la nitrare, au calităţi mecanice superioare, adică extensibilitate şi rezistenţă la îndoire bune. Prin amestecarea convenabilă a diferitelor feluri de nitroceluloză se dau fiecărui strat din care se compune pelicula de Iac calităţile necesare. Afară de natura nitrocelulozei întrebuinţate, proprietăţile peliculei sînt influenţate şi de plastifiantul adăugat. Se întrebuinţează plastifianţi uleioşi şi plastifianţi peliculogeni, polimeri înalţi cu proprietăţi elastice cari sînt solubili în solvenţii folosiţi la disolvarea nitrocelulozei. Aceştia nu pot migra în piele, din care cauză pelicula nu devine friabilă. Avînd proprietăţi termoplastice, peliculele suportă operaţia de călcare, dar nu pot fi lustruite mecanic. Mai recent, se întrebuinţează unele substanţe poliamidice cari conferă peliculei o înaltă rezistenţă mecanică la zgîriere. Proprietăţile peliculei de nitroceluloză mai sînt influenţate şi de viteza de evaporare a solvenţilor folosiţi. Solvenţii cari se evaporă lent favorizează formarea unei pelicule omogene, uniforme, cu suprafaţă netedă şi lucioasă, care aderă bine la piele, însă care se usucă greu. Solvenţii foarte volatili dau pelicule mate, cari au aderenţă slabă, se usucă repede şi acoperă bine. Formularea amestecului de solvenţi e una dintre problemele principale la fabricarea lacului pe bază de nitroceluloză. Ca solvenţi se întrebuinţează dimetilcetonă (acetonă), acetat de etil, acetat de butii, acetat de amil, ciclohexa-nonă, metilciciohexanonă, eter glicolmonometilic, acetat metil-butiienglicolic. Ca diluanţi se întrebuinţează substanţe cari nu disolvă nitroceluloza, însă pot fi adăugate soluţiilor acesteia în anumite proporţii, fără să-i provoace precipitarea. Diluanţii uzuali sînt alcoolul etilic de 96%, alcoolul butilic, xilenul, toluenul şi benzinele uşoare. — Lăcuirea la rece pe bază de poli-esteri şi diisocianaţi e folosită şi în industria pielăriei din ţara noastră. Pentru obţinerea lacului se amestecă în proporţii corespunzătoare diisocianaţii şi poliesterii disolvaţi în solvenţi adecvaţi. Reacţia de poliadiţie, care stă la baza formării peliculei lacului, se declanşează imediat şi se termină în cîteva ore, desfăşurarea ei putînd fi urmărită prin creşterea viscozităţii amestecului. Soluţia amestecată cu pigmenţi se aplică pe pielea de lăcuit prin stropire şi se usucă la 40°.
Prin lăcuire, pielea devine impermeabilă la trecerea apei, dar şi la trecerea aerului şi a vaporilor de apă. Pelicula de Iac trebuie să adere atît de bine Ia piele, încît să reziste Ia exfoliere. Ea trebuie să reziste Ia alungire, la îndoiri multiple, lacrăpare prin îndoire la temperatură normală şi Ia temperaturi joase; Ia cald nu trebuie să devină lipicioasă şi nici să se acopere cu exsudâte de plastifianţi. Suprafaţa trebuie să fie netedă şi cu luciu intfcns.
i.	Lacât, pi. lacăte. 1. Tehn.: Dispozitiv mecanic amovibil de încuiere, cu o toarta care înainte de închidere poate trece
prin două ochiuri, belciuge, etc., prinse pe cele două obiecte de încuiat. Părţile esenţiale ale lăcatului sînt: toarta, care poate fi articulată sau alunecătoare; corpul sau cutia lacătului; mecanismul de înzăvorîre sau de încuiere, care e acţionat cu cheia. Lacătul poate fi simplu sau de siguranţă.
Lacătul simplu are un mecanism asemănător cu al broaştelor simple (v. fig. / sub Broască 1), cu o singură piedica (opritor, placă de siguranţă, placă de înzăvorîre) şi se deosebeşte de broască prin faptul că zăvorul pătrunde într-o crestătură sau într-o fantă a toartei; poate avea şi gaură pentru cheie profilată, sau placă de gaură profilată, cu o deschidere care permite introducerea cheii numai într-o singură poziţie, şi rotirea numai a cheii crestate în contraprofil.
Lacătele de siguranţă au mai multe piedici (plăci de siguranţă, tije de siguranţă, etc.) şi se împart în lacăte cu plăci de siguranţă multiple, lacăte cu cilindru, şi lacăte cu inele. Lacătele cu plăci de siguranţă multiple, numite şi lacăte Chubb sau Wertheim, au floarea (bărbia) cheii cu crestături potrivite, spre a putea ridica toate plăcile de siguranţă (piedicile, opritoarele) şi spre a libera astfel zăvorul. Lacătele Bramah au un disc crenelat, care e în legătură cu zăvorul lacătului, şi plăci de siguranţă (aşezate radial), cu crestături, cari se pot deplasa perpendicular pe disc (v. fig. a şi b); cheia, al cărei capăt e
Lacăte.
o) mecanismul lacătului cu plăci de siguranţă, radiale: 1) plăci de siguranţă cu crestături; 2) disc crenelat; b) cheie; c) lacăt cu cilindru: 1) cilindru exterior fix; 2) cilindru interior rotativ; 3) cuie exterioare, inegale; 4) resorturi; 5) cuie interioare, inegale; 6) cheie; d) lacăt cu inele: 1) inele crestate cu litere; 2) tija dinţată.
profilat, împinge plăcile de siguranţă prin creneluri, astfel încît toate crestăturile să ajungă într-un plan cu discul crenelat, ceea ce face ca acesta să fie deblocat şi să se poată roti, pentru des-zăvorîrea lacătului.— Lacătele cu cilindru (v. fig. c) au un cilindru interior fix şi un cilindru exterior rotativ, legat cu zăvorul prin pîrghii; cuiele de siguranţă, de lyngimi diferite, nu permit rotirea cilindrului interior decît cînd s-a introdus în el o cheie potrivită, fiindcă altfel suprafaţa de despărţire a perechilor de cuie coaxiale nu cade în suprafaţa de contact şi de alunecare a cilindrelor. — Lacătele cuinele au inele rotitoare (cu crestături interioare) pe cari sînt gravate litere sau cifre, şi se deschid numai cînd acestea sînt aliniate după o anumită combinaţie, la care crestăturile din interiorul inelelor rotitoare sînt de asemenea aliniate si permit extragerea tijei dinţate a lacătului (v. fig. d).
2.	Lacât. 2. Tehn.: Sin. (parţial) Zăvor (v.).
3.	Lacât de ace. Ind. text.: Organ principal al maşinilor de tricotat, cu ace mobile, format dintr-un ansamblu de came (de oţel special) — de regulă de formă triunghiulară — şi prin care se acţionează acele de tricotat în vederea formării ochiurilor • de tricot. Canalul de conducere a acelor—format de camele lacătului de ace — e constituit, la lacătele simple, dintr-o camă centrală 1 (v. fig. /), care determină ridicarea acelor, şi din
Laccază
11
Lacolit
L Acţionarea acelor de cât re lacăt.
două came laterale 2 şi 2' — numite curent came de buclare — cari determină coborîrea acelor de tricotat. Pentru a obţine tricoturi cu desene s-au construit lacăte de ace cu came speciale, dintre cari cele principale sînt: lacătele tubulare, lacătele fang,lacătele cu came de margine şi lacătele speciale.
Lacătele tubulare pot fi cu cla-pete (v. fig. II) sau cu I imbă (v. fig. III) şi se caracterizează prin faptul că pot fi scoase alternativ din lucru porţiuni ale camei de mijloc, astfel încît se creează posibilitatea de a
se produce tricot tubular pe acele celor două fonturi ale tricotezei rectilinii. In principiu, cama inferioară de mijloc e formată din trei părţi, şi anume: porţiunile 1 şi 2 fixe, şi porţiunea 3, mobilă — care constituie de altfel limba lacătului tubu-Iar — ce oscilează în jurul punctului 4. Deplasarea limbii 3 în poziţia reprezentată cu linie întreruptă are efectul scoaterii din funcţiune a unei cla-pete (în cazul lacătului tubular cu clapete) şi, în consecinţă, pe fontura respectivă se vor produce ochiuri numai l-a deplasarea într-un singur sens a săniei cu lacăte. Procedînd în mod simi-
cesive. Definitivarea buclării se face de către camele de margine. Lacătele cu came de margine permit producerea unui tricot cu desime mult mai mare decît cea obţinută curent, cum şi un tricot mult mai uniform. Lacătele cu came de margine permit, în acelaşi timp, prelucrarea şi a unor fire inferioare.
II. Lacăt tubular cu clapete.
1) clapete.
IV. Lacăt tubular cu limbă şi cu clapete. a) mersul acelor Ia deplasarea lacătelor de la stînga spre dreapta; fa) mersul acelor la deplasarea lacătelor de Ia dreapta spre stînga; 1,	2)	clapete;
3) limbă; 4) came de buclare.
VII. Lacăt fang-tubular. 1, 3) clapete; 2) limbă.
VIII. Lacăt cu came de margine.
IX. Lacăt special cu came-aiur (1 şi 2).
III. Lacăte tubulare cu limbă.
VI. Lacăt fang cu clapete. 1, 2) clapete.
Iar — cu lacătul de ace al celeilalte fonturi— la deplasarea în ce lălăit sens a săniei cu lacăte, se obţine un tricot tubular.
în fig. IV e reprezentat un lăcat tubular echipat cu limbă şi cu clapete.
Lacătele fang se caracterizează de asemenea printr-o construcţie deosebită. Porţiunea de vîrf (puntea) 1 (v. fig. V) a camei inferioare de	mijloc poate să se
retragă din cîmpul de	atac al acelor, cari
astfel sînt puse în situaţia de a nu mai putea efectua momentul ,,retragerii", de-terminînd în esenţă acumularea a două ochiuri pe ac — într-un rînd de ochiuri —, pentru ca în rîndul următor, la deplasarea în sens contrar a săniei cu lacăte, să fie aruncate atît ochiul cît şi bucla de fir care dublează bucla de ac	a	ochiului	de	tricot. Astfel de efecte în tricot se numesc
fang.	Porţiunea	de	vîrf a camei inferioare	de mijloc poate fi
de forma unei clapete (din una sau din două părţi) (v. fig. VI), de forma unei limbi, sau poate fi un lacăt combinat (fang-tubular) cu clapetă şi cu limbă (v. fig. VII).
Lacăte cu came de margine. Camele de margine au forme apropiate de ale camelor de buclare şi pot constitui, în fond, porţiuni ale acestora. Camele de margine pot fi montate pentru fontura din faţă sau pentru ambele fonturi.
Cum rezultă din fig. VIII, lacătul de ace poate fi echipat cu una, cu două sau chiar cu trei came de margine. Camele 1, 2, 3 şi 4, şi camele 5, 6, 7 şi 8 constituie came de margine. Rolul camelor de margine e de a permite o egalizare deosebită a ochiurilor tricotului, „buclarea" efectuîndu-se în două faze suc-
Lacatele speciale sînt de construcţie mai complexă şi mult diferită de cea a lacătelor obişnuite. în principiu, fie că au rolul de a acţiona de la diferite niveluri în raport cu călcîiele de diferite înălţimi ale acelor, fie că sînt echipate cu came supiemen-tare 1 şi 2 (v. fig. IX) (numite came-ajur), permit realizarea unor contexturi de tricot cu efecte deosebite.
î. Laccază. Chim. biol: Enzimă din grupul oxidazelor, care a fost izolată iniţial din sucul arborelui de lac — şi care există în toate speciile genului Rhus. Sucul e un lichid albicios şi care în contact cu aerul se brunifică. Din acest suc, a fost izolat „laccolul", care e produsul oxidabil, şi „laccaza", fermentul oxidant.
Laccaza e o substanţă albicioasă, solubilă în apă şi în glicerină, insolubilă în alcool. Are proprietatea de a oxida unii fenoli, unele amine aromatice-şi acidul iodhidric. E o materie primă importantă în producerea lacului japonez natural.
2.	Lcscertilîa. Paleont.: Subordin de reptile din ordinul Squa-mata, cu corp alungit acoperit cu solzi, cu craniul avînd numai o fosă temporală, iar dinţii, concrescuţi cu osul maxilar. Maxilarul superior e fixat imobil la craniu, iar vertebrele sînt procelice.
Acest subordin descinde, probabil, din grupul Eosuchia, prin genul Prolacerta din Triasicul inferior, a cărui structură e în parte' asemănătoare cu a IacertiIienilor jurasici.
Primii IacertiIieni, de tip vechi, sînt cunoscuţi din Triasic, în Jurasicul superior apărînd formele de tip actual, dar cu o mai mare varietate de adaptare decît la acestea. Sin. Lacertilieni, Sauria, Şopîrle.
3.	Lacef. Mat.: Contur închis, care porneşte dintr-un punct fix către alt punct (de regulă singular), pe care-l înconjură printr-un cerc de rază foarte mică, revenind apoi în punctul de plecare pe acelaşi drum, parcurs în sens contrar.
4.	Lacherdâ. Ind. alim.: Produsul obţinut prin sărareaexemplarelor mari (peste 4***5 kg) de pălămidă foarte proaspete, decapitate şi tăiate transversal în bucăţi de 12-* * 15 cm. Acestea, după ce li se îndepărtează şira spinării, sînt aşezate în butoaie sub un teasc uşor. Se consumă după 5---6 zile. îşi păstrează calitatea mai mult timp. Sin. Pălămidă sărată.
5.	Lachman, procedeul Ind. petr. V. Rafinarea ţiţeiului, sub Ţiţei.
6.	Lacmus. Chim.: Sin. Turnesol (v.).
7.	Lacolit, pl. lacoiite. GeoL: Intruziune magmatică concordantă, cu contur aproximativ circular, de forma unei lentile plan-convexe sau biconvexe, în care raportul dintre diametrul ei şi grosime e, în general, mai mic decît 10. Lacolitul are un coş de legătură cu basinul magmatic din care s-a alimentat, a cărui umplutură constituie un stock (v.). Din corpul principal concordant al (acolitului se pot ramifica apofize concordante (filoane-strat sau silluri) ori discordante (dyke-uri) (v. fig.).
Deşi la început s-a crezut că un lacolit rezultă din umplerea cu magmă a unui gol subteran, s-a demonstrat ulterior că intruziunea magmei se face în forţă, de-a lungul unei suprafeţe de
Lacră
i_________________
12
Lactic, acid ~
//
4
Lacolit.
1) coşul de legătură cu basinul (stock); 2) corpul lacoiituiui; 3) apofiză discordantă (dyke); 4) apofiză concordantă (sili).
stratificaţie sau de discordanţă (lacolit interformaţional) şi că magma bombează stratele de deasupra.
Nivelul din scoarţă la care se produc intruziuni concordante laterale (apofize) e determinat, fie de adîncimea la care greutatea specifică a magmei în ridicare încetează de a fi mai mică decît aceea a rocilor înconjurătoare, fie de presiunea scăzîndă a magmei, care, pe măsură ce se ridică, ajunge să fie egalată de presiunea litostatică.
Din punctul de vedere topografic, lacolitul, constituit dintr-o rocă de cele mai multe ori mai rezistentă la eroziune decît rocile înconjură-. toare, reprezintă o zonă de ridicare, caracterizată morfologic printr-o reţea hidrografică radiară divergentă. Din această cauză, eroziunea nu ajunge Ia stock-ul de alimentare, care rămîne un element presupus al lacoiituiui, rezultat din studiul raporturilor structurale dintre această formă de intruziune şi formaţiunile geologice înconjurătoare în zona periferică a iacolitului.
Corpuri intruzive lacolitice sînt considerate în ţara noastră: graniţele din Nordul Dobrogei; banatitele (granodioritele) din Banat şi unele roci subvulcanice din munţii Ţibleş (regiunea Maramureş).
î. Lacra, pl. lacre. 1. Ind. ţâr.: Ladă în care se păstrează haine, rufe, etc.
2.	Lacra. 2. Ind. ţâr.: Pînză urzită cu două feluri de bumbac.
3.	Lacra. 3. Ind. ţâr.: Latură de ulucă, prin care se leagă un par de altul (Oltenia).
4.	Lacra. 4. Tehn. mii.: Porţiune dintr-un pod militar, cuprinsă între axele longitudinale a două suporturi consecutive. După natura suporturilor, lacrele pot fi: lacre pe suporturi plutitoare (vase, şlepuri, plute); lacre pe suporturi fixe (căiuşi); lacre mixte, rezemate la un capăt pe un suport fix, iar la celălalt, pe un suport plutitor.
După locui şi rolul lor, lacrele pot fi: lacre de capât, situate Ia capetele podului, cu o parte rezemată pe corpul mort (v.) şi cu cealaltă pe un suport fix sau plutitor; lacre de legătura, cari leagă podul de portiţa (v.) sau partea (v.) destinată creării unei deschideri pentru navigaţie sau pentru trecerea corpurilor plutitoare, cari ar putea să strice podul.
5.	Lacrima,	pl. lacrimi.	Arh.: Sin. Gută (v.).
6.	Lacrima	batavicâ. 1.	Ind. st. c. V. Batavică, lacrimă
7.	Lacrima	batavicâ. 2.	GeoL: Picătură de lavă fluidă,	de
formă eliptică sau neregulată, dezlipită şi antrenată de vînt de pe suprafaţa lavelor erupte.
8.	Lacrimogen:Calitatea unei substanţe de a acţiona asupra ochilor provocînd lăcrimare abundentă. Sînt lacrimogene unele gaze sau vaporii anumitor substanţe (de ex. bromurade benzii). V. şî sub Substanţe chimice de luptă.
9.	Lactacidogen, ester Chim. biol. V. sub Embden-Robinson, esterul lui —.
io.	Lactalbuminâ. Chim. biol.: Proteina solubilă, animală, din clasa albuminelor, existentă în lapte. în laptele de vacă şi în laptele uman se. găseşte în proporţii medii de 0,4--*0,5% , reprezentînd 10**20% din totalul de proteine existente. Lact-albumina are o mare solubil itate în apă, în acizi şi în baze diluate, în soluţii saturate de NaCl şi MgS04; precipită însă din soluţii saturate de (NH4)2S04. La căldură coagulează din laptele care începe să se acrească. Se găseşte, alături de lactoglobulină, în zerul rămas după separarea cazeinei din lapte.
în componenţa sa, lactalbumina conţine următorii amino-acizi: leucină 19,4% , lizină 10,3 %, acid glutamic 10/18%, pro-
lină 4% , triptofan 3,07% , în cantităţi mai mici, alanină, valină, acid asparagic, cistină, arginină, fenilalanină, tirozină, histidină. E folosită în industria alimentară.
n. Lactame, sing. lactamă. Chim.: Produşii rezultaţi prin reacţia de eliminare intramoleculară a unei molecule de apă, care se produce la încălzirea y- şi 8-aminoacizilor, Exemplu:
NHo
acid Y-aminobutiric (acid piperidinic)
h2c—ch2— ch2 - h2o I	I
* NH----------C=0
lactama acidului Y-aminobutiric
Din punctul de vedere al structurii, lactamele sînt analoge lactonelor (v.). Cînd se prezintă sub formă tautomeră —N=C(OH)—se numesc lactime, derivaţi cari seîntîlnescîn seria aromatică (isatina, carbostirilul, etc.).
12.	Lactaţi, sing. lactat. Chim.: Săruri ale acidului lactic (v. sub Lactic, acid ~).
13.	Lactaţie. Zoot., ZooL: Secreţia de lapte la femelele mamifere, determinată de procesele hormonale cari au loc în organismul animalelor, la sfîrşitul gestaţiei. Glanda mamară secretă, după fătare, întîi colastră (v.), un lapte cu compoziţie deosebită şi cu proprietăţi organoleptice specifice, după care urmează în cîteva zile lapte normal. Durata perioadei de lactaţie e de 100*-* 175 de zile la oi şi la capre, de 275---300 de zile, în medie, la vaci, etc., prelungindu-se la acestea chiar pînă la doi ani şi chiar mai mult, dacă nu sînt fecundate din nou.
în condiţii favorabile, producţia de lapte obţinută în timpul unei perioade de lactaţie poate fi în medie de 3500*•-4000 I de lapte de cap de vacă, fiind maximă în primele 30.de zile, medie în următoarele 60 de zile şi minimă în rest.
14.	Lactazâ. Chim. biol.: Ferment specific de dedublare a lactozei în d-glucoză şi d-galactoză, prin fixarea unei molecule de apă. Transformarea se face cu randament maxim la pH=7. Se găseşte în plante, în special în ciuperci şi în migdale, unde însoţeşte emulsina, în drojdii (Saccharomyces kephir, Saccharo-myces fragilis), în lapte, din care e distrusă prin fierbere şi pasteurizare.
15.	Lacteninâ. Ind. alim.: Substanţă inhibitoare pentru microorganisme, existentă în laptele crud. E nedializabi lă, termolabilă.
Acţiunea ei de inhibiţie se manifestă asupra diferitelor specii de germeni şi, în special, asupra streptococilor.
Lactenina e constituită din doi componenţi, lacte.nin% şi lactenina2, cari pot fi separaţi, prin precipitare Ia rece cu acetonă, din zerul rezultat în urma coagulării laptelui smîntînit cu cheag.
Lactenina-! se găseşte în cantitate mare în laptele colastral şi, în cantităţi mici, în laptele obţinut în perioada de plină. lactaţie. Ea reprezintă fracţiunea cea mai termolabilă; e inactivată prin încălzire la 70° timp de 20 de minute. Precipită cu acetonă la concentraţii relativ mari (30***35%).
Lactenina2 se găseşte în laptele obţinut în perioada de plină lactaţie. Se inactivează prin încălzire la 74° timp de 20 de minute. Precipită cu acetonă în concentraţii mai mici (25% ).
16.	Lactic, acid Chim.: CH3*CHOH*COOH. Acidul 2-hi- ‘ droxipropionic. Se găseşte într-o proporţie mare în laptele acru şi e un constituent normal al ţesuturilor animalelor. E unul dintre agenţii acidulanţi principali din diferite produse alimentare. în natură apar ambii săj isomeri optic-activi: iso-merul dextrogir (acidul d-lactic) şi isomerul levogir (acidul l-lactic), cum şi o formă racemică. Acidul obţinut pe cale industrială prin fermentaţie e forma racemică. Formele optic-active pot fi obţinute dacă fermentaţia e efectuată în condiţii controlate, sau prin scindarea modificaţiei racemice.
Acidul lactic poate fi obţinut, fie pe cale fermentativă, fie pe cale sintetică. Procedeul pe cale fermentativă se bazează pe fermentaţia lacţic£ a hidraţilor de carbon sub influenţa
Lactide
13
Lactoflavină
enzimelor—Baci11us acidi lactici—.împreună cu o cantitate oarecare de carbonat de calciu. Se amestecă melasă, amidon hidrolizat sau zer cu carbonat de calciu şi cu un mediu de nutriţie pentru bacterii (brînză), în vase deschise, la temperatura de 50°, şi se amestecă continuu. Pe măsură ce se formează acidul lactic, el e neutralizat de carbonatul de calciu prezent, for-mîndu-se astfel lactatul de calciu; prin tratare cu acid sulfuric, acidul lactic e pus în libertate şi se separă prin filtrare de sulfatul de calciu format. Pentru a obţine acid lactic pur, lactatul de calciu obţinut se concentrează, iar cristalele formate sînt separate prin centrifugare şi apoi sînt tratate cu acid sulfuric, sau, după altă variantă, se extrage acidul lactic cu eter isopro-pilicdin soluţia de acid lactic brut şi apoi acidui lactic eextras din soluţia de eter isopropilic cu apă.
Acidul lactic poate fi sintetizat prin degradarea zaharurilor cu al cal i i (hidroxid de sodiu sau de calciu), prin reacţia dintre acetaldehidă şi oxid de carbon la temperatură şi la presiune înalte, prin hidroliza acetaldehid-cianhidrinei (obţinută din acetaldehidă şi acid cianhidric), prin hidroliza acidului oc-clor-propionic (obţinut prin clorurarea acidului, propionic). Procedeele sintetice sînt destul de costisitoare şi nu au aplicaţie industrială.
Obişnuit, acidul lactic se prezintă ca un lichid siropos; în stare pură, cristalizată, se poate obţine prin distilare la presiune joasă, urmată de cristalizare. Toate cele trei forme ale sale sînt higroscopice, forma racemică fiind cea mai higrosco-pică. E solubil în apă şi în solvenţii organici miscibili cu apa (alcool, acetonă). Soluţiile apoase, diluate, de acid lactic încălzite pentru concentrare se autoesterifică, dînd acidul iactiI-acetic, CH3-CHOH-COO-CH(CH3)CCCH. Dacă se continuăîncăl-zirea, se obţin acizi lactici polimeri detipul HO[CH(CH3)COO]^H, în cari predomină polimerul linear. La piroliză, acidul lactic se transformă în anhidridă acetică, oxid de carbon şi apă.
în prezenţa unui catalizator acid, acidul lactic poate da foarte uşor esteri cu numeroşi alcooli. El prezintă şi reacţii caracteristice specifice alcoolilor; se poate esterifica cu acizi organici, cu anhidride şi cloruri acide. Poate fi alchilat cu agenţi de alchilare ca, de exemplu, cu diazometan şi sulfat de dimetil.
Acidul lactic poate fi folosit cu rezultate bune în industria alimentară, deoarece are un gust acid moderat, spre deosebire de alţi acizi organici cari au gust mai pişcător, nu maschează alte arome, e conservant şi, fiind în stare lichidă, e foarte uşor de folosit.
Afară de aceasta, e folosit la fabricarea unor germicide, antiseptice, fungicide cari conţin lactat de n-dodecilamină şi sal ici lat de n-dodecilamină, în jndustria pielăriei, a lacurilor, acernelurilor, a adezivilor, etc. în industria răşinilor fenolform-aldehidice, acidul lactic e folosit la neutralizarea catalizatorului alcalin, deoarece formează săruri necristalizabile, cari nu afectează claritatea şi rezistenţa răşinii.
Principalii derivaţi ai acidului lactic sînt: Lactatul de calciu. (CH3-CHOH-COO)2Ca-5 H20, care se prezintă în cristale incolore, fluorescente, cari pierd apă la 100---1200, şi sînt fără miros, fără gust, solubile în apă, foarte greu solubile în alcool şi insolubile în eter. E folosit în Medicină, ca antihemoragic, deoarece e un coagulant al sîngelui; în industria alimentară, la gelificarea siropurilor de zahăr şi la întărirea merelor. Se păstrează în vase bine închise. — Lactatul de sodiu, CH3-CHOH-COONa, se păstrează numai sub formă de soluţii 50---60%; forma cristalizată se obţine foarte greu, deoarece e foarte higroscopică; e folosit ca plastifiant şi umectantîn industria hîrtiei şi în industria textilă. — Lactatul de aluminiu, (CH3-CHOH*COO)3AI, se prezintă sub forma degranulesolide, solubile în apă. E folosit ca antiperspirant (contra transpiraţiei).
•— Lactatul de antimoniu, (CH3-CHOH-COO)3Sb, e folosit ca mordant în industria textilă. — Lactatul de cupru, (CH3-CHOH* •COO)2Cu-3 HăO, e folosit la băile de acoperiri electrolitice.—
Lactatul de fier, (CH3-CHOH*COO)2Fe*3 H20, solubil în apă, e folosit la tratarea anemiei şi ca ingredient în preparatele tonice. — Lactatul de stronţiu, (CH3-CHOH*COO)3Sr-3 H20, e folosit în industria farmaceutică. — Lactatul de metil, CH3-CHOH.COO-CH3, are p.t. -66°, p.f. 145°, d20= 1,0939, 20
n d= 1.4139. E greu miscibil cu apa, formînd un amestec azeo-trop cu p. f. 99° la distilare (circa 25% ester). Se pare că cea mai fină purificare a acidului din soluţia brută se poate obţine prin formarea acestui ester. — Lactatul de etil, CH3-CHOH-•COO-CH2-CH8, p. t. -25°, p. f. 154°, d20= 1,0348, »^°= 1,4132, e miscibil cu apa; şi acest ester poate fi folosit pentru purificarea acidului lactic. E folosit ca solvent pentru lacuri. — Lactatul de n-butil, CH3-CHOH-COO(CH2VCH3, are p. t. -43°, p. f. 187°, d20 = 0,9837, 4°= 1,4217. Solubilitatea în apă e de 4,36 g la 100 ml. E folosit ca solvent pentru lacuri.
i.	Lactide, sing. lactidă. Chim.: Esteri ciclici rezultaţi prin reacţii de eliminare intermoleculară a apei din hidroxiacizi:
CHoOH HOOC I +	1
COOH HOH2C
acid glicolic
-2 H20
ch2—o—CO co—o—ch2
lactida acidului glicolic (glicolida), p. t. 86°
Reacţia se produce în timpul distilării lente în vid a a-hidroxi-acizilor.
2.	Lactime, sing. lactimă. Chim. V. sub Lactame.
3.	Lactobiozâ. Chim. V. Lactoză.
4.	Lacîobutirometru, pl. lactobutirometre. Chim. V. Butiro-metru.
5.	Lactocrom. Chim. biol.: Pigmentul albastru din lapte.
6.	Lactodensimetru, pl. lactodensimetre. Ind. olim.: Instrument construit pe principiul areometrelor, cu care se măsoară densitatea laptelui. E format dintr-un plutitor cilindric de sticlă, avînd la unul dintre capete
o	bulă care conţine alice, iar la celălalt capăt, o tijă gradată. După adîncimea de scufundare în proba de cercetat se citeşte pe tija gradată, direct, densitatea laptelui (v. fig.).
7.	Lactofeninâ. Farm.: Sin. Fenolactină (v.).
8.	Lactoferment. Biol., Ind. al im.: Sin. Ferment lactic. V. sub Bacterii lactice.
9.	Lactofermentator, pl. lactofermentatoare. Ind. alim.: Aparat folosit pentru controlul calităţii laptelui. Se bazează pe faptul că, din diferitele calităţi de lapte, încălzite la o temperatură dată, coagulează întîi cele de calitate inferioară.
10.	Lactofiltru, pl. lactofiltre. Ind. alim.: Dispozitiv pentru determinarea impurităţilor din lapte. Principiul determinării consistă în trecerea unei anumite cantităţi de lapte printr-un filtru şi în compararea cantităţii de impurităţi rămase pe filtru cu o serie de etaloane convenţionale. Determinarea se face cu 0,5 1 lapte. Acesta se toarnă în pîlnia 1 a aparatului (v. fig.) şi trece printr-o rondelă filtrantă 2, cu diametrul de 2,5 cm, pe care rămîn impurităţile. Laptele trebuie să filtreze liber, prin autopresiune. Impurităţile rămase pe rondela filtrantă se cîntăresc, iar cantitatea lor indică gradul de impuritate al laptelui şi permite clasificarea lui în următoarele categorii: gradul 1 indică lapte curat; gradul 2, lapte satisfăcător; gradul 3, lapte necorespunzător.
n. Lactofiavinâ.Chim. biol.: Sin. Vitamina B2 (v. sub Vitamine); Riboflavină; Ovoflavină; Hepatoflavină; Vitamina G; 6,7-Dimetil-9-D-1'-ribitil-isoaloxazină.
Lacto-
densi-
metru.
Lactofiltru.
Lactoflavinfosfat
14
Lactoză
1.	Lactoflavinfosfat. Chim. biol.: Esterul fosforifat al lacto-flavinei în poziţia 5 a radicalului ribitil.
Lactoflavinfosfatul e coenzima fermentului galben al lui Warburg şi se obţine prin tratarea acestuia cu acid clorhidric disolvat în metanol.
Radicalul fosforic, la formarea lactoflavinfosfatului, numit şi flavin-mononucleotidă (FMN), e procurat de acidul adenozin-trifosforic (ATF):
Lactoflavină-f ATF FMN-fADF
(ADF=acid adenozindifosforic).
Acţiunea fundamentală a lactoflavinfosfatului e participarea Ia sistemele enzimatice de reglare a oxidaţiilor celulare. Aceste sisteme intervin în special în metabolismul glucidelor. Sin. Acid ribofiavin-fosforic; Riboflavin-5-fosfat; Flavin-mono-nucleo-tidă (FMN).
2.	Lactofosfat de calciu. Chim.: Substanţă obţinută prin saturarea acidului lactic cu fosfat de calciu proaspăt preparat. Se prezintă sub formă de pulbere sau de bucăţi albe, higroscopice, fără miros, cu gust acru, solubile în apă. Se utilizează în Medicină, ca tonic şi recalcifiant. Se păstrează în vase bine închise, ferite de lumină.
3.	Lactofruct. Ind. alim.: Produs lactat dietetic fabricat din lapte smîntînit, zahăr, gelatină şi sucuri sau esenţe naturale de fructe.
Laptele smîntînit e concentrat pînă la reducerea volumului iniţial cu 10***20% ; apoi i se adaugă zahăr, gelatină şi substanţa aromatizantă (suc sau esenţă de fructe). Se răceşte la 48° şi se însă-mînţează cu maia de iaurt.
Lactofructul are consistenţa iaurtului, gustul şi culoarea sucului sau ale esenţei de fructe folosite. Zahărul îi conferă o conservabilitate superioară celei a iaurtului.
4.	Lactoglobulinâ. Chim. biol.: Proteină solubilă, animală, din clasa globulinelor, existentă în lapte. E solubilă în soluţii de electroliţi. Se găseşte în cantitate mai^ mare în
lapte, în primele zile după fătare (colastră). în laptele normal se găseşte sub 0,1% globulină. Zerul de lapte, obţinut după filtrarea cazeinei, conţine lactoglobu- [	"
lină şi lactalbumină. Lactoglobulina precipită din soluţiile saturate cu sulfat de magneziu şi se separă astfel de lactalbumină. S-a obţinut sub formă crista-lizată (3-lactoglobulină, care, în stare pură, are firavi gr..mol. 40 000. Prezintă importanţă biologică. E folo- j sită în industria alimentară.	/
5.	Lactometru, pl. lactometre. Fiz.: Instrument
folosit pentru controlul purităţii laptelui. Se folo- / sesc fie lac+ometre de tipul areometrelor, gradate pentru stabilirea purităţii laptelui, în specia! spre a Lacto-recunoaşte dacă i s-a adăugat apă, fie lactometre de Berttfzzi tipul refractometrelor,	de	exemplu	lactometrul	Ber-
tuzzi (v. fig.), cu care	se	determină	substanţa	uscată	negrasă
din lapte. Sin. Galactometru.
6.	Lactone, sing. lactonă. Chim.: Esteri ciclici rezultaţi prin reacţii de esterificare intramoleculară a hidroxiacizilor după schema generală (n variază în general între 0 şi 14):
R — CH — (CH2)w —CH2 —COOH	R-CH—(CH2) — CH2
I	H2°	|	|
OH	O---------------C=0
hidroxiacid	lactona
După poziţia substituţiei acidului, se deosebesc a-, (3-, y-, etc. lactone. Cele mai stabile sînt lactonele cu cicluri de şase şi de cinci atomi (8- şi y-lactone).
Lactonele cu patru atomi în ciclu ((3-lactonele) sînt excepţional de reactive, iar lactone cu trei atomi în ciclu (a-lactone) nu au putut fi preparate.
Se cunosc şi lactone ale acizilor polihidroxilici (acizi aldo-nici derivaţi ai hidraţilor de carbon) ca, de exemplu, y-glucono-lactona.
S-au preparat, de asemenea, şi lactone cu mai mulţi atomi în ciclu (12*** 18), unele dintre acestea găsindu-se în natură în uleiuri vegetale, cum sînt, de exemplu, lactona acidului ambretolic sau ambretolida:
C H 2—(C H2)7—C H=C H—(C H2)5—C O ; i
o.
lactona acidului 15-hidroxipentadecanoic sau exaltolida:
CH2—(CH2)13—CO.
Â_______________l
Lactonele sînt lichide incolore sau substanţe solide cu punct de topire jos, distilabile. Cele inferioare sînt miscibile în orice proporţie cu apa, cu alcoolul şi cu eterul; în soluţie apoasă, inelul lactonic se hidrolizează parţial pînă la stabilirea unui echilibru.
Metodele curente de preparare a y- şi §-lactonelor consistă în hidroliza acizilor halogenaţi respectivi, în reducerea acizilor cetonici respectivi şi în reducerea anhidridelor ciclice ale acizilor bibazici.
Numeroase lactone sînt folosite în parfumerie ca, de exemplu, a- şi y-alchillactonele (n-amilbutirolactona, y-nonillactona şi cumarina), iar unele sînt folosite în diferite procese de sinteză.
7.	Lactoperoxidazâ. Chim. biol.: Enzimă din lapte, care oxidează unele substanţe susceptibile de oxidare, numite ^ccep-tori de oxigen, cu ajutorul peroxizilor. Pentru punerea în evidenţă a acestei enzime se întrebuinţează ca acceptori de oxigen tinctură de guaiac şi, în special, parafenilendiamină, iar ca peroxizi se întrebuinţează apă oxigenată ^au peroxid de bariu. Sub influenţa peroxidazei din lapte, tinctura de guaiac, în prezenţă de apă oxigenată, se colorează în albastru deschis, iar cu parafenilendiamină, în albastru închis. Peroxidaza e de origine mamară. Laptele încălzit timp de un minut la 75° nu mai dă reacţie cu tinctura de guaiac, iar la 78***80°, nici cu parafenilendiamina. Aceste reacţii permit să se stabilească dacă laptele a fost sau nu pasteurizat prin încălzire la 85° timp de un minut (pasteurizare înaltă).
8.	Lactoscop, pl. lactoscoape. Ind. alim.: Aparat de laborator care serveşte la determinarea conţinutului de grăsime din lapte pe baza stabilirii gradului de opacitate al acestuia. Laptele e cu atît mai opac cu cît conţine mai multă grăsime.
Lactoscopul nu e folosit curent în practică, deoarece nu s-a putut stabili o relaţie directă şi exactă între conţinutul de grăsime şi opacitatea laptelui, astfel încît metoda nu oferă suficientă exactitate, dînd rezultate bune numai comparativ.
9.	Lactoviscozimetru, pl. lactoviscozimetre. Ind. alim.: Instrument cu care se determină viscozitatea laptelui, prin măsurarea duratei de scurgere a unei anumite cantităţi de lapte printr-un tub capilar, la temperatură dată. Poate fi folosit pentru aprecierea calităţii laptelui şi, în special, pentru punerea în evidenţă a falsificării lui prin adaus de apă, ţinînd seamă că viscozitatea normală relativă a laptelui, fată de apă, variază între 1,6 şi 2,1.
io.	Lactozâ. Chim.: C12H22On. Dizaharidă reducătoare, cu legătură monocarbonilică, compusă dintr-o moleculă de glucoză şi una de galactoză. Cristalizează la temperatura camerei, în forma a (monohidrat, cu p. t. 202°; [a] D=-f-85°-> 55°), iar peste 93°, în forma (3 (anhidră, cu p. t. 252°; [a] D= + 35c~>55°). Lactoza monohidrat are solubilitatea 17 g în 100 g apă rece şi 40 g în 100 g apă caldă; e insolubilă în alcool, în eter. Legătura dintre cele două hexoze e (3-glicozidică, şi se realizează
Lactron
15
Lacună
cu participarea hidroxiiului semiacetalic al (3-D-galactozei şi a hidroxiiului din 4 al D-glucozei:
CH2OH •	H	OH
I I	I
H OH	CH2OH
P-D-galactozd	f3-D-g!ucoză
lactoză
în corpul animal, lactoza se formează în glanda mamară din hexozele transportate pe cale sangvină. Ea e conţinută în lapte în concentraţia de 4-*-6% . Prin hidroliză cu acizi dă un amestec, în părţi egale, de D-glucoză şi D-galactoză.
Lactoza se extrage industrial din lapte prin concentrarea zerului rămas după îndepărtarea coagulului de brînză. Proteinele din zer, lactalbumina şi lactoglobulina, cum şi urmele de cazeină, sînt îndepărtate prin acidulare sau prin încălzire la 85***90°. Zerul se aduce la pH 4,8***5, prin adaus de clorură de calciu şi hidroxid de sodiu; se încălzeşte la 95---980 şi apoi se filtrează pentru îndepărtarea urmelor de proteine. Se concentrează la 60--700, pînă la 20°Be, pentru îndepărtarea sărurilor şi, apoi, pînă la 30***35°Be, corespunzător la 56**-66% substanţe uscate. La rece, se depun din concentrat cristale de lactoză, cari se separă prin centrifugare. Lactoza e utilizată în tratamentul bolilor de intestine şi intră în compoziţia diferitelor concentrate alimentare pentru sugari. De asemenea cantităţi mari de lactoză sînt întrebuinţate în industria antibioticelor, intrînd în compoziţia mediilor de cultură. Sin. Lacto-bioză, Zahăr de lapte.
î. Lactron. Ind. chim.: Fir de cauciuc obţinut direct din latex (v.).
2.	Lacunar, spaţiu Mat.: Partea din planul variabilei complexe ale cărei puncte sînt singulare pentru o funcţiune dată /fe).
3.	Lacuna, pl. lacune. 1. Mat.: Sistem de k termeni consecutivi cari lipsesc din primul membru al.-unei ecuaţii algebrice f(z)=0, scrisă sub formă polinomială (lacună de k termeni). Numărul rădăcinilor complexe ale unei ecuaţii algebrice incomplete e cel puţin egal cu suma numerelor rădăcinilor complexe ale tuturor ecuaţiilor binome obţinute egalînd cu zero toate grupurile de cîte doi termeni consecutivi ai ecuaţiei date (teorema lacunelor).
Dacă m coeficienţi consecutivi ai unei ecuaţii algebrice complete (fără lacune) sînt legaţi printr-o relaţie lineară şi omogenă a0un-\------[~apun-p—®— Şi dacă ecuaţia g(x)—aQ-\-axx-f-
~\—Jrapx^> =0 are toate rădăcinile reale, atunci f (x)— 0 are neapărat şi rădăcini complexe. In particular, dacă patru sau mai mulţi coeficienţi consecutivi ai unei ecuaţii algebrice sînt în progresie aritmetică, ecuaţia are neapărat şi rădăcini complexe.
4.	Lacuna. 2. Fiz., Elt.: Particulă fictivă, de sarcină — q0, cu ajutorul căreia se poate descrie comportarea unui sistem de particule identice reale, de sarcină qQ, în care lipseşte una dintre particule. Sin. (parţial) Gaură.
Se demonstrează că, în multe cazuri (de ex. la particulele a căror interacţiune poate fi descrisă printr-un cîmp comun cu simetrie sferică, sau axială, sau de translaţie), proprietăţile unui sistem format din N— 1 particule identice, provenit dintr-un sistem de N particule prin excluderea uneia dintre ele, coincid cu proprietăţile ansamblului format din sistemul iniţial de
N particule, prin adăugarea unei lacune (teorema lacunelor sau a „găurilor11). Simbolic:
[2V-1]«[N]+ [lacună].
Această echivalenţă dintre excluderea unei particule şi includerea unei lacune se extinde şi la cazul mai multor (v) particule excluse, respectiv incluse:
[N-v]«[N] + [v lacune].
Ea e utilă în special în cazul IV>v (lacune puţine), servind la reducerea numărului de grade de libertate ale sistemului în discuţie: studiul sistemului [N — v] revine la studiul celor
v	lacune, comportarea sistemului iniţial [N] fiind presupusă cunoscută. Introdusă întîi de Pauli în teoria spectrelor de raze x (în acest caz, lacunelese formeazăîn păturile interne ale atomilor, prin expulsarea electronilor corespunzători), echivalenţa menţionată a fost folosită de Dirac în teoria pozitronului (v.) şi, ulterior, în teoria generală a antiparticulelor (v. Particule elementare), pentru a fi introdusă de Peierls şi Heisenberg în teoria solidului şi a deveni astfel unul dintre cele mai utile concepte din fizica semiconductorilor. Se obişnuieşte să se numească şi gaura lacuna care provine din lipsa unui electron.
Caracterizarea completă a lacunelor (masa, viteza, etc.) conţine anumite elemente convenţionale asociate caracterului fictiv al lor. în baza teoremei de echivalenţă, impulsul unei lacune e egal şi de semn contrar cu impulsul particulei absente (pentru ca impulsul sistemului [N] + [lacună] să fie egal cu impulsul sistemului [N — T]). în cristale, în teoria zonelor (v.), antiegalitatea impulsurilor —	în	care mări-
mile cu indice se referă ia lacună (gaură) şi mărimile fără indice la particulele sistemului, conduce la alternativa:
mg=z~~mt vg~v sau ,r vg=z~l>t
Se admite convenţional prima posibilitate. Astfel, dacă din banda de valenţă a unui semiconductor (v.) lipsesc p electroni (ei fiind promovaţi, de exemplu, în banda de conducţie, ca efect al unei excitaţii termice sau electromagnetice), comportarea benzii de valenţă parţial depopulate (contribuţia ei la curentul electric, Ja absorpţia optică, polarizaţia electrică sau magnetică, etc.), e identică cu comportarea unei benzi de valenţă complete, peste care s-ar adăuga p lacune de sarcină q0> 0 şi masă —m0<0 ( — qQ şi m0 fiind sarcina şi masa electronului), introduse în stările de mişcare ale electronilor în realitate absenţi. Mai precis, în limbajul Mecanicii cuantice (v.),
V-*** wg=~w-
unde reprezintă funcţiunea de^undă a unei stări staţionare şi W, energia corespunzătoare. în teoria semifenomenologică a semiconductorilor, utilizată curent pentru interpretarea funcţionării dispozitivelor din tehnică (diode, transistoare, foto-elemente, etc.), purtătorii de sarcină provin de Ia marginea benzilor şi mişcarea lor, sub influenţa cîmpurilor exterioare perturbatoare, se desfăşoară ca şi cînd ei ar fi „liberi", dar ar avea o „masă efectivă" mQj sau	diferită	de	masa lor
reală m sau Raportul mejjmQ, respectiv ef!mg depinde de. structura reţelei şi de starea 41» respectiv ^ , în care se găseşte purtătorul. Prin urmare, mgtejrl^g = mejl^Q Şi mgefz= = ~mej' Cum mej<0 pentru electronii de la marginea benzii de valenţă, rezultă	pentru	găurile	corespunzătoare,
cari se manifestă astfel ca particule „libere" obişnuite (viteza şi impulsul au aceeaşi direcţie, acceleraţia e dirijată după forţa care o produce).
Conceptul de lacună apare şi în problema conducţiei ionice a dielectricilor solizi (v.). în acest caz, prin lacună se înţelege absenţa unui ion, pozitiv sau negativ, dintr-un nod al reţelei.
Lacuna stratigrafica
16
Ladinian
d
Pentru a deosebi lacunele asociate cu absenţa electronilor (găurile) de cele asociate cu absenţa ionilor, ultimele se numesc adeseori goluri sau ,,vacanţe".
1.	Lacuna stratigrafica. GeoL: Totalitatea formaţiunilor
geologice cari I ipsesc în dreptu I unei suprafeţe de discordanţă (v.). Se consideră, de obicei, că intervalul de timp geologic corespunzător depunerii acestor formaţiuni e egal cu intervalul de timp în care regiunea respectivă a fost exondată (v. şî sub Exondare) şi supusă eroziunii (lacună de eroziune sau de sedimentare), deşi	se constată	3	_
că timpul geologic de depunere	e mai lung.	f	o
în dreptul suprafeţei de discordanţă (v. fig.)	^
lipsesc formaţiunile d şi e. Dacă	elementele	^
psefitice sau dacă materialul de	umplutură	a
al fosilelor remaniate din baza formaţiunii.7	Lacuna,
sînt din formaţiunea dsau din jumătatea inferioară a lui e, înseamnă că aceste formaţiuni s-au depus, dar au fost erodate ulterior în timpul unei exondări care a intervenit în perioada de depunere a formaţiunii e.
Determinarea exactă a lacunei stratigrafice şi a lacunei de timp prezintă importanţă la: întocmirea hărţilor paleo-geografice şi lltofaciale, unde liniile vechi de ţărm corespund liniilor de anulare a lacunelor de sedimentare, iar limitele actuale de eroziune (folosite la hărţile litofaciale) sînt date de diferenţele dintre valoarea lacunelor stratigrafice; prospecţiunile de zăcăminte eluviale (de ex. bauxita) cari apar în dreptul suprafeţelor de discordanţă; stabilirea vîrstei cutărilor în cazul discordanţelor unghiulare.
2.	Lacustru. Urb.: Calitatea unui oraş sau a unei locuinţe de a fi amplasate pe piloţi, la malul acelor, în special al lacurilor (oraş palafit sau locuinţă palafită). în epoca pietrei lustruite şi pînă în epoca fierului s-au construit multe aşezări lacustre la malul lacurilor din Elveţia, Italia de nord, etc. Astfel de locuinţe se mai găsesc în Oceania.
3.	Lada, pl. lăzi. Gen., Tehn. .'Obiect poliedric cu un gol interior şi cu pereţi relativ subţiri, de dimensiuni mai mari decît ale unei cutii (v. Cutie 1), care serveşte la ambalarea pentru transport sau pentru păstrare a diferitelor obiecte sau materiale. Lăzile se
I. Tipuri de iâzi. o) lada de carton (pentru cutii de chibrituri); b şi e) Iâzi speciale, cu pereţi discontinui (pentru fructe); c) lada specială pentru butelii; d) lada de lemn fixa, cu pereţi continui, întărită cu şipci; f şi g) ladă pliantă montată, respectiv pliată.
construiesc, de obicei, din lemn sau din semifabricate de lemn (v. fig. /), din carton şi, rareori, din tablă (v. fig. //); ele pot fi cu sau fără capac fix ori mobil, eventual şi cu încuietoare şi cu mînere pentru mînuire.
Lăzile de carton simplu sau ondulat (v. fig. I a) sînt folosite la ambalarea obiectelor cu greutate mică, de exemplu fructe, ouă, cutii de lapte praf, etc.
Lăzile de lemn sînt lucrate, în general, fără îngrijire deosebită, din scînduri brute ori geluite sau din placaj, şi se încheie cu cuie, cu agrafe de sîr-mă, cu colţi monobloc cu scîndurile, etc. în general, părţile unei lăzi para-lelepipedice sînt un fund, două capete, două părţi laterale, un capac şi şipci pentru încheiere. Lada poate avea pereţi continui (v. fig. I d) sau discontinui (v. fig. / b, c şi e), de exemplu lăzile pentru fructe, pentru geamuri, hîrtie, etc.; lada poate fi întărită la exterior cu
//. Ladă metalică pentru depozitat valori poştale.
1) pereţi laterali; 2) fund; 3) capac; 4) mîner; 5) caretă.
chingi de balot, iar în interior poate fi căptuşită cu foi de metal, de carton, etc.
Lăzile mari şi lăzile pentru export se încheie de obicei la locul de folosire, fiindcă ar ocupa un spaţiu prea mare la depozitare şi la transport; uneori se folosesc lăzi pliante (v. fig. I f şi g).
4.	~ isotermicâ. Tehn.: Ladă în care se poate menţine un timp relativ scurt (pînă la cîteva zile) o temperatură aproximativ constantă. Are pereţi dubli, între cari se găsesc materiale izolante (plută, vată de sticlă, saltele de rumeguş, etc.). Pereţii interiori sînt executaţi din lemn, din materiale plastice sau din tablă protejată contra umezelii (prin emailare, metalizare, zincare, cositorire, vopsire, etc.). Pereţii exteriori sînt executaţi din tablă sau din lemn. Lada poate avea la interior rafturi şi e echipată cu una sau cu mai multe uşi etanşe.
Lăzile isotermice sînt folosite pentru transportul — mai rar pentru păstrarea—produselor alterabile la variaţii de temperatură, şi, în special, pentru transportul produselor alimentare, pe calea ferată sau cu autovehicule.
Pentru menţinerea produselor la o temperatură cît mai joasă, de cele mai multe ori, înainte de introducerea în lăzi, ele sînt răcite; uneori se introduc în lăzi şi recipiente etanşe cu gheaţă sau cu amestecuri refrigerente (de ex. pentru păstrarea îngheţatei). Lăzile isotermice sînt folosite şi pentru păstrarea şi transportul mîncărilor calde, gătite, de la locul de preparare la locul de consum (la cantinele marilor întreprinderi, ale şantierelor, etc.).
5.	Lada	alimentatoare. Ind. text. V. Alimentatoare,	ladă —.
e.	Lada	de distribuţie. Ind. hîrt.: Sin.	Cutie de	alimentare. V. sub	Hîrtie, maşină de fabricat
7.	Ladinian. Stratigr.: Etajul superior al	Triasicului	mediu,
cuprins între zona cu Paraceratites trinodosus (lllyrian) a Anisia-nului superior şi zona cu Trach/ceras aonoides (Julian) a Carnia-nului inferior. Ladinianul cuprinde trei subetaje şi anume de jos în sus: Fassanianul, cu Protrachyceras reizi (Stratele de Buchenstein); Langobardianul, cu Protrachyceras archelaus, Monophyllites wengensis şi Daonella lommeli (Stratele de Wen-gen); Cordevolianul, cu Trachyceras aon şi Lobites pisum (Strate de St. Cassian).
Faciesurile Ladinianului sînt în general foarte variate. Faciesurile de mare mai adîncă sau de larg sînt reprezentate prin: calcare roşii de tip Halstatt; calcare nodulare cu nodule silicioase (calcare de Reifiing în Alpii de Nord); calcare negricioase în plăci (Strate de Buchenstein în Alpii de Sud), toate aceste depozite conţinînd amoniţi şi lamelibranhiate cu cochilia subţire (Daonella).
Zona neritică, pînă la zona sublitorală, e caracterizată prin dezvoltarea dolomitelor masive cu diploporide şi corali (dolo-mitele de Ramsau în Alpii de Nord, de Schlern în Alpii de Sud); a calcarelor recifale masive, sau în bancuri groase cu diploporide
Ladogîan
17
Lagăr
s
şi acumulări locale de brahiopode şi gasteropode (calcarele de Wetterstein în Alpii de Nord, de Esino şi Marmolata în Alpii de Sud); a calcarelor, marnoase cu culoare închisă (Stratele de Partnach în Alpii de Nord) şi a breciilor sau a lentilelor de calcar masiv (breciile şi calcarele de tip Cipit, intercalate în Stratele de St. Cassian din Alpii de Sud). Local se dezvoltă şi depozite grezoase şi argiloase (Stratele de Arlberg, în Alpii de Nord).
în timpul Ladinianului a avut loc în Alpi şi, local, în Carpaţi şi în Dobrogea, o intensă activitate vulcanică, caracterizată prin efuziuni, în parte subaeriene, de augitporfire, melafire şi diabaze, însoţite de depuneri de tufuri şi de aglomerate (Stratele de Buchenstein şi Stratele de Wengen). De asemenea, s-au produs intruziuni de monzonite, gabbrouri, sienite (în parte nefelinice), porfire, aplite, essexite, camptonite şi monchi-quite. Mişcări cu caracter orogenic s-au produs, în timpul Ladinianului, în Caucaz şi în regiunile circumpacifice (japonia).
în ţara noastră, Ladinianul e reprezentat prin calcare roşii sau cenuşii de tip Halstatt cu o bogată faună de amoniţi şi specii de Daonella (Lutul Roşu în Dobrogea de Nord, Cîmpulung moldovenesc în Carpaţii orientali, podişul Vaşcăului în Munţii Apuseni), calcare marnoase şi marne cenuşii cu Daonella (la Somova în Dobrogea de Nord, în munţii Codrului, în partea de vest a Munţilor Apuseni), jaspuri roşii şi calcare cenuşii cu Daonella (în masivul Rarău din Carpaţii orientali), calcare recifale cenuşii şi albe cu brahiopode în Dobrogea de Nord (pe insula Popina), în Cîmpia romînă (la Giurgiu) şi în Carpaţii orientali (în dealul Melcilor-Braşov), calcare negricioase în plăci sau în bancuri, în parte vermiculare (în Munţii Apuseni, în partea occidentală a Dobrogei). Tot ladiniene sînt, probabil, şi diabazele din podişul Niculiţel, ca şi porfirele de la Somova, Isaccea, Consul-Meidanchioi (Dobrogea de Nord), cum şi porfirele bostonitice cari suportă klippe de calcare neotriasice în partea centrală a munţilor Persani.
1.	Ladogîan. Stratigr.: Sin. Formaţiunea ladogiană (v. sub Karelian).
2.	Lcsgâr, pl. lagăre. Mş.: Organ de maşină folosit pentru r.ezemarea şi ghidarea unui arbore sau a unui ax, cărora le permite mişcări de rotaţie sau de oscilaţie. Lagărul, în care în general se introduce fusul unui arbore sau al unui ax, preia forţele transmise prin acesta şi le comunică corpului pe care e montat sau în care e incorporat (fundaţie, batiu de maşină, carcasă, etc.).
în general, la un lagăr se deosebesc: corpul lagărului, un element intermediar, în inter,orul corpului, anume bucea, cusinet sau rulment; dispozitive (de ex. gre.oare, inele, etc.) sau numai o canal.zaţie de ungere; canale de răcire, numai La unele lagăre; şuruburi de fixare, ştifturi de centrare, pispozitive de reglare a jocului dintre elementul intermediar si us, etc. Lagărele, cari se montează orizontal, înclinat sau vertical ^ ,jy. şi Crapodină), după caz, pot fi imobile (fixe) sau mobile, -Ultimele efectuînd o mişcare împreună cu fusul. Sin. Palier. După felul frecării dintre fus şi elementul intermediar, lagă-„./rele se clasifică în trei grupuri principale: lagăre cu alunecare, Şlagăre cu rostogolire şj lagăre combinate (alunecare şi rostogolire).
Lagăr cu alunecare: Lagăr, de obicei cu o bucea r'J sau cu cusinet, la care între suprafaţa sa de contact cu fusul şi cea a fusului se produce o alunecare, în serviciu, deci şi. frecare prin alunecare. Lagărele cu alunecare, numite şi lagăre krrl netede sau lagăre lise, se utilizează în special în cazurile în tei cari forţa transmisă de fus are valori mari, iar viteza periferică teg a fusului e mică sau mijlocie. După direcţia de acţionare a forţei transmise de fus, lagărele cu alunecare pot fi radiale, axiale, radial-axiale sau axial-radiale (distincţia dintre ultimele două categorii depinde de componenta predominantă a forţei respective).
Proiectarea lagărelor cu alunecare se efectuează considerînd formulele deduse pe baza teoriei hidrodinamice a ungerii. în conformitate cu această teorie e necesar să se determine (la lagărele radiale):
— Grosimea minimă a peliculei de lubrifiant
4, 1 v. nl
1.91 000 p (d + /)
unde d şi / (cm) sînt diametrul nominal şi lungimea activă a fusului, 7](kgfsm-2) e viscozitatea absolută a lubrifiantului la temperatura de regim, n (rot/min) e turaţia fusului şi ^(kgf/cm2) e presiunea efectivă de contact între fus şi cusinet.
Condiţia realizării unei ungeri corecte, prin menţinerea continuităţii peliculei de lubrifiant, e:
max 2~ ’
unde hj şi A. sînt. înălţimile asperităţilor rezultate din prelucrare pe suprafaţa fusului, respectiv a cusinetului, iar fmax e săgeata maximă rezultată prin încovoierea fusului în lagăr.
— Temperatura medie a peliculei de lubrifiant, cînd lagărul e în serviciu, e:
/
- +
pri6 i d 24 a* l
unde te e temperatura din exteriorul lagărului, / e un coeficient de transformare a viscozităţii relative Engler în viscozitate absolută, â e un coeficient experimental care consideră condiţiile de ungere şi posibilităţile de răcire ale lagărului, iar restul notaţiilor sînt ca mai sus. Valoarea temperaturii/ ^ permite să se stabilească modul răcirii lagărului (naturală sau artificială).
Lagărele radiale preiau solicitările orientate perpendicular pe axa lor, iar constructiv pot fi incorporate sau cu carcasă proprie.
Lagărele incorporate sînt lipsite de carcasă sau de baza (soclul) carcasei, care e înlocuită cu un locaş executat într-un organ de maşină. Locaşul lagărelor fără carcasă e o cavitate cilindrică practicată în dreptul unei îngro-şări (bosaj), în care fusul se introducejaxial,
(v. fig. I); locaşul lagărelor fără baza carcasei e o cavitate semi-cilindrică practicată la o margine a organului de maşină, avînd un capac amovibi I, ceea ce permite introducerea laterală a fusului (v. fig. II a şi b).
Lagărele incorporate.cari pot fi imobile (v. f.g. II a) sau mobile (v. f.g. II b), sînt folosite în special în construcţia maşinilor.
Lagă rele cu carcasă sînt fie cu carcasa monobloc, numite şi lagăre inelare sau . broască, fie cu carcasa din două bucăţi. Aceste lagăre pot fi rezemate (aplicate), adică cu carcasa montată pe un suport, pe o placă de fundaţie, etc., iar uneori suspendate, adică cu carcasa montată pe o grindă, pe o consolă, etc.	_	;;
/. Lagăr cu a-lunecare, fără carcasă.
1) cusinet; 2) canal de ungere; 3) fus.
II. Lagăre incorporate, o) fix; b) mobil; 1) capacul lagărului; 2) cusinet; 3) fus; 4) şurub de strînşere; 5)arbo-' rele motorului; 6) bielă.
2
Lagăr
18
Lagâr
o) lagăr inelar (broască) fără cusinet; b) lagăr-broască cu carcasa monobloc; 1) carcasa lagărului ; 2) cusinet; 3) şurub de strînşere.
Lagărele cu carcasa monobloc pot fi cu element intermediar sau fără acest element (v. fig. III a). Lagărele simple se confecţionează din fontă sau oţel, fiind eventual căptuşite cu material antifricţiune, iar cele cu bucea sau cusinet au numai acest element confecţionat din material antifricţiune sau căptuşit cu un astfel de material (v. fig. III b).
Lagărele monobloc au o construcţie simplă şi sînt utilizate pentru forţe radiale mici, la fusuri cu diametrul între 10 şi 200 mm. Prezintă dezavantajul că pentru scoaterea arborelui e necesară demontarea lor de pe organul de sprijinire (de ex. fundaţie), ceea ce impune ca la fiecare nouă montare să se verifice coaxiaiitatea axelor lagărelor. Aceste lagăre nu pot fi utilizate de-cît pentru fusurile	^
terminale (de capăt) ale arborilor.
Lagărele cu carcasa dm două bucăţi, şi anume bază (soclu) şi capac, se execută cu cusineţii blocaţi sau cu cusineţii oscilanţi.
Sin. Lagăre autoorien-tabile.
Lagărul cu c u s i neţi blocaţi,
(v. fig. IV) e constituit din baza carcasei şi un capac, avînd uneori o cuvă pentru colectarea uleiului scurs din lagăr, cum şi cusineţi căptuşiţi cu material antifricţiune sau confecţionaţi dintr-un astfel de material, şuruburi pentru prinderea capacului pe soclu şi şuruburi pentru fixarea lagărului pe fundaţie sau pe suportul respectiv. Pentru reglarea strîngerii cusineţi-lor, respectiv a jocului funcţional dintre fus şi cusineţi, se utilizează uneori adausuri executate din tablă de cupru de diferite grosimi, cari se montează în pachet între capacul şi soclul lagărului.
Lagărele cu carcasa din două bucăţi, cu cusineţi blocaţi, se utilizează în special pentru arbori rigizi, cu fusuri terminale sau intermediare scurte.
Lagărele cu cusineţi oscilanţi au forma similară celor cu cusineţi blocaţi, decari se deosebesc însă prin construcţia şi prin modul de montare a cusineţilor (v. fig. V).
IV, Lagăr cu cusinet blocat.
1) capacul lagărului; 2) soclul lagărului, cu cuva de colectare a uleiului; 3) cusinet blocat, cu căptuşeală de compoziţie; 4) gresor; 5) şurub de strîngere.
V. Lagăre cu carcasa din două bucăţi, cu cusineţi oscilanţi, o) cu inele de ungere; b) cu ungere prin dispozitiv de ungere ; 7) capacul palierului; 2) soclul palierului cu cuva de colectare a uleiului; 3) şurub de strîngere.
La aceste lagăre, cusineţii sînt mai lungi şi au pe suprafeţele exterioare cîte o proeminenţă în formă de calotă sferică; ambele calote, ale cusineţilor superior şi inferior, sînt dispuse simetric faţă de axă şi fac parte dintr-o sferă cu diametrul D. Datorită acestor calote, cusineţii se montează articulat în soclul şi în capacul lagărului, deci în serviciu se pot
UT
_/
VI. Dispozitive de corectare a jocului de uzură. a) corectarea jocului, cu şurub; b) corectarea jocului, cu pană; 1) cusinet;
2)	piesă mobilă de apăsare; 3) pană deplorabilă; 4) şurub de corectare.
orienta după direcţia instantanee a fusului, cînd axa acestuia se deformează. Jocul dintre fus şi cusineţi se reglează, în acest caz, cu dispozitive echipate cu şuruburi cu filet fin, cu cari se apasă pe cusinetul superior, fie direct, fie prin intermediul unei pene (v. fig. VI). Lagărele cu cusineţi oscilanţi se folosesc pentru arbori la cari fusurile au diametru! de 3-**4 ori mai mare decît lungimea, diametrul cusineţilor fiind de cele mai multe ori de 25* * * 110 mm.
Lagărele rezemate, numite şi aplice, pot avea carcasa montată pe o placă de fundaţie, pe un cadru sau pe un suport-capră.
Placa de fundaţie e de obicei turnată din fontă sau confecţionată din tablă de oţel. Fig. VII reprezintă o placă turnată	[ ~~~~~
din fontă, formată dintr-o placă de legă-	f
tură 1 fixată de fundaţie (suport) CU vil. Dispozitiv de reglare, ajutorul şuruburilor 2 (două, patru sau j) p[acă de legătură; şase şuruburi, după lăţimea lagărului), din 2) şurub de fixarea plă-penele 3 pentru reglarea transversală a cii; 3) pană de reglare; poziţiei carcasei faţă de placă, din adausul4 4) adaus; 5) şurub de şi din şuruburile 5 de prindere a lagă- fixarea lagărului, rului de placă.
Cînd arborele străbate un perete, pentru montarea lagărului se foloseşte un cadru înzidit în perete. Fig. VIU reprezintă un cadru format din scheletul 1 şi din pragul 2 cu canalele 3 în formă de T, astfel încît şuruburile de fixare a carcasei lagărului pot fi deplasate împreună cu aceasta, în scopul de a realiza coaxiaiitatea necesară la montaj.
Din acest motiv, şuruburile pentru fixarea carcasei lagărului pe pragul cadrului au capul de formă pătrată.
Cînd axa fusului e situată Ia o înălţime mare faţă de fundaţie, de postament, etc., carcasa lagărului se montează pe un suport-capră (v. fig. IX), care se fixează cu şuruburi de fundaţie, de postament, etc. Suporturile-capră se execută atît prin turnare, cît şi din profiluri de oţel îmbinate prin sudură.
Reglarea poziţiei carcasei în plan orizontal, faţă de suprafaţa de sprijin a suportului, se obţine prin deplasarea longitu-
		1
-^r		1 1
-ip	U-4S-	_J 3-	1
VIII. Lagăr cu cadru.
1) cadru; 2) pragul cadrului; 3) canal de culisare a şurubului de fixare a lagărului; d) distanţa dintre şuruburile de fixare; h) înălţimea axei fusului; Df) diametrul fusului.
Lagăr
19
Lagăr
dinală sau transversală a lagărului, care apoi se fixează în poziţia necesară cu şuruburi; pentru uşurarea reglării se folosesc uneori şi pene aşezate între părţile laterale ale carcasei şi suportul-capră. Reglarea poziţiei în plan vertical se obţine prin adausuri metalice, introduse sub corpul lagărului.
Lagărele suspendate pot fi montate pe o consolă (fixată de un zid, de un organ al unei maşini, etc.'l sau pe un suport (fixat
dintre şuruburile de fixare; h) înălţimea axei fusului; Df) diametrul fusului.
IX. Lagăr cu capră.
1) capră; 2) şanţ de culisare a lagă-de tavan), eventual pot fi suspen- rului; 3) şurub de fixare; d) distanţa date oscilant (lagăr-gheară). ^in+re Cl-"hl-il-	fiv—‘
Lagărele suspendate, p e o consolă (v. fig. X), fixată de zid sau de o coloană (de ex. Ia maşinile-unelte), reclamă o consolă care să permită reglarea poziţiei lagărului, în plan orizontal şi vertical/şi să le asigure libertatea de oscilaţie. în acest scop, consola e echipată cu calote sferice reglabile, cari permit atît reglarea în spaţiu a poziţiei lagărului, cît şi orientarea acestuia după direcţia momentană a fusului, cînd axa lui se deformează; prin reglarea calotelor sferice se poate compensa, în unele cazuri, jocul datorit uzurii fusului, respectiv a cusinetului. în general, astfel de lagăre se execută pentru diametri de fusuri cuprinşi între 30 şi 100 mm, lungimea consolei variind între 200 şi 700 mm, iar pentru a mări posibilitatea de reglare a poziţiei lagărului, în majoritatea cazurilor găurile din consolă pentru introducerea şuruburilor de fixare a acesteia au formă ovală. Consolele sînt de obicei „deschise", fapt care permite introducerea laterală a carcasei lagărului (între cele două braţe ale consolei).
Lagărele suspendate pe console de perete se folosesc în special cînd fusurile transmit forţe mici (de ex. Ia transmisiuni
simetrie a şuruburilor cu cari e fixat de tavan, de grindă, etc., se deosebesc lagăre suspendate deschise axate şi dezaxate. — Fig. XI a reprezintă un lagăr deschis axat, format din carcasa 1, din şuruburile de reglare 2 cu calote sferice, din
suportul 3, ungătorul 4 şi
o) lagăr de perete; b) lagăr de coloană; 1) carcasa lagărului; 2) şurub de reglare (cu calote sferice); 3) consolă; 4) şurub de fixare a consolei; 5) coloană; /)’ lungimea consolei; h) distanţa dintre şuruburile de fixare a consolei.
prin curele) şi arborii sînt flexibili; dacă forţele transmise de fusuri sînt mari şi arborii sînt rigizi (de ex. la transmisiuni cu angrenaje) se folosesc console simple, adică fără lagăr propriu, pe cari se montează un lagăr rezemat.
Lagărele suspendate de tavan sînt asamblate cu un suport fixat de plafonul încăperii sau de o grindă a acesteia. Se întîlnesc, de cele mai multe ori, două variante constructive, după forma suportului, şi anume: lagăre suspendate deschise şi lagăre suspendate închise.
Lagărele suspendate deschise permit introducerea laterală a fusului şi a carcasei lagărului în suport, fără demontarea acestuia. în funcţiune de poziţia axei fusului faţă de axa de
XI. Lagăre suspendate, deschise, o) lagăr axat; b şi c) lagăre dezaxate ; 1) carcasa lagărului; 2) şurub de reglare (cu calote sferice); 3) scaun ; 4) ungător; 5) cuvă de colectare a lubrifiantului; 6) traversă de oţel profilat; 7) grindă de lemn; d) distanţa dintre şuruburile de fixare a scaunului; /) lungimea de dezaxare.
carcasei I şi, implicit, a fusului arborelui, cît şi libertatea de oscilaţie a carcasei, datorită calotelor sferice de la partea frontală a şuruburilor; aceste şuruburi de reglare permit şi corectarea jocului de uzură al cusineţilor lagărului. — Fig. XI b şi c reprezintă două lagăre deschise dezaxate, cu carcasa şi fusul deplasate cu distanţa I faţă de axa de simetrie a şuruburilor de fixare, ceea ce permite fixarea lor de grinzi cari nu se găsesc în planul vertical al axei fusului. în majoritatea cazurilor, suportul se fixează de tavan sau de o grindă a încăperii respective, cu ajutorul şuruburilor.
Lagărele suspendate închise (v. fig. XII) au suportul deforma unui cadru, fapt care permite ca fusul să fie introdus numai axial (prin suport), eventual prin demontarea acestuia. Dacă suportul e echipat cu şuruburi de reglare cu cap în formă de calotă sferică, carcasa lagărului are I ibertatea de a osci la. Uneori suportul are forma unui cadru simplu (v. fig. XII b), în care caz carcasa lagărului se montează pe talpa suportului.
Lagărele suspenda- XIL Lagâre suspendate, închise. t e o s c i I a n t se folosesc la o) lagar suspendati ,nchis. b) scaun osiile anumitor vehicule (tram- simp|u. () carcasQ lagaru,ui; 2)surub vaie, locomotive electrice, etc.), de re?lare (cu calote sterice). unde se monteaza suspendate pe 3) scaun. 4)şurubde fixareaOTUnll. axa motorului, avmd carcasa so- |ui;5) şanţde culisare a lagărului; lldarizata CU corpul acestuia. Fie- d)distanta dintre şuruburile de fixare care motor e echipat cu cite doua a scaunu|ui. h) imeQ de ampla3Q.
lagare de acest fel (v. fig. XIII), ment a fusului; Df) diametrul fusului, cari susţin o parte din greutatea
lui, restul greutăţii motorului fiind transmisă cadrului vehiculului prin intermediul unor resorturi elicoidale sau lamelare,
2
Lagăr
20
Lagăr
montate cu scopul de a amortisa şocurile transmise de lagăr. Acest lagăr are, da obicei, cusineţi căptuşiţi cu material antifricţiune. Sin. Lagăr cu nas, Lagăr-gheară.
Lagărele axiale, cu alunecare, preiau sol i-citările orientate în direcţia axei Jor. Lagărul axial montat la extremitatea unui ax se numeşte crapodină(v.), în care caz fusul axului -e, un pivot.
Lagărele radial-axiale sau axial-ra-diale pot prelua şi transmite atît componentele radiale cît şi componentele axiale ale forţei transmise de fus, dacă această forţă e orientată după o direcţie înclinată faţă de axa principală a arborelui. De obicei se utilizează una dintre următoarele variante constructive, în funcţiune de forma fusului, cari sînt lagăre cu guler, cu caneluri şi conice.
Lagărele cu guier au forma asemănătoare cu a lagărelor radiale, de cari se deosebesc.prin faptul că au cusineţii cu gulere unilaterale sau bilaterale, deoarece se folosesc pentru fusuri cu umerii mai mari. Componentele radiale mari ale forţei sînt transmise lagărului prin suprafaţa cilindrică a cusineţi lor, iar componentele axiale (mici) sînt transmise'gulerului cusineţilor prin intermediul umerilor fusului.
Lagărele cu caneluri (v. fig. X/V) au cusineţii cane-Iaţi, numiţi şi cusineţi-pieptene, deoarece se folosesc pentru fusuri cu gulere echidistante, cari pătrund în canelurile cusineţilor respectivi. Datorită suprafeţei de contact mărite (între caneluri şi gulerele fusului), aceste lagăre- pot transmite forţe axiale, mari.
XIV. Lagăr cu caneluri.	XV.	Lagăr	conic.
1) capacul lagărului; 2) soclul lagărului; 3) lichid 1) capacul lagărului; de răcire; 4) canal-de ungere; 5) cuvă de colec- 2) cusinet conic; 3) corpul tarea uleiului; 6) cusinet; 7) fus-pieptene (fus	lagărului,
gulerat); 8) gulerul fusului.
Lagărele conice (v. fig. XV) au suprafaţa interioară în formă de trunchi de con, ca şi cea a fusului, «generatoarea fiind astfel înclinată, încît forţa transmisă de fus să fie aproximativ' normală pe ea. Aceste lagăre sînt utilizate adeseori la ciIindreie de laminor, deoarece pot prelua forţe radiale şi axiale mari.
Lagăr cu rostogolire: Lagăr Ia care elementul intermediar dintre fus şi corp e format din corpuri de rostogoli re montate în contact direct (ace) sau prin intermediul
XIII. Lagăr-gheară, la mecanismul de antrenare al unui vehicul electric.
0 lagăr-gheară; 2) osie motoare; 3) recipient de ulei al lagărului; 4) motor electric de tracţiune; 5) pinionul motorului electric; 6) cutie de angrenaje; 7) resort de suspensiune elicoidai; 8) traversă a cadrului vehiculului.
unor inele. în ultimul caz, inelele şi corpurile de rostogolire formează un organ complex, separat, numit rulment (v.). Prin faptul că mişcarea de rotaţie a fusului arboreiui se realizează, prin intermediul corpurilor de rostogolire, frecarea e tipic de rostogolire şi, în consecinţă, pierderile prin frecare sînt mult mai mici decît la lagărele cu alunecare.
Lagărele cu rostogolire pot fi radiale, axialeradial-ax ia le sau axial-radiale, după felul rulmenţilor (v.), iar constructiv pot fi incorporate sau cu carcasă proprie.
Lagărele incorporate nu au carcasă, aceasţa fiind înlocuită printr-o cavitate cilindrică sau semicilir.drică practicată într-un organ de maşină, astfel. încît în ultimul caz sînt reduse la un capac amovibil.
Rulmentul se montează, atît pe fus cît şi în cavitatea respectivă, cu a-justaje alese corespunzător, spre a asigura jocul funcţionar prescris între corpurile de rostogolire şi inele.
La gă rele cu carcasă (v. fig. XV/) sînt constituite dintr-o carcasă monobloc (cu capac lateral) sau din două bucăţi (corp şi capac), în care se montează rulmentul.
Lagărele cu carcasă pot fi rezemate sau suspen-	°) Ictgăr de	carcasă monobloc; b).	lagăr	cu car-
date,- ca şi lagărele CU	cas&	din două	bucăţi	(bipartită);. 1)	carcasa
alunecare, iar fusul ar-	lagărului;	2)	capac	de	reţinere;	3)	capacul
borelui se introduce în	lagărului;	4)	rulment; 5) fus.
interiorul rulmentului.
fn funcţiune de forma corpurilor de rostogolire (v. Corp rostogolitor) ale rulmentului respectiv, se deosebesc lagăre cu ace, cu bile, cu role (în formă de butoiaşe, cilindrice sau conice),- cu role elastice sau cu role înfăşurate. Lagărele cu rostogolire se utilizează în special pentru turaţii medii şi înalte ale fusului, în construcţiile de maşini, la cari mărimea pierderilor prin frecare are un roi important. Aceste lagăre, cari pot prelua forţe radiale, axiale sau combinate, sînt în generai mai costisitoare şi au o durabilitate mai mică decît a lagărelor cu alunecare.
Proiectarea unui lagăr cu rostogolire consistă în stabilirea mărimii, a direcţiei şi a modului de acţionare a forţei transmise de fus, în alegerea tipului de rulment adecvat şi în dimensionarea (verificarea) carcasei lagărului. De asemenea, fa proiectare se mai stabilesc: tipul organului de etanşare (carcasă-fus), lubrifiantul, organele de ungere şi perioadele de ungere.
Lagăr combinat:
Lagăr la care elementul intermediar e format atît din cusineţi cît şi din rulmenţi, cu 3	fj	q
scopul de a îmbina caracte-	v,,,,	.	„	+
.	\ r .	,	,	,	XVII.	Lagare	combinate,
ristici e funcţionale ale celor	„v	,v • i \
. 1 .	.	o) radial; b) axial; c) same.
doua tipuri de lagare.
Astfel, la lagărele combinate e evitată frecarea mixtă, care produce de obicei uzura rapidă a lagărelor cu alunecare, deoarece chiar sub sarcină suprafeţele în frecare (fus-cusinet) sînt menţinute la o distanţă de cîţiva microni, de către rulmentul lagărului combinat. Sarcina totală e preluată, la turaţii joase,
Lagena
21
Ligcange, ecuaţiile lui ~
numai de rulmentul respectiv, care se descarcă apoi pe măsura creşterii turaţiei, sarcina fiind astfel preluată treptat (pe măsura formării penei hidrodinamice) de către lagărul cu alunecare.
Se execută lagăre combinate radiale (v. fig. XVII a), axiale (v. fig. XVII b) şi sanie (v. fig. XVII c), pentru deplasări longitudinale, de exemplu la masa maşinilor-unelte.
Lagărele combinate prezintă următoarele avantaje: au durabilitate mai mare decît a lagărelor obişnuite cu alunecare sau cu rostogolire; sînt silenţioase; preţul de cost e relativ redus, prin faptul că pot fi utilizaţi rulmenţi din serii mai uşoare. Ele reclamă însă un volum de muncă mai mare pentru prelucrare, montare şi reglare, cum şi toleranţe mai strînse pentru piesele componente.
Datorită rezistenţei mici pe care o opun la pornire sau în funcţionarea de regim, cum şi bunei funcţionări în regim forţat, lagărele combinate se utilizează la solicitări mari (sau cu vibraţii, şocuri) şi la turaţii medii şi înalţe. Sin. Lagăr cu frecare combinată de alunecare şi rostogolire.
1.	Lagena. Paleont: Foraminifer cu test caicaros perforat, constituit dintr-o singură cameră (formă monoloculară). Aper-tura radială, rotundă sau ovală, e adeseori situată
în vîrful unei prelungiri a camerei.	/I
E genul tip al familiei Lagenidae, din care	Â
numeroase specii se întîlnesc începînd din Jurasic	///l\\\
pînă azi. Specia Lagena gracillima a fost întîlnită	if/J/j
în Miocenui de la Cornu-Prahova.	j|Mj
2.	Lagena, pl. lagene. Arh.: Vas antic, cu
gîtul strîmt, similar sticlelor de azi, care servea Lagena sulcata. la păstrarea vinului.
3.	Lagrange, coordonate Mec., Fiz.: Parametri geometrici scalari independenţi (distanţe, unghiuri) q^ {k=1, 2,	n),
variabili în timp, ale căror valori instantanee determină univoc, în orice moment, configuraţia geometrică şi poziţia unui sistem de puncte materiale în raport cu un referenţial. Sin. Coordonate lagrangiene generale, Coordonate generalizate.
Considerînd un sistem (A) de n puncte materiale A., supuse la p legături olonome, poziţia punctului A. în coordonate generalizate qx, q%, ••*, q%n e determinată prin „vectorul" lui de poziţie în
»•,■(?!. Î2. *), ale cărui coordonate cartesiene
(îl . ?2 ■ • ' • ' Iz» ■ *) = Xi (<?£ • 0
yry^k' *)■
(U't)
sînt funcţiuni continue şi derivabile în raport cu timpul, de cîte ori e nevoie.
Corespondenţa dintre coordonatele cartesiene *•., j-, şi parametrii q^ trebuie să fie biunivocă:
**=/(*,-. -V
ceea ce implică condiţia ea determinantul funcţional al sistemului să fie diferit de zero.
„Mişcarea" punctului figurativ (q) al întregului sistem pe traiectoria sa, în spaţiul configuraţiilor, e dată prin ecuaţiile:
(>6=1, 2,-.., A)
cari reprezintă parametric „traiectoria14 punctului figurativ, •fixînd în fiecare moment t poziţia punctului figurativ (q) pe curbă. Mişcarea sistemului (A) de puncte materiale e reprezentată prin mişcarea punctului (q) în spaţiul figurativ, a cărei determinare conduce la cunoaşterea mişcării sistemului (A) în 'spaţiul euclidian tridimensional.
Mărimile dqg(&=1,2, •••,») indică deplasările „reale‘‘'generalizate, iar mărimile indică deplasările virtuale generalizate, corespunzătoare trecerii sistemului mobil din poziţia dată de >n poziţia infinit apropiată dată de qx + dqlt +	respectiv	q2	+ 8?a, — , qH+	'
Prin analogie cu coordonatele cartesiene, derivatele în raport cu timpul ale coordonatelor generalizate se numesc viteze generalizate, reprezentînd componentele vitezei punctului figurativ pe traiectoria sa, după „axele" (q^ ale spaţiului figurativ, iar derivatele parţiale în raport cu coordonatele generalizate ale energiei cinetice totale T = T(q1, q2r’\qn> qx, <hr",qn, i) a unui sistem
j01 K ... K
Mi' c)#2 ’	’ n
se numesc impulsuri generalizate.
Coordonatele generalizate sînt folosite, în Mecanica analitică, la studiul sistemelor materiale cu un număr finit de puncte materiale, avînd un număr finit de grade de libertate.
4.	Lagrange, ecuaţia lui F!-z.: Relaţia:
n»l»u = n' •i1 •u1,
în care n şi n* sînt, respectiv, indicele de refracţie al mediului în care se găseşte un obiect şi indicele de refracţie al mediului în care se formează imaginea sa printr-un sistem optic; / şi /* sînt lungimile obiectului şi imaginii, iar u, respectiv u\ sînt unghiurile pe cari le formează cu axa sistemului optic o rază oarecare, care porneşte de la punctul de intersecţiune a obiectului cu această axă, şi unghiul pe care-l formează cu axa raza emergentă corespunzătoare.
Relaţia e un caz particular al ecuaţiei lui Helmholtz.
5.	Lagrange, ecuaţiile lui I.Mec.: Ecuaţii folosite în Mecanică, în studiul mişcării; se deosebesc ecuaţii de speţa întîi şi de speţa a doua.
Ecuaţiile lui Lagrange de speţa întîi; Sistemul de ecuaţii:
care se poate scrie în cazul unui sistem de n puncte materiale, anulînd parenteza din forma generală a principiului lui d'Alembert:
ÎL [-mk~r* + Pk+'Z \grad*9,]&r*“°.
k=\ V	,	J=1	_	_	_
dacă există l relaţii de legătură olonome (rlt r2- • -rn) = 0, unde e masa punctelor sistemului, F^ sînt forţele active
sînt vectorii de poziţie ai punctelor sistemului, r^ sînt acceleraţiile punctelor sistemului faţă de reperul fix, <ps sînt relaţiile de legătură ale punctelor sistemului, s e numărul de legături, ls sînt multiplicatorii lui Lagrange.
Ecuaţiile lui Lagrange de speţa a doua: Ecuaţiile de mişcare ale unui sistem mecanic cu n grade de libertate, formate dintr-un sistem de n ecuaţii diferenţiale de gradul al doilea cu n necunoscute qlt q2,cari sînt coordonatele generalizate sau coordonatele Lagrange (v. Lagrange, coordonatele ale sistemului, în raport cu un sistem de referinţă.
în cazul sistemelor olonome (cu legături integrabile exprimabile ca relaţii între coordonatele punctelor materiale ale sistemului), ecuaţiile lui Lagrange de speţa a doua sînt:
Lagrange, ecuaţiile lui ~
22
Lagrange, funcţiunea lui ~
unde T = T(qqk, t) e energia cinetică a sistemului, exprimată în funcţiune de coordonatele generalizate de vitezele generalizate q^ şi de timpul t, iar Q^ sînt forţele lagrangiene generale (forţele generalizate).
Forţa generalizată Q^, corespunzătoare coordonatei generată Li£
lizate qjg se determină din expresia 0^=-^—, în care e
lucrul mecanic elementar total al forţelor exterioare şi interioare, cînd variază numai coordonata generalizată qk cu depla-
/ SL
sarea virtuală 8q^\ ea e de natura unei forţe \F&s=--ş—J sau / ^Jk\
a unui cuplu	J, după cum coordonata generalizată
respectivă e o lungime s sau un unghi 0.
*	■> ţ
în ecuaţiile (1), ia calculul derivatelor parţiale —si ----------
^qk Mk
ale energiei cinetice, qk şi qk se consideră variabile independente.
Prin integrarea acestui sistem de ecuaţii de mişcare se obţin coordonatele generalizate în funcţiune de timp şi de 2 n constante de integrare, cari se determină prin impunerea condiţiilor iniţiale.
Dacă sistemul considerat e conservativ, adică dacă toate forţele cari se exercită asupra sistemului derivă dintr-o funcţiune de
0 U
forţă U(qlt q% ,*•*, #J, forţele generalizate sînt Qu = -z—.
Mk
iar ecuaţiile (1) capătă forma: m	,A=12.
Funcţiunea V (q±, #2, * • •, q^ = — U e energia potenţială a sistemului.
Prin introducerea funcţiunii lui Lagrange JKqj,, q^, /)== — T + U — T — V, ecuaţiile Iui Lagrange capătă forma concentrată:
d> v Mk’
Cînd coordonatele qk au fost alese astfel, încît subsistăîncă
n
un număr de m legături olonome	('-1' 2'•••■
k= 1
ecuaţiile lui Lagrange devin:
n).
i
(5)
Dacă sistemul e olonom, ecuaţiile (5) se reduc la:
APk_ 9T di
Qk °’
c)T
se obţin ecuaţiile(1),
de unde, făcînd înlocuirea ^ =	-==—— ,
respectiv (3).	0#£	0#£
i. Lagrange, ecuaţiile lui 2, Mec. fl.: Ecuaţiile de mişcare a unui fluid idea! (fără frecare), cînd funcţiunile necunoscute sînt coordonatele x, y, % ale poziţiei la momentul t a unei particule fluide date, iar variabilele independente sînt coordonatele a, b, c ale poziţiei iniţiale a particulei şi timpul /:
)d*~
, f
d*2J {
0
(x-P)p+(
(r - s^+fz-^l l da l ăW da p da (
z-Ş)ŞL-l^o
cV ) 0^ p
în aceste ecuaţii, X, Y, Z sînt componentele forţei masice specifice; p e presiunea şi p e densitatea fluidului.
Dacă forţele masice derivă dintr-un potenţial U, sistemul se transformă în:
Q2x	ofz	___10^
0^2 o)a	Q)a	Q/2	Q)a	£)a	P da
tfx ?)X	02j	1	Şp
o)t2 0£	0/2	W	0*2	0^	0£	p ^
02* 0* 0^ ^,0^5	___
0/2 '0<;	0/2	‘0^	0/2‘0^	0*	pâf’
Integrarea ecuaţiilor de mişcare în metoda Lagrange, în cazul general, prezintă mari dificultăţi şi de aceea se recurge fa ecuaţiile iui Euler (v.).
Ecuaţia de continuitate are, în sistemul Lagrange, următoarea formă:
Po
0*
CWo
IcWo
(âx)
la
(Şj) [9?]
N
o \q)^Jo |
N!
o \Q)C)o ;
, dx		95
0a	da	<da
c)x	dj’	
Q)t>		
	dJ	Q)Z
	q)C	l)e
unde sînt m multiplicatori ai lui Lagrange.
în cazul sistemelor neolonome de puncte materiale (cu legături neintegrabile) ecuaţiile centrale ale lui Lagrange au forma:
+	(A=1.2,	•••,«),
unde rk sînt vectorii de poziţie ai punctelor sistemului, pk sînt impulsurile generalizate, iar 8 este o variaţie virtuală arbitrară.
Dacă fluidul e incompresibil, p = p0i deci determinantul nu depinde de timp:
	: 0^	0J^	0^
	i o)a	0^	0)a
1	I 0^	0J	C)Z
0/	0^	0^	0^
	0*	dJ	05
	0f	0^	0 C
2. Lagrange, formula lui			Mat.
Mat: Sin. Formula creşterilor finite (v.).
3.	Lagrange, funcţiunea Iui Mec.:	Funcţiunea
=	qi,q2,-",qn.	qx,	?2avînd expresia Jl=*T + U,
Lagrange, Identitatea Iui —
23
Lagrange, spaţiul Iui ~
folosită în Mecanica analitică pentru transformarea ecuaţiilor lui Lagrange (v. Lagrange, ecuaţiile lui — 1 >:
d'W tok k
în ecuaţii de forma:
^ rWzJ 3*7.&
d /
= 0,
în cari T e energia cinetică a sistemului de puncte materiale considerat, presupus că se mişcă într-un sistem de forţe conservativ, U(qlt	e	funcţiunea	de	forţe	generalizate,	astfel
?)U
încît	e	forţa	generalizată,	iar qk, (k= 1, 2,*•*, n) sînt
coordonatele generalizate (v. Lagrange, coordonatele lui Funcţiunea de forţe U fiind legată de energia potenţială V prin relaţia U = — V, funcţiunea lui Lagrange
£=t-v
reprezintă diferenţa dintre energia cinetică totală a sistemului mobil şi energia lui potenţială totală. Sin. Potenţialul cinetic al sistemului; Funcţiunea compusă a lui Lagrange ; Funcţiunea î. Lagrange, identitatea lui Mat.: Identitatea
-abf n n’
(2)
y 0/ (bz
V = ------
« 9/
(3)
• 3/i (a< b,	c,	t)
0/		
V_ 3/a (a> b<	c,	t)
		
: 3A (^. b.	c,	t)
0 /		
sînt:		
32/i (a>	t)	
3 ^2		
32/2 (*> b. c,	t)	
3^2		'
32/3 (a, b, c,	t)	
* â'2 •
Densitatea fluidului se exprimă în mod analog:
(4)	p
Relaţiile (1) şi (4) determină mişcarea fiecărei particule: deci studiul în metoda Lagrange se reduce la stabilirea funcţiunilor fi b, c, t), fz (a, b, c, t),	/3 (a, b, c, t) şi /4 (a, b, c, t) prin
integrarea ecuaţiilor corespunzătoare de mişcare (v. Lagrange, ecuaţiile Iui — 2). Parametrii a, b, c cari caracterizează potiţia particulei pot fi exprimaţi în orice sistem de coordonate: rectangulare, cilindrice, sferice.
3.	Lagrange, multiplicatorii lui Mec. .‘Coeficienţii parametrici (/6=1, 2, "\m), introduşi cum se arată mai jos în studiul echilibrului sistemelor cu legături, în expresia principiului lucrului mecanic virtual. Considerînd un sistem A de n puncte materi-ale A. (/=1, 2, •••, n), — eventual şi corpuri solide, — supus la m legături distincte între ele, astfel încît m<n> expresia completă a lucrului mecanic virtual e:
e expresia lucrului mecanic virtual al forţelor
' t ] J i!
în care indicii / şi j iau toate valorile 1 ,*••,/?, în număr de C#, adică atîtea valori cîte combinări se pot face cu n numere luîndu-ie cîte două. O consecinţă simplă e faptul că o expresie de forma primului membru e totdeauna pozitivă, cînd a., bj sînt reale.
2.	Lagrange, metoda Hidn: Metodă de cercetare în dinamica fluidelor, prin care se studiază variaţia diferitelor mărimi vectoriale şi scalare, caracteristice mişcării fiecărei particule fluide în parte. Notînd cu a, b, c coordonatele de poziţie ale particulelor la un moment dat, de exemplu momentul iniţial £0, coordonatele traiectoriei particulei fluide în mişcare sînt date de sistemul:
x — fi (a, b, c, t)
(1)
Z=ft (a, b, c, t).
Componentele vitezei particulei sînt:
unde Y- Qf&ii »=I
lagrangiene Q. corespunzătoare coordonatelor lagrangiene q.f 8q^ caracterizează deplasările virtuale, compatibile cu legă-
tn r
turile, ale sistemului material, iar ^ — 8qţ- = 0 e expresia
lucrului mecanic virtual al reacţiunilor de legătură fk ale sistemului material. Expresia lucrului mecanic virtual trebuind să fie satisfăcută pentru orice valori ale multiplicatorilor ai
lui Lagrange, ca si cînd deplasările virtuale 8 ar fi independente
vi
între ele, rezultă formula generală:
' ,•
=0,
k—\
sisteme de puncte
materiale olonome si
valabilă pentru olonome.
Metoda multiplicatorilor lui Lagrange e utilizată în Dinamică, cu ajutorul principiului lui d'Alembert. V. sub Lagrange, ecuaţiile lui ~ 1.
4.	Lagrange, parenteza lui Mec.: Simbol, în Mecanica analitică, cu ajutorul căruia, îmbinat cu simbolul care reprezintă parentezele lui Poisson, se poate formula condiţia necesară şi suficientă pentru ca o transformare să fie complet canonică.
Pentru a putea exprima parenteza lui Lagrange se foloseşte sistemul de ecuaţii canonic:
• 3H Pi='
- 3H C)Pi
ale cărui integrale:
q.=q. (t, a, b) depind de două constante de integrare a si b. Expresia • x	0,;	w
dq:
p~pi (/, a, b)
[*,*]
= Y
JL \?ja $b $b Q)a J
/=1
se numeşte parenteza Iui Lagrange.
Conform teoremei lui Lagrange parenteza lui Lagrange [a, L] e o constantă independentă de timp:
iL [*,£]=: 0 sau [a, b]=const. d /
5.	Lagrange, spaţiul lui Mec.: Spaţiu figurativ, folosit în Mecanica analitică, avînd n dimensiuni reprezentate de toate coordonatele generalizate qk (v. Lagrange, coordonate ^).
în cazul general al unui sistem de puncte materiale supuse la legături olonome, poziţia punctelor poate fi determinată de parametrii qv q2, •**, qn, cari pot fi consideraţi ca fiind coordonatele unui punct în acest spaţiu. în acest sens, din modul de determinare a poziţiilor sistemului de puncte în spaţiul
Lagrange, teorema lui —
24
Lamare
euclidian tridimensional se ajunge la determinarea unui punct figurativ în spaţiul coordonatelor generalizate. Sin. Spaţiu figurativ, Spaţiul configuraţiilor.
1.	Lagrange, teorema lui Mec. V. sub Lagrange, paren--teza lui
2.	Lagrange, transformarea lui Mec.: Trecerea de la funcţiunea lui Hamilton H(p, q, t)
n—Jl+'&M.
k Mk
la funcţiunea lui Lagrange Jl (q, q, /):
şi invers, adică trecerea de la variabilele p, q la variabilele q, q şi viceversa, în studiul analitic al mişcării unui si-stem material, unde pfe sînt impulsurile generalizate, qk, (&=1, 2, •**,/) sînt coordonatele lagrangiene, s e numărul gradelor de libertate ale sistemului, şi / e timpul. V. şi Hamilton, ecuaţiile canonice ale lui —.
3.	Lagrangianâ, densitate Fiz., E/t.; Funcţiunea scalară L de starea locală a unui cîmp fizic, invariantă la schimbarea sistemului de coordonate (x,y,z>0’ utilizată în formularea variaţională a ecuaţiilor cîmpului în forma
SrfLdxdjdţd/J^O
generalizată a principiului lui Hamilton, pentru sisteme cu o hfiniiate de grade de libertate. Sin. Lagrangian.
In cazul cîmpului electromagnetic din vid, de exemplu, densitatea lagrangiană poate fi luată egală cu diferenţa dintre densitatea de volum a energiei magnetice şi densitatea de volum a energiei electrice, exprimată ca funcţiune de derivatele parţiale ale componentelor cuadrivectorului potenţial electrodinamic.
4.	Laguerre, polinoamele lui Mat. V. sub Polinom.
5.	Laguna, pl. lagune. Geogr., Geo!.: Golf marin cu apă puţin adîncă, separat de restul mării printr-un cordon litoral, care poate fi continuu sau întrerupt, închizînd astfel total sau parţial laguna. Datorită eroziunii ţărmurilor şi deplasării aluviunilor de-a lungul lor, lagunele au de obicei forme circulare sau elipsoidale.
Evoluţia lagunelor e strîns legată de hidrodinamica apelor litorale şi de condiţiile climatice ale regiunii respective, cari influenţează, fie umplerea lor cu aluviuni şi formarea unei cîmpii litorale netede, în cazul unur aport abundent de aluviuni, fie precipitarea sărurilor uşor solubile, în cazul saturaţiei apei sărate din lagună sub un regim de evaporaţie intensă. Ordinea depunerii sărurilor solubile în lagune e inversă creşterii solubi-lităţii (sărurile mai solubile precipită ultimele) şi e, de cele mai multe ori, următoarea: oxizii şi peroxizii de fier, carbonaţii de magneziu şi de calciu, sulfatul de calciu (sub formă de gips, la temperaturi sub 30°, şi de anhidrit, la temperaturi mai înalte), şi glauberitul, sarea gemă, sărurile delicvescente (silvin, carnalit, poli halii, etc.) şi, la urmă, în cazul cînd laguna îşi termină evoluţia, argilele sărate.
Lagune se întîlnesc pe ţărmurile Mării Adriatice (laguna Veneţiei), ale Mării Negre (la Burnas), etc.
6.	Laiţâ pl. laiţe. Ind. ţâr. V. Laviţă.
7.	Lalanne, epura Drum.: Construcţie grafică folosită pentru determinarea raţională şi economică a mişcării pămîn-tului la lucrările de terasamente, în vederea găsirii celor mai economice posibilităţii de compensare între săpături şi împliniri, ca şi pentru stabilirea amplasamentului gropilor de împrumut şi al depozitelor de pămînt. Din calculele cari însoţesc epurase pot deduce distanţele medii de transport, pentru diferitele vehicule folositeJa mişcarea pămîntuiui. V. sub Mişcarea pămîntului.
8.	Lalea, contact-^. Elt. V. sub Contact 6.
9.	Laiemanţia. Agr. * Lallemantia iberica L. Plantă uleioasă, anuală, din familia Labiatae, cultivată în URS'S şi în Europa centrală. Caracterele sale botanice principale sînt: rădăcină pivotantă, slab dezvoltată; tulpină puternic ramificată, cu înălţimea de 2.0--60 cm; frunze lanceolate; flori ermafrodite, albe, roze sau albastre, grupate în pseudoverticile; fructe formate din patru nucule de culoare închisă. Are cerinţe modeste faţă de clima şi sol, şi se deosebeşte printr-o perioadă de vegetaţie scurtă (75---80 de zile). în asolament urmează de preferinţă după cereale de toamnă sau prăsitoare şi e o bună plantă premergătoare pentru grîui de toamnă. Se seamănă la începutul primăverii, la adîncimea de 2***3 cm, folosind o cantitate de 25 kg sămînţă la hectar. Producţia se ridică la 900---1200 kg de seminţe la hectar, cu un conţinut de 40% ulei, care se extrage prin presare. Acest ulei sicativ, de calitate superioară, e folosit la fabricarea lacurilor şi a vopselelor, a linoleumului şi în alte scopuri industriale.
10.	Lamagal.Mett..'Material refractar bazic constituit din 40% alumină (Al203) şi 60% magnezie (MgO).
11.	Lamare. Mett.; Procedeu de prelucrare plană (adică prelucrare de planare) a feţelor frontale circulare ale găurilor sau
/. Adîncitor de lamat.
1) lamă aşchietoare; 2) bară de antrenare; 3) cap de ghidare.
ale bosajelor găurilor, cu ajutorul ^unui adîrcitor de lamat (v. sub Adîncitor, şi sub Adîncire 3). în cea mai simplă formă,
unealta e constituită dintr-un cuţit-lamă prins într-o bară, care serveşte ca element de antrenare şi de ghidare (v. fig. /). în principal, lamarea se aplică numai cînd suprafaţa de planat trebuiesăfie perpendiculară pe axa unei găuri, iar aceasta nu se poate realiza prin strunjire planăîn aceeaşi prindereîn care a fost strunjită gaura; lamarea se aplică în special ia piese cari nu pot fi prinse la strung, şi în locuri greu accesibile (v. fig. //). Procedeul se caracterizează prin aşchii cu lăţime
Ufbh
-D-----------i
* Bq ~rf(6b| .
//. Diferite prelucrări prin lamare la o piesă.
A) bosaj exterior liber; 6) bosaje interioare (lamele se fixează pe bară după ce aceasta s-a introdus în găuri);
C) bosaj îngropat (adîncitorul de lamare se fixează pe bară după ce bara a fost introdusă pe jos, iar avansul se dă prin tractiune în direcţia săgeţii); î) lamă; 2) pană de fixare;
3)	bară de găurit; 4) adîncitor de	III. Elementele secţiunii de aşchie,
iamat; 5, 5' şi 5") orientările dife-	a) grosimea aşchiei = avansul (s);
ritelor mişcări principale'; 6, 6' şi	f) adîncimea de aşchiere = lăţimea
6”) orientările diferitelor mişcări	aşchiei (b); Dşi D0) diametrul exterior,
de avans de pătrundere.	respectiv interioral suprafeţei lamate.
mare, egale cu semidiferenţa dintre diametrul feţei frontale prelucrate şi diametrul găurii (v. fig. ///), ceea ce are ca efect forţe şi momente de aşchiere mari în comparaţie cu cele dezvoltate ia
Lamă
25
Lamă de apă
strunjire sau la frezare, cum şi detaşarea dificilă a aşchiei. Din această cauză, în cazul diametrilor mari de lamat şi la prelucrarea pieselor de oţel, tăişurile frontale ale sculei trebuie să aibă crestături de fragmentare a aşchiei (v. fig. IV).
Forţele şi momentul de aşchiere se calculează ca la lărgire. Din cauza lăţimilor mari de aşchie se lucrează cu avansuri pînă îa 0,5 din avansurile minime recomandate la lărgire. Viteza de aşchiere economică e cu 8* - -12% mai mică decît cea admisă la lărgire.
î. Lama, p!. lame. 1. Gen.: Obiect (de ex.: unealtă, element de construcţie, piesă mecanică, etc.)deformă paralelepipedicăsau aproape paraleiepipedică şi avînd grosimea mică în raport cu celelalte două dimensiuni.
2.	~ bîmetaîicâ.Metg., £/t.; Sin. Bimetal (v. Bimetal 2).
3.	~ de arc. Tehn.: Lamă de oţel, cu rezistenţă mare la încovoiere, folosită la confecţionarea resorturilor (arcurilor) lamelare, izolat, fie în pachet cu alte lame. Sin. Foaie de arc. V. şî Arc lamelar, sub Resort.
4.	~ de cuţit. Tehn.: Partea activă a unui cuţit(v. Cuţit 1), constituită dintr-o lamă metalică avînd un corp cu unu sau cu două tăişuri şi o parte de prindere în mînă (de ex. la cuţitul de cizmar), sau într-o maşină-unealtă, echipată sau nu cu un mîner. De obicei se confecţionează din oţel carbon sau aliat, şi se căleşte şi apoi se ascute. Forma tăişului, care poate fi drept, curb sau strîmb, depinde de felul tăierii şi de materialul prelucrat.
5.	~ de microscop. Fiz.: Lamă de sticlă, de preferinţă de semicristal (incoloră şi transparentă), de formă dreptunghiulară (aproximativ 2,5x9 cm) şi cu grosimea de 1***2 mm, care serveşte la susţinerea preparatelor pentru examinarea la microscop. Sin. Lamă port-obiect.
6.	~ de sapa. Expl. petr. V. sub Sapă.
7.	~ Lummer-Gehrcke. Opt V. sub Interferometru.
8.	~ optica. Opt: Piesă optică formată din doi dioptri plan-paraleli, numiţi feţele lamei. Dacă o astfel de lamă e în contact, pe ambele sale feţe, cu un mediu al cărui indice de refracţie e egal cu unitatea (de ex., în practică, aerul) şi dacă n e indicele de refracţie al substanţei din care e constituită lama, un punct privit prin lamă, perpendicular pe feţele ei, dă o imagine pe aceeaşi perpendiculară, deplasată faţă de punct cu distanţa
e fiind grosimea lamei. în medie, pentru sticlele optice a! căror indice e de ordinul de mărime «=1,5, deplasarea e
9.	~ sfert de unda. Fiz., Mineral.: Lamă cristalină cu feţe paralele, a cărei grosime are o astfel de valoare, încît produce o diferenţă de drum de un sfert de lungime de undă a radiaţiei incidente, între cele două componente ale radiaţiei respective, polarizate în două direcţii perpendiculare.
10.	Lama. 2. Ut.: în construcţia de scule, cuţit sau dinte de sculă multiplă, în formă de lamă, în accepţiunea Lamă 1 ; de exemplu, cuţitele-lamă folosite la lamare (v. sub Lamare).
11.	Tehn.: Sin. Cuţit-placă (v. sub Cuţit 3).
12.	~ de ferestrâu. Tehn.: Pînză de ferestrău constituită dintr-o lamă de oţel cu o muchie aşchietoare dinţată sau nedinţată ; lama poate fi întinsă sau neîntinsă într-o ramă de ferestrău manual sau mecanizat. V. şi sub Ferestrău.
13.	^ de foarfece. Tehn. .‘Cuţitde foarfece sau partea activă a unui cuţit de foarfece, constituite dintr-o lamă de oţel,
IV. Adîncitor de lamat cu diametru mare.
1)	dinţi frontali;
2)	crestături de secţionare a aşchiei;
3)	pană de fixare.
fie ca element
cu tăiş unic sau cu mai multe tăişuri. Forma lamei de foarfece şi a tăişului depinde de profilul piesei care se taie (de ex., lama de foarfece pentru tablă e plană, cu tăiş linear).
Pentru a evita încălecarea celor două lame,ale unui foarfece, ele sînt în contact de alunecare, prin acoperire, în oricare poziţie de lucru a lor, sau sînt construite cu tăişul pe un călcîi de contact. V. şî sub Foarfece.
14.	~ tăietoare.	Cs.: Piesă lungă	de	oţel, ascuţită	pe una
dintre laturile lungi,	care constituie	organul de	lucru	al unor
maşini (buldozere şi gredere) folosite la săpatul şi la nivelatul pămîntului, cum şi la transportul acestuia pe distanţe mici.
Lama buldozerului (v. fig. /) e constituită dintr-o placă principală, curbată astfel încît rezistenţele la săpare să fie minime şi să se obţină o răsturnare bună	a valului de
pămînt. în lungul marginii inferioare a plăcii principale sînt fixate, cu şuruburi cu cap înecat, mai multe cuţite, iar la capetele lamei sînt montaţi pereţi laterali cari împiedică împrăştierea laterală a pă- /. Lamă de buldozer, mîntului în timpul transportului.
în plăcile laterale sînt amenajate şi găurile pentru fixarea lamei pe cadrul de împingere. Pentru rigidizare, pe lamă sînt sudate, la spate, două plăci verticale.
Lama grederului are o construcţie mult mai simplă, fiind constituită dintr-o placă principală, care are în spate urechile de prindere la maşină, şi din cuţite demontabile fixate pe marginea inferioară, cari pot fi înlocuite cînd s-au uzat peste limitele admisibile. —
Poziţia lamei depinde de felul lucrării executate şi de natura terenului săpat. Se obişnuieşte ca poziţia lamei să fie determinată cu ajutorul a trei unghiuri de reglaj (v. fig. II), şi anume: unghiul de atac, format de muchia tăietoare şi de direcţia de înaintare, şi care la gredere poate fi reglat între 0 şi 90°, la buldozerele universale între 90 şi 60°, iar la cele simple e de 90°; unghiul de înclinare, format de muchia tăietoare şi de planul orizontal, şi care determină pro- //. Unghiurile de reglaj ale lamei, fi Iul transversal al suprafeţei pre- a) unghi de atac; p) unghi de în-lucrate şi poate fi reglat, la unele	clinare; y) unghi de tăiere,
buldozere, la 0 sau la 5°, iar la gredere, între 0 şi 60°; unghiul de taiere, format de faţa cuţitului lamei şi de planul de tăiere, şi care poate varia între 28 şi 60°, după felul pămîntului săpat.
îs. Lama. 3. Gen., Hidr.: Strat de lichid, foarte subţire, liber sau cuprins între doi pereţi.
16.	~ de apa. 1. Hidrot., Mş.: Strat de apă cuprins între doi pereţi foarte apropiaţi ai unei instalaţii hidraulice sau termice; de exemplu, la o locomotivă cu abur, stratul de apă cuprins între părţile inferioare ale cutiei de foc şi ale căldării verticale.
17.	~ de apa. 2. Hidr.: Strat de apă care deversează peste coronamentul unui deversor sau al unei vane.
Caracteristicile hidraulice ale lamei deversante depind de caracteristicile hidraulice ale curentului din amonte şi din aval de deversor (vană), de forma şi dimensiunile deversorului (vanei), cum şi de prezenţa unor dispozitive speciale, utilizate în unele cazuri pentru a imprima lamei deversante anumite caracteristici (pile pe creasta deversorului, dispozitive de aer are a lamei, etc.). Sin. Lamă deversantă. V. şî sub Baraj, Deversor, Vană.
Lamă deversanta
26
Lambriu
Principalele forme ale lamei deversante sînt următoarele:
Lama libera, formată în cazul cînd aerul pătrunde sub lamă, deci p=pat (v. fig. o).
Lama dezlipită, formată în cazul cînd spaţiul de sub lamă nu e în contact cu presiunea atmosferică. Lama absoarbe o parte din aerul care se găsea iniţial în acest spaţiu, astfel încît presiunea rămîne
P<Pat (v' fi§-
Lama lipită, formată în cazul cînd sarcina deversorului H creşte treptat şi	Forme	ale lamei deversante.
Cin aerul nu poate [amâ liberă; b) iama dezlipită; c) lamă lipită; pa run e SU ama	d)	lamă liberă; e) lamă ondulatorie.
(v. fig. c).
Stabilitatea acestor forme de lame e diferită. Lama lipită are cea mai mică stabilitate. în cazul unei desprinderi de la peretele deversor, ea se transformă într-o lamă dezlipită,-fără a mai reveni la poziţia iniţială. Lama cu cea mai mare stabilitate e lama liberă, în cazul	cînd e asigurată presiunea atmosferică
sub	ea. Fig. d reprezintă forma lamei libere şi	repartiţia	de
viteze şi de presiuni în secţiunea contractată.
Lama ondulatorie se formează cînd -—-=0,15-•-0,20 (v. fig. e),
unde £ e diferenţa de nivel dintre cele două biefuri (v. Deversor).
1.	~ deversanta.	Hidr. V. Lamă de apă 2.
2.	Lama. 4. Artă:	în pictura veche, părţile	zugrăvite	în
culoare deschisă, respectiv cîmpurile luminoase dintr-o icoană.
3.	Lama. 5. Tehn.: Sin. Căuş (v. Căuş 6).
4.	Lama vibratoare. Cs., Drum. V. Vibrator rutier manual, sub Vibrator. (Termenul e ieşit din uz.)
5.	Lambâ, pl. lambale. Cs., Ind. lemn.: Parte ieşindă,— cu profil triunghiular, trapezoidal, dreptunghi u Iar sau în semicerc,— fasonată în lungul marginii unei scînduri sau a unei plăci, care se poate îmbucaîntr-un şanţ(uluc) corespunzător, executat în lungul marginii altei scînduri sau plăci, pentru a realiza o îmbinare a celor două piese. Uneori lambaua se confecţionează ca piesă prismatică separată şi se introduce în două uluce, pe cîte o jumătate din lăţimea ei. Var. Lambă. Sin. Feder.
e. Lamba de ajustaj. Ut, Mett.: Sin. Pană paralelă. V. sub Pană.
7.	Lombar, pl. lambare. Ind. lemn.:	Sin.	Lămbuitor.
V. sub Rindea.
8.	Lambâ, pl. lambe. 1. Ind. ţâr.; Sin. întinzătoare (v.), Lanţ, Lănţuş.
9.	Lambâ. 2. Cs.: Sin. Lambă (v.).
io.	Lamberit. Mineral.: UOs. Varietate de uranit (v.) de culoarea galben canar.
n. Lambert. Fiz.: Unitate secundară, tolerată, de strălucire, în sistemul CGS, de n ori mai mică decît stilbul (v.).
12.	Lambert, legea Iui 1. Fiz.: Intensitatea luminoasă Ia a unei surse de lumină (primară sau secundară), a cărei strălucire (luminanţă) e independentă de direcţia de observaţie, într-o direcţie formînd unghiul a cu normala la suprafaţa sursei, e egală cu: Za=Z^cos a, unde J^e intensitatea luminoasă normală a sursei.
Indicatoarea intensităţii luminoase a acestor surse, în planul determinat de normala la suprafaţa sursei şi de direcţia dată, e un cerc al cărui diametru e proporţional cu Z (numit uneori cercul lui Lambert).
O sursă secundară de lumină care urmează legea lui Lambert se numeşte difuzor perfect
13.	Lambert, legea lui 2. F/z..‘Iluminareaprodusăîntr-un punct al unei suprafeţe care primeşte un fascicul luminos sub
unghiul de incidenţă i (faţă de normala la suprafaţă) e egală cu iluminarea produsă pe suprafaţa considerată de acelaşi fascicul, căzînd sub incidenţă normală (perpendicular pe suprafaţă), înmulţită cu cosinusul unghiului de incidenţă.
14.	Lambert, legea lui ~,3. Fiz.: Fracţiunea din intensitatea unui fascicul monocromatic de radiaţie incident, absorbită de un mediu absorbant, e proporţională cu grosimea e a stratului absorbant:
unde k e o constantă, pentru un material dat şi o radiaţie de o lungime de undă determinată, numită coeficientul de absorpţie al materialului pentru radiaţia cu lungimea de undă respectivă. Legea lui Lambert poate fi scrisă sub forma finită:
■r=Vfe.
I0 fiind intensitatea fasciculului incident. Legea mai poate fi scrisă sub forma:
Z=Z0 10~e",
e fiind un coeficient numit coeficientul de extincţie al materialului absorbant pentru radiaţia monocromatică incidenţă respectivă.
Variaţia lui k, respectiv a lui s în funcţiune de lungimea de undă X, poate fi pusă în evidenţă în graficul k=F(k), respectiv e=/(X), curba respectivă (curba de absorpţie a materialului) punînd în evidenţă benzile de absorpţie.
Variaţiile lui s în funcţiune de X fiind, de regulă, mari, se foloseşte adeseori reprezentarea lui log e în funcţiune de X.
15.	Lambert, proiecţie Cartog. V. sub Proiecţie cartografică.
16.	Lambrechin, pl. lambrechine. 1. Arh.: Element decorativ sinuos în relief, al cornişelor de piatră, al capitelurilor, balustradelor, etc., executate în stil baroc, care imită, în general, lambrechinul în accepţiunea 3.
17.	Lambrechin. 2. Arh., Artă: Piesă decorativă de lemn sau de metal, simplă sau cu motive decorative tăiate sau în relief, aşezată într-un plan vertical la marginea unei streşini, sau pe coama ori pe coronamentul unui chioşc, al unui mic pavilion, a! unei marchize, verande, etc.
îs. Lambrechin. 3. Artă, Arh.: Draperie scurtă sau piesă de lemn ori de metal, avînd marginea de jos dinţată sau ornată cu franjuri, aşezată la partea superioară a unei deschideri (uşă, fereastră) sau a unui alt element (cămin, oglindă) dintr-o încăpere, în scop decorativ.
19.	Lambrechin. 4. Arh.: Cornişă mică, de lemn, de metal sau de stucatură, mai mult sau mai puţin ornamentată, aşezată deasupra tapetului unei încăperi. Uneori e înlocuită cu o decoraţie picturală care reprezintă un lambrechin aplicat pe perete.
20.	Lambrisare. 1.Cs.; Operaţiade executare a unui lambriu (v.).
21.	Lambrisare.2. Cs.: Căptuşireaunui perete cu un lambriu.
22.	Lambriu, pl. lambriuri. Cs.: îmbrăcăminte de lemn, de piatră naturală sau artificială, de mozaic ori de materiale plastice, aplicată în încăperi pe faţa pereţilor, în întregime sau numai pînă la o anumită înălţime de la pardoseală, pentru a-i proteja, sau în scop decorativ. Lambriurile de piatră, de mozaic şi de materiale plastice se numesc placaje (v.).
Lambriurile de lemn pot fi executate din scînduri, din frize şi tăblii sau din plăci aglomerate de lemn.
Lambriurile de scînduri (v. fig. a) sînt alcătuite din piese verticale îmbinate între ele cu falţ sau cu uluc şi lambă, şi cu o piesă orizontală (cornişă), aşezată la partea superioară a lambriului. Piesele verticale sînt montate pe şipci de lemn fixate cu şuruburi în dibluri îngropate în perete, astfel încît între lambriu şi faţa peretelui să rămînă un spaţiu de 2-**3 cm, pentru a permite circulaţia unui curent de aer care să împiedice
Lame
27
Lame, curbele lui ^
Lambriuri de lemn. a) lambriu de scînduri; b) lambriu cu tăblii
-putrezirea lemnului. Partea inferioară a lambriului e situată .la oarecare distanţă de pardoseală, rostul dintre acestea fiind mascat de o plintă de lemn.
Lambriurile cu tăblii (v. fig. b) sînt alcătuite din frize verticale şi orizontale, îmbinate între ele pentru a forma o reţea, în ale cărei goluri sînt fixate tăblii de lemn masiv sau de placaj. La partea superioară, lam-briul se termină tot cu o cornişă, iar la partea inferioară, cu o plintă de lemn. Frizele sînt fixate la fel ca piesele lambriului de scînduri. Muchiile şi feţele aparente ale frizelor pot fi simple, profilate sau sculptate. Faţa văzută a tăbliilor poate fi netedă sau împodobită cu motive ornamentale sculptate sau în relief, iar faţa văzută a placajului poate fi alcătuită dintr-o foaie de lemn de esenţă tare sau exotic. Prin folosirea unor esenţe de lemn diferite se pot obţine efecte decorative de culoare şi de desen al fibrelor lemnului.
Lambriurile de placi aglomerate de lemn pot fi executate, fie din plăci fibrolemnoase (PFL), fie din plăci de aşchii de lemn (PAL).
Plăcile fibrolemnoase sînt folosite în încăperile de locuit sau în cari se cere o curăţire permanentă prin spălare cu o cîrpă înmuiată în apă (de ex.: băi, bucătării, spitale, laboratoare, magazine alimentare, etc.). Pot fi folosite plăci dure sau izolatoare, înnobilate prin emailare, melaminare, imprimate cu desene în relief, sau plăci bitumate (pentru pereţi igrasiosi). Plăcile se fixează pe un schelet de şipci subţiri (cu cuie, cu şuruburi pentru lemn, clame sau baghete de aluminiu ori de mase plastice rezistente la umezeală) sau prin lipire direct pe o tencuială perfect plană, cu adezivi sintetici. Plăcile au grosimea de 4***6 mm, lăţimea pînă la 130 cm şi lungimea pînă la 240 cm.
Plăcile de aşchii de lemn sînt folosite în încăperi în cari umiditatea aerului e mai mică decît 60% . Sînt folosite plăci subţiri (de 8, 12 sau 16 mm), furniruite sau nefurniruite, acoperite cu folii de mase plastice, cu filme decorative sau cu vopsele opace, ori lăcuite transparent. Se recomandă folosirea plăcilor gata finisate, cari reclamă numai executarea unor mici retuşuri. Plăcile sînt montate pe un schelet de şipci de răşinoase, — fixate pe perete în dibluri îngropate, sau cu cuie pentru beton, bătute cu pistolul, — fie cu ajutorul cuielor, fie prin lipire. La fiecare pereche de plăci, cuiele sînt bătute în lungul a două laturi adiacente, celelalte laturi fiind lăsate libere. Rosturile dintre plăci (de 1*"2 mm) sînt mascate cu baghete, iar rosturile vizibile sînt ajustate. La partea superioară a lambriului se montează o cornişă de lemn masiv, iar la cea inferioară, o plintă.
1.	Lame. Ind. text.: Ţesătură de mătase naturală sau artificială, mai rar de bumbac sau de lînă, ţesută cu fire metalice fine, de regulă în bătătură, utilizate pentru obţinerea unor efecte de înfrumuseţare. Firele metalice se obţin prin întinderea gradată a sîrmei de cupru roşu sau de aliaje cupru-nichel şi cupru-argint. Fineţea lor e de 50---80 ţx. Stratul de metale preţioase reprezintă 1“*2% din greutatea firului.
2.	Lame, coeficienţii lui Rez. mat.: Mărimi de material cari caracterizează comportarea elastică a unui corp isotrop perfect elastic.
(1)
în teoria elasticităţii (v.), comportarea unui corp deformabil e descrisă, în aproximaţia lineară (legea lui Hobke) prin relaţia dintre tensorul tensiunilor şi tensorul deforma-ţiilor zik\
(7xx=Cll-^+<::“-Sj)J+Cl3-^+C“-S^+C“-V+C,''£^
^ =c*-exx+c»>-s_^+C,..e^+C„.e n+C.it-z^x+C3t.Zxy
0« = C“-«xx+C**-eW+C“-e«+C“-e/ţ+C“-V+C“-^
V=Cîl-exx+c“-e^+C5S'£^+Ct‘-Ex+c“-V+C“'E^y
axj=CM’exx+Cti'syy+C,3's^:+C'l'syz+C'‘‘'£Z^+Cu'Sxy
în principiu, această relaţie introduce 9x9=81 coeficienţi; simetria celor doi tensori reduce acest număr la 6x6 = 36 coeficienţi C*k (/, £ = 1, 2, •••, 6), cum rezultă din (1). Din faptul că energia potenţială elastică a unui corp perfect elastic depinde numai de starea sa actuală, adică de componentele ale tensorului deformaţii lor, rezultă că numai 21 de coeficienţi sînt independenţi, existînd relaţiile Cik = Cki (/, k= 1, 2,	6).
După simetria particulară a solidului ^considerat (sistemul cristalin), acest număr poate fi însă redus. în cazul simetriei maxime, la corpurile isotrope, numai două constante independente mai apar în (1) şi caracterizează din punct de vedere elastic corpul. Aceste constante pot fi alese în diferite moduri. Coeficienţii Iui Lam£ X, pi constituie una dintre aceste posibilităţi:
(2)
X=C„
^—“2"	11'”•£12)'
O altă posibilitate, mai direct legată de experienţă, consistă în a lucra cu modulul de elasticitate (modulul lui Young) E şi contracţiunea transversală (coeficientul lui Poisson) v, legaţi linear de X, [l:
. (x (3 X + 2 (x)	_	X
(3)
X + |x
2	(X+ja)
Coeficientul lui Lame jx e identic cu modulul de alunecare G. în locul perechilor (X, fx), (-E,v) se mai poate folosi perechea (M, G), undeMe modulul de compresiune (inversul compresibili-tăţii).
3.	Lame, curbele lui Mat.: Curbe plane reprezentate cartesian de ecuaţia:
(1)
Din această clasă fac parte dreptele cari nu conţin originea
1
reperului (m— 1), conicele [m— — 1, m = ~ , m=2), astroida | (v. Astroidă). Curbele (1) sînt echivalente afin cu curba
K)
(2)	Xm-\ -Ym = cm, din care se deduc prin centroafinitatea:
a V	b	V
x = — A. y = —Y. c	c
Printr-o transformare proiectivă, curbele (1) se transformă în curbele reprezentate de ecuaţia:
(3)	ti) =0>
reperul proiectiv la care sînt raportate curbele (3) fiind format de transformatele originii O şi punctelor de la infinit ale axelor x'x, y y ale reperului cartesian prin transformarea proiectivă considerată.
Lame, ecuaţiile Iui ~
28
Lamele
Curbele (3) se numesc curbe triunghiulare simetrice (v. Triunghiulare, curbe ~ simetrice).
Dacă m e iraţional, curbele (1) sînt transcendente, iar dacă m e raţional, ele sînt algebrice. în acest caz, presupunînd
numărul m exprimat sub forma m = p si q fiind două numere întregi relativ prime, dacă —>0, curba (1) e de ordin pq şi
de clisă pip+q), iar dacă —<0, curbae de ordin 2pq — şi de
clasă p(p—q), dacăp>q—, sau de clasă 2 p(q~p), dacă p<q. Ecuaţia tangentei într-un punct M0 (x0, y0) e:
(4)
bmx^-''x + amj^"y-amb‘
= 0
si din ea se deduce relaţia:
*o , 2. o:
al bx
av
J 0
sînt, respectiv, abscisa şi ordonata punctelor comune tangentei şi axelor reperului.
Ecuaţia tangenţială e:
(5)
n-1
Forma generală a lamelelor e cea din fig. II; uneori au scobituri axiale (v. fig. III) pentru formare de canale prin cari circulă aer de răcire. La creastă (porţiuneaînălţată, cu şanţ longitudinal) se leagă conductoarelesecţiunilor înfăşurării prin lipire
/. Lamelele colectorului în raport cu înfăşurarea indusuluî unei maşini de curent continuu, î) lamelă conductoare; 2) perie.
(cînd diferenţa dintre diametrul rotorului şi al colectorului nu e prea mare) sau prin intermediul unor steguleţe (cînd diferenţa dintre diametrul rotorului şi al colectorului e mare).
î. Lame, ecuaţiile iui Rez. mat.; Ecuaţii le de continuitate a materialului elastic linear, isotrop şi omogen, exprimate cu ajutorul componentelor vectorului deplasare: aceste ecuaţii cuprind şi condiţiile de echilibru ale unui element infinit mic decupat din corp. Ecuaţiile lui Lame conduc la o rezolvare în deplasări a celei de a doua probleme fundamentale a teoriei elasticităţii (condiţii pe contur în deplasări). V. şi Elasticitate.
2.	Lamelor. 1. Gen.: Calitatea unui obiect de a avea forma de lamelă (v.). Sin. Lamelat.
3.	Lamelor. 2. Tehn.: Calitatea unui obiect de a fi alcătuit din lamele. Sin. Lamelat.
4.	Lameiar. 3. Mineral. V. sub Habitus.
5.	Lamelare, construcţii ~.Cs. V. Reticulare, construcţii — .
6.	Lamelat. Gen. V. Lameiar.
7.	Lamela, pl. lamele. 1. Gen.: Lamă (v. Lamă 1) de dimensiuni mici.
8.	~ de microscop. Fiz.: Lamă de sticlă, de preferinţă semicristal, pătrată (aproximativ 2x 2 cm) şi subţire (cu grosimea de 0,2*”0,3 mm), care se aşază pe materialul pus pe lama de microscop, pentru a fixa preparatul.
9.	Lamela.2. Elt.: Fiecare dintre piesele componente, conductoare şi izolante, ale colectorului (v.) maşinilor electrice, la exteriorul căruia ansamblul acestor piese, dintre cari una conductoare alternează cu una izolantă, constituie o coroană.
Prin intermediul I a m e I e I o r conductoare (de cupru electrolitic) şi al periilor (v.) se stabileşte un contact permanent între circuitul exterior fix şi căile de curent (determinate de poziţia periilor) ale înfăşurării de curent continuu (v. sub înfăşurare electrică a maşinii electrice).
La fiecare lamelă sînt conectate atît sfîrşitul unei secţiuni (bobine) cît şi începutul secţiunii (bobinei) următoare a înfăşurării (v. fig. /).
înfăşurările de curent continuu fiind, în general, în două straturi, numărul lamelelor k e egal cu numărul bobinelor sau cu numărul crestăturilor elementare Ze—Zu (unde Z e numărul crestăturilor reale, u e numărul laturilor de bobină în acelaşi strat al unei crestături).
II. Forma generală a lamelelor de colector. III. Dispoziţia lamelelor unui 1) lamelă conductoare; 2) lamelă izolantă	colector.
de micanită; 3) creastă.	^	lamelă	conductoare	cu scobi-
tură axială; 2) lamelă izolantă de micanită; 3) butuc.
Lamelele trebuie să fie executate în înălţime acoperitor deoarece, fiind susceptibile la uzură (din cauza frecării periilor), colectorul e strunjit periodic pentru înlăturarea neuniformităţilor şi restabilirea formei cilindrice.
Lamelele izolante, de obicei de micanită, interpuse între lamelele conductoare spre a ie separa electric, au în general grosimea de 0,5* * * 1,5 mm şi, excepţional, pînă la 2 mm, pentru maşini de tensiuni înalte.
Intervalul, măsurat pe cercul exterior al colectorului, dintre feţele laterale orientate similare a două lamele conductoare consecutive, constituie pasul lamelei.
10.	Lamela. 3. Elt: Bandă de metal laminat (plumb, cupru, etc.) pentru conectarea a două sau a mai multor elemente de acumulator electric. Sin. Legătură.
11. Lamela de radier. Tnl. V. sub Radier de tunel.
12. Lamela fuzibilâ. Elt.: Piesă componentă a unor siguranţe (v). fuzibile de joasă tensiune. Figura reprezintă o lamelă de
tablă de zinc avînd secţiunea istmului /	_________ ____________
(v. fig.) calibrată corespunzător curentu- I p, LJ lui nominal pentru care e construită. U l_____________________
Lamelă fuzibHă. 1) istm.
13.	Lamele. Ind. text.: Piese pentru controlul firelor de urzeală, cari acţionează prin oprirea automată a războiului la ruperea unui astfel de fir. Lamelele sînt de două tipuri: cu orificii şi cu tăieturi.
Lamelele cu orificii se folosesc trecînd prin orificiile lor firele de urzeală, înainte de a fi trecute prin cocleţi.
Lamelele cu tăieturi se aşază călare pe fiecare fir de urzeală, după ce aceasta a fost montată pe război.
Lamelele (v. fig.) se aleg, pentru fiecare fel de ţesătură, în funcţiune de fineţea firelor din urzeala folosită. Pentru urzelile de bumbac, lungimea lamelelor L variază între 116 şi 124 mm,
Lamelibranhiate
29
Lamelibranhiate
Schiţa lamelei pentru controlul firelor de urzeală.
lăţimea b între 9 şi 12 mm, grosimea a între 0,22 şi 0,7 mm, greutatea a 100 bucăţi de lamele variind între 115 şi 630 Pentru urzelile de mătase, lungi nea lamelelor e de 127*' lăţimea de t8-** 11 mm, grosimea de 0,20-*-
0,50 mm, greutatea a 100 de lamele fiind între 90 şi 525 g.
La ţeserea ţesăturilor din' fire sintetice nu e necesară folosirea lamelelor la controlul urzelii, deoarece numărul de ruperi ale firelor de urzeală e foarte mic. în cazuri speciale se folosesc lamele a căror greutate nu depăşeşte 1 g.
î. Lamelibranhiate. Paleont :Clasădin încrengătura Mollusca, ai cărei reprezentanţi, excluziv acvatici bentonici şi trăind de la ţărm pînă la adîncimea de 5500 m, au corpul protejat de două valve calcaroase (dreaptă şi stîngă), printre cari trece planul lui de simetrie.
Corpul animalului e lipsit de cap. El se prelungeşte spre partea ventrală cu un organ musculos, piciorul, în formă de lamă de topor, care serveşte la deplasare sau pentru a săpa un adăpost. La formele fixate, piciorul e redus, fixarea făcîndu-se fie prin valve (Ostrea), fie prin bissus-ul secretat de celule bisogene situate la partea posterioară a piciorului (Mytilus,' Dreissensia).
Diferitele aparate şi sisteme sînt cuprinse în sacul visceral. Aparatul digestiv e simplu. Gura, cu doi palpi labiali, continuă cu un esofag scurt, cu stomacul şi cu intestinul care se deschide posterior, prin anus. Aparatul circulator e constituit dintr-un ventricul median şi din două auricule înconjurate de pericard; circulaţia e de tip lacunar. Aparatul respirator e reprezentat prin două perechi de branhii situate în cavitatea palială, de o parte şi de alta a sacului visceral;-structura lor diferită .e criteriul de clasificare a formelor actuale. Sistemul nervos e constituit din trei perechi de ganglioni (cerebroizi, pleurali şi pedioşi), uniţi prin fibre conective. O pereche de rinichi asigură funcţiunea de excreţie. Sexele sînt separate, dar sînt şi multe forme ermafrodite. Fecundaţia se produce în apă; din ouă se dezvoltă larve libere.
Sacul visceral e învelit de două foi membranoase (lobi), mantaua (palium), care căptuşeşte totodată şi interiorul valvelor, pe cari le şi secretă.
Mantaua e prinsă de corp, ca şi de valve, în partea dorsală. Marginea ei ventrală poate fi liberă sau alipităîn unu sau în mai multe puncte. La formele cavicole, ea se' prelungeşte prin două tuburi (sifoane prin cari intră şi iese apa), cari pot fi protejate de un înveliş calcaros (de ex. la Teredo) sau de piese calcaroase (de ex. la Pholas).
In apropiere de marginea valvelor (v. fig. /), mantaua e prinsă de acestea prin muşchi cari lasă pe ele o urmă lineară (impresiune pa li ala).	Aceasta
poate fi continuă (cochilie inte-gr'ipaliatâ) sau cu un sinus posterior reprezentînd, impresiunea muşchiului retractor al sifoa-nelor (cochilie..sinupaliatâ). Pe marginea mantalei sînt loca-
lizate şi organele de simţ.
/. Morfologia valvei la Lamelibranhiate. a) anterior; p) posterior; d) dorsal; v) ventral; u) umbone; ma) muşchi anterior; mp) muşchi posterior; ip) impresiune palială; ss) sinus sifonai; /) ligament; dc) dinţi cardinali; d/o) dinţi laterali anteriori; d/p) dinţi laterali posteriori.
Cele două valve ale cochiliei pot fi asemenea (echivalve) sau diferite (inechivalve), fiecare dintre cele două avînd jumătăţile anterioară şi posterioară simetrice (echilaterale) sau asimetrice (inechilaterale), partea posterioară fiind mai alungită.
Vîrful valvei, umbone sau croşet, corespunzător primei cochilii (prodisoconca) e în general răsucit spre partea anterioară (prosogir, proclin) şi, uneori, mai rar (la Nucula Trigonia, Donax), e răsucit spre partea posterioară (opistogir, opistoclin). Cînd valvele sînt echilaterale, umbonele e median, opus sau ortogir (aclin). La forme aberante (Diceras), e răsucit în spirală (spirogir).
Anterior şi posterior umbonelui sînt delimitate două supra-feţe, respectiv lunula şi scutul cu ornamentaţie diferită de restul valvelor.
Pe suprafaţa valvelor se observă striuri fine de creştere, concentrice şi paralele cu marginea, şi oramentate, cu: dungi sau creste concentrice, coaste şi costule radiare, spini, nodule, etc.
în partea dorsală, valvele se prind una de alta prin ligament şi ţîţînă, iar în părţile laterale, prin muşchi.
Ligamentul, secretat de manta, situat la exteriorul sau în interiorul valvelor, e format din conchiolină. în primul caz poate fi dispus de o parte şi de alta a umbonelui (amfidet), numai anterior (prosodet) sau numai posterior acestuia (opisto-det), fiind protejat de două aripioare (nimfe ligamentare). La grupul Taxodonta, ligamentul e extern, prins pe o suprafaţă striată (aree ligamentarâ). Cînd e intern, poate fi adăpostit într-o gropiţă (fosetâ ligamentarâ) sau poate fi prins pe o suprafaţă ca o mică lopată (la grupul Desmodonta). La unele genuri, poate fi în parte extern şi în parte intern.
Ţ îţi na (şarniera), caracter de bază în clasificarea lamelibranhiatelor fosile, se găseşte în partea dorsală (regiunea cardinală), sub umbone, dezvoltată ca o suprafaţă (platou cardinal) pe care se găsesc proeminenţe (dinţi) şi scobituri (fosete dentare). Unui dinte de pe o valvă îi corespunde pe cealaltă valvă o fosetă.
După numărul şi dispoziţia acestora, se deosebesc următoarele tipuri de ţîţîni (v. fig. II): tipul taxodont (a), la care pV-platoul cardinal sînt dezvoltaţi numeroşi dinţi alternînd cu fosete (Nucula, Leda, Arca, etc.); tipul eterodont (teleodont)
(f), la care dinţii sînt diferenţiaţi în trei sau în doi dinţi cardinali (sub umbone) şi cîte doi laterali anteriori şi doi laterali posteriori (Cyrena, Venus, Luci-na, Cardium, etc.); tipul pahio-dont, derivat din cel precedent, caracterizat prin dinţi deformaţi, puternicîngroşaţi din cauza fixării (Rudişti); tipul schizo-dont (preeterodont) (b, c), la care există numai dinţi cardinali cu zimţi (Trigonia, etc.); tipul isodont (d, e), la care dinţii şi gropiţele sînt dispuse simetric faţă de foseta ligamentarâ (Spon-dylus, Plicatula, etc.); tipul desmodont (g), caracteristic formelor cavicole (Mya, Corbula), la care ţîţîna prezintă producţii dentare de origine ligamentarâ asemănătoare dinţilor eterodonţi, iar ligamentul intern e prins pe o lopăţică; tipul disodont, întîlnit la majoritatea formelor cari trăiesc fixate prin bissus sau prin valve (Mytilus, Ostrea, etc.), la care dinţii sînt regresaţi pînă la dispariţie; tipul criptodont (h), primitiv, întîlnit la forme din Paleozoic, la care nu există un platou cardinal, prinderea valvelor efectuîndu-se prin îndoituri ale marginii acestora.
Pe faţa internă a valvelor sînt totdeauna vizibile i m p r e-s i u n i I e muşchilor închizători (adductori). în general, există doi muşchi, anterior şi posterior, egal dezvoltaţi (dimiare, homomiare sau isomiare); la unele forme, muşchii şi, resp3ctiv, impresiunile, sînt inegali şi, respectiv, inegale,
II. Tipuri de ţîţînă.
Lame! i rost res
30
Laminaj parţial
cea posterioară fiind mai mare (heteromiare, anisomiare), iar la formele fixate prin bissus sau prin valvă, muşchiul anterior regresează pînă la dispariţie, în timp ce muşchiul posterior se dezvoltă şi se deplasează spre centrul valvei (monomiare).
Valvele sînt construite din trei straturi: stratul exterior (periostracum), de materie organică, stratul median (ostra-cum), din prisme de calcit, şi cel intern, sidefos (hipostracum), din lame de aragonit alternînd cu lame de cochiolină.
Primele genuri de lamelibranhiate sînt cunoscute din Cam-brian, numeroase genuri şi specii fiind caracteristice formaţiunilor geologice.
Clasificarea formelor actuale se bazează, în special, pe structura branhiilor. Formele fosile sînt clasificate în diferitele categorii taxonomice, după caracterele lor evolutive (natura valvelor, etc.), adaptative (în raport cu modul de viaţă: simetria sau asimetria valvelor, impresiuni musculare, paliale, etc.) şi stative (caractere persistente, ţîţînă).
Clasa lamelibranhiatelor cuprinde următoarele ordine: ordinul Taxodonta, cu subordinele: Ctenodonta, Actinodonta şi Pseudo-Ctenodonta; ordinulDysodonta \ ordinul Preheterodonta (Schizodonta); ordinul Heterodonta; ordinul Desmodonta şi grupul Rudistae. Sin. Lameilibranchia, Pelecypoda, Acephala, Bivalvia; Scoici.
1.	Lamelirosfres. Zoo!.: Ordin de păsări acvatice, cuprin-zînd 207 specii migratoare (lebede, gîşte, raţe), grupate într-o singură familie (Anatidae), avînd următoarele caracteristici: ciocul în general lat, turtit, cu tăişurile dinţate, acoperit cu o pieliţă moale, terminată cu un onglet (o unghie); limba lungă, cornoasă, masivă, cu dungi dinţate sau lamelate; osul palatin nedivizat; grumazul lung, îmbrăcat de jur împrejur cu pene, fără locuri goale; 16--25 de vertebre cervicale; partea posterioară a tarsului e totdeauna ca o reţea; cele trei degete anterioare, legate printr-o membrană înotătoare lată, iar degetul prim, liber; 11 remige primare; sub penajul corpului, un bogat strat de puf; glanda crupială acoperită cu pene.
Sînt răspîndite în numeroase regiuni de pe glob. în ţara noastră trăiesc, în perioadele de migraţiune (de vară sau de iarnă), 37 de specii, legate în special de apele stătătoare dulci invadate de vegetaţie.
Sînt comestibile şi constituie vînatul cu pene principal din ţara noastră,
2.	Lameponi. Chim.: Sărurile de sodiu ale produselor rezultate din condensarea unor proteine degradate cu acizi sau cu cloruri de acizi graşi naturali ori sintetici, avînd formula generală: RCONH—R^CON H—R2)n—COONa.
La temperatura ordinară, lameponii se prezintă sub formă de pastă. Cu calciul şi magneziu), formează săruri solubile.
Pentru obţinerea lameponi lor se foloseşte mai frecvent condensarea cu clorurile acizilor graşi obţinute prin tratarea acestor acizi cu triclorură de fosfor sau cu clorură de tionil.
Proteinele (polipeptidele) degradate se obţin din: deşeuri de piele, clei animal, deşeuri de peşte, etc., prin încălzire cu vapori de apă sub presiune, în prezenţa hidroxidului de sodiu sau a oxidului de calciu.
Lameponii se folosesc ca: detergenţi în industria textilă, în cosmetică, dermatologie, etc. Ca detergenţi se folosesc în amestec cu alchilaril-suIfonaţi sau cu alchil-sulfaţi. Pot fi de ase-, menea incorporaţi în săpun, mărind calităţile detergente ale acestuia.
3.	Laminaj. Ind. text./Indice care caracterizează cum se arată mai jos gradul de subţiere prin laminare a unei înşiruiri de fibre textile.
Dacă se ia drept criteriu fineţea înşiruirilor sau greutatea pe un metru linear a acestora, laminajul real Lr e dat de relaţia:
N,-D G *D
a	a
în care N , e numărul de fineţe al înşiruirii debitate; N e numărul a	'	'	a
de fineţe al înşiruirii alimentate; D e numărul, de înşiruiri alimentate cu numărul de fineţe Na; Ga e greutatea unui metru linear al înşiruirii alimentate; Gj e greutatea unui metru linear al înşiruirii debitate.
Dacă se ia drept criteriu lungimea înşiruirilor alimentate şi a celei debitate, laminajul mecănic, L , e dat de relaţia:
h
în care e lungimea înşiruirii debitate într-un timp dat; la e
lungimea înşiruirii alimentate în acelaşi timp; e viteza de
debitare; v e viteza de alimentare. a
Cînd, pe parcursul de la alimentare pînă la debitare, nu se pierde din materialul fibros, de pe lungimea lui, .L =2^. Cînd se produc şi pierderi (p%), cari subţiază produsul pe toată lungimea lui:
L =L 100 r m 100—jt>
Laminajul total la o maşină e laminajul considerat între organul de intrare şi organul de ieşire ai maşinii.
Laminajele parţiale (v.) se consideră între organele succesive ale maşinii cari au viteze succesiv crescătoare.
Produsul laminajelor parţiale e egal cu laminajul total: ................
Laminajul e pozitiv, cînd valoarea iui e mai mare decît unitatea, rezultînd subţierea înşiruirii, şi negativ, cînd valoarea lui e cuprinsă între 0 şi 1, rezultînd îngroşarea înşiruirii.
Laminajul efectuat într-o filatură la trecerea printr-o serie de maşini se calculează cu formula:
L-i • L-2 • JL3
• L
L sînt laminajele totale realizate în fiecare n	J
, D sînt dublările la alimentarea Ia fie-
în care JLj, L2,Ls, ... maşină şi Dv D2, care maşină.
4.	~ parţial. Ind. text.: Laminajul în zona de laminare dintre două perechi succesive de cilindre, Ia un tren de laminat. Pentru obţinerea unei neregularităţi minime a produsului, prin laminare, valorile laminajelor parţiale sînt: la un tren de laminat cu trei perechi de cilindre:
2L
L>i~—------— in zona din spate;
JL+1
JL+ 1 2
în zona din faţă.
La un tren de laminat cu patru perechi de cilindre, cu lami-naje progresive:
Li =
3 L
2L+1
2	L+ 1 L+2 L + 2
în zona din spate;
în zona intermediară;
în zona din faţă,
N
Gt
unde L e laminajul total.
Fiecare laminaj parţial poate fi calculat şi direct, cu formula generală:
L — [(rc —•xQ-Hl L + (x—'\) x	(n—	x)L	-j-	x
Laminajul pierderilor
31
Laminare
în care n e numărul de zone cu laminaje parţiale, x e numărul de ordine al zonei de laminare parţialîn sensul înaintării produsului ; L e laminajul parţial de ordinul x; L e laminajul total.
1.	Laminajul pierderilor. Ind. text: Subţierea unei înşiruiri de fibre din cauza pierderilor de impurităţi şi fibre pe toată lungimea înşiruirii, cum sînt, de exemplu, la carde, pierderile
. prin deşeurile de sub cilindrul rupător, sub tambur şi pe garniturile de ace ale tamburului, ale perietorului şi ale linealelor capacului sau ale cilindrelor grupurilor cardatoare, sau, la maşinile de pieptenat, pierderile prin pieptenătura extrasă.
2.	Laminar, profil Av.: Profil aerodinamic al unei aripi de avion, care are grosimea maximă în apropiere de mijlocul său, pentru ca de-a lungul Iui să se poată realiza o curgere laminară chiar la viteze mari. Această poziţie a grosimii profilului, împreună cu modificarea inerentă a tuturor celorlalte grosimi ale lui, asigură o repartiţie mai uniformă a presiunilor pe profil, la incidenţe mici; astfel se reduce mult rezistenţa ia înaintare, deoarece se împiedică desprinderea stratului limită.
Pentru viteze subsonice, profilurile laminare pot fi trasate prin metode teoretice sau empirice. Pentru viteze supersonice, aceste profiluri laminare sînt avantajoase dacă au bordul de atac ascuţit, de exemplu de formă rombică sau lenticulară; dacă profilurile laminare au bordul de atac gros, intervin efecte defavorabile datorite undelor de şoc cari se produc. V. şî sub . Profil aerodinamic.
3.	Laminara, curgereHidr. V. sub Curgere 1; v. Regim laminar.
4.	Laminare. 1. Metg.: Prelucrarea materialelor metalice sau nemetalice la un laminor, prin deformare plastică — la cald sau la rece — prin presiunea exercitată de două cilindre de laminor cari se rotesc. La laminare, dimensiunile materialului se reduc în direcţia apăsării şi cresc în celelalte direcţii, în special în direcţia de avans a materialului care e antrenat de cilindre, prin frecare. Prin laminarea metalelor, structura lor se modifică substanţial; grăunţii mari (caracteristici structurii de turnare) dispar, prin transformarea în grăunţi fini, alungiţi, şi prin ordonarea lor în fibre, după direcţia de laminare; concomitent, structura se omogeneizează, suflurile şi retasurile de turnare se sudează la cald (dacă nu sînt oxidate), şi duritatea şi rezistenţele mecanice ale materialului metalic cresc.
Prin laminare se obţin produse numite laminate (v.), cari pot fi: cu secţiune uniformă şi de diferite forme (cilindri, ţevi, profiluri, table, roţi, etc.); cu secţiune periodică (axuri car-danice, de vagon, etc.); de formă specială (bile, roţi dinţate, etc.). Pentru fiecare tip de laminare se folosesc instalaţii compuse din maşini de construcţie adecvată (v. Laminor 1).
în timpul laminării, lungirea se produce în sensul deplasării materialului (de regulă, sensul de rotaţie al cilindrelor) şi e direct proporţională cu diferenţa dintre grosimea materialului înainte şi după trecerea lui printre cilindre.
Laminarea se poate efectua liber — între cilindre netede —, în cazul produselor plate, sau forţat — în canale inelare, numite calibre, practicate în corpul cilindrelor—, în special în cazul laminării profilurilor; un caz special îl constituie laminarea de perforare a ţevilor, în care se realizează — concomitent cu variaţia lungimii şi a secţiunii transversale — şi străpungerea materialului, pentru formarea unei găuri axiale. în timpul acestei laminări, materialul are o mişcare elicoidală, de avans axial şi rotaţie, iar laminarea se produce în două faze: în prima fază se reduce secţiunea barei şi se formează golul axial sub acţiunea solicitărilor interne, în timp* ce un dorn, menţinut forţat în axa barei, se opune înaintării; în faza a doua se formează ţeava, cu grosimea peretelui uniformă; materialul se
lungeşte în direcţia axială, iar aria secţiunii lui transversale se reduce ca şi la celelalte tipuri de laminare.
în timpul laminării, în partea de deformare a materialului, cuprinsă între cilindre, există două zone — una de întîrziere şi una de avans—, materialul avînd o viteză, înainte de intrarea între cilindre, v0, mai mică decît viteza tangenţială v a cilindrelor, iar după ieşire, o viteză vv mai mare decît aceasta. Considerînd în zona de deformaţie o suprafaţă elementară abcd, cu lungimea dx şi cu înălţimea 2 j, pe o latură, respectiv 2(yJrdy) pe cealaltă, se calculează eforturile cari	!•	Deformarea	materialului la laminare,
apar prin acţiunea cilindre-	**)	direcţia	de	laminare;	yy) urma	ver-
lor într-un corp CU această	ticăia	a planului de	laminare,
suprafaţă şi cu lăţimea egală
cu unitatea (v. fig. /). în timpul deformării plastice, cr fiind tensiunea de compresiune normală, medie, în metalul laminat, pe secţiunea bc, acţiunea părţii din dreapta asupra suprafeţei elementare are valoarea	iar acţiunea pe faţa din
stînga are valoarea 2(aJf+ dcr^Xj + dj).
Cînd suprafaţa elementară se găseşte mai aproape de punctul A, adică în zona de întîrziere, particulele ei, cari sînt în contact cu cilindrele, au tendinţa să alunece pe suprafaţa acestora în sens contrar sensului de rotaţie şi apare o forţă tangenţială de frecare orientată în sensul mişcării cilindrelor. Proiecţia pe orizontală a forţelor exterioare are valoarea;
dx .	âx
2		sin cp —t —-—- cos
y x cos cţ>x x x cos <px x
în care px e presiunea exercitată de cilindre asupra materialului laminat, (px e unghiul dintre normala la coarda ab şi axul vertical, tx e forţa specifică de frecare dintre metalul laminat şi suprafaţa cilindrelor. La echilibru, suma proiecţiilor orizontale ale tuturor forţelor trebuie să fie egală cu zero şi deci:
(1)	2(crx + dax) (y + dy)~2 axy-2pxtgyxâx + 2txâx = 0-,
d y
x şi y fiind coordonatele punctului b, avem	aP°‘
dezvoltînd, înlocuind şi neglijînd infiniţii mici de ordinul al doilea, rezultă relaţia finală:
(2)	da>: p*~a* ây V Q
dx y	d x ' j
Cînd suprafaţa elementară se găseşte mai aproape de punctul 8, materialul are tendinţa să alunece pe suprafaţa cilindrelor în sensul de rotaţie al acestora, cu viteză mai mare decît viteza periferică, — adică materialul e în zona de avans; forţa de frecare, opunîndu-se înaintării materialului, are sensul contrar mişcării de rotaţie a cilindrelor, iar relaţia (2) devine:
de t> ~ a dy t
(3)	—£f_____________x.____* = o.
dx y ax y Ecuaţiile de deformare între cilindre, în timpul laminării, se rezolvă prin determinarea relaţiei dintre presiunea px şi tensiunea <y , cu ajutorul ecuaţiei plasticităţii, dedusă pe baza celei de-a patra ipoteze a stării de tensiune limită:
1.-1-,
(4)
V2
(°1 “ ®2)2 + (>2 - CT3)2 + (a3 - °l)2 = *
în care alf a2, cr3 sînt tensiunile normale principale, iar k£ e limita de curgere sau rezistenţa la deformare plastică a
Laminare
32
Laminare
metalului, în cazul întinderii simple. Relaţia (4) se deduce din energia potenţială de deformare:
1
u = y (<*i ei + <J2:E2 + c3 eg),
în care er s2, s3 sînt deformaţiile, după Hooke, cu valorile: 1
ei=g-bi-^fe + os)],
- 1 ■-®*=£7 ' '>■ ! <%)j ,
1
S3=^-['î3-SJ-((32 + 'Il)],
{jl fiind coeficientul lui Poisson, iar E, modulul de elasticitate. - La o variaţie de volum AK, deformaţia volumică specifică e AV	1-2 a
___— e». _L c* _L e-	^
V
iar valorile iniţială şi finală a energiei potenţiale de deformare
1 AF Sj + Uj + j, 1-2 (i
U.-y-pr-—3——^-(ai+a. + o^,
neglijînd lăţirea şi avînd <^ = 0^- cr2 = 0, g3 = 0, rezultă:
/ (cr1-cr2)2 + (a2-a3)2 + (cT3-a1)2-2c2 = const.,
sau
’ (a* - a2)2 -f (o2— a3)2 + (cr3 - Gt)2 = 2Af, ks fiind rezistenţa la deformare plastică a-metalului.
Luînd în consideraţie şi condiţia rezultată din ipoteza tensiunii tangenţiale se obţine aL — az—ks, cu cr2 = c?3; iar pentru
ct2= —. înlocuind în relaţia (4), se obţine relaţia
(5).
sau
01-00=yf
■ di — a3 = k,
atunci
P*
=(px
dx	.	dx
“s,Px±,fx7^r-s,n,P*:
cos9x
dx
c°s <p ±/
cos**
dx
■'cos 9	^	cos 9^
Neglijînd al doilea termen din parenteza, se obţine: °i-Px'
în direcţie orizontală:
în: acest caz rezultă:
*Jk.
înlocuind pe &x şi comasînd, ecuaţiile (2) şi (3) devin:
*U>X-*) k dj; '.v	0
dx	y dx „ .y	'
unde se consideră semnul-f~ pentru zona de întîrziere, respectiv semnul — pentru zona de avans. Luînd /&=const., rezultă relaţia:.
(7)
k + Q
dx j dx~ j
Soluţia exactă e greu de obţinut, pentru că nu se poate stabili relaţia dintre px şi tx, s-au dat trei soluţii parti ulare, pentru următoarele trei cazuri de frecare între cilindre şi metal: frecare uscată— forţa de frecare e pro-
II. Deformarea materialului la
alunecare parţială —forţa de frecare e constantă /^^pi/4=const.; alunecare cu frecare lichidă — forţa de frecare e proporţională cu viteza, dv
t = 7)-— (s-au folosit notatiile: ix, co-x 'djr
eficient de frecare între metal şi
cilindru ; V), viscozitatea ; — gra- laminarea (a) şi reprezentarea va-dj'	riaţiei	maxime	k	(b), în ipo-
dientul vitezei în direcţie perpen- teza asimilării arcului de prindere diculară pe suprafaţa de alune-	cu	o	parabolă,
care). Se mai foloseşte soluţia xx) direcţia de laminare; yy) ur-ecuaţiei, admiţînd existenţa unei ma verticală a planului de lami-zone centrale, de aderenţă. Repre- nare;/-/>secţiunea neutră; 1)zo-zentarea graf ică a var i.aţ ie i pres i un ii nă de întîrziere; 2) zonă de avans; în lungul arcului de contact e re- /) arcul de prindere, dată în fig. IV.
în cazul frecării uscate (v. fig. II), considerînd arcul de prindere / asimilat cu o parabolă, rezultă relaţiile:
(8) Px în zona de întîrziere, respectiv
| j
ispectiv
în zona de avans, în cari s-au adoptat notaţiile:
dacă se notează k— 1,15
Proiecţia forţelor pe verticală, în suprafaţa elementară cuprinsă în zona de deformare, e:
__ A <*0	K	__ 4	^1
T' X
u0 = arc tg
« = arc tg
Considerînd arcul de prindere asimilat cu o coardă rezultă relaţiile:
V“'
c
y^A/i
VA h x	'
— •—, A * =
0^)	Px	§
în zona de întîrziere, respectiv
(11)
în zona de avans, în cari s-a mai notat:
21n s“ââ'
în cazul forţelor de frecare constante, ecuaţia de bază devine:
.	,	.	...	.dxy .. dx y.	.... _ .	......
Laminare
33
Laminare
şi, asimiiînd arcul de contact cu o parabolă, rezultă:
02) ^ " ■ ^2 _j_y în zona de. întîrziere, respectiv
- arc tg
?Q-g
î+ZqZ
(12)
Px = k [5i + ln (z2 + 1)]+2 t / ir arc tg z<
în zona de avans, în cari s-au mai adoptat notaţiile:
-V2
Ah x
V“-
/
în cazul frecării lichide, rezultă pentru ambele zone:
(14)
dPx k dy
■f-L-AU-o.
Iy yn) y
dx y dx Asimiiînd arcul de prindere cu o parabolă
(15)	■	^=*[5,+ 1-1(1+01+ 2 [1 + z3
în care r—rjpjS, 8 fiind grosimea peliculei de lubrifiant, vx e viteza la ieşire a materialului,
"y (tTTs-B arctg*
)■
li Ah	lf Ah .	21
H-
2 k
XtBi-5»+i„(,+îW+A
B =
1+^î
arc tg xo
UI. Repartiţia vitezelor mişcării materialului, în cazul existenţei zonei de aderenţă.
o) deformarea materialului; b) repartiţia vitezelor; xx) direcţia de laminare; yy) urma verticală a planului de laminare.
tezei lui Sobolevski), ecuaţia diferenţială a presiunii specifice e dată de relaţia (v. fig. III):
(«)
dx y ax	\y}y
în care x şi y sînt coordonatele unui punct de pe arcul de prindere, r) e viscozitatea, z^e viteza periferică a cilindrelor, yn pn= 2
= ypx + — yAh, şi se consideră semnul — pentru secţiunile
din stînga secţiunii neutre şi semnul + pentru secţiunile din dreapta ei.
21
Asimiiînd arcul de prindere cu o coardă, dx= — r	Ah
(16)	devine:
k	6hp i yn\&y
âpx = .j-dy- —
iar presiunea rezultă din relaţia:
6 r\p l
(17)	-	'	■
• dj\ ecuaţia
Px=k In y-~
Ah
f -8--) l y I
+ C,
în teoria bazata pe admiterea existenţei unei a treia zone centrale, de aderenţă (dezvoltată de A. I. Ţelikov pe baza ipo-
constanta C determinîndu-se din condiţia de delimitare între zona de aderenţă şi cea de întîrziere.
Pentru tx=\Lpx, presiunile specifice din ecuaţiile (10) şi (17) trebuiesăfie egale. Necunoscuta poate fi eliminată pe baza condiţiei de egalitate a presiunii specifice pe linia de delimitare dintre zona de aderenţă şi cea de avans, conform ecuaţiilor (11) şi (17).
Lungimea zonei de-aderenţă are în medie, notînd cu hm grosimea medie a metalului laminat, valorile: pentru laminarea la cald
^=°.5-2V
pentru laminarea la rece / , sO,3- 1 A .
aar	m
Laminarea e influenţată de o serie de factori cari cetermină valoarea presiunii — deci şi efectul de deformare — pentru un acelaşi material, dintre cari cei mai importanţi sînt: temperatura, starea de tensiune a materialului, coeficientul de frecare, diametrul cilindrelor, vi- /y. Reprezentarea grafica a pre-teza de laminare, etc. — La aceeaşi siunilor după cele patru ipoteze, valoare a presiunii, efectul lami- f) alunecare cu frecare uscată, nării e mai mare, cînd temperatura tx=\ipx; 2) forţa de frecare con-e mai înaltă, cînd diametrul şi stantă, tx=\ik; 3) alunecare cu coeficientul de frecare sînt mai	§	^
mici şi cînd — datorită întinderii frecare lichida,	;	4)	cu
înainte sau după laminare — se considerarea zonei centrale de creează O stare de tensiune în ma- aderenţă; OL) arcul de prindere, terial.
Relaţia empirică stabilită de Ekelund pentru calculul presiunii în timpul laminării e următoarea (v. fig. IV):
(18)	p	=	(\	+«0	(fi + viu) [kgf/mm2]f
unde k e rezistenţa la compresiune statică, corespunzătoare valorii 1,15 k , r\ e ^tenacitatea (viscozitatea) materialului [kgs/mm2], u e viteza de deformare [1/s], iar m e un coeficient care trebuie determinat în funcţiune de frecarea exterioară.
Laminare
34
Laminare
în relaţia de mai sus:
__ ^ ^ Vr (^o ~^i) ~	(^o ~^i)
*„ + *!
[jl e coeficientul de frecare; r e raza cilindrului de lucru; *=[14 —0,01 /] (1,4+C-f Mn) kgf/mm2, sau — după propuneri mai noi —
*=(14-0,01/) (1,4+C-f Mn+0,3 Cr)	kgf/mm2,
îd care se notează cu C (în %) conţinutul în carbon, cu Mn (în %) conţinutul în mangan, cu Cr(în %) conţinutul în crom, iar cu t, temperatura în °C.
Pentru viscozitate se ia valoarea:
^=0,01(14—0,01 /) kgs/mm2, sau valoarea corectată;
7)=0,01(14-0,01 t)Cv Ct fiind un coeficient care depinde de viteza de laminare, şi a cărui valoare variază de la 0,6* - * 1, cînd viteza scade de la 15---20 m/s, la 6 m/s.
Coeficientul de frecare are valoarea fx =(1,05—0,0005 t)C2,
C2 avînd, pentru cilindre de oţel, valoarea C2= 1, iar pentru cilindre de fontă, valoarea C2=0,8.— După Rocotian, coeficientul de frecare variază între 0,08 pentru aluminiu, cu ungere cu ulei mineral, şi 0,20--*0,30 pentru oţel, fără ungere;
Viteza de deformare poate fi determinată prin relaţia:
-	V Ahfr
U ^ l 0 -------- .
' h^hx
«o — iar viteza periferică a cilindrelor.
Apăsarea totală de laminare are, după formula lui Ekelund, valoarea:
|\	1,6	{/.y	rAn	—	1,2	Ah
în care Ah~ha
(19) p=A±A.yrA/i|i+-
X
k +
2 y\vc -ţ/ Ah/r +
)■
b0 şi b1 fiind lăţimea laminatului înainte de intrarea între, respectiv după ieşirea dintre, ciiindrele de laminor.
Lăţirea în procesul de laminare diferă după faza la care se referă: Lăţirea la laminare e creşterea lăţimii laminatului în cursul laminării. Lăţirea la calibra r e e creşterea în lăţime admisă în calcul, de la calibru la calibru, în sensul laminării. Lăţirea absolută e diferenţa A^=^i“V 'n mm» unde b1 e lăţimea laminatului după ieşirea dintre ciiindrele de laminor, iar b0 e lăţimea laminatului înainte de intrarea între ciiindrele de laminor.
Lăţirea se numeşte liberă, dacă laminatul trece printre cilindre drepte, sau prin calibre mult mai late decît lăţimea laminatului introdus. Lăţirea se numeşte limitată, dacă e împiedicată (mai mult sau mai puţin) de marginile laterale ale calibrelor.
Lăţirea se numeşte forţată, dacă anumite părţi ale profilului obţin o lăţire mult mai mare decît cea liberă; de exemplu, la laminarea şinelor, în calibrul de refulare (v. fig. V), aripile profilului (părţile haşurate) suferă reduceri mai mari decît restul (partea nehaşurată); ele se lăţesc forţat şi umplu aripile calibrului de refulare, din cari se formează, în calibrele următoare, talpa şinei.
Pînă în prezent nu s-a determinat prin calcul decît lăţirea liberă, formulele recomandate pentru calculul lăţirii fiind
V. Lăţirea Ia laminare la calibrarea în calibru de refulare.
Calibrul de refulare, în linie continua; profilul introdus, în linie întrerupta; părţile cu reduceri mai mari, haşurate.
următoarele trei formule şi — pentru calcule rapide — formula Geuze corectată: formula Gubkin:
A7 / AiW /----------------- Ah\ Ah
(20) +
formula Bahtinov:
A h\
2 v]'
(21)
formula Ekelund:
A£ = 1,15
Ah
Thn
r • An-
(22)
£2 — b2 =	Ah — 2m(h0 + h^)U\n
h.
^0
în cari Ab e lăţirea absolută, în mm; Ah e reducerea absolută, în mm; h0 e înălţimea laminatului înainte de intrarea între ciiindrele de laminor; hxe înălţimea laminatului după ieşirea dintre cilindre; r e raza de lucru; jjl e coeficientul de frecare între laminat şi ciiindrele de laminor [[x= 1,05--*0,00051° pentru cilindre de oţel şi £z= 0,8(1,05*• -0,0005 /°) pentru cilindre de fontă], t fiind temperatura de laminare;
1,6 ll V rAh -1,2 Ah	.	.	,——
»=---------	,	----- şi /= V rAh .
hQ+hx
Pentru calcule rapide se poate folosi formula Geuze (corectată conform diagramei Vinogradov). Formula lui Geuze e simplă: Ab—aAh, unde a e coeficientul de lăţire, care se determină din diagrama amintită.
Din formulele indicate mai sus se deduce că lăţirea creşte cu următoarele mărimi: „presiunea" sau reducerea absolută, Ah; lungimea arcului de contact, V rAn; valoarea coeficientului de frecare [x. Lăţirea scade cu: înălţimea h a laminatului înainte de introducerea între ciiindrele de laminor; temperatura de laminare; suma înălţimilor laminatului înainte şi după trecere. Afară de aceasta, lăţirea mai depinde şi de viteza de laminare şi de calitatea oţelului supus prelucrării la cald prin laminare. Întrucît factorii: calitatea oţelului şi viteza de laminare nu intervin în formulele de mai sus, rezultă că formulele date nu sînt complete şi că ele necesită încă anumite corective, cari nu pot fi stabilite decît pe bază experimentală, după culegerea şi prelucrarea unui bogat material documentar.
Lungirea în procesul de laminare e determinată prin coeficientul de lungire, care e raportul dintre aria secţiunii înainte de intrarea laminatujui între cilindre şi aria secţiunii după ieşirea dintre cilindre. în cazul tablelor, la cari lăţirea e neglijabilă, coeficientul de lungire se exprimă prin
K
raportul^-, în care \ e grosimea tablei înainte de intrarea
între cilindre şi \ e grosimea după ieşirea dintre cilindre. Dacă Spe aria secţiunii prizei, aria secţiunii finale, n e numărul •de treceri şi \m e coeficientul mediu de lungire, acesta are valoarea	Coeficienţii de lungire au valori supra-
unitare cuprinse,în majoritatea cazuri lor, între 1,05 şi 2. în cazul calibrajuiui pătrat-oval, coeficienţii de lungire variazăîntre 1,25 şi 2,2; la calibrajul cu calibre dreptunghiulare, coeficienţii de lungire variază între 1,3 şi 1,6. în cazul calibrajuiui romb-romb sau romb-pătrat, coeficienţii de lungire variază între 1,15 şi 1,8. La calibrele finisoare, deci la ultima trecere, se aplică coeficienţi de lungire cuprinşi între 1,05 şi 1,2. Coeficienţii de lungire la laminare se aleg după considerente de ordin practic, ţinînd seamă de următoarele: în timpul laminării, materialul se răceşte pe măsura trecerii de la un calibru la alt calibru şi proprietăţile lui plastice se înrăutăţesc. De aceea, la începutul laminării — cît timp materialul e încă la temperatură înaltă — se vor aplica coeficienţi de lungire cît se poate de mari. Acest principiu poate fi aplicat fără nici o rezervă în cazul cînd laminarea se
Laminare, dinţare prin ^
35
Laminare, dinţare prin ~
execută pornind de la semifabricate. în cazul laminării lingou-rilor se vor aplica însă, la primele 2***4 treceri, coeficienţi de lungire mai mici şi se vor mări treptat abia la trecerile următoare. Coeficienţii de lungire depind şi de calitatea oţelului care se laminează. Astfel, lingourile de oţel carbon obişnuit se laminează aplicînd coeficienţi de lungire mai mari decît la lingourile de oţel aliat, şi se aplică valori foarte mici la laminarea oţelurilor rapide.
Viteză de laminare e considerată, de obicei, viteza de ieşire a laminatului dintre ciiindrele de laminor. Vitezele de laminare aplicate în practică sînt foarte diferite; ele depind, în primul rînd, de: productivitatea cerută laminorului, tipul laminorului, felul produselor laminate, caracterul procesului tehnologic de laminare. în unele cazuri, vitezele de laminare sînt mici; de exemplu, la primele caje ale liniilor de laminare continue sau în cazul laminării la rece a foilor^de tablă sînt de aproximativ 0,3*• *0,5 m/s şi chiar mai puţin. în alte cazuri, vitezele de laminare sînt mari; de exemplu, în cazul laminării sîrmei, 30 m/s, tinzîndu-se la depăşirea acestei viteze. La alegerea vitezei de laminare trebuie să se ţină seamă şi de plasticitatea materialului metalic care trebuie prelucrat: în cazul oţelurilor bogat aliate şi, în special, în cazul oţelurilor rapide, viteza de laminare nu trebuie să depăşească 2 m/s.
La laminoare, la cari laminatul execută cîteva treceri în aceeaşi cajă, nu e indicată o viteză de laminare prea mare, deoarece după ieşirea dintre cilindre laminatul e aruncat prea departe şi se pierde prea mult timp pentru readucerea şi introducerea lui între cilindre în vederea efectuării trecerii următoare. Aruncarea prea departe poate fi evitată în cazul regimului, reglabil sau reversibil de lucru, cînd viteza de laminare poate fi redusă la valoarea optimă înainte de ieşirea completă a laminatului dintre cilindre.
La laminoarele pregătitoare continue, de semifabricate, viteza de laminare e limitată de posibilităţile de tăiere ale foarfecelor, deoarece la viteze de peste 5 m/s, tăierea în bucăţi a semifabricatelor laminate devine foarte dificilă.
în cazul deservirii manuale a liniei de laminare, viteza de laminare în ultima cajă e limitată la 9***9,5 m/s, deoarece practica lucrului la astfel de laminoare a demonstrat că, la viteze mai mari, laminarea e foarte dificilă pentru laminatori şi pune viaţa lor în pericol.
La laminoare eboşoare (degroşoare) mari reversibile (blumin-guri şi slebinguri), viteza de laminare e reglabilă pînă la 7 m/s. La laminoare eboşoare ireversibile, viteza de laminare se limitează la «#2,5 m/s.
La laminoare pregătitoare continue, viteza de laminare se limitează de obicei la »5 m/s.
La laminoare ireversibile de profiluri mari şi de şine, viteza de laminare variază între 2,5 şi 3,5 m/s.
La laminoare lineare ireversibile de profiluri mijlocii, viteza de laminare variază între 2,5 şi 4 m/s.
La laminoare lineare ireversibile de profiluri mici, viteza de laminare variază între 4,5 şi 7 m/s, iar la laminoare lineare de sîrmă, pînă la 9,5 m/s.
La laminoarele cross-country pentru profiluri mari, mijlocii şi mici, viteza de laminare variază între 5 şi 7 m/s.
La laminoare de sîrmă continue, viteza de laminare în ultima cajă e de 30 m/s; se tinde la atingerea de viteze şi mai mari.
La laminoare de tablă groasă, viteza de laminare variază între 2,5 şi 5,5 m/s.
La laminoare continue de table şi benzi, viteza de laminare în ultima cajă atinge 12 m/s.
La laminoare lineare de table subţiri, viteza de laminare variază între 1,2 şi 1,8 m/s.
La laminoare la rece pentru foi de tablă, viteza de laminare variază între 0,4 şi 1,5 m/s.
La laminoare la rece continue, viteza de laminare variază pînă la 25 m/s.
încălzirea materialelor metalice pentru laminare sau forjare. La oţeluri, 'temperatura de încălzire pentru laminare sau forjare depinde în special de conţinutul în carbon, temperatura de încălzire fiind cu atît mai înaltă, cu cît conţinutul în carbon e mai mic.— Datorită faptului că tensiunile şi crăpăturile în masa materialelor metalice apar în special la sfîrşitul laminării, temperaturile finale de laminare nu trebuie să scadă (de ex. în cazul oţelului), în general, sub 850---9000 (punctul superior de transformare Ac3).
La încălzirea oţelurilor aliate trebuie să se ţină seamă şi de faptul că, odată cu creşterea conţinutului în elemente de aliere,. descreşte considerabil conductivitatea termică, astfel încît, în cazul unei încălziri incorecte, diferenţa dintre temperatura superficială şi cea interioară a lingourilor aliate poate atinge 300-**400°, ceea ce împiedică desfăşurarea în bune con-diţi i a procesului tehnologic de laminare sau de forjare, avînd ca efect crăpături periculoase, din cauza tensiunilor mari din material.
Lingourile cu o zonă pronunţată de cristale columnare trebuie laminate sau forjate cu cea mai mare atenţie, aplicînd la început presiuni, respectiv coeficienţi de lungire, foarte mici.
La încălzire trebuie să se evite decarburarea straturilor superficiale, care ar putea compromite calitatea produselor finite şi ar conduce la rebutarea lor.
La încălzirea lingourilor şi a semifabricatelor se folosesc: cuptoare cu propulsiune (numite uneori şi cuptoare „metodice"), cuptoare cu vatră păşitoare, cuptoare rotative (tip carusel), cuptoare cu rostogolire, cuptoare-cameră cu vatră fixă sau mobilă şi cuptoare adînci.
Pentru controlul arderii şî al temperaturilor la cuptoarele moderne de încălzire se folosesc aparate de măsură şi de control şi, în ultimul timp, instalaţii de automatizare completă.
Tratamentul termic în procesul de laminare poate fi unul dintre următoarele: răcire lentă sau dirijată, recoacere, normalizare, călire, îmbunătăţire.
Tratamentul termic se face, fie în secţii sau în sectoare încadrate în general în secţia de ajustaj a laminoriei şi în flux, fie, în cele mai multe cazuri, în secţii separate de secţia de ajustaj, din cauza spaţiilor mari pecari le reclamă. E o operaţie foarte importantă, care influenţează calitatea materialului livrat.
Răcirea lentă sau dirijată se efectuează în gropi sau în cuptoare speciale cu sau fără încălzire, aplicîndu-se, în general, la oţeluri aliate şi la oţeluri obişnuite cu un conţinut mare în carbon şi cu secţiunea relativ mare, în vederea evitării tensiunilor proprii sau a fulgilor.
Recoacer'ea de diferite tipuri (de detensionare, de înmuiere, de recristalizare, etc.) e aplicată la laminate cari urmează să fie supuse unor prelucrări ulterioare, cum sînt următoarele: îndreptare, cojire, tragere la rece, tăiere, ambutisare, etc.
Normalizarea e aplicată în vederea ameliorării rezistenţei la curgere, a rezilienţei, a alungirii, în special la table şi la şine de cale ferată.
Căli rea e aplicată, de obicei, la fabricarea şinelor de cale ferată, la capete, pentru a le conferi o rezistenţă mai mare la uzură, la şocuri, cum şi în fabricaţia tablelor subţiri din oţel inoxidabil şi din oţeluri bogat aliate, ca operaţie intermediară între laminări, pentru obţinerea unei structuri austenitice sau martensitice.
îmbunătăţirea e aplicată oţelurilor de construcţie de calitate şi anumitor oţeluri aliate, cum şi la fabricarea bandajelor, pentru a obţine caracteristici mecanice superioare.
î. dinţare prin Metg., Mett.: Procedeu de laminare continuă la cald, aplicat pentru formarea danturii de roţi dinţate, de oţel, sau pentru executarea de axuri canelate şi de cilindre rifluite. V. sub Roată dinţată.
3*
Laminare, direcţie de ~
36
Laminare, linie de ~
1.	direcţie de	Aietg. V. sub Laminare, plan de
2.	~r linie de 1. Metg.: Unu sau mai multe trenuri de laminare, cu dispozitivele şi cu instalaţiile de conducere, de transport şi manipulare a materiei prime şi a laminatelor, folosite la laminarea unui anumit produs, cu sau fără reîncăl-zirea materialului între trecerile prin trenurile liniei.
O linie - de lami- ’ nare poate avea un tren eboşor, unu sau două trenuri intermediare şi unu sau mai multe trenuri finisoa-re; uneori trenul eboşor lipseşte, prelucrîn-du-se semifabricatele livrate de altă uzină; alteori, produsul laminat nu reclamă prelucrarea la trenuri intermediare. Trenurile cari formează linia pot fi diferite ca mod de dispoziţie a cilindrelor în cajă, ca sens de rotaţie al acestora în timpul trecerilor succesive, ca sistem de antrenare şi ca mod de grupare a cajelor'de laminor şi a trenurilor de laminare. Laminatul poate păstra sensul de mişcare neschimbat sau poate schimba sensul în cursul trecerilor prin cajele de laminor sau prin trenurile de laminare. Linia de laminare (v. fig. /) poate fi reversibilă sau ireversibilă şi constituită din o singură 'cajă de laminor duo, trio, dublu duo, etc.; două caje de laminor duo, trio, etc. şi cu antrenare comună sau individuală, una dintre caje constituind trenul eboşor, iar cealaltă, trenul finisor; mai multe caje de laminor. Ea poate fi deschisă, continuă, semicontinuă sau în trepte.
După produsul laminat, linia de laminare poate fi: linie de blocuri,-de brame, de ţagle, de profiluri grele sau uşoare, de tablă subţire, groasă sau de blindaj, de sîrmă, de ţevi, etc.; dispoziţia cajelor liniei de laminare poate fi foarte variată şi depinde de destinaţia laminorului, de numărul necesar de treceri şi de productivitatea cerută. în funcţiune de numărul cajelor şi de modul de dispoziţie a acestora, liniile de laminare se clasifică în următoarele şapte categorii: linii de laminare cu o singură cajă; linii de laminare cu mai multe caje dispuse una lîngă cealaltă pe o singură linie; linii de laminare cu două caje în tandem; linii de laminare cu mai multe trenuri de laminare dispuse în tandem; linii de laminare continue; linii de laminare semicontinue; linii de laminare cross-country, şi varianta acestora, liniile de laminare în zig-zag.
Linia de laminare cu o singură cajă e cea mai simplă. Schema unei astfel de linii e reprezentată în fig. la. Linia de laminare consistă din: electromotor, reductorul de viteză (uneori), caja de angrenaje şi caja de lucru (cu ciiindrele de lucru). Aceste linii sînt cele mai răspîndite linii de laminare şi pot fi folosite ca: laminoare duo reversibile pentru laminarea ţevilor şi laminarea la rece a tablelor şi a benzilor; laminoare duo reversibile (biuminguri şi slebinguri) pentru laminarea semifabricatelor mari; laminoare duo reversibile pentru laminarea tablei groase
l. Linie de laminare (schemă), a) cu o singură cajă; fc>) cu mai multe caje dispuse una lîngă cealaltă; c) cu două caje în tandem, cu antrenare individuală; d) cu trenuri de laminare în tandem ; şi e2) continuă, cu antrenare în grup, respectiv cu antrenare individuală a cajelor; f) semicontinuă; g cross-country (cu trepte de trenuri continue paralele, anaxiale, cu schimbarea sensului de trecere a semifabricatului); h) în zig-zag (cu trepte de trenuri simple şi continue, cu trecerea semifabricatului în zig-zag); i) cajă de laminor; 2) cajă de angrenaje; 3) reductor de turaţie; 4) motor; 5) angrenaj conic; 6) sensul de mişcare a semifabricatului în
curs de laminare.
şi a platbandelor; laminoare cuarto, sexto şi pol ici I indrice, pentru laminarea la rece a tablelor subţiri şi a benzilor, laminoarele cuarto fiind folosite şi la laminarea la cald a tablelor groase.	\
Linia de laminare cu mai multe caje, dispuse una lîngă alta pe o singură linie, se utilizează cînd ciiindrele unei singure
caje nu pot cuprinde toate calibrele necesare pentru laminarea profilului dorit sau cînd se cere o productivitate mai mare. Schema unei astfel de linii de laminare e reprezentată în fig. I b şi în fig. II. Toate ca-jeie liniei sînt acţionate de un singur motor, prin intermediul unei singure caje de angrenaje. Numărul cajelor dispuse pe o singură linie depinde de destinaţia laminorului şi e de obicei de 2*-*5, însă, în unele cazuri, de exemplu la laminoarele de sîrmă de tip vechi, numărul cajelor ajunge pînă la 9. Liniile de laminare deschise se utilizează la laminarea profilurilor mari, mijlocii şi mici, şi la laminarea tablelor groase şi subţiri. Aceste linji de laminare prezintă însă anumite dezavantaje: la trecerea laminatului de la o cajă la alta e necesară deplasarea transversală a acestuia (ceea ce înseamnă pierdere de timp); nu poate fi mărită viteza de laminare de la cajă la cajă decît cu o valoare mică (numai prin mărirea diametrilor
//. Linie de laminare deschisă, cu caje trio aparent (fără motorul de antrenare). 1) longeron; 2) cadru de laminor; 3) cilindru calibrat de laminor; 4) arbore de cuplare; 5) bară de cuplare; 6) mufă de cuplare; 7) jgheab de ghidare; 8) drumul parcurs de material.
cilindrelor, de asemenea limitată), astfel încît bara se laminează cu aproape aceeaşi viteză ia început, cînd e scurtă, ca şi la ultimele treceri, după ce a crescut lungimea ei. Sin. Linie de laminare, deschisă.
Laminare, linie de ~
37
Laminare
Linia de laminare cu două caje dispuse în tandem se utilizează pentru înlăturarea dezavantajelor enumerate mai sus. Schema unei linii cu două caje în tandem e reprezentată în fig. Ic. La această linie se efectuează laminarea prin cîteva treceri la viteză mai mică, în prima cajă, şi apoi laminarea continuă, cu viteză mai mare, la caja a doua, pînă la obţinerea dimensiunilor dorite. Astfel de linii se utilizează la laminarea tablelor groase.
Linia de laminare cu mai multe trenuri de laminare în tandem se utilizează cînd nu sînt suficiente două caje, de exemplu în cazul laminării profilurilor (fiecare tren fiind format din mai multe caje). Se pot utiliza pînă la patru trenuri de laminare (v. fig. I d). Viteza de laminare se măreşte de la un tren la altul, pe măsura lungirii laminatului.
Linia de laminare continuă se utilizează pentru realizarea unei productivităţi şi mai mari. La aceste linii de laminare, numărul cajelor e egal cu numărul necesar de treceri pentru obţinerea profilului dorit. Diametrul cilindrelor şi turaţia lor trebuie alese astfel, încît pentru oricare dintre cajele liniei să fie satisfăcută relaţia:
•V>’«=const-'
în care S e aria secţiunii de ieşire a barei din caja a n-a şi vn e viteza de ieşire din aceasta. Viteza de laminare creşte pe măsură ce se micşorează profilul barei care se laminează. Nerespectarea acestei condiţii are ca efect ruperea laminatului între caje sau formarea de bucle prea mari. Liniile de laminare continue pot fi acţionate în grup (v. fig. / ex) — cînd toate cajele sînt acţionate de un singur electromotor, prin intermediul unui reductor comun şi al unor angrenaje de roţi dinţate conice
—	sau individual (v. fig. / e2), cînd fiecare cajă e acţionată cu turaţie reglabilă individual. Liniile de laminare continue cu acţionare individuală sînt mai costisitoare decît cele acţionate în grup, însă permit o exploatare mai raţională. Liniile de laminare continue cu acţionare în grup se utilizează de obicei la laminarea semifabricatelor Ia cari nu se cere o precizie dimensională mare; cele cu acţionare individuală se folosesc ia laminarea tablelor subţiri, a sîrmei şi a profilurilor mici.
Linia de laminare semicontinuă e compusă din două trenuri, primul fiind tren eboşor continuu, în care se fac trecerile pentru obţinerea prizei, iar al doilea, un tren deschis în linie, în care se fac trecerile în calibre profilate (v. fig. / f), fiecare cajă fiind independentă de caja vecină. Liniile de laminare semicontinue se utilizează la laminarea profilurilor mai complicate, ca traverse X şi D Ş>ne» corniere, etc., cari nu se pot lamina la liniile continue, din cauza reglajului dificil.
Linia de laminare cross-country (v. fig. / g) a fost introdusă în ultimul timp pe scară mare pentru laminarea profilurilor mari şi mijlocii, ca şi linia de laminare în zig-zag (v. fig. I h), care constituie o variantă a primului tip. Spre deosebire de liniile continue, cajele liniilor cross-country sîntdispuse astfel, încît bara intră în caja următoare numai după ce ea a ieşit complet dintre ciiindrele cajei precedente; pentru a micşora necesarul de spaţiu în lungime, cajele se dispun pe trei grupuri paralele, deplasarea materialului între aceste grupuri făcîndu-se cu ajutorul transportoarelor transversale. Viteza de laminare şi distanţa dintre cajele aceluiaşi grup cresc progresiv de la o cajă la alta, corespunzător lungirii barei. Prin faptul că la liniile cross-country laminatul are cîte o singură trecere în fiecare cajă, productivitatea acestor linii e foarte mare, atin-gînd — în funcţiune de mărimea secţiunii profilului laminat — 40--*150 t/h sau chiar depăşind această valoare.
Liniile de laminare în zig-zag (v. fig. I h) se deosebesc de liniile obişnuite cross-country prin faptul că au ultimele caje dispuse în zig-zag, reclamînd astfel o suprafaţă
mai mică, iar deplasarea semifabricatului	de	la	cajă	la	cajă»
între trecerile prin	cajele trenului în zig-zag,	se	face	cu	ajutorul
unor căi cu role conice sau cu role dispuse oblic.
1.	linie de 2. Metg.: Linie din planul de laminare, peste care se suprapune — la calculul şi la proiectarea cilindrelor de lucru — linia neutră a calibrelor (v. sub Cilindru de laminor) închisă de cilindre.
Linia de laminare LL' e mai apropiată de cilindrul de lucru cu diametrul de lucru mai mare (de ex. cilindrul superior, în cazul „presiunii" superioare, adică la D^> Du) şi are,	faţă de axa cilindrului superior şi faţă	de cea a cilindrului
inferior, distanţele date de relaţia (v. f.g.):
ms 2	4
respectiv de relaţia:
m
-Du
Dimensiunile principale ale cilindrelor şi perechilor de cilindre de laminor. i) tăblia cilindrului de lucru;
în cari D e distanţa dintre axele 2) fus; 3) rozetă; 4) pie5«
...	.	,	...	laminată; L-L') linia de lami-
cilindrelor, Dk şi D„ sînt diametru de nore. dfametru| mediu
lucru ai cilindrelor superior şi infe- oi perechii de cilindre=dis-rior; Rm şi sînt razele de laminare tanţadintre axele lor; d)dis-ale cilindrelor superior şi inferior.	tanţa dintre cilindre; D/s şi
Pentru cilindre calibrate, linia de D/;) diametrul de lucru al laminare se calculează pentru fiecare cilindrului superior şi al celui canelură; diametrii de lucru se aleg inferior; Rms şi Rmi) razele astfel, încît liniile de laminare ale dife- de laminare ale cilindrului ritelor lor calibre să se suprapună, şi superior şi ale celui inferior.' deci viteza de laminare corespunzătoare
liniei neutre a calibrului să fie aceeaşi pentru toate ciiindrele cajei de lucru.
2.	~,plan de Metg.: La cajele de lucru ale laminoarelor cu cilindre de lucru paralele, planul determinat de axele paralele ale cilindrelor. Intrarea materialului între ciiindrele de lucru şi ieşirea lui dintre aceste cilindre se fac în direcţie perpendiculară pe planul de laminare, numită direcţie de laminare; uneori, pentru aceasta trebuie folosite dispozitive de ghidare a materialului şi a laminatului. în planul de laminare încetează reducerea secţiunii de laminare. Secţiunea dintre un material laminat în formă de bară şi planul de laminare, sau un alt plan perpendicular pe axa barei, se numeşte profil; profilul la cald, dat de calibru, are dimensiunile mai mari decît dimensiunile nominale ale laminatului, pentru ca acestea să rezulte după contracţiunea termică pînă la temperatura ambiantă.
3.	tren de Metg.: Două sau mai multe caje dispuse pe o linie — în planul de laminare sau într-un plan care cuprinde direcţia de laminare — şi acţionate de un singur motor.
4.	uzina de Metg.: Uzină siderurgică avînd unu sau mai multe laminoare în accepţiunea Laminor 2 şi următoarele anexe: instalaţiile anexe pentru depozitarea şi manipularea materiei prime şi a materialului fabricat; cuptoare pentru încălzirea materiei prime şi pentru tratarea materialului laminat; instalaţiile şi utilajul ajustajului; instalaţiile de transport; etc.
5.	Laminare. 2. Tehn., Termot.: Reducerea secţiunii de curgere a unui fluid, astfel încît să ajungă la forma unei I a m i n e (adică a unei lame sau a unui fir), la trecerea acestui fluid printr-o deschidere cu secţiune mult mai mică decît cea precedentă, în sensul curgerii sale. De exemplu, laminarea se produce cînd un gaz sau un lichid străbat orificii cu supape, clape, sertare, etc., cari în momentul trecerii fluidului sînt deschise parţial sau complet.
Dacă variaţiile de secţiune^sînt bruşte, laminarea constituie o transformare ireversibilă. în acest caz, ea e însoţită de o
Laminare
38
Laminare continuă
scădere a presiunii fluidului între o secţiune din amonte şi una din aval de secţiunea de laminare, în sensul curgerii, dar fără efectuare de lucru mecanic şi fără o creştere corespunzătoare a energiei transformabile a fluidului (adică a energiei libere, care se poate transforma complet în alte forme de energie, la temperatură constantă, prin intermediul efectuării lucrului mecanic).
Laminarea fără schimb de căldură cu exteriorul se face la energie constantă, deoarece nu e însoţită de efectuare de lucru mecanic. Deci, suma dintre entalpia I şi energia cinetică (2 g) a unitătii de cantitate de fluid e constantă, adică
h+
-Io +
unde indicii 1 şi 2 se referă la secţiunile dinainte şi de după laminare. Considerînd viteza fluidului destul de mică (cum e cazul la agentul motor al motoarelor termice cu piston), pentru ca energia cinetică să fie neglijabilă faţă de entalpie, se poate admite că laminarea se produce la entalpie constantă, adică
w*.
cu aceleaşi semnificaţii menţionate ale indicilor.
La laminarea gazelor perfecte la viteză mică nu intervin variaţii de temperatură, deoarece entalpia acestor gaze depinde numai de temperatura lor absolută şi e aproximativ constantă. La laminarea adiabatică a vaporilor, expansiunea acestora e însoţită de scăderi de temperatură; pentru vapori umezi, scăderile de temperatură sînt importante, iar titlul acestor vapori creşte prin laminare.
Laminarea la viteze mici şi fără schimb de căldură cu exteriorul, care e o transformare adiabatică ireversibilă şi se produce la entalpie constantă (I=const.), se reprezintă în diagrama entalpie-entropie (.l-s) printr-o dreaptă paralelă cu axa entropiilor. Astfel, reprezentarea laminării se deosebeşte de cea a unei isentrope (j=const.), care e o transformare adiabatică reversibilă, reprezentată printr-o dreaptă paralelă cu axa ental-piilor, în aceeaşi diagramă.
Cînd intervine laminarea gazelor sau a vaporilor, pierderea de energie transformabilă (prin efectuare de lucru mecanic) e egală cu produsul dintre creşterea entropiei şi temperatura absolută a mediului ambiant (eventual temperatura condensatorului, Ia laminări în maşini cu abur sau în maşini frigorifice). Aceste pierderi sînt cu atît mai mici, cu cît comportarea vaporilor se apropie de cea a unui gaz perfect, adică cu cît gradul de supraîncălzire al vaporilor e mai mare.
Laminarea, deşi dezavantajoasă din cauza pierderilor de energie pe cari Ie provoacă, se foloseşte totuşi Ia reglarea debitului de agent motor în maşini cu abur sau cu gaz, la reglarea aspiraţiei în unele compresoare, la amortisoare hidraulice, etc. în maşini cu abur sau cu gaz, laminarea e însoţită de o expansiune fără efectuare de lucrumecanic. V. şî Expansiune liberă, Pierderi hidraulice prin laminare.
în motoarele cu abur, prin laminare se produce o creştere a energiei cinetice concomitent cu o reducere a presiunii, datorită micşorării secţiunii de trecere a aburului. Deoarece laminarea se face, însă, la energie constantă (dl7=dj2+dL=0, lucrul mecanic djL fiind aproximativ - nul), rezultă că laminarea se produce Ia entalpie (I) aproximativ constantă, dacă se neglijează variaţia energiei cinetice (viteza v a fluidului fiind mică). Astfel, din cauza reducerii presiunii, apare o pierdere de entalpie liberă (.îj==I — Ts), care corespunde unei creşteri a entropiei (x), ceea ce înseamnă că lucrul mecanic util devine mai mic; în diagrama pv, pierderea de presiune legată de pierderea de energie liberă se constată prin micşorarea ariei care reprezintă lucrul mecanic jpdv.
Pierderile prin laminare se reduc alegînd convenabil raportul dintre secţiunea cilindrului şi secţiunea canalelor de admisiune, respectiv de emisiune, cu considerarea efectului spaţiului vătă-
mător. Aceste pierderi rezultă şi din diagramă, prin faptul că presiunea de admisiune e mai mică decît presiunea de intrare a aburului în cutia de distribuţie.
î. Laminare. 3. Drum.: Subţierea, prin deformare plastică, a stratului de uzură al unei îmbrăcăminte rutiere asfaltice, din cauza circulaţiei.
2.	Laminare. 4. Drum.: Lăţirea, peste marginile planşelor, a excesului de mastic de bitum, folosit la umplerea rosturilor unei îmbrăcăminte rutiere de beton, din cauza circulaţiei.
s. Laminare. 5. Ind. text.: Operaţie, în procesul tehnologic de filare a fibrelor textile în fire, prin care se obţine subţierea unei înşiruiri de fibre prin repartizarea fibrelor pe o lungime mai mare decît cea iniţială. Subţierea unei înşiruiri de fibre textile paralelizate, orientate în sensul axei înşiruirii, se poate obţine pe mai multe căi şi poartă numiri diferite:
Laminarea de ordinul I se obţine cînd forţa de tragere aplicată în lungul înşiruirii e mică şi produce numai îndreptarea fibrelor prin descreţirea ondulaţii lor (v. fig. /), fără ca fibrele să :e deplaseze unele faţă de altele.
^—J
q	-i
d pw—
P*-------j
H
/. Laminare de ordinul I.	II. Laminare de ordinul II.
a) fibre ondulate iniţial; b) fibre	a) înşiruirea iniţială de fibre; b) înşirui-
îndreptate după întindere.	rea dupd deplasarea fibrelor unele faţa
de altele.
Laminarea de ordinul II se obţine cînd forţa de tragere e mare, astfel încît, afară de descreţirea ondulaţiilor, se obţine şi deplasarea fibrelor unele faţă de altele, în direcţia axei înşiruirii (v. fig. II). în cazul înşiruirilor cu fibre continue se produce fie alungirea fibrelor în domeniul elastic, laminarea numindu-se e t i r a r e, fie depăşirea limitei alungirii elastice, în care caz fibrele se rup şi sînt supuse apoi laminării de ordinul II.
Divizarea consistă în subţierea unei înşiruiri prin tăierea în fîşii paralele în direcţia lungimii înşiruirii (v. Aparat divizor). Subţierea se mai poate obţine şi prin înlăturarea, de pe toată lungimea înşiruirii, a unei părţi constituite din fibre şi din impurităţi, adică aplicînd laminarea prin pierderi.
Laminarea de ordinul l precede şi însoţeşte totdeauna-laminarea de ordinul II şi, în unele cazuri, etirarea.
Toate modurile de laminare, afară de divizare, se obţin în general prin faptul că viteza periferică a organelor debitoare e mai mare decît viteza organelor alimentatoare ale maşinilor din filatură.
La cele mai multe maşini există dispozitive, numite trenuri de laminare (v.), cari efectuează laminarea înşiruirilor de fibre. Divizarea se obţine la aparatul divizor al cardeior finisoare de la sortimentele decarde, dinfilaturilede lînă cardatăsau de vigonie.
Etirarea se obţine la maşinile de filat fire de viscoză, acetat, etc., sau de polimeri sintetici.
Pentru aprecierea gradului de subtiere prin operaţia de laminare se foloseşte laminajul (v.). Sin. întindere.
4.	~ continua. Ind. text.: Subţierea pretortului la selfactor prin întinderea continuă în timpul ieşirii căruciorului, datorită faptului că viteza de ieşire a căruciorului e puţin mai mare decît viteza de debitare a pretortului de ciiindrele livratoare. Calculul aproximativ al laminajului continuu se efectuează cu formula:
pc
în care Lc e laminajul continuu; vQ e viteza de ieşire a căruciorului; vd e viteza de debitare a pretortului de către ciiindrele livratoare.
Laminare directă
39
Laminat, tren de
î. ~ directa. Ind. text.: Subţierea pretortului laselfactor, produsă prin continuarea cursei de ieşire a căruciorului după ce, prin oprirea mişcării cilindrelor livratoare, a încetat debitarea pretortului. Calculul aproximativ al laminajului direct se efectuează cu formula:
r	^căruciorului
di rect “ f
—	3
2.	~ falsa. Ind. text.: Subţierea uneiînşiruiri de fibre textile în plus faţă de laminarea obţinută prin reglările tehnologice. De exemplu, la flyer, afară de laminarea efectuată de trenul de laminare, se mai produce o laminare prin întinderea semitortului, din cauza tensiunii variabile sub care se face înfăşurarea pe mosor, tensiune care depinde de roata înfăşurării, de transmisiunea în cot, etc.; laminajul înfăşurării la flyer are o valoare între 1,015 şi 1,04 şi e o laminare falsă continuă, care nu produce neregularităţi prea mari în produs. Cîmp de laminare.
La unele maşini se pot produce laminări a) zonă de laminare între false cari dau neregularităţi, fiind spo- două perechi de cilindre; b) rădice, cauzate, de exemplu, de frecarea vedere în plan; c) diagrama materialului fibros pe o masă, în timpul cumulativă a lungimii fibre-deplasării, sau de defecte mecanice, jor; 1-2) linia de prindere
3.	CÎmp de Ind. text.: Re- a fibrelor; e) ecartamentul; giune, la trenurile de laminare, deter- /f) lungimea de fibră;/max) minată de două perechi de cilindre, în lungimea maximă a fibrelor, care se mişcă fibrele prinse de la o
pereche de cilindre anterioare şi care se întinde de la linia de prindere a acestor crlindre, spre spate, pînă Ia o*distanţă egală cu lungimea maximă a fibrelor prelucrate (v. fig.).
4.	~,tren de ~.lnd. text.: Dispozitiv la maşinile din filatură, utilizat pentru laminare (v. Laminare 5), compus din mai multe perechi de cilindre (cel puţin două), perechile succesive avînd viteze periferice crescătoare (vz<v2<v^). La un tren de laminare cu trei perechi de cilindre (v. fig. / şi II), linia de cilindre din faţă,
I,	cuprinde ciiindrele debitoare
D,	linia de cilindre III din spate cuprinde ciiindrele alimentatoare A, iar cea de mijloc, II, ciiindrele intermediare /. Cilin-drele inferioare, motoare, sînt canelate, iar cele superioare, de presiune, au înveliş elastic de
/. Tren de laminare cu trei perechi de cilindre.
0 cilindre debitoare; II) cilindre intermediare; ///) cilindre alimentatoare; 1, 2, 3) cilindre canelate; 1', 2’, 3’) cilindre de presiune cu înveliş elastic; e1( e2) ecartamente.
II. Transmisiunea clasică a mişcării la un tren de laminare cu trei perechi de cilindre.
piele,' de cauciuc sau de mase plastice. Distanţele dintre liniile de prindere ale perechilor succesive de cilindre se numesc ecartamente şi se reglează cu ajutorul calibrelor, după lungimea fibrelor, luîndu-se în consideraţie şi grosimea înşiruirii de fibre, mărimea laminajului de efectuat, diametrul cilindrelor, etc. Intre două perechi de cilindre succesive se efectuează o laminare parţială, iar între perechile extreme se efectuează laminarea totală.
Mărimea laminajului se reglează prin schimbarea roţii de laminaj R^, celelalte roţi (Z^-Zg) rămînînd neschimbate.
După mărimea laminajului efectuat, trenurile de laminare se grupează în: trenuri de laminare de mică întindere, de mare întindere şi de foarte mare întindere. Valorile laminajelor fiecărui grup depind de felul maşinii şi al materialului fibros prelucrat. Astfel, în filatura de bumbac, la laminoarele obişnuite, cu dublarea 6 sau 8, laminaje mici sînt cele cu valori apropiate de dublaj, adică de numărul de benzi reunite la alimentare; la laminorul de mare întindere, alimentat cu pătură, laminajele mari au valori pînă la 20. La flyer-ele clasice se obţin laminaje mici de la 3-*-9; la flyer-ele de mare întindere se pot obţine laminaje mari pînă la 40. La maşinile cu inele, la trenurile de laminare obişnuite se obţin laminaje de la 4-**8 sau de la 6—15; la cele de mare întindere, de la 8-*-25, iar la cele de foarte mare întindere, după tipul constructiv, de la 10***50, de la 20***100, 150, 250 şi mai mult, acestea din urmă fiind folosite la maşinile cu inele pentru filarea directă din bandă.
Tipurile de trenuri de laminare de mare şi de foarte mare întindere au în construcţia lor unele organe cari au rolul de a controla mişcarea fibrelor scurte, în vederea obţinerii unu' produs uniform. Aceste organe sînt: pîlniile condensatoare ciiindrele de presiune libere uşoare, cureluşele, ciiindrele cu ace, două cilindre de presiune pe un singur cilindru inferior, etc
Construcţia trenurilor de laminare diferă după tipul maşini şi după materialul fibros prelucrat. V. Laminor 3; Flyer; Inele maşină cu — ; Selfactor.
5.	zona de Ind. text.: Intervalul dintre două perech de cilindre ale unui tren de laminare, în care se efectuează o laminare pozitivă. Dacă laminarea e foarte mică,(laminaj maxim 1,07), nulă sau chiar negativă (laminaje 1), zona se numeşte zona de laminare neutra.
6.	Laminarea stratului. GeoL: Subţierea pe cale tectonică a stratelor, spre deosebire de efilare, care e determinată de procese stratigrafice sau litologice. Laminarea se produce; pe flancurile inverse ale cutelor cari pot evolua pînă la cute-falii; în apropierea planelor de falie; la flexu-rile mai accentuate; în dreptul suprafeţelor de contact anormal (şariaje).
în dreptul capete-/or de strate laminate, din compartimentele căzute ale dislocaţiilor, se pot forma zăcăminte de ţiţei şi de gaze, ecranate tectonic, dacă formaţiunile afectate constituie roci colectoare.
Laminarea stratelor nu trebuie confundată cu laminarea ca tip de stratificaţie.
7.	Laminarinâ. Chim.: Poliglucozan (v.) care se găseşte în algele marine numite laminarii, sub formă de ester sulfuric, şi care se extrage din acestea cu apă de barită sau cu soluţii diluate de acid clorhidric. în timpul separării, esterul sulfuric se scindează. Conţine macromolecule compuse din resturi de p-D-glucopiranoză legate prin legături 1,3 glucozidice.
La hidroliza laminarinei cu acizi minerali se formează numai glucoză (randament 98,5% din cel teoretic), iar la tratare cu acid oxalic sau cu enzime se obţine dizaharida3-[(3-d-glucozido]-glucoză.
8.	Laminat. Tehn.: Calitatea unui material sau a unui semifabricat de a fi fost obţinut prin laminare.
9.	Laminaţi tren de Ind. text. V. Laminare, tren de
yH/ "V
3 b 0
Laminarea stratelor. a) Ia cută-falie; b) la falie; c) laflexură; d)Iaşariaj.
Laminate
40
Laminor
1.	Laminate, sing. laminat. Metg.: Produse metalurgice obţinute prin laminare. Se deosebesc următoarele două mari cLse: laminate semifabricate şi laminate finite.
Laminatele semifabricate se obţin prin degro-şarea lingourilor sau a altor semifabricate şi se clasifică în: semifabricate mari, cari sînt blumuri şi sleburi, şi semifabricate mijlocii, cari sînt ţagie pătrate, ţagle rotunde şi platine. Categoria semifabricatelor cuprinde şi benzile de, oţel, sîrmele şi ţevile, dacă acestea se prelucrează ulterior prin laminare la rece, respectiv prin tragere (v. fig. sub Blum).
Laminatele 'finite se clasifică în următoarele categorii: profiluri, table, ţevi, laminate speciale de bandaje, discuri şi profiluri periodice.
2.	Laminate, produse Ind. hîrt.: Produse de hîrtie, în foi sau în benzi, obţinute prin lipirea, sub presiune, a mai multor foi sau benzi de hîrtie sau de carton, în scopul obţinerii de produse cu grosimi mai mari sau cu feţele dintr-un alt material, mai nobil, mai fin, mai frumos sau cu caracteristici speciale cerute (de ex. produse laminate cu o faţă sau cu ambele feţe din folii metalice, folii de mase plastice, hîrtie decorativă, etc.). Sin. Produse caşurate (în special pentru produsele mai subţiri, obţinute prin lipirea a două sau a trei foi); Produse stratificate.
3.	Laminator, pl. laminatori. Metg.: Lucrător din grupul celor cari deservesc o linie de laminor şi efectuează una dintre operaţiile procesului de laminare; de exemplu, asigură intrarea între ciiindrele cajei de lucru a materialului (adus mecanic
—	pe calea cu rulouri, pe masa basculantă, etc. — în faţa cajei), reglează „presiunea" şi distanţa dintre cilindre, controlează produsele laminate, etc., fie direct, fie prin control sau prin comenzi de Ia distanţă. Var. Laminorist.
4.	Lamina, pl. lamine. Tehn., Gen.: Corp avînd forma de lamă sau de fir.
5.	Laminet. Ind. text.: Fire de efect în produsele textile, constituite dintr-o panglică metalică foarte fină (v. Lurex), care înfăşoară un suport format din fir textil.
e. Laminor, pl. laminoare. 1. Metg.: Maşină de lucru pentru prelucrarea prin laminare, la cald sau la rece, a materialelor metalice plastice, constituită în principal din următoarele părţi:
/. Cajă de laminor trio, cu cilindre de lucru antrenate.
1) cadru deschis de laminor; 2) rama superioara a cajei; 3) cîrlig pentru ridicarea ramei; 4) cilindru de lucru; 5) rozetă; 6) bară de rigidizare; 7) distan-ţier tubular; 8) placă de bază; 9) cusînetul fix al cilindrului mijlociu; 10) cusinet mobil; 11) şurub de presiune; 12) dispozitiv cu cheie, de reglare a cilindrului superior; 13) dispozitiv cu angrenaje cilindrice, de reglare a cilindrului inferior; 14) angrenajul de reglare a cilindrului inferior.
cel puţin două cilindre de lucru (v. sub Cilindru 2) cari se rotesc în paliere fixe sau cu poziţie reglabilă, montate în
cadrele unei caje de cilindre de laminor (v. fig. I); cadrele de cilindre de laminor; mecanismul de antrenare (cu sau fără motor propriu); dispozitive sau mecanisme de reglare; mecanisme sau dispozitive auxiliare; etc. (v. fig.//).
Unu sau mai multe cilindre din cajă sînt antrenate: de un motor electric cuplat direct (v. fig. //); de un motor (motor cu
II. Laminor duo pentru blocuri (bluming), cu acţionare individuală a cilin' drelor (schemă).
1) cajă de laminor; 2) cilindru; 3) electromotor; 4) bară de cuplare; 5) acuplaj dezmembrabil; 6) acuplaj universal (cu legătură cardanică); 7) dispozitiv de reglare a poziţiei cilindrului superior.
abur, motor electric, motor Diesel, turbină hidraulică, etc.) cu sau fără volant, cuplat prin intermediul unei caje de angrenaje de laminor; de ciiindrele unei caje adiacente, cuplate printr-un dispozitiv mecanic (bară de cuplare, angrenaj cu roţi cilindrice sau conice, etc.); uneori, de piesa laminată, prin frecare.
Legătura dintre elementul de antrenare şi cilindrul antrenat se face prin bare de cuplare (v. sub Bară 3), cari au secţiunea transversală egală cu cea a rozetei cilindrului, sau au secţiunea circulară, şi prin mufe de cuplare sau prin acuplaje dezmem-brabile; cînd organul de antrenare şi cilindrul antrenat nu sînt coaxiale, bara are la capete legături cardanice, de construcţie specială (v. fig. VIII şi IX, sub Bară 3). Barele de cuplare prea lungi sînt strunjite la mijloc şi sînt susţinute de un palier.
Cadrele cajei sînt fixate cu şuruburi (v. fig. III) pe plăci de bază, de fontă sau de oţel (ancorate pe fundaţia de beton)
III. Fixarea cadrului de laminor pe placa de bază.
1) placă de bază; 2) cadru; 3) şurub de fixare pe placa de bază; 4) gaură pentru şurubul de ancorare.
şi sînt solidarizate între ele prin bare sau prin traverse de legătură. — Caja laminorului e echipată cu diferite mecanisme şi dispozitive, cum sînt: dispozitive de transmitere a apăsării la laminare, de la paliere la cadre, şi de reglare a distanţei dintre cilindre, prin mecanisme cu şuruburi, cu pene, etc. (v. fig. IV); dispozitivele celor două cadre ale unei caje sînt legate între ele astfel, încît să lucreze concomitent, şi pot fi acţionate manual (v. fig. I) — cu roata de mînă cu mînere radiale, ori prin roată orizontală cu coroană dinţată şi cheie —, hidraulic sau electric (v. fig. IV d) — prin angrenaje cu şurub fără fine şi roată elicoidală, etc. între şuruburile de presiune şi paliere se pune, de obicei, o capsă de siguranţă (de ex. o piesă cilindrică de fontă, calculată astfel, încît să se spargă la depăşirea unei anumite apăsări de laminare), pentru a evita spargerea cilindrelor (v.fig. sub Capsă de siguranţă).
Lagărele cilindrelor de laminor pot fi fixe (pentru unul dintre cilindre) sau montate în port-paliere, cari permit reglarea
Laminor
41
Laminor
distanţei dintre cilindre. fusul (de ex. la cilindrul
Lagărul poate să îmbrace complet din mijloc al laminorului trio) sau
regulă, artificial. La lagărele de alunecare, răcirea se face, în majoritatea cazurilor, prin stropirea directă cu apă a fusurilor cilindrelor, şi, în unele cazuri, printr-o circulaţie forţată de ulei.
Lagărele de alunecare sînt deschise sau închise. La lagărele deschise (v. fig. V), cusineţii nu cuprind fusul jur-împrejur, ci se dispun numai în partea solicitată a lagărului. La lagărele de construcţie închisă (v. fig. VI), cusineţii se execută sub forma unor manşoane în contact cu întreaga suprafaţă a fusului (lagăre cu film de ulei). La lagărele de alunecare deschise, cu răcire directă cu apă, temperatura fusurilor cilindrelor e de 30---800, datorită răcirii artificiale foarte intense.
Regimul de lucru cald al lagărelor se aplică numai la laminoarele lineare de table subţiri. Datorită temperaturii înalte a cilindrelor de lucru (300"450°), temperatura fusurilor atinge valori cuprinse între 150 şi 200°.
Cusineţii lagărelor cu regim de lucru la rece pot fi de materiale metalice (bronz, compoziţie pe bază de staniu sau babbit pe bază de plumb aliat cu Sn şi Sb sau Ca şi Na), sau de materiale nemetalice pe bază de răşini sintetice (textolit, lignofol, ligno-ston), ori cusineţi de lemn fiert în ulei sau metalizat. Cusineţii lagărelor cu regim de lucru la cald se execută din materiale metalice, mai ales din bronz. în general, la regimul de lucru rece, se tinde la înlocuirea cusineţilor metalici cu cusineţi pe bază de răşini sintetice, caracterizaţi prin un coeficient de frecare mic (v. tabloul).
V. Diferite tipuri de lagăre deschise (scheme). a) Ia laminor trio; b) Ia laminor duo.
"1
IV. Dispozitive de transmitere a apăsării de laminare asupra cadrului. a, b şi c) cu acţionare pentru reglare a cilindrului superior prin pene, respectiv prin şurub de presiune cu piuliţă rotitoare, respectiv cu două şuruburi de presiune; d) cu acţionare şi reglare electrică; 1) cadru de laminor; 2) pană; 3) şurub de presiune; 4) piuliţa şurubului; 5) cusinet; 6) motor de acţionarea şurubului de presiune; 7) angrenaj cu şurub-melc şi roată melcată; 8) capsă de siguranţă; 9) mufă de protecţie pentru reţinut spărturile capsei 7.
numai parţial (de ex. la laminorul duo şi la cilindrul inferior sau superior al laminorului duo) (v. fig. V şi fig. /).. Lagărele cilindrelor de laminor
pot fi lagăre de alune-	g	5
care cu cusineţi metalici ori nemetalici sau lagăre de rostogolire (rulmenţi) cu role sau aciculari. încărcarea lor e de cîteva ori mai mare decît încărcarea admisă pentru lagărele utilizate în alte ramuri ale construcţiei de maşini, datorită faptului că gabaritele posibile ale lagărelor sînt determinate de diametrii cilindrelor şi că diametrii fusurilor sînt limitaţi (0,5-• -0,75 Deij). De exemplu, în cazul cilindrelor de oţel, această presiune specifică poate ajunge la ^500 kgf/cm2, iar produsul pv poate atinge valori de ordinul 2500 kgf/cm2X m/s, depă-
Coeficient de frecare	Textolit	Lignofol	Lignoston	Bronz	Aliaj antifricţiune
	0,003-. 0,005	0,005-■-0,007	0,003.-0,005	0,05-.0,1	0,02-..0,025
o
Prin introducerea cusineţilor pe bază de răşini sintetice se realizează economie de materiale neferoase şi o reducere importantă a consumului de energie (între 15 şi 50%, în medie de
25%). Cusineţii pe bază de răşini sintetice mai prezintă avantajul că au rezistenţa la uzură de 10---40 de ori mai mare decît a celor de materiale metalice. Concomitent, se realizează o reducere importantă a opririlor liniei de laminare provocate de necesitatea înlocuirii cusineţilor. Dezavantajele cusineţilor nemetalici consistă în faptul că nu suportă temperaturi înalte (peste 100°) şi că reclamă răcire abundentă cu apă (consumul specific de apă
0,050 l/min şi
		rr 1 L			
l _ '		\			
	\				
	 \ . ..					
VI. Lagăr de alunecare radial-axial, închis, cu film de ulei, pentru laminor.
1) fusul cilindrului; 2) cămaşa fusului; 3) pană de solidarizare a cămăşii cu fusul; 4) flanşă fiind de solidarizată cu cămaşa 2; 5) corpul lagărului; 6) cusinet de bronz (sau oţel) cu căptuşeală cm2 de suprafaţă a CUSÎne de metal antifricţiune; 7 şi 8) inele pentru preluarea forţelor axiale, căptuşite cu metal antifric- ţllor), rece şi curată (pen-ţiune; 9) inel distanţier, de textolit; 10) inel auxiliar compus din două semiinele (cu plan de tru a evita griparea fusu-separaţie diametral) pentru extragerea bucşei 2 de pe fus.	rilor).
în ultimul timp se
şindpînăla de 25 de ori valoarea produsului pv obişnuit. Din	utilizează cu rezultate bune lagăre de alunecare închise, cu
această cauză, lagărele cilindrelor de laminor sînt răcite, de	răcire şi ungere continuă cu ulei sub presiune. Faţă de lagărele
Lamino/
42
Laminor
obişnuite, acestea prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de funcţionare fără răcire cu apă; coeficient de frecare mai mic şi aproape egal cu cel al lagărelor de rostogolire (cu rulmenţi); precizie de laminare; durată de funcţionare mai mare; cheltuieli de exploatare mai mici.
Lagărele cu rulmenţi cu role conice, în formă de butoiaş şi, mai rar, cilindrice, se utilizează la fusurile cilindrelor de lucru şi de sprijin ale cajelor de lucru şi la fusurile cilindrelor dinţate ale cajelor de angrenaj. La unele tipuri de laminoare s-au introdus şi rulmenţi cu role aciculare. Lagărele cu rulmenţi reclamă un consum mai mic de lubrifiant şi de apă de răcire, sporesc productivitatea laminoarelor şi calitatea produselor laminate; economia de energie datorită rulmenţilor cu role atinge, la laminoare de sîrmă şi de benzi de oţel, valori procentuale cuprinse îr.tre 35 şi 50% , în comparaţie cu lagărele cu cusineţi de babbit. Dezavantajele principale ale lagărelor cu rulmenţi sînt costul lor mare şi gabaritele lor relativ mari. în ultimul timp, datorită utilizării lagărelor cu cusineţi nemetalici şi a celor de construcţie închisă, rulmenţii cu role au pierdut întrucîtva din importanţă, fiind utilizaţi în special la laminoare la rece şi, în unele cazuri, la laminoare de sîrmă.— După metalul sau aliajul prelucrat, laminorul poate fi laminor pentru oţel, pentru cupru, zinc, aluminiu, alamă, etc. —
După temperatura de prelucrare a metalul u i, se deosebesc: laminor la cald şi laminor la rece.— După sensul de rotaţie al cilindrelor de lucru în timpul trecerilor succesive, laminorul poate fi:
Laminor ireversibil, ia care fiecare cilindru de lucru are permanent acelaşi sens de rotaţie. El poate fi una dintre maşinile de lucru ale unui tren continuu de laminare ori ale unei linii deschise de laminare, sau poate fi folosit la laminarea unui produs, prin mai multe treceri succesive (de ex. laminorul duo pentru tablă subţire, laminorul trio pentru tabiă groasă, etc.). Laminorul ireversibil e acţionat adeseori de un motor cu volant.
Laminor reversibil, la care se schimbă sensul de rotaţie al cilindrelor de lucru după fiecare trecere a materialului. De obicei, laminoarele eboşoare pentru laminate grele (de ex. blumingul, slebingul, laminorul de blindaje, etc.)sînt reversibile. Laminorul reversibil e acţionat de un motor fără volant.— După dispoziţia cilindrelor în cajă şi după construcţie, laminoarele se clasifică în următoarele grupuri: laminoare cu cilindre orizontale, cu cilindre verticale, cu cilindre orizontale şi verticale, cu cilindre dispuse oblic, şi laminoare cu altă dispoziţie a cilindrelor.
Laminoarele cu cilindre orizontale sînt cele mai răspîndite. Ele se clasifică, în general, în următoarele tipuri:
Laminoare duo, la cari caja de lucru, cu două cadre, are două cilindre orizontale, dispuse unul deasupra celuilalt,	axele fiind în acelaşi	plan	vertical. Aceste laminoare sînt
cele	mai răspîndite (v. fig.	VII	a)	şi se utilizează ca laminoare
reversibile pentru semifabricate şi profiluri mari (blumuri, sleburi, şine, profiluri mari) şi pentru table groase; laminoare continue de semifabricate şi de profiluri mijlocii, de construcţie recentă, de mare productivitate, consistînd din cîteva caje dispuse în tandem, laminatul trecînd o singură dată prin fiecare cajă; laminoare lineare de table subţiri, la cari e acţionat numai cilindrul inferior; laminoare pentru laminarea la rece a tablelor în foi şi a benzilor.
Laminoare cu p	I a c	a	(v. fig. VII e), la cari cil in-
drul	inferior e înlocuit	cu	o	placă de laminor orizontală
(cilindru cu rază infinită), cil-indruI superior fiind un cilindru de lucru orizontal. Pentru laminare, placa e antrenată şi efectuează o mişcare de translaţie orizontală; cilindrul superior poate fi antrenat direct, sau poate fi liber. Laminoarele cu placă se utilizează la laminarea produselor de lungime mică.
Laminoare trio (v. fig. VII b), la cari caja de lucru; cu două cadre trio, are trei cilindre orizontale, dispuse unu! deasupra celuilalt, cu axele în acelaşi plan vertical. La aceste laminoare se laminează în ambele sensuri, fără schimbarea sensului de rotaţie al cilindrelor. în prezent, laminoarele trio se utilizează
VII. Scheme de dispoziţie a cilindrelor la laminoare cu cilindre orizontale. a) duo; b) trio; c) trio cu cilindru mijlociu liber şi mai mic decît celelalte doua: d) cuarto; e) cu placă (cilindru cu rază oo); f) dublu duo; g) cu şase cilindre; h) cu douăsprezece cilindre; /') cu douăzeci de cilindre; /) cilindru de lucru antrenat direct; V) cilindru de lucru, liber; 2) cilindru de sprijin; 3) placă de laminor; 4) piesă în trecere de laminare; 5) sensul de laminare; 5') sensul de laminare la schimbarea sensului de rotaţie al cilindrelor; 6) sensul de mişcare a plăcii de laminor.
mai ales ca laminoare de tabla groasa şi de grosime mijlocie, la cari diametrul cilindrului mijlociu e mai mic decît al cilindrului superior şi al celui inferior (v. fig. Vil c); laminoare de şine şi de profiluri mari; blum in guri pentru eboşa rea lingourilor uşoare, cu greutatea pînă la 1,5 tf.
Laminoare dublu duo (v. fig. VII f), la cari caja de lucru, cu două cadre dublu duo, are patru cilindre orizontale dispuse cîte două, cu axele în două plane verticale d-iferite. Aceste laminoare se utilizau în special la laminarea benzilor subţiri de oţel. Diametrul cilindrelor variază între 300 şi 450 mm.
Laminoare c u a rt o (v. fig. V/l d), la cari caja are patru cilindre, cu axele dispuse într-un singur plan vertical. Laminarea se faceîntre cele douăcilindre mijlocii, cari se numescc i I i n d re de lucru. Diametrul acestor cilindre e mult mai mic decît al cilindrelor superior şi inferior, cari servesc numai ca sprijin pentru ciiindrele de lucru şi, de aceea, se numesc cilindre de sprijin. Laminoarele de acest tip se utilizează la laminarea la cald a tablelor şi la laminarea la rece a tablelor şi a benzilor. La aceste laminoare sînt acţionate numai ciiindrele de lucru, cele de sprijin fiind antrenate prin frecare.
Laminoare se.xto (v. fig. VII g), la cari caja de lucru are şase cilindre, dintre cari numai două sînt cilindre de lucru, iar patru sînt cilindre de sprijin. Aceste laminoare sînt mai puţin avantajoase decît laminoarele cuarto şi, de aceea, sînt în prezent mai puţin utilizate.
Laminoare policilindrice, la cari numărul de cilindre de lucru poate fi mai mare decît şase. Se utilizează următoarele laminoare policilindrice:
Laminoare cu şapte cilindre dispuse în Y (v. fig. VIU), cari servesc la laminarea benzilor de oţel subţiri, cu lăţimea pînă la 500 mm; sînt acţionate numai ciiindrele haşurate în figură.
Laminoare policilindrice cu 12 şi cu 20 de cilindre (v. fig. VII h şi /), cari sînt utilizate la laminarea la rece a benzilor.
Laminoare planetare (v. fig. IX), la cari caja de lucru e formată din douăcilindre mari, cu diametrul de «*550mm şi cu un număr de cilindre planetare cu diametrul mai mic. Acţionate sînt numai ciiindrele mari, iar ciiindrele planetare se rotesc în locaşurile lor datorită frecării cu laminatul. Laminoarele servesc la laminarea benzilor cu lăţimea pînă la 1200 mm
Laminor
43
Laminor
şi există tendinţa de a depăşi această lăţime. Reducerea (^95% ) e efectuată într-o singură trecere, obţinînd benzi cu grosimea de 1"-5 mm.
P-
VIII. Laminor cu şapte cilindre în Y. 1) cilindru de lucru neacţionat; 2) cilindru de lucru acţionat; 3) cilindre de sprijin acţionate; 4) cilindre de sprijin neacţionate; 5) material laminat.
Laminoarele cu ciiindrele dispuse oblic se utilizează în special la fabricarea ţevilor, ca: laminoare perforatoare, numite şi laminoare de găurire, destinate perforării lingou-
IX. Laminor planetar pentru benzi, o) schema laminării; b) dispoziţia utilajului; 1) cilindru antrenat de caja de lucru; 2) cilindru de lucru planetar, liber;	3)	cilindru din caja	de
antrenare;	4)	material în curs	de
laminare; 5) sensul de laminare.
Laminoarele	cu	cilindre	verticale (v.	fig. X o) servesc	Ia
comprimarea	laterală	în	direcţie orizontală	a laminatelor,	la
laminoare continue de profiluri (caje cu cilindre verticale), sau la îndreptarea muchiilor, în procesul de laminare a benzilor şi a tablelor late (caje numite e d g e r).
Laminoarele cu cilindre orizontale şi verticale sînt compuse dintr-o cajă duo, trio sau cuarto, la care se adaugă o pereche
XI. Scheme de lucru ale laminoarelor perforatoare. a) cu cilindre tronconice oblice (Mannesmann); b) cu cilindre tronconice oblice, în consolă („ciupercă"); c) cu discuri în consolă; 1) cilindru conic Mannes” mann; 2) cilindru în consolă („ciupercă"); 3) cilindru-dfcc; 4) biletă perforată; 5) prăjină cu dop perforator; 6) sensul rotaţiei cilindrului de laminor; 7) sensul de laminare; 8) proiecţia verticală a planului de laminare; 9) proiecţia verticală a axei biletei; 10) mişcarea rezultantă a piesei laminate.
rilor sau semifabricatelor (ţagle) rotunde (v. fig. XI a, b şi c); laminoare de întindere pentru ţevi, numite şi laminoare de lungire, cari servesc la întinderea (lungirea) semifabricatelor perforate în prealabil (numite eboşe) şi la transformarea lor
X. Scheme de dispoziţie a cilindrelor laminoarelor cu cilindre verticale şi cu cilindre orizontale şi verticale, a) cu o pereche de cilindre verticale; b) duo, cu o pereche de cilindre verticale, pentru sleburi; c) duo, cu două perechi de cilindre verticale; d şî e) trio, cu o pereche, respectiv cu două perechi de cilindre verticale; f) pentru traverse cu tălpi late; 1 şi 2) cilindru de lucru vertical, respectiv orizontal; 3) material în trecere de laminare; 4) sensul de laminare; 4') sensul de laminare la schimbarea sensului de rotaţie al cilindrelor.
sau două perechi de cilindre verticale, pentru comprimarea în direcţie orizontală a feţelor laterale ale laminatelor. Sin. Laminoare universale.	-	-
Aceste laminoare se utilizează ca slebinguri, cari servesc la degroşarea lingourilor în sleburi (v. fig. X b) şi sînt construite cu două cilindre orizontale şi două cilindre verticale; laminoare universale propriu-zise, cari servesc la laminarea platbande-lor(v. fig. X, c, d,e); laminoare pentru traverse cu tâlpi late (v. fig. X f), la cari axele cilindrelor orizontale şi verticale sînt dispuse în acelaşi plan.
'XII. Scheme de lucru la laminare de ţevi prin întinderea eboşelor tubulare, perforate în prealabil, a şi b) la laminorul de întindere cu două cilindre bitronconice, oblice, şi cu două discuri de ghidare profilate, respectiv detaliul zonei de lucru ; c) la lami* norul cu trei cilindre tronconice; 1) cilindru bitronconic, oblic; 2) disc de ghidare; 3) eboşă; 4) mandrin; 5) cilindru oblic; 6) mişcarea de lucru a cilindrului; 7) mişcarea piesei laminate.
Laminor, cadru de angrenaje de ~
44
Laminor
în ţevi, prin reducerea grosimii pereţilor şi cari sînt echipate fie cu două cilindre (v. fig. XII a şi b), fie cu trei cilindre (v. fig. XII c).
Laminoare cu altă dispoziţie a cilindrelor, care e foarte diferită şi depinde de felul produselor laminate. Din această
XIII. Laminor de bandaje (a, aj şi fcj) şi de roţi monobloc, pentru cale ferată (c, şi dj). a şi alt bj) secţiune verticală, la începutul laminării bandajului, respectiv secţiune verticală şi vedere de sus, la finele laminării; c şi Cj,, dx) secţiune verticală la începutul laminării roţii, respectiv secţiune verticală şi vedere de sus, la finele laminării; 1) semifabricat în formă de inel, pentru bandaj; V) semifabricat preforjat, cu butuc, pentru roată; 2) cilindru calibrat pentru exterior, paralel cu axa piesei; 3) cilindru neted, pentru interior; 4) cilindru conic, oblic; 5) rolă calibrată, de ghidare.
categorie fac parte laminoarele de bandaje, de discuri (v. fig. XIII a, o1 şi bi), de roţi monobloc (v. fig. XIII c, q şi dj), de reducere (la ţevi), etc. —
După destinaţie, laminoarele se clasifică cum urmează: Laminoare eboşoare sau degroşoare, mari, cari sînt blumin-gurile şi slebingurile. Blumingurile au ciiindrele cu diametrul între 800 şi 1400 mm; ele servesc la eboşarea lingourilor în semifabricate mari, numite blumuri. Slebingurile au diametrul cilindrelor, de cele mai multe ori, de 1100 mm; ele servesc la eboşarea lingourilor în semifabricate plate mari, numite sleburi sau brame.
Laminoare eboşoare sau degroşoare, mijlocii, cari au cilin-drele cu diametrul între 450 şi 750 mm şi servesc la laminarea lingourilor sau a semifabricatelor mari în semifabricate pătrate cu secţiunea de la 40 X 40"* 150 X 150 mm (ţagle şi semifabricate mai mari) sau în semifabricate plate cu secţiunea de 180* * -300 mmx6---75 mm, numite platine.
Laminoare de semifabricate laminate, cari sînt de exemplu: laminoarele de blocuri, numite şi bluminguri, şi laminoarele de sleburi, numite şi slebinguri (v. şî Laminoare eboşoare sau degroşoare mari), şi laminoarele deţagle şi laminoarele de platine (v. şî Laminoare eboşoare sau degroşoare mijlocii).
Laminoare de şine şi de profiluri mari, la cari diametrul cilindrelor are valori între 750 şi 900 mm şi cari servesc la laminarea şinelor de cale ferată normală şi a traverselor cu înălţimea de 200-**600 mm şi mai mare.
Laminoare de profiluri mari, la cari diametrul cilindrelor are valori între 500 şi 750 mm şi cari servesc la laminarea profilurilor mari: bare pătrate şi rotunde, de la 80---220 mm ; traverse X şi £, de la 120"*240mm; alte profiluri (corniere, eclise, şine de cale îngustă, etc.).
Laminoare de profiluri mijlocii, la cari diametrul cilindrelor are valori între 350 şi 500 mm şi cari servesc la laminarea profilurilor de mărime mijlocie: bare pătrate şi rotunde, de la 32-*-80 mm; traversei şi C, cu înălţimea pînă la 100 mm; alte profiluri (corniere, eclise, etc.).
Laminoare de profiluri mici, la cari diametrul cilindrelor are valori între 250 şi 350 mm şi cari servesc la laminarea profilurilor cu secţiune mică (în general pînă la 1000 mm2): bare
pătrate şi rotunde, de la 8--*32 mm, corniere de la 20x20*** 50x 50 mm, alte profiluri (oţel lat, benzi de oţel, etc.).
Laminoare de sîrmă, la cari diametrul cilindrelor are valori între 250 şi 350 mm şi cari servesc la laminarea sîrmei cu diametrul de la 5* * * 12 mm, care se livrează în colaci.
Laminoare de tablă groasă şi mijlocie, la cari lungimea de lucru a tăbliei cilindrelor are valori între 1800 şi 5000 mm şi cari servesc la laminarea tablelor groase, cu grosimea de 4***60mm.
Laminoare de table subţiri, lineare, la cari lungimea de lucru a tăbliei cilindrelor are valori între 800 şi 2000 mm şi cari servesc la laminarea Ia cald a tablelor subţiri cu grosimea de
0,2**-4mm.
Laminoare continue de benzi subţiri şi late, la cari lungimea de lucru a tăbliei cilindrelor are valori între 500 şi 2500 mm şi cari servesc la laminarea benzilor subţiri şi late cu lăţimea de 400---2300 mm şi grosimea de 1,5 —10 mm.
Laminoare de ţevi, cari servesc la laminarea ţevilor fără sudură (v. Laminarea ţevilor, sub Ţeavă).
Laminoare de bandaje, laminoare de discuri şi laminoare de roţi monobloc, cari servesc la laminarea bandajelor, a discurilor şi a roţilor monobloc de cale ferată normală.
Laminoare calibroare, cari servesc Ia aducerea ţevilor laminate la dimensiunea nominală. Laminoarele calibroare sînt de cele mai multe ori constituite dintr-un grup de mai multe caje duo cu cilindre calibrate.
Laminoare cu destinaţie specială, cari servesc Ia laminarea profilurilor periodice, a bilelor, etc.
Laminoare pentru laminarea la rece, cari servesc Ia laminarea la rece a benzilor cu grosimea de 0.008---4 mm.
î. cadru de angrenaje de Metg. V. Cadru de angrenaje de laminor, sub Cadru de rezistenţă.
2.	cadru de cilindre de Metg. V. Cadru de cilindre de laminor, sub Cadru de rezistenţă.
3.	cajâ de angrenaje de Metg. V. Cajă de angrenaje de laminor.
4.	cajâ de cilindre de Metg. V. Cajă de cilindre de laminor.
5.	~f cajâ de cilindre de Metg. V. Cilindru de laminor, sub Cilindru 2.
6.	~ de forjare. Mett. V. Valţ de forjare.
?. linie de Metg. V. Laminare, linie de
8.	tren de Metg. V. Laminare, tren de
9.	Laminor. 2. Metg.: Instalaţie siderurgică compusă din una sau din mai multe linii de laminare, cu instalaţiile de forţă şi cu instalaţiile, utilajele şi mecanismele auxiliare anexe, necesare pentru fabricarea produselor laminate. Materialul trece în flux prin toate fazele procesului tehnologic, folosindu-se transportul mecanizat şi redus la minim. Secţiile anexe cele mai importante ale unui laminor în această accepţiune sînt următoarele: depozitul de materie primă (lingouri, etc.) şi de semifabricate, instalaţia de încălzire (în general cuptoare), linia de laminare, instalaţia de tratament termic, instalaţia de răcire, ajustajul, controlul, depozitul de produse fabricate şi expediţia. Sin. Laminorie, Laminerie; sin. (parţial) Uzină de laminare.
Numărul şi felul trenurilor de laminare cari constituie liniile de laminare depind de felul produsului laminat. De exemplu, un laminor de semifabricate, de profiluri ori de produse plate cuprinde: depozite de materii prime, cu stelaje şi suporţi de depozitare, utilaj de curăţire, stelaje şi grătare de sortare; utilaj de transport (transportoare, căi cu role, platforme pe roţi, poduri rulante, etc.); secţie de încălzire cu utilaj de separare, cuptoare de încălzire, utilaj de transport, de dirijare şi de manevrare (distribuitoare, transportoare, răsturnătoare, mese rotative); linie de laminare (cu trenurile pregătitor, intermediar şi finisor, cu echipamentul lor); linie
Laminor
45
Laminor
de laminare la rece; ajustajul laminorului care cuprinde linii de polisare şi dresare, eventual, secţie de acoperire, secţie de tratamente termice şi mecanice; depozit de produse finite, cu echipament pentru depozitare, curăţire, sortare. — De asemenea, felul utilajului auxiliar din secţia de laminare şi din celelalte secţii depinde de felul produselor şi de procesul tehnologic aplicat. Exemplu:
Secţia de ajustaj (ajustajul laminorului) e secţia tehnologică din laminorie în care se execută toate operaţiile de finisare a laminatelor—numite curent ajustare—, adică totalitatea operaţiilor la cari sînt supuse laminatele după laminarea propriu-zisă şi pînă la depozitare. Aceste operaţii sînt efectuate, în unele cazuri, numai la cald ( de ex., în laminoarele vechi de sîrmă, înfăşurarea sîrmei, care constituie unica operaţie de ajustare), în alte cazuri numai la rece (de ex. în laminoarele la rece) şi, în majoritatea cazurilor, atît la cald cît şi la rece (de ex. în laminoarele de profiluri, de tablă subţire, etc.). Operaţiile de ajustare sînt diferite, în funcţiune de cerinţele fabricatului. De exemplu, la principalele grupuri de instalaţii de laminoare, ele sînt în general cele enumerate mai jos, însă unele operaţii sînt omise în anumite cazuri — după specificul laminorului —, iar al ele, caji nu sînt enumerate, apar numai în diferite cazuri speciale. în general, concomitent cu creşterea cerinţelor de calitate, numărul operaţiilor necesare creşte,
ciale, sortarea, stivuirea, ambalarea. în cazul oţelurilor aliate, după laminare urmează o răcire dirijată şi, eventual, o recoa-cere, iar în cazul şinelor, o normalizare sau o. sorbitizare; la şine mai urmează, în final, şi o ajustare specifică, constituită din frezarea, găurirea şi călirea capetelor.
La laminoarele de produse plate: înfăşurarea, răcirea (liberă sau dirijată), desfăşurarea, îndreptarea, controlul suprafeţelor, tăierea marginilor, îndepărtarea defectelor de margini, diferite tratamente termice (recoacere, normalizare), decaparea (la table subţiri), uscarea, dresarea (planarea), polisarea, controlul, sortarea, stivuirea, ambalarea.
La laminoarele de bandaje şi de roţi: presarea discului, marcarea, îmbunătăţirea, centrarea, îndreptarea, curăţirea, strunjirea, montarea pe osie.
La laminoarele de ţevi fârâ sudura: tăierea capetelor, răcirea, recoacerea, decaparea, refularea capetelor, tragerea la rece, filetarea, controlul şi sortarea.
La laminoarele de ţevi sudate: tăierea, frezarea capetelor, încercarea etanşeităţii, controlul, sortarea. —
Exemple de instalaţii de laminor, specifice: Laminor de profiluri grele: Instalaţie pentru laminarea grin-
2	1	4
/. Desen de situaţie a unui laminor de profiluri grele.
1) hala trenurilor de laminare; li) hala depozitelor de materiale prime şi laminate; î) cajă cu cilindre orizontale a trenului eboşor; 2) cajă cu cilindre verticale; 3) foarfece stabil; 4) cale cu rulouri; 5) cajă cu cilindre orizontale a trenului finisor; 6) foarfece volant; 7) împingător; 8) pat de răcire; 9) pod
rulant; 10) cale de rulare.
astfel încît ajustajele laminoarelor devin din ce în ce mai complexe. Din această cauză, secţia de ajustaj a laminoarelor poate să ajungă — atît ca suprafaţă cît şi ca volum de lucru — mai mare decît partea din laminoare unde se execută operaţiile de laminare propriu-zise. Aceasta are ca urmare şi necesitatea subîmpărţirii secţiei de ajustaj în subsecţii, dintre cari unele complet autonome de ajustaj (de ex. subsecţiile de tratamente termice sau de decapare). Exemple, de operaţii efectuate în ajustajele laminoarelor:
zilor profilate cu secţiuni mari, din blumuri. Poate fi compusă, de exemplu (v. fig. /), dintr-un tren continuu eboşor şi un tren continuu finisor, fiecare avînd şi una sau două caje de refulare, cu cilindre verticale.. Instalaţiile anexe sînt cuptoarele, maşinile de forţă, căile cu rulouri şi podurile rulante pentru transportul materialului înainte şi după laminare, dispozitivele de împingere de pe o cale cu rulouri pe alta, foarfecele stabile sau mobile pentru materialul brut şi pentru laminate, paturile de răcire, etc.
II. Desen de situaţie a unui laminor de profiluri uşoare (şi oţel-balot), cu linie continuă.
I) hala depozitului de materii prime; II) hala cuptoarelor; III) hala laminoarelor; IV) hala maşinilor de înfăşurat; V) depozitul de materiale finite; 1) cajă cu cilindre verticale; 2) cajăcu cilindre orizontale; 3) platformădeîncărcare; 4) cuptor; 5) foarfece stabil; 6) foarfece volant; 7) cale cu rulouri; 8) pat de răcir.e; 9) maşină de înfăşurat; 10) transportor cu cîrlige; 11) pod rulant; 12 cale de rulare.
La laminoarele de semifabricate: tăierea, răcirea, controlul şi sortarea, îndepărtarea defectelor, stivuirea.
La laminoarele de profiluri: tăierea capetelor (şutare), marcarea, divizarea la lungimi potrivite spre a fi transportate pe patul de răcire, răcirea, îndreptarea, tăierea la lungimi comer-
Laminorde profiluri uşoare: Laminor pentru profiluri uşoare şi oţel-balot. Poate fi compus din trenuri deschise sau din trenuri continue, cu instalaţiile anexe. Un laminor pentru oţel-balot poate fi constituit, de exemplu, dintr-o linie continuă cu caje duo, cu cilindre orizontale eboşoare şi finisoare. Instalaţiile
Laminor
46
Laminor
anexe sînt cuptoarele, maşinile de forţă, căile cu rulouri, podurile rulante, transportoarele cu cîrlige (pentru colacii de balot), vîrtelniţele, foarfecele, paturile de răcire, etc, (v. fig.//).
Laminor de semifabricate pentru forjare şi laminare: Laminor pentru laminarea lingourilor în semifabricate pentru laminare sau pentru forjare (blocuri, ţagle, ţagle plate, etc.) care poate cuprinde, de exemplu, o linie cu o singură cajă reversibilă cu mai multe treceri, sau o linie de laminare cu două trenuri (eboşor şi finisor), fiecare fiind compus din cîte un laminor duo
poate impune circuitul materialului prin următoarele maşini şi agregate: cuptoare cu împingere pentru biletele cari trec la laminorul perforator cu cilindre oblice, apoi, după o reîncălzireîn cuptor, la laminorul cu cilindre cu pas de pelerin.Ţevile obţinute, cari nu sînt perfect rotunde, netede şi calibrate, trec prin laminorul netezitor, apoi printr-un tren continuu de calibrare cu şapte caje duo (patru caje orizontale cari alternează cu trei caje verticale). Ţevile calibrate sînt îndreptate în maşina de îndreptat cilindre şi apoi trec prin trenul cu trei caje de
/	KH ■ i
	
III. Desen de situaţie a unui laminor de semifabricate pentru forjare şi laminare (blocuri, ţagle şi ţagle plate), cu două caje.
1) hala cuptoarelor adînci; II) hala trenurilor de laminor; III) hala maşinilor de forţă; IV) hală pentru deşeuri; V) depozit de blocuri şi ţagle; 1) pod rulant;
2) cuptor adînc; 3) cărucior cu dispozitiv de răsturnare; 4) placă turnantă; 5) cale cu rulouri; 6) cajă eboşoare; 7) cajă finisoare; 8) cajă de angrenaje; 9) electromotor; 10) agregat Leonard-llgner; 11) maşină pentru îndepărtat arsura; 12) foarfece pentru blocuri; 13) groapă pentru depozitat^ arsura; 14) transportor pentru deşeuri; 15) groapă pentru deşeuri (capete de bloc); 16) împingător; 17) stelaj pentru ţagle; 18) pat de răcire pentru blocuri
prelaminate; 19) cale de rulare.
reversibil, cu cilindre calibrate. Instalaţiile anexe sînt cuptoarele, maşinile de forţă, căile de rulare şi podurile rulante pentru transportul materialului, dispozitivele de întoarcere, de răsturnare şi de împingere a materialului de pe o cale de rulare pe alta, foarfecele stabile sau mobile pentru materialul brut şi pentru laminate, dispozitivele de îndepărtat arsura după trecerea prin laminor, paturile de răcire, etc. (v. fig. III).
calibrare Ia rece (v. fig. IV). Instalaţia mai cuprinde căile de rulare, grătarele şi podurile rulante pentru transportul materialului brut şi laminat, maşinile de forţă, paturile de răcire cu piese mobile, etc.
Laminor de roţi: Instalaţie pentru laminarea roţiior, din bucăţi de lingouri. Cuprinde, afară de laminorul de centre de roţi cu cilindre oblice, şî instalaţiile pentru pregătirea pieselor
IV. Desen de situaţie a unui laminor de ţevi.
1) cuptor de încălzit bilete; 2) primul laminor perforator; 3) al doilea laminor perforator; 4) laminor automat; 5) laminor netezitor; 6) tren de calibrare Ia cald, cu şapte caje; 7) maşină de îndreptat; 8) pat-transportor de răcire; 9) laminor cu trei caje, pentru calibrare la rece; 10) stelaj de recepţie a biletelor; 11) cale cu rulouri; 12) grătar înclinat (pentru bilete sau pentru eboşe calde); 13) împingător; 14) grătar; Î5) ieşirea din laminorul perforator; 16) cuptor de reîncălzire; 17) masă de control; 18) pod rulant; 19) cale de rulare; 20) loc prevăzut pentru un nou cuptor.
Laminor deţevi: Instalaţie pentru transformarea biletelor de oţel în ţevi fără sudură. Instalaţia diferă după procedeul de laminare folosit. O instalaţie cu laminor automat (cu pas de pelerin)
eboşate prin presare (v. fig. V), şi anume: ferestrăul pentru crestat transversal lingourile, cuptoarele pentru încălzit materialul, presa pentru eboşarea şi pentru perforarea pieselor
Laminor, instalaţie de ~
47
Laminor
eboşate înainte de laminare, presa pentru calibrarea roţilor după laminare şi presa pentru ondularea discului de roata, dispozitive de transport, căi cu rulouri, poduri rulante, paturi sau stelaje de răcire, etc.
Laminorul cu o singură zonă de laminare are aceeaşi construcţie ca şi laminorul clasic, dar trenul de laminare are numai două perechi de cilindre. E folosit pentru uniformizarea benzilor de bumbac pieptenate.
Laminorul de mare întindere are tren de laminare cu cinci sau cu şase perechi de cilindre, la primele două sau trei perechi, ciiindrele de presiune fiind canelate. E alimentat cu pătură rezultată la reunitorul de benzi prin dublarea a 16---20 de benzi şi efectuează un laminaj de 10“*12. E folosit în filatura de bumbac, cînd se lucrează duţă sistemul cu reunitor de benzi şi laminor de mare întindere. în unele cazuri, după laminorul de mare întindere se mai face o trecere printr-un laminor clasic.
Laminoarele 3/4 şi 4/5 (v. fig. II), cari au într-o zonă intermediară un cilindru superior de presiune, comun pe două
V. Desen de situaţie a laminorului de (centre de) roţi de cale ferată.
/) depozit de lingouri; //) depozit de bucăţi de lingouri; III) hala cuptoarelor; IV) hala laminoarelor şi a preselor; 1) ferestrău pentru lingouri; 2) transportor; 3) cuptor; 4) presă pentru detaşat bucăţile din lingou venite de la ferestrău; 5) cuptor de forjă; 6) presă pentru eboşare şi perforare; 7) laminor pentru centre de roţi; 8) presă pentru calibrarea roţilor (centrelor de roţi); 9) presă pentru ondularea discului; 10) stelaje; 11) pod rulant; 12) cale de rulare.
1.	instalaţie de Metg.: Sin. Laminor (v. Laminor 2).
2.	Laminor. 3. Ind. text.: Maşină de lucru folosită în filaturi pentru dublarea şi laminarea concomitentă a benzilor de fibre textile. Prin dublare se obţine uniformizarea grosimii, iar prin laminare, pe lîngă
subţiere, se produc şî îndreptarea şi paralelizarea fibrelor.
Trecerea unui material fibros prin laminor se efectuează, fie o singură dată, fie repetat de mai multe ori, după felul filaturii. Se deosebesc mai multe tipuri de laminoare:
Laminorul clasic pentru bumbac (v. fig. /), cu tren de laminare cu patru perechi de cilindre, cu laminaje (v.) progresive, laminajul total fiind apropiat de 6 sau de 8, după numărul de benzi dublate la alimentare. Banda debitată e depusă în cană sau poate fi înfăşurată în cruce pe bobină (pentru filare direct din bandă). Se folosesc pînă la trei treceri succesive. Lungimea benzii debitate e de 25---35 m/min.
Laminorul cu două zone de laminare derivă din laminorul clasic şi are tot patru perechi de cilindre, însă— prin modificarea , transmisiunii la ciiindrele trenului de laminare, — în zona intermediară (zona neutră) nu se efectuează decît un laminaj foarte mic, pînă la 1,07. Se obţine o mai bună uniformitate a benzii,
/. Laminor clasic pentru bumbac.
1) cană cu benzile alimentate; 2) placă de repartizare ; 3) cilindre de control;4) tren de laminat clasic (4 perechi de cilindre); 5) pîlnie condensatoare; 6) cilindre debitoare Ia cană; 7) talerul superior de formare a spirelor; 8) cană cu banda debitată.
II. Tren de laminare 3/4.
I, II, III, IV) cilindre inferioare; 1,2, 3, 4) cilindre de presiune.
cilindre canelate inferioare, între cari se creează astfel o zonă neutră, produc bandă cu o mai bună uniformitate şi cu un laminaj total pînă la 14. Lungimea de bandă debitată e de 90 m/min, pentru bumbacul cardat, şi de 120 m/min, pentru bumbacul pieptenat.
Laminorul rapid, cu tren de laminare perfecţionat, cu laminaj total pînă la 16, atinge o viteză de debitare pînă la 130 m/min şi, ia unele tipuri, chiar 180 m/min pentru bumbacul cardat.
Laminorul clasic pentru fibre liberiene are tren de laminare cu cîmp simplu de ace constituit din barete cu piepteni, acţionate prin melci, cu un
număr de căderi ?	-	A	5	7
de barete de ma-ximum 300 pe minut (v. fig. III).
Laminajulede 3-*
8 sau de 6***16.
Laminorul de fibre liberiene rapid are tren de laminare cu iineale împingătoare, cu un număr mare de căderi de piepteni (pînă la 4000 pe minut).
Laminoarelecu cîmp dublu de ace (intersecting) pentru lînă pieptena-tă, cu barete cu ace, acţionate prin melci, sînt folosite la trecerile de pregătire pentru pieptenare şi la primele treceri din pregătirea pentru filare.
Laminoarele cu cîmp simplu de ace(gill-box simplu) sînt folosite la trecerile intermediare de pregătire pentru filare în filatura de lînă pieptenată fină.
Laminoarele de construcţie recentă, cu cîmp de ace simplu sau dublu, pentru lînă pieptenată, sînt echipate cu mecanism#
III. Schema unui laminor clasic pentru fibre liberiene. 1) căni cu benzile alimentate; 2, 3) role şî bară conducătoare de benzi; 4) limitoare de lăţime; 5) cilindre alimentatoare; 6) cîmp simplu de ace; 7) cilindre laminoare ; 8) placă de reunire ; 9) cilindre debitoare Ia cană; 10) cană cu banda debitată.
Laminor cu oale
48
Lampă de iluminat
de autoreglare a mărimii laminării, astfel încît neregularităţile în grosime ale materialului dublat la alimentare, cari sînt pînă la ±25%, sînt reduse la numai ±1%.
Laminorul finisor e un laminor cutiiindru cu ace (cu herisson), folosit la ultimele treceri de pregătire pentru filareîn filatura de lînă pieptenată fină. Semitortul, căruia i se dă o torsionare falsă cu ajutorul manşoanelor trecătoare, e depus pe bobine în cruce.
Laminorul cu autoreglare are un dispozitiv de control automat al laminării, compus, de exemplu, din următoarele părţi: organe de măsurat grosimea materialului alimentat, organe de transmis rezultatele măsurărilor (traductor), organe de recepţionat şi de înregistrat semnalele (memorator), un amplificator al semnalelor primite, şi un variator pentru reglarea vitezei cilindrelor trenului de laminare (alimentatoare sau debitoare). Viteza de debitare poate atinge 120 m/min.
1.	~ cu oale.Ind. text./Laminor la care subţierea şi uniformizarea materialului se obţin cu intersecting (v.). Acest laminor e alimentat prin tuburile colectoare de la maşinile de pieptenat.
2.	~ de paturi. Ind. text.: Sin. Maşină de dublat pături (v. sub Dublat, maşină de — ).
3.	cilindru Ind. text. V. Cilindru laminor, sub Cilindru 2.
4.	Laminor pentru argila. Mat. cs. V. sub Valţ.
5.	~ pentru piatra. Mat. cs., Ut.: Sin. Concasor cu cilindre (v. sub Concasor), Concasor cu valţuri.
6.	- Laminorie, pl. laminorii. Metg.: Sin. Instalaţie de laminor, Laminor (v. Laminor 2).
7.	Laminorist, pl. laminorişti. Metg. V. Laminator.
8.	Lcmna. Paleont.: Peşte selacian din grupul Squaloidae
(rechini), cu corpul fuziform acoperit de solzi placoizi şi cu înotătoarea caudală de tip eterocerc. Cunoscut din Jurasic pînă azi, trăieşte în Marea Mediterană şi în Oceanul	*
Atlantic. în stare fosilă se găsesc în special dinţii săi - Jll semicirculari, ascuţiţi şi tăioşi, cu două muchii late-	/J
rale netede şi cu doi denticuli laterali. Rădăcina e	f/lL
groasă, dublă şi lipsită de smalţ. Dinţii de Lamna
sînt foarte numeroşi în depozitele terţiare din ţara	(§*	^
.noastră. Astfel, specia Lamna elegans AG e frecventă în Eocenul de la Porceşti-Sibiu, Albeşti-Muscel, etc. ^mte de
9.	Lampadar, pl. lampadare. Arh.: Stîlp de înălţime mijlocie (în general 2---4 m), pe care sînt fixate unu sau mai multe corpuri de iluminat, mai ales ornamentale. Lampadarele sînt confecţionate din fontă, din oţel forjat sau laminat, din beton armat, piatră, etc. şi se folosesc, de obicei, pentru iluminatul .străzilor cu lăţime mică, al grădinilor şi al parcurilor, etc. şi, mai rar, în interiorul clădirilor. Pe străzile largi şi în pieţe, ele pot fi utilizate pentru iluminatul suplementar al anumitor spaţii (trotoare, alei laterale, etc.).
10.	Lampagiu, pl. lampagii. Tehn.: Lucrător însărcinat cu aprinderea, curăţirea sau întreţinerea lămpilor cu combustibil ale unui iluminat public.
11.	Lampant, petrol Ind. petr. V. Petrol lampant.
12.	Lamparâ, pl. lamparale. Pisc.: Unealtă de pescuit în mare, asemănătoare cu năvodul. La pescuitul cu lamparaua se foloseşte, de obicei, o sursă luminoasă, pentru atragerea bancurilor de peşti în zona de prindere a uneltei.
13.	Lampas, pl. lampasuri. 1. Ind. text.: Panglică sau şnur care se aplică lateral pe cusătura exterioară, în lungimea pantalonilor ofiţereşti.
14.	Lampas. 2. Ind. text.: Ţesătură de mătase naturală, executată pe războiul echipat cu mecanism Jacquard (v. Jacquard, mecanism —) cu modele mari, colorate. E folosită ca stofă de mobilă de lux.
15.	Lampa, pl. lămpi. Tehn.: Dispozitiv tehnic producător de lumină pentru iluminat, control şi semnalizări sau pentru •alte utilizări.
16.	~ de control. E/t.: Sin. Bec de control (v.).
17.	~ de control şi semnalizare. E/t., Te/c.; Lampă electrică (v. sub Lampă de iluminat) cu incandescenţă sau cu lumines-cenţă (cu neon), ale cărei aprinderi sau stingeri sînt comandate de manevrele efectuate într-o instalaţie, ceea ce permite să se recunoască (eventual de la un punct de control) natura manevrelor efectuate şi, în general, starea actuală a diferitelor dispozitive de manevră (de ex. natura conexiunilor în instalaţii electrice), sau atingerea unei stări limită în desfăşurarea unui proces fizic sau chimic (de ex. atingerea nivelului maxim sau minim al lichidului dintr-un rezervor, etc.). Sin. Bec de semnalizare (termenul bec e impropriu penti u această accepţiune).
în primul caz, funcţionarea lămpii e comandată de manevrarea, voită sau automată, a unor aparate sau dispozitive inseriate în circuit şi al căror rol e de a deschide sau de a închide circuitul, ca de exemplu: întreruptoare şi separatoare în instalaţiile electrice; vane în instalaţiile de lichide şi de abur; clapete în instalaţiile de gaze, etc.
în acest scop, aparatele sau dispozitivele respective sînt echipate cu contacte electrice cari, în anumite poziţii, închid sau deschid circuite electrice cari cuprind lămpile de semnalizare.
în al doilea caz, lampa de semnalizare se poate găsi în circuitul unui traductor care face parte din compunerea undi indicator, a unui avertisor sau a unui instrument de măsură.
Se folosesc ca lămpi de semnalizare lămpi cu incandescenţă de putere mică, instalate în general în casete (avînd unul dintre pereţi de geam colorat sau normal), montate în general pe tablouri (panouri) de comandă şi semnalizare.
in telefonie şi, în particular, în schimbătoarele şi în centralele telefonice, se folosesc:
Lampa de apel, sau de linie, asociată unei linii de abonat şi care se aprinde cînd abonatul cheamă.
Lampa de superviziune, asociată unui circuit de cordon, care rămîne aprinsă cît timp durează convorbirea dintre doi abonaţi, semnalînd atît momentul în care abonatul chemat răspunde la apel (cînd se aprinde), cît şi momentul în care unul dintre abonaţi a pus receptorul în furcă (cînd se stinge).
Lampa-pilot, care semnalează că s-a aprins una (sau mai multe) dintre lămpile unui grup de lămpi de linie (de apel).
îs. de iluminat. II.: Sursă de lumină primară, artificială, folosită pentru iluminat (v.). Funcţionarea unei lămpi se bazează pe transformarea energiei de o altă formă în energie luminoasă.
Din punctul de vedere fotometric, o lampă e caracterizată prin: fluxul luminos (total şi emisferic superior şi inferior), intensitatea luminoasă (orizontală medie, sferică medie, emi-sferică medie superioară şi inferioară), strălucirea medie, randamentul şi eficienţa luminoasă; interesează, de asemenea, distribuţia spaţială a mărimilor flux, intensitate şi strălucire (redată prin suprafeţe fotometrice, curbe de distribuţie sau indicatoare şi curbe de egală valoare a unei mărimi fotometrice).
O lampă bună trebuie să aibă eficienţă luminoasă mare (flux luminos mare cu un consum mic de energie); să aibă randamente (în radiaţie totală şi vizibilă, cum şi randament luminos) bune; să nu fie orbitoare; să nu dea umbre accentuate; să nu producă multă căldură; să nu producă gaze nici fum ; să prezinte stabilitate şi siguranţă în funcţionare; să aibă un spectru al radiaţiilor care să corespundă sensibilităţii ochiului.
După felul energiei transformate pentru a obţine lumina, se deosebesc: lampă cu combustibil şi lampă electrică.
Lampă cu combustibil: Lampă de i luminat a cărei funcţionare se bazează pe arderea unui combustibil.
Lămpile cu combustibil sînt folosite pentru iluminatul general în regiunile neelectrificate sau în locuri izolate; ca felinare pe nave mici, pe vehicule cu tracţiune animală, etc.; ca lanterne, felinare de vînt, lămpi de mînă; pentru iluminatul exterior ocazional sau sezonier (arii de treier, şantiere mici, tîrguri.
Lampa de iluminat	49	Lampa	de	iluminât
etc.); ca lămpi de semnalizare pe unele căi ferate, fluviale şi maritime (faruri); ca lămpi pentru iluminatul de siguranţă, etc. Folosirea lor tinde să se reducă pe măsura progreselor electrificării şi ale lămpilor electrice.
Lămpile cu combustibil trebuie să se poată înclina fără pericol pînă la un unghi oarecare; să nu se încălzească în mod exagerat, spre a nu prezenta pericol de incendiu; să poată fi manipulate şi reglate fără dificultate; să funcţioneze stabil; să nu producă emanaţii dăunătoare; să poată funcţiona nesupravegheate fără pericol.
După felul emisiunii luminoase, se deosebesc următoarele tipuri:
Lampă cu flacără luminoasă; la aceasta emisiunea de lumină e datorită incandescenţei particulelor de carbon formate în zona de. ardere incompletă a flăcării. Astfel de flăcări emit aproximativ spectrul radiatorului integral (corp negru).
Lampă cu corp incandescent; la aceasta emisiunea luminoasă e datorită incandescenţei unui corp (de regulă o sită) adus ia temperatură înaltă de o flacără neluminoasă, Astfel de corpuri sînt radiatoare selective, a căror putere emiţătoare are, în general, un maxim în verde-albastru. Sin. Lampă cu sită incandescentă. V. Auer, sită
După starea combustibilului folosit, se deosebesc:
Lampă cu combustibil solid. V. Lumînare 1.
Lampă cu combustibil lichid; aceasta necesită un fitil sau un vaporizator.
După felul combustibilului şi după modul de funcţionare, se deosebesc:
Lampa cu ulei: Lampă la care se ard uleiuri vegetale (în-special de rapiţă) la capătul unui fitil, prcducînd o flacără luminoasă. La cele mai multe lămpi, rezervorul de ulei e menţinut sub presiune prin diferite dispozitive (pompă de aer manuală, pompă cu arc, etc.), deoarece uleiul se ridică greu în fitil; arderea se produce latemperaturăînaltă şi fitilul se consumă împreună cu combustibilul. Din cauza dezavantajelor pe cari' le prezintă, această lampă e din ce în ce mai puţin folosită.
Lampa cu petrol: Lampă constituită în principal dintr-un rezervor de petrol lampant, un arzător cu sau fără sită incadescentă, şi un coş, a cărui parte principală o formează sticla de lampă. Lampa cu petrol poate fi echipată cu un sistem optic (reflector-oglindă sau de tablă emailată, glob difuzant de sticlă opală, etc.).
Lămpile cu petrol au utilizări multiple, fiind cele mai folosite dintre lămpile cu combustibil lichid.
Se deosebesc:
Lampa cu petrol, cu flacără luminoasa; la aceasta se arde petrol la capătul unui fitil. Lampa poate fi cu fitil plat şi cu arzător cu fantă sau cu fitil circular şi cu arzător circular (v. fig. I) (ultima avînd eficienţă luminoasă mai mare, datorită condiţiilor de ardere mai favorabile). Dimensiunile lămpii de un anumit tip şi consumul maxim de petrol depind de mărimea fitilului, care de obicei e de fire de bumbac împletite.
Lampă cu petrol, cu sită incandescentă şi cu fitil (v. fig. II); la aceasta se arde petrol la capătul unui fitil, într-un arzător care asigură o alimentare bogată în aer, astfel încît se produce o flacără albăstruie neluminoasă şi aceasta aduce la incandescenţă o sită Auer (v. Auer, sită ~). Aceste lămpi prezintă dezavantajul unei oarecari instabilităţi a flăcării, producînd uşor -depuneri de funingine pe sită.
Lampă cu petrol, cu sită incandescenta şi cu arzător (bec) Bunsen; la aceastase folosesc vapori de petrol formaţi într-un vaporizator încălzit chiar de flacăra neluminoasă, în care e suspendată o sită Auer. Suprapresiunea necesară alimentării arzătorului e creată prin introducerea de aer în rezervorul de petrol, cu ajutorul unei pompe de mînă. La punerea în funcţiune, vaporizatorul trebuie preîncălzit, spre a se forma vapori de petrol în cantitate suficientă; operaţia se efectuează, fie printr-un preîncălzitor auxiliar cu flacără, consumînd petrol sau alcool
la capătul unui fitil, fie printr-un preîncălzitor cu pulverizator^ la lămpile mai perfecţionate. Rezervorul lămpii şi toate piesele prin cari circulă petrolul sub formă de lichid sau de vapori
/. Lămp- cu petrol cu arzător şi cu fitil, circulare, a) secţiune printr-un arzător cu flacără curbată; b) secţiune prin-tr-un arzător cu flacără dreaptă; 7)fiti1 circular; 2) piesă pentru devierea flăcării; 3) sticlă de lampă.
II. Lampă cu petrol, cu sită incandescentă şi cu fitil.
1) coş cu orificii; 2) şurub de reglare în înălţime a fitilului; 3) manşon perforat; 4) tub de ardere ; 5) capotă conică perforată; 6) taler-suport; 7) cheie de ridicare a sistemului; 8) sită incandescentă; 9) suportul sitei incandescente; 10) sticlă de lampă; 11) rezervor de petrol.
trebuie curăţite periodic de depuneri. Astfel de lămpi ating intensităţi şi eficienţe luminoase relativ mari. Sin. Lampă intensivă.
Lampă cu benzină: Lampă care consumă vapori de benzină într-un arzător (bec) Bunsen, aducînd Ia incandescenţă o sită Auer. E similară, din punctul de vedere constructiv şi al utilizărilor, lămpii intensive cu petrol.
Datorită volatilităţii mari a benzinei, vaporizarea combustibilului la punerea în funcţiune se produce mai uşor decît la lămpile cu petrol. Preîncălzirea vaporizatorului lipseşte cu totul la unele lămpi mai simple (felinare de vînt); la cele mai multe lămpi, preîncălzirea vaporizatorului se produce automat după aprindere, printr-o flacără de benzină.
Lampă cu alcool: Lampă care consumă vapori de alcool într-un arzător (bec) Bunsen, aducînd la incandescenţă o sită Auer.
Principiul de funcţionare e analog celui al lămpii cu benzină şi al lămpii intensive cu petrol; construcţia e mai simplă şi mai puţin costisitoare, deoarece presiunea necesară circulaţiei şi arderii alcoolului e mai mică şi se obţine prin cădere (amplasarea rezervorului la partea superioară a lămpii). Cele mai multe lămpi cu alcool sînt construite astfel, încît preîncălzirea vaporizatorului printr-o flacără de alcool să se
producă automat după aprindere. Se folosesc (uneori) şi lămpi cu alcool cu corp incandescent şi cu fitil (v. fig. III). Deşi consumă un combustibil relativ costisitor, lămpile cu alcool sînt
III. Lampă cu alcool cu corp incandescent şi cu fitil.
1) fitil; 2) tubul arzătorului; 3) rezervor mic pentru alcool de amorsare ; 4) sită de limitare a fitilului; 5) tub; 6) ajutaj; 7) tub amestecă-tor; 8) suportul corpului incandescent; 9) cheie de reglare.
4
Lampă de iluminat
50
Lampă de iluminat
..folosite datorită simplicităţii funcţionării, cum şi construcţiei ieftine şi robuste.
Lampă cu combustibil gazos: Lampă care consumă un gaz, de obicei gaz de iluminat, propan, acetilenă, gaz din uleiuri minerale, etc.
Lampa cu gazde il u m i n a t: Lampă care consumă gaze de compoziţii diverse din reţelele de gaz (gaz de iluminat, gaz de oraş). Amestecul de gaz şi aer fiind ars într-un arzător (bec) de "gaz (v. Bec de gaz 2) produce o flacără neluminoasă,în acărei zonă cea mai caldă (1750---2100 °K) e adusă la incandescenţă o sită Auer (v. Auer, sită ^). Becul are următoarele părţi principale: camera de amestec şi ajutajul, pe care e fixată siţa Auer; la marea majoritate a lămpilor, becul e montat cu sita în jos (v. fig. IV). La lămpile de iluminat public, sitele trebuie înlocuite de 1,5*• *3 ori pe an. Se folosesc, fie lămpi la presiune joasă (30---120 mm col. apă, presiunea nominală -^90 mm col. apă), fie lămpi la presiune înaltă (1000** *2000 mm col.A apă). "
în cazul lămpilor la presiune joasă şi al reţelelor cu variaţii importante de presiune sau de nivel, se recomandă folosirea de regulatoare de presiune (cu membrană elastică), montate în corpurile de iluminat sau în puncte de unde se alimentează mai multe corpuri de iluminat, Corpurile de iluminat se construiesc în general cu 3*• * 15 becuri, montate în cercuri concentrice. în anumite instalaţii mari, uneori e economică instalarea de com-presoare, pentru a se putea folosi lămpi cu gaz la presiune înaltă.
Lămpile fa presiune înaltă au fluxuri şi eficienţe luminoase mai mari decît cele la presiune joasă. Corpurile de iluminat se construiesc, în general, cu 1---3 becuri.
Lămpile cu gaz de iluminat se folosesc pentru iluminatul interior şi, în special, pentru iluminatul public şi pentru semnalizare în. oraşe. Aprinderea şi stingerea iluminatului public cu gaz sînt astăzi aproape excluziv automatizate, fie prin ceasornice de aprindere, cari deschid şi închid ventilele de gaz la anumite ore, fie prin unde de presiune, cari comandă deschiderea şi închiderea ventilelor de gaz prin intermediul unor dispozitive de aprindere cu membrană elastică. în acest caz, aprinderea gazului se face de la flăcări de gaz auxiliare (consumaţia: 5* * * 15 l/h gaz la joasă presiune).
Lampă cu propan : Lampă în care se foloseşte un amestec de propan (provenit dintr-o butelie, în care se găseşte comprimat) şi aer. Amestecul arde într-un arzător (v. Bec de gaz 2), producînd o flacără neluminoasă, în care e adusă la incandescenţă o sită Auer (v. Auer, sită ~). Arzătoarele sînt specifice, deoarece propanul necesită, pentru ardere, aproximativ de cinci ori mai mult aer decît gazul de iluminat. Lămpile cu propan sînt folosite în instalaţii mici interioare şi exterioare, şi pentru semnalizare.
Lampă cu acetilenă: Lampă care consumă acetilenă, fie produsă de un generator cu carbură de calciu şi apă, ataşat lămpii (v. sub Lampă de mină), fie din butelii de acetilenă. Lămpile şi instalaţia nu trebuie să cuprindă piese de cupru, cu care acetilena dă compuşi explozivi. Se folosesc atît lămpi cu acetilenă cu flacără luminoasă, cu arzător (bec) de steatită (v. fig. V), cît şi lămpi cu flacără neluminoasă şi cu corp incandescent (v. Auer, sită ~), în prezent, lămpile cu
IV. Lampă cu gaz de iluminat, cu corp incandescent.
I)	balon de sticlă; 2) corp incandescent; 3) cilindru; 4) inel; 5) muştuc; 6) cameră de amestec; 7) tubul arzătorului; 8) manta; 9) coş: 10) suprafeţe pentru devierea gazelor de ardere;
II)	regulator de aer; ?2)aju■*
taj de reglare.
acetilenă cu durată mai mare de folosire (lămpi intensive) (v. fig. ) sînt utilizate în special pentru geamanduri luminoase şi pentru alte instalaţii de semnalizare izolate, datorită siguranţei cu care se produce aprinderea lor de la distanţă.
La m p d c u gaze din uleiuri minerale : Lampă care foloseşte produsele obţinute prin gazeificarea, la aproximativ 800°, a uleiurilor minerale. Se folosesc atît lămpi cu flacără luminoasă cît şi lămpi cu flacără neluminoasă şi cu corp	^
incandescent. Arzătoarele (becurile) se construiesc în general pentru o presiune a gazului de 150***300 mm col. apă. Lămpile cu gaze din uleiuri minerale se utilizează în instalaţii de semnalizare şi la unele căi ferate. Uneori se foloseşte un amestec de gaze din uleiuri minerale cu acetilenă.
Lampă electrică: Lampă de iluminat alimentată cu energie electrică, fie pentru încălzirea unui corp spre a deveni incandescent, fie pentru producerea de descărcări luminoase, fie pentru excitarea unui luminofor spre a produce electro-	—{—7
luminescenţă. Sin. Bec electric (termen impropriu pentru această accepţiune).
Comparînd lămpile bazate pe primele două fenomene (lămpile electrolumines-cente sînt abia introduse), în avantajul celor cu incandescenţă sînt următoarele
rX>.;=
^ I
V.
Lampă cu acetilenă, cu reflector.
1) generator de gaz; elemente: factorul de putere egal cu uni- 2) tub reglabil înînălţi-tatea, independenţă de dispozitivele auxi- me; 3) tub flexibil pen-liare, efect egal în curent alternativ şi în tru lampă portativă; curent continuu; în avantajul lămpilor 4) bec cu reflector, cu descărcare luminoasă e eficienţa lor luminoasă mult mai mare (12-** 18 Im/W la lămpile cu incandescenţă de 100-•• 1000 W; de 2***31/2 ori mai mare la lămpile cu descărcare); ele prezintă însă o serie de dezavantaje: factor de putere mic (în cazul cel mai avantajos, sub 0,90), necesitatea unor dispozitive de pornire şi de stabilizare acurentului; funcţionare mai puţin satisfăcătoare în curent continuu decît în curent alternativ; sensibilitate la temperatura ambiantă; denaturarea culorilor la unele tipuri de lămpi.
La flux luminos egal, repartizarea energiei e diferită la cele două feluri de lămpi. De exemplu, comparînd lampa fluorescentă de 40 W, cu cea cu incandescenţă de 150 W (ambele de 2300 Im), se constată: la prima, energia emisă prin descărcare se repartizează 60% în radiaţii în ultraviolet, 38% în căldură şi 2% în radiaţii vizibile (lumină); prin efectul fluo-
rescenţei, repartiţia finală a energiilor devine 53% cedată prin conducţie, 26,5% căldură radiată, 20,5% la a doua, 18% căldură pierdută prin conducţie, 72% radiată, 10% lumină.
9•
20 30 ¥) 50
VI. Eficienţa luminoasă a diferitelor feluri de lămpi.
Î---3) lămpi cu incandescenţă: cu filament de cărbune (?), în vid (2), "in gaze (3); 4) lămpi cu vapori de sodiu; 5) lămpi cu vapori de mercur de înaltă presiune; 6) lămpi cu vapori de mercur de joasă presiune ; 7) lămpi fluorescente tubulare; 8) lămpi cu lumină mixtă; 9) lămpi fluorescente cu stabilizare prin lămpi cu incandescenţă.
căldură lumină; căldură
51
Clasificarea şi caracteristicile principale ale lămpilor cu combustibil
Cate- goria lămpii		|		Caracteristicile lămpii						Observaţii
		Felul lămpii	Tipuri constructive principale	Intensitatea luminoasă orizontală, cd	Strălu- cirea medie, sb	Fluxul luminos, $ Im	Consumaţia specifică de combustibil pe cd-h	Eficacitatea luminoasă		
								Ims/cal j Im/W		
Lămpi cu combustibil solid		Luminare	de parafină de stearină dealte substanţe	1,16 1,14 1 •••1,15	—0,5	—11 —11 10-11	7,25 g/cd-h 9,10 g/cd-h 8—11 g/cd-h	l j —0,42 —0,1		Cifrele se referă la luminări cu dimensiuni obişnuite
Lămpi cu combustibil lichid	Lămpi cu flacără luminoasă	cu petrol cu flacără luminoasă	- Felinare de vînt cu fitil plat pentru interior cu fitil plat	—	-0,75	25- — 35	j	—0,8	^0,2	Consumaţia maximădecom-bustibil depinde de lăţimea fitilului, fiind de 11 *■ ■ 13 g/h pentru fitilul de 9,5 mm (F/3), şi de 23—24g/h pentru fitilul de 22,5 mm (F/11)
				—		25' "50				
			pentru interior cu fitil circular	12	—1,0	125	3,3 g/cd-h	1 ■••1,25	0,25-0,3	Datele se referă la o lampă cu fitilul de 30 mm
		cu ulei	cu ulei de rapiţă	10 - I !		-	4,2 g/cd-h	-	-	Datele se referă la lampa Cârcel
	Lămpi cu corp incandescent	cu benzină	cu bec Bunsen şi sită incandescentă		-	-	-	-	-	
		cu petrol, cu sită incandescentă	cu fitil şi sită j 60—90 incandescentă | (după mărime)			550-.850	0,8—0,9 g/cd-h	3,8 • — 4	o, 8 ■■-1 ; !	
			cu bec Bunsen şi sită incan- ; descentă (lămpi intensive)	90-"1000 (după mărime)		1000-.9300	0,5-.0,6 g/cd-h	6,5-.6,7	—1,6 i !	
		cu alcool	cu bec Bunsen şi sită incandescentă	25" -17 5 (după mărime)		—	—	—4,2	—1	
| Lămpi cu combustibil gazos	Lămpi cu flacără luminoasă	cu acetilenă, cu flacără luminoasă	cu generator de acetilenă	10-.65 (după mărime)	~	90-.565	0,7-1,2 l/cd■ h	2.-3	0,5- • -0,7	-
			cu alimentare de la butelie							
		cu gaze din uleiuri minerale, cu flacără luminoasă		11--60 (după mărime)		100.-500	2,4—2,9 l/cd-h	1f2--1,3	—0,3	
	Lămpi cu corp incandescent	cu gaz de iluminat, cu sită incandescentă	la presiune joasă (30—120 mm col. H20)	50-. 60	3 • — 3,5	320--400	—1 l/cd-h	—6	-1,4	Datele se referă la un arzător; lămpile se construiesc cu 1 •—15 arzătoare (becuri de gaz)
			lapresiuneînaltă (1200---2000 mm col. H20)	1550--3500 (după mărime)		15 000--30 000	0,6—0,8 l/cd-h	10— -12,5	2,5-3	Datele se referă la un arzător; lămpile se construiesc cu 1 — 3 arzătoare (becuri de gaz)
		cu propan, cu sită incandescentă	cu alimentare de la butelie	45—100 (după mărime)	—	475--1000	0,28-0,30 l/cd-h	5--5,5	1.2—1,3	-
		cu acetilenă, cu sită incandescentă	Lămpi cu generator de acetilenă; lămpi pentru alimentare de la butelia de acetilenă	50	—	450	0,4—0,5 l/cd-h	5-'6	1,2 —1,4	—
		cu gaze din uleiuri minerale, cu sită incandescentă '	— s	65	—	700	0,6 l/cd-h	6,3	1,5		
4*
Lampă de iluminat
52
Lampă de iluminat
Caracteristicile principale ale unei lămpi electrice sînt următoarele: tensiunea de funcţionare (în mod obişnuit 220 şi 110 V), puterea, fluxul luminos, eficienţa luminoasă (v. fig. VI),
10°	150°	-	ISO0	150°	180°	150°
n cd r
1500 W° 150° cd~
VIII. Suprafaţa fotometrică a intensităţii luminoase a unei lămpi electrice.
VIL Curbele de distribuţie a intensităţii luminoase pentru lampă (cu flux luminos de 1000 Im), o) cu incandescenţă; obişnuită; b) cu vapor» de sodiu; c)cu vapori de mercur la înaltă presiune; d) cu vapori de mercurl a foarte înaltă presiune; e) fluorescentă tubulară.
curbele de distribuţie a mărimilor fotometrice (v. fig. VII) (rezultînd din intersecţiunea suprafeţelor fotometrice, v. fig. VIII, ale mărimilor fotometrice cu un pian trecînd prin sursa de lumină), forma şi dimensiunile, felul soclului şi durata (intervalul de timp efectiv de funcţionare, măsurat în ore, de la punerea iniţială în funcţionare pînă ia încetarea emisiunii luminoase).
Se mai iau în consideraţie: durata utilă (intervalul de timp de funcţionare, măsurat în ore, în care fluxul luminos e mai mare decît o anumită valoare minimă admisibilă, de obicei 70-*-80% din fluxul luminos iniţial, sub care funcţionarea lămpii devine neeconomică) şi durata economică (intervalul de timp teoretic de funcţionare, în care costul energiei luminoase totale emise de lampă e minim, ţinînd seamă de preţul energiei electrice consumate şi de cota de amortisare a lămpii). La stabilirea duratei economice a lămpilor cu incandescenţă se urmăreşte un compromis între cerinţe antagoniste: eficienţă luminoasă şi durată de funcţionare mare.
După fenomenul pe care se bazează funcţionarea, se deosebesc:
Lampă electrică cu incandescenţă: Lampă la care corpul incandescent e un conductor (filament) încălzit prin trecerea curentului electric la temperatura de cel puţin 2000°K, pentru a se realiza o lumină cît mai apropiată de cea albă şi o eficienţă luminoasă cît ;mai mare (proporţională cu puterea a 5-a a temperaturii filamentului).
Ca material pentru conductor e folosit actualmente numai wolframul (cu temperatura de topire foarte înaltă, 3650 °K, evaporare lentă, rezistenţă mecanică mare a firului)
'Spectrul emis (v. fig. IX) e continuu, bogat în radiaţii roşii :şi infraroşii şi sărac în violet şi în ultraviolet (corespunzînd unei
temperaturi de culoare de la 2750 °K, pentru lămpile cu puteri mici, pînă la 3000°K, pentru lămpile cu puteri mari).
Părţile componente ale lămpii sînt: balonul, soclul şi ansamblul din interiorul balonului (v. fig. X). Balonul, de sticlă cu diferite proprietăţi optice (clar, mat, opal, colorat), putînd avea diferite forme şi dimensiuni, e umplut cu gaze inerte (amestec de argon-azot sai/ kripton la o presiune de umplere de 0,7 at, permiţînd o încălzire a filamentului pînă la 2750°K şi deci o mărire a eficienţei iuminoase) sau e vidat (temperatura maximă 2500°K). în ultimul caz, viteza de sublimare a filamentului fiind mai mare, pentru a micşora efectul de înnegrire, datorit depunerilor pe peretele globului, se introduce în lampă fosfor roşu (getter) spre a absorbi urmele de gaze active şi halo-geni şi spre a transforma depunerea de wolfram în substanţe mai transparente.
Soclurile de metal pot fi cu filet, tip Edison (miniatură, mic sau mignon, mediu sau normal şi mare ori Goliath) sau baionetă (tip Swan) (v. fig. XI). Ansamblul emiţător de radiaţii şi accesoriile sînt constituite conform fig. X.
Funcţionarea unei lămpi cu incandescenţă încetează cînd filamentul s-a întrerupt în punctul cel mai cald, în urma sublimării.
Pentru a micşora pierderile de căldură, filamentul poate fi simplu sau dublu spiraiizat (nu se aplică dubla spiralizare ia lămpile cu putere mare, din cauză că eficienţa luminoasă creşte prea puţin) (v. fig. XII).
Se deosebesc:
Lampa normala, de la 15* * * 1000 W, pentru tensiunile de 110, 120 şi 220 V. Eficienţa luminoasă (mică faţă de a lămpilor electrice cu descărcare) creşte cu puterea lămpii şi scade cu tensiunea nominală (7,60--* 17,90 Im/W); parametrii lămpii variază
X. Părţile componente ale lămpii cu incandescenţă. 1) corpul incandescent (filament) ; 2) cîrlig de molibden; 3) lentilă; 4) bastonaş de sticlă; 5) disc de sticlă; 6) tub de evacuare, de sticlă (închis Ia capătul Iiber6a după scoaterea aerului prin	6£,) ;
7) gaz inert; 8) conductor de curent (electrod) de cupru sau de nichel (sudat prin porţiunea 8a constituită din aliaj cu acelaşi coeficient de dilataţie ca al sticlei; face contact cu soclul prin porţiunea 8^); 9) soclu metalic; 10 şi 11) bornele lămpii; 12) balon de sticlă.
450	500	600	700
Lungimea de undă
/X. Distribuţia pectralăa energiei la diferite tipuri de lămpi cu incandescenţă.
1) lampă cu vid; 2) lampă cu gaz; 3) lampă lumina zilei; 4) lumină al bă; V) violet; A)a!bastru; V)verde; G) galben ;0) portocaliu ; R) roşu.
XI. Socluri de lămpi electrice. a...f) cu incandescenţă; a) Goliath (E 40); b) Edison (E 27); c) baionetă (B 22); d) Edison mică (E14); e) baionetă mică (B15); f) mignon (E10); g) cu vapori de sodiu; h şi /) fluorescente.
mult cu tensiunea aplicată (v. fig. XIII); strălucirea e mare; durata medie e de 800***1550 h (se execută şi lămpi pentru 2500 h); durata utilă e atinsă cînd fluxul luminos a scăzut sub 80% din cel nominal; durata economică, în ore, e dată de relaţia 1000 (oc — 1) PJP • pc , în care a = 6,5***7,5, P£e preţul lămpii, P e puterea lămpii şi p e preţul energiei electrice.
Astfel de lămpi se fabrică cu baloane clare, mate sau opale; ultimele două categorii au strălucire şi eficienţă luminoasă mai mici decît ale lămpilor clare.
Lampă de iluminat
53
Lampă de iluminat
Lâmpi speciale, diferite de cea normală prin construcţie şi utilizare (v. fig. XIV). Dintre lămpile speciale se deosebesc: Lămpi solare (balonul fiind de sticlă albastră-verzuie,
Lampa pentru proiectoare, cu filamentul concentrat, de puteri medii şi mari (pînă la 500 W), cu eficienţă luminoasă mare (20---24 Im/W), durata scurtă (<100 h) şi strălucire mare. De construcţie specială sînt lămpile de tensiune joasă pentru proiectoarele instalate pe avioane şi pe locomotive.
Lampa Nernst, a cărei sursă de radiaţii e un filament Nernst (v. Nernst, filament ~).
Lampă electrică cu descărcare în gaze: Lampă în care efectul luminos se obţine printr-o descărcare electrică între doi electrozi, într-un tub um-
4000	5000	8000
XII. Lămpi cu incandescenţă de tip normal, cu filament, a) de cărbune; b) metalic simplu spiralizat, în vid; c) bispiralizat, în atmosferă gazoasă.
Tensiunea % din valoarea nominală
XIII. Curbe caracteristice ale lămpilor cu incandescenţă (în valori relative).
1) durata de utilizare; 2) fluxul luminos^) randamentul luminos (Im/W); 4) rezistenţa ohmică; 5) curentul.
Sodiu	13890/96
Neon	n minunii ii i
Mercur	
XV. Radiaţiile în spectrul vizibil al diferitelor lămpi.
absoarbe razele roşii şi lasă să treacă cele albastre), a căror lumină e mai puţin gălbuie decît a lămpilor clare, şi lămpi oglindate (o-parte a globului e oglindată), al căror flux luminos e dirijat spre suprafaţa de iluminat.
plut cu anumite gaze (v. şi Descărcare electrică 1)
(v. fig. XV).
E constituită, în principal, dintr-un tub de sticlă închis, la extremităţile căruia pătrund electrozii (la alimentarea în curent continuu, se deosebesc catodul şi anodul) şi în interiorul căruia e introdus un gaz inert (neon, argon, azot, heliu) sau o cantitate mică dintr-un metal (mercur, sodiu), care se vaporizează la începutul descărcării.
Faţă de lampa cu incandescenţă, cea cu descărcare prezintă o serie de particularităţi de funcţionare.
oj şi a2) de semnalizare, format tronconic; bj...b5) de iluminat şi semnalizare, format tubular; c) de semnalizare, format fişă; dt şi d2) de semnalizare, format sferic; e^ şi e2) pentru iluminat scala aparatelor de radio; f) format lumînare; g) pentru lanterne; h) pentru pomul de iarnă; /) nitrafot; f) foto-reflex; k1 şi k2) de semnalizare optică, pentî'u calea ferată;şi l2) autofar monofazate; m^ şi m2) autofar bifazate; rij şi n2) autofar tronconice; °i ?' °2) autofar bilux; şi p2) auto pentru tabloul de semnalizare; q) sofită pentru automobile; rlt r2 şi r3) pentru iluminat minier; s* şi s2) fonice (pentru celula de sonorizare a aparatelor de cinematograf); t) de joasă tensiune (12---24 V); şi u2) pentru vagoane de cale ferată; v) format picătură;
z) format tubular (sofită).
Lampâ de tensiune joasa, pentru 12 V, 24 V şi alte tensiuni joase.
Lampâ rezistenta la trepidaţii, folosită în locurile în cari se pot produce şocuri mecanice sau trepidaţii.
Lampâ pentru vehicule (automobile şi tractoare), la tensiunile de 6-*-8 şi 12.* * * 16 V, cu soclu-baionetă şi, uneori, cu două spirale (lămpi cu două faze).
Tensiunea de amorsare (pentru care descărcarea devine luminescentăşi care,într-un tub cu electrozi paraleli, e funcţiune de produsul p-d, p fiind presiunea gazului, şi d, distanţa dintre electrozi) fiind, în general, mai mare decît cea de serviciu, e necesar un sistem care să asigure aprinderea; datorită caracteristicii negative a descărcării, e necesară stabilizarea curentului în funcţionare.
Lampă de iluminat
54
Lampă de iluminat
Dacă tensiunea reţelei nu corespunde tensiunii necesare funcţionării, trebuie folosite transformatoare; pentru îmbunătăţirea factorului de putere e necesară compensarea sarcinii inductive, etc.
Din cauza acestor condiţii de funcţionare, lămpile cu descărcare au o serie de dispozitive auxiliare, cari, în cazul cel mai general, sînt:	Stabilizatorul	(limitorul de curent),
montat în serie cu lampa şi constituit dintr-o bobină de şoc, un condensator sau o combinare a lor, în cazul alimentării în curent alternativ, şi dintr-un rezistor, în cazul alimentării în curent continuu; are rolul de a stabiliza curentul din lampă la o valoare predeterminată. E indispensabil oricărei lămpi cu descărcări, avînd în vedere caracteristica negativă a descărcării. — Transformatorul (sau autotransforma-torul) de adaptare la tensiunea reţelei, necesar la lămpile cari nu pot funcţiona sub tensiunea reţelei; se construieşte adeseori sub formă de transformator (sau de autotransformator) cu dispersiune, avînd şi rolul de stabilizator. — Transformatorul de preîncălzire, necesar preîncălzirii catozilor, la anumite lămpi cu catod cald, de exemplu la lămpile fluorescente cu aprindere rapidă.— Transformatorul de încălzire a catozilor, folosit pentru asigurarea unei temperaturi suficiente a catozilor emisivi la lămpi funcţionînd în regim special (flux variabil pentru săli de spectacole, aprindere intermitentă pentru reclame, etc.). — Condensatorul pentru mărirea factorului de putere, care se foloseşte în multe montaje. — Condensatorul pentru micşorarea p e r t u r b a ţ i i I o r radio/fonice (v. şi Deparazitare radioefectrică), folosit în unele montaje. — Starterul (dispozitivul de aprindere, întreruptorul de pornire), necesar la lămpile fluorescente cu catozi preîncălziţi, pentru stabilirea circuitului de preîncălzire timp de 1***3 s la pornire şi pentru întreruperea lui convenabilă. — Dispozitivul de declanşare, adoptat la unele startere,® care întrerupe circuitul de preîncălzire al catozilor, dacă lampa nu se aprinde în interval de 20---25 s de la punerea sub tensiune; astfel se evită suprasolicitarea starterului, care poate conduce la defectarea lui.
Dispozitivele auxiliare sînt grupate, de cele mai multe ori, într-un ansamblu (numit balast) conţinut într-o singură carcasă. La lămpile cu lumină mixtă, filamentul incandescent serveşte şi ca stabilizator şi, adeseori, nu sînt necesare alte dispozitive auxiliare separate; unele lămpi cu neon cu licărire au stabilizatorul montat în soclu şi pot fi conectate la reţea fără alte dispozitive auxiliare.
Trecerea prin zero a curentului alternativ are ca urmare un efect de pîlpîire a luminii (supărător cînd se examinează detalii), care poate fi corectat, practic, prin montarea lămpilor pe cele trei faze; efectul e mai mic la lămpile fluorescente.
După starea electrozilor, se deosebesc: lămpi cu electrozi reci (cu cădere de tensiune catodică mare) şi incandescenţi (cu cădere catodică mică); după felul radiaţiei luminoase, se deosebesc lămpi la cari efectul luminos e produs: prin lumi-nescenţă pură, prin luminescenţă cu suprapunerea efectului incandescenţei electrozilor şi mixt (luminescenţă şi incandescenţă a unui filament); după tensiune, se deosebesc: lămpi de joasă şi de înaltă tensiune. în practică, ţinînd seamă şi de felul gazului, se deosebesc:
Lampâ cu vapori de mercur: Lampă în care descărcarea se produce în atmosfera acestor vapori, în general în amestec cu alte gaze.
După presiunea vaporilor, se deosebesc:
Lampâ cu vapori de mercur de joasă presiune (0,1*” 1 mm col. Hg), caracterizată printr-un spectru de linii bogat în radiaţii ultraviolete şi sărac în celelalte radiaţii şi printr-o eficienţă luminoasă mică (12* * * 16 Im/W). Nu e indicată la iluminat, ci numai în fotografie (heliograf) sau în scopuri medicale,
Lampa e tubulară, avînd la unul dintre capete catodul de mercur în vasul de condensare, iar la celălalt, un anod (pentru curent continuu) sau doi anozi (pentru curent alternativ) din cilindre de oţel. Aprinderea se face prin supratensiunea produsă de un circuit oscilant.
Lampâ cu vapori de mercur de înaltă şi de foarte înaltă presiune, caracterizată printr-un spectru aproape continuu, bogat în radiaţii din violet,"albastru, verde şi galben, şi prin eficienţă luminoasă mare (30-H0 Im/W); prezintă dezavantajul că aprinderea durează mult (10*** 12 min) şi că nu poate fi reaprinsă decît după răcirea completă (de aceea nu e indicată decît la utilizări cu continuitate de funcţionare).
Se deosebesc trei tipuri principale, după zona de funcţionare (v. fig. XVI):
La lămpile din zona I, cei doi electrozi de wolfram, special trataţi (acoperiţi cu oxizi alcalino-pămîntoşi), sînt montaţi
—W	A
XVI. Zonele lămpilor cu vapori de mercur de înaltă şi de foarte înaltă presiune.
XV//, Lampă cu vapori de mercur de înaltă presiune, a) schemă; b) tip tubular; c) tip sferic; 1) electrozi principa'i; 2) electrod de aprindere; 3) suport; 4) tub interior (pentru descărcare); 5) tub sau balon exterior; 6) rezistor; 7) conducte; 8) soclu.
într-un tub de sticlă sau de cuarţ, cu temperatură de topire înaltă (temperatura în interiorul lămpii putînd depăşi 500°), care, pe lîngă mercur, mai conţine neon sau argon, pentru a uşura amorsarea.
220V
XVIII. Lămpi mixte (cu descărcare în vapori de mercur de înaltă presiune şi cu incandescenţă),
a)	schemă; b şi c) diferite tipuri constructive; 1) filament ţinînd şi locul bobinei; 2) tub de înaltă presiune; 3) electrod; 4) electrod de amorsare.
Lampă de iluminat
55
Lampă de iluminat
Acest tub de descărcare e aşezat în interiorul unui ai doilea tub sau al unui balon (v. fig, XVII). Aprinderea se face cu ajutorul unui electrod auxiliar; electrozii principali sînt menţinuţi incandescenţi prin descărcare. Culoarea luminii, diferită de a luminii zilei prin ab-
% din flux 170
110
30
102
106
■110
XIX. Variaţia fluxului lămpilor în funcţiune de tensiunea de alimentare.
1) lampă cu incandescenţă); 2) lampă cu mercur (balon) 250 şi 400 W; 3) lampă cu mercur (balon) 80 W; 4) lampă de sodiu,
senţa radiaţiilor roşii, poate fi corectată, fie adăugînd cadmiu şi zinc la mercurul din tub, fie folosind lampa mixtă (combinată cu lampa cu incandescenţă) (v. fig. XVIII), sau aplicînd substanţe fluorescente pe peretele tubului sau al balonului exterior.
Lămpile de tip balon (numite uneori baloane f I u o-res cente), cel mai frecvent folosite, în special la iluminatul străzilor, prezintă următoarele particularităţi; pot fi folosite în aceleaşi corpuri de iluminat ca şi lămpile cu incandescenţă; au durată mai-mare (3500--4000 h); prezintă o mare sensibilitate la scăderea tensiunii (fluxul luminos scade foarte mult) (v. fig. X/X); spectrul lor e bogat în radiaţie verde cu toată corectarea prin fluorescenţă; căldura degajată fiind mare, în cazul puterilor mari trebuie să se ia măsuri speciale pentru protecţia dispozitivelor auxiliare.
Lămpile mixte, la cari corectarea culorii luminii e obţinută prin adăugarea luminii emise de filamentul incandescent, prezintă următoarele particularităţi: eficienţă luminoasă mai mică (aproximativ 20 Im/W); durata de funcţionare mai mică (aproximativ 2000 h) şi absenţa dispozitivelor auxiliare, filamentul asigurînd stabilitatea descărcării.
Lămpile cari funcţionează în zona II (presiuni de 70---200 at; răcire cu apă) şi în zona III (presiuni de 20---50 at; răcire cu aer) sînt folosite la proiectoare.
Lampâ fluorescentăt Lampă bazată pe descărcarea în vapori de mercur de joasă presiune, conţinuţi într-un tub de descărcare, pe peretele interior al căruia e aplicat un strat de substanţă fluorescentă (wolframat de calciu sau de magneziu, silicat de zinc, de cadmiu, sau de zinc şi de bariu, borat de cadmiu), care emite radiaţie vizibilă sub acţiunea radiaţiei ultraviolete a mercurului (v. 'fig. XX)
Pe lîngă vapori de mercur, tubul mai conţine şi argon la presiunea de 3-*-4 mm col. Hg (care uşurează aprinderea).
Catozii (electrozii) instalaţi la capetele tubului, identici (lampa funcţionînd în curent alternativ), pot fi reci (temperatura de regim 150-**250o) şi incandescenţi sau calzi (temperatura de regim 900*"950°) (v. fig. XXI).
-X
2
-7
Catodul rece are forma de păhărel cilindric sau cilindro-conic de tablă de fier pur, eventual acoperit cu substanţe emi-sive; catodul incandescent sau cald poate fi o spirală dublă sau triplă de wolfram, acoperită cu un strat de substanţă emisivă (ca-tod cu preîncălzire) sau o spirală de wolfram scurtcircuitată, acoperită cu un strat emisiv (catod fără preîncălzire).
Lămpile cu catod rece au lun-
C
XX/.Catozi ai lămpilor fluorescente, gimi variabile şi o) reci; b) calzi (preîncălziţi); c) cald (cu pornire instan-necesită O tensiu- tanee); 1) spirală dublă sau triplă, de wolfram; 2) con-ne de alimentare ductoare de curent; 3) prelungiri; 4) căpăcel de pro-de 600-•• 1000 V (se tecţie a spiralei contra bombardamentului electronic; numesc şi lămpi	5) sticlă; 6)	catod.
de înaltă tensiune); sînt folosite pentru decoraţii, publicitate luminoasă, etc. Lămpile cu catod cald, pentru tensiuni de 110 şi 220 V, sînt cele mai folosite.
Aprinderea acestora se poate face instantaneu sau cu întîrziere. Aprinderea instantanee	e	realizată:	prin ridicarea	tensiunii aplicate între	catozi,	spre	a se amorsa descărcarea	(se
foloseşte un autotransformator sau un circuit oscilant: tubul, o bobină în serie şi un condensator în derivaţie), prin electrozi auxiliari în vecinătatea celor principali (pot fi constituiţi dintr-o bandă conductoare internă, legată la unul dintre electrozii principali) şi prin preîncălzirea catozilor fără ajutorul unui starter (cu ajutorul unor înfăşurări suplementare, prin circuit rezonant, sau cu al ambelor).
Aprinderea cu întîrziere se obţine prin preîncălzirea electrozilor cu ajutorul unui starter (v. fig. XX/l). Starterul poate fi un mic tub de descărcare sau un sistem termic.
- Starterul prin descărcare (mic tub cu neon sau cu argon, avînd electrodul 2 de bimetal) permite trecerea curentului necesar încălzirii prin catozii lămpii; după timpul reglat, bi-metalul răcindu-se, întrerupe curentul, iar variaţia curentului în bobina de reactanţă produce creşterea de tensiune necesară stabilirii descărcării (1000---2000 V). în cazul în care aprinderea nu s-a produs, operaţia se repetă automat (pentru a evita încercări inutile, în cazul unei defectări, circuitul e între-
XX. Lampă fluorescentă, o) tub; b) ansamblul lămpii cu dispozitivele accesorii; 1) strat fluorescent; 2) mercur; 3) tub de sticlă; 4) catod ; 5)picior de susţinere ; 6) soclu ; 7) starter; 8) condensator pentru compensare; 9) bobină.
XXII. Startere pentru lămpi fluorescente.
o) cu descărcare ; b) termic; î) electrod ; 2) electrod de bimetal; 3) rezistor de cărbune în serie cu catozii; 4) bimetal; 5) contacte; 6) lampă.
-10 0 10 20 30 40 50 60 C°
XXIII, Eficienţa luminoasă a lămpilor fluorescente, în funcţiune de temperatură.
I) curent de aer; 2) lipsă de curent de aer; 3) lampă protejată; 4) lampă expusă.
rupt de un dispozitiv de declanşare). După aprindere, bobina limitează curentul descărcării la valoarea normală de funcţionare. Folosirea starterului termic permite aprinderea lămpii la temperaturi joase ( — 20° şi chiar —30°); aprinderea prin
Lampă de iluminat
56
Lampă de iluminat
ridicarea tensiunii reduce durata de viaţă a lămpii; folosirea electrozilor auxiliari reduce fluxul, dar folosirea benzii conductoare permite aprinderea la temperatură joasă; preîncălzirea fără starter lungeşte durata de viaţă faţă de aceea a lămpilor cu starter, dar eficienţa luminoasă scade puţin.
Lumina emisă de lampa fluorescentă, concentrată în spectrul vizibil, putînd fi albă sau colorată (după felul substanţelor fluorescente), e „rece", adică cu puţine radiaţii infraroşii. Eficienţa luminoasă e mare (30--70 Im/W), funcţiune de dimensiuni le tubului, de
3-j
->
nx
d2
O
W
U-220V
IM10T
temperatura ambiantă (între 20 şi 30°, fluxul luminos e maxim)
(v. fig. XXIII), de caracteristicile electrice, etc. Strălucirea e mică. Cea mai economică şi cel mai mult utilizată e lampa de 40 W (cu lungimea de 1200 mm şi cu diametrul de 38 mm); urmează lămpile de 20,
25, 60 şi 80 W. Durata utilă,în care fluxul se menţine la o valoare de peste 75% din cel iniţial, e de aproximativ 7500 ore.
Datorită bobinei de reactariţă din circuit, factorul de putere al circuitului unei lămpi e de0,45--*0,60, putînd fi corectat, la lămpile cu catozi pre-încălziţi, prin introducerea unui condensator în paralel cu tensiunea aplicată sau prin utilizarea diferitelor scheme cu una sau cu două lămpi, şi cari conţin atît bobine de şoc' cît şi condensatoare.
Modurile de instalare a lămpilor în reţea pot fi diferite (v. fig. XXIV).
Lampâ cu vapori de sodiu: Lampă caracterizată prin emiterea de radiaţii în special în regiunea galbenă
°
a spectrului (liniile 5890 si 5896 A) si prin eficientă luminoasă mare (40---75 Im/W).
Descărcarea se produce într-un tub în formă de U (introdus în al doilea tub cu pereţi dubli şi cu vid între ei, pentru izolarea termică faţă de mediul ambiant, temperatura optimă de funcţionare fiind de 270-’*280°), umplut cu amestec de argon-neon (la presiunea de aproximativ 3 mm col. Hg, pentru aprindere la rece) şi care în regim de funcţionare (după ce temperatura a ajuns la aproximativ 250°) conţine şi vapori de sodiu la presiunea de 10'3 mm col. Hg, proveniţi din evaporarea acestui metal introdus în interior (v. fig. XXV).
Aprinderea, a cărei durată e de 5—10 min, se poate face prin descărcare între electrodul auxiliar 1 (v. fig. XXV a) şi electrodul principal 2, pe care-l încălzeşte la roşu, şi descărcarea trece între electrozii 2 şi 3, — sau prin descărcarea între elec-
trozii reci acoperiţi cu un strat emisiv (v. fig. XXV b), amorsată de un autotransformator cu dispersiune mare (ultimul trp de tub poate fi instalat numai orizontal).
Datorită luminii sale monocromatice (căreia îi corespund acuitate vizuală mare şi sensibilitate la contraste), lampa e folosită pentru iluminatul şoselelor, al tunelelor, cheurilor antrepozitelor, gărilor de triaj, ecluzelor, aerodroamelor (foc de aterisaj), dar din cauza denaturării culorilor nu poate fi folosită în aglomeraţiile urbane.
Qo
U-220V-
XXIV. Schema de instalare a lămpilor fluorescente. Qi-’-Oi) în reţele de curent alternativ: Oi) cu tensiunea suficientă pentru alimentare ; o2) cu transformator pentru obţinerea tensiunii de alimentare; a3) în montaj duo (cu circuit inductiv şi circuit capacitiv, factorul de putere rezultat=0,95); o4) în montaj tandem pentru lămpi de 20 W; b) în reţele de curent continuu; 1) starter; 2) bobină de stabilizare. .
XXV. Lămpi cu vapori de sodiu, o) cu aprindere prin electrod auxiliar; b) cu aprindere prin transformator cu dispersiune mare; 1) electrod auxiliar; 2 şi 3) electrozi principali; 4) tub de descărcare; 5) clopot cu perete dublu; 6) tijă de amorsare; 7) bobină de stabilizare a curentului; 8) condensator pentru îmbunătăţirea factorului’ de putere.
Lampâ cu descărcare în gaze inerte. Se deosebesc:
Lampâ cu licărire: Lampă cu electrozi reci, cu lumină negativă (coloana pozitivă şi lumina anodică au dispărut), umplută cu gaze inerte (neon şi heliu) de joasă presiune (6***25 mm col. Hg), cu eficienţă luminoasă mică (aproximativ 2 Im/W). Se fabrică pentru puteri mici (1---3 W) şi se foloseşte la semnalizare, Ia oscilografe, ca stabilizatoare de tensiune, pentru controlul funcţionării aparatelor electrice, pentru controlul izolaţiei reţelelor electrice, etc.
Lampâ cu gaze inerte, cu electrozi reci: Lampă cu lumină dată de coloana pozitivă (principiul tuburilor Geisler); e constituită dintr-un tub umplut cu gaze rare (v. fig. XXW)la presiunea joasă de 2--*4 mm col. Hg ; funcţionează în curent alternativ la înaltă tensiune (2000-•• 10000 V); nu necesită dispozitiv special de aprindere; tensiunea şi puterea depind de diametrul şi de lungimea tubului (tensiunea necesară poate XXVI. Instalaţie de iluminat atinge 1000 V/m de tub), de felul şi	■cu neon.
presiunea gazului; are eficienţă lumi- J..-4) sistemul de tuburi cu noasă mică (2--*6 ImW). Culoarea Iu- neon; 5) dispozitiv de cea-minii depinde de felul şi de presiunea sornicărie, comandînd stabi-gazului (de ex. e roşie la neon) şi de lireaşi întreruperea alimen-culoarea sticlei. Tuburile se execută în diferite forme (litere, figuri). Sin.
Tub cu gaze inerte.
Un tip special e lampa cu neon, la care descărcarea se produce între
doi electrozi, într-un balon de sticlă de cuarţ, în care gazul e sub presiune. După distanţa dintre electrozi, se deosebesc: lămpi cu arc scurt (datorită presiunii înalte a gazului se impun condiţii speciale de manipulare şi montare) şi cu arc lung (necesită răcire cu apă); după felul curentului de alimentare: lămpi de curent alternativ şi de curent continuu.
Aprinderea se obţine prin aplicarea pe electrozi a unui impuls de tensiune de ordinul zecilor de kilowaţi.
Lampa, prezentînd în domeniul vizibil un spectru continuu, e indicată în tehnica cinematografică, pentru copiat, în unele lucrări în cari se cere aprecierea justă a culorilor, etc.
tării; 6) întreruptor principal; 7) întreruptor; 8) cutia cu transformatorul; 9) aerisiri.
Lampă de mină
57
Lampă de mină
Lampă cu xenon, Ia care descărcarea produce radiaţie cu spectru de linii suprapus unui spectru continuu. Energia radiantă e mai mare în spectrul continuu decît în cel discontinuu şi acest raport se accentuează cu creşterea curentului de descărcare.
Arcul electric din lampa cu xenon se produce între doi electrozi de wolfram aşezaţi într-un balon de sticlă de cuarţ, în interiorul căruia se găseşte xenon stb presiune.
După distanţa dintre electrozi, se deosebesc: lămpi cu arc scurt şi lămpi cu arc lung; după felul curentului de alimentare, se deosebesc: lămpi de curent alternativ şi lămpi de curent continuu.
Pentru puteri mici pînă la 2000 W se utilizează lămpile cu arc scurt, cari au următoarele caracteristici: presiunea de umplere cu xenon, 8 at; independenţa temperaturii de culoare de intensitatea curentului în domeniul cuprins între 0,5 ••• 11 ; pot fi răcite numai cu aer, ceea ce e comod şi economic; tensiunea de lucru e de 20*"30 V. Datorită presiunii înalte de umplere a lămpilor cu xenon cu arc scurt, se impun condiţii speciale de manipulare şi montare, ele fiind echipate cu apărători speciale;
Lămpile cu xenon cu arc lung se utilizează pentru puteri mai mari, prezentînd avantajul că au o tensiune de lucru mai înaltă decît cele cu arc scurt (aproximativ 150 V), dar şi dezavantajul că, în general, necesită pentru răcire apă.
Lămpile cu xenon de curent continuu au o stabilitate spaţială a arcului mai bună decît cele de curent alternativ, însă necesită, ca sursă de alimentare, redresoare echipate cu celule de filtrare.	o
Aprinderea lămpilor cu xenon se face prin aplicarea 7 pe electrozi a unui impuls de tensiune de ordinul zecilor ^ de kilovolţi (v. fig. XXVII).
Temperatura de culoare	w	o
înaltăşi stabilă, lipsa practică XXVII, Schema de principiu pentru a inerţiei de aprindere, cum racordarea şi aprinderea unei lâmpf cu şi faptul că spectrul vizibil	xenon.
emis e continuu, fac ca lampa 7) reţea; 2) eclator; 3) lampă cu xenon. cu xenon să fie foarte indicată pentru tehnica cinematografică, în aparatura de iluminare, de proiecţie şi copiere, cum şi în industria textilă şi a coloranţilor, pentru aprecierea culorilor.
Lampă Moore: Variantă a lămpilor cu gaze inerte, avînd tubul umplut cu bioxid de carbon sau cu azot, dă o lumină albă, dar prezintă dezavantajul absorbirii rapide a gazului de umplere.
Lampă cu arc electric: Lampă folosind descărcarea între doi electrozi în regim de arc, în atmosferă liberă (v. Arc electric), şi anume: de mică intensitate, cu flacără şi de mare intensitate.
La arcul de mică intensitate, sursa de lumină e capătul incandescent al electrodului (cărbunelui) pozitiv încălzit, de obicei în curent continuu, la o temperatură apropiată de temperatura de sublimare (4050 °K). Temperatura anodului fiind mult mai înaltă decît a catodului, cărbunele pozitiv se consumă aproximativ de două ori mai repede decît cel negativ şi de aceea trebuie să aibă o secţiune de două ori mai mare, pentru ca cei doi electrozi să se consume cu aceeaşi viteză (1 mm/min). Caracteristica tensiune-curent prezintă o zonă de funcţionare normală, urmată de o zonă instabilă. Curentul arcului are tendinţa de a creşte ilimitat, la scăderea tensiunii; de aceea, pentru stabilizarea arcului, se inseriază în circuit un rezistor care limitează curentul.
Arcul cu flacără se obţine mărind miezul electrozilor arcului de curent mic şi înlocuind o parte din cărbune cu substanţe cari pot radia eficient sub forma de gaze incandes-
cente; acestea, vaporizîndu-se odată cu cărbunele, produc o flacără a cărei culoare depinde de substanţa folosită (pămînturi rare din grupul ceriului, compuşi ai calciului şi ai stronţiului). Eficienţa luminoasă e mare (80 Im/W).
Arcul de mare intensitate, al imentat în general în curent continuu, se obţine din arcul cu flacără, mărind miezul cărbunelui pozitiv şi conţinutul de materiale cari dau flacăra, simultan cu mărirea densităţii de curent Ia ambii- cărbuni, acoperiţi uneori cu un strat de cupru pentru mărirea conductivităţii electrice. Stabilizarea arcului se obţine cu ajutorul unor rezistoare exterioare.
La toate lămpile cu arc, cei doi electrozi, Ia început în contact, trebuie îndepărtaţi după stabilirea curentului, la distanţa la care arcul are maximul de randament luminos. Pe măsura consumării cărbunelui, ei trebuie apoi apropiaţi, spre a menţine distanţa constantă. Aceste operaţii sînt executate de dispozitive de reglare automată, cari acţionează, fie ambii cărbuni, fie numai unul.
Se folosesc şi lâmpi cu arc în spaţiu închis (în vas de sticlă), la cari aerul nu poate ajunge la arc. Distanţa dintre electrozi şi tensiunea sînt duble faţă de cele de la arcul în aer liber. Uzura cărbunilor e mai mică, dar eficienţa luminoasă e micşorată de depunerile de pe glob.
Lampă electroluminescentă, bazată pe fenomenul de emisiune de lumină în urma bombardării catodice a unui. strat de luminofor. E formată, în principal, din doi electrozi metalici între cari se aplică o tensiune alternativă de cîteva sute de volţi, de joasă frecvenţă (50---550 Hz). între electrozi e interpus un strat subţire de luminofor (sulfură de zinc, silicaţi, etc.). Unul dintre electrozi e format dintr-un strat metalic care permite trecerea luminii emise de luminofor. Eficienţa luminoasă e de aproximativ 10 Im/W.
î. ~ de mina. Mine: .Lampă construită special pentru a fi folosită ia iluminatul lucrărilor miniere subterane.
Din punctul de vedere al condiţiilor de folosire, se deosebesc: lâmpi portative (de mînă sau de cap), purtate de minerii cari lucrează în subteran, şi lâmpi fixe, montate staţionar în anumite încăperi subterane (galerii principale, camere de pompe sau trolii, rampe, etc.), sau, uneori, pentru iluminatul fronturilor de lucru. O categorie specială de lămpi de mină sînt lămpile staţionare montate pe locomotivele de mină. Condiţia pe care trebuie să o satisfacă lămpile portative e de a emite, timp de aproximativ 16 ore, o intensitate luminoasă constantă şi suficientă, care să asigure, fără să obosească ochii, controlul locului de lucru, să permită alegerea corectă a sterilului de cărbune sau de minereu, şi să nu prezinte o greutate şi un gabarit cari să împiedice pe cel ce o poartă în activitatea sa. Pentru lămpile fixe se prevăd suprafaţa necesară de iluminat şi intensitatea la care trebuie realizat iluminatul.
Din punctul de vedere al sursei de lumină, se. deosebesc: lâmpi cu flacârâ (de ulei, acetilenă, benzină, alcool, etc.) şi lâmpi electrice.
Din punctul de vedere al securităţii muncii, se deosebesc: lâmpi cu flacârâ deschisâ, a căror sursă de lumină nu e separată de atmosfera înconjurătoare; lâmpi protejate, a căror sursă de lumină e separată de atmosfera înconjurătoare printr-un ecran (de sită metalică, de sticlă, etc.) şi lâmpi de siguranţâ, a căror sursă de lumină e despărţită de atmosfera înconjurătoare prin dispozitive speciale, cari opresc transmiterea flăcării în exterior.
După cum sînt folosite în mine cu sau fără pericol de explozie (atmosferă de gaze explozive sau cu praf exploziv), se deosebesc: lâmpi de mina în construcţie normalâ (obişnuite) şi lâmpi de minâ în construcţie antigrizutoasâ.
Lampa portativă cu flacără deschisă nu poate fi folosită în minele cu amestec în atmosferă de gaze explozive sau cu praf care prezintă sau poate să prezinte pericol de explozie,
Lampă de mină
58
Lampa de mină
cum şi în apropierea materialelor inflamabile (de ex.: furajele grajdurilor şi combustibilii depozitelor subterane, lemnăria de susţinere, etc.). Cel mai frecvent folosite sînt lămpile cu
acetilenă, recomandate în special pentru intensitatea mare a luminii pe care o produc. Construcţia unei astfel de lămpi e
/. Lampă de mină cu acetilenă,
1) rezervor de carbură de calciu; 2) carbură de calciu; 3) rezervor de apă; 4) orificiu de evacuare şi ardere a acetilenei; 5) ventil de reglare a debitului de apă; 6) reţea găurită pentru uniformizarea umezirii; 7) orificiu de umplere a rezervorului de apă; 8) reflector metalic; 9) mîner; 10) cîrlig de agăţare.
rift
II. Bec pentru lampă cu acetilenă.
o)	cu un orificiu pentru gaz;
b)	cu un orificiu pentru gaz şi două orificii pentru aer.
reprezentată în fig. /. Apa din rezervorul superior trece treptat şi reglabil în rezervorul inferior, care conţine 100---400 g carbură de calciu, pe care o descompune formînd acetilena, care iese printr-un bec (v. fig. II) cu sau fără aspirator de aer, şi cu sau fără orificii sau fante pentru gaz şi aer. Arzînd, acetilena formează bioxid de carbon şi apă, O cantitate de 1 kg carbură de calciu produce 0,25-• *0,3 m3 acetilenă, cu limita de aprindere cuprinsă între 25 şi 75% conţinut de gaz în aer. Greutatea unei astfel de lămpi e de
1-**1,5 kg, asigurînd o intensitate luminoasă de 7*• * 15 lumînări internaţionale, adică de şapte ori mai mare decît cea dată de lămpile electrice portative.
La lămpile cu acetilenă, strălucirea flăcării depinde atît de presiunea, de puritatea şi temperatura acetilenei, cît şi de debitul şi calitatea becului.
Lampa portativă de siguranţă e o lampă de mină care, în funcţionare normală, nu aprinde atmosfera grizu-toasă înconjurătoare şi e construită astfel, încît nu poate fi deschisă în mină, fiind echipată cu un zăvor cu arc care se poate deschide numai cu un magnet, la lămpărie. Controlul lămpilor (etanşeitatea, sita, funcţionarea dispozitivului de aprindere, etc.) se face: de lampist, înainte de a o pune în rastel; de miner, cînd o primeşte, şi de supraveghetor, la intrarea minerului în mină. Constructiv, lămpile portative de siguranţă pot fi: lămpi cu flacără şi lămpi electrice.
Lampa cu flacârâ, la care siguranţa se obţine punînd, între flacără şi atmosfera grizutoasă, două site metalice dese (de sîrmă cu diametrul de 0,3—0,4 mm şi cu 144 ochiuri/cm2) suprapuse, cari au rolul de a răci gazele de combustie pînă la o temperatură la care nu pot aprinde o atmosferă grizutoasă. Pe baza acestui fenomen, descoperit de Davy, lampa cu flacără a fost numită lampâ Davy. Drept combustibil se folosesc, în mod curent, benzină şi, mai rar, alcool metilic sau acetilenă,
iar aprinderea fitilului se face cu ajutorul unei brichete interioare, manevrate de la exterior, care amorsează aprinderea prin scînteile emise de o piatră de scăpărat. Pentru a împiedica curentul de aer să bată direct în coşul de sită şi să scoată afară flacăra de grizu care s-ar fi format, eventual, în lampă, coşul de sită e îmbrăcat, uneori, într-o cuirasă metalică, cu fante şi şicane (v, fig. III).	10
Lampa nu prezintă siguranţă 8' dacă e defectă sau dacă nu e ^ -folosită corect. Acest tip de ^' lampă poate fi folosit şi pentru 15 -detectarea şi aprecierea conţi- 1Z~ nutului de metan din atmosferă (v. Grizumetru). Intensitatea medie luminoasă orizontală a acestei lămpi e de 0,5 lumînări internaţionale şi greutatea ei e de 1,2-*-1,6 kg.
Lampa e I e c t r i c â (v. fig. IV) are un bec cu filament incandescent protejat de un glob rezistent de sticlă şi e alimentată de o baterie de acumulatoare acide (cu electrozi de bioxid de plumb, respectiv de /V. Lampă electrică, portativă, de plumb spongios şi ca electrolit,	siguranţă,
acid sulfuric) sau bazice (nichel- Operete; 2) cilindru-rezervor; 3) inel; fier sau nichel-cadmiu). E sigi- 4) capac superior; 5) rondelă; 6) ure-iată printr-un dispozitiv electro- che; 7) cîrlig; 8) capelă de sticlă magnetic. Din punctul de vedere mată; 9) bec cu incandescenţă; constructiv, lampa şibateriade *0) vergele; 11) dulia becului; acumulatoare pot face corp CO- 12) rondelă de contact; 13) şurub de mun sau pot^fi legate printr-un conductor. în acest din urmă caz, lampa se poate fixa la cască sau pe piept. Cele mai folosite acumulatoare sînt cele bazice cu nichel şi cadmiu, avînd ca
electrolit o soluţie de sodă caustică. Capacitatea acumulatorului e de 8 Ah, cu o intensitate de încărcare de 23 A şi, de descărcare, de 0,5 A; intensitatea luminoasă a lămpii e de 0,8 lumînări internaţionale şi greutatea ei e de 4***5 kg.
Lampa electrică de siguranţă care se fixează la cască (lampâ de cap) e formată dintr-o cutie cu baterie de acumulatoare şi dintr-un far (v. fig. V) şi se caracterizează prin faptul că permite obţinerea a două intensităţi de
fixare; 14) ca Iotă de alamă; 15) arcul contactului; 16) bucşă; 17) reflector; 18) bucşă; 19) capac; 20) ştift; 21) capac; 22) inelul de fixare al dispozitivului de contact*
III. Lampă de siguranţă cu cuirasă, o) vedere; b) detaliu de construcţie al cuirasei (1) cu fante şi cu şicane; ->) circulaţia aerului.
V. Lampă de cap, electrică, cu acumulator.
VI. Lampă de siguranţă cu acumulator şi cu indicator de metan.
iluminare, în funcţiune de scopul iluminatului, 0,75 A la deplasarea pe galerii şi 1 A în timpul lucrului. Greutatea lămpii e de 3 * * *3,5 kg. Cutia cu bateria de acumulatoare se poartă la centură, lăsînd complet libere mîinile minerului.
O lampă electrică portativă specială e lampa de siguranţă cu acumulator şi cu indicator de gaz metan (v. fig. VI), la care sita lămpii cu benzină a fost înlocuită cu un cilindru metalic perforat (2500 de orificii cu diametrul de 0,8 mm). La partea
Lampă de radiaţie infraroşie
59
Lampă etalon
superioară, lampa are două ecrane: unul pentru lampa electrică, altul (opus primului) pentru lampa cu benzină servind la măsurarea gazelor. După ce se aprind atît becul cît şi fitilul lămpii cu benzină, reglînd fitilul corespunzător, se roteşte partea inferioară a lămpii (construită identic ca la orice lampă cu. acumulatoare); becul electric se stinge şi se începe măsurarea gazului metan, în modul cunoscut (v. Grizu-metrie, şi Grizumetru).
Lampa fixă electrică e o lampă de mină care ia energia de alimentare de la reţeaua de iluminat a minei sau de la conducta aeriană a locomotivelor electrice cu trolei. Lampa are o cutie metalică închisă cu zăvor, în care e fixată dulia, cutia continuîndu-se cu un glob îmbrăcat într-o reţea metalică de protecţie. Greutatea lămpii e de 1*"2 kg. în construcţie antigrizutoasă, se introduce în glob bioxid de carbon sub presiune, care apasă asupra unui întreruptor cu arc, care menţine contactul, astfel încît cînd se sparge globul, să se întrerupă contactul de alimentare, iar bioxidul de carbon să asigure un mediu gazos inert, în care se produce răcirea filamentului.
Lampa fixă, electropneumatică, e o lampă în care energia de alimentare se torulgeneratorului; 4) mem-obţine de la un,mic generator acţionat brană de siguranţă; 5) re-de o turbină cu aer comprimat, alimentată de la conducta de aer comprimat din mină. Construcţia lămpii asigură închiderea completă şi ermetică atît a turbinei cît şi a generatorului de curent alternativ, permiţînd folosirea lămpii în atmosferă grizutoasă. Acumularea metanului în interiorul globului e împiedicată de faptul că aerul comprimat, la ieşirea.din turbină, trece întîi în interiorul globului de sticlă care acoperă becul, spălînd continuu acest spaţiu, iar prin spargerea globului se întrerupe şi alimentarea turbinei, şi deci şi furnisarea energiei electrice. Intensitatea luminoasă a unei astfel de lămpi e de 30---90 de lumînări internaţionale (v. fig. VII).
Lampa cu inducţie poate funcţiona la tensiune joasă (nepericuloasă) şi poate fi montată în lungul unui conductor izolat de alimentare (în orice loc e necesar), fără cuplare directă la borne. Corpul lămpii, confecţionat din aluminiu, cuprinde un mic transformator monofazat, al cărui circuit primar e format dintr-o buclă a cablului cauciucat de alimentare (exterior), iar circuitul secundar, dintr-o bobină la care e conectată	o lampa cu incandescenţă (v. fig. VIII).	Instalaţia func-
ţionează pe un cablu alimentat la 380 V, transformatorul avînd o putere de 1,6 kVA şi debitînd 100 A.
Lampa cu luminescenţă e formată dintr-un tub cilindric în interiorul căruia se introduce un strat subţire de luminofor (substanţă care transformă radiaţiile invizibile în radiaţii vizibile). La capetele tubului	se sudează suporturile cu borne,	în
cari se montează spirale	de wolfram. Cilindrul	e umplut	cu
argon la presiunea de 1/200 at şi cîteva miligrame de mercur
VII. Lampă de mină fixă, electropneumatică.
1) tu rbi nă pneumatică; 2) statorul generatorului; 3) ro-
flector; 6) lampă cu incandescenţă; 7) glob de protecţie ; 8) grătar de protecţie ; 9) cîrlig.
pur. Durata de serviciu e de 2,5-*-3 ori mai mare decît a lămpilior cu incandescenţă. Constructia poate fi normală (pentru iluminatul rampe-	^	3i
lor de puţ şi a căilor principale de trans-port cari nu prezintă pericol de explozie) sau antig rizutoasă-(v. fig. IX), în care
VIII. Principiul de funcţionare al lămpii cu inducţie^ pentru iluminat în abataj. 1) cablu cauciucat de alimentare; 2) jugul transformatorului; 3) miezul transformatorului; 4) înfăşurare secundară; 5) lampă cu incandescenţă.
IX. Lampă de mină cu luminescenţă. o) în construcţie normală; b) în construcţie antigrizutoasă; 1) corpul lămpi • 2) lampă; 3) autotransformator; 4) condensator.
caz, odată cu spargerea tubului, şi deci cu dispariţia vidului, se întrerupe trecerea curentului electric prin lampă.
î. ~ de radiaţie infraroşie. Tehn.: Lampă electrică cu incandescenţă (v. sub Lampă de iluminat), ale cărei radiaţii sînt cuprinse mai mult în infraroşu şi mai puţin în cel vizibil (2-**4% din energie, faţă de 7* * * 13% la lampa cu incandescenţă pentru iluminat), după o curbă de distribuţie spectrală avînd maximul pentru lungimile de undă cuprinse între 1 şi 2 [x.
Particularităţile constructive ale acestei lămpi, faţă de lampa cu incandescenţă pentru iluminat, sînt: balonul de sticlă de formă compusă, paraboloid de rotaţie (oglindat în interior cu un strat de aluminiu), terminat printr-o calotă (mătuită, spre a se realiza o distribuţie uniformă a energiei radiante), — şi spirala în zig-zag (din cauza lungimii ei mari) aşezată în regiunea focarului paraboloidului, dimensionată astfel, încît la tensiunea nominală să fie încălzită la aproximativ 2200°K (v. fig.).
2.	~ de ton. Cinem.: Lampă cu incandescenţă, utilizată la înregistrarea sunetului pe cale fotografică, sau la redarea lui în aparatele de proiecţie.
Lampa de ton, împreună cu microoptica aparatului respectiv, aruncă pe peliculă un dreptunghi de lumină uniform luminat.
Lămpile de ton sînt lămpi de tensiune joasă (de obicei 6*• * 12 V) cu puterea de circa 30 W. Ele se montează în suporturi cari permit centrarea lor, pentru a asigura iluminarea uniformă a dreptunghiului de lumină.
Alimentarea lămpilor de ton se face dintr-un redresor, pentru a evita zgomotul provocat de alimentarea în curent alternativ.
După o durată de funcţionare mai îndelungată, pe balonul lămpii de ton apar depuneri datorite evaporării wolframului filamentuluj, cari micşorează fluxul util şi deci nivelul redării sunetului. în acest moment, lampa trebuie înlocuită.
La aparatele de proiecţie al căror amplificator de audio-frecvenţă nu are intrări separate şi comutabile de fotocelulă, trecerea redării sunetului de pe un proiector pe altul, laschim-barea de acte, se face prin stingerea unei lămpi de ton şi aprinderea alteia.
3.	~ electrica. II., Elt. V. sub Lampă de iluminat.
4.	~ etalon. Fiz., Tehn.: Lampă a cărei flacără serveşte drept etalon de intensitate luminoasă. în trecut au fost folosite, în principal, lămpile etalon Cârcel, Hefner şi Vernon-Harcourt.
Lampă electrică pentru radiaţii infraroşii. î) corp incandescent de wolfram; 2) cîrlige de molibden ; 3) lentilă; 4) bastonaş metalic; 5)pi-cior; 6) tub de evacuare, de sticlă; 7) balon cu profil parabolic, acoperitîn interior pînă la calotă cu un strat reflector; 8) electrozi; 9 şi 10) polii soclului.
Lampă-fulger
60
Lampă-fulger
Lampa Cârcel e o lampă care arde ulei de rapiţă, trimis la fitilul ei printr-o mică pompă, acţionată printr-un arc puternic. Dimensiunile lămpii sînt alese astfel, încît lampa arde 42 g ulei de rapiţă pe oră, cu un fitil înalt de 10 mm. Unitatea de intensitate luminoasă realizată de această lampă-etalon se numeşte Cârcel sau lumînare Cârcel.
Lampa Hefner e o lampă care arde acetat de amil printr-un fitil înalt de 40 mm, deasupra unui tub de alpaca cu diametrul interior de 8 mm şi cu diametrul exterior de 8,3 mm (v.fig.). Tubul depăşeşte cu 25 mm rezervorul lămpii. Cînd combustia acetatului de amil se produce -în aer la presiunea de 760 mm col. Hg şi cu umiditatea de 8,8 l/m3, lampa serveşte la realizarea unei unităţi convenţionale pentru intensitatea luminoasă, numită lumînare Hefner.
Lampa Vernon-Harcourt e o lampă care arde pentan, compusă
dintr-un recipient cu fitil, în interiorul unui tub care depăşeşte fitilul cu cîţiva centimetri. Vaporii de pentan se aprind la ieşirea lor din tub. Lampa a fost folosită pentru a realiza intensitatea luminoasă de 10 lumînări Harcourt. Sin. Lampă cu pentan.
Folosirea acestor lămpi-etalon a fost abandonată, deoarece intensitatea realizată nu era perfect constantă şi funcţionarea lor cerea satisfacerea unui anumit număr de condiţii, adeseori greu de realizat.
Nu există o aceeaşi corespondenţă, valabilă în toate condiţiile, între intensităţile luminoase definite cu aceste lămpi, deoarece compoziţiile spectrale ale radiaţiilor emise sînt diferite şi depind de temperatura de ardere.
Tabloul cuprinde raportul dintre valorile unităţilor de intensitate luminoasă menţionate mai sus, pe baza corespondenţei lor la măsurarea intensităţii luminoase a unui corp negru care radiază Ia 2000°.
Lampă Hefner. a) lampă; b) vizor(detaliu); 1) rezervor; 2) arzător; 3) tubul fitilului ; 4) vizor pentru măsurat înălţimea flăcării.
Etalon	Cârcel	Lumînare Hefner	Lumînare Harcourt	Lumînare inter- naţională	Candelă
Cârcel	1	10,75	0,9803	9,685	9,875
Lumînare Hefner	0,093	1	0,090	0,9009	0,9186
Lumînare Harcourt	1,020	10,95	1	9,864	10,052
Lumînare interna- ţională	0,1033	1,11	0,1013	1	1,0197
Candelă	0,1012	1,088	0,099	0,9806	1
/. Bec cu magneziu pentru lampa-fulger cu magneziu.
i.	~-fulger. Foto.: Lampă specială pentru iluminare intensă în fotografie, folosită cu deosebire în reportaj şi Ia fotografii de copii. Poate servi atît ca sursă luminoasă independentă, cît şi pentru ameliorarea iluminării la fotografiile executate noaptea, şi pentru întărirea luminii de zi la fotografierea obiectelor foarte mici. Cu ajutorul lămpii-fulger cu magneziu se pot ilumina umbrele, cînd se fotografiază la lumina lămpilor electrice obişnuite, putîndu-se realiza şi iluminări de efect. Se folosesc două tipuri de lămpi-fulger: ’lampa-fulger cu magneziu (vaku-blitz), cu bec care devine inutilizabil după ce a fost folosit o dată, şi lampa-fulger electronic (blitz electronic), cu tub cu descărcare electrică în gzZ2, de lungă durabilitate.
Lampa-fulger cu magneziu, sub forma cea mai simplă, e constituită dintr-un balon de sticlă (asemănător becului electric) umplut cu oxigen, în care se găseşte o foiţă subţire
de magneziu sau de aluminiu (v. fig. I). Dacă se aduce la incandescenţă filamentul becului, cu ajutorul curentului electric produs de un acumulator, de o baterie de buzunar sau de reţeaua de iluminat, foiţa se aprinde arzînd cu o lumină foarte vie în 1/40**-1/250 s. Pentru instantanee se înşurubează becul în dulia unui reflector fotografic (v.), pentru trimiterea luminii radiate pe subiectul de fotografiat. Becurile cu magneziu se fabrică în două mărimi — I şi II :—, ultima dînd o intensitate luminoasă dublă faţă de prima. Pentru modificarea iluminării se modifică deschiderea diafragmei şi distanţa dintre lampă şi subiect.
Pentru instantanee foarte rapide se fixează lampa-fulger de aparat, lateral sau deasupra, astfel încît fasciculul de lumină să se încrucişeze cu axa optică a obiectivului la distanţa subiectului. Obturatorul şi lampa-fulger sînt sincronizate astfel, încît să se realizeze funcţionarea lor simultană (v. fig. //). Aparatele de fotografiat cu priză pentru lampa-fulger cu magneziu au, în general, un contact sincron (notat cu M, în trecut cu V), care aprinde lampa cu aproximativ 10 —15 miimi de secundă înainte de deschiderea obturatorului, astfel încît să se elimine întîrzierea nominală de aprindere a becului, şi deci fulgerul şi obturarea să se producă simultan. Afară de contactul de sincronizare M (la lămpi indicate pentru obturatoare cu perdea), se poate folosi, pentru unele modele de lămpi-fulger cu magneziu (indicate atît pentru obturatoare centrale cît şi pentru obturatoare cu perdea), şi un contact (notat cu x) care realizează aprinderea lămpii la deschiderea obturatorului. De asemenea, unele aparate fotografice (de ex. Exakta Warex) sînt echipate şi cu un al treilea contact (notat cu F), cu care se obţine amorsarea sigură a lămpilor-fulger cu magneziu pentru instantanee cu viteza de obturaţie de 1/25 s şi a lămpilor-fulger electronic la viteza de obturaţie de 1/50 s. în general, contactul M se foloseşte pentru timpi de expunere puşi la aparat egali sau mai mici decît 1/25 s, iar contactul x, pentru timpi mai mari decît 1/25 s.
în cazul folosirii lămpii-fulger cu magneziu, pentru a stabili diafragma sau distanţa corespunzătoare condiţiilor de fotografiere se foloseşte numărul director (v.) caracteristic fiecărei lămpi.
Lampa-fulger electronic e similară lămpii-fulger cu magneziu şi e constituită dintr-un tub de sticlă umplut cu xenon, în care se realizează o descărcare electrică. S-a ales xenonul pentru umplerea tubului electronic, deoarece spectrul luminos al acestuia corespunde aproximativ celui al luminii soarelui şi coincide, în mare măsură, cu sensibilitatea spectrală a materialului sensibil pancromatic. Pentru amorsare e necesară o tensiune de cîteva mii de volţi. Tubul e în paralel pe un condensator, iar în momentul amorsării, condensatorul se descarcă instantaneu, curenţii de descărcare avînd o intensitate de mai multe sute de amperi. Fluxul de lumină radiată atinge aproximativ 50 000 000 Im în punctul maxim al curbei de descărcare. Durata efectivă a fulgerului depinde de tensiune (tensiunea de serviciu: 250---5000 V) şi e cuprinsă între 10 "5 şi 10 -1 s (obişnuit, în funcţiune de modelul fulgerului electronic, 1/250-1/5000 s).
II. Schema unei lămpi-fulger cu magneziu, cu reflector.
1) aparat fotografic; 2) reflector cu becul-fulger; 3) întreruptor; 4) priză pentru a doua lampă-fulger; 5) baterii uscate (22,5 V).
*
Lampa nitra
61
Lampă pentru microscop
Fig. III reprezintă schema de legături a lămpii-fulger electronic. Condensatorul / se încarcă cu ajutorul unui transformator de reţea şi al unui redresor, al unui acumulator sau ai unei baterii uscate de înaltă tensiune. Tensiu-	^
nea de la bornele condensatorului se aplică la contactele tubului care produce fulgerul electronic. în acelaşi timp se încarcă, printr-un divizor
de tensiune 8, şi con- UI. Schema de principiu a legăturilor elec-
densatorul de amorsare 2. Bornele 7 se leagă
trice la lampa-fulger electronic.
1) condensator pentru tubul cu descărcare în la priza, specială de sin- gaze; 2) condensator de amorsare; 3) trans-cronizare de la aparatul formator; 4) tub cu descărcare în gaze; fotografic. La declanşa- 5) transformator de reţea; 6) redresor; 7) pri-rea obturatorului, prin zâ pentru legătura cu aparatul fotografic; închiderea contactului în	8) divizor de tensiune,
aparat, o descărcare bruscă a condensatorului de amorsare 2 şi a transformatorului 3 dă tubului cu descărcare în gaze 4 impulsul de tensiune pentru amorsare, producîndu-se astfel aprinderea lămpii.
Lampa-fulger electronic are tubul respectiv aşezat în focarul unui reflector fotografic metalic, cu şină pentru fixarea aparatului fotografic; sursa de curent (acumulator, baterii uscate), ca şi toate elementele sistemului de aprindere, sînt aşezate într-o cutie specială, care poate fi suspendată şi de umăr.
Durata fulgerului electronic fiind foarte mică, ea poate fi valorificată practic şi integral numai cu obturatoarele centrale, cari deschid brusc tot obiectivul dintr-odată. De aceea, cînd se folosesc aparate fotografice cu obturator-perdea, trebuie să se fotografieze cu o anumită fantă minimă a perdelei şi cu o viteză maximă admisibilă de obturare 1/40 s). Pentru închiderea curentului se foloseşte, în general, contactul de sincronizare x de la aparatul fotografic.
Principalul avantaj al fulgerelor electronice e timpul foarte scurt de expunere, fără să fie obligatorie folosirea obiectivelor ultraluminoase, cari au o profunzime foarte mică, sau a filmelor şi a plăcilor ultrasensibile cu granulaţie mare. Legătura fixă a lămpii cu aparatul fotografic constituie însă un dezavantaj, deoarece obligă să se fotografieze numai cu lumină frontală, care dă, de regulă, fotografii lipsite de plastică şi de expresie. Pentru eliminarea acestui dezavantaj, lămpile moderne au de cele mai multe ori o priză pentru legarea unui fulger electronic suplementar, care funcţionează simultan cu cel principal, dar într-o poziţie laterală. Se pot acţiona chiar mai multe^fulgere electronice, cînd se cere iluminarea unor spaţii mari. în acest caz, fulgerele suplementare sînt echipate cu cîte o celulă fo'to-electrică avînd fereastra dirijată către fulgerul electronic principal. în momentul în care acesta se aprinde, celulele fotoelectrice declanşează automat şi aproape instantaneu fulgerele auxiliare.
Fulgerele electronice pot fi folosite nu numai ca sursă de lumină excluzivă, ci şi ca lumină auxiliară; de exemplu, pentru a ilumina umbrele la o fotografie executată la lumina unei lămpi nitrafot sau pentru a da lumină de efect, cum şi în tehnica reproducerii (v. Reproducere fotografică), pentru iluminarea fără umbre a originalelor cari se reproduc. în acest caz se foloseşte un reflector echipat cu un tub circular care e fixat în partea anterioară a aparatului-şi are în mijloc un Ioc liber pentru introducerea obiectivului. Lămpile-fulger electronic sînt foarte indicate pentru fotografia în culori pe film „Agfacolor", ele avînd o temperatură de culoare între 5500 si 6300°K, analogă cu a soarelui (5200-5800 °K).
Negativele executate ia lumina fulgerelor electronice au mai puţine contraste şi tendinţa de a deveni plate. Fenomenul e numit efectul timpului ultrascurt. De aceea, pentru a obţine
aceleaşi contraste ca la fotografiile normale, trebuie să se developeze materialul negativ, după compoziţia revelatorului, cu 50—100% mai mult decît la fotografiile obişnuite. Durata fulgerului e constantă la fiecare lampă; de aceea, pentru ca filmul să fie expus corect, intensitatea luminoasă trebuie corectată prin diafragme, ca şi la aparatele de filmat, folosindu-se, ca şi în cazul lămpii-fulger cu magneziu, numărul director (v.) al fulgerului electronic respectiv, care se referă la o anumită sensibilitate a filmului sau a plăcii fotografice. Sin. Fulger, Blitz, Flash.
î. ~ nitra. Foto., Elt.: Lampă electrică cu incandescenţă, umplută cu azot, dînd o lumină cu temperatura de culoare de 2800—3000°. Sin. Bec nitra.
2.	~ nitrafot. Foto., Elt.: Lampă electrică cu incandescenţă, umplută cu azot, avînd un randament luminos mare, folosită pentru iluminare artificială, în Fotografie. Lumina intensă fiind obţinută prin supravoltare, durata de utilizare e scurtă.
Temperatura de culoare a luminii produse de lămpile nitrafot uzuale e de aproximativ 3000°. Lampa poate fi cu sau fără oglindă interioară, în acest din urmă caz nemaifiind nevoie de reflector. Pentru lămpile nitrafot fără oglindă se folosesc, în general, reflectoare de metal sau de carton metalizat cu aluminiu, pliante, echipate uneori cu dispozitive auxiliare (oglinzi dirijante, ecrane difuzante, etc.).
Lămpile nitrafot cu reflectoare produc umbre foarte puternice, cari se atenuează printr-o iluminare mai slabă cu un reflector suplementar sau printr-o iluminare generală. Umbrele mai puţin pronunţate pot fi înlăturate şi cu ajutorul unor paravane reflectante, folosind în acest scop pereţi luminoşi, pînze întinse sau cartoane albe. De obicei, pentru iluminarea subiectului se folosesc simultan 2—3 lămpi nitrafot, însă în calculul timpului de expunere se Lampâ obişnuita pentru microscop.
1) bec electric cu filament punctiform; 2) tub metalic; 3) pîrghie pentru schimbarea diafragmei; 4) locaşul geamu* lui mat; 5) locaşuri pentru filtre; 6) stativ.
iau în consideraţie numai lămpile cari luminează subiectul excluziv frontal.
Sin. Bec nitrafot.
3.	~ pentru microscop. 1. Fiz.,
Elt.: Lampă electrică cu filament practic punctual, alimentată în joasă tensiune (6 V, 5 A), montată într-un tub metalic acoperit la un capăt cu geam mat şi cu o diafragmă de tip iris (v. fig.). Lămpile uzuale sînt mobile în jurul axei dispozitivului de prindere pe stativ sau pe suport. Tubul metalic are locaşuri pentru intercalarea de filtre în faţa fluxului luminos.
4.	~ pentru microscop. 2. Fiz., E/t.; Lampă-fulger elec-
tronic (v. sub Lampă-fulger) specială (fără reflector) şi închisă, de obicei, într-o cutie metalică, echipată cu un condensor optic cu diametru mare (v. fig.) şi mobilă pe un suport. Lampa e folosită la obţinerea fotografiilor instantanee ale fiinţelor microscopice vii, sau pentru fotografierea unor faze ale transformărilor pe cari le pot suferi preparatele microscopice respective în timp (datorite, de exemplu, reacţiilor chimice). Aprin- Lampă-fulge r electronic pe n-derea lămpii se face prin declanşatorul	tru	microscop,
aparatului fotografic al microscopului. 0 tub cu descărcare cu gaze; în acest caz, punerea la punct se obţine ^ condensor optic; 3) cutie cu ajutorul unei lămpi pentru microscop metalica; ) suport, obişuite sau cu lampa proprie a microscopului, care se găseşte, de regulă, în stativul acestuia. Sin. Lampă cu impulsii de lumină.
Lampă spectrală
62
Lampa, sticlă de ^
1.	~ spectrala. Fiz.: Lampă cu descărcare în vapori metalici, care conţine, pe lîngă particule ale metalului respectiv, un gaz nobil prin care trece descărcarea în momentul stabilirii curentului. Gazul, încălzindu-se, produce vaporizarea metalului. Descărcarea trece apoi numai prin vaporii metalici, spectrul gazului nobil fiind mai greu de excitat. Lămpile spectrale cel mai des folosite sînt lămpile cu sodiu, cari emit o radiaţie
o
galbenă, cu lungimea de undă medie de 5893 A.
Lămpile spectrale servesc ca surse de radiaţii monocroma-tice pentru polarimetrie, interferometrie, refractometrie, etc.
2.	Lampâ-balast. Elt. V. Tub-balast.
3.	Lampâ, cilindru de Gen.: Sin. Sticlă de lampă (v.^Lampă, sticlă de
4.	Lampa de cuarţ. F/z., Tehn.: Lampă electrică cu descărcare în atmosferă de vapori de mercur într-un tub de cuarţ, tub care, spre deosebire de tuburile de sticlă obişnuită, e străbătut de radiaţiile ultraviolete din spectrul radiaţiilor vaporilor de mercur. Se deosebesc lămpi pentru radiaţie şi lămpi pentru analiză.
Lampa pentru radiaţie e compusă dintr-un focar de cuarţ şi dintr-un reflector. Focarul e constituit dintr-un tub de cuarţ evidat, echipat cu doi sau cu trei electrozi, la extremităţile cărora se găsesc vase polare cu mercur.
Ea poate fi alimentată în curent continuu sau în curent alternativ; aprinderea se face prin simpla conectare (la lămpile de tip mai vechi, aprinderea se făcea înclinînd tubul spre a stabili o legătură între electrozi prin intermediul mercurului). Instalaţia mai cuprinde o bobină de şoc (în curent alternativ) sau un rezistor (în curent continuu).
E folosită în radioterapia în ultraviolet, pentru acţiuni bactericide (de ex. sterilizarea apei), pentru mărirea conţinutului în vitamina D al anumitor alimente şi pentru diverse aplicaţii industriale.
Lampa pentru analiza e în principal similară celei precedente, deosebmdu-se prin folosirea unei sticle filtrante de culoare închisă, care lasă să treacă numai radiaţiile ultraviolete active chimic.
Aceste radiaţii, au proprietatea de a provoca fenomene de fluorescenţă sau de fosforescenţă, ceea ce permite obţinerea de imagini fotografice.
Focarul unei astfel de lămpi e instalat de obicei într-o cutie a cărei parte inferioară conţine filtrul. Dedesubt e spaţiul de observare.
Această lampă e folosită pentru unele cercetări ca, de exemplu, pentru restabilirea unor texte scrise şi apoi şterse şi înlocuite cu altele.
5.	Lampa de lipit. Tehn.: Aparat care produce o flacără dirijată, cu dezvoltare intensă de căldură, prin gazeificarea unui combustibil lichid (benzină, petrol, alcool, etc.). Lampa de lipit serveşte atît la încălzirea ciocanelor de lipit, cît şi la încălzirea locală a obiectelor (de ex. la ţevi de plumb, la conductoare electrice de cupru, etc.) de lipit, în zona în care se efectuează lipitura.
După scopul în care servesc, se deosebesc lămpi cu spirt, lămpi cu fitil, lămpi cu pompă, lămpi cu pistol, lămpi-forjă.
Lampa cu spirt cuprinde un recipient metalic pentru alcool, prelungit cu un tub în care se găseşte un fitil (v. fig. /). Ciocanul de lipit se aşază pe lampă, cu capul în apropierea orificiilor prin cari iese flacăra produsă prin arderea alcoolului de pe fitil. Lampa cu spirt se foloseşte pentru ciocane mici de lipit.
/. Lampă cu spirt.
7) lampă de lipit; 2) ciocan de lipit.
Lampa cu fitil cuprinde un recipient metalic (de alamă sau de oţel) pentru combustibilul lichid, cu un basin auxiliar sau o scobitură la partea superioară, şi un arzător (v. fig. II a). Arzătorul e constituit dintr-un tub arzător cu ajutaj (prin care iese combustibilul), dintr-o cameră de amestec
3
II. Lămpi de lipit.
o)	cu fitil; b) cu pompă; î) recipient; 2) manşon pentru reglarea aerului;
3)	robinet regulator al flăcării; 4) fitil; 5) pompă.
cu un manşon exterior (2) pentru reglajul aerului, şi un robinet (3) pentru reglajul flăcării; în recipient se găseşte un fitil, care conduce combustibilul pînă în dreptul tubului arzător, unde se aprinde. Pentru punerea în funcţiune a lămpii se produce în prealabil o flacără de amorsare — arzînd spirt sau benzină în basinul auxiliar sau în scobitura de deasupra recipientului — şi se obţine evaporarea combustibilului adus de fitil, care se aprinde şi arde în amestec cu aerul pătruns prin orificiile camerei de amestec.
Această lampă funcţionează sub efectul căldurii produse de arderea combustibilului lichid din recipientul 1, după stingerea flăcării de amorsare. Mărimea flăcării se reglează cu robinetul (cu ac) 3, iar accesul aerului se reglează prin învîrtirea manşonului 2, astfel încît orificiile acestuia să coincidă mai mult sau mai puţin cu orificiile camerei de amestec.
Lampa cu fitil se foloseşte pentru ciocane mari de lipit sau pentru încălziri locale ale obiectelor de lipit.
Lampa cu pompa e similară celei cu fitil, cu diferenţa că în recipientul de combustibil are o pompă, în loc de fitil (v. fig. II b). Recipientul e echipat cu o siguranţă contra supra-presiunii.
La unele lămpi, tubul arzător îmbracă camera de amestec, pentru a permite funcţionarea pe timp rece sau la vînt; de asemenea, uneori arzătorul e mobil, fiind legat de recipient printr-un tub flexibil.
Lampa cu pompă se foloseşte în aceleaşi scopuri ca şi lampa cu fitil.
La m p a c u pistol cuprinde un rezervor cu combustibil, în care se refulează aer cu foaie (acţionate prin pedală), şi un arzător de gaz, în formă de pistol. Flacăra, datorită arderii gazului produs prin vaporizarea combustibilului lichid (de ex. : benzină, esenţă de terebentină, etc.), e dirijată spre obiectul de I ipit, care în general e aşezat pe un strat de cărbuni.
Această lampă prezintă dezavantajul că nu e mobilă, din cauza rezervorului de aer.
Lampa-forjă e similară lămpii cu piston şi e folosită uneori la încălzirea obiectelor de forjat.
6. Lampa de radio. E/t., Te/c.: Sin. Tub electronic (v.).
7. Lampâ electronicâ. Elt., Te/c.: Sin. Tub electronic (v.).
8.	Lampâ, sticla de Gen.: Tub de sticlă adaptat la lămpi de iluminat cu combustibil, spre a apăra flacăra şi a asigura tirajul necesar pentru a scoate din jurul arzătorului gazele de ardere calde şi a aduce la arzător aerul proaspăt, necesar arderii.
Lampen, moara ~
63
Lande, factorul lui ^
Se confecţionează din sticlă curată, clară, fără defecte, cu ajutorul unor forme de lemn sau de fontă. Sticlele de lampă sînt de obicei incolore; uneori sînt colorate, în special în scopuri fotografice. Forma lor variază de la cea cilindrică la cea balonată sub mijloc, sau la cea cu tubul strîmtat începînd de la vîrful fitilului, pentru a conduce curentul de aer cît mai aproape de regiunea în care se produce arderea. Sin. Cilindru de lampă.
1.	Lampen, moara Ind. hîrt.: Utilaj de laborator pentru măcinarea pastelor de semifabricate fibroase papetare (cu excepţia pastei de cîrpe) şi a pastelor de hîrtie, în vederea formării la formator (v.) a foilor de hîrtie, necesare determinării caracteristicilor fizico-mecanice.
E formată (v. fig.) dintr-o tobă rotativă de bronz (capacitate totală 2860 ml), de forma unui balon, în interiorul căreia se gă-	Moară	Lampeni
seşte o bilă de bronz.
Pentru a fi uşor golită, toba, acoperită cu un capac etanşat cu o garnitură de cauciuc şi fixat cu o clemă, e montată într-o furcă calată pe axul morii.
Pentru operaţia de măcinare, se încarcă moara cu 40 g material fibros, absolut uscat, la o consistenţă de 4%, după care se roteşte cu 300 rot/min. Moara e echipată şi cu un indicator de ture, numărul de ture variabil (care dă efecte de măcinare diferite) servind de obicei şi la ridicarea curbelor de măcinare (v. sub Măcinare, grad de ^).
2.	Lampetra. Pisc.: Eudontomyzon dandorfi Regan. Specie de peşte primitiv din familia Petromyzonidae, cu lungimea medie de 15***25 cm şi de maximum 30 cm. Are corpul alungit, cilindric (serpiform), scheletul cartilaginos şi membranos cu segmentaţia abia indicată, iar craniul în formă de cutie, neseparat de coloana vertebrală.
Specie endemică în basinul Dunării.; trăieşte. în nămol. Adultul, ectoparazit, atacă peştii (păstrăv, mreană, mihalţ, zglăvoacă) şi unele animale de apă, de cari se fixează cu gura-ventuză, sugîndu-le sîngele. E rar consumat după decapitare. Sin. Chişcar, Cicar, Hadina.
3.	Lampion, pl. lampioane. Arh.: Felinar cu pereţi de material translucid colorat (hîrtie, ţesături, pergament, materii plastice, etc.), folosit la iluminatul festiv în clădiri şi în exterior. Sin. Lanternă veneţiană.
4.	Lampist, pl. lampişti.Mine: Lucrător însărcinat cu primirea, curăţirea şi predarea .lămpi lor de mină la lămpărie (v.).
5.	Lamprite. Mineral.: Numire generică pentru compuşii naturali ai metalelor cu sulf, seleniu, telur, arsen, antimoniu şi bismut.
6.	Lamprofire. Petr.:Roc\ magmatice filoniene diferenţiate (schizolite), cu caracter bazic, formate, în general, din minerale femice (melanocrate).
Au structură porfirică cu aspect compact, şi culoarea închisă, cenuşie sau neagră. Formează filoane subţiri şi, de obicei, alterate.
După rocile intruzive corespunzătoare, se deosebesc următoarele varietăţi: minete, formate din ortoză şi biotit, şi vogesite, constituite din ortoză şi hornblendă, — cari corespund sieni-telor; kersantite, formate din plagioclazi şi din mult biotit; spessartite, constituite din hornblendă, idiomorfe într-un fond plagioclazic, şi odinite, formate din hornblendă, uneori olivin, prezentînd structuri porfirice, — cari corespund dioritelor; garewaitul, format aproape excluziv din diopsid şi olivin, care corespunde peridotitului; comptonitul olocristalin, format din plagioclaz, biotit, barkevikit, augit titanifer, uneori şi olivin, şi monchiquitul, analog cu comptonitul, însă fără plagioclaz şi cu multă sticlă, — cari corespund sienitelor alcaline; alnoitul, care conţine fenocristale de biotit, augit titanifer, olivin într-o pastă de meiiIit, apatit, perowskit şi minereu; p'olzenitul, care
conţine meiilit, olivin şi hăuyn, şi bergalitul, format în special din meiiIit şi hăuyn, — cari corespund familiei foiditelor.
7.	Lan, pl. lanuri. Agr.: întindere mare de teren (cîmp) cultivat cu o aceeaşi specie vegetală, în special cu o cereală.
8.	Lanadin. Ind. chim.: Soluţie alcoolică de săpun, cu 87% tricloretilen, care are o mare putere de a emulsiona grăsimile şi uleiurile, chiar şi uleiurile minerale. E folosită pentru spălarea lînii.
9.	Lanametru, pl. lanametre. Ind. text.: Aparat măritor compus dintr-un microscop optic, la care imaginea produsă de ocular e mărită şi proiectată, printr-o cameră optică, pe un cadru de sticlă mată sau de masă plastică. Uneori cadrul e împărţit, în pătrăţele de linii verticale şi orizontale, pentru măsurarea rapidă a grosimii fibrelor.
Lanametrul întruneşte avantajele microscopului optic şi ale proiectorului. El e folosit mai mult pentru studiul lînii.
10.	Lanasoi, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi azo de mordanţi complecşi de cupru. Exemplu: violet Lanasoi R, complexul de cupru al colorantului negru de crom rezistent PW; etc.
11.	Lanceoiat, Gen.: Calitatea unui obiect de a avea forma unui vîrf de lance. De exemplu: ornamente lanceolate (utilizate la unele construcţii în stil gotic), frunze lanceolate (v. sub Frunză); etc.
12.	Lan-Cer-Amp. Metg.: Amestec de metale din pămînturi rare, cu următoarea compoziţie aproximativă: minimum 30% lan-tan, 45***50% ceriu, iar restul didim şi ytriu. E folosit rareori ca adaus final la elaborarea unor oţeluri, fiind foarte puternic desulfurant şi avînd, la temperaturi înalte, mare afinitate pentru azot.
13.	Lancifolia. Ind. alim.: Varietate genuină (formă primară) de tutun (Nicotiana tabacum Comes), una dintre varietăţile principale cari stau la baza sortimentelor de tutun existente azi în cultură.
14.	Landa, pl. lande. Geogr.: Regiune de stepă, joasă, nisipoasă, cu soluri acide epuizate, umede şi mlăştinoase iarna, şi uscate, vara. Vegetaţia — anterior păduri sau culturi agricole — e constituită azi din specii de plante inferioare silicicole, ca: arbuşti pitici, buruieni, licheni, ferige, etc. Landele sînt caracteristice coastelor Bretaniei (Franţa).
îs. Lande, factorul lui F/z., Elt.: Coeficient egal cu raportul dintre momentele magnetic şi cinetic ale unui atom într-o stare staţionară.
în aproximaţia în care interacţiunea electrostatică a electronilor e mult mai puternică decît interacţiunea spin-orbită (adică interacţiunea determinată de momentele magnetice asociate cu spinul şi cu momentul cinetic orbital), numităcup/oj LS, o stare staţionară a unui atom e caracterizată, printre altele, prin următoarele: momentul cinetic orbital total, de mărime VL(L+1).-— ; momentul cinetic intrinsec (de spin)
2 K
total, de mărime VS(S + V ’> momentul cinetic total (spin-f
' 1 7T
orbită), de mărime \/J(J + 1) •	, unde: h e constanta lui
2 7T
Planck (A=6,62*10*27erg*s), L, S, J sînt numere cuantice totale, avînd valori întregi (L, S, J) sau semiîntregi (i\ ]).
Componenta momentului cinetic total după o anumită axă h
are valoarea M•—, M fiind numărul cuantic magnetic total 2 7T
(avînd drept valori posibile J, / — 1, J — 2,-**, — (/ —2),
-C/-1). -/)■
Componenta momentului magnetic total al atomului după această axă, în starea caracterizată prin L,S, J, M, are valoarea algebrică (jig-iVf, unde
,= 1	J(/+1)-L(L+1) + ^+1)
2/U+1)
Landenian
64
Lanital
e factorul lui Lande şi ^ = 9,274-1O*21 unităţi CGS Gauss e valoarea magnetonului lui Bohr (v.), mărime avînd dimensiunea unui moment magnetic.
1.	Landenian. Stratigr.: Etajul superior al Paleocenului, cuprins întne etajul Monţian, situat dedesubt, şi etajul Ypresian sau Londinian, mai nou. Se deosebesc două subetaje: Thane-ţianul, la partea inferioară, care corespunde unei largi extensiuni marine, şi Sparnacianul, la partea superioară, caracterizat printr-un regim de ape îndulcite şi prin aport de depozite fluviatile-estuariene.
Fauna Landenianului cuprinde specia Ostrea Bellovaccina şi diverse specii de Cyprina.
2.	Landou, pl. landouri. 1. Transp.: Trăsură hipomobilă mare şi luxoasă, — cu patru locuri în interior aşezate faţă în faţă— şi cu capota formată din două părţi, fiecare putînd fi ridicată şi coborîtă după voie.
3.	Landou. 2: Cărucior de copii, mare, acoperit, confortabil-
4.	Landşaft geografic. Geogr.: Parte a scoarţei terestre, caracterizată printr-o grupare a elementelor de relief, climă, ape, sol, vegetaţie şi lume animală, cari sînt în strînsă legătură şi interdependenţă.
Prin modificările pe cari omul Ie produce în activitatea sa în schimbarea vegetaţiei, a faunei, a regimului apelor, etc., landşaftul natural devine un landşaft culturalizat, a cărui dezvoltare e diferită de a celui natural.
5.	Landşaft geomorfologic. Geogr. .‘Complex de relief constituit din forme strîns legate între ele din punctul de vedere genetic, deşi uneori, ca aspect exterior, sînt diferite. Se deosebesc: un landşaft geomorfologic carstic, un landşaft geomorfologic glaciar pleistocen, unul fluvio-eroziv, etc.
6.	Lanelginâ. Ind. chim.: Lanolină (v.) dezodorizată, albită şi neutralizată, de calitate superioară, utilizată în preparatele cosmetice fine.
7.	Lanette, ceara Ind. chim.: Amestec de alcooli graşi (stearic, cetilic, miristic), singuri sau cu adaus de emulgatori (alcool cetilic sulfonat), de consistenţăvîscoasă sau tare, utilizat în cosmetică.
Amestecul de substanţe are un caracter neutru, neiritant, stabil la lumină, la acizi şi la alcalii; nu rîncezeşte. Dă emulsii de tipul ulei în apă, cu o mare putere de legare a apei. După compoziţie şi proprietăţi, se deosebesc: Lanette O, care conţine alcool cetilic şi alcool stearic; are punctul de înmuiere 44***47° şi indicele de hidroxil 200---220; Lanette N, care e un amestec de alcooli cu peste 14 atomi de carbon; are punctul de înmuiere 53***57° şi indicele de hidroxil 190-**200; Lanette N 52, care e un amestec de alcooli cetilic şi stearic cu esteri sulfonaţi, neutralizaţi, ai acestor alcooli; are punctul de înmuiere 59***60° şi indicele de hidroxil 180*** 190 şi poate lega de mai mult decît o sută ori greutatea sa de apă; Lanette K, un alcool miristic tehnic, cu punctul de înmuiere 34***36°, indicele de hidroxil 250***260 şi cu puterea de legare a apei, fără emulgator, foarte mică.
8.	Lcngalloy. Metg.: Grup de aliaje de turnare pe bază de nichel, cu compoziţiile indicate în tablou, restul pînă la 100% fiind impurităţi. Au rezistenţă mare la coroziune şi îşi păstrează
Compoziţiile aliajelor Langalloy, în °/0
Tip	Ni	Mo	Cr	Fe	Mn	Si	Alte elemente
4 R	63	30			5	0,75	0.75		
5 R	56	17	15	5	0,75	0,75	5 W
6 R	85	—	—	—		10,00	3 Cu
proprietăţi mecanice bune, la temperaturi înalte; tipurile 4 R şi 5Rau compoziţii asemănătoare cu ale aliajelor Hastelloy (v).
Sînt întrebuinţate pentru piese şi accesorii la cuptoare de tratamente termice, cari funcţionează la temperaturi înalte, pentru piese pentru turbine de gaz, etc.
9.	Langbanit. Mineral.: Mn^-Mn^** [Os| Si04]. Mineral din grupul sapphirinului (v.), în careseîntîlnesc frecvent următoarele substituţii: Mn** prin Sb*" şi Ca, iar Mn“*\ prin Fe1** şi Mg.
Se prezintă în cristale prismatice, columnare sau tabelare după (0001).
Are culoarea neagră de fier, cu urma şi pulberea brună, şi luciu metalic; prezintă clivaj bun după (0001). Are duritatea
6,5	şi gr.sp. 4,9. Lasuflător nu se topeşte, dar îşi pierde luciul. Are indicii de refracţie: co=2,76; £=2,31.
10.	Langbeinit. Mineral.: K2Mg2(S04)3. Sulfat natural de potasiu şi magneziu, format ca sare secundară din transformarea metamorficăa silvinului şi a kieseritului, sau rezultat din descompunerea polihalituIui. Cristalizează în sistemul cubic, clasa tetartoedrică, mai rar sub formă de cristale, cel mai frecvent în agregategranulare. E incolor, cu luciu sticlos; are duritatea4, gr. sp. 2,8 şi indicele de refracţie «= 1,533.
n. Langevin, funcţiunea lui Fiz.: Funcţiunea
L (x)= coth x — — x
care intervine în teoria clasică a polarizaţii lor temporare paraelectrică şi paramagnetică (v.).
12.	Langhian. Stratigr.: Etaj al Miocenului inferior din Piemont (Italia). Sin. Burdigalian (v.).
13.	Langit. Mineral.: Cu3[(0H)4|S04]H20. Sulfat bazic natural de cupru, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale albastre-verzui. Se prezintă sub formă de cruste, în unele şisturi cuprifere.
14.	Langley. Fiz., Astr.: Unitate de măsură a energiei solare, reprezentînd o calorie-gram pe centimetru pătrat.
15.	Langmuir, isoterma lui Fiz.: ReIaţiaa==.kpndintre cantitatea^, dintr-un gaz, adsorbită pe unitatea de masă de adsor-bant, şi presiunea p a gazului, n fiind un număr subunitar care depinde de natura gazului şi a adsorbantului. V. şi Adsorpţie.
16.	Langobardian. Stratigr.: Subetajul mijlociu al Ladinianului, reprezentat, în Alpii de Sud, prin stratele de Wengen. E cuprins între subetajul Fassanian, mai vechi, şi subetajul Cordevolian, mai nou, şi cuprinde ca forme caracteristice speciile Protrachyceras archelaus, Daonella lommeli şi Posidonia Wengensis.
17.	Langusta,pl. languste. Pisc.: Palinurus vulgaris L. Specie de crustaceu marin, comestibil, de talie mare (pînă la 30 cm), asemănător racului. Decapod din familia Palinuridae, e caracterizat prin scutul cefalic mare, care acoperă toracele, prin carapacea spinoasă colorată în brun-violaceu, prin antene foarte lungi şi prin lipsa deştelor.
E caracteristic pentru Marea Mediterană şi pentru ţărmul vestic al Europei; nu trăieşte în Marea Neagră.
îs. Lanital. Ind. text.: Fibră textilă artificială care se obţine din cazeina din lapte, prin disolvarea ei în băi alcaline diluate pentru obţinerea unei soluţii de filare care conţine 16***20% cazeină şi 0,5* * * 1 % hidroxid de sodiu sau amoniac. Se filtrează d© cîteva ori, se lasă în repaus pentru dezaerare şi apoi se trage prin filiere, coagulîndu-se într-o baie acidă; urmează insolubilizarea cu aldehidă formică, firele fiind supuse şi la întindere, care le măreşte rezistenţa. După aceasta, firele se taie în fibre cu lungime asemănătoare celei a fibrelor de lînă.
Ca aspect, lungime şi proprietăţi termice se aseamănă cu lîna, de care se deosebeşte mult ca rezistenţă în stare umedă,
IanitaluI imbibat cu apă pierzînd aproape complet rezistenţa la tracţiune.
Lanitalul se întrebuinţează, în general, în amestec cu lîna şi cu alte fibre cari îşi menţin rezistenţa în stare umedă, pentru
Lanolină
65
Lansare
ţesături şi tricotaje în totul asemănătoare celor de lînă. Sin. Lînă artificială, Tiolan (în Germania), Aralac (Statele Unite).
1.	Lanolinâ. Chim.: Secreţie ceroasă a pielii oilor, care provine atît din glandele situate la rădăcina firelor de păr, cît şi din glandele sudoripare şi grase din piele, şi e constituită dintr-un amestec complex de esteri ai acizilor graşi, de alcooli superiori liberi, acizi graşi liberi, şi cantităţi foarte mici de hidrocarburi şi cetone.
Pentru extragerea lanolinei din lîna brută, care conţine 15**i20% lanolină, se înmoaie lîna în apă rece, pentru a trece în soluţie săpunurile de potasiu formate prin transpiraţie, după care se spală în maşini de spălat (leviatane), cu săpun, sodă, detergenţi, etc. Din apele de spălare, lanolina se poate separa fie prin centrifugare, fie prin trecerea apelor de spălare în basine de decantare, pentru îndepărtarea nisipului şi a altor substanţe mai grele. Se separă emulsia, care se tratează cu acid sulfuric sau cu clorură de calciu; lanolina şi impurităţile însoţitoare se separă ca un nămol greu şi vîscos, împreună cu acizii graşi ai săpunului eventual prezenţi, şi se aduna în basine -de limpezire. Nămolul format se descompune cu acid clor-hidric, iar lanolina se extrage apoi cu solvenţi (benzină, tri-cloretan).
Lanolina brută are culoare brună, conţine acizi graşi liberi, între 10 şi 25%, după mijloacele de spălare, avînd indicele de aciditate 20***50, indicele de saponificare 100 * * * 130, punctul de picurare după Ubelhode 36***40°.
E practic insensibilă la căldură şi la lumină, însă prezintă o creştere mică a acidităţii sub acţiunea agenţilor fizici şi chimici. E rezistentă la hidroxizii alcalini şi alcalino-pămîntoşi şi la acizi diluaţi. Are un caracter hidrofil, condiţionat de conţinutul în colesterol liber (1***2%) şi în esteri ai colesterolului. E uşor emulsionabilă în apă, solubilă în eter, în acetonă, benzină, ben^n, greu solubilă în alcool rece, mai solubilă în alcool cald; insolubilă în apă.
Prin neutralizarea acizilor graşi se ajunge la lanolina neutra, de culoare galbenă-brună, avînd indicii: d15= 0,940* **0,946, «60= 1,470*•• 1,475, punctul de picurare după Ubelhode 38***42°, indicele de aciditate 1***3, indicele de saponificare 96** * 104, indicele de iod 18* *-32; conţine 1,5***2% colesterol şi 12* * * 14% esteri ai colesterolului; prin rafinare şi dezodorizare adecvată se obţine lanolina anhidră pură, liberă de acizi graşi liberi.
Lanolina e o materie primă foarte apreciată pentru preparatele cosmetice, datorită absorpţiei foarte bune de către piele şi tendinţei mici la rîncezire. Se utilizează la fabricarea cremelor de toaletă, a laptelui de demachiat, a roşului de buze; de asemenea, ca supragresant pentru pudre şi săpunuri (în cantitate maximă de 5% , altfel scăzînd puterea de spumare).
Prin tratamente fizice sau chimice aplicate lanolinei, cu scopul de a-i mări avantajele şi posibilităţile de utilizare în domeniul cosmetic, se obţin I a n o I i n e modificate, cu o mai bună putere de ungere şi cari nu produc sensibilizarea pielii. Principalele lanoline modificate sînt următoarele:
Lanolinâ lichidâ: Se obţine prin fracţionarea în vid a lanolinei, E un amestec complex de esteri ai lanolinei, compuşi din acizii graşi cu greutate moleculară mică, combinaţi cu alcoolii lanolinei. Sin. Lantrol, Lanogen.
Lanolinâ acetilatâ: Lanolină cu grupările hidroxil esterificate prin tratare cu anhidridă acetică. Prezintă avantajul că nu produce hipersensibilizările cauzate uneori de lanolină şi atribuite prezenţei grupărilor hidroxil libere. Se prezintă ca o masă onctuoasă, semisolidă. Spre deosebire de lanolină, e solubilă în ulei mineral, în cantităţi apreciabile. E complet lipsită de proprietatea de emulsionare caracteristică lanolinei naturale, datorită blocării grupărilor OH. La aplicarea pe piele depune un film hidrofob protector, cu caracter emolient pronunţat. Sin. Modulan.
Alcool lanolinic acetilat: Fracţiune lichidă obţinutăprin aceti-larea alcoolilor lanoliniei. Sin. Acetulan.
Lanoline polioxietilenate: Se obţin prin reacţia eterilor polioxietilenici ai sorbitolului cu lanolina. Sînt mai hidrofile decît lanolina. Sînt produse semisolide, mai puţin vîscoase decît lanolina, mai solubile în apă; solubilitatea variază direct cu lungimea lanţului polioxietilenic. Sin. Atlas G 1400, Solan.
Esterii alcoolilor lanoliniei: Sînt derivaţi ai lanolinei, rezultînd dintr-o transesterificare parţială a lanolinei cu alcool isopro-pilic. De obicei mai conţin 30***50% lanolină neesterificată. Sin. Isopropilan.
2.	Lansaj. Transp.: Oscilaţiile verticale de diferite frecvenţe ale şasiului unui autovehicul, condiţionate atît de modul în care acesta e suspendat pe resorturi, cît şi de presiunea aerului din pneurile roţilor lui. Uneori, pentru îmbunătăţirea lansajului, autovehiculul e echipat şi cu amortisoare, cari amorti-sează oscilaţiile de frecvenţe mai înalte decît oscilaţiile proprii ale sistemului oscilant suspendat, constituit din resorturi şi din masa autovehiculului. V. şî Suspensiunea autovehiculului.
3.	Lansare. 1. Gen.; Aruncarea spre un obiectiv (de ex. lansarea unei pietre, a unei suliţe, torpile, rachete, etc.). Prin extensiune, săritură avîntată în aer sau în apă (de ex. lansarea unui paraşutist, lansarea de pe trambulină, etc.).
4.	Lansare. 2. Tehn.mil.: Operaţia de aşezare a unui pod militar sau a unei estacade, cu material pregătit înainte. Lansarea e pregătită prin recunoaşterea locului lansării, prin jalonarea axei podului, a liniei de aliniere (v.) şi a planelor de ancorare (v.), cum şi prin aducerea în apropiere, în ordine, a tuturor materialelor.
5.	~a podului. Pod.: Operaţia de deplasare şi de aşezare pe reazeme a unui element de construcţie din suprastructura unui pod (de obicei grindă principală, sau chiar tablier gata montat), prin împingerea lui în lungul axei longitudinale a construcţiei.
6.	Lansare. 3. Hi drot.: Aducerea în stare de plutire a unui masiv gigantic (v.).
7.	Lansare. 4. Nav.: Ansamblul operaţiilor de trecere în stare de plutire liberă a unei nave noi, sau a unei nave ridicate anterior din apă în vederea reparaţiei.
După procedeul folosit, se deosebesc: lansare gravitaţională, lansare mecanizată şi lansare cu plutitoare.
Lansare gravitaţională: Lansare efectuată prin coborîrea I iberă a navei pe panta calei, sub acţiunea componentei forţei greutăţii în direcţia pantei.
După felul mijloacelor utilizate, lansarea gravitaţională poate fi longitudinală sau transversală.
Lansarea longitudinală se efectuează pe o cală longitudinală de construcţie, nava alunecînd de-a lungul axei sale longitudinale pe un plan înclinat format din cală şi avant-cală (respectiv partea de deasupra şi cea de sub nivelul apei, ale calei). între navă şi căile de alunecare (glisierele), solidare cu cala, se aşază în ambele borduri, uneori şi sub chilă, săniile de lansare, constituite din eşafodaje de lemn, de metal sau combinate, ale căror tal pi de lemn se sprijină pe suprafeţele de alunecare ale glisierelor, cari au o pantă de 1 : 12* * * 1 : 24; uneori această cale are o pantă crescîndă în formă de arc de cerc cu raza de 5000***15 000 m.
Lansarea longitudinală cuprinde patru faze: al unecarea pe uscat, şi anume din momentul pornirii pînă cînd călcîiul etamboului atinge apa; alunecarea în apă, pînă la începerea modificării asietei prin micşorarea treptată a unghiului de înclinare; alunecarea cu rotaţie, pînă la părăsirea avant-calei, rotirea începînd cînd momentul forţei de ' împingere în raport cu extremitatea superioară de reazem a săniei depăşeşte momentul forţei de greutate (în această fază, nava se sprijină pe cală numai prin extremitatea din proră a săniilor); plutire liberă, prin părăsirea spontana a avant-calei, dacă nava a atins asieta necesară, sau prin cufun-
5
Lansare
66
Lansâte
darea bruscă a prorei, după ce săniile au depăşit pragul inferior al avant-calei („salutul"), în cazul cînd avant-cala e prea scurtă.
Momentul în care nava începe să alunece pe cala de lansare se numeşte desprinderea navei. Dintre factorii variabili din timpul lansării, în momentul desprinderii, viteza e nulă, iar coeficientul de frecare al şinelor pe oale e maxim, ceea ce face ca uneori lansarea să. fie frînată, în care caz e necesară intervenţia unor mijloace exterioare pentru amorsarea mişcării.
Nava se lansează cu pupa spre apă (cu excepţia navelor de lemn şi a celor cu vele), întrucît astfel reacţiunea de sprijin pe cală în extremitatea prora la începutul rotaţiei e mai mică — datorită distanţei mai mari dintre punctul de sprijin şi centrul de plutire —, cum şi formelor mai fine ale pupei, iar structura prorei, fiind mai rezistentă, e mai indicată să preia această reacţiune.
Navele de beton armat, construindu-se pe cală în general cu chila în sus, se lansează în această poziţie, redresarea lor făcîndu-se ulterior în apă.
Lansarea transversala se efectuează pe o cală de construcţie transversală, nava coborînd pe panta calei în direcţia normală pe axa sa longitudinală. Nava poate fi lansată în poziţie înclinată, planul său diametral făcînd în acest caz cu verticala un unghi mai mic decît unghiul de pantă al calei, — sau în poziţie orizontală, planul diametral al navei rămînînd vertical în timpul lansării. Panta calei este de 1/6* * * 1/18, după mărimea navelor. Uneori, căile de alunecare — filele calei — au profilul în formă de arc de cerc cu raza de 1500--2500 m, deci cu (Dantă crescîndă, de unde rezultă o lungime mai mică a filelor.
între navă şi file se aşază sănii de lemn sau metalice, legate de corpul navei prin cabluri echipate cu întinzătoare şi a căror construcţie depinde de poziţia navei.
Pregătirea şi ungerea suprafeţelor, cum şi coeficienţii de frecare, sînt aceiaşi ca la lansarea gravitaţională longitudinală. Viteza de lansare atinge, în cursul lansării, valori de 4---8 m/s, trebuind să asigure, pe o parte, învingerea tuturor rezistenţelor, spre a nu se produce oprirea navei pe cală (lansare nereuşită), iar pe altă parte, să nu pericliteze integritatea navei prin şocul apei.
în funcţiune de diferenţa cotei de nivel a apei şi aceea a pragului inferior al filelor calei, lansarea gravitaţională transversală poate fi cu salt sau fără salt.
Lansarea cu salt (v. fig. /) se efectuează cînd nivelul apei nu asigură navei asieta liberă de plutire înainte ca planul longitudinal vertical care trece prin centrul de greutate al navei să fi depăşit pragul inferior, producîndu-se astfel o cădere (în apă) a navei. în acest caz, lansarea cuprinde următoarele faze: alunecarea pe uscat, şi anume din momentul pornirii pînă cînd gurna dinspre apă atinge apa; alunecarea în apă, şi anume pînă cînd planul vertical prin centrul de greutate depăşeşte pragul inferior al filelor;
>'în
- AvŞtf
Hh
I.
Lansare gravitaţională transversală cu salt.
a) unghiul de pantă al calei; Ha ) adîncimea fundului apei la pragul inferior a! calei; Hţj) adîncimea de cufundare; cpt) unghiul de înclinare; <ţ>2) unghiul de aluneca- contraînclinare; h) înălţimea fundului rea cu rotire, pînă cînd navei deasupra pragului inferior, nava părăseşte complet cala;
căderea, pînă la cufundarea maximă; plutirea liberă, cu oscilaţii faţă de verticală.
Lansarea fârâ salt se efectuează în cazul cînd nivelul apel depăşeşte pragul inferior al calei, astfel încît nava să poată lua asieta de plutire liberă înainte de a părăsi complet cala.
în acest caz, lansarea cuprinde următoarele faze: alunecarea pe uscat; alunecarea în apă; alunecarea cu rotire (numai în cazul lansării navei în poziţia
înclinată), analbg cu faza corespunzătoare în lansarea longitudinală; plutirea liberă, prin părăsirea spontană a calei, în apă curgătoare, nava se lansează cu prora îndreptată contra curentului.
Lansare mecanizată: Lansare la care coborîrea navei la apă se face în mod controlat de-a lungul întregului
’	,7
II. Lansare pe cărucior longitudinal.
1) nava pe platforma de lucru; 2) cărucior de cală; 3) căruciorul longitudinal de lansare; 4) calea de rulare a căruciorului de lansare; 5) nava lansată.
parcurs, cu ajutorul unor mijloace mecanizate, folosite în general şi pentru operaţiile de halaj (v.) al navelor, sau instalate special pentru lansarea de nave construite în serie.
o) poziţia iniţială; b) poziţia finală (cu platforma şi nava cufundate); I) cărucior de lansare; 2) platformă; 3) estacadă.
Mijloacele de lansare folosite pot fi: cărucioare de lansare longitudinale sau transversale, platforme-ascensor, macarale fixe, rulante sau plutitoare.
Lansarea pe cărucioare I o n g i t u d i n a I e se face cu nava aşezată pe platforma căruciorului, care rulează în direcţia axei longitudinale a navei, pe 3	~	1
douăsau pe mai multe	^
căi (file) cu şine de pe panta calei. Platforma căruciorului poate fi orizontală — căruciorul avînd forma de pană — sau înclinată (v. fig. II). Uneori platforma e suspendată pe două cărucioare cari rulează pe grinzile superioare înclinate ale unei estacade, amplasate deasupra apei (cală-esta-cadă)(v. fig. ///). Viteza de coborîre pe pantă a căruciorului cu nava e reglată de troliile calei de care căruciorul e legat prin cabluri.
La lansare se aşază nava pe căruciorul desfăşurat. în faza de coborîre cu rotire (analogă fazei de alunecare cu rotire a lansării
/V. Lansare pe cărucior telescopic, o) nava pe platforma de lansare; b) nava în timpul lansării; c) nava lansată; 1) platformă de lucru; 2) cărucior de cală; 3) cărucior telescopic desfăşurat; 4) cărucior telescopic strîns; 5) opritor.
Lansare	$7	Lansare
gravitaţionale longitudinale), cărucioarele dinspre pupă.se eliberează treptat, adunîndu-se succesiv la opritorul pragului-calei (v. fig. IV). Astfel, se pot realiza lansări cu cărucioare cu lungimea totală mai mică decît cea a navei şi, în consecinţă, cu lungimea părţii sub apă a calei şi cu adîncimea la pragul inferior mult reduse.
Lansarea pe cărucioare transversale e similară celei gravitaţionale transversale, în care săniile şi glisie-rele sînt înlocuite, respectiv, cu cărucioare şi cu şine.
în cazurile în cari lansarea navei e precedată de deplasarea longitudinală a acesteia pe cărucioare de cală (v.) cărucioarele de lansare se înlocuiesc uneori cu o platformă unică de tip transbordor, echipată cu şine pe cari rulează cărucioarele de cală. Coborîrea navei pe pantă cu viteza dorită se face sub acţiunea de frînare fie a troliilor de cală (v. Cală cu ridicare transversală, sub Cală 4), fie prin aceea a unui mecanism-tractor propulsat electric, rulînd pe căi cu cremaliere, de care e legat căruciorul unic la o distanţă care âă asigure rămînerea tractorului în afara apei.
Lansarea pe platforma-ascensor (v. fig. V) se efectuează prin coborîrea navei pe verticală cu ajutorul unei platforme, suspendată pe laturile longitudinale şi acţionată prin cilindri hidraulici sau prin cabluri cari se derulează de pe trolii electrice instalate pe marginile unui basin cu dimensiuni corespunzătoare.
Lansarea cu macara se utilizează la coborîrea pe apă a îmbarcaţiunilor şi a navelor de tonaj redus. Se folosesc macarale fixe pivotante, macarale portal sau plutitoare şi poduri rulante. Legarea şi prinderea navei în cîrligul macaralei se execută prin trecerea pe sub corpul acesteia a două sau a mai multor cabluri rotunde sau late, aşezate în dreptul secţiunilorîntărite alecorpu-lui (v. fig. VI). Pentru a evita deformaţii locale ale corpului, în punctele de contact al cablurilor cu corpul navei se interpun blocuri de lemn şi trancheţi.
Lansare cu p
V. Lansare pe platforma-ascensor. a) nava pe platforma de lansare; b) nava coborîtă în basinui de lansare; î) cărucior de cală; 2) plat-formă-ascensor; 3) pistoane hidraulice; 4) suspensiu-nile platformei; 5) cilindri hidraulici.
Lansarea pe, d o c plutitor se efectuează aducînd nava în stare de plutire prin cufundarea docului plutitor, pe care nava a fost îndocată anterior (v. Doc plutitor, sub Doc 2; îndocare).
Lansarea cuplată cal ă-d o c plutitor se efectuează prin deplasarea navei, de pe platforma calei pe un doc plutitor de construcţie adecvată, după care docul e cufundat pînă la pescajul necesar plutirii libere a navei şi scoaterii ei de pe doc.
După direcţia mişcării de translaţie a navei pe doc, amplasarea acestuia în raport cu cala e longitudinală sau transversală, iar
VII, Lansare cuplată cală-doc plutitor longitudinal cu rezemare simplă a docului plutitor.
a) nava pe transbordorul calei; b) nava pe docul ridicat; c) nava pe docul cufundat; 7) doc plutitor; 2) estacada calei; 3) reazemul anterior; 4) reazemul posterior; 5) cărucior de cală.
docul plutitor ejn formă de U sau de L, pentru a permite accesul navei pe.doc. îmbinarea dintre doc şi cală trebuie să asigure imposibilitatea denivelării între pragul calei şi marginea de acces a docului plutitor sub efectul greutăţii navei care intră pe doc. —
La docul longitudinal, aceasta se realizează fie prin reazeme fixe, pe cari docul se sprijină în tot timpul mişcării de translaţie a navei (v. fig.
VII), fie printr-un
VIII. Lansare cuplată cală-doc plutitor longitudinal cu rezemare articulată a docului plutitor.
7) doc plutitor în poziţie ridicată; 2) estacada calei; 3) reazemele articulate; 4) fundaţiile reazemelor; 5) doc în poziţie cufundată.
VI. Lansare cu macaraua.
1) macara; 2) troliu;'3) calea de rulare pentru transportul navelor.
u t i t o a r e: Lansare efectuată cu mijloace cari folosesc excluziv forţa de împingere a apei.
După mijloacele utilizate, lansarea cu plutitoare poate fi: lansare pe doc plutitor, lansare cuplată doc-mamă şi doc-ponton (v. Doc-mamă), lansare cuplată cală-doc plutitor, lansare în doc uscat şi lansare în doc-ecluză.
sistem combinat de reazeme fixe şi basculante (v. fig. VIII). în primul caz, după tragerea navei pe doc, acesta e ridicat prin evacuarea apei de manevră din el şi e transportat, împreună cu nava îndocată, la locul destinat cufundării, în vede- 7 J— r|n rea lansării navei. în cazul sistemului mixt, reazemele articulate condiţionează mişcările docului. — La docul transversal, rigidizarea poziţiei docului la accesul navei se face fie prin reazeme fixe, ca la docul longitudinal, fie printr-o construcţie în formă de pieptene a docului şi^a pragului calei (v. fig. IX). în acest caz, prinderea navei pe doc se face prin ridicarea acestuia din apă odată cu nava care se găseşte pe pragul dinţat al calei, după care docul e mutat la locul de lansare.
Lansarea în doc uscat se efectuează prin aducerea în stare de plutire liberă a navei nou construite sau puse la uscat, umplînd docul uscat pînă la un nivel corespunzător realizării de către navă a pescajului necesar,
IX. Lansare cuplată cală-doc plutitor transversal. i) cală; 2) pragul calei în formă de pieptene; 3) doc plutitor.
5*
Lansare
68
Lansator
Lansarea în doc-ecluzâ se efectuează într-un sistem combinat de doc uscat suprateran şi ecluză, în două faze, şi anume (v. fig. X): prima fază, în care nava construită sau transportată în prealabil pe platformă (poziţia 1) e pusă în
X. Lansare în doc-ecluză.
1) basin suprateran; 2) poarta ecluzei; 3) porţile basinului suprateran; 4) loc de lucru pe cală; 5) cale de rulare pentru aducerea navei în basinul suprateran,
stare de plutire liberă prin închiderea porţii ecluzei şi umplerea cu apă a basinului suprateran (prin pompare) pînă la nivelul necesar obţinerii pescajului cerut; faza a doua, în care nava e trasa în dreptul ecluzei (poziţia 2), după care, prin deschiderea porţii acesteia, nivelul apei coboară la nivelul restului porţiunii acoperite de apă a şantierului naval.
î. Lansare. 5. Pisc.: Deversarea (imersiunea) puietului şi a reproducătorilor pentru repopulări piscicole în apele curgătoare sau stătătoare, naturale sau amenajate. în cazul apelor de munte, lansarea se face direct din vasele hidrobioane (pentru transportul peştelui viu), iar în cazul apelor din regiunea colinară şi de şes cu drumuri de acces, din butoaiele hidrobioane instalate pe vagonete, autocamioane, în căruţe, etc., cu ajutorul jgheaburilor, sau din bărci. în apele curgătoare de munte, locurile cele mai favorabile pentru lansare sînt cele cari oferă adăposturi naturale (vegetaţie şi pietre), hrană abundentă, curent redus, în cari adîncimea apei eâe 15---20 cm, iar fundul stabil e format din nisip şi pietriş. în lipsa acestor zone de lansare, ele se amenajează pe braţele moarte (topliţe). în apele stătătoare (zona colinară şi de şes) se aleg pentru lansare zonele cu apă bine oxigenată, la adîncimea de 50---70 cm, cu fundul argilos lipsit de mîl şi de vegetaţie emersă şi submersă, avînd o bună legătură cu întregul basin piscicol, pentru răspîndirea uşoară a materialului.
2.	Lansarea aeronavei. Av. /Operaţia de decolare a unei aeronave pe un spaţiu cu lungime mică, cu ajutorul catapultei. La lansare, numită şi catapultare, aeronava (de ex.: avion, hidro-avion, etc.) e aşezată pe platforma unei catapulte deplasabile pe o cale de rulare, iar viteza necesară de decolare i se imprimă mişcînd catapulta cu cabluri sau cu un mecanism (în general acţionat pneumatic). Lansarea aeronavei se foloseşte cînd spaţiul de decolare e mic (de ex. platforma unui port-avion), astfel încît nu e posibilă rularea ei pe sol sau pe o platformă, pînă la obţinerea vitezei de decolare.
3,	Lansator, pl. lansatoare. Tehn. mii.: Instalaţie, dispozitiv sau aparat care serveşte la aruncarea proiectilelor, a bombelor şi a rachetelor. în accepţiunea cea mai largă, noţiunea cuprinde
arcurile, catapultele, gurile de foc, lansatoarele de bombe şi de rachete şi orice mijloc de aruncare.
Lansatoarele de proiectile cu re acţiune se deosebesc de ţevile gurilor de foc clasice (la cari ţeava trebuie să adăpostească şi să reziste presiunii care acţionează direct asupra proiectilului) prin faptul că, chiar cînd au formă tubulară, au numai rolul să ghideze mişcarea iniţială a proiectilului. Proiectilul cu reacţiune e propulsat de forţa reactivă a gazelor încărcăturii de reacţiune aflate în proiectil, care se deplasează deci odată cu acesta şi se consumă în timpul lansării şi după lansare.
Lansatoarele de proiectile cu reacţiune ale artileriei de cîmp sînt, în general, de două feluri: lansatoare cu ghidaje închise (în formă de tuburi) şi lansatoare cu ghidaje deschise (în formă de bare rectilinii, de obicei profilate). Ele sînt echipate cu o aparatură de ochire adecvată, şi se pot roti în jurul unei axe verticale, pentru ochirea în direcţie, cum şi în jurul unei axe orizontale, pentru ochirea în înălţime.
Lansatoarele cu ghidaje tubulare se folosesc mai ales cînd proiectilele cu reacţiune sînt supuse şi la o mişcare de rotaţie tot prin forţe reactive, ceea ce nu e posibil cînd proiectilul e mobil numai în sens axial faţă de ghidajele deschise.
Lansarea e efectuată de încărcătura de reacţiune individuală care, după ce a fost aprinsă, emite o'vînă de gaze, cu debit teoretic constant, care imprimă proiectilului o creştere progresivă a vitezei, astfel încît mişcarea de-a lungul ghidajelor e destul de lentă, iar frecările şi forţele de inerţie longitudinale sînt neglijabile faţă de cele de la gurile de foc, la cari ţeava are culata închisă. De asemenea, presiunea în ghidajele tubulare e mică, ceea ce permite ca acestea să aibă grosime mică, iar întregul lansator să fie mult mai uşor decît o gură de foc cu recul care trage un proiectil de acelaşi calibru. Nefiind închise la partea dinapoi, ca o ţeava de gură de foc obişnuită, lansatoarele nu au recul, ceea ce înlătură necesitatea frînei de recul.
La lansatoarele de proiectile cu reacţiune ale artileriei de cîmp nu e posibilă şi nici necesară o precizie mare în ochire, care e compensată de efectul de masă obţinut prin tragerea simultană a unui număr mare de proiectile. Ele sînt fixate, în general, pe camioane special amenajate, cari poartă personalul de serviciu şi muniţia corespunzătoare, putînd lansa proiectile atît din starea de repaus, cît şi din mers, şi uneori în orire direcţie, chiar contrară direcţiei de mişcare a autovehiculului. Eforturile suportate de autovehicul din cauza tragerii sînt neglijabile, datorită lipsei de recul a lansatorului.
Lansatoarele de bombe se folosesc în aviaţie contra obiectivelor terestre. Ele sînt echipate cu aparatura necesară pentru ca bombele lansate să cadă asupra ţintei cu precizie suficientă. Lansarea se face ţinînd seamă de distanţa orizontală pînă la ţintă, de plafonul avionului, de direcţia şi viteza acestuia, cum şi de starea atmosferică.
Lansatoarele de proiect i le-rachete sînt folosite de aviaţia militară, în special contra ţintelor aeriene.
Lansatoarele de pe avion au lungime mică, ghidajul proiectilului redus şi deci precizia tragerii mică. Amplasamentul lansatorului e de preferinţă sub aripi sau sub fuzelaj.
Lansatoarele de pe tancuri au în general ghidaje cilindrice şi sînt constituite dintr-un număr mai mare de ghidaje decît în cazul artileriei de cîmp. Ele pot fi grupate în bloc rigid, putîndu-se înclina pentru ochire în jurul unei axe orizontale şi al uneia verticale sau pot fi aşezate individual. în acest din urmă caz, ghidajul fiecărui proiectil e constituit din locaşul în care e purtat.
Lansatoarele de pe vase sînt construite şi folosite pentru un mare număr de proiectile cu reacţiune, de calibru în general mai mare decît la avioane sau la care de luptă. Ele sînt orien-
Lansării, metoda ~
69
Lantanide
tate atît pe direcţia axei vasului cît şi perpendicular pe aceasta, şi pot fi constituite din tuburi sau din bare profilate.
Lansatoarele pentru rachete de calibru mare, cari depăşesc calibrele artileriei clasice terestre, şi cari se lansează individual, sînt numite r a m p e de lansare (v.).
1.	Lansării, metoda E/t.; Metodă pentru determinarea pierderilor suplementare ale maşinilor electrice sincrone, consis-tînd în ridicarea a trei curbe de autofrînare, n— /(/), cu maşina adusă la o turaţie n peste cea nominală şi apoi decuplată de mijlocul de antrenare, în condiţiile următoare: maşina neexcitată; maşina excitată cu un curent care Ia mersul în gol produce tensiunea nominală; maşina scurt-circuitată şi excitată astfel, încît curentul de scurt-circuit să fie egal cu curentul nominal.
Pierderile suplementare rezultă din relaţia:
în care pQ sînt pierderile în fier şi mecanice (determinate printr-o încercare de mers în gol ca motor), tv t2 şi t3 sînt duratele, pe curbele menţionate şi considerate în ordinea de mai sus, de scădere a turaţiei de la 1,1 n la 0,90 n fi ind tu raţia nominală a maşinii), pcu sînt pierderile prin efect jouie-Lenz în statorul scurt-circuitat. Sin. Metoda autofrînării.
2.	Lanseta, pl. lansete. Pisc.: Undiţă semimecanică, pentru pescuitul speciilor de peşti de apă dulce sau marini răpitori (păstrăv, clean, ştiucă, şalău, avat, somn, pălămidă, ton, somon, etc.). E compusă din vargă, mulinet, fir, plumb şi năluci. Varga e confecţionată din bambus, din tuburi metalice sau din material plastic, demontabilă sau telescopică, şi acţionează ca o pîrghie sau ca un resort în aruncarea nălucii. Mulinetul (mosorul) uşurează lansarea nălucii, deci desfăşurarea unei lungimi de fir necesare pentru această operaţie, permite desfăşurarea firului în continuare sub tracţiunea peştelui agăţat, pentru obosirea lui, opunînd rezistenţă prin frecarea tobei, cum şi recuperarea firului, cînd peştele obosit e ridicat. La un capăt al firului de mătase, de nylon, etc., în general subţire (0.010--* 1,00 mm), cu o rezistenţă la rupere de 0,500***20 kg, e fixată o strună.de sîrmă, de care, prin inele şi cîrlige, se prinde năluca (lingura metalică, peştişor de lemn, de metal sau de material plastic), echipată cu un cîrlig dublu sau triplu.
Lansarea lansetei se face în doi timpi: anvergura (aducerea vergii înapoi, pînă Ia un anumit punct) şi aruncarea (transmiterea unui impuls nălucii, prin revenirea vergii la poziţia iniţială, care face năluca să zboare înainte). La recuperarea firului pe mulinet, operaţie care începe imediat ce năluca a atins apa, aceasta capătă o mişcare de învîrtire şi de vibraţie, imitînd înotul peştelui, ceea ce atrage speciile răpitoare.
Lanseta, dînd posibilitatea aruncării Ia distanţă mare (40---70 m), permite un pescuit activ, pe o suprafaţă mare de apă, în locuri greu accesibile cu undiţa obişnuită, şi prezintă un randament crescut.
3.	Lansfordit. Mineral.: MgCOs- 5 H20. Carbonat natural hidratat de magneziu. Formează stalactite transparente albe, cari la suprafaţă au cristale fine monoclinice.
4.	Lantan. Chim.: La. Element chimic, din grupul IIJ al sistemului periodic, familia lantanidelor, subgrupul scandiului. Are nr. at. 57 şi gr. at. 138,92.
E un metal alb cu gr. sp. 6,2 şi puţin mai dur decît staniul; p.t. 826°, p.f. — 1800°. Conductibilitatea lui electrică e aproximativ de două ori mai mare decît a mercurului. în aer uscat se acoperă cu un strat de oxid albăstrui; în aer umed trece complet în hidroxid.
Se găseşte în cantităţi mici în mineralele cari conţin pămîn-turile rare; în stare mai mult sau mai puţin pură a fost izolat prin electroliza clorurii de lantan topite.
Lantanul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de J Tipul în jumătăţi re, dezintegrării		Reacţia nucleară de obţinere
135	—	captură K	19,5 h	Cs133 (a, 2n) La135, Ba134 (d.n) La13â, Ba135 (p, n) La135, dezintegrare |3+ a Ce135
136	—	emisiune |3+	2,1 h	Cs133 (a, n) La136
137	—	?	> 400 ani	dezintegrare cu captură K a Ce137
138	0,089%	-	-	- .
139	99,111%	-	—	-
140		emisiune J3”	40,4 h	La139 (d, p) La140, La139 (n, y) La140, Ce140 (n, p) La140, bombardarea uraniului, a toriului, a plutoniu-lui, cu neutroni
141	—	emisiune P“	3,7 h	bombardarea uraniului sau a loriului cu neutroni
142	—	emisiune |3"	74 min	bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni
143	—	emisiune p-	20 min	bombardarea uraniului cu neutroni
144	—	emisiune	foarte scurt	bombardarea uraniului cu neutroni
145	—	emisiune |3“	foarte scurt	bombardarea uraniului cu neutroni
Lantanul e un metal foarte reactiv; el descompune încet apa, cu degajare de hidrogen; se disolvă uşor în acizi şi reacţionează energic cu toţi metaloizii tipici, la cald. Principalele combinaţii ale lantanului sînt:
Oxidul de lantan, La2Os, este o pulbere albă, cu p.t. 2320°. Reacţia lui cu apa este însoţită de o mare degajare de căldură şi dă hidroxid de lantan. El se disolvă uşor în acizi, dînd sărurile respective.
Hidroxidu! de lantan, La(OH)3, nu reacţionează cu alea! ii le. Majoritatea sărurilor de lantan, incolore, cristalizează cu un mare număr de molecule de apă.
Fluorura de lantan, LaF3, se disolvă greu în apă; prin încălzire la 800° se transformă treptat în LaOF.
Clorură de lantan, LaCI3, anhidră, se poate obţine încălzind un amestec de oxid de lantan şi cărbune în curent de clor; ea e delicvescentă în aer umed şi se disolvă uşor în apă şi în alcool; din soluţie se separă hidratul cu şapte molecule de apă.
Azotatul de lantan, La(N03)3, e uşor solubil în apă şi în alcool; el cristalizează cu şase molecule de apă; în aer e deli-cvescent; prin încălzire se transformă în sare bazică şi apoi în oxid; cu azotaţii metalelor alcaline formează săruri duble, cristalizate, de tipul Me[La(N03)5].
Sulfatul de lantan, La2(S04)3, cristalizează cu nouă molecule de apă; prin încălzire la temperaturi înalte se deshidratează şi apoi degajă trioxid de sulf. E puţin solubil în apă; formează uşor combinaţii complexe.
Carbonatul de lantan, La2 (COa)3 8 H20, se poate obţine în stare cristalină prin acţiunea carbonatului de sodiu asupra soluţiei unei sări de lantan.
Sulfura de lantan, La2S3, se obţine prin calcinarea oxidului de lantan în curent de hidrogen sulfurat, la 1600°; e o sare galbenă.
5.	Lantanide, sing. lantanid. Chim.: Elementele pămîn-turilor rare: lantan (v.), ceriu (v.), praseodim (v.), neodim (v.), promeţiu (v.), samariu (v.), europiu (v.), gadoliniu (v.), terbiu (v.), disprosiu (v.), holmiu (v.), erbiu (v.), tuliu (v.),
Lanternă
70
Lanternă
yterbiu (v.) şi luteţiu (v.), înrudite chimic între ele, cari fac parte din grupul III al sistemului periodic, cu numerele de ordine 57**-71.
Lantanidele sînt foarte răspîndite în natură şi se întîlnesc totdeauna amestecate unele cu altele şi cu ytriul. Principalele minerale din cari se extrag sînt monazitul, ceritul, allanitul, gadolinitul, etc. Din cauza proprietăţilor lor foarte asemănătoare, lantanidele se separă foarte greu unele de altele şi sînt încă relativ puţin utilizate în practică.
Elementele din pămînturile rare au aceeaşi constituţie a straturilor electronice O şi P, dar diferă între ele printr-un număr variabil de electroni din stratul N (crescător de la lantan, cu nr. at. 57, la luteţiu, cu nr. at. 71). Apar, în general, ca elemente trivalente, datorită electronului din stratul O şi celor doi electroni din stratul P, ceea ce explică asemănarea lor cu scandiul şi cu ytriul, dar unele pot fi şi di- sau tetravalente. Sărurile elementelor din pămînturile rare formează uşor săruri duble cu sărurile metalelor alcaline. Sulfaţii dubli ai elementelor uşoare sînt mai greu solubili decît cei ai elementelor grele în soluţii de sulfaţi alcalini. Prin deosebirea solubiIităţii, elementele se separă în două grupuri: grupul ceriului (care cuprinde ceriul, praseodimul, neodimul, promeţiul şi samariul) şi grupul yterbiului (care cuprinde europiul, gadoliniul, terbiul, dispro-siul, holmiul, erbiul, tuliul, yterbiul şi luteţiul).
Au fost izolate, în stare mai mult sau mai puţin pură, numai ceriul, praseodimul, neodimul, samariul şi europiul.
Oxizii lantanidelor sînt pulberi greu fuzibile, insolubile în apă, dar cari se combină energic cu apa, formînd hidroxizi.
Hidroxizii lantanidelor sînt aproape insolubili în apă şi au caracter bazic.
Unele elemente din familia pămînturilor rare sînt folosite în metalurgie ca dezoxidanţi, degazatori şi desulfuranţi (ceriul, lantanul, praseodimul), altele ca adausuri la oţeluri de diferite tipuri mărind fluiditatea acestora, duritatea şi rezistenţa lor la temperaturi înalte şi la oxidare. îmbunătăţesc structura şi proprietăţile fontei. Gadoliniul e folosit în tehnica reactoarelor nucleare ca absorbant de neutroni, isotopul Tu170 al tuliului e folosit ca sursă de radiaţie y în instalaţii portative de radio-scopie şi defectoscopie. Ceriul, lantanul şi neodimul sînt folosiţi în industria sticlei şi în industria ceramică pentru a colora produsele şi pentru fabricarea de sticle transparente în infra-roşu, rezistente la acizi şi la temperaturi înalte. V. şî Sistemul periodic al elementelor, sub Element chimic.
i.	Lanterna,pl. lanterne. 1. //.: Aparat de iluminat, portativ sau fix, în general compus dintr-o învelitoare şi din pereţi cu geamuri, cari închid o sursă luminoasă. Lanternele fixe se folosesc, de obicei, la iluminatul public, montate pe console sau pe stîlpi, şi pot avea lămpi cu ulei sau cu petrol, becuri de gaz sau becuri electrice. Lanternele mobile sînt folosite la locomotive, trăsuri, biciclete, ca lanterne de buzunar, etc. Sin. (parţial) Felinar.
Exemple:
Lanternă de automobil. Transp.: Corp de iluminat cu mică intensitate luminoasă, dispus în partea din faţă sau din spate a unui autovehicul, pentru a semnala prezenţa lui sau pentru a face vizibil un anumit semn distinctiv al acestuia (de ex. numărul de circulaţie). La partea din faţă a vehiculului se folosesc două lanterne cu lumină albă, montate alături de farurile acestuia sau în interiorul lor, cari se menţin aprinse în timpul nopţii (pe întuneric), de regulă cînd vehiculul staţionează într-un loc care nu e bine iluminat sau cînd vehiculul circulă pe străzi bine iluminate. La partea din spate a vehiculului se folosesc, de obicei, mai multe lanterne, şi anume: o lanternă cu lumină albă, care se aprinde noaptea, pentru indicarea numărului de circulaţie sau a altor semne distinctive; una sau două lanterne cu lumină roşie, cari se aprind noaptea, pentru „acoperirea14 vehiculului faţă de alte vehicule cari vin din urmă; două lanterne cu lumină roşie sau portocalie, cari se
Lanterna magică.
1) sursă de lumină; 2) condensor; 3) lentilă de proiecţie; 4) diapozitiv.
aprind în momentul frînării, pentru avertisarea celorlalte vehi-. cule de pe aceeaşi cale, din spatele vehiculului considerat.
Uneori se folosesc lanterne ca semnalizatoare (două laterale sau două în faţă şi două în spate) cu funcţionare independentă pentru cele două părţi laterale ale vehiculului, cari se aprind separat cînd acesta se angajează într-o curbă, şi anume numai cele din partea aferentă curbei.
Lanternă de buzunar: Corp de iluminat portativ, de dimensiuni mici, cu un bec electric miniatură cu alimentare independentă (baterie uscată, generator electric manual de ordinul wattului, etc.).
Lanternă magică. Opt.: Aparat de proiecţie de tipul diascopului (v.), azi aproape părăsit, folosit pentru proiectarea unor diapozitive pe un ecran situat la cîţiva metri de aparat (v. fig.).
Lanternă oarba: Lanternă portativă, cu o singură faţă luminoasă, care poate fi acoperită, parţial sau total, cu un oblon. Purtătorul lanternei poate vedea fără a fi el însuşi luminat şi poate ascunde lumina cînd doreşte.
Lanternă veneţiană:
Sin. Lampion (v.).
2.	Lanterna. 2. Arh.: Turn mic, de cele mai multe ori cu deschideri laterale sau cu ferestre, aşezat la partea superioară a unui dom, a unei cupole sau a acoperişului unui edificiu monumental, pentru a servi ca element terminal şi de supraînăl-ţare a acestora, sau şi pentru iluminarea şi aerisirea interiorului (v. fig.).
3.	Lanterna, 3. Tehn. mii.:
Lingură mare de cupru, cu coadă lungă, cu care se încărca, în trecut, praful de puşcă în gurile de foc.
4.	Lanterna. 4. Tehn., Ind. chim., Ind. petr.: Armatură intercalată în conductele de produse lichide, pentru a face
Dom cu lanternă.
A
plane.
u
//. Lanternă.
1) corp; 2) pahar; 3) tub deversor cu fante,
vizibilă circulaţia acestora, cu ajutorul unui geam sau al unui pahar cilindric, ori a două vizoare plane, paralele (v. fig. /).
Se deosebesc lanterne simple de trecere, şi lanterne de măsură, ultimele permiţînd estimarea debitului pr'rn unul
Lanternă de angrenaj
71
Lanţ
dintre următoarele dispozitive: tub ascendent cu fantă sau cu orificii multiple Ia intrare (v. fig. //), debitul fiind într-o relaţie cunoscută cu înălţimea ocupată de lichid în tub; diafragmă la ieşire, debitul fiind determinat conform legii lui Bernoulli, în funcţiune de înălţimea lichidului din lanternă; cîntar oscilant cu două cupe de capacitate cunoscută, cari se umplu şi se golesc alternativ, oscilaţiile numărîndu-se cu cronometruI sau automat (lanternă Eckardt); în fine, debitul mai poate fi controlat periodic, cu ajutorul unei lanterne simple, închizînd ieşirea şi măsurînd timpul de umplere a lanternei înseşi.
Lanternele sînt folosite în special în tehnologia chimică organică şi la recepţia diferitelor produse petroliere. Sin. Feli-nar, Laternă, Florentină.	Lantern-	de	Qngrenaj_
1.	Lanterna de angrenaj. Mş.; Roată o lanterna; 2) roată de angrenaj formată din două discuri para- de angrenaj, lele, reunite între ele prin buloane cilindrice cari au rolul de dinţi. Secţiunile acestor buloane sînt cercuri cu centrele pe cercul care corespunde cercului de divizare al roţii de angrenaj pe care o substituie, la distanţe egale cu pasul angrenajului (v. fig.).
Angrenajele cu lanterne se folosesc foarte rar. Sin. Roată cu măsele (ind. ţărănească).
V. şî Angrenaj. cu buloane.
2.	Lanterna de pres-
garniturâ. Mş.: Spaţiu inelar gol, între două garnituri alăturate ale unei presgar-nituri de maşină, folosit pentru a colecta scăpările de fluid (gaz sau lichid) şi, 1• Lanternă de presgarnitură la un com-eventual, pentru a le readuce	presor (tip	Unde).
în circuitul maşinii. —• La 0 lanternă;	2) garnitură;	3) metal alb;
compresoarele agregatelor	4)	rondelă de cauciuc,
frigorigene cu amoniac, cu
bioxid de carbon, etc., lanterna presgarniturii colectează vaporii de amoniac sau de bioxid de carbon, scăpaţi pe lîngă primul grup de etanşoare ale presgarniturii, de unde — printr-o canali-zaţie — sînt conduşi la orificiul de aspiraţie, fiind astfel readuşi în corpul cilindrului (v. fig. /).
—	La turbinele cu abur (v. fig. II), aburul scăpat din primul grup de etanşoare tip labirint e colectat în lanternă şi în compartimentul /, de unde e trimis — printr-o canali-zaţie — la un etaj de joasă presiune, unde barează drumul aerului atmosferic (datorită presiunii puţin mai înalte decît cea din exterior);	1
aburul scăpat mai depar- u Lanternă de presgarnitură la arborele unei te în presgarnitură e co-	turbine
cu abur.
lectat printr-o a doua lan- t) |anterna. 2) gclrllitura în |abirint. ternă în spaţiul II şi e trimis în condensator, iar o ultimă mică parte se adună în colectorul III, unde se condensează, fiind evacuat sub formă de apă.
3.	Lanterna de turnatorie. Metg.: Sin. Broşă (v. Broşă 2), Broşă de turnătorie.
4.	Lanterna lui Aristotel. Paleont. V. sub Echinoidea.
5.	Lanterna lui Combe. Ind. text. : Mecanism de schimbare alternativă a sensului unei mişcări de rotaţie, constituit dintr-o roată cu obada întreruptă şi care are în loc de dinţi buloane (cuie) paralele scurte, distanţate şi fixate cu capetele în două sectoare paralele, care se angrenează cu o roată cu număr mic de dinţi (v. fig.), fie pe partea interioară, cînd coroana lanternei se mişcă într-un sens, fie pe partea exterioară, cînd se mişcă în sensul contrar. Trecerea roţii dinţate de pe o parte pe cealaltă a coroanei se face la capetele acesteia, în partea deschisă, axul roţii dinţate fiind liber pentru mişcare la capetele coroanei.
Lanterna lui Combe e folosită Ia unele flyer-e de semitort de fibre liberiene şi la unele maşini de bobinat firul pe mosoare, schimbarea sensului de rotaţie al lanternei producînd o schimbare a sensului de depunere a spirelor în straturile succesive de pe mosoarele de tipul cu discuri la capete. Axul conducător transmite mişcarea de Ia variator, iar axul condus, cu mişcare alternativă, transmite mişcarea la banca mosoarelor, pentru ridicare şi coborîre.
6.	Lanternou, pl. lanternouri. Arh., Cs. V. Luminator (Termenul e folosit rar.)
7.	Lanthanit. Mineral.: (La, Dy, Ce)2(C03)*8 HaO.Carbonat natural de lantan, disprosiu şi ceriu, hidratat, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale tabulare pătratice. Se prezintă sub formă compactă, ca agregate granulare tabulare sau cu aspect pămîntos.
E alb, cu luciu sidefos sau mat. Prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,6---2,8. E solubil în acizi. E transparent şi are indicii de refracţie «^=1,52;	1,59
şi «^=1,61.
8.	Lanthinit. Mineral.: Hidroxid de uraniu, brun-violaceu, trecînd în galben către muchiile şi colţurile cristalelor. In pulbere are culoare brună-vioietă. Este un mineral rar, de formaţiune secundară.
9.	Lanţ, pl. lanţuri. 1 .Mat.: Fiind dat un grup abelian A, aditiv, cu elementele a, b, c, ..., iar grupul său B de operatori cu elementele a, (3, y, ... fiind multiplicativ, — se numeşte lanţ «-dimensional orice funcţiune /(%, a2, ..., a ) de n elemente ate grupului JB şi cu valori în grupul A. Elementele grupului A pot fi considerate lanţuri 0-dimensionale. Dacă se defineşte adunarea lanţurilor «-dimensionale prin egalitatea:
(/1+/2) («v “2.....*„)=/i(«i.	“„)+/2(«i......«.„)■
se obţine un grup abelian Cn{B, A)-A=C°(B, A).
Fiind date subgrupurile Av A2.....-^ale unui grupG, acestea
formează un lanţ ascendent dacă orice subgrup An e conţinut în An^, n= 1, 2, ... Reuniunea B a subgrupurilor acestui lanţ ascendent este un subgrup al grupului G, numit subgrupul generat de subgrupurile A . Un grup cu un număr finit de generatori nu poate fi reuniunea unui lanţ ascendent de subgrupuri proprii ale sale, însă orice grup numerabil este reuniunea unui lanţ ascendent de subgrupuri cu un număr finit de generatori.
Un sistem finit de subgrupuri ale unui grup G, incluse unul în altul G=G(P G-^ G<p -• Z)Gk = E, care începe cu grupul G şi se termină cu subgrupul unitate, e un lanţ normal âMui G, dacă orice G. e un divizor normal propriu al \u\G._^. în orice grup se găseste un lant normal care trece printr-un divizor
G/~1
normal dat al acestui grup. Grupurile factori —-------sînt factorii
G/+1
lanţului normal, iar numărul lor k este lungimea lanţului. Un
2
Lanterna lui Combe.
1)	roată conducătoare cu sens de rotaţie unic;
2)	roată condusă cu cuie de angrenare; 3) axul condus cu sens de rotaţie alternativ; 4) porţiunea întreruptă.
Lanţ
72
Lanţ
lanţ normal G} Ft0 F2} •••“) Ff=E e o rafinare a lanţului normal anterior, dacă orice subgrup G. al acestuia coincide cu unul dintre subgrupurile Fj. Avem
Două lanţuri normale ale unui grup sînt isomorfe, cînd au lungimile egale şi cînd factorii lor pot fi puşi într-o corespondenţă biunivocă, astfel încît factorii corespunzători să fie grupuri isomorfe. Două lanţuri normale oarecari ale unui grup arbitrar admit rafinări isomorfe.
1.	Lanţ, 2. Tehn.: Organ format dintr-un şir de elemente asemănătoare, legate între ele (inele, zale, verigi, belciuge, plăci sau alte forme speciale), folosit la legarea sau suspendarea sarcinilor (tracţiune), respectiv la transmisiunea forţelor. Poate fi solicitat numai la întindere, ca şi cablurile.
Din punctul de vedere al construcţiei, lanţurile se clasifică în următoarele grupuri principale: lanţuri articulate, lanţuri industriale (inelare) şi lanţuri speciale.
Lanţuri articulate: Lanţuri formate dintr-un şir de zale articulate între ele cu bolţuri sau chia-r prin corpul zalei, cari sînt folosite la transmisiune, la tracţiune şi la transport.
După caracteristicile constructive, lanţurile articulate ss clasifică în următoarele şapte grupuri, notate cu litere de la A la G: lanţuri cu eclise şi cu bolţuri; lanţuri cu eclise, cu bolţuri şi cu bucele; lanţuri cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role; lanţuri cu dinţi; lanţuri cardanice; lanţuri cu elemente bloc; lanţuri de alte construcţii.
Lanţuri cu eclise şi cu bolţuri (simbol A): Lanţuri cari se executăîn două variante constructive, anume cu spaţiu I iber între eclise (simbol Ax) şi fără spaţiu liber între eclise (simbol Aa).
Lanţurile cu spaţiu liber între eclise, numite şi lanţuri Gali, pot fi cu zale scurte sau cu zale lungi.
Lanţurile cu eclise şi cu bolţuri, cu zale scurte, se fabrică în trei tipuri diferite. Lanţurile tip I (v. fig. /) sînt compuse din eclisa 1, bolţul 2, bolţul de legătură.3, rola 4 şi cuiul spintecat 5.
corespunzătoare de la 125* * * cu greutatea de la 0,16-**112 kg/m.
III. Lanţ cu eclise şi cu bolţuri, cu zale scurte, tip III.
1) eclisă; 2) bolţ; 3) bolţ de prindere; 4) rola bolţului de prindere ; 5) cui spintecat; 6)şaiba; 7) eclisa zalei finale; 8) bolţul zalei finale; 9) piesă de legătură.
rezistenţa de rupere minimă 150 000 kgf şi, respectiv,
Obişnuit sînt livrate în lungimi de 5 m.
Lanţurile cu eclise şi cu bolţuri, cu zale lungi, sînt compuse (v. fig. IV) din eclisa 1, bolţul 2, bolţul de legătură 3, rola 4 şi cuiul spintecat 5. Se fabrică în opt dimensiuni diferite, cu pasul între 20 şi 80 mm, cu rezistenţa de rupere minimă corespunzătoare de la 250”*
10 000 kgf şi, respectiv, cu greutatea de 0.26***
4,5	kg/m.
Lanţurile cu eclise şi cu bolţuri se folosesc în transmisiunile cu viteze periferice mici (cari nu depăşesc 0,2 m/s) şi forţe mari, în general fiind indicate pentru funcţionare discontinuă. Ca lanţuri de tracţiune se utilizează, în special, la elevatoare, maşini de ridicat, bancuri de tras, laminoare, etc.
Lanţurile fârâ spaţiu liber între eclise, numite şi- lanţuri F I y-e r, se fabrică de obicei în următoarele cinci tipuri diferite: tipul I cu 2+2 eclise, tipul II cu 4+4 eclise, tipul cu 6+6 eclise, tipul IV cu 8+8 eclise, tipul V cu 10+ 10 eclise. Se compun (v. fig. V) din eclisa 1, eclisa finală 3 (pentru tipurile I şi II), eclisa intermediară 2 (pentru tipurile
III.	IV şi V), bolţul 4, bolţul de legătură 5, şaibele 6 şi 7 (numai la tipul V) şi cuiul spintecat 8. Fiecare dintre cele cinci tipuri
III IV.
Lanţ cu eclise şi cu bolţuri, cu zale lungi.
1) .feclisă; 2) bolţ; 3) bolţ de legătură; 4) rolă; 5) cui spintecat.
I. Lanţ cu eclise ş i cu bolţuri, cu II. Lanţ cu eclise şi cu bolţuri, cu zale scurte, tip I.	zale scurte, tip 11.
1) eclisă; 2) bolţ; 3) bolţ de legă* 1) eclisă; 2) bolţ; 3) bolţ de legătu-tură; 4) rolă; 5) cui spintecat. ră; 4) rolă; 5) cui spintecat; 6) şaibă;
7) eclisa zalei finale.
Acest tip e folosit Ia transmisiuni cu viteze periferice ale roţilor de lanţ pînă la 0,3 m/s. Pentru asigurarea funcţionării normale, lanţurile tip I trebuie să aibă un număr par de zale.
Lanţurile tip II (v. fig. II) sînt compuse din eclisa 1, bolţul 2, bolţul de legătură 3, rola 4, cuiul spintecat 5, şaiba 6 şi eclisa zalei finale 7. Lanţurile tip II se folosesc pentru tracţiune, astfel încît nu necesită bolţuri de prindere.
Lanţurile tip III (v. fig. III) sînt formate din eclisa 1, bolţul 2, bolţul de prindere 3, rola bolţului de prindere 4, cuiul spintecat 5, şaiba 6, eclisa zalei finale 7, bolţul zalei finale 8 şi piesa de legătură 9. Lanţurile tip III se folosesc pentru tracţiune, fiind echipate cu unu sau cu mai multe bolţuri de prindere. Tipurile II şi III se execută în nouă variante diferite, după felul aşezării zalelor finale (în interior sau în exterior). Se fabrică în 20 de dimensiuni diferite, cu pasul de la 6 * * • 120 mm şi cu
V. Lanţ cu eclise şi cu bolţuri, fără spaţiu liber între eclise (tip V).
1) eclisă; 2) eclisă intermediară; 3) eclisă finală; 4) bolţ; 5) bolţ de legătură; 6 şi 7) şaibe; 8) cui spintecat.
poate fi executat în şase variante (notate de Ia alaf) diferite, în funcţiune de existenţa zalei finale, cum şi de poziţia acesteia în ansamblul lanţului (interioară sau exterioară). La aceste lanţuri, eclisele se execută din OL 60 şi bolţurile din OL 50. Lanţurile cu eclise şi cu bolţuri, fără spaţiu liberîntre eclise.se fabricăîn nouă dimensiuni diferite, cu pasul de8--*60 mm, cu sarcina minimă de rupere corespunzătoare de 150—41000 kgf (după tip) şi, respectiv, cu greutatea de 0,18-• *23,3 kg/m. Aceste lanţuri sînt folosite ex-cluziv la tracţiune, cu viteze mici şi forţe mari. Sînt folosite la maşini cu contragreutăţi, lastăvilare, cleşte de forjă, etc.
Lanţuri cu eclise, cu bolţuri şi cu bucele (simbol B): Lanţuri cari se execută în două variante constructive, anume cu buceaua fixată în eclisă (simbol Bx) şi cu buceaua liberă (simbol B2). Lanţurile cu buceaua fixată în eclisă pot fi cu zale scurte şi cu zale lungi.
Lanţ
73
Lanţ
VI. Lanţ cu eclise, cu bolţuri şi cu bucele, cu zale scurte, cu buceaua fixată în eclisă.
1) eclisă exterioară; 2) eclisă interioară; 3) bolţ; 4) bucea; 5) bolţ de iegătură; o) cui spintecat.
Lanţul cu buceaua fixata în eclisa, cu zale scurte, e compus (v. fig. VI) din eclisa exterioară 1, eclisa interioară 2, eclisa cotită (numai la lanţurile cu număr impar de zale), bolţul 3, buceaua
4,	bolţul de legă-tură5 şi cu iu I sp in-tecat 6. La aceste lanţuri, eclisele se execută din OL 60, iar bolţurile şi bu-celele, dinOLC 16, tratat termic pînă la duritatea finală 725—770 HV. Ele se fabrică în 15 dimensiuni diferite, cu pasul de 15* * * 100 mm, cu sarcina de rupere
minimăcorespunzătoarede 1250—50000 kgf şi, respectiv, cu greutatea de 1,2***48,4 kg/m. Lanţurile cu buceaua fixată în eclisă sînt folosite în. special ca lanţuri de transmisiune şi de transport pentru viteze medii pînă la 3 m/s şi forţe mari. Cînd sînt folosite ca lanţuri de transport, li se pot monta eclise şi organe de prindere sau de alunecare speciale. Se comportă satisfăcător în medii umede şi prăfuite, cum şi la solicitări de durată.
Lanţul cu buceaua fixata în eclise, cu zale lungi, se deosebeşte de cel descris mai sus numai prin lungimea zalei şi prin faptul că poate fi utilizat la viteze periferice mai mici.
în scopul măririi vitezei periferice a lanţului pînă la 5 m/s s-au executat şi lanţuri cu eclise, bolţuri şi bucele la cari bolţul are o construcţie tubulară (lanţ Koetter). Mărirea vitezei periferice e posibilă, în acest caz, datorită micşorării greutăţii lanţului prin utilizarea bolţurilor tubulare.
Lanţul cu bucea libera (B2) are bolţul fixat în eclisele exterioare sau interioare, buceaua montată liber pe bolţ comportîndu-se în funcţionare ca o rolă. Prin. această construcţie se poate mări durabilitatea lanţului, deoarece uzura bucelei se micşorează, ca urmare a rostogolirii pe dintele roţii de lanţ. Lanţurile cu bucea liberă pot funcţiona cu viteze medii şi foarte mari, fiind utilizate în special în transmisiunile utilajelor din industria textilă.
Lanţuri cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role (simbol C): Lanţuri cari se execută în trei variante constructive, anume cu un singur rînd (simple), cu doua rînduri (duble) şi cu trei rînduri (triple). Se fabrică şi lanţuri cu mai multe rînduri de zale, cu zale scurte sau cu zale lungi.
Lanţurile cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role, cu zale scurte sînt compuse (v. fig. VII) din eclisa exterioară 1, eclisa interioară 2, bolţul 3 şi buceaua 4. Lanţurile cu eclise, cu
VIII. Lanţ cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role, cu zale lungi.
1) eclisă exterioară; 2) eclisă interioară.; 3) bolţ; 4) bucea; 5) rolă; 6) bolţ de legătură.
VII. Lanţ cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role, cu zale scurte. a) cu un rînd de zale; b) cu două rînduri de zale; c) cu trei rînduri de zale; 1) eclisă exterioară; 2) eclisă interioară; 3) bolţ; 4) bucea.
bolţuri, bucele şi role cu zale scurte sînt utilizate în special Ia mecanismele de transmisiune de uz general, cu viteze periferice pînă la 15 m/s şi forţe mari (cele cu un singur rînd), sau cu forţe foarte mari (cele cu mai multe rînduri de zale). Lanţurile cu mai multe rînduri de zale scurte se folosesc în locul celor cu un rînd, cari (la aceleaşi sarcini), avînd dimensiuni prea mari, nu pot trece prin spaţii limitate.
Lanţurile cu eclise, cu bolţuri, bucele şi role, cu zale lungi, sînt compuse (v. fig. VIII) din eclisele exterioară 1 şi interioară2, bolţul 3, buceaua 4, rola 5 şi bolţul de legătură 6.
Lanţuri cu dinţi (sin.
Lanţuri dinţate) (simbol D): Lanţuri formate din eclise profilate cu doi dinţi, articulate în pa* chete cu ajutorul unor bolţuri. Din punctul de vedere al felului articulaţiilor, lanţurile cu dinţi se clasifică în lanţuri simple, lanţuri cu bucele secţionate şi lanţuri cu articulaţii cu frecare prin rostogolire. Din puncţul de vedere al poziţiei dinţilor, se deosebesc lanţuri cu dinţi unilaterali (cu dinţi pe o singură faţă) şi lanţuri cu dinţi bilaterali (cu dinţi pe ambele feţe). Toate construcţiile menţionate se echipează cu eclise de ghidare laterale sau interioare, cari au rolul de a preveni deplasarea şi de a împiedica sărirea lanţului de pe roţile respective, în timpul funcţionării.
Lanţurile cu dinţi simple (v. fig. IX) sînt compuse din eclisele 1, îmbinate într-o succesiune determinată prin boiţurile2, pe ale căror capete strunjite sînt montate şaibele 3 de susţinere a pachetului de eclise. Şaibele sînt fixate de bolţuri prin nituirea capetelor acestora. La angrenarea acestor lanţuri cu roţile dinţate respective, între eclisele zalei şi bolţuri se produce o frecare de alunecare. Uzura e intensificată nu numai datorită frecării de alunecare, ci şi faptului că suprafaţa de reazem a articulaţiei e egală numai cu jumătatea lăţimii lanţului.
Din această cauză, utilizarea lanţurilor cu dinţi simple e limitată numai la transmisiunile de mică putere.
Lanţurile cu dinţi, cu bucele secţionate (v. fig. X), au articulaţia formată din două bucele secţionate 1 şi dintr-un bolţ de legătură 2. Fiecare pereche de bucele secţionate trece prin eclisele 3 ale zalelor lanţului, una dintre bucele fiind fixată pe o za, iar cealaltă, pe altă za. Pentru a asigura rotirea zalelor în jurul bolţului, găurile ecliselor au ferestre bilaterale, cari permit trecerea bucelei secţionate a zalei vecine.
IX. Lanţ cu dinţi simplu.
1) eclise; 2) bolţuri; 3) şaibe.
X. Lanţ cu dinţi, cu bucele secţionate. 1) bucele secţionate; 2) bolţ de legătură; 3) eclise.
Lanţ
74
Lanţ
XI. Lanţ cu prisme de reazem, o) cu prisme de reazem de forma diferita; b) cu prisme de reazem de aceeaşi forma; 1 şi 2) prisme; 3) zala eclisei; 4) găurile eciisei; 5) şaibe.
Lanţurile cu dinţi cu bucele secţionate se fabrică cu eclise de ghidare laterale sau interioare şi cu dinţii aşezaţi unilateral sau bilateral.
Lanţurile cu dinţi, cu articulaţii cu frecare prin rostogolire, se execută în două variante constructive, anume cu prismele de reazem de formă diferită sau de aceeaşi formă.
Lanţurile cu prismele de reazem de forma diferită (v. fig. XI a) sînt compuse din prisma 1 caie, pe o parte are o proeminenţă, iar pe cealaltă parte e limitată de o suprafaţă de reazem plană; această prismă trece prin axa geometrică a articulaţiei, intrînd cu proeminenţa în fereastra corespunzătoare a eclisei zalei 3, faţă de care e fixă.
Prisma 2, care are o suprafaţă de reazem curbă, e fixată în găurile eclisei 4 prin intermediul unei crestături. Pentru fixarea
ecliselor pe prisme se folosesc şaibele 5. La rotirea zalei, cele două prisme se rostogolesc una pe cealaltă şi, ca urmare, pierderile prin frecare şi prin uzură sînt mai mici. Lanţul din fig. XI b are o construcţie similară celui descris, de care se deosebeşte numai prin faptul că prismele 1 şi 2 au o formă asemănătoare, ceea ce simplifică execuţia.
Spre deosebire de toate aceste lanţuri cari au dinţii ecliselor pe o singură faţă, numite lanţuri cu dinţi unilaterali, se execută şi lanţuri cu dinţii pe ambele feţe numite lanţuri cu dinţi bilaterali (v. fig. XII). Aceste lanţuri au două rînduri de dinţi pe partea exterioară (aşezaţi lateral) şi un rînd pe partea interioară (aşezaţi la mijloc). Lanţurile cu dinţi bilaterali se utilizează în transmisiunile cu cel puţin trei roţi dinţate, în cari lanţul trebuie să angreneze pe ambele feţe.
Indiferent de construcţie sau de dimensiuni, toate lanţurile cu dinţi au pasul foarte precis, funcţionează fără zgomot şi sînt destinate transmisiunilor la cari nu sînt permise alunecări (cu raport de transmisiune practic invariabil).
Lanţuri cardanice (simbol E) (v. fig. XIII): Lanţuri executate din elemente turnate sau din elemente placi fabricate prin ştan-ţare. Aceste lanţuri, avînd cîte trei articulaţii la fiecare za, au două grade de libertate, fapt care permite atît încovoierea lor (în planul celor două ramuri ale lanţului), cît şi răsucirea lor într-un plan perpendicular pe primul. Datorită construcţiei, ■lanţurile cardanice au o mare flexibilitate, astfel încît sînt utilizate pentru transporturi la distanţe mari.
Lanţuri cu elemente bloc (lanţurile demontabile, numite şi lanţuri Ewart, cu simbolul F): Lanţuri compuse din elemente fasonate, cu forme foarte variate, executate prin turnare sau matriţare.
Lanţul cu cîrlige cu elemente turnate din fontă maleabilă (v. fig. XIV) are zalele executate astfel, încît pot fi montate sau
%/\$=
XII. Lanţ cu dinţi bilaterali.
XIII. Lanţ cardanic (schematic).
* m
n- -WpE
demontate rapid şi uşor, prin simpla introducere laterală a unei zale menţinute înclinate în zaua vecină, aşezată orizontal. La înfăşurarea acestui lanţ pe roata de transmisiune, cîrligele se aşază cu suprafaţa exterioară în golurile dintre dinţi, poziţie care împiedică demonta-rea incidentală a lanţului în timpul funcţio- ' nării. Lanţurile cu cîrlige'de fontă turnată prezintă avantajul că sînt puţin costisitoare dezavantajele că sînt mai grele şi că pot fi în cărcate cu forţe mai mici	decît lanţurile de
oţel. Se execută şi lanţuri	de acelaşi tip, ale
căror cîrlige sînt matriţate	din oţel. Lanţurile
cu cîrlige se folosesc în special pentru transmisiunile maşinilor agricole sau ca element flexibil al transportoarelor cu lanţ. în ultimul caz, cîrligele au forme speciale (v. fig. XV), cari permit să se fixeze de zale diferitele piese de lucru ale transportoarelor.
Lanţul cu elemente bloc	matriţate e compus	din	grupuri	de
cîte două zale (v. fig. XVI):	una simplă, interioară,	şi alta dublă,
A
...T-
XIV. Lanţ cu cîrlige cu elemente turnate din fontă maleabilă (construcţie uzuală).
XV.	Zale de forme speciale pentru lanţul cu cîrlige turnate din fontă maleabilă.
exterioară. Cele două zale ale grupului se îmbină între ele cu un bolţ matriţat, cu capete fasonate identic. Pentru demontare (sau pentru montare), zaua exterioară se deplasează spre porţiunile subţiate ale zalei interioare, ceea ce permitesăseelibereze capetele bolţuri-lor, cari astfel pot fi scoase (sau introduse) uşor. Această construcţie permite mon-
XVI. Lanţ cu elemente bloc matriţate.
tarea sau demontarea rapidă a lanţului, cum şi înlocuirea uşoară a zalelor avariate. Lanţurile descrise se utilizează în special ca element flexibil al transportoarelor suspendate.
Lanţurile de alte construcţii (simbol G): Lanţuri cu forme foarte variate, impuse fie de caracteristicile transmisiunii căreia îi sînt destinate, fie de condiţii Ie funcţionării. Astfel, pentru transmiterea la distanţă a unor forţe reduse cu viteze mici se folosesc lanţurile cu brăţări, lanţurile cu cîrlige de sîrmă sau lanţurile cu mărgele. Lanţul cu brăţări (v. fig. XVII) e compus din verigi
XVII. Lanţ cu brăţări.
XVIII. Lanţ cu cîrlige de sîrmă.
de sîrmă de formă dreptunghiulară, îmbinate între ele prin brăţări de oţel lat cu capetele nituite în partea centrală. — Lanţul cu cîrlige de sîrmă (v. fig. XVIII) (sin. Lanţ Vaucanson) e compus din zale de sîrmă îmbinate Între ele prin cîrligele
Lanţ
75
Lanţ
-Oj
W WWW
XIX. Lanţ cu mărgele.
XX. Lanţ articulat cu eclise curbate.
1) eclise curbate; 2) bolţ; 3) bucea interioară; 4) bucea exterioară; 5) secţiunea A-B.
formate de capete, cari se articulează la corpul zaîei învecinate. Acest lanţ e folosit în transmisiunile războaielor de tricotat.
—	Lanţul cu mărgele (v. fig. XIX) e format din piese de legătură (tije), cari îmbină între ele mărgelele de formă sferică executate din tablă de oţel. Datorită marii flexibilităţi a acestui lanţ, folosirea lui oferă o soluţie economică şi simplă pentru: cuplarea arborilor cu
axe nealineate, schimbarea unei forme de mişcare în alta, acţionarea în ambele sensuri a arborelui condus, mişcarea unghiulară limitată, teletransmisiuni prin tuburi rigide sau flexibile, etc. Lanţurile cu mărgele sînt folosite în special în transmisiunile maşinilor de birou şi de contabilitate.
Pentru 'transmiterea forţelor relativ mari cu viteze medii se utilizează, în industria petrolieră, lanţuri articulate de construcţie speciala, cu eclise curbate (sin. Lanţ Rotar/). Un astfel de lanţ (v. fig. XX) e compus din eclisele curbate 7, articulate cu partea îngustă pe buceaua interioară 3 şi alta exterioară 4 şi cu partea lăţită pe bolţul 2.
Buceaua interioară se poate roti în jurul bolţului, iar buceaua exterioară menţine distanţa dintre cele două eclise.
Lanţurile Rotar/ funcţionează în condiţii grele, produc mult zgomot în timpul lucrului şi se rup	destul	de	des.	De	aceea,
în instalaţiile de foraj se tinde la	înlocuirea	transmisiunii	cu
lanţ Rotar/ prin alte sisteme.
Lanţuri similare, ca formă, celor descrise, se execută şi cu zalele turnate din fontă maleabilă şi articulate cu ajutorul unor bolţuri de oţel. Datorită materialelor diferite, astfel de’ lanţuri sînt caracterizate prin frecare mai redusă între suprafeţele active ale bolţurilor de oţel şi ale zalelor de fontă.
în majoritatea lor, lanţurile articulate descrise se utilizează în mecanismele pentru transmiterea forţelor între arbori.
Lanţuri industriale: Lanţuri formate din zale de formă inelară alungită, numite şi lanţuri inelare, cari sînt utilizate pentru tracţiune, la mecanisme de ridicat sau de transport.
Din punctul de vedere al toleranţelor de execuţie, lanţurile industriale se clasifică în: lanţuri necalibrate (sin. Lanţuri obişnuite) cu zale scurte sau lungi, fabricate cu toleranţe largi şi destinate să lucreze pe role sau pe tambure fără dinţi sau locaşuri; lanţuri calibrate, cu zale scurte sau lungi, fabricate cu toleranţe strînse şi destinate să lucreze pe role sau pe tambure cu dinţi sau cu locaşuri.
Lanţurile cu zale scurte (necalibrate sau calibrate) sînt formate din zale cu pasul de 2,5-*-3 ori mai mare decît diametrul nominal al barei din care e executată zaua, iar cele cu zale lungi (necalibrate sau calibrate) au pasul de 3,5 ori mai mare decît diametrul nominal al barei.
Lanţurile industriale se fabrică prin sudare electrică (cu toţi diametrii nominali), sudare prin forjare (cu diametri nominali peste 11 mm) sau prin laminare. în acest scop se folosesc bare de oţel rotund laminat la cald, cari pot fi trase după necesitate. — Lanţurile sudate electric se execută din OL 34, cu excepţia lanţurilor calibrate special pentru căile ferate (cari sînt fabricate din OL 38). — Lanţurile sudate prin forjare se confecţionează din OL 34. Lanţurile sudate electric se execută cu sudare prin rezistenţă cap la cap, efectuată în partea rectilinie a zalei. Fiecare za a lanţurilor fabricate prin forjare e supusă unei matriţări la cald necesare spre a obţine forma şi dimensiunile prescrise. După îmbinarea zalelor, lanţurile se supun unui tratament termic de recoacere.— Lanţurile tami-
nate au zalele executate dintr-o bară de oţel lat — răsucită în spirală — ale cărei spire se sudează între ele la cald pe un laminor special. Tehnologia descrisă permite ca aceste lanţuri să aibă rezistenţa la întindere şi la şoc mai mare decît a lanţurilor sudate.
Lanţuri speciale: Lanţuri cu o construcţie care diferă de a lanţurilor articulate sau industriale şi e adecvată utilizării lor. Printre cele mai importante, se deosebesc lanţuri pentru prinderea sarcinilor la macara (de ex. cu punţi, pentru ancoră), cu zale înnodate, cu excentrice, antiderapante (de zăpadă), de siguranţă, de echilibrare, fără fine, de bicicletă sau de motocicletă.
Lanţurile utilizate pentru prinderea sarcinilor la macara sînt compuse din lanţuri necalibrate, echipate cu cîrlige de macara şi cu zale de capăt. Se execută lanţuri de prindere simple (cu cîrlig şi cu za de capăt, sau cu zale de capăt la ambele capete) şi duble (cu o za de capăt şi două cîrlige, sau cu trei zale de capăt).
Se execută şi lanţuri cu zale nestandardizate, cum sînt, de exemplu, lanţurile cu punte şi lanţurile cu zale înnodate. Lanţurile cu punte (v. fig. XX/) au zaleie unite la mijloc printr-o traversă 1, pentru conso- I lidare. Se execută ca lanţuri sudate şi se folosesc pentru ancorele navelor. La navele fluviale şi la navele maritime mici se folosesc şi lanţuri fora punte, formate din zale simple şi din zale întărite. Legătura cu ancora se face cu ajutorul unei chei de ancoră, care e legată cu o za fără punte mai mare, numită cap de lanţ, după care urmează o cheie cu ţîţînă (vîrtej), o altă za fără punte şi apoi prima cheie de lanţ. Legătura dintre chei se face cu ajutorul cheilor de împreunare (v.) cu bolţ sau cu chei patent, cari au forma unei zale mari. După cheia de împreunare cu bolţ se montează
o	za terminală asemănătoare capului de lanţ; cheile xx/. Lanţ patent nu necesită astfel de zale, fiind prinse de o cu punte, za simplă, uneori puţin mai mare decît zalele obiş- 1) punte, nuite. Capătul de la bord al lanţului se termină cu un cap de lanţ care se asigură la un cîrlig cu papagal, situat într-un compartiment numit puţul lanţului. Numărul de chei de lanţ cu cari e echipată o navă depinde de deplasamentul şi de misiunile acesteia, însă nu- e mai mare decît 12.
Calibrul lanţului se stabileşte cu formula d=k3"\jD, în care k e un coeficient care variază între 2,7, pentru navele mari, şi 3,4, pentru navele mici. Pentru recunoaşterea rapidă a lungimii de filat la apă, cheile de împreunare ale cheilor de lanţ se vopsesc în diferite culori, iar unele zale (de la capetele cheii) se marchează cu inele de vopsea albă şi cu inele de sîrmă.
Lungimea lanţului de filat la apă depinde de adîncime şi de modul de ancorare (cu o singură ancoră, cu afurcare, etc.).
Lanţurile cu zale înnodate (v. fig. XXII) au> zalele executate din sîrmă şi' îmbinateîntreele printr-un nod format prin răsucirea sîrmei la capătul zalei.
în calculul de rezistenţă al lanţurilor industriale se ţine seamă de faptul că sarcina admisibilă cu care pot fi încărcate lanţurile noi necalibrate cu zale scurte, fără punte, e de circa 1000 d2, [d e diametrul nominal al barei zalei, în mm), dacă roata sau rola pe care se înfăşoară lanţul are diametrul de cel puţin 20 d şi dacă lanţul nu e solicitat des la sarcina maximă pentru care e calculat. Cînd aceste condiţii nu sînt satisfăcute, se reduce sarcina admisibilă cu 20%. în cazul lanţurilor calibrate, sarcina admisibilă e de 5/8 din cea de mai sus. Sarcina admisibilă a lanţurilor cu punte e cu circa 20% mai mare decît a celor fără punte.
XXII. Lanţ cu zale înnodate.
Lanţ-călăuză
76
Lanţ de havat
XXIII. Lanţ cu excentrice.
1) lanţ cu excentrice; 2) pîrghie; 3) arbore.
Pentru scopuri speciale se folosesc dispozitive' cu lanţuri de diverse construcţii, Exemple:
Lanţul antiderapant (sin. Lanţ de zăpadă) are armatura constituită din lanţuri industriale (de ex. lanţuri cu cîrlige), în formă de reţea în bandă fără fine, care se aplică pe periferia roţilor propulsoare ale unui autovehicul, pentru a evita alunecarea sau deraparea acestuia pe căi cu aderenţă mică (de ex. cu zăpadă sau cu noroi). Lanţul antiderapant e format, în general, din două sau din mai multe lanţuri obişnuite, întinse de-a lungul periferiei roţii, legate între ele prin alte lanţuri transversale sau încrucişate.
Se recomandă ca lanţul antiderapant să fie bine potrivit pe anvelopa roţii şi să nu fie utilizat decît atunci cînd e absolut necesar, deoarece deteriorează relativ mult anvelopa.
Lanţul cu excentrice (v. fig.
XXIII) e un lanţ fără fine echipat cu elemente excentrice şi acţionat de o roată;
e folosit pentru a ridica, la anumite intervale, pedalele pîr-ghiilor cari mişcă iţele războaielor. Războiul are pentru fiecare iţă cîte un lanţ.
Lanţul de echilibru eun lanţ greu, cu lungimea egală cu jumătate din adîncimea de extracţie a unei mine, ataşat printr-un cablu auxiliar de organele de înfăşurare, Se deplasează vertical într-unul din compartimentele laterale ale puţului, sau într-un puţ alăturat, şi constituie un mijloc de echilibrare a unei sarcini suspendate de un cablu de extracţie.
Lanţul de siguranţa are o armatură formată din mai multe lanţuri cu care se dublează armatura normală a unei colivii de extracţie. Intră în funcţiune numai la ruperea accidentală a armaturii normale, împiedicînd astfel căderea liberă a coliviei în puţ.
Lanţul fârâ fine (sin. Lanţ fără sfîrşit) e un lanţ ale cărui capete sînt îmbinate între ele astfel, încît apare ca fără început sau sfîrşit.
Lanţul de bicicleta sau de motocicleta e un lanţ articulat simplu, format din eclise articulate prin bolţuri cu role tubulare, care servesc ca distanţiere între eclise.
î. ~-câlâuzâ. Nav.: Lanţ de calibru mai mic decît al lanţului ancorei, folosit la navele fluviale pentru uşurarea smulgerii -Ancorei. Acest lanţ trece din puţ printr-un rai fixat la capătul unei bare (numită cap de şarpe) şi se fixează la o cheie de Ia diamantul ancorei. Sin. Erchet.
2. de havat. Ut., Mine: Organ folosit la majoritatea tipurilor de maşini de havat şi la unele tipuri de combine miniere, pentru a purta cuţitele şi a transmite acestora forţa necesară pentru tăierea rocilor. E un lanţ articulat, o parte din zalele sale avînd şi rolul de suport pentru cuţitele de havat. Lanţul de havat de cea mai simplă formă (v. fig. /) e compus din: zale port-cuţit, zale de legătură, bolţuri de îmbinare şi şuruburi pentru fixarea cuţitelor. Zalele au nervuri laterale, cu ajutorul cărora lanţul e ghidat de braţ, iar zalele port-cuţit au la partea superioară unu sau două locaşuri pentru aşezarea cuţitelor, aşezate în 5-*-9 poziţii diferite, dispuse astfel încît cuţitele să facă cu planul axial al lanţului unghiuri cuprinse între 0° şi 43--*50° de ambele părţi; în felul acesta, vîrfurile cuţitelor unui
lanţ sînt aşezate după 5***9 plane diferite şi acoperă în total 10**15 cm, tăind un făgaş cu grosimea mai mare decît a braţului maşinii de havat (v. fig. II). Zalele port-cuţit se aşază în lanţ dupădiferitescheme, dintre cari cea mai obiş- '	A
nuită e în „V răsturnat"
(v. fig. ///), în care cuţitele se succed, alternativ, de o parte şi de alta a planului axial al lanţului, începînd cu planele cele mai apropiate de acesta, spre periferie.
/. Lanţ de havat.
1) zale port-cuţit; 2) zale de legătură; 3) bolţ de îmbinare; 4) cuţit de havat; 5) şurub pentru fixarea cuţitelor; 6) nervură de ghidaj a lanţului.
ol]1
Sensulmişcării lanţului
Plasarea cuţitelor unui lanţ (cu şapte linii).
III. Schema de dispunere a cuţitelor pe un lanţ cu şapte linii şi zale port-cuţit cu un singur locaş, la tăierea în roci de tării diferite.
în cazul cînd unele zale port-cuţit sînt echipate cu două locaşuri, acestea sînt totdeauna dispuse simetric faţă de planul axial.
în rocile cu duritate neuniformă, spre a evita devierea făgaşului spre zona mai moale, schema lanţului se modifică sporindu-se numărul cuţitelor din zona mai dură.
Cuţitele se fixează în locaşurile din zale cu ajutorul unor şuruburi de presiune; pentru a asigura cuţitului o poziţie normală în timpul tăierii, şurubul trebuie introdus în locaşul din faţa cuţitului, în sensul mersului lanţului. în mod excepţional, la unele tipuri de zale, cu locaşuri pentru două cuţite, din lipsă de spaţiu, şurubul de fixare al unui cuţit se găseşte în partea dinapoi.
Zalele lanţurilor se confecţionează prin matriţare, din oţel crom-molibden sau din oţel de cementare. Piesele de îmbinare (bolţuri, bucele), cum şi feţele de îmbinare şi nervurile de ghidare ale lanţurilor, se prelucrează, se tratează termic şi se rectifică. Rezistenţa Ia rupere a lanţurilor de havat e de 30---60 tf, sau chiar mai mult. Această rezistenţă asigură un coeficient de siguranţă foarte mare (20---30), faţă de forţa de tracţiune calculată, spre a face faţă condiţiilor deosebit de grele de lucru (şocuri, ungere insuficientă) din timpul havajului.
Randamentul lanţului e mic (0,3--*0,4), deoarece cea mai mare parte a forţei de tracţiune dezvoltate e destinată să învingă frecările (dintre cuţite şi rocă, dintre nervurile de ghidaj şi braţ, dintre elementele lanţului în punctele de înscriere în curbă şi frecarea suplementară produsă asupra părţii lanţului care se deplasează în gol, datorită lăsării rocii pe braţ şi pătrunderii materialului tăiat în scobitură).
Lanţurile de havat pot fi clasificate după diferite criterii, cele mai importante fiind următoarele:
După forma scobiturii tăiate (făgaşului), se deosebesc lanţurile indicate mai jos.
Lanţuri plane: Lanţuri cari execută scobituri plane. în deplasarea lor, cuţitele acestor lanţuri execută o jumătate de cursă activă, tăind roca, şi se întorc apoi în gol prin făgaşul tăiat anterior; se folosesc la maşinile de havat obişnuite.
Lanţ de havat
77
Lanţ de havat
Lanţuri în spaţiu: Lanţuri cari execută scobituri curbe. Se folosesc la maşinile de havat şi la combinele cu braţe curbe, cum şi la unele tipuri mai vechi de combine, cari taie con-ture închise.
Lanţuri de contur:
Lanţuri cari execută scobituri după o curbă care închide un contur. Se folosesc la combinele moderne, cari taie roca după un anumit contur.
Spre deosebire de lanţurile plane şi de cele în spaţiu, cuţitele lanţurilor de contur sînt active pe întreaga lor cursă, cu excepţia porţiunii în care se înscriu pe roata de acţionare»
După poziţia bolţurilor de articulaţie, se deosebesc (v. fig. IV):
Lanţuri cu bolţurile perpendiculare pe planul lor: Lanţuri cu sistem de articulare care le permite să ia forma unei curbe plane, scobitura fiind în planul lanţului.
Acest sistem e folosit la toate lanţurile plane.
Lanţuri cu bolţurile cuprinse în planul lor: Lanţuri cu sistem de articulare care le permite să ia tot forma unei curbe plane, însă cu cuţitele aşezate astfel, încît scobitura e perpendiculară pe planul lanţului. Âcest sistem e folosit la lanţurile de contur.
IV. Sisteme de articulare a lanţurilor. a) cu bolţuri perpendiculare pe planul lanţului ; h) cu bolţuri în planul lanţului; c) cu dubla articulaţie; î) za port-cuţit; 2) za de legătură; 3) bolţul zalei de legătură ; 4) bolţ între zaua port-cuţit şi zaua de legătură;
5) cuţit; 6) şurub de strîngere.
Lanţuri cu dublă articulaţie: Lanţuri avînd între zalele port-cuţit un bolţ cuprins în planul lanţului, şi două bolţuri perpendiculare pe planul lanţului, ceea ce permite acestuia să se înscrie pe o curbă în spaţiu. Acest sistem de articulaţie se foloseşte la lanţurile în spaţiu.
După forma zalelor de legătură (v. fig. V), se deosebesc lanţurile descrise mai jos.
Lanţuri cu zale de legătură laterale (v. fig. V o): Lanţuri la cari zalele port-cuţit au două urechi prelucrate, prinse cu o pereche de zale de legătură, cari au proeminenţe cilindrice cari pătrund în urechile zalelor port-cuţit şi se îmbină prin nituri. Construcţia e relativ simplă, însă nu asigură transmisiunea egală a eforturilor pe cele două zale laterale, din cauza dificultăţilor de a asigura cu precizia necesară aceeaşi distanţă între axele proeminenţelor la ambele zale.
Lanţuri cu zale de legătură centrale masive (v. fig. V b): Lanţuri cari elimină dezavantajele construcţiei lanţurilor cu zale de legătură laterale, dar creează probleme constructive mai greie, întrucît extremităţile zalelor port-cuţit sînt turnate cu o scobitură interioară.
Lanţuri cu zale de legătură în formă de şea (v. fig. Vc): Lanţuri derivate din lanţurile cu zale de legătură laterale, prin unirea acestora într-o singură piesă, cu ajutorul unei legături în partea superioară. Această soluţie, datorită apropierii orificiilor zalelor port-cuţit, permite să se micşoreze pasul lanţului la circa 125 mm (faţă de 190 mm, care e pasul ia celelalte tipuri de lanţuri).
Lanţuri fără zale de legătură (v. fig. VI): Lanţuri compuse numai din zale port-cuţit, avînd la un capăt o ureche centrală, iar la celălalt, o ureche bifurcată, în acest mod, pasul lanţului scade la mai puţin decît 90 mm, ceea ce permite folosirea unei roţi de acţionare cu 8**• 10 dinţi, faţă de 4***6 dinţi cîţi sînt necesari la celelalte construcţii; aceasta conduce la o solicitare cu şocuri mai reduse şi micşorează efortul din lanţ. Micşorarea pasului permite ca schema lanţului să se adapteze^mai bine caracteristicilor rocii. în rocile moi, parte din zalele port-cuţit pot fi înlocuite cu elemente de legătură, de formă asemănătoare, dar fără locaş pentru cuţite. —
Oricare ar fi tipul de zale folosit, e bine ca sistemul de îmbinare să evite uzura zalelor, cari sînt costisitoare. în acest scop, bolţul de legătură e asigurat contra rotirii în piesele laterale (sau în piesa laterală) şi e montat pe o bucea în piesa centrală.
VI. Lanţ fără za de legătură. 1) tampon.
V. Formele constructive ale zalelor, o) cu za de legătură laterală; b) cu za de legătură centrală, masivă; c) cu za de legătură în-formă de şea; î) za de legătura; 2) za port-cuţit; p) unghiul de înclinare a cuţitului faţă de axa lanţului.
VII. îmbinarea zalelor, a) cu zale de legătură laterale cu proeminenţe nituite, fără bucea; b) cu bolţ nituit şi bucea; c) cu bolţ fixat prin cui îndoit şi bucea.
în acest fel, uzura se limitează la bolţ şi la bucea. La construcţiile mai vechi, bolţurile se nituiesc, iar la cele recente, hoiturile se fixează cu inele elastice, cu un nit sau cu un cui îndoit (v. fig. VII).
După numărul de plane (linii) după cari sînt aşezate cuţitele de havat, se folosesc lanţuri cu 5, 7 şi 9 linii.
Lanţ de tuaj
78
Lanţ, transmisiune cu
VIII. Lanţ mixt.
1) za cu un cuţit; 2) za cu două cuţite.
După numărul de cuţite pe element, se folosesc:
Lanţuri cu un singur cuţit pe element (v. fig. /): Lanţuri folosite în roci moi.
Lanţuri cu două cuţite pe element (v. fig. V c şi VIII): La aceste lanţuri, pentru a putea aşeza două cuţite pe toate zalele, afară de cele cari au
cuţitele aşezate în	\	Pl	.1	2
planul axial, locaşul respective mult ieşit în afară. Întrucît acest lucru conduce la sporirea frecării dintre lanţ şi rocă, forma aceasta e puţin răs-pîndită.
Lanţuri mixte (v. fig. VIII):	Lanţurile
cele mai răspîndite pentru h ava rea în roci dure. Pentru cuţitele aşezate la O--* 15° faţă de planul axial, zalele au cîte un singur locaş. Pentru cuţitele mai înclinate, zalele au cîte două locaşuri.
După gradul de echilibrare, se deosebesc:
Lanţuri echilibrate longitudinal: Lanţuri la cari deformarea longitudinală a lanţului e evitată prin transmiterea efortului de deformare longitudinal al unei zale port-cuţit la zaua următoare. De exemplu, lanţul din fig. V c e echilibrat longitudinal prin proeminenţele cari apasă asupra zalei de legătură în formă de şea, iar lanţul din fig. VI e echilibrat prin tampoanele 1, cari apasă pe tampoanele similare ale elementelor învecinate.
Lanţuri neechilibrate longitudinal: Lanţuri la cari deformarea longitudinală e împiedicată numai de nervurile zalelor (v. fig. Va şi V b).
Lanţuri echilibrate transversal: Lanţuri Ia cari echilibrarea transversală se obţine prin folosirea a două cuţite aşezate simetric pe fiecare za port-cuţit (v. fig. V c).
Lanţuri parţial echilibrate transversal: Lanţuri mixte, cari au
o	parte din zalele port-cuţit cu un singur cuţit şi altele cu două cuţite, şi cari sînt parţial echilibrate transversal (v. fig. VIU).
Lanţuri neechilibrate transversal: Lanţuri cu un singur cuţit pe za, şi neechilibrate transversal, deformarea laterală a lanţului fiind împiedicată prin nervurile zalelor şi prin alegerea judicioasă a schemei lanţului (v. fig. III).
Orice sistem constructiv şi de montare a lanţului s-ar folosi, echilibrarea transversală nu se poate realiza în cazul rocilor de duritate neuniformă. în astfel de condiţii e necesar să se folosească lanţuri cu mare rigiditate transversală (jocuri mici, suprafeţe de contact mari între elementele succesive).
1.	~ de tuaj. Nav. V. sub Tuior.
2. /v/ laminat. Tehn., Metg. V. sub Lanţ.
3. ~ tăietor. Ind. lemn.:	Sin. Ferestrău-lanţ (v. Ferestrău).
4.	transmisiune cu Tehn.: Mecanism format din ţul utilizat ca element flexibil, roata de lanţ conducătoare, sau mai multe roţi conduse, dispozitivul pentru întinderea lanţului, organele de ungere şi apărătoarea (care în unele cazuri lipseşte sau e înlocuită cu o carcasă asemănătoare cu a reductoarelor).
Roţile pentru lanţuri articulate au forme constructive diferite (v. fig. /), după scopul la care servesc, danturile lor fiind adecvate lanţurilor cu cari urmează să fie conjugate. Roţile mici se execută prin forjare din oţel carbon sau din oţel crom-nichel şi se supun, după prelucrările mecanice, unui tratament termic necesar pentru durificarea suprafeţelor active ale dinţilor; roţile mari (cu număr de dinţi peste 30*"40) se toarnă de obicei din oţel sau din fontă. Roţile cu dimensiuni foarte mari se execută din două jumătăţi.
sub
lan-
una
Dantura roţilor cu pas standardizat se execută cu trei freze: prima freză, utilizată pentru roţi cu 9* * * 12 dinţi; a doua freză, la roţile cu 13---19 dinţi, şi a treia, pentru roţile cu peste 19 dinţi.
I. Diferite forme de roţi pentru transmisiunile cu lanţuri articulate.
II. Roţi pentru lanţuri industriale.
Roţile pentru lanţurile industriale (sin. Role) se folosesc ca roţi mobile sau de ghidare, în special la palanele cu melc şi la vinciurile cu acţionare manuală, iar uneori şî la cele cu acţionare mecanică. Roata se toarnă (obişnuit) din fontă, avînd janta cu sau fără borduri (v. fig. II).
La roţile folosite în mecanismele cu acţionare manuală, diametrul se alege ^20 d, iar pentru acţionare mecanică ^30 d, d fiind diametrul sîrmei zalei. Deoarece turaţia acestor roţi, cari se rotesc liber pe axul lor, e redusă, nu e necesară montarea unor bucele de bronz (cusineţi) în butucul roţii.
De obicei, randamentul acestor roţi e 7^0,95.
Roţile profilate pentru lanţ se folosesc ca roţi de acţionare la palanele şi la vinciurile manuale, la cari se utilizează lanţuri calibrate. Roata profilată (v. fig. III) se toarnă din fontă (în cazuri speciale şl din oţel) şi are pe jantă o serie de scobituri (dinţi) al căror profil corespunde formei zalei calibrate. Datorită profilului descris, roata angrenează cu lanţul care se înfăşoară pe ea, transmiţîndu-i mişcarea necesară. Randamentul roţilor profilate e de circa 0,93, frecările dintre roată şi lanţ
IV. Urechi de ghidare pentru lanţuri.
fiind mari. Cînd unghiul de înfăşurare a lanţului pe roata profilată e sub 180°, e necesar să se prevadă o roată de ghidare sau o carcasă de ghidare.
Lanţ	79	Lanţ	de	cuadripoli
Urechile de' ghidare (v. fig. IV) se folosesc la lanţurile de tracţiune acţionate manual şi au rolul de a împiedica lanţul să sară de pe janta roţii. De obicei, urechile de ghidare se montează liber pe axul roţii respective.
Cheile pentru lanţ sînt dispozitive folosite pentru împreunarea lanţurilor de ancoră. Se deosebesc: chei de împreunare, chei-vîrtej şi chei terminale (v. şî sub Cheie 3).
Zalele de ajutor (v. fig. V) se compun din două piese asemănătoare, fiecare cu cîte două găuri şi doi spini. Piesele se introduc în cele două zale de la capetele lanţului şi se încheie prin spinii respectivi, legîndu-se apoi cu sîrmă. Zalele de ajutor se folosesc ca verigi provizorii, la lanţurile de transport rupte în timpul funcţionării, pentru îmbinarea capetelor lor.
Tobele pentru lanţ (v. fig. VI) servesc ca organe de înfăşurare pentru lanţurile de transmisiune. Primazaa lanţului se fixează în interiorul tobei, iar cînd aceasta se roteşte, lanţul se înfăşoară pe suprafaţa ei laterală.
Tobele se execută prin turnare din fontă sau în construcţie sudată din tablă de oţel.
V. Za de ajutor.
1) inel; 2) gaura; 3) spin,
V/. Construcţia tobei pentru lanţ.
îs m
Vil. Schemele transmisiunilor cu lanţ, echipate cu diferite dispozitive de întindere.
La dispozitivele automate (v. fig. VII), întinderea lanţului se obţine prin forţa elastică a unui arc spiral (schemele a, b şi c) sau prin acţiunea unei greutăţi (schema i); la dispozitivele
manevrabile (v. fig. VII), întinderea lanţului se realizează prin înşurubarea succesivă a unui şurub (schema h), respectiv prin permutarea şi fixarea în noua poziţie a reazemului roţii de întindere (schemele /', k, I).
Ungerea transmisiunilor cu lanţ (obligatorie în orice condiţii de funcţionare) poate fi: ungere periodică manuală, cu un ungător obişnuit sau cu o perie îmbibată cu ulei (la viteze ale lanţului sub 4 m/s); ungere periodică prin demontarea şi cufundarea lanţului, pentru un timp oarecare, într-o baie de ulei (la viteze sub 4 m/s); ungere continuă cu ungător cu picu-rător, care e cea mai obişnuită (la viteze între 4 şi 6 m/s); ungere continuă în baie de ulei (la viteze între 6 şi 7,5 m/s); ungere sub presiune, ^centralizată (la viteze peste 7,5 m/s).
1.	Lanţ. 3. Gen.: înşiruire de elemente, obiecte, stări, etc., identice sau asemănătoare, caracterizată printr-o anumită relaţie de legătură între elementele succesive.
2.	Ind. piei.: O înşiruire de lanţuri (bucle) legate într-o anumită ordine, formînd cusătura.
3.	~ cu legaturi complete. C/c. pr.V. sub Probabilitate.
4.	~ de angrenaje. Mş.; Şir de angrenaje succesive, situate în plane diferite, cari îşi transmit mişcarea de la unul la altul. Lanţul de angrenaje se mai numeşte tren de angrenaje.
La un lanţ de n angrenaje, pe arborele conducător şi pe cel condus sînt calate cîte o singură roată dinţată (conducătoare, respectiv condusă), iar pe ceilalţi arbori (intermediari) sînt calate cîte două roţi dinţate.
Raportul total de transmitere al lanţului
Lungimea tobei depinde de lungimea lanţului de înfăşurat; diametrul tobei se ia de minimum 20 d şi grosimea peretelui tobei (de fontă) poate fi de 0,75* * * 1,3 d, unde d (mm) e diametrul nominal al barei zalelor lanţului. Suprafaţa laterală a tobei e, fie netedă, fie cu un şanţ elicoidal de ghidare a lanţului, acest şanţ avînd adîncimea 1,75 d şi lăţimea 3 d.
Dispozitivele de întindere a lanţurilor se folosesc în transmisiuni atît pentru a compensa lungirea lanţului provocată de uzură, cît şi pentru a mări unghiul de înfăşurare pe roata mică.
n 112 ?23 ^34 e egal cu produsul raporturilor /12, ..., /23, in (^+1) ale fiecărui raport se exprimă sub forma
'ln {n-\-1)
de transmitere angrenaj
parţiale parţial. Acest
'1*-
co
=(-iy
ZlZ2'"Z'n
o oomm o
O 0##0 O.
unde co1( co^, nv nn sînt vitezele unghiulare şi turaţiile roţii conducătoare, respectiv conduse ale lanţului de angrenaje, iar S2S3**'Vm Şi z&2"z'n sînt numerele de dinţi ai roţilorcon-duse, respectiv conducătoare ale angrenajelor parţiale.
Roata condusă are acelaşi sens de rotaţie ca şi cea conducătoare, sau sens contrar acesteia, după cum numărul n de angrenaje exterioare e impar sau par.
5.	~ de cartele. Ind. text.: Sistem de carteleînsăilate(legate) una de alta, folosit pentru un desen de ţesătură (v. fig.). Pentru fiecare fir de bătătură, sub mişcarea unei
prisme, intră în acţiune cîte o cartelă, care are găuri şi plinuri, pentru comanda mişcării iţelor.
Pentru desenele mari, cari se execută pe războaie cu mecanism Jacquard, sînt necesare sute sau mii de cartele, în număr egal cu al firelor de bătătură din raport; ele se însăilează cu o maşină specială pentru formarea lanţului de cartele. Sin.
Cartele însăilate.
6.	~ de cuadripoli. Te/c.: Succesiune de cuadripoli conectaţi astfel, încît bornele de ieşire ale unuia sînt legate la bornele de intrare ale celui care îi urmează (conexiune în cascadă, sau în lanţ). Un lanţ de cuadripoli constituie un cuadripol compus (v. sub Cuadripol). Se foloseşte pentru realizarea filtrelor electrice, pentru sinteza cuadripolilor, pentru modelizarea aproximativă a liniilor cu constante repartizate (v. Linie electrică artificială), etc. Dacă la fiecare pereche de borne de joncţiune se realizează adaptarea impedanţelor-imagini, respectiv iterative, ale cuadripolilor consideraţi, lanţul se numeşte lanţ adaptat pe imagini, respectiv lanţ iterativ (sau structură iterativă).
i° ** °i o «no» o
Lanţ de cartele.
Lanţ de dimensiuni
80
Lanţ de izolatoai*6
Lanţ de dimensiuni.
1.	~ de dimensiuni. Mş.: Şir de dimensiuni cari formează un contur închis şi sînt aşezate într-o anumită succesiune, care determină poziţia relativă a suprafeţelor şi a axelor uneia sau a mai multor piese ale unei maşini sau ale unui mecanism (v. fig.). Dimensiunile pieselor din componenţa lanţului se numesc elemente componente. Jocul, strîngerea sau deplasarea relativă a unei piese faţă de alta se consideră ca elemente independente ale lanţului şi, spre deosebire de celelalteelementecomponente, pot avea dimensiunea nominală egală cu zero.
Elementul lanţului de dimensiuni care în procesul de prelucrare sau de montare se obţine ultimul e numit element de închidere.
Din punctul de vedere al influenţei pe care o au asupra elementului de închidere, elementele componente ale unui lanţ de dimensiuni pot fi: elemente măritoare, dacă mărirea lor are ca rezultat final mărirea elementului de închidere; elemente reduca-toare, dacă mărirea lor are ca rezultat final micşorarea elementului de închidere.
După aşezarea în spaţiu a elementelor componente, lanţurile de dimensiuni se clasifică în:/ a n ţ u r i de dimensiuni lineare, la cari toate dimensiunile din componenţa lanţului sînt paralele între ele şi legate printr-o relaţie de dependenţă lineară; lanţuri de dimensiuni plane, la cari toate dimensiunile din componenţa lanţului sau numai o parte din ele nu sînt paralele, însă se găsesc în acelaşi plan sau în plane paralele; lanţuri de dimensiuni spaţiale, la cari toate dimensiunile din componenţa lanţului sau numai o parte din ele nu sînt paralele şi se găsesc în plane neparalele.
Unghiurile intră numai în componenţa lanţurilor plane sau spaţiale, cu valoarea lor exprimată în grade sau în unităţi I ineare.
La rîndui lor, cele trei feluri de lanţuri de dimensiuni menţionate mai sus pot fi:
Lanţuri de dimensiuni de' asamblare, formate din dimensiunile dintre ansamblurile maşinii sau mecanismului (lanţuri de legătură) sau din legăturile reciproce dintre piesele unui ansamblu (lanţuri ale ansamblului); se stabilesc pentru realizarea preciziei prescrise (la asamblare), în scopul asigurării funcţionării normale a maşinii sau a utilajului.
Lanţuri de dimensiuni de execuţie, formate din dimensiunile cari determină poziţiile reciproce ale axelor sau suprafeţelor unei singure piese; se stabilesc pentru asigurarea preciziei prescrise (la execuţie) în aşezarea relativă a axelor şi suprafeţelor piesei.
La stabilirea lanţurilor de dimensiuni ale unei maşini sau ale unui mecanism trebuie respectate următoarele reguli de bază: numărul lanţurilor de dimensiuni cari trebuie calculate e totdeauna egal cu numărul gradelor de libertate ale pieselor ansamblului respectiv; în lanţurile de dimensiuni intră numai cotele cari formează un contur închis şi ale căror abateri influenţează precizia uneia dintre dimensiunile conturului; elementele componente ale unui lanţ de dimensiuni se notează cu o aceeaşi literă care are un indice numeric diferit; elementele componente ale lanţului se numerotează (cu indice) succesiv în sensul de rotire al acelor unui ceasornic; numerotarea se începe cu elementul component învecinat cu elementul de închidere; elementul de închidere se notează cu o literă oarecare şi cu un indice format din litera cu care s-au notat elementele componente ale lanţului respectiv; notaţia elementului component de compensare (dacă există) se încadrează într-un dreptunghi. —
Rezolvarea lanţurilor de dimensiuni* consistă în determinarea prin calcul a dimensiunilor limită sau a abaterilor limtă
de Ia dimensiunile nominale ale elementelor lanţului, în scopul asigurării condiţiilor tehnologice şi de funcţionare ale pieselor sau ale ansamblurilor respective.
Practic urmează să fie soluţionată una dintre următoarele două probleme:
Problema directa: Fiind date toleranţele (abaterile limită) ale tuturor elementelor componente ale lanţului, se determină prin calcul toleranţa elementului de închidere (abaterile limită).
Problema indirecta: Fiind dată toleranţa elementului de închidere (abaterile limită), se determină prin calcul valorile cele mai raţionale pentru toleranţele elementelor componente ale lanţului (abaterile limită).
Cele două probleme pot fi rezolvate în condiţii de interschimbabilitate, fie completă (în cazul pieselor, maşinilor sau mecanismelor fabricate în masă sau în serii mari), fie limitată (în cazul pieselor, maşinilorsau mecanismelor fabricate în serii mici sau cu bucata).
Problema directă se rezolvă prin următoarele două metode: metoda „la maxim şi minim", care consistă în însumarea aritmetică a toleranţelor tuturor elementelor componente ale lanţului considerat; metoda bazată pe legea dispersiunii din teoria probabilităţilor, care consistă în însumarea pătratică a toleranţelor elementelor componente, cu considerarea poziţiei efective a centrului de grupare şi a formei curbei de distribuţie a dimensiunilor efective probabile ale fiecărui element component al lanţului.
Problema indirectă poate fi rezolvată: în condiţii de interschimbabilitate completă, plecînd de la calculul „la maxim şi minim"; în condiţii de interschimbabilitate completă, aplicînd procedeul tatonărilor (consistă în stabilirea valorilor iniţial necesare în calcul pe baza materialelor statistice sistematizate ale uzinei respective, cu verificarea ulterioară şi eventuala modificare a tuturor abaterilor limită stabilite prin calcul pentru elementele componente) sau procedeul valorilor egale ale toleranţelor (consistă în a admite iniţial că toate toleranţele elementelor sînt egale, în determinarea toleranţelor şi, ulterior, în corectarea valorilor obţinute, în funcţiune de greutatea de prelucrare a pieselor respective); în condiţii de interschimbabilitate limitată.
în ultimul caz, rezolvarea problemei indirecte se poate face prin: metoda asamblării selective (se aplică în cazul lanţurilor formate din numai 3-*-4 elemente), care consistă în includerea în lanţul de dimensiuni a unor elemente cari aparţin unor piese cari se măsoară în prealabil şi se sortează pe grupuri corespunzătoare; metoda ajustării, care consistă în includerea în lanţul considerat a unei piese cu un element (numit compensator) a cărei mărime poate fi modificată la montaj prin aşchiere; pentru a evita erorile ca element compensator nu trebuie aleasă o dimensiune comună mai multor lanţuri; metoda reglării, similară ultimei, de care se deosebeşte prin faptul că modificarea dimensiunii compensatorului se obţine cu o piesă specială, fie fixă (garnituri de diferite grosimi), fie mobilă (piese cari pot fi deplasate în scopul modificării dimensiunii, ca pene, şuruburi, etc.).
Rezolvarea problemei indirecte în condiţii de Interschimbabilitate limitată permite lărgirea cîmpurilor de toleranţe ale tuturor elementelor lanţului şi, în consecinţă, reducerea costului prelucrării pieselor.
E necesar să se calculeze lanţuri de dimensiuni la diverse angrenaje, la arbori netezi sau canelaţi şi la diferite piese cuplate pe ei, roţi de fricţiune, etc., şi nu e nevoie să se calculeze la transmisiuni prin curele, lanţuri, articulaţii cardanice, cuplaje elastice, etc.
2.	~ de izolatoare. E/t.: Ansamblu de izolatoare de sus-pensiune articulate între ele, echipat cu armaturi accesorii,
Lanţ de roţi dinţate	81	Lanţ
folosit pentru prinderea de suporturi a conductoarelor-funie ale liniilor electrice de înaltă tensiune şi a conductoarelor-funie
ax de rotaţie distinct de ale celorlalte. La un lanţ de « roţi dinţate, prima roată e roata conducătoare a lanţului, iar ultima e roata lui condusă, celelalte —2 roţi fiind roţi intermediare. Raportul total de transmitere al acestui lanţ de roţi dinţate
e egal cu produsul raporturilor de transmitere parţiale /12, *23’	V-1#	’ a*e f|ecărei perechi de roţi angrenate 1-2, 2-3, •••
•••, n-1—n. Acest raport se exprimă sub forma
Rj
'1n
«-1
n—1
Zi
• /. Lanţuri de izolatoare. o1( o2 şi a8) de susţinere, simple (o^ şi o2) $i dublu (o3); b) de întindere simplu; 0 cîrlig; 2) ochi; 3) coarne superioare; 4) izolatoare; 5) nuca; 6) coarne inferioare; 7) jug de susţinere; 8) ochi de susţinere; 9) clemă de susţinere;
10) clemă de tracţiune; 11) clemă de legătură; 12) conductor.
constituind barele staţiunilor electrice de transformare şi de conexiuni. Izolatoarele pot fi cir capă, cu inimă plină sau de tip bară; armaturile accesorii sînt: tijele cu două capete pentru articularea izolatoarelor cu capă, piese de prindere (ochi de suspensiune, nucă cu ochi, jug la lanţurile duble), piese de protecţie, la tensiuni de la 35 ,kV în sus (coarne simple sau duble, inele, semiinele, cu spirale.etc.).
Lanţul e suspendat la o extremitate de suport printr-un cîrlig, iar la cealaltă extremitate susţine o clemă de care e prins conductorul.
Lanţurile de izolatoare pot fi: de suspensiune sau de întindere (după cum suportă numai greutatea conductorului cu sarcinile suplementare datorite chiciurii şi vîntului sau întreaga tracţiune din conductor); simple, duble sau multiple (din unu, două sau mai multe şiruri paralele), după siguranţa mecanică cerută (v. fig. /).
Numărul izolatoarelor unui şir depinde de tensiunea nominală, de nivelul de izolare cerut şi de tipul izolatoarelor şi e influenţat de felul suportului (de lemn sau metalic), de altitudine şi de unele condiţii favorabile conturnării (v. fig. II).
II. Lanţuri de izolatoare de suspensiune pentru foarte înaltă tensiune (380 kV). a) din 20 de izolatoare cu capă, inel de protecţie şi coarne; b) din trei izolatoare bară, inel de protecţie şi coarne.
i.	~ de roţi dinţate. Mş.; Şir de roţi dinţate angrenate consecutiv (în serie) în acelaşi plan, fiecare roată avînd un
undee^, to^, Rj , Rj , %v sînt, respectiv, vitezele unghiulare,
razele cercurilor de divizare şi numărul de dinţi ai roţii conducătoare şi ai roţii conduse.
Roata condusă are acelaşi sens de rotaţie ca şi roata conducătoare, sau sens contrar acesteia, după cum numărul # — 2 de roţi intermediare e impar sau par.
Valoarea raportului de transmitere nu depinde de dimensiunile roţilor dinţate intermediare, al căror rol e de a transmite mişcarea de rotaţie de la roata conducătoare la cea condusă, cînd distanţa dintre axele acestora e prea mare, pentru a putea folosi un singur angrenaj, fiecare roată intermediară schimbînd sensul de rotaţie al roţii anterioare. Sin. Tren de roţi dinţate, Serie de roţi dinţate.
2.	~ de soluri. Ped.: Asociaţie de soluri formate pe acelaşi tip de rocă-mamă, în regiuni cu energie de relief moderată, succedîndu-se într-o ordine determinată, din cumpăna apelor pînă în vale. Diferenţierea solurilor dintr-un lanţ (definit, în general, prin componenţa solurilor din succesiune) e datorită eroziunii şi drenajului intern şi extern, provocate de condiţiile variate de relief. Astfel: pe placore, lipsa sau imperfecţiunea drenajului provoacă formarea de soluri pseudogleizate; pe culmi cu eroziune normală se găsesc soluri bine levigate şi drenate, în general cu profil lung; pe pante, din cauza eroziunii accelerate, se găsesc în general soluri scurte (de grosime mică), la cari se simte influenţa caracterelor rocii-mame, soluri-schelete sau roca la zi; la poalele versantului se formează soluri coluviale, adeseori gleizate. Lanţul de soluri e o unitate cartografică utilizată în special în cartarea pedologică la scări mijlocii şi mici, în regiuni complexe, în cari nu pot fi delimitate cartografic toate unităţile taxonomice separate. Sin. Catenă de soluri.
3.	~ de televiziune. Te/c.: Lanţ de transmisiune (v.) folosit pentru captarea, transmiterea şi redarea imaginilor televizate.
4.	~ de transmisiune. Telc.: Totalitatea mijloacelor tehnice concrete cari asigură realizarea uneia sau a mai multor căi de transmisiune a semnalelor purtătoare de informaţii, incluziv instalaţiile anexe de alimentare, control, protecţie, semnalizare, măsură, rezervă, etc. V. şi Cale de transmisiune, Radioreleu.
5.	fabricaţie în Tehn. V. Fabricaţie în lanţ, sub Fabricaţie.
6.	~ frigorifer. Ind. alim.: Ansamblul de instalaţii cari asigură continuitatea procesului de păstrare a alimentelor prin conservarea la frig, începînd de la locul de producţie pînă la locul de consum.
Pentru realizarea lanţului frigorifer sînt necesare mijloace de răcire la locul de producţie (frigorifere în abatoare, în fabrici de produse lactate, etc.), în timpul transportului (vagoane, camioane sau containere frigorifere), la locul de stocaj (antrepozite frigorifere), la centrele de distribuţie (camere, dulapuri sau vitrine frigorifere) şi la consumatori (dulapuri frigorifere).
7.	~ Markoff. C/c. pr. V. sub Probabilitate.
8.	Lanţ. 4. Chim.: Ansamblu de atomi legaţi între ei prin covalenţe. Lanţul de atomp poate fi deschis sau închis; In ultimul caz, lanţul se numeşte ciclu.
6
Lanţ
82
Lanţ cinematic
Lanţuri topografice, o) lanţ de triunghiuri; b) lanţ de patrulatere;c) lanţ de poligoane.
1.	Lanţ. 5. Topog.: Formă de canevas (v. Canevas 2) în care reţeaua de triangulaţie (geodezică sau topografică) se desfăşoară de-a lungul unei zone sau al unei fîşii de teren cu lăţime mică în raport cu lungimea. Se deosebesc (v. fig.): lanţ de triunghiuri (a), lanţ de patrulatere (b), şi lanţ de poligoane (c).
în fotogrammetrie, lanţul obişnuit, prin intermediul căruia se desfăşoară triangulaţia plan-radială, nadirală, e lanţul de romburi.
2.	~ primordial. Geod. :
Lanţ de triunghiuri geodezice de ordinul I (superior), dirijat aproximativ pe meridiane şi paralele, care constituie baza ridicărilor geodezice ale unei ţări (v. şî sub Triangulaţie) şi a cărei poziţie e stabilită uneori prin convenţie internaţională.
Distanţa aproximativă dintre lanţurile primordiale e de 150---250 km, iar lungimea laturilor triunghiurilor, respectiv distanţa dintre punctele vecine ale triangulaţiei, e de 30*** 60 km. La întretăierea a două lanţuri primordiale se stabileşte cîte o bază geodezică (cu lungimea de 6-* * 12 km) măsurată direct, şi se măsoară şi azimutul unei direcţii (linia a două puncte geodezice) cu meridianul locului (v. fig.). Punctul triangulaţiei căruia i se determină precis, prin metode astronomice, coordonatele geografice, se numeşte punct fundamental, şi de la el se pleacă pentru determinarea celorlalte puncte ale reţelei.
Lanţurile primordiale din ţara noastră sînt următoarele. pe meri- ţriangula.ţie geodezica formată din lanţuri di ane:	lanţul vestic	primordiale,
care Coboară din U ,	^	baza	fundamentală de triangulatie (linia
peste Munţii Apuseni,	alăturată	literei indică azimutul),
munţii Banatului şi continuă în Iugoslavia; lanţul central, care cuprinde Carpaţii răsă-riteni, regiunea oraşului Braşov şi continuă peste Bucureşti; lanţul estic, aproximativ pe Iitoralul Mării Negre; pe paralele:	lanţul nordic (în Nordul ţării); lanţul central, care
cuprinde Carpaţii meridionali, oraşul Braşov şi continuă în Nordul Dobrogei; lanţul sudic (în lungul Dunării).
3.	Lanţ, cheie deNav.: Bucată de lanţ de ancoră cu lungimea de 25 m (în unele ţări de 27 m). Un lanţ de ancoră e format, în general, din circa şase chei prinse între ele cu ajutorul unor chei de împreunare (v.), în care scop lanţurile au la capete cîte o za fără punte (pentru chei de împreunare cu bulon) sau cu punte (pentru chei de împreunare Kenter, etc.).
'4. Lanţ cinematic. Ms.: Sistem tehnic format din corpuri solide sau fluide, numite elemente, cari sînt astfel legate între ele, încît se asigură o mobilitate relativă a unuia faţă de altul. La un lanţ cinematic, care serveşte la transmisiunea mişcării, fiecare legătură dintre două elemente în contact e o cupla cinematicâ (v.).
Lanţul cinematic poate avea unu sau mai multe elemente cu mişcări independente, numite elemente conducătoare, celelalte fiind elemente conduse, antrenate de mişcarea celor conducătoare. Un lanţ cinematic trebuie să aibă cel puţin două elemente solide, iar unul dintre elementele conduse poate fi imobilizat, acesta fiind numit bază, batiu şi rareori şasiu (v. fig. I a şi b).
—77777—
3
I. Lanţuri cinematice.
1, 2,3,4) elemente cinematice; A, B, C, D) cuple cinematice; 77777) element cinematic imobilizat (bază).
II. Cuplă cinematică de clasa I. m—6—1=6—5=1.
Cuplele cinematice ale lanţului limitează libertatea de mişcare relativă a elementelor acestuia. După numărul condiţiilor de legătură impuse mişcărilor relative ale elementelor cuplelor
III. Cuplă cinematică de clasa m=6 —1=6—4 = 2.
IV. Cuplă cinematică de clasa ^=6—/=6—3 = 3.
V. Cuplă cinematică de clasa IV,
—1—6 — 2=4. (Cuplă rotoidă inferioară.)
cinematice, acestea se clasifică în cinci clase. Dacă se notează cu / numărul gradelor de libertate rămase în mişcarea relativă a elementelor cuplei cinematice, clasa m a cuplei, egală cu numărul condiţiilor de legătură, e.dată de formula:
m = G — l,
în care 6 e numărul gradelor de libertate pe cari le are un element (piesă, corp) liber în spaţiu.
Fig. II---VI reprezintă cele cinci clase în cari se încadrează cuplele cinematice, indieîndu-se atît gradele .de libertate pe cari le au elementele, cum şi cele interzise de forma constructivă a legăturii . (cuplei cinematice). îmbinarea din fig. VII, care uneori e considerată impropriu cuplă de clasa VI, e de fapt o încastrare, deoarece cele două elemente nu au nici o mişcare relativă unul faţă de altul.
în numărul / de grade de libertate luate în consideraţie la determinarea clasei.cuplei cinematice, trebuie considerate numai mişcările independente, nu şi cele cari sînt legate prin diferite * relaţii cu alte mişcări independente. Un astfel de exemplu e cupla-şurub (v. fig. VIII},
Ctiv
■fer'
VI. Cuplă cinematică de clasa V.
=6—1=6—1=5. (Articulaţie inferioară.)
Lanţ cinematic
83
Lanţ cinematic
la care, deşi şurubul (ca element mobil faţă de piuliţă) are o mişcare de translaţie v şi alta de rotaţie cox în jurul axei de translaţie x, între acestea există relaţia:
2 7T
în care p e pasul şurubului.
Lanţurile cinematice pot fi clasificate după diferite criterii. — După felul legăturii dintre elemente, se deosebesc: I a n-
determinată de mişcarea unui singur element. Fig. XII reprezintă un lanţ desmodrom cu unghiul oc ca parametru, astfel
VIL încastrare. ///=6—-/=6 —6 =0.
VIII. Cuplă-şurub de clasa V. m = 6 —/=6 —5=1.
ţ u r i cu cuple cinematice i n f e r i o o r e (v. fig. I a şi b) şi lanţuri cu cuple cinematice inferioare şi superioare (v. fig. IX). în fig. ,/X, 1, 2,3, 4 şi 5 sînt elementele, A-E articulaţii (cuple de clasa V) şi F cuplă cinematică superioară (de clasa IV).
— După structură se deo-
X. Lanţuri cinematice simple, a) închis; b) deschis.
XII. Lanţ cinematic desmodrom.
1) element conducător; 4) element fix; a) parametrul care determină poziţia celorlalte elemente ale lanţului (2 si 3).
XIII. Lanţ cinematic nedeterminat.
î) element conducător; 5) element fix; a) parametru! variabil care nu poate determina poziţia celorlalte elemente; ale lanţului (2, 3, 4)*
încît pentru orice poziţie a elementului 1 faţă de elementul 4 considerat fix, dată de unghiul a, se obţin poziţii univoc determinate pentru elementele2 şi 3. Fig. XIII reprezintă un fanţ cinematic nedeterminat, deoarece la o mişcare dată elementului 1 se obţin o infinitate de poziţii pentru celelalte elemente conduse.
Nedeterminarea unui lanţ cinematic poate fi eliminată, fie mărind numărul elementelor conducătoare la două (elementele 1,4) din fig. X/V), fie adău gînd o bară de cuplare (între ele-
IX. Lanţ cinematic plan cu cuple inferioare (A, 8, C, D, E) şi o cuplă superioară (F).
sebesc: lanţuri cinematice simple, la cari fiecare element se leagă de celelalte prin cel mult două cuple cinematice (v. fig. X); lanţuri cinematice complexe, !a cari cel puţin un element e legat de celelalte prin mai mult decît două cuple cinematice (v. fig. X/). —După numărul legăturilor dintre elemente, se deosebesc: lanţuri cinematice deschise, la cari cel puţin' un element e legat numai într-o singură cuplă cinematică (v. fig. X b şiX/6); lanţuri cinematice închise, la cari fiecare elemente leg;.tcel puţin la două cuple cinematice (v. fig. Xoşi XI a). — După posibilităţile de mişcare.ale elementelor conduse, se deosebesc:	lanţuri ci nemat ice dete'rminate sau
desmodrom e, la cari pentru o mişcare dată unuia dintre elemente (elementul conducător) se obţin poziţii univoc determinate pentru restul elementelor (elemente conduse), adică poziţia lor se determină cu ajutorul unui singur parametru;
.lanţuri cinematice nedeterminate sau n e-desmodrome, la cari poziţia lor nu poate fi univoc
XIV. Lanţ cinematic făcut desmodrom prin mărirea numărului de elemente conducătoare (1, 4).
prin adăugarea elementului de legătură 6.
XL Lanţuri cinematice complexe (elementele 2 şi 5 au cîte trei cuple cinematice), o) închis; b) deschis.
mentele 1 şi4'd;nfig. XV), în ambele cazuri obţinîndu-se condiţia de desmodromie.
Formula structurală a lanţului cinematic
e expresia gradului de mobilitate a acestuia. La un lanţ cinematic, desmodromia depinde atît de numărul elementelor cît şi de numărul şi clasa cuplelor cinematice; dar, înainte de a le lega prin cuple cinematice, elementele pot să aibă în spaţiu restricţiuni comune de mişcări, de exemplu rotaţie sau translaţie în jurul sau în lungul uneia sau al mai multor axe, sau atît rotaţie cît şi translaţie.
Dacă fe numărul restricţiunilor comune impuse elementelor înainte de a fi legate în lanţ cinematic, numărul gradelor de libertate L pe cari le au n elemente e Lf = n (6-/);
legînd între ele aceste n elemente în lanţ cinematic prin /%?=1
^jjTJ Cm cuple cinematice, unde Cfn e numărul cuplelor cinema-m—5
tice de clasa gradul de libertate al lanţului e
m-1
Lf=n(6-f)~ £
5
unde(/# — f)Cm reprezintă numărul gradelor de I ibertate interzise lanţului de cele Cm cuple, cinematice de clasa m, deoarece o cuplă de clasa m nu mai poate interzice decît (m — f) grade de „ libertate, restul de / grade de libertate fiind interzise anterior legării în lanţ.
6*
Lanţ cinematic
84
Lanţ cinematic
Dacă în acest caz se imobilizează un element, se mai interzic lanţului încă (6—/) grade de libertate şi se obţine mobilitatea lanţului
care se numeşte grad de mobilitate. Astfel, gradul de mobilitate al lanţului cinematic e numărul Mj al gradelor lui de libertate faţă de un element a! lui considerat imobil, iar
*	formula structurala a lanţului cinematic e:
m—1 m=S
Familii de lanţuri cinematice sînt clasele de lanţuri cinematice, grupate în funcţiune de numărul / de restricţiuni anterioare impuse mişcărilor elementelor unui lanţ cinematic.
Lanţul din familia zero (/= 0) are formula structurală (Somov-Malîşev):
7W0 = 6(«-1)-5C5-4C4-3C3-2C2-C1.
Fig. I b reprezintă un astfel de lanţ cinematic, cu gradul de mobilitate
Af0 = 6(»-1)-5C5-4C4-3 C3 = = 6 (4 — 1) —5*2 —4*1—3*1 = 1,
care e un lanţ spaţial. Un lanţ din familia zero, cu un singur
7
grad de mobi I itate, e folosit ca mecanism la escamotarea trenului de ate-risaj la avion (v. fig. XVI).
C\
XVI.	Lanţ cinematic spaţial folosit la escamotarea trenului de aterisaj la avion.	1
A) cupla de translaţie; 8 şi C) cuple sferice XVII. Lanţ cinematic din fade clasa III; D) cuplă de rotaţie.	milia	l («0^=0).
Lanţul cinematic din familia I are formula structurală:
Afi = 5(*-1)-4C5-3 C4-2C8-C2 .
XVIII. Mecanism de familie I folosit la maşina de găurit.
Fig. XVII reprezintă un lanţ cinematic din familia I, la care mişcarea interzisă prin condiţii anterioare tuturor elemejrtelor
lanţuri cine-
e rotaţia cox în jurul axei x. Un astfel de lanţ cinematic e folosit ca mecanism la unele maşini de găurit (v. fig. XVIII).
Lanţul cinematic din familia II are formula structurală:
M2 = 4(»-1)
Fig. XIX şi fig. XX sînt exemple matice, ultimul servind ca mecanism pentru transformarea mişcării de şurub de la elementul 1, în mişcare de translaţie la elementul 3.
Lanţul cinematic din familia III are formula structurală:
Af, = 3(«- 1)— 2Q- Ct.
Toate lanţurile cinematice plane, sferice şi cu pană spaţială, fac parte din familia III. La lanţurile cinematice plane (v. fig. XXI a), mişcările interzise de condiţiile anterioare sînt co , co şi v' la cele sferice, v
x y z	■
iar la cele cu pană spaţială, co , co , co
x y z
Dacă lanţul plan are numai cuple de rotaţie şi de translaţie şi un singur grad de mobilitate (M3 = 1), formula structurală devine 3 n — 2 C5 —
—	C4 = 0 (formula B lui C e b i ş e v).
Lanţul cinematic din familia IV are formula structurală:
M4 = 2 (»— 1) —C6.
Lanţurile cari formează (v. fig. XXII) sau mecanismu sînt din familia IV. Condiţiile anterioare împiedică elementele să
I 11
XIX. Lanţ cinematic din familia II
(co^O, COy=:0).
vf pz(v' % XX/6), (v. fig. XXI c).
Lanţ cinematic din famliia II.
mecanismele plane cu pană presei cu şurub (v. fig. XXIII)
XXI. Lanţuri cinematice din familia III. a) plane; b) sferice; c) cu pană spaţială.
aibă mişcările co^, co^, co^,, v la lanţul mecanismului plan cu pană (v. fig. XXII) şi oix,oiyPx,p la lanţul mecanismului presei cu şurub (v. fig. XXIII).
Lanţ cinematic cu elemente pasive: Lanţ care cuprinde elemente fără vreo funcţiune cinematică, numite elemente pasive, acestea putînd fi suprimate fără ca mobilitatea lanţului să se modifice. Prezenţa elementului pasiv e necesară fie pentru consolidarea mecanismelor formate din astfel de lanţuri, fie pentru a uşura trecerea prin punctele moarte. Astfel,
Lanţ de măsură
85
Lapidariu
în lanţul din fig. XXIV, elementele 3 sau 4 sînt pasive astfel încît oricare dintre elementele 3 sau 4 poate fi scos din lanţ fără să se schimbe gradul' de mobilitate al lanţului
XXII. Lanţ* cinematic din familia IV, XXIII. Lanţ cinematic din familia IV lanţul mecanismului plan cu pana.	a!	mecanismului	presei	cu	şurub.
rămas. Dacă elementul 4 e însă aşezat cum se arată prin linia întreruptă, lanţul devine rigid, deoarece distanţa BE' (respectiv DE') nu mai rămîr.e constantă în timpul mişcării lanţului, cum e în cazul iniţial.
Lanţ cinematic complex: Lanţ format din lanţuri simple din familii diferite.
XXIV. Lanţuri cinematice cu elemente pasive (3 sau 4)
Dacă la lanţul	din fig. XXV se	aplică	formula mobilităţii
din familia III, se	obţine:
M3 = 3 («-— 1)—2C5 = 3*5 —2*8= — 1,
deşi gradul de mobilitate e 1. Prin aplicarea formulei structurale a lanţurilor din familia II se obţine:
M2 = 4(*-1)-3 C5 = 4.5-3*8=-4;
oricare altă formulă se aplică acestui lanţ nu dă rezultate în concordanţă cu	realitatea,	ceea	ce se	explică	prin	faptul
că lanţul e compus	din lanţuri	din familii diferite.
Lanţul format din elementele 1, 2, 3, şi 6 e din familia II, iar lanţul format din elementele 4 şi 5 e din familia III (plan),
acest lanţ putînd avea şi carac- XXV. Lanţ cinematic complex, format terde lanţ cu elemente pasive. din |anţuri simple din familii diferite Mobilitatea lanţului 1, 2, 3,
6 din familia II e verificată de formula structurală.
î. Lanţ de mâsurâ. Topog. lungimilor, constituit, în general, dintr-o bandă metalică de oţel (de 10---20 sau 50 m), avînd diviziuni în metri, decimetri şi centimetri, care are la capete două mînere, necesare pentru transport şi întindere. Pentru păstrare şi transport, lanţul se înfăşoară pe o tobă metalică. Sînt şi lanţuri (lanţul de arpentor) formate din bare de oţel moale, lungi de cîte 10 cm, articulate între ele, la cari fiecare metru e marcat prin inele de cupru. Prinderea barelor una de alta se face prin ochiuri sau prin ochiuri şi inele.
Fiind uşordeformabile, util izarea lanţurilor e dificilă, precizia măsurătorilor e mică şi, din această cauză, sînt folosite din ce în ce mai puţin, fiind înlocuite cu panglicile topografice, mult mai uşoare, mai lungi şi mai practice. Sin. Lanţ topografic.
2. Lanţ desenator. Ind. text.: Organ de comandă a unor mecanisme’ speciale, adaptate maşinilor de tricotat, format din zale libere şi cu butoane de comandă (v. fig. /) sau din zale
(1, 2, 3, 6 lanţ din familia II; 4, 5 lanţ din familia III).
Instrument pentru măsurarea
/. Lanţ cu zale de sîrmă.
1) zale simple de sîrmă, libere; 2) butoane de comandă.
II. Lanţ cu zale turnate, zale cu profil în diferite înălţimi; 2) ştifturi de legătură; 3) elemente de legătură.
cu profil în diferite dimensiuni (înălţimi) (v. fig. II), care determină acţiuni speciale ale organelor de producere a ochiurilor, în vederea realizării tricoturilor cu desen de culoare sau în relief.
3.	Lanţ-omidâ.
Transp. V. Şenilă.
4.	Lanţanâ, pl. lanţane. Nav.: Parîmă vegetală sau metalică, obţinută prin răsucirea a trei, a patru sau a şase şuviţe, constituite fiecare din mai multe sfilate, cari la rîndul lor sînt
constituite din mai multe fire de cînepă, de Manila, etc. Lan-ţanele din trei şuviţe sînt răsucite la dreapta; operaţia respectivă se numeşte răsucire în parîmă; Janţanele din patru şuviţe se răsucesc la stînga, în jurul unei inimi vegetale, operaţia numindu-se răsucire în sart, deoarece e folosită în special pentru lanţanele destinate confecţionării şarturilor.
Lanţanele vegetale sînt: manevra, saula, merlinul, comanda, luzinul şi aţa de vele. Lanţanele metalice sînt: parîmele rigide, flexibile şi foarte flexibile.
5.	Lanţetă, pl. lanţete. 1. A/lett. V. sub Formare, unelte de
6.	Lanţetă. 2. Tehn. med.: Instrument chirurgical avînd o lamă cu două tăişuri foarte ascuţite, care se foloseşte la vaccinări, inciziuni, etc.
7.	Lanţetâ. 3. Arh.: Ogivă de formă foarte alungită, caracteristică pentru arhitectura din secolele XV şi XVI, formată din două arce de cerc ale
căror centre se găsesc la	2	4
mare distanţă unul de __ ____________________j_________j_______;_______
altul.
8.	Lanţuri. 1. Nav.:
Spaţiu pe port-sarturile (v.) arborelui trinchet la vechi le nave cu vele, între lanţurile cari fixau capetele inferioare ale şarturilor — şi unde stătea marinarul care sonda.
9.	Lanţuri. 2. Nav.:
Platformă formată dintr-un cadru metalic acoperit cu un grătar de lemn susţinut de două lanţuri şi echipată cu balustradă spre proră şi spre pupă, iar în borduri
Lanţuri.
1) platformă; 2) lanţ; 3) chingă; 4) balustradă.
mărginită de cîte o chingă de care se reazemă marinarul care sondează (v. fig.). E folosită pe iahturi, pe nave-şcoală cu vele, pe nave de război şi, rareori, pe nave comerciale.
10.	Lanţurile crucii. Ind. ţâr.: Sin. întinzătoare Vv.), Lăn-ţuşuri, Lambă, Vătrai.
11.	Lanusa. Ind. text., Ind. chim.: Celofibră (v.) obţinută prin procedeul viscoza (v.) în lungimi şi cu proprietăţi comparabile cu acelea ale fibrelor de lînă, care se filează în amestecuri cu lîna sau în stare pură. Din firele rezultate se fac ţesături cu aspect asemănător ţesăturilor de lînă.
12.	Lapiaz. Geol. V. Lapiez.
13.	Lapidar. Arh.: Calitatea unui desen, a unui ornament, a unei inscripţii, etc., de a fi executate prin săpare în piatră.
14.	Lapidariu, pl.lapidarii. Artă, Arh. /Colecţiede mari pietre gravate, cu basoreliefuri sau altoreliefuri (de ex. pietre tombale, miliare, etc.).
Lapiez
86
Lapace, transformare ~
1.	Lapiez, pl. lapiszuri. Geol.: Microrelief specific regiunilor carstice, rezultat al coroziunii rocilor solubile prin apele de şiroire. Acest microrelief se întîlneşte frecvent pe masivele de sare, de calcar şi de gips şi se manifestă prin formarea unor mici şanţuri destul de adînci, despărţite prin creste ascuţite, cu profiluri în dinţi de ferestrău (în sare, calcare) sau rotunjite (în gips). Aceste şanţuri sînt dispuse paralel, şerpuit sau ramificat, totdeauna în lungul direcţiei de şiroire.
Lapiezul e favorizat de aşezarea în pantă a rocii solubile şi de gradul de dezvelire al acesteia. Cînd e acoperit de depozite de pantă (deluvio-proluviale) mai noi se numeşte lapiez fosil.
E caracteristic regiunilor calcaroase din Alpi şi de pe coasta Dalmaţiei. în ţara noastră se întîlneşte pe masivele de sare cari apar la suprafaţă la Praid, Sovata, etc., pe cele din regiunea Slănic (Prahova) şi în zăcămintele de gips cari aflorează în Miocenul subcarpatic. Var. Lapiaz; sin. Karren.
2.	La pi li. Geol.: Bucăţi de lavă întărită sau de alte roci rupte din coşul vulcanic, avînd mărimi de la bobul de mazăre la o nucă, proiectate în timpul activităţii vulcanilor. Sin. Pietriş vulcanic.
3.	Lapislazzuli. Mineral.: Sin. Lazurit (v.).
4.	Laplace, ecuaţia iui ~ 1 .Mat. V. sub Ecuaţie cu derivate parţiale.
5. Laplace, ecuaţia lui	2. Geod., Topog. V. sub Deviaţia verticalei.
6. Laplace, formula lui	Fiz., Hidr.: Relaţie care exprimă (diferenţa Ap dintre presiunile cari se exercită pe cele două feţe ale unui element din suprafaţa unui lichid în echilibru, în funcţiune de tensiunea superficială a lichidului şi de curbura medie a suprafeţei:
unde şi R2 sînt valorile razelor de curbură principale (v. sub Curbură 2), iar T e tensiunea superficială. V. sub Capi laritate.
7.	Laplace, imagine ~ . Mat., Elt. V. sub Laplace, transformare
8.	Laplace, legea lui Meteor.; Relaţia:
Z= 18 393 (1 + 0,002 837 cos 2 X) 11 +	lcS^j
care dă diferenţa de altitudine Z (în metri) dintre două staţiuni în cari şi Tx , respectiv H2 şi T2 , sînt presiunile barometrice şi temperaturile absolute, iar X e latitudinea geografică.
9.	Laplace, operatorul lui Mat.: Sin. Laplacian (v.).
io.	Laplace, punct Geod.: Punct geodezic determinat
prin metode astronomice.
în puncte determinate astronomic se observă cu precizie un azimut şi o longitudine şi apoi, prin calcul, se determină coordonatele geografice ale punctului respectiv (de obicei cu
o	precizie de cîţiva metri, deci inferioară preciziei determinărilor prin metode şi calcule geodezice). De obicei se determină în acest fel numai punctul fundamental al reţelei geodezice dintr-o ţară, cum şi cîteva puncte cari servesc la orientarea reţelei geodezice.
în operaţiile geodezice efectuate pentru determinarea geoi-duiui sînt necesare numeroase puncte Laplace, deoarece prin observaţiile astronomice respective se determină implicit poziţia verticalei adevărate (direcţia gravitaţiei) din acele puncte. Cum geoidul e definit ca fiind perpendicular în fiecare punct al său pe direcţia gravitaţiei respective, se poate construi geoidul construind o suprafaţă care să fie perpendiculară în toate punctele ei pe verticalele reale ale punctelor observate.
în punctul fundamental se consideră că normala la geoid $ (direcţia gravitaţiei) şi normala la elipsoidul de referinţă — dată de calculele geodezice — se confundă, astfel încît deviaţia
de la verticală e nulă. Această ipoteză e valabilă numai dacă punctul fundamental e depărtat de masivele muntoase, ca şi de malul mării.
11.	Laplace, teorema lui ~,Fiz., Elt. V. Biot-Savart-Laplace> teorema lui
12.	Laplace, transformare Mat., Elt. Transformare funcţională a unei funcţiuni reale sau complexe /(/), de variabila reală t, într-o funcţiune F(p) de variabilă complexă p = c + jo C/ = V —1). definită de relaţia:
F{p)=£{f{t) > = }“/W rP‘A t,
în care /(/) şi p satisfac condiţiile ca integrala să fie convergentă.
Transformarea Laplace se aplică de obicei funcţiunilor original, cari satisfac următoarele condiţii: a) /(/) = 0 pentru /<0; b)/(*)./'(*), ... sînt continue pe porţiuni avînd un număr finit de discontinuităţi de prima speţă pe intervale finite ale variabilei /; c)|/(/)|	cu	Af>0 şi c0^0, c0 fiind
indicele de creştere al funcţiunii /(/).
în aceste condiţii,	numită	transformata	Laplace
sau funcţiunea imagine după Laplace (sau funcţiunea imagine Laplace) a funcţiunii /(/), e univoc definită în semiplanul Re(^)^c0, fiind o funcţiune olomorfă în acesc semi-plan. Transformata Laplace realizează o corespondenţă biunivocă între mulţimea funcţiunilor original şi mulţimea funcţiunilor imagine. în aplicaţii se utilizează şi prelungirile analitice ale imaginilor în întregul plan complex al variabilei p.
Principalele proprietăţi şi teoreme ale transformării Laplace aplicate funcţiunilor original sînt următoarele:
Linearitatea:
£{f (/)+£(') }=£{/{*)}+£{*(')}■ =£{\/W'} = *j£{/(0} cu ^ = const.
Teorema transformării derivatelor:
-Pn~2j' (0)--------/"-,)(0) ,
în care /(0), /'(0)***/^_^(0) sînt valorile funcţiunii şi derivatelor sale pînă la ordinul (« —1) incluziv pentru /=+0 (limita la dreapta),
în cazul particular în care /(0) — 0; /'(0) = 0,-”/^“"^(0) = 0, se obţine:
^{^ }=/-£{/«}.
Teorema transformării integralei:
Teorema asemănării (schimbării scării): Dacă J2. {/(*)} = = F(p), atunci:
şi
F(bp) = Jl jy/(y) | cu *>° ?' h>0-
Teorema retardării: în care /(/ — t) = 0 pentru / —t<0.
Laplace, transformată ~
87
Laplacian
Teorema translaţiei variabilei reale;
£{/(*+ ,'o) } = *Ph [_£ { /{*) } - J e~Ft f W *]	(/„	>	0).
Teorema translaţiei variabilei complexe (amortisârii): Dacă .£{/(/)} = F0>), atunci
#	fiind un număr complex oarecare.
Teorema derivării funcţiunii imagine: Dacă
F(p) = -£{/(/)}■ ^ = ^{(-1)*/*/(/)}■
Teorema integrării funcţiunii imagine:
unde =£ { / (/) } = FQ&), drept curbă de integrare în planul complex alegîndu-se orice curbă situatăîn domeniul deolomorfie.
Teorema produsului de compoziţie pentru funcţiunile original (teorema lui Borel): Dacă F (p) = Jl{f(t)} si G(p) = £(/)}, atunci
F O) • G(jt>) = ^|	/(*-T)£(T)drJ=J2	jjo/(T)£(/-T)d'tj.
Teorema integralei Duhamel:	Dacă	F	(p)	=	{/ (/) } şi
G(/>) = ^{^(/)}, atunci
pF{p).G{p) = =£ {^-j^y(/-T)*(T)dţ} =
= ^{H/(T)^(^T)dT} =
= -£ j / (0) g (/) + J V (/ - T) ^ (T)dT J =
= «^|j?(0)/W + j^/M/ (*-T)dirj =
==£ |/(0)^(0+ j"o/(^ —	(T)	dx	|=
= ■£■ | â (0) / 0) + Jo/' ("0 ^	-	t)	dT	|.
Teorema produsului de compoziţie pentru funcţiunile imagine: Dacă F (p) = Jl {/(*)} > ?■ GC£) =-£{<§(/)}■ atunci -j r^i+700	i
__l	F(;).G0>-;)dj	=	~)	.	F (p-s) G (s) ds =
JLTţJ J Cl—J<X>	ZTCJ J c2—jqo
=£{/(0<?0)}'
în cari cx şi c2 se aleg astfel, încît s şi p — s să rămînă în domeniul de olomorfie al imaginilor.
Teorema legăturii funcţiunilor original şi a funcţiunilor imagine pentru valori extreme ale variabilelor reală şi complexă: Dacă /(p)=-Jl {/(/)} , atunci
lim p F (p) = I im/(/) şi I im pF (p) = I im / (/),
p-+ oo	/—>-0	p—yO	/->oo
dacă limitele există.
Teorema transformării inverse sau o inversiunii (Mellin-
Fourier):	Dacăi{/(/)} = F(A atunci:
/W=jri . FOO^d*.
Z7U/ J c—JCO
integrarea efectuîndu-se în lungul dreptei Rep = c^c0.
DacăF(^) e meromorfă în semiplanul Rep^c şi dacă e&F(p) satisface lema lui Jordan (pentru />0), dreapta de integrare se poate completa cu un arc de cerc de rază infinită şi cu centrul în origine, transformînd integrala de mai sus într-o integrală de contur:
/ M =	§ / (P) e*dP = S Rez [F (p) eP> ] .
Prima teoremă de inversare (Heaviside): Dacă
00	Au
rezulta
F(P) = h~k-k=î P
5 A, . .
/fe=i v ’
A doua teoremă de inversare (Heaviside): Dacă
F/^ a(p)
{P) B(p) '
A(p) şi B(p) fiind polinoame de variabila complexă p de grad. respectiv, m şi n (m<n), atunci
linrv------i{F(p)(p-pk)»k ept) ('>0),
/«='
k= 1
î_1)! P-+Pk dpn^
unde pk sînt polii funcţiunii F(p), nk fiind ordinul lor de multiplicitate, însumarea efectuîndu-se pe toţi polii.
Dacă F(p) are numai poli simpli şi diferiţi de zero, rezultă
unde B' (p=
/m =
dB
dp
A (PA ePk‘;
B' (Pk)
P=Pk A( t)
DacâF(p)=—- y -- , unde C (p) are numai rădăcini simple
PC(P)
si diferite de zero, rezultă
n—1
A(
iPkJ ;	(/>0),
C'(Pk)=^
C(0) ^pkc{pk)
pţ, fiind rădăcinile ecuaţiei C(p) = 0, iar
rac d p
P=Pk
Cea mai importantă aplicaţie a transformării Laplace e calculul operaţional (v.) V. şl Carson, transformare
î. Laplace, transformata Mat. Elt. V. sub Laplace, transformare —.
2.	Laplace, transformate Geom.: Două suprafeţe cari se asociază unei suprafeţe nedesfăşurabile date (S) prin intermediul unei reţele conjugate determinate, care aparţine suprafeţei (J1) (v. Reţea conjugată).
3.	Laplacian, pl. laplacieni. Mat.: Operator diferenţial linear de ordinul al doilea, A, care, aplicat unui cîmp de scalari, reprezintă divergenţa gradientului acelui cîmp de scalari V:
AK=div grad V.
în coordonate cartesiene triortogonale, expresia IapIacia-nului e:
C)x2 c)j2 Q)Z2
Lapoviţă
88
Lapte
iar în coordonate oarecari (contravariante) x1, x2, x3, .... ia este:
unde g reprezintă determinantul componentelor covariante gik ale tensorului metric, iar gtk, componentele lui contravariante, şi însumarea se face independent în raport cu i şi k de la 1 pînă la numărul de dimensiuni ale spaţiului.
In particular, în coordonate sferice r, 6, 9:
se
+ :
e)<pVsin 0 Qcp
A^SThin0f)4(sine
iar în coordonate cilindrica, r, (p, z:
.0^)	o)2V
' J r 0cp2 ck2
r
>
Cînd se aplică unui cîmp de vectori cu vectorul cîmp A, laplacianul e operatorul reprezentat în coordonate cartesiene triortogonale de
AĂ=lăAx + j AAy+k AAz ,
unde /, j, k sînt versorii axelor sistemului de coordonate,
iar A , A şi A sînt componentele respective ale vectorului ________ j z
cîmp A. în coordonate cartesiene triortogonale, operatorul A se mai poate defini drept produsul scalar al operatorului V (nabla, v.) prin el însuşi A = A.A = A2.
constituit din apă, grăsimi, substanţe proteice, lactoză, săruri minerale, gaze, enzime, vitamine, anticorpi.
Dintre proteine, laptele conţine: cazeină sub forma de cazeinat de calciu, care ţine în suspensie particule de grăsime şi de fosfat de calciu, dînd laptelui aspectul „lăptos", şi cari pot fi extrase prin tratare cu acizi; lactoalbumină şi lactoglobulinâ, cari pot fi extrase prin încălzirea zerului sub formă de „urdă" sau prin extragere directă cu sulfat de magneziu. Materiile grase sînt compuse în special din trigliceride amestecate şi cari, prin extragere, formează untul. Lactoza dă laptelui gustul dulce.
Compoziţia chimică medie a laptelui variază după specia animalului de la care provine.
	Grăsime %	Proteine %	Lactoză %	Săruri minerale %	Substanţă uscată %	Apă %
Lapte dc vaca	3,5	3,6	4.7	0,7	12,5	87,5
Lapte de oaie	6,0	5,5	4,1	0,8	16,4	83,6
Lapte de bivoliţă	7,7	5,0	4,5	0,8	18,0	82,0
Lapte de capră	4,1	3,3	4,6	0,8	13,10	86,9
Laptele conţine majoritatea fermenţilor descoperiţi în natură. Din grupul hidrolazelor, laptele conţine: galactază, ami-lază şi lipază, iar din grupul desmolazelor: peroxidază, per-hidrază, reductază şi catalază. Galactaza (ferment proteolitic) poate descompune proteinele laptelui; activitatea lui optimă
Schema tehnologică a prelucrării laptelui
Lapte integral
1.	Lapoviţă, pl. lapoviţe. Meteor. V. sub Hidrometeori.
2.	Lapping. Mett.: Sin. Lepuire (v.), Lepuit.
3.	Lapte. 1. Ind. alim.: Lichid secretat prin glandele, lacti-fere de mamifere, în perioada de lactaţie. Din punctul de vedere fizicochimic, laptele e un lichid cu structură coloidală,
laptelui de vacă are aceleaşi caracteristici şi proprietăţi ca şi cea produsă de organele digestive. Cantitatea de lipază, în laptele de vacă, variază foarte mult, crescînd în special spre sfîrşitul perioadei de lactaţie. Fiind adsorbită la suprafaţa globulelor de grăsime, poate conduce la alterarea untului.
Tablou de transformate Laplace
Funcţiunea original
Graficul funcţiunii original, f (/)
Funcţiunea
imagine,
JB. {m}
Observaţii
Funcţiunea original
Graficul funcţiunii original, /(/)
Funcţiunea
imagine,
£{m)
Observaţii
Funcţiunea
treaptă
unitate
T (/) Jq (/)
m
~0
f 0 PentrU t<X x)~~ \ 1 pentru t
m
Y'.n ia/ 1 U) e
T(/) ccs co t
Y{t) sh c
Y(t) ch a /
T(/) In t
0 z
e-P'.L
P
f(1b
1
rit)}	/a + <xt	1
X's	areal C!. g-ccl	P +
0	t	
a rea! sau complex
(
lim 6 0) = co /->0
1f(/)5(/)=j +oo
j	5 (/)—d/=1
/,2 + C
real
f
lim 5 (/—t)=0
t~¥ T
ÎWSM= ,+»
' j	8 (t—t) d/=1
m
nns
p*-\- oo2
co real
/Wl
a real
ÎL''
i>2-a2
a real
C=0,577... (constanta lui Euler)
z z + e t
Y (t) | sin co / |
AAAA/
0 f 2f	ut
r/1 _ r
\ w=o,i...
f(t) k 4 3 2 1
0 1 2 3 4 t
fit)
J
1 pentru 2#*</<(2/H-1)*
0 pentru (2»+"I)«</<(2»+2)tf a> 0
n=0. 1, 2, ...
m
o
9 2s 3a t
y^+p*-
Funcţiunea Bessel de ordinul 0
-px
Funcţiunea [. impulsie (sau func-ţiuneadelta a lui Di rac)
-px
Funcţiunea
impulsie
retardată
____®__ 1+<?
p%-)-co2
1— t
~P
rea!
— P
p(eP-1)
pO+e
Lapte
90
Lapte de ciment
Peroxidaza laptelui se caracterizează printr-o mare sensibilitate faţă de apa oxigenată, producînd descompunerea ei şi oxidarea receptorului. Aprecierea proprietăţilor biologice ale laptelui se bazează pe faptul că peroxidaza se descompune la o temperatură de peste 80°. în acest fel se poate aprecia efectul pasteurizării asupra laptelui. Reductaza e datorită activităţii unei serii de microorganisme şi leucocite din lapte. Prezenţa ei dă laptelui capacitatea de a decolora albastrul de metilen şi alţi coloranţi. Puritatea laptelui şi cantitatea de microorganisme conţinute pot fi apreciate după viteza de decolorare. Catalaza e fermentul cel mai răspîndit în lapte. Prezenţa ei în cantitate mare indică un proces de inflamare a ugerului (mastită).
Lapte proaspăt: în primele ore după mulgere şi dacă nu a suferit nici o transformare fizică sau chimică importantă,, laptele are proprietăţi bactericide, datorite corpilor imuni (de felul lacteninei) pe cari îi conţine. Aciditatea lui e de 16—18 °T, iar />H=6,7-6,4.
Lapte normal: Laptele obţinut de la vaci sănătoase, după 6—10 zile de la fătare, adică după terminarea perioadei de colastru.
Lapte colastral: Laptele obţinut în primele 6 * * * 10 zile după fătare. E un lichid dens, vîscos, de culoare galbenă intensă sau galbenă-cafenie, cu gust sărat şi cu miros specific. Datorită compoziţiei sale chimice anormale, cum şi gustului şi mirosului, neplăcute, nu se foloseşte la prepararea produselor lactate.
Lapte integral: Lapte normal din care nu s-a extras nici unul dintre componenţi şi care nu conţine nici un fel de adausuri. în mod curent, acest termen se foloseşte pentru laptele obţinut după mulgerea vacilor şi care nu a suferit nici un fel de prelucrare, cu excepţia curăţirii mecanice şi a răcirii.
Lapte smîntînit: Lapte normal din care grăsimea a fost extrasă parţial sau total, pe cale naturală sau cu separatorul. Se consideră că valoarea alimentară a laptelui smîntînit reprezintă 1/3 din valoarea laptelui integral din care provine, compoziţia lui fiind în funcţiune de compoziţia acestuia.
Lapte normalizat: Lapte care conţine o anumită proporţie de grăsime; în acest scop, laptele e parţial smîntînit sau i se adaugă o anumită cantitate de smîntînă proaspătă. Normalizarea laptelui se face, de obicei, prin amestecarea laptelui integral cu o cantitate bine stabilită de lapte smîntînit.
Lapte acidulat: Lapte care a suferit un început de fermentaţie lactică sub acţiunea bacteriilor existente în el şi a cărui aciditate depăşeşte 20 °T sau pH-ul scade sub 6,3.
Lapte omogeneizat: Lapte care a trecut, sub presiunea de 150*"240 at, printr-un tub capilar al unui omogeneizator, în scopul mărunţirii globulelor de grăsime la 1---3 jji. în aceste condiţii, în timpul depozitării sau al prelucrării lui nu se mai produce separarea grăsimii.
Lapte pasteurizat: Lapte încălzit în aparate speciale (pasteuri-zatoare), în scopul distrugerii microorganismelor patogene în stare vegetativă, şi apoi răcit imediat. Pasteurizarea nu trebuie să modifice structura fizică a laptelui, compoziţia lui, echilibrul fizicochimic, şi nici componenţii săi biochimici (diastazele şi vitaminele).
Lapte sterilizat: Lapte supus unui tratament termic la temperaturi cuprinse între 103 şi 140°, în scopul distrugerii complete a bacteriilor. Caracteristicile organoleptice ale laptelui sterilizat trebuie să fie cît mai apropiate de ale celui proaspăt; el poate fi păstrat timp îndelungat în condiţii normale de temperatură.
Lapte concentrat: Lapte normal, căruia i s-a redus conţinutul de apă (pînă Ia circa 27%) prin evaporare la temperatură joasă, în aparate cu vid, raportul dintre componenţii laptelui menţinîndu-se acelaşi. Se fabrică cu sau fără zahăr. Sin. Lapte condensat.
Lapte praf: Produs obţinut din laptele proaspăt integral sau smîntînit, din care s-a îndepărtat, prin uscare, cea mai
mare parte din apă. Se fabrică prin două procedee: pelicular (cu valţuri), procedeu în care laptele se usucă pe suprafaţa unor valţuri încălzite cu abur, formînd o peliculă subţire care, prin măcinare, dă un praf fin (laptele praf pelicular, cu circa 7% umiditate); prin pulverizare, procedeu în care laptele iniţial concentrat se pulverizează într-un turn special de uscare, picăturile fine uscîndu-se în urma contactului cu aerul fierbinte insuflat în turnul de uscare (laptele praf pulverizat, cu circa 4% umiditate). Laptele praf pulverizat are o solubiIitate mult mai mare decît cel pelicular, prin disolvarea lui în apă obţi-nîndu-se un lapte cu proprietăţi foarte apropiate de cele ale laptelui proaspăt.
Lapte reconstituit: Lapte obţinut din conserve de lapte (lapte praf, lapte concentrat), adus, prin-diluare cu apă, la o compoziţie asemănătoare celei a laptelui normal.
Lapte acidofil: Produs lactat dietetic. Se prepară din lapte de vacă integral sau smîntînit, pasteurizat sau sterilizat, prin fermentarea acestuia, cu cultură pură de Lactobacil lus acido-philus, la temperatura de 37°. Produsul finit are o consistenţă fiIantă, omogenă, gust şi aromă caracteristice. Valoarea lui nutritivă e apropiată de aceea a laptelui folosit.ca materie primă; e însă superior acestuia ca valoare dietetică, datorită culturii lactice folosite, care se adaptează uşor în intestinul omului, unde împiedică dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie şi chiar a microbilor patogeni. Prin consumarea acestui produs se îmbogăţeşte flora intestinală cu bacterii acidolactice specifice intestinului, cari au rol profilactic în deranjamentele intestinale. în acelaşi scop se foloseşte şi în hrana animalelor tinere.
Lapte acru: Produs lactat acid. Se prepară din lapte de vacă integral sau smîntînit, prin fermentarea spontană a acestuia sub acţiunea microflorei lactice naturale, sau prin fermentarea laptelui pasteurizat cu culturi pure de bacterii lactice selecţionate. Compoziţia chimică e foarte apropiată de aceea a laptelui folosit la prepararea lui. Are gust acid, aromă plăcută, caracteristică fermentaţiei lactice, coagul compact, consistenţă omogenă.
Lapte bătut: Produs lactat acid, obţinut din lapte acru sau în urma fărîmiţării coagulului prin mijloace mecanice.
Lapte de consum: Lapte normal, pasteurizat sau sterilizat, ambalat în bidoane sau în sticle.
î. Lapte. 2. Tehn.: Suspensie de pulbere fină dintr-un material oarecare, în apă,	cu	aspect mai mult	sau	mai puţin
asemănător cu al laptelui	(v.	Lapte 1).
2.	^ de amidon. Ind. alim.: Amestec de amidon şi apă rezultat la extragerea amidonului din cartofi, porumb, grîu, orez, etc. Acest amestec, care conţine şi impurităţi (resturi de celule, proteine, etc.) e supus unor operaţii de separare (prin decantare, centrifugare, etc.), în vederea spălării şi obţinerii amidonului curat, rafinat.
3.	~ de ciment. Mat. cs., Expl. petr.: Suspensie de ciment
în apă, folosită la cimentarea sondelor, la injectarea rocilor fisurate sau neconsolidate (pentru consolidare sau impermea-bilizare), la sclivisirea pieselor de beton, etc. De obicei se foloseşte cimentul Portland, iar pentru unele lucrări se folosesc cimenturi speciale	(de ex. ciment de sonde).	Cantitatea
de apă de amestec depinde	de	felul cimentului,	de	destinaţia
materialului şi de posibilităţile de punere în lucru (instalaţii de preparare şi de pompare), factorul apă/ciment (A/C) ajungînd uneori pînă la valoarea 10. Fluiditatea laptelui de ciment trebuie să fie^cît mai mare, pentru valori cît mai mici ale factorului A/C. în acest scop, la unele lucrări (de ex., cimentări, injectări) se folosesc cimenturi speciale sau substanţe fluidi-zante (de ex.: concentrate sau extrase din leşii reziduale bi-sulfitice de la fabricarea celulozei, reziduuri de la distilarea alcoolului, reziduuri cu substanţe tanante, extrase de acizi humici din cărbuni, etc.). Greutatea specifică a laptelui de ciment variază între 2,3 şi 1,7 t/m3. Ea poate fi mărită, în anumite scopuri, prin adăugare de materiale cu greutate specifica
Lapte de malţ
91
Largabil
mai mare (de ex.: barită, hematit, etc.). Pentru a evita sedimentarea cimentului se folosesc cimenturi cu tendinţă mică la sedimentare sau adausuri cari împiedică sedimentarea granulelor de ciment (de ex. fulgi de asbest sau puf de bumbac, numit linters). începutul şi sfîrşitul prizei trebuie determinate cu exactitate şi să fie cît mai constante, pentru a evita producerea de accidente tehnice în timpul cimentării (de ex. îngheţarea coloanei, la cimentarea sondelor, sau prăbuşirea coloanei, cînd laptele de ciment a făcut priză mai repede, respectiv mai încet). Reglarea prizei cimentului poate fi realizată folosind cimenturi speciale sau adausuri acceleratoare ori întîrzietoare de priză. Rezistenţele mecanice ale laptelui de ciment întărit trebuie să atingă valori cît mai mari, după intervale de la preparare cît mai scurte (v. Ciment pentru sonde, sub Ciment 1), şi ele depind de temperatura şi de presiunea locului de folosire. De exemplu, pentru 150° şi 700 at se recomandă rezistenţa la compresiune de 95 kgf/cm2, după trei zile de la preparare.
Laptele de ciment se prepară fie manual, pentru lucrări de mică importanţă, fie mecanic, în instalaţii de cimentare mobile sau fixe, pentru cantităţi de material pus în operă importante şi presiuni de lucru mari (de ex., la o cimentare de sondă pînă la 3000 m adîncime, pot fi folosite, în maximum două ore, pînă la 70 t ciment, respectiv 100 t lapte de ciment, la presiunea de 200 at).
î. ~ de malţ. Ind. al im.:
Amestec intim de apă şi malţ verde măcinat (orz germinat special), folosit în industria fermentativă alcoolică pentru zaharificarea amidonului din cereale şi din cartofi.
Malţul verde e zdrobit cu ajutorul unor valţuri netede, cari se rotesc în sensuri contrare cu viteze inegale; apoi e amestecat cu apă în proporţia de 2---3 I pentru
1	kg malţ. Amestecarea se face fie manual, în căzi de lemn sau în rezervoare de fier, fie în instalaţii mecanizate, echipate cu o moară centrifugă, care repartizează repede şi uniform diastaza în amestec şi pune în libertate amidonul din boabele germinate, spre a fi solubilizat şi zaharificat (v. fig.). Temperatura optimă pentru activitatea diastazică maximă e de 50---550.
2.	~ de var. Mat. cs.: Suspensie stabilă de hidroxid de calciu (var stins) în apă. Conţinutul în apă al laptelui de var reprezintă de peste 3---4 ori greutatea părţii solide.
Structura fizică a laptelui de var e cea a unui hidrosol în care mediul dispersat e format din micele alungite (cristale alungite de hidroxid de calciu, acoperite cu pelicule de apă), mediul dispersant fiind apa. Prin îndepărtarea excesului de apă, micelele se apropie şi se orientează, sistemul fluid devine plastic, dînd naştere unui gel (pasta de var), care poate redeveni fluidă prin adăugare de apă.
Plasticitatea, fluiditatea şi stabilitateasistemului se datoresc formei cristalelor, solubilităţii mici în apă a hidroxidului de calciu şi caracterului hidrofil al acestuia.
3.	Laramicâi faza Stratigr.: Fază de cutare (v. şî sub Cutare, proces de ~) care a avut loc la sfîrşitul Cretacicului şi a durat local pînă în Paleocen (Monţian), primele sale subfaze corespunzînd Danianului. Mişcările laramice, cari, afară de
Aparat pentru prepararea laptelui de malţ (sistem „Bohm").
/) tub de evacuare a laptelui de malţ; 2) vasul în care se introduc malţul şi apa; 3) pompă de fărîmiţare.
cutări, s-au manifestat prin mari regresiuni, au definitivat configuraţia marilor unităţi ale scoarţei terestre şi au avut un rol foarte mare în evoluţia faunelor marine şi de uscat.
în Munţii Stîncoşi (America de Nord), cutările laramice au fost precedate de o regresiune în timpul căreia s-au acumulat mari depozite continentale, cu floră de tip terţiar şi cu reptile mari. în Danian a avut loc o scurtă ingresiune marină, după care a urmat faza laramică propriu-zisă, în timpul căreia s-a constituit orogenul părţii de vest a Munţilor Stîncoşi, cu structuri vergente spre est. Cutările laramice au fost intense, în special, în Alaska, în arcul Antilelor, în Patagonia şi în partea de sud-vest a sistemului geosinclinal circumpacific.
în ţara noastră, aceste mişcări au determinat o regresiune întinsă, care a afectat Carpaţii meridionali, Munţii Apuseni, Dobrogea, o mare parte a basinului Transilvaniei şi teritoriul cuprinzînd masivele cristaline ale Carpaţilor orientali. în basinul Haţegului (Carpaţii meridionali), această regresiune e marcată prin dezvoltarea unui facies continental cu mari reptile terestre în Danian. Ridicarea părţii de nord a Munţilor Apuseni, la sfîrşitul Senonianului, a avut drept consecinţă acumularea unei puternice molase lacustre cu argile şi gresii roşii (Paleocer.-Lute-ţian inferior), în partea de nord-vest a basinului Transilvaniei, în Maramureş, pe marginile şanţului intern al Carpaţilor orientali, sedimentaţia a fost întreruptă între Senonian şi Eocen. Ultimele intruziuni de granodiorite banatitice din Munţii Apuseni corespund de asemenea fazei laramice, cum tot în legătură cu această fază trebuie pusă şi tectonica saxonă, care a afectat cuvertura senoniană a Pînzei de Codru şi a autohtonului ei. După faza laramică a urmat o perioadă de eroziune şi apoi o întinsă transgresiune, începînd din Ypresian, în Dobrogea şi în părţile periferice ale Carpaţilor meridionali (Depresiunea getică, marginea sudică a basinului transilvan), şi din Luteţian, în Maramureş.
4.	Lardare. Av.: Coaserea pînzei de îmbrăcăminte a aripii unui avion, trecînd un fir de aţă peste nervura aripii, astfel încît să traverseze întreaga grosime a profilului, de la extradosul pînă la intradosul acestuia şi apoi, în continuare, iarăşi pînă la extrados. înainte de lar-darea pînzei de îmbrăcăminte, aceasta se aşază pe aripă cu bătătura perpendiculară pe nervuri, după care se depune o bandă (otresă) de pînză de-a lungul nervurilor; de asemenea, capul nervurii se maruflează prin înfăşurare cu pînză, pentru a evita frecarea dintre fir şi nervură, iar după lardare se I ipeşte o bandă de pînză protectoare de-a lungul fiecărei cusături. Firul de aţă pentru lardare, în general de in şi capabil să suporte o forţă de tracţiune de minimum 15 kgf, se înnoadă după fiecare trecere prin grosimea profilului (v. fig.), ca să nu se desfacă întreaga împînzire, cînd acest fir s-ar rupe într-un loc oarecare.
Împînzirea lardată se utilizează la aripi cu profiluri de grosime relativ mică (de ex. sub circa 300 mm), deoarece lardarea e imposibilă la grosimi mai mari, din cauza dificultăţii de ghidare a acului de cusut.
5.	Lardereliit. Mineral.: (NH4)2B10O16-5 H20. Borat hidratat natural de amoniu, care se găseşte pe marginea lacurilor sărate din Toscana (Italia). Cristalizează în sistemul monoclinic; se prezintă în agregate albe, pînă la galbene deschise, constituite din cristale tabulare foarte mici.
6.	Larg,. Gen.: Calitatea unui gol de a avea o secţiune transversală de arie mare sau de dimensiuni orizontale mari.
7.	Larg, p!. larguri. Gen.: Loc deschis, de dimensiuni mari în toate direcţiile.
8.	Largabil. Av.: Calitatea unui obiect de a putea fi desprins dintr-o aeronavă, pentru a fi lansat spre sol, în timpul zborului acesteia. Obiectele largabife pot părăsi aeronava prin acţionarea unui mecanism sau prin aruncare. De exemplu, la baloane
Operaţia de fardare.
Largactil
92
Laringofon
se foloseşte un lest largabil, în general saci de nisip, a căror greutate corespunde altitudinii maxime de înălţare a balonului şi cari se aruncă pentru a mări înălţimea la care acesta pluteşte în atmosferă.
1.	Largactil. Farm.: Clorhidrat de 2-clor-10-(dimetilamino-propil)-fenotiazină. Medicament cu acţiune complexă, derivat al fenotiazinei, est şi fenerganul şi alte medicamente cu acţiune similară. Acţiunea sa caracteristică depresivă asupra sistemului nervos central face să fie folosit ca sedativ şi calmant (de-conexant central) în stările de anxietate, agitaţie, tensiune nervoasă şi chiar în cazul unor turburări psihice. E întrebuinţat şi ca antiemetic pentru suprimarea greţurilor şi a vărsăturilor cauzate de diferite stări patologice, sau de unele medicamente. In amestec cu alte medicamente (analgezice, antihistaminice), se foloseşte pentru realizarea unei stări de hibernaţie artificială a organismului, necesară tratamentului prin somn sau unor intervenţii chirurgicale speciale. Alături de această acţiune principală, largactilul are slabe efecte adrenolitice, hipotensive antispastice, hipotermice şi antihistaminice, de cari trebuie să se ţină seamă. Sin. Clorpromazină.
2.	Largare. Av.: Desprinderea dintr-o aeronavă (de ex. dintr-un balon) a unui obiect, prin acţionarea unui mecanism sau prin aruncare. La baloane sau la dirijabile, în timpul urcării, se larghează o anumită cantitate de balast.
Pentru determinarea balastului de largat, dintr-un aerostat, se consideră forţa ascensională statică
s=Ga~Gs-G=r^a-r^g-(o,+Q),
care la un balon umflat complet (Va=V^ = V) e S = (Ya-Vg)V-G = H-V-G, unde Ga = yVae greutatea aerului dezlocuit de balonul umflat (numită şi uşurarea aparentă a balonului), Gp = yV e greuta-
o <5	<5
tea gazului cu care e umflat balonul, G = G^-\-Q e greutatea totală a balonului, G^ şi Q sînt greutatea balonului neumflat şi greutatea balastului (lestul), ya (kg/m3) şi Va (m3) sînt greutatea specifică şi volumul aerului dezlocuit, iar (kg/m3) şi V (m3) sînt greutatea specifică şi volumul gazului din balon \ H-V e forţa de sustentaţie totală a gazului, mărimea H=ya — y^fiind forţa de sustentaţie specifică a gazului. Creşterea de înălţime se stabileşte cu formula barometrică de altitudine H = 8000 înecare se poate scrie sub froma:
AA = *2-^ = 8000 In ,
unde n = pjp e raportul dintre presiunea barometrică normală ^0la sol şi presiunea p la altitudinea h. La această determinare se aplică corecţia de temperatură (luată din Tabela corecţiilor), dacă temperatura la altitudinea h e mult diferită de temperatura normală la sol sau dacă temperatura gazului variază din cauza radiaţiei solare.
în timpul urcării cu volum constant (balonul umflat complet), forţa H descreşte pînă la o valoare Hg, cînd balonul atinge altitudinea de echilibru normală h , dacă temperatura rămîne constantă; la această înălţime se obţine echilibrul între greutatea totală a balonuluişi forţa de sustentaţie totală a gazului, adică
G = H -V=^-V, e	n
e
de unde rezultă
' G
care e raportul dintre presiunea p la sol şi presiunea pg la altitudinea h . Dacă la această altitudine se larghează o canti-
tate de balast (kg), balonul urcă pînă la o nouă altitudine de echilibru h', cu noul raport al presiunilor
•	G-AQ
diferenţa de înălţime obţinută fiind
Ah = \ he-h'e | = 8000 In — = 8000 In I 1-^-1 ■ e	^	'
3.	Largetâ, pl. largete. Metg.: Sin. Platină (v.), Larghetă. V. şi sub Laminate.
4.	Largul vâii. Geogr.: Locul în care o vale îngustă iese dintre două reliefuri accidentate (de ex. dintre munţi).
5.	Larice. Silv. /Larix Link. Nume generic pentru arborii din familia Pinaceae Lindl., care cuprinde circa 20 de specii, cu multe varietăţi, rase geografice şi ecotipuri încă insuficient cunoscute. Laricele are cea mai vastă arie de răspîndire naturală în Siberia şi în partea nord-europeană a URSS; în restul Europei apare spontan, sub formă insulară, în special la altitudini mari,
o	singură specie (Larix decidua Mill.) cu mai multe subspecii şi ecotipuri încă puţin definite. Laricele se deosebeşte de celelalte specii răşinoase eurasiatice prin faptul că are frunze acicu-lare anual caduce şi seminţe cu maturaţie anuală. E un arbore tipic de lumină, rezistent la ger, localizat la mari altitudini montane, iar alteori (în special cel siberian) coborînd pînă la cîmpie, unde constituie arborete pure şi rare, luminate. Creşte repede, în special în tinereţe, ajungînd în general un arbore de mărimea I.
Speciile cari prezintă interes pentru silvicultura ţării noastre sînt: laricele comun sau european (Larix decidua Mill. sin. Larix europaea Lam. et DC) care e unul dintre arborii principali ai pădurilor ţării noastre, localizat sub formă insulară către limita superioară a zonei forestiere, la altitudinea de 1000***1800 m, în cîteva centre de-a lungul Carpaţilor (Munţii Lotrului, Ciucaşul, Bucegii, Ceahlăul) şi Munţii Apuseni (Munţii Trascăului şi Gilăului); trei specii de larice siberian (Larix sukaczewii Djil., Larix sibirica Ldb., Larix dahurica Turcz.), dintre cari prima e folosită pentru împăduriri în regiunea de coline din Moldova şi din Oltenia şi chiar în Cîmpia Transilvaniei; laricele japonez (Larix lepto-lepis Gord.), indicat pentru hibridarea cu specia noastră autohtonă, - fiind foarte rezistent la ger şi la îngheţurile tîrzii.
Lemnul de larice are aspect frumos, cu duramenul roşcat către cafeniu deschis, e greu, tare, elastic, durabil şi cu conţinut mare de răşină, deţinînd printre răşinoase poziţia pe care o are stejarul printre foioase. Lemnul laricelui din aria sa de răspîndire naturală e deosebit de preţuit ca lemn de mobilă, pentru lambriuri şi pentru tîmplărie fină, cum şi pentru construcţii de lungă durată. în afara ariei sale de răspîndire naturală, şi anume în locurile mai călduroase, lemnul de larice pierde din calităţi; în schimb se cîştigă sub raportul producţiei de masă lemnoasă la unitatea de suprafaţă.
6.	Laringofon, pl. laringofoane, Te/c.: Dispozitiv electro-acustic de tipul microfonului, construit pentru a fi aplicat direct pe gît, în dreptul laringelui, astfel încît vibraţiile coardelor vocale (corespunzătoare vorbirii) săi se transmită direct, — şi nu prin intermediul vibraţiilor aerului, ca la microfoanele obişnuite.
Cu acest procedeu se obţin presiuni acustice mai mari, putîndu-se folosi microfoane mai puţin sensibile (de ex. piezo-electrice, v.), şi se evită captarea de către microfon a vibraţiilor acustice produse de zgomote. Fidelitatea transmisiunii obţinute cu laringofonul e mai mică.
Se foloseşte în cazuri speciale, în aparatele telefonice şi de radio instalate în spaţii cu zgomote foarte puternice (în aviaţie,
Larmor, precesiune ^
93
Laser
unităţi de artilerie, tancuri, etc.), la cari convorbirea ar fi practic imposibilă cu microfoanele obişnuite. Sin. Microfon laringian.
1.	Larmor, precesiune	Fiz.: Mişcare suplementară a
unui sistem atomic de particule electrizate în prezenţa unui cîmp magnetic static şi uniform, consistînd într-o rotaţie de ansamblu a întregului sistem, în jurul unei axe paralele cu
—	tfoB
cîmpul, cu viteza unghiulară	,= — y0 -—(viteza Larmor),
2	m0
unde q0 e sarcina electronului; m0 e masa sa de repaus; B e inducţia magnetică; y0 e constanta lui Gauss, egală cu 1 în siste-
1	. .
mele uzuale de unităţi si mărimi si cu— în sistemul de unităţi
co '
şi mărimi al lui Gauss, c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid. Mărimea
1	I -
2	tu!
se numeşte frecvenţa Larmor.
Această mişcare se suprapune mişcării obişnuite a sistemului atomic în cîmpul electric al forţelor sale interioare. Pentru ca influenţa cîmpului magnetic să se reducă la pre-cesiunea Larmor e necesar ca viteza electronilor, în absenţa cîmpului magnetic, să fie mult mai mare decît viteza suplementară asociată cu precesiunea Larmor. Ultima condiţie implică intensităţi nu prea mari ale cîmpului magnetic, dar e satisfăcută pentru toate cîmpurile realizabile practic pînă acum (B<^ 107 Gs).
Rotaţia se produce în sens dextrors (faţă de cîmpul magnetic), în cazul electronilor, şi în sens sinistrors, în cazul ipotetic al unor particule pozitive. Acestei rotaţii suplementare i se pot asocia un moment magnetic m şi un moment cinetic k, proporţionale între ele:
m = Yo
2 m.
k ,
din care rezultă următoarea expresie a vitezei Larmor:
-	l	m	l	R
0)r =
\A\
Ageastă expresie poate servi drept definiţie a vitezei Larmor şi în cazul momentelor magnetice proprii de spin ale electronilor pentru cari rezultă:
^L=-yo^=2<»L'
deoarece raportul dintre momentul magnetic propriu şi momentul cinetic propriu al electronului e dublu faţă de cazul mişcării orbitale (v. Einstein-de Haas, efect ~).
2.	Larnit. Minerala-Ca2Si04. Mineral de contact, care se prezintă în cristale tabulare dezvoltate insuficient, şi sub formă de agregate cu macle lamelare după (100). E cenuşiu, cu luciu sticlos. Prezintă clivaj perfect după (100). Se transformă uşor în y-Ca2Si04.
3.	Larsenit. Mineral.: PbZnSi04. Silicat de plumb şi zinc, natural, cristalizat în sistemul rombic, în cristale prismatice, striate, sau în cristale tabulare după (010).
E alb, cu luciu diamantin. Are gr. sp. 5,9. E optic negativ, cu indicii de refracţie »y= 1,92; «w=1,95; «^=1,96.
4.	Larva, pl. larve. Zoo/., Agr.: Embrionul de insectă după ieşirea din ou, în stadiul de metamorfoză în care se deosebeşte, într-o anumită măsură, de insecta adultă, şi trăieşte, în general, într-un mediu deosebit. Larvele au numai ochi simpli şi aripi rudimentare sau sînt lipsite complet de aripi. După numărul şi felul picioarelor, se deosebesc: larve polipode, cu şase picioare toracice şi 2--5 perechi de picioare abdominale; larve oiigo-
pode, fără picioarele abdominale, şi larve apode, lipsite complet de picioare. în timpul dezvoltării lor, larvele năpîrlesc (în general de 4***6 ori, uneori pînă la 28 de ori, după specie), adică îşi schimbă cuticula tegumentului. După fiecare năpîrlire, corpul larvei creşte şi îşi schimbă în general forma şi culoarea. La insectele cu- metamorfoză incompletă, stadiul de insectă adultă (imago) urmează direct după cel de larvă, iar la insectele cu metamorfoză completă, larva se transformă întîi în pupă sau nimfă. Pentru a se dezvolta, larva are nevoie de cantităţi mari de hrană, din care cauză ea atacă plantele mai puternic decît insecta adultă şi le provoacă daune mai mari decît aceasta.
5.	Larvicid, pl. larvicide. Chim.: Substanţă care ucide larvele insectelor.
6.	Larviformia. Paleont.: Ordin de crinoide paleozoice, primitive, care prezintă în stadiul adult caractere larvare: bolta orală formată dintr-un număr redus de plăci, cari acoperă gura şi canalele ambulacrare, şi caliciul monociclic.
Cuprinde un număr restrîns de forme, dintre cari cel mai important e genul Cupressocrinus din Devonianul mediu. Sin. Inadunata.
7.	Laser, pl. lasere. Te/c.: Dispozitiv pentru amplificarea sau generarea undelor electromagnetice din domeniul optic pe baza efectului de emisiune forţată a sistemelor atomice (laser= l(ight) a(mplification) (by) s(timulated) e(mission) (of) r(adia-tion)= amplificarea luminii prin emisiune forţată de radiaţie). Laserul e de fapt un maser (v.) optic. El constituie o sursă foarte intensă de radiaţie luminoasă coerentă, cu proprietăţi directive foarte pronunţate, divergenţa fasciculului atingînd în prezent valori de ordinul a 1 m/km. Coerenţa radiaţiei emise permite, printre altele, transmiterea informaţiei la distanţă prin metodele folosite în radiocomunicaţii (modulaţie, amestec, super-eterodinare, etc.). Directivitatea serveşte la menţinerea intensităţii fluxului luminos, pe unitatea de suprafaţă, deasupra pragului observabil, pînă la distanţe foarte mari. Dispozitivele realizate pînă acum lucrează în regim de impulsii, dar se caută să se ajungă la un regim de funcţionare continuu.
Modul de lucru al unui laser e analog celui al maserului. O radiaţie secundară („pompa") produce tranziţii ale atomilor substanţei folosite, în urma cărora se produce o intervertire a numerelor de atomi situaţi pe două niveluri de energie Wv W^2 (^i<^2)> nivelul superior W2 devenind mai populat decît nivelul inferior Wx. Sub acţiunea radiaţiei care trebuie amplifi-
cată, de frecvenţă v=
h
(A=6,62-10'27 erg-s fiind con-
stanta lui Planck), tranziţiile de emisiune forţată 2-»1 predomină atunci atît asupra celor de absorpţie forţată 1->2, cît şi asupra celor de emisiune spontană. Datorită emisiunii forţate, radiaţia incidenţă îşi măreşte intensitatea (amplificare). Dacă radiaţia incidenţă e chiar cea de emisiune spontană, laserul funcţionează ca oscilator.
Una dintre problemele constructive în tehnologia laserului e problema dimensiunilor cavităţii rezonante în care trebuie introdusă substanţa activă. Lungimile de undă optice fiind extrem de mici nu se pot construi cavităţi de acelaşi ordin de mărime, în practică se utilizează tot cavităti centimetrice (ca la maser),
....	-	+	-	-r	+	«V-JFi
printre armonici le carorase găseşte insa şi frecvenţa v=—----------=.
hr
În primele lasere se folosea un baston mic de rubin (Al203 cu ioni Cr+++ substituiţi unor ioni AI+++), cu dimensiuni ^ 0,5 cmx x 0,5 cmX 5 cm, argintat la capete. Feţele argintate constituiau pereţii cavităţii rezonante, între care se propagă radiaţia de
r	/	ri	■	•	i	■	i	i
frecvenţa v = —--------- (cu reflexium multiple, ca la o unda sta-
h
ţionară). în timpul propagării ei, această radiaţie interacţio-nează cu ionii Cr+++, amplificîndu-se prin emisiune forţată. Cînd amplificarea atinge o valoare suficientă, emisiunea forţată
Lasionit
94
Lateritizare
depăşeşte emisiunea spontană în acţiunea de golire a nivelurilor IF2 (prin tranziţii 2-*1) şi laserul se ,,descarcă“ într-o impulsie radiantă de aproximativ 0,0001 s, în timpul căreiatoţi atomii de pe nivelul revin practic pe nivelul .Wx\ această impulsie străpunge unul dintre pereţii terminali, argintat numai parţial, şi apare la exterior ca o rază luminoasă monocromatică intensă, coerentă şi axială. în continuare, pompa (constituită dintr-un tub cu descărcări în gaze care înconjură în spirală bastonaşul de rubin) repopulează nivelul JF2 cu atomi proveniţi de pe nivelul IF^şi procesul de amplificare reîncepe, fiind amorsat (în cazul oscilatoarelor) chiar de emisiunea spontană 2—>1. Frecvenţele parazite se elimină automat prin faptul că ele se absorb în pereţii terminali (dacă nu se pierd prin traversarea pereţilor laterali), fără a putea fi amplificate pe parcursul dintre aceşti pereţi. Recent s-au construit şi lasere în cari substanţa activă e un gaz (neon, heliu).
î. lasionit. Mineral.: Sin. Wavellit (v.).
2.	Lastex. ind. text.: Fir de cauciuc, de obicei îmbrăcat cu fire textile, utilizat pentru executarea bordurilor elastice la ciorapi, a costumelor de baie, şi pentru confecţionarea corsetelor şi a ciorapilor medicinali.
3.	Lata, pl. late. Drum.: Piesa de lemn (scîndură groasă, cu lungimea de 4--*6 m, cu'muchiile longitudinale drepte şi paralele, folosită în lucrările expeditive de nivelment (v. Lată şi poloboc) şi la verificarea suprafeţelor îm-brăcămintelor rutiere, în special la măsurarea denivelărilor longitudinale.
Mărimea denivelărilor se determină cu profilografuI sau cu ajutorul unei pene gradate, introduse sub I ată (v. fig.).
4.	~ şi poloboc. Topog.: Ansamblu format dintr-o lată (v.) şi un poloboc (nivelă de zidar), folosit pe scară mare la ridicarea profilurilor transversale, la aplicarea gabaritelor de terasamente, etc.
Polobocul se aşază pe muchia dreaptă a scîndurii şi serveşte la orizontalizarea acesteia. Cu lata şi polobocul se măsoară: lungimile înclinate, direct în valoarea lor orizontală (v. fig. /),
Măsurarea denivelărilor cu lata şi cu pana gradată. 1) lată; 2) pană gradată; 3) îmbrăcăminte rutieră.
/. Măsurarea distanţelor direct redu- II. Executarea nivelmentului cu lata se la orizont, cu lata şi polobocul.	şi polobocul.
1)	lată ; 2) poloboc ; 3) fir cu plumb. 1) ţăruşi; 2) lată; 3) poloboc ; 4) riglă
gradată.
în terenurile abrupte (distanţa totală D=d1 + d2-\------------=
unde d. sînt distanţele parţiale orizontale, măsurate pe lată între firele cu plumb); diferenţele de nivel direct pe miră (v. fig. II), dacă lîngă firele cu plumb se aşază mire verticale (diferenţa de nivel totală e suma diferenţelor de nivel parţiale). V. şî sub Nivelă.
5.	Latent. Gen.: Calitatea unei proprietăţi, a unei stări, etc., de a exista fără a se manifesta, dar de a. putea deveni manifestă, eventual după un anumit timp, care se numeşte în acest caz timp de latenţă.
6.	Latenta, căldura Fiz. V. Căldură latentă, sub Căldură.
7.	Latenta, imagine Foto. V. Imagine latentă.
8.	Latentificare. Foto.: Operaţia de întărire a unei imagini latente subexpuse, prin transformarea subcentrelor în centre developabile. Latentificarea se efectuează după expunere şi înainte de developare. Se folosesc următoarele procedee de latentificare: latentificarea prin iluminare auxiliara, în care după expunere, stratul sensibil e supus unei postiluminări de intensitate slabă şi de durată lungă; latentificarea prin acţiunea vaporilor de mercur la temperatură şi umiditate constante; latentificarea prin acţiunea unor acizi organici: acid formic, acetic, propionic sub formă de vapori sau în soluţie în tetra-clorură de carbon sau în benzen; latentificarea prin acţiunea vaporilor de bioxid de sulf; latentificarea prin acţiunea unor oxidanţi: apă oxigenată, ozon, perborat de sodiu, cari activează ionii Ag+ din vecinătatea centrelor; latentificarea prin acţiunea amoniacului şi a-aminelor. .
Diversele procedee de întărire a imaginii latente sînt în general delicate, fiindcă rezultatele obţinute variază nu numai după tipul emulsiei, ci chiarîntre douăoperaţii identice pe aceeaşi emulsie. Latentificarea nu trebuie confundată cu hipersensibi-lizarea, care se efectuează înainte de expunere, sau cu întărirea, care se practică după developare.
9.	Laterimediteraneene. Geobot.: Specii de plante submedi-teraneene, a căror arie e caracterizată prin Quercus pubescens (tufan).
10.	Laterit. Petr.: Rocă sedimentară reziduală, formată în special din feldspaţi, prin lateritizare (v.), sub influenţa substanţelor humice cari disolvă hidroxidul de fier din rocile feroase.
E un produs normal de alteraţie chimică profundă, format în regiunile cu climat cald şi umed (tropical şi, în parte, subtropical).
Lateritul de culoare roşie sau roşie-brună e constituit în cea mai mare parte din hidroxizi de aluminiu (hidrargiIit, diaspor), la cari se adaugă oxizi de fier, uneori în cantităţi mari, sfărîmături din rocile cari constituie patul pe care se formează şi foarte puţină argilă.
Structura IaterituIui e scoriacee, celulară, îmbogăţită, adeseori, în produse feruginoase sub formă de concreţiuni de mărimi variabile.
Se deosebesc: lateritul eluvial, format pe roca din subsol, fără transport — şi în care se recunoaşte caracterul rocii-mame
—	şi lateritul aluvial, spălat, transportat şi acumulat, care apare în general amestecat cu impurităţi. Se cunosc, de asemenea, şi unele laterite fosile, în Devonianul din Urali, în Cretacicul din Franţa, etc. (v. şî Crasnoziom). Sin. Feralit.
11.	Lateritice, soluri Ped.: Solurile formate în procesul lateritizării, cari se deosebesc uneori de laterit prin raportul Si02: Al203 cu valori de 1,35—2,00, care în laterit are o valoare mai mică. Termenul e utilizat adeseori şi pentru solurile în cari lateritizarea nu e completă (levigarea silicei nu e totală), fie din cauza bogăţiei în silice a rocii-rname (granit, gnais), fie din cauza drenajului insuficient, fie din cauza mediului destul de acid. în aceste condiţii, prin neosinteză se formează caolinit, solul fiind sărac în alumină liberă.
Solurile lateritice, răspîndite în India, în Africa şi în America de Sud, sînt soluri sărace în complex argilos şi lipsite de humus, necesitînd îngrăşăminte în culturi. Pe aceste soluri cresc: arborele de cafea, de cacao, de ceai, trestia de zahăr, etc. Profilul solului lateritic e, în general, adînc, atingînd uneori 10 m şi chiar mai mult. Crusta (carapacea) feruginoasă tare (v. sub Lateritizare) se formează la suprafaţa solului numai în savane sau în locurile în cari pădurea a fost defrişată. Sin. Soluri feralitice.
12.	Lateritizare. Ped., Petr.: Proces de formare a solurilor lateritice în condiţiile climei umede şi calde şi sub vegetaţia luxuriantă a pădurilor tropicale. Aceste condiţii sînt favorabile unei alteraţii rapide a rocilor (în general, orice fel de roci, dar în special rocile magmatice şi şisturile cristaline bogate în sili-caţi alumino-feruginoşi) şi formării abundente de humus, care
Laternă
95
Latitudine magnetică
e mineralizat aproape complet. Bazele alcaline şi alcalino-pămîn-toase liberate sînt spălate, iar în mediul neutru sau slab alcalin existent silicaţii suferă o hidroliză totală, separîndu-se siiicea si hidroxizii de fier şi de aluminiu, Siiicea coloidală dispersează şi migrează în adîncime, în timp ce hidroxizii de fier şi de aluminiu coagulează (deoarece exponentul de hidrogen e apropiat de punctul isoejectric al acestora) şi se depun, în parte deshidra-tîndu-se, formînd în pătura superficială o crustă cu structură celulară, prin incrustarea pereţilor găurilor produse de rădăcini sau rămase în rocă în locul mineralelor distruse. Sin. Ferali-tizare.
1.	Laternâ, pl. laterne. Ind. petr.: Sin. Lanternă(v. Lanternă).
2.	Lateroiog. Geol., Expl. petr.: Sin. Carotaj electric lateral cu curent focalizat (dirijat). V. sub Carotaj.
3.	Latex. Bot., Ind. chim.: Suc lăptos al unor specii de plante lemnoase şi erbacee, de cele mai multe ori alb,'mai rar galben sau portocaliu. Latexul arborilor de cauciuc, din familiile: Euphorbiaceae, Apocinaceae, Musaceae şi Sapotaceae, conţine aproximativ 35% cauciuc, 60% apă şi cantităţi mici' de răşini, ceară, proteine, zaharuri, săruri minerale, etc. E o emulsie apoasă, în care faza dispersă o formează cauciucul în stare de granule fine în suspensie. Din acest latex se prepară cauciucul brut.
4.	Latin, sistemul Nav. V. îmbarcaţiyne cu înveliş în sistemul latin, sub îmbarcaţiune.
5.	Latina, vela Nav. V. Velă latină, sub’ Greement 1.
6.	Latine. Poligr.: Subfamilie de litere â familiei romane elzevir a alfabetului latin, la care grosimea, liniilor e mai puţin variată decît la caracterele tipice ale familiei. V. şi Literă tipografică.
7.	Latir. Agr.: Lathyrus sativus. Plantă anuală din familia Leguminosae, cu următoarele caractere botanice: rădăcină pivo-tantă, care pătrunde adînc în sol; tulpină cu patru muchii, ramificată şi tîrîtoare; frunze cu o singură pereche de foliole lanceolate, terminate cu cîrcei; flori albe, albastre sau roze; păstăi de formă rombică; cari conţin 2---S seminţe.
Latirul cere o climă caldă şi e rezistent la secetă, putîndu-se cultiva [De orice fel de sol, cu excepţia celor acide sau foarte umede. în asolament ocupă locul corespunzător leguminoaselor pentru boabe, aplicarea îngrăşămintelor şi lucrările solului executîndu-se în acelaşi fel ca la mazăre. Latirul se seamănă la începutul primăverii, la distanţa de 12* * * 15 cm între rînduri şi ia adîncimea de 4---6 cm cantitatea de sămînţă ia hectar fiind de 120*• * 160 kg. Pentru nutreţ se seamănă şi în amestec cu ovăz. întreţinerea culturilor de latir consistă din lucrări cu grapa pentru distrugerea crustei solului şi pentru combaterea buruienilor. Recoltarea are loc cînd păstăi le din partea inferioară a tulpinii se îngălbenesc.
Producţia de boabe variază între 100 şi 200 q/ha, iar cea de fîn atinge, în medie, 400 q/ha. Boabele de latir, cu conţinut bogat în substanţe proteice şi hidraţi de carbon, se folosesc în alimentaţia atît a omului, cît şi a animalelor. Latirul se întrebuinţează, de asemenea, ca nutreţ verde, ca nutreţ însilo-zat, pentru păşunat şi ca îngrăşămînt verde.
8.	LatiseSat, tip Paleont.: Tip de linie
de sutură a primului perete despărţitor, caracteristic cochiliei goniatiţilor din, Devo-nianul superior şi din Carbonifer, şi cochiliei Tipdesuturâ ,atise. ceratiţi lor. Această linie prezintă o singură	|ată.
selă şi e Iipsită de lobi.
9.	Latitudine. 1. Astr.: Sin. Latitudine astronomică, Latitudine ecliptică, V. Coordonate ecliptice, sub Coordonate astronomice.
io.	Latitudine. 2. Geogr.: Unghiul format de normala într-un punct P la elipsoidul terestru cu planul ecuatorului, respectiv lungimea arcului de elipsă meridiană subîntins de acest unghi. V. sQb Coordonate geografice.
n. corecţie de Geod. V. Corecţie de diferenţă de valoare a acceleraţiei gravitaţiei.	-	.
12.	Latitudine. 3. Gen..: Coordonată unghiulară cu valori între 0° şi 180°, definită în analogie cu latitudinea geografică.
13.	crescîndâ. Nav.: Distanţa de la ecuator, exprimată în minute de meridian (mile marine),, la care se trasează un paralel dat pe harta Mercator. Pentru un glob sferic, latitudinea cres-cîndă e dată de formula:
iar pentru un elipsoid, de formula:
f 7z 9 )	(	1-e	sin	9	)
= «lntgjT+TJ
1	+ <? sin-39)
în cari qp e latitudinea geografică, R e raza Pămîntului sferic, a e semiaxa mare a elipsoidului terestru şi eJ e excentricitatea. Sin. Latitudine Mercator.
14.	~ geocentricâ. Geod.: Unghiul format de raza pămîn-tească corespunzătoare punctului la care se raportă latitudinea geocentrică cu raza pămîntească corespunzătoare intersecţiunii cu ecuatorul a meridianului acelui punct. V. şi Coordonate geocentrice, sub Coordonate geodezice.
15.	^ geodezica. Geod.: Latitudinea unui punct de pe suprafaţa terestră, în raport cu elipsoidul de referinţă (v. fig.).
Latitudinea geodezică a unui loc M se măsoară pe meridianul locului, între ecuator şi normala NZ la elipsoid â locului M, în valori unghiulare, şi ea variază spre nord şi spre sud între 0° şi 90° (sau 0G***100G), astfel încît vor fi luate în consideraţie latitudini nordice (boreale) şi sudice (australe).
Latitudinea geodezică a punctelor geodezice se determină prin calcule efectuate asupra triunghiurilor geodezice considerate pe elipsoid şi în raport cu un punct de referinţă numit punct fundamental, a cărui latitudine se determină prin măsurări astronomice de înălţimi ale unei stele circumpolare,
la trecerea ei la meridian -r- dacă pune- nea; EE) ecuatorul; Pn» tul e pe uscat — sau măsurînd cu sex-' ps) polii; PnGrPs) meridia-tantul înălţimea Soarelui la culminaţie,	nul	de origine,
dacă punctul e pe mare.
Deosebirea dintre latitudinea geodezică şi cea astronomică a unui punct M consistă în faptul că a doua se referă la suprafaţa geoidului, iar prima, la aceea a elipsoidului de referinţă, fiind deci egală cu unghiul dintre verticala locului A/l (direcţia gravitaţiei) şi planul ecuatorului. Deviaţiile verticalei şi adoptarea de diferite elipsoide de referinţă fac deci necesară distincţia între latitudinea geodezică şi cea astronomică.
16.	~ geomagnetică. Geofiz.: Latitudinea în raport cu ecuatorul geomagnetic. Dependenţa de latitudine pe care o prezintă cele mai multe dintre particularităţile evoluţiei în timp a cîmpului geomagnetic (perturbaţii, aurore polare) îşi manifestă mai clar regularităţile şi e mai pregnantă dacă e raportată la latitudinea geomagnetică.
17.	~ magnetica. Geofiz.: Unghiul (D definit de relaţia:
În care I e înclinaţia magnetică a locului.
Latitudinea magnetică nu e, deci, o mărime geometrică sau fizico-geometrică, ea depinzînd de condiţiile locale.' Valoarea ei ar coincide cu aceea a latitudinii geomagnetice numai dacă distribuţia cîmpului geomagnetic ar corespunde aceleia a
Latitudine geodezică, cp) latitudinea; X) longitudi-
Latitudine Mercatâr
96
Laue, diagramă ^
cîmpului unei sfere uniform magnetizate (cînd şi ecuatorul magnetic ar coincide cu cel geomagnetic).
1.	~ Mercator. Nav.: Sin. Latitudine crescîndă (v.).
2.	~ redusa. Geod. .' Unghiul format de raza pămîntească corespunzătoare punctului la care se raportă latitudinea redusă cu dreapta de intersecţiune dintre planul ecuatorului şi planul elipsei meridiane corespunzătoare acelui punct. V. şî sub Coordonate geodezice.
3.	Latitudine de expunere. F/z., Foto. V. sub înnegrire.
4.	Latitudine fotografica. Fiz., Foto.: Sin. Latitudine de expunere. V. sub înnegrire.
5.	Latitudinile cailor. Nav.: Zonele calmurilor tropicale. (Numire marinărească.)
6.	Lattorfian. Stratigr.: Etaj al Paleogenului din Nordul Germaniei, marcînd o vastă transgresiune şi constituit din nisipuri glauconitice (nisipuri de Lattorf) cu o bogată faună de moluşte (Ostrea ventilabrum, Fusus elongatus, Triton flan-dricus). Considerat, în general, ca etaj bazai al Oligocenului, echivalent cu Sannoisianul, Lattorfianul ar reprezenta, după unii stratigrafi sovietici şi germani, şi partea terminală a Eocenului.
7.	Latura, pl. laturi. 1. Geom.: Fiecare dintre segmentele de dreaptă sau arcele de curbă dintre două vîrfuri succesive ale unei linii frînte sau ale unui poligon.
8.	Latura. 2. Gen. .' Fiecare dintre porţiunile neramificate şi, eventual, rectilinii, ale unui obiect de structură reprezen-tabilă simplificat printr-o linie frîntă sau printr-un poligon.
9.	~ a cusăturii. Mett.: Lungimea uneia dintre liniile de contact ale cusăturii (cordon) de sudură cu obiectul sudat, într-o anumită secţiune a unei cusături în unghi. Se deosebesc (v. fig.): latura măsurata, care e lungimea liniei de contact
Secţiune transversală prin sudură, o) pentru determinarea grosimii nominale; b) pentru determinarea grosimii măsurate; CM0B0) secţiune prin sudură în unghi obtuz; OAB) secţiune prin sudură în unghi ascuţit; OC0) grosimea nominală a sudurii; OQ grosimea măsurată a sudurii; a) unghiuri la baza triunghiului iso-cel; Q punctul cel mai apropiat de punctul O; D0) punctul de tangenţă dintre sudură si baza triunghiului isoscel; 1 şi 2) piese asamblate (în unghi obtuz, respectiv ascuţit).
într-o secţiune oarecare a cusăturii; latura nominală, care e lungimea catetei (adică a uneia dintre laturile egale) celui mai mare triunghi isoscel inscriptibil în una di-ntre secţiunile succesive ale cusăturii.
10.	~ de bobina. Elt.: Fiecare dintre cele două părţi active ale bobinei (v.) (sau secţiunii) unei înfăşurări electrice repartizate. Sin. Mănunchi. V. şi înfăşurare de curent continuu, sub înfăşurare electrică.
11.	~ de reţea electrica. Elt.: Porţiune neramificată a unei reţele electrice (v.), cuprinsă între două noduri, cari eventual coincid.
O	latură se numeşte: activă, cînd conţine surse de energie electrică; pasivă, cînd nu conţine astfel de surse; parazită, cînd suprimarea ei nu modifică cu nimic curenţii din reţea, oricari ar fi rezistenţele sau impedanţele celorlalte laturi (adică atunci cînd curentul în ea rezultă nul numai din aplicarea primei teoreme a lui Kirchhoff); utilă, cînd nu e parazită. Două laturi se numesc conjugate Într-o reţea lineară de structură dată,
cînd admitanţa de transfer dintre ele e nulă (curentul e nul în una dintre laturi, cînd reţeaua conţine o singură sursă plasată în cealaltă latură).
Dacă p e numărul	de	ochiuri, n e numărul de noduri	şi j* e
numărul de subreţele	conexe	(fără legătură conductoare	între
ele) ale reţelei, numărul de laturi / e dat de relaţia lui Euler: / = p-\-n — s.
V. şî Coeficient de conexiune; Kirchhoff, teoremele lui — ; Circuit electric.
12.	Laţ, pl. laţuri.	1.	Ind.	lemn., Cs.: Şipcă groasă de	circa
25 mm şi lată de circa	48	mm,	folosită în lucrări de construcţie
şi detîmplărie. Sin. Leaţ, Leţ, Lănţet, Lătete; sin. (parţial) Şipcă (termen care are o accepţiune mai largă decît termenul Laţ).
13.	Laţ. 2. Nav. V. sub Nod marinăresc.
14.	~ cu jumâtafe ochi. Nav.: Sin. Nod de scondru, Nod de lemn. V. sub Nod marinăresc.
15.	Laţ. 3. Ind. piei.: Buclă produsă în urma acului, într-o anumită fază a procesului de efectuare a cusăturii, care participă la realizarea lanţului (v.) ce formează cusătura.
16.	Laubanit. Mineral.: Ca2[(OH)21 AI2Si5014]-5 H20. Zeolit calcifer întîlnit în bazalte, formînd pachete sau agregate sferice, de culoare albă ca zăpada, cel mai frecvent depuse peste heu-landit.
17.	Laudanidinâ. Chim.: Forma levogiră-a laudaninei.
îs. Laudaninâ. Chim.: C20H25O4N. Alcaloid care se găseşte în opiu. E o formă racemică. Prin tratare cu diazometan, trece în d,l-laudanozină.
19.	Laudanozinâ. Chim.: C21H2704N. Alcaloid secundar din opiu; e derivatul N-metilat şi tetrahidrogenat în nucleul piri-dinic al papaverinei. Sintetic se poate obţine din clor-metilatul papaverinei, prin reducere cu staniu şi acid clorhidric. Produsul acestei sinteze e un racemic, el putînd fi scindat (cu ajutorul sării sale cu acidul chinic) în cei doi antipozi optici. Laudanozina naturală e isomerul dextrogir.
20. Laudanum. Farm.: Medicament pe bază de opiu. Se obţine prin extracţia acestuia în soluţie hidroalcoolică, astfel încît să se realizeze o soluţie de morfină, de concentraţie convenabilă. E un lichid brun-roşcat cu miros de opiu şi gust amar, conţinînd 1% morfină. Se întrebuinţează ca medicament sedativ, analgezic, hipnotic. Sin. Ţinctură de opiu simplă, Tinctură tebaică.
21. Laue, diagrama	Mineral., Fiz.: Figură de difracţie obţinută pe o placă fotografică, pe care cade un fascicul de radiaţii X care a trecut printr-o lamă cristalină subţire. Figura (diagrama) se compune dintr-un sistem de impresiuni pe placa fotografică, a căror dispoziţie permite stabilirea simetriei reţelei cristaline, cînd lama străbătută de fascicul e tăiată perpendicular pe o axă de simetrie sau perpendicular pe un plan de simetrie. Astfel, din fig. a, care reprezintă diagrama Laue a unei secţiuni perpendiculare peaxadegra-dul al treilea a unui cristal de calcit se deduce uşor existenţa axei A3 şi a celor trei plane de simetrie, cari trec prin această axă, iar din fig. b, care reprezintă diagrama Laue a unei secţiuni de calcit paralele cu o faţă de romboedru, se deduce uşor existenţa unui plan de simetrie. Cu ajutorul unei astfel de diagrame nu se poate pune în evidenţă existenţa centrului de simetrie.
3	b
Diagrama Laue a calcitului.
Lauegramă
97
Lavandă
Diagrame Laue se pot obţine şi cu fascicule de electroni. Sin. Lauegramă.
i.. Lauegramâ, pl. lauegrame. Mineral., Fiz.: Sin. Diagrama Laue (v. Laue, diagrama ~).
2.	Laumonit. Mineral.: Sin. Laumontit (v.).
3.	Laumontit. Mineral.: CaAI2Si4012-4 H20. Mineral din grupul zeoliţilor, întîlnit în golurile şi în crăpăturile rocilor magmatice bazice, în gnaisuri, şisturi şi chiar în ganga unor minereuri. Uneori, în loc de aluminiu conţine beriliu.
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa oloedrică, în cristale columnare, cu striaţiuni verticale. Formează macle după (100) şi se prezintă în agregate aciculare sau pămîntoase.
Are culoare albă cu luciu sticlos şi, pe feţele de clivaj, sidefos. Prezintă clivaj perfect după (010) şi (110). Prin pierderea apei devine mat, turbure şi pulverulent. E casant, are duritatea 3***3,5 şi gr. sp. 2,25-**-2,35. Cu acidul clorhidric se transformă într-o masă gelatinoasă. Sin. Laumonit.
4.	Laur, pl. lauri. Bot.; Sin. Ciumăfaie (v.), Alaur, Bolîn-dariţă.
5.	Laurasia. Geol.: Masă continentală formată după cutarea geosinclinalului Uralului, din Triasicul inferior, prin unirea continentului Nord-atlantic cu continentul Sino-siberian.
e. Laurent, acid	Chim'.: Acidul 5-aminonaftalen-1-sul-
fonic; 1-naftilamin-5-sulfonic. Cristalizează cu o moleculă de apă; la temperatura de topire se descom-pune; e puţin solubil în apă rece, insolu-	j_j	^^2
BiI în alcool, în eter. Se prepară indus-	^
trial în următoarele stadii: sulfonarea # \/~/ naftalinei cu acid sulfuric 96% la30'-*50°; ^C	C	CH
sulfomasa e nitrată cu cantitatea teore-	A	in
tică de acrd azotic 67,5% , la 28---300, timp	%~/ \ #
de 10-* * 12 ore; acizii nitrosulfonici ob-	^	CH
ţinuţi sînt transformaţi în săruri de mag-	j_jq <1	î
neziu uşor solubile, prin adausul unui şlam 3 de 17% dolomit; masa rezultată e neutralizată cu cretă şi filtrată fierbinte; nitrofiItratul e redus cu pulbere de fier, la fierbere; sărurile de fier sînt precipitate cu oxid de magneziu şi apoi se filtrează fierbinţi; soluţiile filtrate sînt tratate la 90-*-95° cu acid sulfuric, lap H 4,5, cînd precipită acidul 1-naftil-amin-8-sulfonic, cu puritatea de 98,8% (randament 48%); după filtrare la 30°, filtrele sînt acidulate la roşu-Congo pentru a precipita acidul 5-sulfonic şi restul de acid 8-sulfonic; amestecul de isomeri e fiert cu oxid de magneziu; sarea de magneziu e filtrată; se disolvă în apă fiartă; se tratează cu acid sulfuric 40%, separîndu-se acidul 1-naftilamin-5-sulfonic, care se filtrează la 75° (randament 17% faţă de naftalină).
Acidul Laurent e un intermediar valoros pentru fabricarea unor azocoloranţi: coloranţi acizi mono-azo, roşii (roşu Ponso R); coloranţi diazo, roşii (roşu aprins rezistent Benzo 8 BA); negru sulfon Cianin B, colorant negru important pentru lînă; coloranţi tris-azo, bruni (brun închis Benzo-extra; brun Congo R); etc.
Mai e întrebuinţat la fabricarea de coloranţi direcţi pentru bumbac, roşii şi negri, în cari benzidina sau derivaţii ei formează unul dintre componenţi. Sin. Acid purpuriu.
7.	Laurent, polarimetru Fiz. V. sub Polarimetru.
8.	Laurent, serie Mat. V. Serie Laurent, sub Serie.
9.	Laurenţianâ, faza Stratigr.: Fază de cutare (v. şi sub Cutare, proces de ~) care corespunde revoluţiei orogenice de la sfîrşitul Arhaicului, în America de Nord. Această fază, însoţită de puternice intruziuni de graniţe (graniţele gnaisice lauren-ţiene), e considerată sincronă cu faza cutărilor svekofennidice. Ciclul sedimentar al cutărilor laurenţiene cuprinde formaţiunea de Coutchiching, constituită dintr-o serie supracrustală de gnaisuri, micaşisturi şi cuarţite cu intercalaţii de magnetit şi jaspuri, şi formaţiunea de Keewatin (mai nouă), constituită din lave bazice şi din tufuri, cu intercalaţii de conglomerate, grauwacke Şi şisturi.
în general, catena laurenţiană, formată în această fază de cutare, e complet erodată şi peneplenizată, direcţia şi răs-pîndirea ei fiind greu de precizat.
10.	Lauric, acid ~.Chim. ;CH3—(CH2)10—COOH. Acid mono-carboxilic linear. Se prezintă sub formă cristalizată; are uri miros slab de grăsime; p. t. 44°, p. f. 100 mm 225°, p. f. 15 mm 176°; d|°=0,8690. E puţin solubil în apă fiartă şi foarte solubil în acetonă, alcool etilic şi eter. Se găseşte sub formă c'e glice-ride (v.), în abundenţă, în uleiul de nucă de cocos, în uleiul de palmier şi în alte plante tropicale. Formează circa 20% din acizii graşi din uleiul de cap de caşalot. Sarea de sodiu a acidului lauric e solubilă în apă şi spumează bine.
Se extrage din uleiurile menţionate mai sus. Acidul lauric şi acizii inferiori pot fi separaţi de cei superiori, din amestecul de acizi cari se găsesc în uleiurile fructelor tropicale, pe baza diferenţei de solubiIitate în apă a săpunului de litiu sau de magneziu.
Acidul lauric e acidul gras saturat cel mai valoros pentru industria săpunului.
11.	Lauric, alcool ~.Chim.: CH3(CH2)10—CH2OH. Alcool primar saturat, care se obţine în proporţie de circa 50%, prin hidrogenarea catalitică a uleiului de cocos sau de palmier. Sarea de sodiu a alcoolului sulfatat constituie un foarte bun agent de spălare şi înmuiere pentru industria textilă. Sărurile de calciu şi de magneziu ale alcoolului sulfatat fiind solubile în apă rece, lauri l-sulfatul de sodiu poate fi utilizat şi în apele dure.
12.	Laurionit. Mineral.: PbCI2-Pb(OH)2. Oxiclorură hidra-tată de plumb, naturală, cristalizată în sistemul rombic. Varietatea cristalizată în sistemul monoclinic se numeşte para-laurionit.
13.	Laurit. Mineral.: RuS2. Sulfură de ruteniu naturală, care conţine uneori osmiu. Se prezintă sub formă de mici granule octaedrice albe-cenuşii. Are duritatea 7,5 şi gr. sp. 7.
14.	Lauroleic, acid Chim.:
CH3(CH2)5CH=CH(CH2)3COOH Acid nesaturat, care se găseşte sub formă de gliceride (v.) în proporţie de circa 6% în uleiui din capul de caşalot. Are d}s=0,9130; «Jjs= 1,4535. Sin. Acid 5-dodecenoic.
îs. Laurovit. Mineral.: Varietate de diopsid care conţine pînă la 2***4% V203.
16.	Lauial.Metg.: Aliaj cuaternar pe bază de aliaj Al-Cu-Si, cu compoziţia 4--*4,5% Cu, 0,2--*2% Si, pînă la 1% Mn şi restul aluminiu. Are bună rezistenţă la coroziune. Poate fi turnat şi prelucrat prin deformare plastică. Poate fi îmbunătăţit prin călire (cu încălzire la 500---5100) urmată de îmbătrînire artificială (la 150°). E folosit în construcţii aeronautice.
17.	Lautarit. Mi ne ra I.: Ca(JOs)2. lodat natural de calciu, cu un conţinut de 65,09% J, întîlnit în zăcămintele de salpetru din Atacama (Chile). Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus prismatic, adeseori grupate radial. E incolor pînă la gălbui si are gr. sp. 4,6. E un minereu important pentru extragerea iodului.
îs. Lautit. Mineral.: CuAsS. Arseniosulfură de cupru naturală în care, uneori, cuprul e înlocuit parţial cu argint. Cristalizează în sistemul ortorombic, în cristale tabulare după (001) cu striaţiuni şi sub formă de macle după (110).
Are culoare cenuşie de oţel pînă la roşietică, urma neagră, şi luciu semimetalic, strălucitor. Prezintă clivaj perfect după (001). E casant; are duritatea 3-**3,5 şi gr. sp. 4,53-**4,96.
19.	Lavabou, pl. lavabouri. 1. Cs., Inst. san.: încăpere cu unu sau cu mai multe grupuri de lavoare şi alte instalaţii sanitare, care serveşte la spălatul simultan al mai multor persoane (de ex. în cazărmi, şcoli, internate, etc.).
20.	Lavabou. 2. Inst. san.: Sin. Lavoar(v. Lavoar2), Spălător.
21.	Lavanda. Bot., Agr.: Sin. Levănţică (v.).
Lavandă, ulei de />/
98
Lavă
1.	ulei de o'.Ind. chim.: Ulei obţinut din Lavandula vera DC (Lavandula officinalis Chaix, familia Labiatae), plantă erbacee care creşte spontan şi cultivată în ţara noastră, în Sudul Franţei, în Italia, Spania, Algeria, Ungaria, Anglia, în Crimeea (URSS), etc.
Prin distilarea inflorescenţelor cu vapori de apă se obţine un randament în ulei de 0,3***0,8%. Proprietăţile diferitelor uleiuri depind de sol, clima, altitudine, etc. în compoziţia lor intră proporţii variabile de acetat de linalil, linalool, geraniol, lavandulol, etc.
Uleiul de lavandă e unul dintre principalele uleiuri eterice, datorită mirosului plăcut şi răcoritor. Comercial, se livrează trei tipuri de ulei: cu 30***35% ester, cu 38***42% ester şi cu peste 50% ester. Aceste uleiuri nu rezultă ca atare din cultură ci sînt produse de fracţionarea ulterioară a uleiului natural.
Se utilizează în parfumerie, în cosmetică şi în industria săpunului. Sin. Ulei eteric de levănţică.
2.	Lavandinâi ulei de Ind. chim.: Ulei obţinut prin distilarea cu vapori de apă a plantei Lavandula hibrida.
Are următoarele caracteristici: d15= 0,886* • *0,896; [oc]q = = -2,35°--5,26°; /.g* = 1,4616-•• 1,4640.
Uleiul de lavandină se utilizează în parfumerie şi în industria substanţelor odorante pentru prepararea Iinaloolului, a aceta-tului de linalil, a citralului, a iononei, etc.
3.	Lavandulol. Chim.: C10H18O. 2,6-Dimetil-5-metilol-2,6-heptadien sau 2-isopropenil-5-metil-4-hexen-1-ol. Alcool mono-terpenic care se găseşte liber şi esterificat (cu acidul acetic) în proporţia de 1% , în uleiul de lavandă. E un lichid incolor, cu miros apropiat de al geraniolului. Are p.f. i3 mm 94***95°;
d” =0,8785; [a]Jj6=-10,12°; »□ = 1,4683.
Se utilizează, foarte rar, în industria parfumurilor.
4.	Lava, pl. lave. 1. Geol.% Topitjură de silicaţi care iese la suprafaţă din rezervoarele magmatice din adîncime şi reprezintă produsul cel mai important al activităţii vulcanice a Pămîntului.
Lava se revarsă peste marginea craterului sau iese prin deschizături laterale ale conului vulcanic, formînd torente de lavă, cari curg pe flancurile conului, sau pînze de lavă, cari se întind pe suprafeţe mari. Cînd topitura e aruncată în aer de explozii, ea cade în jurul punctului de erupţie, formînd conul.
Lavele formează şi cimentul unor roci (rocile pi rol itice), cum sînt de exemplu: milonitele vulcanice situate de cele mai multe ori la marginile canalelor de ascensiune a lavei, şi aglomeratele pi rol itice, cari se întîlnesc la baza unui torent de lavă.
Dimensiunile torentelor de lavă variază de la curgeri neînsemnate, cu lungimi de sute de metri şi grosimi cari nu depăşesc un metru, pînă la torente .gigantice, cu lungimea de zeci de kilometri şi cu grosimea de zeci de metri.
Temperatura lavelor variază în funcţiune de compoziţia lor chimică; în general, ele îşi păstrează fluiditatea, adică curg, pînă cînd temperatura lor scade sub 800° (în lacurile de lavă, temperaturile maxime măsurate ating 1350°).
Aspectul exterior al curgerilor de lavă depinde de natura lavelor şi de gradul lor de degazeificare. Lavele fluide şi sărace în gaze (lavele bazice), după ce curg ca un rîu, încep să se răcească şi se acoperă la suprafaţă cu o pojghiţă subţire, încă plastică, modelată de masa fluidă de dedesubt sub forma unor fîşii de cocă împletită. Aceste lave, numite lave cordate, sînt caracteristice vulcanilor cu erupţii liniştite (de ex. Mauna Loa şi Kilauea din insulele Hawai, Hecla Laki din Islanda, etc.). Lavele mai puţin fluide, bogate în gaze (lavele acide), formează curgeri cu suprafaţă neregulată, avînd aspectul unor blocuri poroase, îngrămădite, cari amintesc de grămezile de cocs. Astfel de lave, numite lave scoriacee, sînt caracteristice unor vulcani cu activitate explozivă (de ex.: Etna, Vezuviu, etc.).
Structura lavelor diferă după cum masa de lavă consolidată |a suprafaţă rămîne necristalizată (structură vitroporfirică sau
vitrofirică), cristalizează parţial (structură hipocristalină por-firică) ori cristalizează în întregime (structură olocristalină por-firică). Se mai întîlnesc: structura hipocristalină porfirică jnter-sertală, formată dintr-o reţea deasă de microcristale cari se ating unele p3 altele, despărţind sticla în părţi cari umplu ca un ciment spaţiile rămase libere între cristale, şi structura doleritică (ofitică), constituită din granule omogene ca dimensiuni, formînd o reţea deasă de plagioclazi cu interstiţiile umplute cu piroxeni.
Textura lavelor e, în general, uniformă, nedirecţionată„şr compactă; în cazul consolidării lor în mişcare, textura lor e fluidală, caracterizată printr-un aranjament în şiruri paralele, în aceeaşi direcţie, a cristalelor, după direcţia de curgere a lavelor. Se întîlnesc şi texturi vacuolare, provocate de degajările de gaze la suprafaţa curgerilor; texturi sferolitice, la cari în masa sticloasa s-au format schelete de cristale globuloase, şi texturi perlitice, la cari se individualizează schelete de cristale alungite.
Compoziţia chimică a Lavelor, teoretic identică cu~cea a magmelor din rezervoarele interioare, variază de la o. lavă la alta, dînd unora consistenţă vîscoasă, iar altora consistenţă fluiciă. Se deosebesc: lave de tip calcic sau calco-alcalic (pacifice), caracterizate prin exces de aluminiu şi silice faţă de al cal i i (de ex. lave bazaltice, andezitice şi dacitice); lave de tip alcali-sodic (atlantice), bogate în sodiu (de ex. lave nefelinitice tefri-ticefonolitice) şi, mai rar, lave de tip alcali-potasic (mediteraneene), bogate în potasiu (de ex. lave trahitice-leucitefritice, leucititice).
5.	Lava. 2. Pisc.: Ansamblu de unelte de pescuit staţionare, aşezate una în continuarea celeilalte, pentru a cuprinde sau a bara o porţiune cît mai mare din zona de circulaţie a peştelui, în vederea prinderii lui sau pentru a-l dirija spre intrarea diferitelor capcane. Se deosebesc:
Lavă de ave. V. sub Lavă de setei.
Lavă de carmace: Şir de carmace obţinut prin legarea a trei perimetri (25---30 de cîrlige fiecare), fixate de mal prin ţăruşi, ancorate cu pietre şi orientate în linii paralele, perpendiculare pe mal. Sînt folosite în Dunăre, la gurile fluviului, şi în mare, în perioadele de migraţiune a sturionilor (morun, nisetru, păstrugă), pentru pescuitul acestora.
Lavă de coteţe: Ansamblu de 6***30 de coteţe, obţinut prin legarea între ele a leselor de stuf, instalate pe gîrlele mici, în stufării sau pe marginea bălţilor închise cu pleter în perioada retragerii apelor şi a închiderilor pescăreşti pentru chefaJi. Lava de coteţe e folosită primăvara, toamna şi iarna, pentru pescuitul speciilor sau al exemplarelor mărunte (caracudă, biban, ştiucă, chefal).
Lavă de pripoane: Şir format din 2***4 sfori cu cîrlige (cu lungimea de 50---100 m şi cu 50---100 de cîrlige pe fiecare sfoară), fixate la mal de ţăruşi şi ancorate la anumite distanţe prin pietre, dispuse paralel între ele şi perpendicular pe mal. Sînt folosite în Dunăre, la pescuitul cegei şi, în Dunăre şi în bălţi, în funcţiune de anotimp şi de nivelul apei, la pescuitul somnului.
Lavă de setei: Ansamblu de 2---10 setei, aşezate cap la cap prin fixarea coidacelor (ghiondere de susţinere) astfel, încît cele două laturi în contact să se suprapună. Sînt instalate de obicei în locurile frecventate de peşti, perpendicular pe direcţia de circulaţie a acestora, şi sînt folosite în bălţi primăvara, vara şi toamna, pentru pescuitul speciilor mărunte (babuşcă, roşloară, biban), cum şi ai speciilor valoroase (crap, şalău). Lavele de setei pentru crap se numesc lave de ave.
Lavă de vintire: Ansamblu de 4—12 vintire fixate crilă de crilă, instalat în zonele de circulaţie a peştelui, de obicei în apele invadate de vegetaţie. Se foloseşte cu maximul de randament.la pescuitul ştiucii după topirea gheţii, a linului şi a caracudei în perioada mai-iunie, cum şi a peştelui mărunt, din primăvară pînă la începutul verii.
Lavenit	99	Lăbărţarea	trunchiului
1.	Lavenit.M/nera/.: (Na, Ca)2(Mrr, Fe", Fe"\ Ta, Nb, Ti,Zr) [(OH, F) (Si04)2]. Mineral din grupul wohleritului (v.), întîlnit în pegmatite sienitice eleolitice şi în unele lave vulcanice. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale striate în lung, după axa verticală. Are clivaj şi prezintă adeseori macle după (100). E colorat în galben deschis pînă la galben-roşietic sau în roşu-brun închis pînă la brun-negru. Are duritatea 6 şi gr. sp. 3,5.
2.	Lavinâ, pl. lavine. Geogr., Geol.: Sin. Avalanşă (v.).
3.	Laviţa, pl. laviţe. Ind. ţâr.: Scîndură lată, fixată pe picioare de lemn, aşezată de-a lungul unui perete interior de casă ţărănească şi, uneori, lîngă poarta casei, servind ca bancă pentru a şedea şi, uneori, şi ca pat. Sin. Laiţ, Laiţă.
4.	Laviu. Arta: Mod de a colora un desen în tuş de China sau în orice altă culoare de apă, pentru ca, pe baza teoriei „redării", să exprime volumul obiectelor desenate prin lumini şi umbre proprii sau purtate, sau şi prin culorile proprii. Laviul se execută prin tente; gradaţia luminii între diversele linii de egală tentă pe suprafaţa obiectului se obţine prin două procedee: laviul prin tente plate sau suprapuse se obţine prin suprapunerea mai multor straturi de tentă diluată, cari se acoperă parţial pentru a se obţine nuanţe din ce în ce mai închise; laviul prin tente degradate sau laviul pierdut se obţine prin adăugarea succesivă de apă la tenta închisă, sau prin adăugarea succesivă de colorant la tenta deschisă, după cum se porneşte de la închis la deschis, sau invers.
Condiţiile realizării unui laviu sînt regularitatea traseului de pensulă şi repeziciunea, păstrîndu-se o umiditate uniformă pînă la uscarea tentei. Se execută pe hîrtie întinsă la umed pe planşetă.
5.	Lavoar, pl. lavoare. 1. Cs., Inst. san.: Mobilă de toaletă, care poartă un recipient mobil (de ex. un lighean), o canăde apă, un suport pentru săpun, etc., necesare spălatului persoanelor.
6.	Lavoar. 2. Inst. san.: Obiect sanitar constituit dintr-un recipient deschis (de gresie, de faianţă, etc.) cu unu sau, rareori, cu două compartimente, cari au scurgere cu dop de obturare, racordată prin sifon la canalul de evacuare, şi de care se servesc persoanele pentru spălat. Sin. (parţial) Spălător.
7.	Lavrachi. Pisc.: Poccus labrax. Specie de peşte din familia Moronidae, cu dimensiuni medii, variind între 40---50 cm lungime şi 3***4 kg greutate; atinge lungimea de maximum 1 m şi greutatea de 15 kg. Are corpul alungit, uşor comprimat lateral şi destul de înalt. Gura, mare, e înzestrată cu dinţi pe maxilare, cu vomer, palatin şi limbă. Adultul e cenuşiu-plumburiu pe spate, are laturile şi pîntecul argintii, iar pe marginea oper-culului, o pată brună. Linia laterală, prelungită pe caudală, formează trei ramuri.
Foarte vorace, se hrăneşte cu peşte, cu crustacee şi cu viermi.
Specie marină, trăieşte şi în Marea Neagră (rar în zona noastră), nu departe de ţărm, de preferinţă îr> apele îndulcite de la gurile de vărsare ale rîurilor şi fluviilor, unde se şi reproduce.
Foarte apreciat, e pescuit, în special #noaptea, la lumină artificială, cu'harpoane. Se consumă proaspăt. Fiind rar la noi, nu prezintă importanţă economică. Sin. Lup-de-mare.
8.	~ roşu. P'sc.: Salmo trutta labrax PalIas. Specie de peşte — relict pontic — din familia Salmonidae, cu dimensiuni medii de 20---30 cm lungime şi 0,150---0,300 kg greutate, atinge în Marea Neagră (zona romînească) lungimea de maximum 1 m şi greutatea de 12 kg. Bun înotător, are corpul alungit, gros, negricios-albăstrui, presărat cu puncte rotunde sau în formă de x, negre pe spate şi pe înotătoarea dorsală, galbene-verzui şi portocalii pe faţa superioară a capului şi în lungul liniei laterale. Se hrăneşte cu crustacee, insecte, peşti.
Formă marină, răspîndită în Marea Neagră, la ţărmurile Crimeei şi ale Caucazului, apare izolat în zona romînească. Trăieşte pe fundul pietros sau nisipos.
în aprilie intră în rîuri pentru reproducere. Se pescuieşte la taliene, din aprilie pînă în septembrie, odată cu scrumbiile, pălămidă şi stavrizii, fiind foarte apreciat. Sin. Levrac, Păstrăv-de-mare, Somonul Mării Negre.
9.	Lawrencit. Mineral.: FeCI2. Clorură de fier naturală, în care, uneori, fierul e înlocuit parţial cu nichel. Cristalizează în sistemul romboedric, în cristale incolore, uşor fuzibile.
10.	Lawsonâ. Chim.: 2-Hidroxi-1, 4-naftochinonă. Se prezintă sub formă de ace galbene cu luciu metalic. împreună cu isomerul său, juglona (5-hidroxi-1,4-naftochi-nona), e cea mai simplă naftochinonă izolată din natură. E materia colorantă ^	^
din planta henna (Lawsonia alba), folo- t ^ \ /
H
C
O
-OH
sită pentru vopsitul părului.
11.	Laxativ, pl. laxative. Farm.: Me- j_jl 'L ■ £
dicament care provoacă o evacuare mai ^ / \ / mult sau mai puţin completă a conţi-	C	^
nutului intestinului. Acţiunea e slabă	^	^
şi tinde să restabilească funcţiunea
normală a intestinului şi să combată constipaţia. Acelaşi medicament poate fi întrebuinţat uneori şi ca purgativ, dacă dozele sînt mai mari.
12.	Laxmcnit. Mineral.: (Pb, Cu)5 Cr04(P04)3. Fosfocromat natural de plumb şi cupru, care se întîlneşte în zonele de oxidare ale unor zăcăminte de plumb. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare de culoare verde, prezentîndu-se însă cel mai frecvent compact sau în agregate reniforme.
13.	Lay. Metg. V. Ley.
14.	Laz, pl. lazuri. Agr.: Loc de curînd despădurit şi desţelenit, folosit ca teren arabil sau ca pajişte.
15.	Lazulit. Mineral.: (Fe, Mg)A!2[OHj P04]2. Fosfat hidratat natural de fier, magneziu şi aluminiu, în care, uneori, se găseşte şi puţin siliciu, întîlnit în unele cuarţite.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus piramidal, mai rar tabular. Se prezintă, de cele mai multe ori, în mase compacte, cu spărtura neregulată, cu aşchii. Formează macle după (100) şi rar după (223). Are culoare albastră, ca cerul, întunecat sau deschis, pînă la alb-albăstrui; e sensibil pleocroic, cu urma incoloră şi cu luciu sticlos. E casant; are duritatea 5---6 şi gr. sp. 3,1. E optic negativ, transparent, cu: indicii de refracţie «^= 1,612,	1,634,	/^= 1,643.
16.	Lazurit. Mineral.: (Na, Ca)8[(S04, S, Cl)2 | (AISi04)6], Mineral din grupul sodalitului (v.), întîlnit la contactul rocilor magmatice alcaline (sienite, graniţe, etc.) cu roci carbonatate şi, foarte rar, în unele lave alcaline. Cristalizează în sistemul cubic, în mase compacte, avînd structura cristalină a sodalitului. E albastru intens ca cerul, violet şi uneori albastru deschis sau albastru-verzui, cu luciu sticlos. Nu prezintă, în general, clivaj sau cel mult are un clivaj imperfect după (110). E translucid, isotrop, cu indicele de refracţie n de circa 1,50. Are duritatea 5,5 şi gr, sp. 2,38-*-2,42. La flacăra suflătorului se umflă, se topeşte uşor şi se transformă într-o sticlă albă. Se descompune în HCI, cu degajare de H2S şi formarea unui gel de silice.
Se întrebuinţează ca piatră semipreţioasă şi ca piatră de ornament, cum şi ca culoare minerală (ultramarin). Sin. Lapis-lazzuli.
17.	Lâbârţarea trunchiului. Silv.: Defect de formă al tulpinii arborelui, care consistă într-o mărire bruscă a grosimii (a diametrului) acestuia către capătul din imediata apropiere a suprafeţei solului. Se caracterizează prin diferenţa dintre diametrul tulpinii la suprafaţa pămîntului şi cel de la înălţimea de 1 m, măsuraţi în centimetri. Lăbărţarea e produsă de înrădăcinarea arborelui şi de nevoia acestuia de a se echilibra şi de a rezista la acţiunea vîntului; ea e mult mai pronunţată la arborii izolaţi decît la cei crescuţi în masiv strîns. Lăbărţarea produce dificultăţi la tăierea pentru doborîre a arborilor, şi pierderi din volumul acestora, la exploatare, fasonare şi debitare.
7*
Lacărit
100
Lăcâtuşărie, lucrări de ~
1.	Lâcârit. Expl. petr.: Operaţia de extragere, cu ajutorul lingurii de lăcărit (v.), a diferitelor fluide din gaura de sondă, fie pentru a realiza punerea în producţie a sondei, — în care caz, prin scoaterea unei cantităţi de lichid din sondă, se asigură scăderea nivelului (denivelare) şi deci crearea posibilităţii de pornire a stratului, — fie pentru a scoate la suprafaţă fluidul debitat de strat, în cursul perioadei de exploatare normală. Lingura de lăcărit e introdusă şi extrasă din gaura de sondă cu ajutorul unui cablu care se desfăşoară, respectiv se înfăşoară pe toba unui troliu montat la suprafaţă. Ca procedeu de extracţie, lăcăritul a fost aplicat pe scară mare în trecut, dar azi e folosit numai foarte rar. Astfel: în cazul unor grupuri de sonde cu adîncime mică şi cu debit mic, cari se pretează la o exploatare cu caracter intermitent (la intervale mai mari), astfel încît un singur operator, lucrînd pe un troliu mobil autopurtat, avînd pe remorcă o habă de colectare, să poată deservi în mod sistematic un număr mai mare de sonde; ca procedeu de punere în producţie, la sondele cari exploatează strate cu presiuni mici, neeruptive şi, în special, la sondele cari trebuie curăţite de unele depuneri provenite fie din fluidele de sapă în timpul săpării, fie din ţiţeiul produs de strat în timpul exploatării, lingura introducîndu-se în sondă pînă în dreptul stratului productiv (chiar cînd nivelul se află mult mai sus), astfel încît la ridicarea lingurii se produce şi o'aspiraţie care asigură desfundarea mai uşoară a perforaturilor.
Pentru reuşita operaţiei la sondele cari au viituri de nisip sau au avut pierderi de noroi în strat, înainte de a introduce lingura de lăcărit se folosesc o serie de linguri speciale de curăţire.
2.	Lâcâtuş, pl. iăcătuşi. Tehn.: Lucrător calificat care efectuează operaţii de ajustare sau de asamblare a pieselor, folosind unelte, maşini-unelte portative, etc. Utilajul folosit cel mai mult de lăcătuş e constituit din: pile, dălţi, ferestraie, ciocane, cleşte, şurubelniţe, chei, clupe, răzuitoare, maşini de găurit, ?foarfece, instrumente de măsură şi de control, etc.
Dacă lăcătuşul efectuează în principal lucrări de asamblare şi în secundar operaţii de ajustare se numeşte lâcâtuş-montor, iar dacă efectuează în special lucrări de ajustare şi în secundar lucrări de asamblare se numeşte lâcâtuş-ajustor. Dacă lăcătuşul efectuează lucrări de revizie a sistemelor tehnice (de ex. a vagoanelor în circulaţie), el se numeşte lâcâtuş de revizie. La calea ferată, lăcătuşii de revizie se recrutează dintre lăcătuşii de reparaţie, după o şcoală de specializare şi un examen de calificare cu obţinerea certificatului de lăcătuş de revizie. Ei răspund de starea vagoanelor admise în circulaţia trenurilor, semnînd raportul de revizie ce se întocmeşte în staţia de îndrumare a trenului. Lăcătuşul-montor care efectuează asamblări de organe de maşini se numeşte lâcâtuş-mecanic. V. şl Lăcătuşărie, . lucrări de
3.	banc de Mett.: Sin. Banc de ajustare (v. Ajustare, banc de -^).
4.	Lâcâtuşârie. 1. Mett.: Meseria lăcătuşului.
5.	Lâcâtuşârie!pl. lăcătuşării. 2. Mett.: Atelier în care se efectuează lucrări de lăcătuşărie (v. Lăcătuşărie, lucrări de ~). în general, lăcătuşăria e echipată cu bancuri de lăcătuş — numite de obicei bancuri de ajustare (v. Ajustare, banc de —, cu unelte de mînă şi de maşină, cu maşini-unelte acţionate manual sau mecanizat, cu instrumente de trasare, de măsură şi de control şi cu utilaj auxiliar.
Sculele şi uneltele de lăcătuşărie obişnuite sînt: pile, dălţi, ferestraie, ciocane, cleşte, şurubelniţe, chei, răzuitoare, dornuri, etc. Maşinile-unelte uzuale sînt: maşina de găurit, polisorul, foarfecele, maşinile deîndoit, etc. Instrumentele de trasare, de măsură şi de control folosite sînt: metrul, rigla gradată, şub Ierul, măsurătorul de adîncime, echerele, compasurile, acele de trasat, etc. Utilajul auxiliar e constituit din: bancul de ajustor, menghine
de banc şi de mînă, plăci de trasare, forjă, nicovală, instalaţie de sablare, dispozitive de prindere şi de lucru, etc.
6.	Lâcâtuşârie. 3. Mett.: Sin. Lucrare de lăcătuşărie (v. sub Lăcătuşărie, lucrări de ^).
7.	lucrări de Mett.: Lucrări de prelucrare a metalelor, de obicei manuale şi numai uneori mecanizate, efectuate de lăcătuşi, avînd caracterul de completare şi finisare a prelucrărilor executate la maşini-unelte, de asamblare ori de reparaţii, sau, rareori, şi numai pentru produse de mică serie, cu un mic volum specific de lucru, caracter de lucrări de bază, manuale.
Lucrări de lăcătuşărie se execută: în atelierele de montaj (ca lucrări pregătitoare de montaj, prin ajustarea, completarea şi finisarea unor suprafeţe la piesele supuse asamblării), volumul lucrărilor depinzînd de tipul producţiei şi de metoda de montaj; în atelierele de scule şi de matriţe (lucrări de ajustaj la scule, dispozitive şi verificatoare, şi lucrări de completare la construcţia matriţelor, modelelor metalice şi formelor metalice de turnare); în atelierele de reparaţii şi de întreţinere (lucrări de ajustare a suprafeţelor uzate sau de completare şi finisare a suprafeţelor recondiţionate prin alte procedee tehnologice).
în atelierele de sculărie, lucrările de lăcătuşărie şi de ajustaj reprezintă, faţă de volumul total al lucrărilor: pentru scule, circa 26 % ; pentru matriţe, circa 33% ; pentru modele metalice, forme de presare şi cochile, circa 60% . în atelierele de reparaţii şi de întreţinere, lucrările de lăcătuşărie şi de ajustaj reprezintă 70-**75% din volumul total al lucrărilor.
Lucrările de ajustaj au caracter normal dacă se referă la elementul de închidere a lanţului de dimensiuni, şi caracter anormal dacă se referă la celelalte elemente ale acestuia.
Lucrările de lăcătuşărie şi de ajustaj pot fi: tehnologice, adică prevăzute în desenul de execuţie şi în planul de operaţii şi, în acest caz, lu un caracter normal ; netehnol o-gice, adică nepre-văzuteîn desenele de execuţie sau în planul de operaţii, avînd deci un caracter anormal şi fiind rezultatul lipsurilor desenelor, deficien-ţelorîn pregătirea fabricaţiei şi în executarea prelucrărilor mecanice, I- Exemple de lucrări de lăcătuşărie şi ajustaj, tehno-cum şi al unui ni-	logice.
vel tehnic general	°) ajustaj la montarea axului unui troliu:	1)	ba-
scăzut.	tiu; 2 şi 4) cusineţi; 3) ax; /) pragurile cari	se ajus-
Lucrări de	iă-	tează, ale cusineţilor.
cătuşărie şi	de	b) lanţul de dimensiuni al unui subansamblu ax	cu	roţi
ajustaj tehnologic dinţate: 5p 52, 5S) roţi dinţate; 6) şaibă compensatoare; sînt, de exemplu, t-i.Uşi L3) lungimile roţilor dinţate; L) lungimea ancele reprezentate samblului deroţi = L1-fLa+B-J-La; B) grosimea şaibei 6. în fig. /, şi anume: Ct şi c2) batiu supus unor prelucrări de completare, ajustarea praguri- la montarea unui pat de strung (vedere laterală, re-lor I ale cusineţi- spectiv de sus): 7) pat; 8) păpuşă fixă; 9) ghidaj; lor, impusă de ase- //) adaus tehnologic ; ///) suprafaţa de teşit; IV) cana) zarea axului 3 pe	de ungere,
cusineţii 2 şi 4 d) ajustarea suprafeţei V, rabatate în prealabil, la (v. fig. la); inter-	corpul	unui	reductor.
calarea şaibei
compensatoare 6, a cărei lăţime trebuie ajustată prin pilire, pentru realizarea lanţului de dimensiuni (v. fig. I b); prelucrări de completare la montaj (îndepărtarea adausului II, teşi-rea 5X5 mm, tăierea canalelor IV, de circa 6X4X500 mm) (v. fig. / cx şi c2); ajustarea suprafeţei rabotate V (v. fig. I d).
Lăcătuşărie, lucrări de ~
101
Lăcătuşărie, lucrări de ~
Lucrări de lăcătuşărie şi de montaj datorite unor deficienţe constructive şi tehnologice
//« Exemple de deficienţe constructive şi tehnologice, cari complică lucrările de lăcătuşărie şi ajustai, a şi b) construcţie tehnologic incorectă, respectiv corectă a unei cremaliere 2 la montarea pe piesa 1; c şi d) gaură pentru filet executată prin contrapiesa 3, incorect (fără bucea de ghidare), respectiv corect (cu buceaua de ghidare
4)	; e) racordarea 5, a două feţe rectangulareale piesei 1, împiedică montarea corectă a plăcuţei 6; ft şi f2) corectarea erorii indicate sub
e,	prin teşitura7 a plăcuţei, respectiv printr-un canal de degajare 8;
E) excentricitatea posibilă.
sînt, ds exemplu, cele reprezentate în fig. //: cremaliera 2 (v. fig. II a) trebuie aşezată de două ori pe batiul 1 (pentru trasarea găurilor de fixare, respectiv după prelucrarea acestor găuri, pentru montaj), pe cînd la construcţia corectă (v. fig. II b), aşezarea cremalierei se face o singură dată; prelucrarea găurii în piesa 1 după gaura din contrapiesa 3, fără bj:ea de ghidare (v. fig. II c), poate produce deplasarea acestei găuri faţă de gaura2 (filetul şurubului de fixare se va strivi de piesa 3 şi gaura va trebui să fie refăcută), iar la prelucrarea găurii prin bucea de ghidare (v. fig. II d), acest inconvenient se evită; racordarea celor două suprafeţe perpendiculare ale piesei 1 împiedică aşezarea plăcuţei 6 (v. fig. II e), iar pentru remedierea acestei situaţii, fie că se teşeşte prin pi lire plăcuţa 6 (v. fig. II f±), fie că se taie canalul de degajare în piesa 1 (v. fig. II f2).
Procedeele tehnologice aplicate în lăcătuşărie diferă după scopul în care se execută o Jucrare şi după mijloacele de lucru utilizate, cele uzuale fiind indicate în tablou.
cari complică procesul de lucru
Felul lucrării	în ce scop se execută lucrarea	Mijloace de lucru		Felul lucrării	în ce scop se execută lucrarea	Mijloace de lucru	
		manuale	mecanizate			manuale	mecanizate
Dăltuire	Detaşarea asperităţilor întîmplătoare, locale, de pe suprafeţele nepre-iucrate ale pieselor, pentru asigurarea rosturilor necesare Lucrări de finisare înainte de vopsire	Dălţi diferite ; ciocane	Ciocane pneumatice cu dălţi; maşini de şlefuit portative	Găurire	Executarea găurilor de dat prin mai multe piese asamblate Executareagăurilor mici (0 5 mm), la piesele mari Executarea găurilor în locuri greu accesibile Executarea găurilor pentru îndepărtarea defectelor prin montare de dopuri		Maşini de găurit portative, electrice sau pneumatice; maşini de găurit radiale, staţionare sau depla-sabile
Prelucrarea canalelor	Tăierea canalelor de ungere pe suprafeţele de alunecare ale cusineţilor, ghidajelor, etc.	Dălţi speciale înguste ; ciocane	Maşini speciale pentru tăierea canalelor de ulei; instalaţii portative cu ax flexibil şi cap de f rezat				
				Alezare	Prelucrarea găurilor, după găurire, pentru atingerea claselor 1---3 de precizie Prelucrarea interioară a bucelelor după presare Prelucrarea găurilor în linie pentru asigurarea coaxialităţii	Alezoare de mînă	Maşini de găurit portative, electrice sau pneumatice; maşini de găurit radiale, staţionare sau depla-sabile
Pilire	îndepărtarea bavurilor, a asperităţilor şi a altor defecte înlătururea impreciziei de formă, de dimensiuni şi de aşezare relativă a suprafeţelor de asamblare Asigurarea unui contact etanş între suprafeţele asociate în serviciu (cu verificare prin vopsea sau cu spioni)	Pile diferite	Maşini portative, electrice sau pneumatice, cu disc abraziv, pentru prelucrat suprafeţe mari deschise ; instalaţii mobile cu ax flexibil, lucrînd cu pile rotative sau cu discuri abrazive pentru prelucrat piese nu prea mari şi în locuri greu accesibile; maşini de pilit staţionare, pentru piese mici, prinse pe masa maşinii				
				Fiietare	Numai pentru găuri executate la montaj	Tarozi de mînă	Maşini de găurit portative, electrice sau pneumatice; maşini de găurit radiale, staţionare sau deplasa-bi le
Răzuire	Obţinerea preciziei de formă, de dimensiuni şi de aşezare relativă a suprafeţelor Asigurarea contactului etanş (minimum trei puncte pe 25 X 25 mm) Crearea asamblărilor ermetice (minimum cinci puncte pe 25 X 25 mm) înfrumuseţarea aspectului exterior (răzuire decorativă)	Răzuitoare	Capete de răzuire mecanice, acţionate prin ax flexibil de la un electromotor; maşini de răzuit				
				Frezare frontală şi teşire	Frezarea locurilor greu accesibile şi pentru îndepărtarea micilor defecte descoperite la montaj Teşiri pe suprafeţe rezultate la montaj	Dispozitive; scule de lamat, frezat, teşit	Maşini portative de găurit, electrice şi pneumatice; maşini speciale; scule de lamat, frezat, teşit
Rodare	Realizarea unor contacte etanşe sau ermetice între piesele asociate în serviciu	Dispozitive manuale de rodat; materiale abrazive	Maşini speciale de rodat; materiale abrazive	îndoire şi îndreptare	Pentru piese cu destinaţie secundară, caţevi, piese de tablă, piese de ■ fixare din bare şi benzi	Dispozitive	Prese
Lust(ruire	îndepărtarea rizurilor şi a urmelor prelucrării precedente pentru înfrumuseţarea aspectului exterior sau îmbunătăţirea calităţii suprafeţei	Discuri, plăci, dispozitive de lustruit, scule de lustruit prin presare ; materiale abrazive fine	Maşini de lustruit speciale, cu discuri lucrînd cu paste de lustruit, echipate cu dispozitive pentru apăsarea piesei de lustruit; strunguri pentru rotirea piesei de lustruit şi diferite „dispozitive pentrJsHtrpî-icQ-rea pastei iWtruiI?,	Perforare	Numai pentru piese de tablă subţire	Preducele; priboaie; dornuri	Prese de stanţat; matriţe şi poansoane
				Tăiere	Pentru piese de tablă, bare, benzi şi ţeavă	Foarfece şi ferestraie de mînă	Maşini acţionate electric sau manual pentru tăiat table, bare, ţevi
Lăcovişte
102
Lămîi
1.	Lăcovişte, pl. lăcovişti. Ped.: Sol de culoare închisă, bogat în humus saturat cu calciu, format sub influenţa apei freatice bogate în bicarbonat de calciu, în zona stepei şi a silvo-stepei (în lunci şi pe terase, în depresiuni şi funduri de lacuri uscate) şi, mai puţin, în zona de pădure. Prezintă un profil A-G în care: orizontul A e în general bine dezvoltat (30*** 80 cm), de culoare neagră sau negricioasă-vineţie în stare umedă şi cenuşie închisă în stare uscată, uneori cu pete sau cu vine ruginii şi cu bobovine, cu structură glomerulară, cu exponentul de hidrogen puţin diferit de 7 şi, de cele mai multe ori, cu humus peste 5% ; orizontul G, cu caracter de glei, argilos în unele lăcovişti, mai uşor pînă la nisipos-lutos în altele, cu pete roşcate-ruginii şi vineţii, prezintă influenţa oscilaţiei, sezoniere a apei freatice. în unele lăcovişti se găseşte şi un orizont de tranziţie A/G, cu aspect marmorat, bogat în bobovine şi în pete şi vine de hidroxizi de fier.
Lăcoviştile tipice au apa freatică la o adîncime care oscilează în jurul a 1 m. Pentru solurile cu apa freatică la adîncime mai mare, permiţînd formarea unui orizont B sau C, s-a propus numirea de semilâcovişte. Adîncirea apei freatice produce soiuri de tranziţie între lăcovişti (semilăcovişti) şi soluri cernoziomice de fîneaţă. Adîncirea considerabilă a apei freatice în urma eroziunii şi a drenării terenului are drept consecinţă formarea altor soluri pe vechile lăcovişti, cari se manifestă morfologic prin existenţa unui orizont remanent argilos, de culoare închisă, cu urme de glei, şi, adeseori, cu un pseudoglei actual. Sin. Lăcovişte.
2.	Lâcrimar, pl. lăcrimare. 1. Cs.: Muiură mică, cu secţiune dreptunghiulară, aşezată în lungul marginii feţei inferioare a unei cornişe sau a unui solbanc, pentru ca apa de ploaie să se scurgă departe de zid, sub formă de picături, fără să se prelingă pe faţa zidului (v. fig.).
3.	Lâcrimar. 2. Cs.: Piesă de lemn sau de metal, profilată, fixată în consolă pe faţa exterioară a tocului unei ferestre, deasupra cercevelelor exterioare, pentru a împiedica apa de ploaie să pătrundă în interior prin rostul dintre cercevele şi toc. Faţa de deasupra a piesei e rotunjită sau înclinată în afară, iar faţa inferioară are aproape de margine un şanţ mic, longitudinal, de obicei cu secţiune semicirculară (v. fig. I b, sub Fereastră 6).'La ferestrele cu deschiderea înăuntru, piesa e fixată pe latura de jos a cercevelei, sau face corp comun cu aceasta. Sin. Picurar.
4.	Lăcrimăm, tablâ Nav.: Sin. Filă gutieră (v. Gutieră, filă ~).
5.	Lâcrimare. Tehn.: Fenomenul de aglomerare în picături, pe faţa exterioară a unei piese cave sau la locul de îmbinare a două elemente componente ale unei astfel de piese, a particulelor de lichid cari trec sub presiunea lichidului din interior, fie prin peretele piesei — dacă acesta e poros —, fie prin îmbinarea insuficient de etanşă.
6.	Lâcuire. Tehn.: Aplicarea unui strat de lac pe suprafaţa unui obiect, pentru a o proteja contra agenţilor exteriori (de ex. agenţi corozivi şi oxigenul din atmosferă), pentru a o izola sau pentru a-i schimba aspectul (v. şl sub Lac 2).
Lăcuirea, care se efectuează la rece sau la cald, se poate face prin aplicare cu pensula, prin imersiune într-o baie de lac, prin împroşcare cu pistolul, după natura lacului folosit şi după dimensiunile obiectului de acoperit. La lăcuirea la rece, uscarea lacului se face în aer. Lăcuirea la cald reclamă uscarea finală în cuptoare cu temperatură joasă (sub 200°), cu atmosfera uscată, şi dă un strat mai durabil şi mai rezistent. Uneori, la uscare se recuperează solventul.
7.	Lâcustâ, pl. lăcuste. Zoo/., Agr.: Insectă din ordinul Saltatoria, cu principalele specii dăunătoare descrise mai jos:
Lăcusta călătoare (Locusta migratoria L.) face parte din familia Acrididae, e răspîndită în Asia şi în Europa răsăriteană; în ţara noastră trăieşte în delta Dunării şi în lunca Prutului. Are talie mare (pînă la 55 mm lungime), culoarea corpului cenuşie sau brună-verzuie, antere filiforme, aparat bucal cu mandibule puternice, aripile posterioare transparente; ultima pereche de picioare e conformată pentru sărit. Larva, care e forma cea mai periculoasă a dăunătorului, se aseamănă cu lăcusta adultă, însă e mai mică decît aceasta şi are aripi rudimentare. Apare în luna mai şi trece, în timpul dezvoltării ei, prin şase vîrste, năpîrlind de cinci ori. Fiind gregară, se deplasează în grupuri mari, formînd focare de infestare. Larva e polifagă, dar atacăîn special cerealeleîn fazaînspicării. Daunele produse sînt foarte mari, adeseori culturile fiind distruse în întregime. Adulţii, cari îşi fac apariţia în luna iulie, zboară în stoluri şi atacă în special porumbul (una dintre puţinele plante cari se găsesc în vegetaţie în acest anotimp).
în aria de răspîndire, densitatea populaţiei de lăcuste călătoare e controlată prin observaţii făcute toamna şi primăvara. Cînd, primăvara, se constată prezenţa unui număr de peste 500 de larve de lăcuste la hectar se trece la combaterea dăunătorului cu mijloace chimice: DDT (30 kg/ha), HCH (30 kg/ha), arsenit de calciu (5 kg/ha); pe suprafeţe mari, insecticidele se împrăştie din avion.
Lăcusta italiană (Cailiptamus italicus L.) şi lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Thumb.) fac parte din familia Acrididae, au dimensiuni mai mici decît lăcusta călătoare, însă se aseamănă cu aceasta şi între ele în ce priveşte caracterele morfologice. Trăiesc în păşuni degradate şi devin dăunătoare pentru majoritatea plantelor cultivate, cînd condiţiile climatice sînt favorabile înmulţirii lor în masă. Ambele specii se combat cu aceleaşi mijloace ca şi lăcusta călătoare.
Lăcusta ffneţelor (Orphania denticauda Charp.) face parte din familia Tettigoniidae; e răspîndită în ţara noastră în special în regiunile deluroase şi muntoase. Corpul insectei adulte are lungimea de 25***33 mm, are culoare verde închisă pe partea dorsală şi albă cu nuanţe verzui pe partea ventrală; capul e mic şi rotund; aripile- sînt scurte, acoperite depronot, astfel încît lăcusta nu poate zbura. Larvele apar în aprilie şi în primele vîrste au culoare neagră. Lăcusta fîneţelor, în special în stadiul larvar, atacă ierburile pajiştilor şi alte plante agricole din vecinătate. Mijloacele de combatere sînt aceleaşi ca la lăcusta călătoare.
8.	Lâdoi, pl. lădoaie. Ind. ţâr.: Sin. Covată, Copaie. V. Copaie 1.
9.	Lâicer, pl. lăicere. Ind. ţâr.: Covor subţire, lung şi îngust, de lînă, fără desene, cu care se acoperă laviţele în casele ţărăneşti.
10.	Lâmbuit, rindea de Ind. lemn.: Sin. Lămbuitor. V. sub Rindea.
11.	Lâmbuitor, pl. lămbuitoare. Ind. lemn. V. sub Rindea.
12.	Lâmîi, pl. lămîi. Bot: Citrus limonum Risso. Arbust din familia Rutaceae, care creşte în zona subtropicală (cu climă mediteraneană), nu-şi pierde frunzele şi are o fructificaţie remontantă. Tulpina lui atinge înălţimea de 6m; florile sînt albe-roşietice; fructele, de formă rotundă sau lunguiaţă, sînt galbene, cu miezul zemos, constituit din 10**• 12 felii. Se înmulţeşte prin seminţe, altoirea făcîndu-se în ochi dormind. Rodeşte în al cincilea an după plantare. în ţara noastră, lămîiul se cultivă în vase cari în timpul iernii se adăpostesc în sere sau în locuinţe; poate fi însă cultivat şi în şanţuri, pe fundul cărora plantarea se face într-un singur rînd, cu distanţa de
1,25-* * 1,50 m între arbuşti, aplicîndu-se anumite procedee agrotehnice speciale.
Cornişe cu lăcri.
mare.
1) cornişa’ 2) lăcri-mar cu şanţ; 3) !ă-crimar simplu.
Lămîi, lemn de
103
Lanţ işor
Pulpa fructului conţine în medie 83% apă, 1% substanţe azotoase, 5% acizi liberi, 0,5% zahăr, 10% celuloză, 0,5% vitamina C, substanţe minerale, etc. Fructul e folosit la fabricarea acidului citric şi a cifratului de calciu, drept condiment în gospodărie şi în industria alimentară, pentru extragerea uleiului eteric şi în industria cosmetică. Coaja fructului are proprietăţi tonice. Sucul e bogat în vitamina C şi se foloseşte ca preventiv contra scorbutului.
Lemnul lămîiului e greu, tare şi uşor de lustruit. E folosit la fabricarea mobilelor.
Sub numirea de lemn de lâmîi se folosesc şi lemnul arborelui Chloroxylon swietenia D.C. (originar din India şi din Ceylon), de culoare albă-gălbuie, gălbuie sau galbenă-aurie, cu fibre foarte fine, structură etajată, textură fină, lucios, şi greu pînă la foarte greu, utilizat la confecţionarea de mobile, de obicei de artă, şi în construcţii, cum şi lemnul arborelui Fagara flava Krug et Urb. (originar din Indiile de vest: insulele Bahama, Bermude, Jamaica, San Domingo), de culoare gălbuie-cenuşie pînă la galbenă ca lămîia, cu raze medulare subţiri, vizibile cu ochiul liber, cu fibre fine, textură fină, luciu mătăsos, dur şi greu, utilizat în industria mobilei, în special ca furnir, şi la confecţionarea unor obiecte de artă.
î. lemn de ^ ■ Ind. lemn. V. sub Lămîi.
2.	Lâmîie, pl. lămîi. Bot.: Fructul lămîiului (v.. Lămîi).
3.	ulei de Ind. alim.: Ulei eteric obţinut din cojile fructelor lămîiului. Prin presarea cojilor a 1000 kg fructe rezultă 3**’4,5 kg ulei. Prin distilarea fracţionată a uleiului astfel obţinut se extrag uleiurile deterpenate şi sescvideterpenate.
Uleiul obţinut prin presare are: d15=0,8540***0,8610;	=
= 1,474* * * 1,478; [oc]2q= + 57—f-65°; conţinutul în citral 3,5***5%.
Compoziţia chimică: a- şi (3-pinen, camfen, (3-felandren, limonen, citral, citronelal.
în California se prelucrează cojile şi prin extracţie cu solvenţi volatili; uleiul rezultat are culoare mai închisă şi un conţi.nut mai mare în substanţe nevolatile.
Uleiul de lămîie se utilizează în industria aromelor alimentare (siropuri, băuturi răcoritoare, produse de cofetărie, bomboane, etc.) şi în Medicină.
4.	Lâmîioarâ, pl. lămîioare. Bot., Farm.: Thymus vulgaris L. Arbust din familia Labiatae, cu înălţimea de 40---50 cm, cu rădăcina lemnoasă, cu tulpina ramificată, înfăţişare ierboasă, cu flori aromate puternic şi cu fructe în formă de nucă, cu seminţe numeroase şi foarte mici. Conţine un ulei eteric care are proprietăţi dezinfectante excepţionale, datorită compoziţiei sale chimice. Conţine timol şi isomerii săi: carvacrol,
cimol, levopinen, borneol, levolinalol, cum şi dipenten-limonen inactiv, tanin, etc. E folosit drept condiment, iar în Medicină, singur sau în amestecuri, sub formă de infuzie, decoct, ulei, oţet aromat, liniment, etc., în bolile febrile ale căilor respiratorii, în inflamaţiile bronhiale purulente, în bolile căilor urinare, ca şi în bolile infecţioase ale traiectului gastrointestinal.
5.	ulei de ~,/nc/. alim. V. sub Lămîioară.
6.	Lâmîiţâ, pl. lămîiţe. Silv.: Sin. Iasomie (v.).
7.	Lâmpârie, pl. lămpării. Mine: Spaţiu special amenajat în apropiere de intrarea în mină (lîngă clădirea birourilor, într-o clădire separată, sau în clădirea puţului), pentru întreţinerea, repararea şi încărcarea lămpilor de mină, pentru predarea lămpilor minerilor cari intră în mină şi luarea lor în primire de la cei cari ies din mină.
Lămpăriile sînt amenajate pentru lămpi cu acetilenă, cu benzină, pentru lămpi cu acumulatoare şi pentru lămpi mixte. Dimensionarea şi utilarea lămpăriilor se fac în funcţiune de
numărul de lămpi necesar, care, conform normelor în vigoare, trebuie să fie cu 25% mai mare decît cel al minerilor cari lucrează în subteran.
Lâmpârie.
a) pentru lâmpi cu acumulatoare; b) pentru lămpi cu benzină; 1) primirea lămpilor; 2) încărcarea lămpilor; 3) reparaţii; 4) încercarea lămpilor; 5) ungerea lămpilor; 6) cutia fişelor de pontaj pentru lămpi; 7) distribuţia iămpilor;
8)	stelaie de lămpi; 9) cărucioare; 10) masă de încărcare; 11) curăţirea şi spălarea lămpilor.
8.	Lămurire. Silv.: Curăţire (v. Curăţire 2) a arboretelor tinere cari sînt în stadiul de nuiel iş. Aceasta e accepţiunea termenului numai după propunerile unoradintre specialişti, el neavînd încă poziţia suficient fixată între operaţiile culturale.
9.	Lânteţ pl. lănteţe. Ind. lemn.: Sin. Laţ (v.), Leaţ, Leţ, Lătete; sin. (parţial) Şipcă (termen care are o accepţiune mai largă decît termenul Lănteţ).
10.	Lânţarfpl. lănţari. Topog.: Lucrătorul care poartă şi întinde lanţul topografic, respectiv panglica topografică, pentru măsurarea directă a distanţelor pe teren.
Pentru măsurarea distanţelor cu lanţul sînt necesari doi lănţari, cum şi un operator care citeşte şi înscrie distanţele în carnetul de teren.
11.	Lânţişor, pl. lănţişoare. 1. Geom., Mec.: Curbă plană reprezentată cartesian de ecuaţia:
(.1)
, X	X.
(a> 0).
Curba e simetrică în raport cu axa y'y; punctele ei sînt situate în semiplanul y>0; punctul cu ordonata cea mai mică A(0, a) se numeşte vîrful curbei, iar convexitatea ei e îndreptată în fiecare punct spre axax'x.
Ecuaţia (1) se mai poate scrie:
P)
Tangenta într-un punct M al curbei (v. fig.) e paralelă cu tangenta M"T0 dusă din punctul M", proiecţia ortogonală a punctului M pe axa y'y, la cercul cu centrul în O şi care conţine vîrful A al curbei.
Elementele locale relative la axax'x numită baza lănţişorului, sînt: subtangenta:
Lănţişor.
MT =
= — a cth — ; a
subnormala:
tangenta:
MÎ = a ch — cth— =
a	a	a
Lănţişor de egală rezistenţă
104
Lănţişor sferic
normala:
cu rbura:
MN = a ch2 — =
a
î ch2-
Lungimea arcului avînd ca extremităţi punctele Mx(xv jx), M2[x2, y2) e dată de
(3)
ch
■ dx=-a
Shl?-
a
-sh
x,
sau, dacă se ia ca origine a arcelor punctul A, vîrful curbei, de
s (AM) = a sh-^ = Af'T0 = atg 6,
0 fiind unghiul format de tangenta la curbă cu axa x'x.
Reciproc, curba plană pentru care lungimea arcului e proporţională cu tg 0:
s = a tg0,
a fiind o constantă, e lănţişorul (1).
Raza de curbură e egală cu lungimea normalei
R -
= MN;
deci centrul de curbură Cîn Me simetricul punctului N în raport cu M. Această proprietate e, şi ea, caracteristică pentru lănţişor.
Aria domeniului care are ca frontieră trapezul curbiliniu OAMM' e proporţională cu lungimea arcului AM:
= y dx = as.
Notînd cu j-, R lungimea arcului şi raza de curbură a evolutei lănţişorului, din relaţiile
7=r, £.=r —
dr
rezultă ecuaţia intrinsecă a evolutei lănţişorului:
■V -f2 -
u
ecuaţia cartesiană fiind
R = —
x = -—\/ >2 — 4 a2--f a In 4 a
2 a
Arcele de curbă avînd o lungime dată a, situate într-un acelaşi plan vertical, avînd ca extremităţi două puncte date Mv M% din acest plan şi al căror centru de greutate are cotă maximă sau minimă, aparţin extremalelor problemei variaţionale asupra funcţionalei:
căreia îi e asociată relaţia:
rX 2
f 2 V 1 + y'2 dx = a.
J Xi
Aceste extremale sînt, de asemenea, lănţişoare.
Curba de secţiune a unei pînze dreptunghiulare, care are două dintre marginile sale fixate pe două segmente şi care e supusă acţiunii unui vînt a cărui direcţie e perpendiculară pe segmentele fixe, conţine un arc de lănţişor.
î. ~ de egalâ rezistenţă. Geom.: Curbă plană reprezentată cartesian de ecuaţia:
(1)
y=z —a In cos -
Curba e simetrică în raport cu y'y ; admite ca asimptote dreptele x=— a, x = + a\ punctele ei sînt situate în semiplanul y>0 şi convexitatea e îndreptată spre x'x (v. fig.).
Unghiul 0, format de tangenta într-un punct M{x, y) la curba (1) cu
axa x'x, e dat de: 0 = -, curbura a
cos 0
curbei fund p ------------
aho) ' 'a
Lănţişor de egală rezistenţă-
Lungimea-unui arc OM e ecuaţia intrinsecă a curbei e:
R = a ch
dată de s=a In tg
(9 7V)
H’
Aria domeniului plan avînd tota x=a şi arcul de curbă, e:
ca frontieră axa Ox, asimp-
- na2 In 2,
Lănţişorul intervine în problema echilibrului în cîmpul omogen de gravitaţie, a unui fir greu, flexibil, inextensibil şi omogen, ale cărui capete sînt fixate în două puncte Mv M2. Figura de echilibru e reprezentată de un arc de lănţişor situat în planul vertical care conţine cele două puncte date.
în multe probleme variaţionale, extremalele sînt lănţişoare. Astfel, curbele cari conţin două puncte date dintr-un plan şi cari prin rotire în jurul unei drepte din plan determină o suprafaţă de arie minimă sînt extremalele problemei variaţionale asociate funcţionalei:
I = 2 7i [X2 y \l 1 + y2 dx.
JXi
Aceste extremale sînt curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale:
yyH-y'2-1 = 0,
cari sînt lănţişoare.
Curba (1) reprezintă figura de echilibru a unui fir greu, flexibil şi inextensibil, ale cărui capete sînt fixate în două puncte, densitatea şi grosimea firului variind astfel, încît rezistenţa la ruptură e constantă în toate punctele firului.
2. ~ sferic. Geom.: Curba care reprezintă figura de echilibru a unui fir greu, omogen, flexibil şi inextensibil, situat pe o sferă pe care poate aluneca fără frecare şi ale cărui extremităţi sînt fixate în două puncte ale sferei.
Dacă M(x,y, ^) e un punct al unei sfere raportate la un reper cartesian ortogonal cu originea în centrul sferei şi dacă r şi 8 sînt coordonatele polare ale proiecţiei ortogonale M' a lui M pe planul xOy, lănţişorul sferic eo curbă integrală a ecuaţiei diferenţiale:
(1)
de=-
oe -«2)V z
dr,
în care a e raza sferei si
Z = (K-Kf{a*-t)-A\
h, A fiind două constante.
Funcţiunea Z poate fi pusă sub forma:
Z=-P(x< <p)-j2 fe. 9).
Lănţişor
105
Lărgire
în care
P fe. 9) = ^2 + 2 kz sin2 cp + /£2 sin2 9 — a2 cos2 9,
Q 9)=^2—2 kz cos2 cp + k2 cos2 9 — a2 sin2 9,
Şi
h — k cos 2 9,	(a2	—	k2)	sin 2 9.
în cazul k sin 9 —a sau în cazul k cos 9 — a, integrarea se poate efectua prin funcţiuni elementare. In orice alt caz, integrarea se efectuează prin funcţiuni eliptice.
1.	Lănţişor.2. Ind. text.: Cusătură elastică executată prin împunsături în lanţ, cu un singur fir, care, pe o parte a detaliului cusut are aspectul de tighel, pe partea opusă, înlănţuirea firului prin ochiurile cusăturii avîr.d aspectul de lănţişor.
Cusătura se utilizează la asamblarea provizorie a produselor de îmbrăcăminte exterioară, în broderie, etc. V. tabloul II, sub îmbrăcăminte 1.
2.	Lănţişor. 3. Ind. text. V. sub Legătură de tricot (sub Legătură 4j.
3.	Lânţuire. Pisc.: întinderea pe pari (ghiondere de susţinere) a leţurilor longitudinale, pe cari se leagă şipci Ie sau nuielele gardurilor pescăreşti, în vederea închiderii cu pleter a unor mari suprafeţe de terenuri inundabije.
4.	Lănţuş, pl. lănţuşuri. Ind. ţâr.: Sin. întinzătoare (v.), Lambă, Lanţurile crucii, Vătrai.
5.	Lâor. Ind. ţâr.: Fibrele textile ale cînepei şi ale inului, rezultate după meliţare şi din cari se scoate fuiorul.
6.	Lăptos, pl. lăptaşe. Pisc.: Unealtă de plasă, folosită la pescuitul în ape curgătoare şi, rareori, în ape stătătoare adînci şi cu gropi, constituită din 1---4 plase (cu ochiurile de minimum’60 mm) legate între ele astfel, încît să formeze o singură plasă dreptunghiulară şi dispusă în formă de sac (cu lungimea de 30---40 m şi adîncimea de 12***20 m) şi cu gura foarte largă, aproape egală cu lungimea. Forma de sac se obţine prin legarea unei frînghii la partea superioară a gurii, numită codulâ, şi care e trecută liber prin ochiurile plasei, iar o a doua frînghie, la partea inferioară a gurii, numită camânâ, şi care e însforată pe ochiuri.
Pentru reglarea adîncimii uneltei, pe codulă sînt fixate plute (la 15---20 de ochiuri), iar pe camănă, greutăţi de plumb (la 2***4 ochiuri).
La marginile laterale ale făptaşului se fixează două' ghiondere numite c/ece, cu lungimea de 1,50 m, de cari se leagă frîiele sau alergătoarele, cu lungimea de cîte 50---60 m şi cu cari se ţine şi se trage unealta din apă.
Cu lăptaşul se pescuieşte prin tragerea toanei cu ajutorul bărcilor, ca la pescuitul cu năvodul. E utilizat în perioadele de toamnă, iarna pe gheaţă (tras prin copci) şi primăvara timpuriu (la ruperea gheţii), cînd peştele e tonit la fund prin gropii deoarece, datorită formei lui, poate fi strecurat prin toarte sinuozităţile fundului.
7.	Lăptişor de matca. Ind. alim.: Produs secretat de glandele salivare situate în frunte şi de glanda mandibulară a albinelor-doici, pentru nutrirea larvelor de mătci, în toată perioada larvară. Numai albinele adulte, de 7—15 zile, produc lăptişor de matcă, iar primăvara, şi albinele mai bătrîne.
Lăptişorul de matcă e un produs de consistenţa şi culoarea laptelui condensat; albicios cînd e în botcă (v.), se îngălbeneşte repede în contact cu aerul. Are d. 1,1; p\~\ 3,5—4; compoziţia medie; apă 66,5%, substanţe uscate 34,5% ; dintre acestea: proteine 12,4% , grăsimi 6,4% , zaharuri invertite 12,5% , cenuşă
0,8%, substanţe nedeterminate, circa 2,8%. în compoziţia, lăptişorului de matcă mai intră vitaminele A, C, Blf B2, B6, biotină, inozitol, acid folie, acid pantotenic, enzime, substanţe estrogene, cum şi factori specifici cărora li s-ar datori acţiunea de biocatalizator a produsului.
Lăptişorul de matcă superior e cel din botcile cu larve de
2---3 zile, cînd se şi practică recoltarea lui. Aceasta se face
prin delarvare şi prin scoaterea iăptişorului cu o linguriţă specială sau cu o seringă. Colectat în recipiente de sticlă bine închise, lăptişorul se poate conserva prin frig pînă la utilizare.
Pentru uşurinţa folosirii lăptişorului de matcă se practică:
—	I iofiIizarea— deshidratarea sub vid la —30°... —50°, cu reducerea conţinutului de apă la 0,5% ; prin rehidratare, lăptişorul îşi recapătă toate proprietăţile; conservarea lui prin IiofiIizare e ilimitată; —disolvarea în alcool şi în apă sau în hidromel de 13,5 grade alcoolice; se poate menţine nealterat astfel circa doi ani; — amestecarea cu miere în raportul de 1:100 şi păstrarea la temperaturi de 20---250; conservarea e limitată la 10—12 luni.
Lăptişorul de matcă a fost folosit atît în alimentaţia oamenilor sănătoşi, cît şi în a celor cu anumite afecţiuni. Unele rezultate par să demonstreze eficienţa lăptişorului de matcă pentru restabilirea echilibrului glandelor cu secreţie internă, vindecarea stărilor de anemie, astenie nervoasă, boli de uzură a organismului, etc.
De asemenea, lăptişorul de matcă, introdus în proporţia de 0,3% în preparate cosmetice, ar avea acţiune tonifiantă asupra pielii, de regenerare a ţesuturilor şi de îndepărtare a unor semne de îmbătrînire (riduri, asprimea epidermei, etc.),
8.	Loptoc, pl. lăptoace. Ind. ţâr.: Sin. Scocul morii (v.).
9.	Lăptucă, pl. lăptuci. Agr. V. sub Salată verde.
10.	Lărgime. 1. Gen.: Proprietatea de a fi larg.
11.	Lărgime. 2. Gen.:	Dimensiunea transversală caracte-
ristică (adeseori mijlocie) a unei cavităţi, deschideri, încăperi, secţiuni de trecere sau de tub.
12.	~a albiei. Hidr.: Lăţimea oglinzii apei, măsurată în albia minoră la ape obişnuite, şi în albia majoră la ape extraordinare.
13.	~a căii. C. f.; Sin. Ecartament (v. Ecartament de cale ferată).
14.	~a golului. Mş.; Arcul sg, măsurat pe cercul de divizare (dacă nu e specificat altfel), între profilurile de sensuri contrare a doi dinţi alăturaţi ai unei roţi dinţate. V. sub Dantura angrenajului.
15.	~a podului. Pod.: Distanţa orizontală dintre planele verticale paralele tangente la feţele laterale exterioare ale unui pod, măsurată perpendicular pe axa acestuia.
ie. Lărgime de bandă. Te/c. V. Bandă, lărgime de —.
17.	Lărgire. 1. Mett.; Prelucrare cu scopul tehnologic de a mări diametrul unei găuri practicate în prealabil. în practica prelucrării prin aşchiere, lărgirea e numită (impropriu) adîn-cire, cînd se execută cu unealta numită adîncitor (v. Adîncire, Adîncitor), deşi cele două prelucrări — adîncirea şi lărgirea — se deosebesc esenţial prin scopul lor tehnologic: prin adîncire se urmăreşte prelucrarea, Ia o formă şi la o poziţie determinată, a fundului găurii sau a suprafeţelor ei frontale, iar prin lărgire se urmăreşte mărirea diametrului găurii. De aceea, tăişurile de atac, frontale, ale adîncitorului, sînt înclinate sub unghiul de profil al suprafeţei de prelucrat, pe cînd la lărgitoare, înclinarea acestor tăişuri e determinată de necesitatea realizării celor mai avantajoase condiţii de aşchiere (în funcţiune de materialul de prelucrat, etc.).
Lărgirea se poate efectua prin mai multe metede, cum sînt: aşchiere a, aplicînd diferite procedee, ca strunjirea cu cuţite, lărgirea cu lărgitoare, alezarea cu alezorul (în care caz lărgirea e un scop secundar, scopul principal fiind mărirea preciziei şi a netezimii suprafeţei alezajului), frezarea, broşarea, rectificarea, etc.; deformarea la cald sau la rece, aplicînd procedee, ca forjarea, presarea, mandrinarea; tăierea sau forfecarea, practicată rareori, deoarece, de regulă, ştanţarea se execută direct la dimensiunea finală necesară; procedee mai puţin frecvente, cum sînt dilatarea termică (lărgire temporară), electroeroziunea, eroziunea chimică sau cea electrochimică, etc.
Lărgire
106
Lărgitor
Schema procesului de lărgire prin aşchiere cu lărgitoruf. D) diametrul lărgi-torului; D0) diametrul găurii prealabile; o) grosimea aşchiei ; b) lăţimea aşchiei; t) adîncimea de aşchiere; v) orientarea mişcării principale; x) unghi de atac; co) unşhi de înclinare al elicei tăişului.
Lărgirea prin aşchiere se execută uzual cu o sculă specifică, de tipul burghiului, calibrată, numită lârgitor (v.), cum e cea reprezentată în figură. Adîncimea de aşchiere t, egală cu adausul de prelucrare, e de maximum 1,5***3 mm, în funcţiune de diametrul găurii. Avansul pe o rotaţie a sculei se alege astfel încît, în medie, pentru oţeluri cu rezistenţa de 75 kgf/mm2, avansul pe un dinte să nu depăşească 0,2.-**0,5 mm/dinte (crescînd cu diametrul). Procedeul are productivitate mai mare decît procedeul prin strunjire cu un singur cuţit, şi anume productivitatea creşte proporţional cu numărul de dinţi ai sculei. Procesul de aşchiere e analog celui al burghierii (v.)f cu diferenţa că lipseşte acţiunea tăişului transversal şi a zonei centrale a tăişurilor principale. Pentru fiecare dinte luat separat, procesul e analog procesului de strunjire, cu diferenţa că tăişul secundar are unghiurile de aşezare şi de atac practic egale cu zero, con-ducînd la mărirea relativă a forţelor de aşchiere tangenţiale şi radiale şi la tendinţa de a vibra în timpul lucrului.
Prin lărgirea cu lărgitoare se îmbunătăţesc atît rectilinearitatea şi precizia dimensională a găurii, cît şi calitatea suprafeţelor acesteia. La lărgirea găurilor cari se alezează
o	singură dată sau cari se utilizează nealezate, regimul de aşchiere şi, în special, avansul, se reduc spre limitele inferioare indicate şi chiar sub aceste limite.
Lărgirea prin deformare plastică se execută pentru mărirea progresivă a diametrului interior al unei ţevi sau al unui obiect cav. La lărgire, numită şi evazare, materialul se comportă cu atît mai bine, cu cît fisurările apar numai la o creştere procentuală relativ mare a diametrului interior al obiectului prelucrat. V. şî sub Deformare plastică, şi Fasonare.
1.	Lărgire. 2. Ind. text.: Operaţie de mărire a numărului de ochiuri pe rînd, la producerea tricoturi-lorfasonate sau semi-fasonate.
2.	Lârgitor, pl.
lărgitoare. 1. Mett.:
Unealtă aşchietoare specială, multiplă, pentru lărgirea găurilor cilindrice. E caracterizată, ca şi celelalte scule din grupul burghielor, prin diametrul. părţii active egal cu diametrul găurii prelucrate şi
e compusă dintr-o parte aşchietoare şi o parte de ghidare, cilindrică. Partea aşchietoare are trei sau patru dinţi identici, avînd fiecare cîte un tăiş de atac, dispus pe partea frontală a sculei şi cîte un tăiş netezitor, dispus pe partea exterioară cilindrică a sculei.
Partea de ghidare e formată, fie numai din muchii în continuarea muchiilor tăişurilor netezitoare şi avînd faţete cilindrice de ghidare (la lăr-gitoarele monobloc), fie din acestea şi din muchii cu faţete asemănătoare, formate pe corpul cilindric al prelungitorului (la lărgitoarele asamblate). Pentru micşorarea frecărilor dintre gaură şi faţetele de ghidire, partea .de ghidare are o uşoară conicitatea inversă, sprecoadă. Diametrul lărgitorului e egal cu
7
II. Forma dinţilor lărgitorului. a1( a2, şi o3) forme de dinţi şi canale la lărgitoare monobloc (o1( la lărgitor cu trei dinţi; a2 ?' °3 Ia lărgitoare cu patru dinţi); b) forma tăişului principal (de atac); c) forma tăişului secundat; (netezitor); 1) dinte; 2) canal; 3) corpul sculei; 4) faţetă de control; 5) faţetă de ghidare; 6) faţă de degajare; 7) faţă de aşezare; 8) spatele dintelui; 9) înălţimea dintelui sau adîncimea canalului.
/. Tipuri de lărgitoare.
o) lărgitor monobloc, cu coadă: a^) secţiune N-N; a2) secţiune A-B; b) lărgitor cu dinţi armaţi, cu coadă; bj) secţiune N-N; b2) detaliu (vedere longitudinală şi din faţă); c) lărgitor cu gaură, cu dinţi armaţi; c*) vederea părţii de prindere; d) lărgitor asamblat, cu coadă, pentru găuri adînci; e) lărgitor monobloc cu gaură; ft şi f2) lărgitoare cu dinţi amovibili şi reglabili; 1) dinte; 2) tăiş de atac; 3) tăiş netezitor; 4) plăcuţă lipită; 5) faţetă cilindrică de ghidare; 6) coadă de prindere; 7) gaură de prindere; 8) prelungitor cu coadă; 9) locaş pentru pana de antrenare; a şi Y/y) unghi de aşezare, respectiv de
degajare, în secţiunea N-N.
prin cele două mişcări de lucru: principală, de rotaţie, şi de avans paralel cu axa de rotaţie. — Partea utilă a sculei (v. fig. /)
diametrul găurii, cu ambele abateri în minus, la lărgitoarele de degroşare, respectiv în plus, la lărgitoarele de finisare, iar cîmpul abaterilor e de circa 40---75	şi	creşte	cu	diametrul.	Partea utilă şi tăişurile
se obţin	prin	tăierea	unor	canale	longitudinale în corpul sculei,
lascula monobloc, sau prin prinderea mecanică a unor dinţi în formă de lamă pe corpul sculei (v. fig. / fx şi f2). Forma dinţilor, a canalelor dintre dinţi şi forma tăişurilor în secţiuni transversale, perpendiculare pe muchii, sînt reprezentate în fig. II.
Lărgitoarele cu diametrul D pînă la 30 mm se construiesc cu coadă (v. fig. I a şi b) şi cu numai trei dinţi (v. fig. II a±), iar cele cu diametri mai mari decît 30 mm se construiesc cu gaură pentru partea'de prindere şi cu patru dinţi.
Unghiurile de formă ale părţii aşchietoare a dinţilor sînt reprezentate în fig.
III.	Unghiul de atac se alege de 45***60°, iar ca, între 10 şi 25°, şi în funcţiune de acestea rezultă y. La lăr-
gitoarele cu plăcuţe, pentru aşchierea rapidă, co are o valoare mică pe porţiunea ocupată de plăcuţe şi o valoare mai mare
Lărgitor
107
Lărgitor
pe restul părţii de ghidare, pentru o mai bună evacuare a aşchiilor. Unghiul a are valori între 8 şi 10° la tăişul de atac, respectiv de 5---60 la tăişul de netezire, iar pentru unghiul X se aleg valori pînă la 12---15°, de preferinţă în sens pozitiv, în special la dinţii armaţi cu plăcuţe de metal dur. Reaţiile dintre unghiurile din diferite secţiuni sînt aceleaşi ca la burghiu (v. Burghiu).
r-Zfo-l
///. Unghiurile de forma ale lărgitorului. o) lărgitor cu tăiş drept; b) unghiurile la un lărgitor cu tăiş frînt; /2) lungimea muchiei de atac; t) adîncimea de aşchiere; D şi D0) diametrul lărgitorului, respectiv al găurii prealabile; v) orientarea mişcării principale; s) orientarea mişcării de avans; P) urma planului de bază; Y/\f a jyp unghiurile de degajare şi de aşezare în secţiunea N-N; yx ax) unghiurile de degajare şi de
IV. Modul de fixarea dinţilor amovibili şi reglabili. 1) corpul sculei; 2) dinte; 3) pană; 4) zimţi; 5) peretele locaşului dinţilor, cu dublă înclinare.
La lărgitoarele cu dinţi amovibili şi re-secţiunea X-X; yv Ş' ay) unghiurile glabili (v. fig. / şi
f2,), dinţii se fixeazăîn locaşurile din corp, cu ajutorul unor pene; atît penele cît şi dinţii au zimţi longitudinali pe feţele de contact dintre ele (v. fig. IV). Unul dintre pereţii laterali ai locaşului din corp are o dublă înclinare: una de 2°30', care îngustează
de degajare şi de aşezare în secţiunea Y-Y', şi ag) unghiurile de degajare şi de aşezare în secţiunea R-R; x şi xj) unghiuri de atac; co) unghiul elicei canalelor; A. şi Xj) unghiuri de înclinare a tăişurilor frontale.
ca, la reascuţirea dinţilor, să se refacă atît dimensiunea nominală radială a dinţilor cît şi înălţimea lor pe partea frontală, de atac, a lărgitorului.
La lărgitoare asamblate, pentru găuri adînci (v. fig. I d), lărgitorul propriu-zis se prinde —în prelungitorul cu coadă — cu ajutorul unei cozi conice scurte, echipate cu un antrenor plat, pătrat sau exagonal (v. fig. V) şi se fixează şî axial, cu ajutorul unui şurub care trece prin gaura centrală a sculei. Evacuarea sculei din prelungitor se face cu o pană care se introduce în gaura din dreptul capului antrenorului plat. Prinderea sculei în prelungitor se mai poate realiza cu inele elastice (v. fig. V d), cu şuruburi de reţinere (v. fig. V c) sau cu zăvor constituit dintr-un cui cilindric teşit pe o parte, astfel încît, la rotirea cu teşitura spre tăietura din coada sculei, să permită introducerea şi scoaterea acesteia din prelungitor (v. fig. V e şi e^. UJtimul sistem permite schimbarea rapidă a sculei.
î. Lârgitor. 2. Expl. petr.: Unealtă de foraj care permite lărgirea unei găuri de sondă, pe o anumită porţiune din lungimea ei, la un diametru maj mare decît diametrul interior al coloanei de burlane prin care se introduce. Elementele tăietoare ale lărgitorului (lame sau bacuri) sînt retrase în corpul acestuia, în timpul coborîrii lui în gaura de sondă sau în timpul extragerii lui la suprafaţă, şi sînt „expandate" hidraulic sau mecanic (cu ajutorul arcurilor) în timpul funcţionării lărgitorului.
Se deosebesc: lărgitoare pentru forajul percutant, cari pot fi pentru forajul uscat sau umed, şi I ă r g i-toare pentru forajul rotativ.
Lărgitoarele pentru forajul percutant uscat, introduse în gaura de sondă cu cablu sau cu prăjini, sînt de mai multe tipuri, dintre cari cele mai reprezentative sînt:
Lărgitorul cu o singura pereche de bacuri (v. fig. a), folosit în sistemul de foraj pensilvan, e constituit dintr-un manşon
V. Prinderea lărgitorului în prelungitor, o şi a*) cu coadă conică scurtă şi cu antrenor pătrat, şi detaliu ; b şi b^, cu coadă conică scurtă şi cu antrenor plat, şi secţiune A-B; c şi Cj) cu coadă conică scurtă şi cu antrenor frontal şi cu şurub de reţinere, şi secţiune ABCD; d şi dj şj d2) cu coadă conică, cu antrenor exagonal, şi secţiune A-B, respectiv C-D; e şi e*) cu coadă conică şi cu■ zăvor pentru schimbare rapidă; 1) lărgitorul propriu-zis; 2) coadă conică scurtă; 3) antrenor plat; 4) antrenor frontal; 5) gaură alungită de evacuare; 6) antrenor pătrat; 7) antrenor exagonal; S) piuliţă exagonală; 9) inel elastic de reţinere a piuliţei; 10) zăvor de reţinere; 11) resort aruncător.
locaşul dinspre axa sculei spre periferie, şi una de 5°, care îl îngustează dinspre partea de atac spre coadă; aceasta permite
Lărgitoare pentru sistemul de foraj pensilvan.
cilindric, filetat la partea superioară pentru legarea cu restul garniturii. în interiorul manşonului, bacurile lărgitorului sînt
Lărgitor cu vînă
108
Lărgitor
împinse continuu în jos de un resort puternic, astfel încît ia trecerea lor sub sabotul coloanei de burlane, acestea „expan-dează" şi iau contact cu peretele găurii. Sub acţiunea balan-sierului de la suprafaţă, lărgitorul are o mişcare alternativă pe verticală, astfel încît ia fiecare cursă în jos el dezagregă roca din pereţi şi lărgeşte gaura. Lărgitorul fiind rotit încet, de la suprafaţă, bacurile lărgesc gaura pe toată circumferenţa.
Lărgitorul cu mai multe perechi de bacuri are bacurile aşezate în trepte, pe verticală, şi în mod uniform pe circumferenţa corpului lărgitorului (v. fig. b). Deschiderea bacurilor e din ce în ce mai mare, de jos în sus; lărgirea găurii făcîndu-se în trepte, solicitarea bacurilor e astfel uniformă. Aceste lărgitoare permit să li se adauge la partea inferioară o sapă-pilot, de obicei o sapă „şpiţ“ (cu vîrf), cu diametrul egal cu al găurii care trebuie să fie lărgită.
Lărgitoarele pentru forajul percutant umed sînt similare lărgitoarelor pentru forajul uscat, cu diferenţa că au un canal pentru circulaţia fluidului de foraj şi sînt introduse numai cu prăjini.
Lărgitoarele pentru forajul rotativ au o construcţie analogă celor de mai sus, cu diferenţa că resortul, mai slab decît cel pentru lărgitorui percutant, are o acţiune de readucere la interior a cuţitelor, acţiunea de deschidere şi de expandare a cuţitelor fiind realizată de diferenţa de presiune a fluidului de foraj, între capătul de intrare şi capătul de ieşire al unui manşon culisant perforat. Se deosebesc:
Lărgitorul Baker (v. fig. c), cu două lame cari expandează sub acţiunea hidraulică exercitată asupra unui piston situat deasupra lamelor. La încetinirea circulaţiei fluidului de foraj, deci la încetarea presiunii hidraulice, lamele se retrag în corpul lărgitorului sub acţiunea resortului, şi astfel aparatul poate fi extras.
Lărgitorul cu manşon excentric (v. fig. d), utilizat în forajul cu turbina. Manşonul excentric se învîrteşte pe rulmenţi cu role şi cu bile şi are la exterior nervuri încărcate cu aliaj dur,
1.	~ cu vînâ. Expl. petr.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se obţine mărirea (lărgirea) prin metode hidrodinamice a găurilor de sondă netubate, sau la cari se poate extrage filtrul,
Funcţionarea lui se bazează pe trimiterea unei vine de lichid (de obicei ţiţei) perpendicular pe pereţii stratului, într-o cantitate suficientă şi sub o presiune înaltă, capabilă să distrugă roca şi chiar să provoace fisuri pe o zonă întinsă.
Dispozitivul e format din două coloane coaxiale, 1 şi 2, constituite din burlane sau din ţevi de extracţie, introduse în gaura de sondă; coloana exterioară 1 prezintă la partea inferioară un dispozitiv de etanşare 3, care îi permite să se deplaseze de-a lungul coloanei 2, cum şi orificii laterale 4 (v. fig. a).
lllflj		
silS		Hi
		
		ţ)
		
Principiul de funcţionare a lărgitorului cu vînă.
Ţiţeiul, pompat de la suprafaţă în spaţiul inelar dintre cele două coloane, pătrunde în sondă prin orificiile laterale 4, sub forma unei vine puternice, care loveşte roca provocînd distrugerea ei. Prin manevrarea coloanei exterioare, vîna poate fi adusă în orice punct al stratului, coloana interioară rămî-nînd fixă.
Materialul sfărîmat cade la fundul găurii, de unde e apoi antrenat prin circulaţia ţiţeiului şi e adus la suprafaţă prin coloana interioară 2.
Pentru rocile tari, puternic cimentate, cari nu se sfărîmă uşor, lichidul se menţine în gaura de sondă sub punctul de aplicaţie al vinei, cu ajutorul aerului comprimat, care se introduce în spaţiul inelar dintre coloana exterioară 1 şi coloana detubaj a sondei (v. fig. b). Ţiţeiul care constituie vîna e pompat tot^prin spaţiul inelar dintre cele două coloane concentrice.
în nisipurile slab cimentate, cari au tendinţa continuă de surpare, pe măsură ce se măreşte gaura, se introduce, prin spaţiul dintre cele două coloane coaxiale, o dată cu lichidul care formează vîna (v. fig. c), un material poros (de obicei pietriş sortat), pentru a susţine pereţii găurii, fără să opună rezistenţă curgerii fluidelor din stratul productiv în sondă. Viteza lichidului cu care se introduce acest material trebuie să fie mică, pentru ca vîna formată să nu continue distrugerea rocii, însă suficientă pentru ca această vînă să arunce pietrişul pînă la pereţii acestei găuri.
Lichidul folosit la transportul pietrişului revine la suprafaţă prin spaţiul inelar dintre coloana de tubaj a sondei şi coloana exterioară.
Pentru a împiedica astuparea porilor pietrişului de fărî-măturile de rocă cari ar mai cădea în timpul introducerii acestuia, se pompează, prin coloana interioară, lichid care trece prin masa pietrişului şi e scos la suprafaţă prin acelaşi spaţiu inelar. După ce s-a terminat operaţia de introducere a pietrişului, se introduce un filtru construit de la suprafaţă, care se fixează în pietriş prin rotire sau prin presare.
Prin folosirea lărgitoarelor cu vînă se obţin găuri de sondă cu diametri mai mari decît prin lărgirea cu lărgitoare obişnuite (v. Lărgitor 2), însă operaţia e mai dificilă, nu e rapidă şi necesită un echipament special (coloane, compresoare). Sin. Lărgitor cu jet.
2.	Lârgitor. 3. Mine: Unealtă tăietoare, folosită la maşinile de forat miniere, pentru mărirea diametrului orificiului forat.
După direcţia în care lucrează, se deosebesc:
Lărgitor de avans: Lărgitor care lărgeşte o gaură cu diametrul de 10* * * 15 cm-, forată în prealabil de un sfredel, la 30---50 cm. Se montează la extremitatea coloanei de prăjini a maşinii, imediat în urma sfredelului, şi înaintează concomitent cu el, avînd turaţia de 70---100 rot/min.
Lărgitor de retragere: Lărgitor care lărgeşte orificiul cu diametrul de 30---50 cm, forat cu lărgitoare de avans, la dimensiunile de70-*-85cm. Se foloseşte după terminarea forajului iniţial de străpungere, montîndu-se la extremitatea coloanei de prăjini care se retrage, avînd turaţia de 50---80 rot/min.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc:
Lărgitor cu bară (v. fig. o); Lărgitor construit dintr-o bară transversală pe care sînt dispuse 6-*-8 cuţite asemănătoare cuţitelor de havat. Deoarece cuţitele nu real izează desprinderea completă a rocii, ci numai cîteva tăieturi concentrice, roca netăiată de cuţite esfărîmată de două role fixate de bară. Sînt folosite, în special, ca lărgitoare de avans, la forajele cu înclinare mare (0***45° faţă de verticală).
Lărgitor cu inele (v. fig. b): Lărgitor constituit din cîteva inele concentrice, pe cari sînt prelucrate tăişuri, acoperite cu aliaje dure. Acest lărgitor e de asemenea echipat cu role pentru sfărî-marea rocii netăiate. Lărgitoarele cu inele se construiesc în special ca lărgitoare de retragere.
Tipuri de lărgitoare. a) cu bară; b) cu inele; c) piramida!.
Lărgitor
109
Lăstărire
Lărgitor piramidal (v.fig.c): Lărgitor constituit din patru braţe dispuse ca muchiile unei piramide, pe cari sînt dispuse un număr mare de tăişuri. Distanţa pînă la axa centrală a tăişurilor de pe fiecare braţ e diferită, ceea ce face ca lărgitoarele piramidale să asigure tăierea completă a rocii, nemaifiind necesare role de sfărîmare. Forma piramidală a acestui tip de lărgitoare asigură mai bine dacît celelalte forme păstrarea direcţiei dorite a forajului. Sînt folosite, în special, pentru foraje cu înclinare mică (45---900 faţă de verticală).
1.	Lârgitor. 4. Ind. text.: Organ al maşinii de cusut cu împunsături în lanţ, cu ajutorul căruia se măreşte (se lărgeşte) bucla formată de aţa acului în timpul coaserii. Poate avea diferite forme, în funcţiune de tipul şi de destinaţia maşinii.
2.	Lâsare din mers. Nav.: Manevră de desprindere a unui
şlep dintr-un convoi în mers, şi ancorarea acestuia. Şlepul de lăsat trebuie să se găsească în marginea danei sau singur în pupa convoiului. Pentru lăsare (v. fig.), şlepul respectiv dă de la pupă o parîmă de sîrmă de abatere spre prora şlepului vecin sau spre prora şlepului din faţă şi se molea-ză (se desface) legătura din proră. Sub efectul cîrmei şi	„	^
al sîrmei de abatere, şlepul	^
se îndreaptă către malul unde trebuie lăsat, după	/
care parîma de abatere se	jj
molează. Şlepul continuă	;:
drumul spre mal sub efectul	Lăsarea	din mers a unui şlep.
gangului (vitezei remanente)	şlep de lă^at; 2) parîmă de abatere,
şi, ajungînd la locul de ancorare, se fundariseşte ancora, venind astfel cu prora în curent.
3.	Lăsarea tutunurilor. Ind. alim.: Prima fază dintr-un ciclu de fermentaţie, care se manifestă prin înmuierea tutunurilor, datorită ridicării temperaturii lor.
4.	Lăsarea vagoanelor.C. f.: Operaţie prin care o parte din vagoanele unui convoi sînt decuplate şi lăsate pe linia de garare a trenului, în timp ce restul convoiului îşi continuă ruta.
5.	Lăsătură, pl. lăsături. 1. Nav.: Contur pe plajă, format de depuneri de nisip, de nămol, alge, etc. marcînd limita pînă unde au înaintat valurile în mările fără maree.
6.	Lăsătură.2. Nav.: LăsătUra(v. Lăsătură 1)care marchează limita mareei. Se deosebesc: lâsâtura apei înalte şi lăsătură apei joase. Uneori, după lăsăturile mareelor succesive, adică după numărul lăsăturilor, se poate deduce a cîta zi de maree este, cîte zile au trecut, adică, de la ultima maree a sizigiilor (v.). Porţiunea din plajă cuprinsă între lăsătură mareei sizigiilor şi lăsătură mareei cuadraturilor (v.) se numeşte zona de echilibrare a mareelor sau zona intere o-tid.ală, numită, incorect, şi lăsătură mareei.
7.	Lăsătură. 3. Nav.: Lăsătură lochului. Sin. Lungime moartă (v.).
8.	Lâsâturi oarbe. C. f. V. sub Lăsăturile căii.
9.	Lăsăturile câii. C. f.: Denivelările feţelor derulare ale şinelor unei linii de cale ferată, datorite tasărilor inegale ale traverselor. Se deosebesc lăsături vizibile şi lăsături invizibile.
Lăsaturile vizibile pot fi constatate cu ochiul liber sau cu aparate de nivelment.
Lăsăturile invizibile sau lăsăturile oarbe sînt datorite golurilor de sub traverse şi se produc la trecerea roţilor materialului rulant pe porţiunea de ş'ină de deasupra lor. Aceste lăsături pot fi constatate cu ajutorul unui baston cu ghiulea (v.), iar mărimea lor se determină cu ajutorul unui aparat special numit dansometru (v.).
Lăsăturile liniei cari depăşesc anumite limite prescrise în normele tehnice sînt periculoase pentru circulaţia materialului rulant şi trebuie să fie eliminate, prin executarea lucrărilor de întreţinere a liniei.
Corectarea denivelărilor se poate face, fie prin burarea (v.) traverselor, fie prin suflaj (v.). Sin. Denivelările liniei.
10.	Lâscâiaţâ, pl. lăscăieţe. Ind. ţâr.: Oală de lut cu două toarte. (Termen regional, Banat.)
11.	Lăstar, pl. lăstari. Bot., Aqr., Silv.: Ramură provenită, în general, dintr-un mugure proventiv (dormind) sau adventiv (întîmplător), ca urmare a unui fapt anormal intervenit în viaţa unei plante lemnoase. In special, la tăierea tulpinii ori a unei părţi din tulpină, sau la ruperea părţii superioare a tulpinii plantei, abundenţa de hrană (sau disponibilitatea unui exces de hrană) rezultată face ca mugurii indicaţi să se nască şi să se dezvolte sub formă de lăstari, pe părţile de tulpină, respectiv de rădăcină rămase.
La arbori şi la arbuşti, lăstarii se pot produce uneori fără tăierea tulpinii, sub influenţa unui alt fapt, cum e uscarea vîrfului arborilor izolaţi brusc în parchete exploatate şi expuşi unei inso laţii puternice ; în acest caz, lăstarii de tulpină, frecvenţi la stejar, ulm, carpen, etc., sînt numiţi crăci lacome. Crăcile lacome au urmări defavorabile asupra calităţii lemnului de trunchi. —
După locul în care apar, se deosebesc lăstari de rădăcină, de cioată, de tulpină, de ramuri. Lăstarii de rădăcină, numiţi şi drajoni, se pot individualiza curînd, formîndu-şi un sistem radicelar propriu, ceea ce le permite să se dezvolte normal ca indivizi independenţi, eliberîndu-se de neajunsurile lăstarilor de tulpină (v. sub Drajon). în anumite circumstanţe, cîte unul dintre lăstarii de cioată şi chiar de tulpină poate fi individualizat, dacă reuşeşte să vindece — acoperind cu ţesuturi noi — rana tăieturii, înainte de a interveni putrezirea lemnului descoperit. Altfel lăstarii — deşi se pot dezvolta ca părţi distincte
—	rămîn legaţi de planta-mamă; ei capătă adeseori o rană nevindecabilă, constituită din putregai la punctul de inserţie pe planta-mamă, şi care se poate extinde prin inima lemnului.
La viţa de vie, lăstarii sînt ramuri erbacee cari — după ce cresc şi se dezvoltă timp de 90---120 de zile — încep să se coacă şi devin coarde. Lăstarii verzi îndeplinesc următoarele funcţiuni fiziologice: conduc seva, respiră şi transpiră, asimilează prin fotosinteză bioxidul de carbon din aer. Operaţiile aplicate lăstarilor în timpul perioadei de vegetaţie (în verde) sînt: plivitul, ciupitul, cîrnitul şi inciziunea inelară.
După locul în care apar, lăstarii se numesc principali sau secundari. Lăstarii principali pot fi: lăstari crescuţi pe coarde de un an, cari sînt fertili; lăstari proveniţi din lemn mai bătrîn de un an sau direct din butuc, cari în general nu dau rod; lăstari crescuţi din muguri dorminzi, cari nu sînt fertili decît în mod excepţional.— Lăstarii secundari, numiţi şi copiii, cresc din mugurii de la subsuorile lăstarilor principali şi de cele mai multe ori nu produc ciorchini. în locul copililor suprimaţi (prin copilit) se dezvoltă lăstari din muguri dorminzi de vară, cari devin lăstari principali în anul următor.
12.	Lâstârire. 1. Silv.: Producerea de lăstari (v.) de către anumite specii lemnoase. Lăstărirea e una dintre căile de înmulţire asexuată a arborilor. Pe această facultate se bazează regenerarea totală a pădurilor în regimul silvicultural al crîngului şi regenerarea parţială, în regimul crîngului compus; de fapt, lăstărirea e.unul dintre modurile de reîntinerire a arborilor şi a arboretelor.
După locul în care apar lăstarii, se deosebesc lăstărire din rădăcină, din cioată, din tulpină şi din ramură. Lăstărirea din rădăcină, numită şi drajonare (v.), conduce la formarea de indivizi independenţi, eliberaţi de neajunsurile lăstarilor de tulpină.
Lăstărirea depinde, în primul rînd, de natura speciei lemnoase, de vîrsta arborilor, de condiţiile în cari se găsesc arborii,
Lăstărire
110
Lăţimea ţesăturii
Cu excepţia tisei, arborii răşinoşi din ţara noastră nu lăstăresc şi de aceea nu pot fi cultivaţi decît în regimul codrului. Dintre foioasele pădurilor din ţara noastră, cel mai puternic lăstăresc salcia, plopul, aninul negru, stejarul, carpenul, salcîmul şi alunul, iar cel mai slab lăstăresc fagul şi mesteacănul. — Vigoarea de lăstărire a arborilor e, în general, maximă în prima tinereţe, cînd arborii au coaja mai subţire şi rădăcinile mai apropiate de faţa pămîntului; cu vîrsta, deci pe măsură ce coaja se îngroaşă, se reduce progresiv şi vigoarea de lăstărire, astfel încît pe la 60 de ani numai puţine specii — cum e aninul negru — mai lăstăresc. Puternică se menţine lăstărirea din rădăcină la speciile drajonante (v. Drajonare). — Condiţiile staţionale ale arborilor influenţează în mare măsură lăstărirea şi vigoarea acestora. Lumina e, în special, factorul staţionai care grăbeşte dezvoltarea mugurilor dorminzi. O cioată umbrită lăstăreşte mai greu. Locurile călduroase, cu pămînturi bogate şi fresce sînt, de asemenea, favorabile unei lăstăriri viguroase. Cioatele inundate, ca şi tulpinile de salcie retezate în scaun şi înecate, nu lăstăresc.
1.	Lâstârire. 2. Agr.: Sin. înfrăţire (v.).
2.	Lăstăriş. Silv.: Stadiu de dezvoltare a arboretelor provenite din lăstari de cioată sau de rădăcină, înainte de realizarea stării de masiv. Corespunde stadiului de s e m i n ţ i ş al arboretelor provenite din sămînţă (v. Seminţiş). După realizarea stării de masiv, ambele feluri de arborete trec în stadiul de desiş. Întrucît lăstarii se dezvoltă mult mai repede decît puieţii proveniţi din sămînţă, şî starea de masiv, respectiv stadiul de desiş, se realizează într-o perioadă mai scurtă în cazul lăstărişului, decît în acela al seminţişului.
3.	Lătete, pl. lăteţi. Ind. lemn., Cs.:	Sin.	Laţ (v.).
4.	Lâtunoaie, pl- lătunoi, lătunoaie.	1.	Ind. lemn.:	Sin.
Lăturoaie (v.).
5.	Lâtunoaie. 2. Ind. ţâr.: Răritură produsă în ţesătură din cauza ruperii unuia sau a mai multor fire de urzeală.
6.	Lătunoi, pl. lătunoaie. Ind. lemn.	V. Lăturoaie.
7.	Lăturoaie, pl. lăturoi, lăturoaie.	Ind.	lemn.: Piesă	de
cherestea netivită, rezultată din flancuri la debitarea buştenilor şi avînd grosimea la capătul subţire de cel puţin 10 cm. Lătu-roaiele au faţa interioară formată în întregime, prin tăiere, de pînza de ferestrău, şi deci plană; cealaltă faţă e atinsă de ferestrău pe mai puţin decît jumătate din lungime, sau chiar de loc, spre deosebire de margini, cari au faţa exterioară atinsă de ferestrău pe cel puţin jumătate din lungime, începînd de la extremitatea groasă. Var. Lătunoaie; Lătunoi.
8.	Lăturoi, pl. lăturoi, lăturoaie. Ind. lemn. V. Lăturoaie.
9.	Lâţime. 1. Gen.: Cea mai mică dintre cele două dimen-extremitatea siuni ale unui dreptunghi.
io.	~ activă. Rez. mat., Cs.: Lăţimea unei plăci care se consideră că lucrează împreună cu grinda, la planşeele de beton armat monolit şi la planşeele metalice. Dacă între placa plan-şeului şi grindă există o legătură care împiedică lunecările între aceste elemente, ele conlucrează, placa avînd rolul unei tălpi a grinzii. în acest caz, ipotezele simplificatoare din teoria elementară a încovoierii nu mai conduc la un rezultat corespunzător. Tensiunile normale nu mai sînt repartizate uniform pe lăţimea plăcii (talpa lată a grinzii), ci scad cu cît fibrele grinzii sînt mai depărtate de fibra medie. Calculele de rezistenţă se fac în cadrul unor ipoteze mai largi, placa fiind considerată supusă la o stare de tensiune plană. Pentru a putea folosi aceeaşi formulă simplă a lui Navier, se consideră, în locuJ distribuţiei reale a tensiunilor normale, o distribuţie fictivă uniformă numai pe o lăţime teoretică a plăcii, şi care ar produce acelaşi efect asupra deformaţiei grinzii, ca şi cea reală. Lăţimea activa de placă variază, în general, în lungul grinzii, depinzînd de felul încărcării, de deschidere şi de raportul dimensiunilor dintre inima grinzii şi placă. Ea se determină din condiţia ca, în fiecare secţiune transversală, curbura grinzii reale să fie egală cu curbura grinzii teoretice considerate.
în construcţiile de beton armat, în conformitate cu prescripţiile actuale din ţara noastră, placa se ia în consideraţie numai dacă grosimea ei (hp) e mai mare decît 10% din înălţimea totală (h) a secţiunii în T. în acest caz, lăţimea activă a plăcii (bp) se consideră cu următoarele valori: pentru grinzile independente, 1/3 din deschidere sau (12 hp+b)^ b fiind lăţimea grinzii; pentru grinzile secundare ale planşeelor, distanţa dintre axele acestor grinzi; pentru grinzile principale, jumătate din deschiderea acestor grinzi (cîte un sfert din deschidere de fiecare parte), dar nu mai mult decît deschiderea grinzilor secundare.
Pentru calculul sistemelor static nedeterminate, momentul de inerţie al barelor cu secţiune în T se determină, adeseori, ţinînd seamă de o lăţime activă de placă ^=£+6/y+-2 bş\ hp avînd semnificaţiile de mai sus, iar ^ fiind lăţimea vute-lor plăcii.
La planşeele metalice se contează pe o conlucrare a tablei pardoselii cu grinda, inima fiind adeseori sudată direct de placa pardoselii. Pentru a asigura rigiditatea necesară plăcii, ea se întăreşte cu nervuri longitudinale aşezate la distanţe de cel mult 50 de ori grosimea tablei.
Lăţimea activă (bp) a plăcii se determină în funcţiune de deschiderea grinzii (L) şi de distanţa dintre grinzi (B).
Raportul bp/B poate avea valorile: 0,8, pentru £=0,047 L;
0,6, pentru 5=0,073 L; 0,4, pentru £=0,1 L; 0,3, pentru B = 0,2 L; 0,25, pentru £ = 0,4 L.
Nervurile de rigidizare cari sînt dispuse în interiorul lăţimii active a plăcii se consideră în calcul cu toată secţiunea lor, fiind considerate că fac parte din talpa grinzii.
11.	Lâţime. 2. Gen.: Dimensiunea mijlocie a unui corp paralelepipedic.
12.	Lâţime. 3. Gen.: Dimensiune transversală caracteristică (adeseori mijlocie) a unui corp.
13.	/x/ de calcul. Nav.: Lăţimea maximă a carenei, măsurată la cuplul maestru, în afara coastelor la navele cu corp metalic, în afara învelişului corpului la navele cu înveliş de lemn şi în afara cuirasei, la navele de război cuirasate (v. fig.).
Sin. Lăţime de construcţie,
Lăţimea navei.
14.	~ de gabarit. Nav.:
Lăţimea maximă a navei,	Lăţime de calcul,
ţinînd seamă şi de opera
moartă. Sin. Lăţime peste tot, Lăţime maximă.
îs. drumului. Drum.: Lăţimea părţii carosabile a unui drum (şosea, stradă, etc.). V. sub Carosabilă, parte
16.	~ la linia de plutire. Nav.: Distanţa dintre tangentele, paralele cu planul diametral, duse la linia de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară la navele comerciale şi deplasamentului de construcţie la navele de război, la iahturi şi şalupe.
17.	~a ţesăturii. Ind. text.:	Dimensiunea ţesăturii în
sensul bătăturii.
Lăţimea ţesăturii, importantă în industria confecţiunilor, fiindcă ea determină caracterul aşezării diferitelor şabloane, variază de la 45***220 cm. Cea mai mare diversitate de lăţimi e la ţesăturile de bumbac (60---90 cm şi 120— 125 cm pentru cearşafuri). Pentru producţia industrială a îmbrăcămintei se foloseşte lăţimea de 124** * 146 cm, numită lâţime dublâ, care dă posibilităţi mari de variaţie a aşezării diferitelor părţi ale îmbrăcămintei pe suprafaţa ţesăturii. Pentru lenjerie bărbătească, lăţimea cea mai indicată e de 71---74 cm.
împreună cu mărimea lăţimii ţesăturii, o importanţă foarte mare are şi uniformitatea lăţimii. Neuniformitatea lăţimii cauzează mărirea deşeurilor la croit şi deci micşorarea coeficientului de utilizare a ţesăturii.
Lăţire
111
Leagăn
1.	Lăţire. 1. Tehn., Mett: Operaţie prin care lăţimea unui obiect se măreşte mai mult decît lungimea lui, micşorîndu-se de obicei grosimea sau înălţimea acestuia. La piese metalice, lăţirea e o operaţie de forjare liberă, manuală sau mecanizată, efectuată în general'la cald. Cuprinde trei faze succesive: crestarea, lăţirea propriu-zisă şi planarea. —
Crestarea se efectuează la locul unde începe lăţirea, pentru a o limita, folosind crestătorul sau vergeaua de gîtuit; crestarea se face pe una sau. pe mai multe feţe ale piesei prelucrate. — Lăţirea propriu-zisă se efectuează prin batere cu ciocanul de mînă sau nrecanic, eventual folosind şi o unealtă intermediară, care poate fi un ciocan gîtuitor sau un lărgitor care primeşte loviturile de ciocan. Faza începe aşezînd unealta intermediară la mijlocul, piesei şi în axa ei longitudinală, iar apoi se deplasează spre periferie în poziţii paralele cu prima şi alternate de cele două părţi ale acesteia (v. fig.). — Planarea, cu netezirea după lăţirea propriu-zisă, se execută cu ciocanul planator.
La lăţire se produc aceleaşi defecte ca la întindere, de exemplu: suprapunere de material, întreruperea fibrajului, etc.
2.	Lăţire. 2. Ind. text.: Operaţie, în finisarea textilă, cu scopul de a întinde ţesăturile la lăţimea normală, Prin această operaţie, lăţimea ţesăturii se uniformizează, firele de bătătură fiind aduse în poziţia lor normală, adică perpendiculare pe ţesătură. Lăţirea se foloseşte în special la ţesăturile de bumbac, cari au fost uscate pe‘ciiindrele uscătoare sau în camere de uscare, fără întindere.
3.	maşina de /y. Ind. text.: Maşină pentru întinderea în lăţime a ţesăturilor, urmărind, pe lîngă uniformizarea lăţimii, şi îndreptarea poziţiei firelor de bătătură.
Sînt folosite două tipuri de maşini: maşini cu lanţuri şi maşini cu roţi.
Maşina de lăţire cu lanţuri (v. fig. /) se compune din dispozitivul de alimentare, cîmpul de întindere cu
//. Maşina de lăţire cu roţi.
1) curele; 2) rulouri de întindere; 3) roţi; 4) rulouri pentru conducerea ţesăturii.
NEV *
Lăţire cu lăţitor în formă de vergea.
Oj şi a2) vedere din faţă şi de sus, în timpul lăţirii; a8) vederea pielei lăţite şi netezite; b) lăţitor în formă de vergea; 1) nicovală; 2) semifabricat de lăţit; 2') semifabricatul netezit; 3) baros; 4) lăţitor; /■••IV) poziţiile succesive ale lăţi-torului.
Maşina de lăţire cu roţi (v. fig. II) e compusă în esenţă, din două discuri sau roţi cu diametrul de 1---2 m cari culisează pe două axe, formînd un unghi variabil. Marginile ţesăturii sînt prinse între obada roţilor şi curele de piele sau de pînză cauciucată, suprafaţa obezii roţii avînd nervuri de bronz, pentru a evita lunecarea ţesăturii, şi deci scăparea ei din aparat. La intrarea ţesăturii, obezi le roţilor sînt mai apropiate decît la ieşire. Datorită acestui fapt, ţesătura se lăţeşte.
La ieşirea ţesăturii din maşina de lăţit cu curele, ease înfăşoară pe un sul. Viteza de lucru e de 15***25 m/min.
4.	Lăuta, pl. lăute: Instrument de muzică cu coarde şi cu mîner, asemănător cu ghitara, mandolina, etc. Cutia de rezonanţă a lăutei are dosul convex, construit din doage de arţar. Faţa e plană, ca la mandolină, şi executată din lemn de brad sau de molid. Gîtul e lung, în prelungirea feţei, iar capătul lui în care se fixează coardele e lăsat spre spate. Pe gît se găseşte
o	punte împărţită în diviziuni pe care coardele, fiind apăsate cu degetele mîinii stîngi şi ciupite cu degetele mîinih drepte, produc sunetele. Sin. Alăută.
5.	Lâzuire. Silv., Agr.: Defrişarea pădurii (v.) pentru punerea în cultură a solului.
6.	LD Chim.: Abreviaţie pentru doză letală (v.).
7.	LD50 Chim.: Doza letală care, în condiţiile experienţei, produce moartea a 50% din animalele supuse cercetării.
8.	Lea, pl. leas. Ind. text.: Jurubiţă folosită ca unitate de lyngime în sistemul englez de numerotare a firelor de in, de cînepă şi de alte fibre liberiene, avînd lungimea de 300 iarzi, adică de 274 m (v. Numerotarea firelor). Un grup de 12 leas constituie un scul, 48 de leas un spindle, iar 200 de leas, o legătură de jurubiţe, numită bundle.
9.	Leadhillit. Mineral.: Pb4 [(OH)21 S04|(C08)2]. Sulfocar-
bonat natural de plumb, care conţine pînă la circa 82% PbO, întîlnit în zona de oxidaţie a unor zăcăminte de minereuri de plumb. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale exago-nale, aparent tabulare, după (001), dar cel mai frecvent în cristale faţetate. Formează macle şi se prezintă în agregate solzoase. E alb, cu nuanţe gălbui, verzui, şi cenuşii, cu luciu adamantin, sidefos şi gras. Prezintă clivaj perfect după (001). E opac pînă la transparent si are indicii de refracţie:	.	=	1,87;
« =2,00; n =2,01.	’	'	P
mecanismul de îndepărtare a lanţurilor, diferenţialele, dispozitivul de aburire şi dispozitivul pendular de aşezare a ţesăturii în foi.
Lanţurile purtătoare de clupe cari prind ţesătura de margini pot fi îndepărtate la distanţa dorită, iar cu ajuterul diferenţialelor pot căpăta viteze diferite în vederea corectării defor-maţiilor suferite de ţesătură în timpul tratamentelor ude.
10.	Leafa. pl. lefi. Tehn.: Sin. Căuş (v. Căuş 6), Lamă.
11.	Leagân, pl. leagăne. 1: Pat mic de lemn sau de nuiele împletite, pentru copii mici (mai ales pentru sugari), în care, de obicei, sînt legănaţi ca să adoarmă.
12.	Leagân. 2: Bancă, scaun sau scîndură, suspendate cu frîn^hii, pe care se aşază cineva ca să se balanseze.
13.	Leagân. 3. Arh. V. Creşă.
Leagăn
112
1.	Leagân. 4. C. f.: Sin. Traversă dansantă (v,).
2.	Leagânul ţevii. Tehn. mii. .'Ansamblul de piese articulate la afetul unei guri de foc, în interiorul căruia se găseşte, în general, frîna de tragere, şi de-a lungul căruia se deplasează ţeava cu toată masa reculantă a gurii de foc, în timpul tragerii.
Leagănul ţevii are, în general, forma unui semicilindru rezemat pe afet prin intermediul a două umere şi al unei părţi din mecanismul de ochire în înălţime, cari îi permit să se rotească în jurul unui ax orizontal, realizînd astfel mişcarea în plan vertical a sa şi a ţevii. La leagăn sînt fixate şi aparatele de ochire, afară de crestătură şi cătare, cari se găsesc pe ţeavă.
Frîna de tragere şi recuperatorul (v.) sînt adăpostite, cel puţin în parte, în leagăn, dar se reazemă totdeauna pe acesta, în timpul funcţionării, fie prin cilindrul frînei, cînd reculează ţeava cu tija, fie prin tijă, cînd reculează ţeava cu cilindrul frînei.
Regulatorul de recul al frînei, care permite realizarea reculului variabil, e fixat de asemenea la leagăn, avînd legătură cu interiorul frînei, unde variază orificiile de scurgere a lichidului, şi rezemîndu-se pe afet, care îl acţionează în raport de unghiul cu care leagănul se înclină faţă de afet.
în partea superioară, pe marginile sale, sînt fixate rigid două benzi la cari se îmbucă un sistem de gheare de la ţeavă, echipate sau nu cu rulmenţi. în repaus, ţeava se reazemă pe leagăn prin intermediul ghearelor şi al benzilor, iar cînd reculează, ghearele alunecă de-a lungul benzilor.
3.	Leandru, pl. leandri. Bot,: Nerium oleander L. Arbust din familia Apocynaceae, înalt pînă la 5 m, cu flori plăcut mirositoare, albe sau roşii. Originar din regiunea mediteraneană, e cultivat în ţara noastră ca plantă ornamentală de ghiveci. Are lemnul alb, omogen, uşor, puţin dur, care prin carbonizare dă un cărbune fin, de calitate bună, întrebuinţat la fabricarea pulberii negre. Sin. Oleandru.
4.	Leasă, pl. lese. 1. Pisc.: Instalaţie fixă pentru prinderea peştelui, auxiliară a gardurilor şi a închiderilor pescăreşti construite pe gîrlele de evacuare ale bălţilor.
în general, gardul cu leasă se prezintă ca o pîlnie largă orientată spre baltă, a cărei gură amonte e constituită din cele doua aripi ale gardului (lăturoaie) cari pornesc oblic, dar faţă în faţă, de la malurile gîrlei, apropiindu-se în matca apei, iar corpul pîlniei e leasa propriu-zisă, numită şi cutiţâ, şi care are forma unui jgheab lung şi mobil (15---25 m), mai larg la extremitatea amonte (gura de admisiune), care se amplasează spre baltă, cu pereţii laterali şi cu fundul construit din nuiele împletite, din şipci sau ghiondere legate. Gura lesei, cu lărgimea de 2”*4 m, are pereţii laterali mai înalţi, pentru a ajunge la suprafaţa apei. Ea se fixează în unghiul format de cele două aripi pe fund, printr-o prelungire terminală, numită barba lesei, incastratăîn sol şi lestată cu pietre (pentru a împiedica trecerea peştelui pe sub leasă sau ridicarea ei de către curent); fixarea se face de o grindă transversală, numită pragul lesei, care serveşte drept ax, permiţînd ridicarea sau coborîrea lesei după nevoie.
în aval, gura de ieşire, mai strîmtă (avînd lărgimea de
1	- * • 1,5 m), e liberă şi are pereţii laterali mai înguşti; de ea e legat sacul, cu lungimea de 6---8 m, în care se colectează peştele. Ridicarea şi coborîrea sacului sînt asigurate prin 9---10 grinzi de stejar dispuse transversal, numite jugurile lesei, cari o susţin ca nişte chingi, în suspensiune, prinzînd-o de alte două grinzi — tălpile lesei —, aşezate pe piloţi deasupra apei.
Deoarece funcţionează pe principiul restrîngerii curentului unui curs de apă prin îngustarea secţiunii de scurgere, ceea ce determină creşterea vitezei cu antrenarea peştelui astfel împins în sacul lesei, instalarea ei e condiţionată de: diferenţe mari de nivel între bălţi şi fluviu sau rîu; oscilaţii mari ale nivelului apei din bălţi; cantitatea mare de apă înmagazinată în bălţi, de unde rezultă un debit important de evacuare pe o perioadă lungă şi gîrle de evacuare cu secţiune şi cu pantă mari. în regimul hidrologic al apelor noastre, aceste condiţii sînt rare şi se întîlnesc numai în regiunea inundabilă a Dunării;
de aceea, numărul gardurilor cu lese e mic, iar instalaţia nu poate fi folosită în Deltă.
Instalarea lesei la garduri, cari se construiesc de obicei în luna mai, se face, în general, în iunie. Leasa intră în funcţiune la începerea retragerii apelor. Diferitele specii de peşte, în funcţiune de biologia lor, sînt prinse în următoarea ordine: avat, somn, plătică, roşioară şi crap, odată cu care intră în leasă şi văduviţa. Randamentul de prindere e mare (pînă la 20 000 kg în 3***4 ore).
în gîrlele în cari curentul apei nu e suficient de puternic se instalează garduri numite formă de leasă, la cari sacul se fixează direct pe cele două aripi ale acestora.
Reglementarea alimentării şi evacuării prin realizarea de construcţii hidrotehnice (stăvilare) pe gîrlele unor mari complexe piscicole a determinat înlocuirea gardurilor cu leasă cu alte mijloace de pescuit.
5.	Leasă. 2. Pisc.: Coş în formă de papuc, confecţionat din trestie legată sau din nuiele împletite, cu lungimea de
0,40-**0,50 m pentru pescuitul în pîraie— şi de 1---2 m pentru pescuitul pe rîuri, — fixat prin partea lată, numită limbă, în diferite închideri pescăreşti, astfel încît curentul care aduce peştele să poată trece prin ea, peştele rămînînd. în coş.
6.	~ de ostreţe. Pisc.: Sin. Cocinoaie (v.).
7.	Leasă. 3. Pisc.: împletitură de trestie cu lungimea de 2*• * 10 m, folosită la construirea şi instalarea coteţelor.
8.	Leasă. 4. Ind. ţâr.: împletitură de nuiele, care înlocuieşte loitrele carului.
9.	Leasă. 5. Ind. ţâr.: Grătar de nuiele, pe care se bat ştiu-leţii de porumb pentru a dezghioca grăunţele, pe care se zvîntă brînza, se usucă prune, etc. Sin. Leşoi.
10.	Leasâ. 6. Ind. ţâr. / Zăgaz format din pari şi din nuiele, pentru oprirea sau pentru ridicarea nivelului în amonte al apei unui curs de apă (v. şî lezătură).
11.	Leasâ. 7. Silv.: Desiş mare într-o pădure, iar uneori desişul ramurilor unui singur arbore.
12.	Leaţ, pl. leţi, leţuri. Ind. lemn., Cs.: Sin. Laţ (v.).
13.	Lebachia. Paleont.: Exemplare fosile de Walchia (v.), formate din ramuri frunzoase şi din conuri fructifere.
14.	Lebâda. Astr.: Cygnus. Constelaţie din emisfera boreală, numită popular Crucea miezului nopţii. E constituită din aproximativ 50 de stele vizibile cu ochiul, dintre cari cea mai luminoasă e steaua a, n.umită Deneb. Mai prezintă importanţă steaua dublă (3, numită Albireo, şi steaua 61, care e prima stea pentru care a fost măsurată distanţa în raport cu Pămîntul.
15.	Lebesgue, curba lui Geom.: Curbă plană continuă, care conţine toate punctele unui domeniu cu două dimensiuni, avînd ca frontieră un pătrat.
Ea e definită, în raport cu un reper cartesian, de ecuaţiile:
^=~/Q^)+~f(320+^f(34 *) + •••
(D	111
y = Tf( 3 0 + —j /(331) +	/(35 f) + ...
în intervalulO^i/^ 1,/(*) fiind funcţiunea periodică cu perioada 2, care, în intervalul — 1	1, are diagra-
ma din figură.
Ambele serii (1) sînt uniform convergente în orice interval, admi-ţînd ca majorantă seria numerică
convergentă
Sumele lor sînt funcţiuni continue cari verifică inegalităţile
O^x (/j^ 1,	0^j(/)^1.
16. Lebesgue, integrala	Mat. V. sub Integrală 2.
113
Ledeburită
1.	Leblanc, procedeul Ind. chim.:	Procedeu folosit
pentru prepararea carbonatului de sodiu (v. sub Carbonaţi).
2.	Le Chatelier, principiul lui Chim. fiz.: La varierea, p.rintr-o acţiune din exterior, a valorii unei mărimi de stare ca presiunea, temperatura, concentraţia, etc. a unui sistem fizico-chimic în echilibru, celelalte mărimi de stare ale sistemului variază în sensurile adecvate pentru a micşora variaţia primei mărimi de stare. Această propoziţie poate fi demonstrată cu ajutorul celui de al doilea principiu al Termodinamicii, folosind ipoteza trecerii continue a sistemului între stări de echilibru vecine, însă nu e atît de generală ca acest principiu.
—	Acţiunea presiunii asupra unui sistem în echilibru favorizează transformarea, care e însoţită de o scădere de volum.
De asemenea, solubiIitatea unui solid într-un lichid creşte, respectiv scade cu creşterea presiunii, dacă disolvarea e însoţită de o scădere, respectiv de o creştere a volumului total.
Starea de echilibru a unui sistem gazos nu e modificată de schimbarea presiunii, dacă reacţiunea se produce fără o variaţie a numărului de molecule. Dacă reacţiunea produce o variaţie a numărului de molecule, are loc o deplasare a echilibrului. De exemplu, presiunea favorizează formarea amoniacului în reacţia:
N2+3H2-2NH3.
—	Introducerea, într-un sistem chimic gazos în echilibru, a unuia dintre componenţi, fără a varia volumul total, deci variaţia concentraţiei acelui component, produce o deplasare a echilibrului însoţită de o scădere a presiunii parţiale a componentului adăugat. Această regulă e valabilă şi pentru echilibrele chimice în soluţii.
—	Ridicarea temperaturii provoacă deplasarea echilibrului chimic şi favorizează reacţia, care se produce cu absorpţie de căldură. De exemplu, în sistemul N2+3 H2^±2 NH3, ridicarea temperaturii favorizează reacţia de descompunere a amoniacului. Expresia principiului deplasării echilibrelor chimice, în acest caz, e isocora de reacţie:
d In -K AH dT K/i a *
Principiul lui Le Chatelier se aplică şi la echilibre în sisteme eterogene. V. sub Echilibru chimic, şi sub Isocoră de reacţie.
3.	Lechcitelierit. Mineral.: Bioxid de siliciu natural, amorf, care se prezintă sub forma unei mase sticloase incolore sau colorate de impurităţi. Se întîlneşte în fulgurite. E atacat uşor de alcalii, în acelaşi fel ca modificaţiile cristaline ale bioxidului de siliciu.
4.	Lecher, linie ~mElt.: Linie electricăJV.)bifilară excitată simetric cu semnale de înaltă frecvenţă. în orice secţiune a liniei, prin cele două conductoare circulă curenţi egali şi de sensuri contrare, iar pe suprafaţa conductoarelor apar sarcini electrice, de asemenea egale şi de semne contrare. Se foloseşte pentru măsurarea impedanţelor (v. şî Linie de măsură) sau pentru transmisiunea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă.
5.	Leci. Mine: Pămîntul moale, de prăbuşire, din galeriile miniere. (Termen minier, Valea Jiului).
e. Lecitâ, pl. leclte. Ind. st. c.: Vas mic, cu picior, de formă alungită, cu gît înalt şi gura în formă de pîlnie, avînd o singură toartă, folosit de vechii greci pentru păstrarea parfumurilor şi a uleiurilor. Era decorat, în general, cu picturi sau cu reliefuri şi, uneori, era pus în morminte.
7.	Lecitinazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul hidrolazelor, care scindează hidrolitic legătura C—O. Lecitinaza catalizează formarea lizolecitinelor, prin separarea resturilor de acizi graşi de compusul glicerină-acid fosforic, care rămîne intact în molecula fosfatidelor. Lecitinaza A hidrolizează specific legătura unui acid gras nesaturat din molecula lecitinelor sau a cefalinelor,
Se găseşte în veninul şerpilor, al scorpionilor şi albinelor. Deoarece IizolecitineIe au o acţiune puternic hemolitică, introducerea în organism a veninului care conţine lecitinaza provoacă turburări mari în respiraţia sangvină. V. Lizolecitină.
8.	Lecitine, sing. lecltină. Chim. biol.: Esteri ai acidului fosforic cu glicerina, cu formula generală:
CH2—OCOR CH—OCOR
I	°-	CH3
ch2—o—p^—och0ch2—nx
°	“	I	ch3
ch3
în care R reprezintă resturi de acizi graşi.
Produsele naturale conţin circa 4% fosfor. Produsele comerciale conţin numai 2,2% fosfor.
în stare naturală, se găsesc în toate organismele vii (plante şi animale), fiind un constituent important al ţesutului nervos central şi periferic. Lecitina comercială e extrasă din gălbenuşul de ou prin tratare cu acetat de etil sau de metil, ori din uleiuri vegetale, prin extragere cu solvenţi.
Lecitinele au aspect de masă galbenă deschisă, ceroasă, insolubilă în apă, puţin solubilăîn eter, solubilă în alcool cald, în cloroform şi în uleiuri. Prin hidroliză dau acid fosforic, glice-rină, acizi graşi şi colină.
Se întrebuinţează ca agent activ de suprafaţă, datorită funcţiunii amfiion, la prepararea şi stabilizarea emulsiilor. Se utilizează şi în industria alimentară, contra rîncezirii, la fabricarea margarinei, a săpunului, etc.
9.	Lecontit. Mineral.: (NH4)NaK(S04)-2 H20. Sulfat natural hidratat de amoniu, potasiu şi sodiu, format prin mineralizarea unor depozite de guano (v.). E incolor, cu gust sărat şi armar, şi are duritatea 2---2,5.
10.	Lectura, pl. lecturi. E/t., Te/c.: La calculatoarele electronice (v.), operaţia de culegere a informaţiilor înregistrate în memoria (v.) calculatorului. Lectura e distructiva sau indistruc-tivâ, după cum e însoţită sau nu e însoţită de modificarea informaţiei înregistrate în celula considerată a memoriei.
11.	Leda. Paleont.: Lameiibranhiat taxodont din grupul Nucu-laceae, cu cochilia echivalvă, alungită posterior, şi uneori care-nată. Suprafaţa cochiliei prezintă striuri fine de creştere, iar pe faţa internă se găseşte un sinus paleal (cochilie sinupaliată).
Dentiţia, taxodontă, e de tip ctenodont: numeroşi dinţi asemănători cari converg către centrul cochiliei. Ligamentul intern e inserat într-o fosetă ligamentarâ dispusă sub umbone.
A apărut în Silurian şi trăieşte şi azi.
Specia Leda fragilis Chemn. e cunoscută în
ţara noastră din Miocenul de la Lăpugiu-	. ,	.	...
...	r	°	Leda	fragi	lis.
Hunedoara.
12.	Leddely aliaj Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de zinc, cu compoziţia: 5***6,5% Cu, 5***6,5% Al şi restul zinc. Are calităţi antifricţiune comparabile cu ale aliajelor pe bază de staniu sau de plumb; prezintă rezistenţă mare la oboseală, însă are coeficient de dilataţie lineară mare. Se toarnă obişnuit sau prin presare. E întrebuinţat în construcţia de lagăre de maşini-unelte, de maşini de ridicat, maşini de forjat, laminoare mici, etc.
13.	Ledeburitâ. Metg.: Eutecticul sistemului fier-cementită, constituent al aliajelor fier-carbon cu mai mult decît 1,7% C (fonte şi unele oţeluri înalt aliate, de exemplu oţelurile rapide). V. Constituenţi structurali în stare turnată ori recoaptă, sub Fier-carbon, aliaje
8
Ledian
114
Legare la pamint
ssm
t2
T,
BkV
Legarea unui transformator la bare.
1.	LediaVi. Stratigr.: Etaj a! Eocenuiui superior din Belgia, corespunzător Bartonianului (nisipuri de Gresnes şi Beauchamp) din basinul Parisului, cuprins între Bruxellian (Luteţian), ca etaj mai vechi, şi Wemmelian (nisipuri de Wemmel), care e situat deasupra. Acest etaj cuprinde nisipurile de Lede cu Nummulites variolarius.
2.	Legal. Metg.: Aliaj Al-Mg-Si cu adausuri mici de mangan şi fier. Are compoziţia: 0,4***1,2% Si, 0,4***1,2% Mg, 0,6-*-1% Mn, 0,2**-0,4% Fe şi restul aluminiu. După călire urmată de îmbătrî-nire are următoarele caracteristici mecanice: ar=25***35 kgf/mm2, 8=10"*20%, HB= 60***100 kgf/mm2. Are rezistenţă deosebit de mare la acţiunea agenţilor chimici. V. şi Aluminiu, aliaje de
3.	Legare. 1. Elt.: Operaţie care consistă, fie în instalarea conductelor şi a aparatelor necesare pentru a putea conecta (v. Conectare 2) într-o reţea o maşină electrică, un transformator, sau un alt element de circuit,, fie în inserare.
Ca exemplificare, în schema din figură, transformatorul T2, care e de rezervă, nu e legat la bare, pe cînd transformatorul e jegat la bare, dar e conectat numai pe partea de înaltă tensiune, pe cînd pe partea de joasă tensiune e deconectat, întreruptorul fiind deschis. Sin. (uneori) Conectare (v.).
4.	Legare. 2. Elt.: Stabilirea unei legături electrice conductoare permanente — demontabile sau nedemontabile, dar nu amovibile — între două elemente ale unei instalaţii electrice (v. Legătură electrică 1).
Stabilirea unei legături electrice conductoare amovibile se numeşte conectare (v. Conectare 2) sau cuplare.
s. ~ a elementelor de circuit electric. Elt. V. Conectarea elementelor de circuit electric.
6.	/v/'la masa, Elt., Jele.: Stabilirea unei legături conductoare între anumite puncte ale circuitelor şi pieselor componente ale unui aparat electronic şi masa (v. Masă 5) acestuia, care serveşte drept cale de închidere a diferitelor circuite, respectiv drept conductor de referinţă a potenţialelor diferitelor conductoare active.
7.	~ la neutru. Elt.: Măsură de protecţie contra accidentelor de electrocutare, în instalaţiile electrice cu tensiunea pînă la 1000 V, cu conductorul neutru legat la pămînt, consis-tînd în stabilirea unei legături electrice conductoare între acest conductor şi un obiect metalic care, obişnuit, nu se găseşte sub tensiune, dar care incidental ar putea fi pus sub tensiune, ca urmare a unui defect de izolaţie.
Legarea la neutru are rolul să producă deconectarea rapidă de la sursa de tensiune a porţiunii de instalaţie defecte. Faţă de
legarea la pămînt, prezintă avantajul	__^
că asigură această deconectare în cazurile în cari legarea la pămînt nu o poate asigura, fiind totodată mai puţin costisitoare (v. Legare la pămînt).
Pentru a nu fi periculoasă, legarea la neutru trebuie să satisfacă următoarele condiţii: deconectarea rapidă să se producă sigur; în funcţionare normală, potenţialul neutrului faţă de pămînt să nu depăşească limita tensiunii periculoase; o întrerupere a căii de curent prin conductorul neutru să fie pe cît posibil exclusă.
Prima condiţie poate fi satisfăcută prin dimensionarea corespunzătoare a fuzibilelor siguranţelor sau prin reglarea cores-
Schema legării Ia nuf. r) rezistenţa conductorului de faza; r0) rezistenţa conductorului neutru; lp) curentul de punere Ia masă; R) rezistenţa legării la pămînt a neutrului; R‘) rezistenţa legări f la pămînt repetate*
punzătoare a curentului de acţionare a automatelor de protecţie.
Curentul de punere la masă fiind	(v- fig.) (unde e
tensiunea fazei reţelei, iar r, si r0 sînt rezistentele conductorului
I
de fază si neutrului pînă la locul defectului), trebuie ca I >
I	n 2>5
în cazul siguranţelor, respectiv	,	în cazul întreruptoa-
relor automate. Rezistenţele r şi r0 fiind mici, condiţia e satisfăcută, în general, la circuitele scurte, dar trebuie totuşi verificată la circuitele lungi. Dacă deconectarea nu se produce, întreaga reţea de după punctul de defect, conductorul neutru şi toate obiectele legate la neutru vor avea un potenţial periculos faţă
r	V
de pămînt: r0I^—V ; cum r0>r,	—	t	adică cel
•*	T	~r*	Tq	*2*
puţin 110V în reţelele de 380/220 V.
A doua condiţie poate fi satisfăcută prin dimensionarea destul de largă a conductorului neutru (astfel cum prevăd, de exemplu, prescripţiile noastre: în instalaţiile de iluminat trifazate, secţiunea neutrului e cel puţin egală cu jumătate din secţiunea unui conductor de fază, iar în instalaţiile monofazate, e egală cu secţiunea acestuia), în care caz potenţialul • neutrului şi al instalaţiilor legate la neutru nu poate lua valori periculoase.
Neîndeplinirea celei de a treia condiţii poate duce Ia o secţionare a conductorului neutru, în care caz, dincolo de punctul de întrerupere, reţeaua se găseşte în situaţia unei instalaţii cu neutrul izolat, iar acesta, ca şi obiectele legate la el, pot fi supuse unor tensiuni periculoase. Pentru evitarea acestui accident se interzice introducerea de aparate de deconectare, siguranţe, etc., în lungul conductorului neutru şi se cer o supraveghere atentă şi o întreţinere bună a acestei căi de curent. Efectele întreruperii conductorului neutru se limitează prin repetarea legării sale la pămînt; în acest caz, circuitul curentului de defect se închide prin diferitele legături ia pămînt (v, fig.).
Conductoarele de legare la neutru sînt în general de oţel. în instalaţiile în cari se foloseşte legarea la neutru, conductorul neutru poate fi de oţel sau de cupru. Nu se recomandă folosirea conductoarelor de aluminiu (care nu asigură perfect, continuitatea circuitului), chiar dacă conductoarele fazelor sînt de aluminiu. Prescripţiile stabilesc secţiunile minime ale conductoarelor de neutru şi de legare Ia neutru, în funcţiune de condiţii electrice şi mecanice, pentru diferite cazuri.
Legarea Ia neutru se foloseşte pe scară din ce în ce mai mare, datorită eficienţei şi faptului că e puţin costisitoare. Obligatorie în.ţara noastră, ea e totuşi interzisă de prescripţiile unor ţări, din cauza pericolului pe care îl prezintă dacă e aplicată fără satisfacerea condiţiilor enumerate. Sin. Legare la nul.
8. ~ la pâmînt. Elt.: Stabilirea unei legături electrice între un conductor electric şi pămînt. Se deosebesc legări la pămînt de protecţie şi de exploatare.
Legarea la pămînt de protecţie e o măsură de protecţie contra accidentelor de electrocutare în instalaţiile electrice, consistînd în stabilirea unei legături electrice conductoare între pămînt şi un obiect metalic (care obişnuit nu se găseşte sub tensiune, dar care incidental ar putea fi pus sub tensiune, ca urmare a unui defect de izolaţie). Legarea la pămînt are rolul să limiteze la o valoare nepericuloasă tensiunea la care poate fi supus un om care ar atinge acel obiect, sau să producă deconectarea rapidă de la sursa de tensiune a porţiunii de instalaţie defecte.
Tensiunea la care e supus omul în cazul reţelelor monofazate, dată de relaţia (v. fig. o): Î7.= U-----------------&U —
p g^+gi+gh+gp &P (în care gv g2 sînt conductanţele faţă de pămînt ale fazelor reţelei, g^ e conductanţa omului accidentat), poate fi redusa
Legare, instalaţie de ~ la pămînt
115
Legarea sforilor
la o valoare nepericuloasă prin mărirea suficientă a conduc-tanţei prizei de pămînt, gp.
' Deconectarea rapidă, fără relee speciale, a porţiunii de instalaţie defecte, se poate obţine numai în instalaţiile cu neutrul sau cu o fază legată la pămînt, prin declanşarea întreruptorului automat sau prin topirea fuzibilului siguranţei de protecţie,
dacă curentul de punere la pămînt JA=----------—(v. fig, b),
■r r + K + Kp a
unde Ij e curentul de declanşare a întreruptorului automat (de 1,2 ori curentul de reglare) sau de topire rapidă a fuzibi-lului (de 2,5 ori curentul nominal), re rezistenţa unui conductor de fază, R e rezistenţa prizei de pămînt de exploatare din staţiune, Rp e rezistenţa prizei de pămînt de protecţie.
Legarea la pămînt.
a) la o reţea izolată, sub 1000 V: glt g2) conductanţele faţă de pămînt aîe fazelor reţelei; gp) conductanţa prizei de pămînt; ?fj) conductanţa persoanei accidentate; U) tensiunea reţelei; Up) tensiunea obiectului legaţia pămînt; /p) curentul în priză; fy,) curentul în persoana accidentată; b) la o reţea cu neutrul legat la pămînt, sub 1000 V; r) rezistenţa unui conductor de fază; R) rezistenţa prizei de pămînt de exploatare din staţiune; Rp) rezistenţa prizei de pămînt de protecţie; /p) curentul de punere Ia pămînt; U) tensiunea fazei instalaţiei; Up) tensiunea obiectului legat la pămînt.
Această condiţie nu poate fi totdeauna satisfăcută la instalaţiile sub 1000 V (de ex. pentru R=R^=4^, într-o reţea de 380/220 V, dacă se neglijează r, curentul de punere la pămînt 220
I	=——-=27,5 A; deconectarea rapidă e asigurată numai p 4 + 4	27,5
dacă siguranţa de protecţie are un curent nominal	11	A;
pentru circuite cari necesită siguranţe mai mari, obiectul legat
4
a pămînt rămîne mult timp la tensiunea periculoasă de —*220=
o
= 110 V). Pentru legarea la pămînt sînt necesare, în astfel de cazuri, instalaţii de legare la pămînt cu rezistenţe de trecere reduse, adică cu prize foarte costisitoare. De aceea, la instalaţiile electrice sub 1000 V cu neutrul legat la pămînt, legarea la pămînt e în generâl înlocuită cu legarea la neutru (v.).
Legarea la pămînt e obligatorie pentru obiectele metalice aparţinînd instalaţiilor electrice cu tensiunea fazelor faţă de pămînt mai înaltă decît 65---250 V (după caz), dacă nu sînt întrunite condiţiile de legare la neutru (la instalaţiile sub 1000 V) sau nu se aplică alte măsuri de protecţie (izolare electrică, inaccesibilitate, tensiune nepericuloasă, relee de tensiune incidentală).
Instalaţia de legare la pămînt a tuturor obiectelor metalice aparţinînd unei instalaţii electrice e compusă din priza de pămînt (v.) şi din conductele reţelei de legare la pămînt, cari stabilesc legătura dintre priză şi aceste obiecte.
Pentru priză,'prescripţiile prevăd o serie de valori maxime admisibile ale rezistenţei de trecere, în funcţiune de felul instalaţiei electrice.
Conductele de legare la pămînt sînt de obicei de oţel. La instalaţiile electrice mai întinse, ele formează o reţea constituită dintr-o centură, la care se racordează, prin derivaţii, obiectele metalice şi priza de pămînt. îmbinările conductelor se execută excluziv prin sudare, pe porţiunile îngropate, şi, de preferinţă în acest mod, pe restul traseelor; înşurubarea impune folosirea
a două şuruburi şi protejarea prin metalizare a suprafeţelor de contact. înşurubarea e aplicată totdeauna pentru conectarea conductelor la obiectele metalice cari se leagă la pămînt. în acest scop, corpurile metalice ale maşinilor, suporturile , metalice ale aparatelor şi dispozitivelor electrice sînt echipate din fabrică cu cîte un şurub special de legare la pămînt. Dimensiunile conductelor sînt stabilite prin prescripţii, în funcţiune de condiţii electrice şi mecanice.
Legarea la pămînt de exploatare asigură o cale de închidere permanentă prin pămînt a unora dintre circuitele de lucru ale instalaţiei considerate.
Se leagă la pămînt: o bornă a unor instalaţii de tracţiune electrică, punctul neutru al unor reţele electrice, înfăşurarea de înaltă tensiune a unui transformator de tensiune, descărcă-toarele (v. Descărcător 3), etc.
î. instalaţie de ~ la pâmînt. E/t. V. sub Legare ds pămînt.
2.	mod de Eli.: Mod de dispoziţie reciprocă a mai multor elemente de circuit într-o reţea electrică. Pentru fazele sistemelor polifazate se foloseşte mai frecvent termenul conexiune (v. Conexiune, mod de ~). V. şi Legătură electrică 3.
3.	Legare. 2. Poligr.: Ansamblul operaţiilor de reunire a colilor tipărite, liniate, etc., cari aparţin aceleiaşi lucrări, sub formă de carte, broşură, revistă, caiet, registru, etc., şi care se execută în legătorie (v. Legătorie 2).
4.	Legare. 3. Nav.; Operaţia de fixare a unei nave la cheu sau la geamandură. Legarea la cheu se face cu ajutorul parîme-lor. Legarea se poate efectua cu bordul sau cu pupa la cheu, în care caz prora e ţinută de o ancoră sau de o legătură la o geamandură. în cazul legării cu pupa la cheu (v. fig. /), legăturile pot fi paralele sau încrucişate. Navele cari staţionează, de regulă, numai în port (pontoane, etc.) folosesc legarea în patru
/. Legare cu pupa la cheu. o) prora ţinută de ancore; b) prora ţinută de o ancoră şi o legătură la geamandură; î) legătură la pupă; 2) geamandură.
II. Legare în patru.
1) dispozitiv de ancorare; 2) lanţuri de legare.
(v. fig. II), la care operaţia se efectuează cu ajutorul a patru lanţuri, două la proră şi două la pupă, cîte unul în fiecare bord; celălalt capăt al lanţurilor e legat la un sistem de lanţuri ancorate pe fund, asemănătoare celor folosite la ancorarea geamandurilor de legare. V. şi sub Geamandură.
5.	Legare, punct de Ind. text. V. sub Legătură 4.
«. Legarea macazurilor. C. f.: Prinderea acelor unui macaz de fixatorul de vîrf sau de electromecanismul de macaz prin bare de conexiune, în vederea transformării manevrei manuale locale a instalaţiei în manevră centralizată de la distanţă.
7.	Legarea sforilor.Ind. text.: Trecerea sforilor de pe războiul de ţesut Jacquard, într-o anumită ordine, prin găurile de pe placa sforilor, pentru a servi la ridicarea cocleţilor prin cari sînt năvădite firele de urzeală. Placa sforilor are atîtea găuri cîte fire de urzeală are ţesătura. Partea găurită de pe placa sforilor are lăţimea egală cu lăţimea urzelii în spată.
Legarea sforilor depinde de: desenul ţesăturii, felul ţesăturii (simplă, dublă, triplă) şi poziţia mecanismului Jacquard ce război. Se deosebesc astfel: ordinea încrucişată a sforilor, pînd mecanismul Jacquard e aşezat în lungul războiului; ordinea la rînd a sforilor, cînd mecanismul e aşezat în latul războiului; ordinea dreaptă a sforilor, cînd desenul ţesăturii $e repetă
Legat, aparat de ~
116
Legat, instalaţie de ~
de mai multe ori pe lăţimea întreagă a ţesăturii; ordinea în vîrf a ţesăturii, utilizată la ţesături cu figuri simetrice, pe o axă longitudinală, aşezată în mijlocul ţesăturii; ordinea sforilor în vîrf şi repetată, utilizată la ţesături cari au desene simetrice, cari se repetă de mai multe ori în lăţimea ţesăturii, desenul avînd mai multe axe longitudinale; ordinea sforilor amestecată, utilizată cînd e necesar să se întrerupă continuitatea unui desen simetric, intercalîndu-se în el un desen nesimetric. Sin. Montarea sforilor, Şnuruit.
1.	Legat, aparat de Agr.: Aparat montat la secerători-legători, combine de in, etc. pentru legarea snopilor cu sfoară, ori la prese de fîn sau la anumite combine de cereale, pentru legarea baloturilor de paie cu sfoară sau cu sîrmă.
Aparatul de legat snopi e constituit, în principal, din următoarele elemente: acul, prinzătorul de sfoară, înnodă-
/. Elementele componente ale aparatului de legat snopi, o) pentru aşezat sfoara; b) pentru înnodat; 1) cutie pentru ghemele de sfoară; 2) ac; 3) masă de legat; 4) pîrghie de declanşare; 5) prinzător de sfoară; 6)înnodător; 7) dispozitiv de strîngere a nodului; 8) rola fălcii superioare a înnodătorului; 9) ghidajul rolei; 10) cuţit; 11) roată dinţată de acţionare a înnodătorului; 12) disc cu sectoare dinţate de acţionare a înnodătorului şi prinzătorului de sfoară.
torul, pîrghia de declanşare, braţele de evacuare şi mecanismele de transmisiune a mişcării (v. fig. /).
Legarea snopului se face în modul următor: După formarea snopului la mărimea dorită, o pîrghie declanşează mecanismul de transmisiune a mişcării la aparatul de legat. Acul încinge cu sfoară snopul format, iar prinzătorul de sfoară ţine capetele sforii strîns legate. înnodătorul se roteşte cu 360°, înfăşoară pe el capetele sforii de la prinzător, formînd bucla (laţul), şi prinde capetele sforii între fălcile lui. în acest timp, prinzătorul de sfoară se roteşte cu 60°, iar cuţitul taie sfoara. în continuare, snopul eîndepărtat de pe masa de legat de braţele de evacuare, iar capetele sforii reţinute de fălcile înnodătorului trec prin laţ, formînd nodul.
Aparatul de legat baloturi cu sîrmă e constituit, în principal (v. fig. II), din ac, prinzătorul de sîrmă, cuţit, degetul răsucitor şi camă-degajor de noduri. Balotul fiind încins cu două sîrme, operaţia se efectuează de două aparate cari lucrează simultan. Ambele aparate de legat sînt acţionate prin' intermediul unui mecanism de transmisiune a mişcării de la volantul presei. Funcţionarea lor intermitentă
II, înnodătorul aparatului de legat baloturi cu sîrmă. î) deget răsucitor; 2) prinzător de sîrmă; 3) cuţit; 4) corpul înnodătorului; 5) roată dinţată de acţionare a degetului răsucitor; 6) roţi dinţate de acţionare a prinzătorului de sîrmă.
(numai în momentul formării balotului) e programată de o roată stelată care comandă cuplarea unui automat.
Legarea balotului se face cum urmează (v. fig. III): în faza I, sîrmele aduse de la rulourile de sîrmă traversează canalul de
///. Schema celor patru faze de legare cu sîrmă a balotului.
1) prinzător de sîrmă; 2) deget răsucitor; 3) ghidaj pentru sîrmă; 4) piston; 5) rolă de ghidare; 6) ac.
presare, fiind prinse cu un capăt în prinzătoarele de sîrmă; în faza II, pistonul aduce noi doze de fîn, pe cari le presează, formînd balotul. Prin deplasarea continuă a balotului, sîrmele sînt trase, îl încing pe trei părţi, iar roata stelată e rotită de balot. Cînd balotul a atins dimensiunile dorite (circa 1000 mm), roata stelată s-a rotit cu 360° şi declanşează automatul, care cuplează mecanismul de transmisiune a mişcării la aparatul de legat. în faza III, acele aduc sîrmele în spatele balotului format şi le aşază lîngă capetele prinse în prinzătoarele de sîrmă, în ciclul anterior; după aceasta, prinzătoarele se rotesc cu 180°, iar cuţitele taie sîrmele, în timp ce degetele răsucitoare, prin capetele sîrmelor, se rotesc de trei ori şi formează nodurile prin răsucirea sîrmelor. în faza IV, noduri le formate sînt împinse, de pe degete, de degajoarele de noduri; acele se retrag, întin-zînd sîrmele prinse în prinzătoare, iar balotul legat e evacuat progresiv din canalul de presare, de balotul următor care se formează.
2.	Legat, instalaţie de Metg.: Instalaţie pentru legarea în pachete —■ numite legături — a barelor laminate, după laminare şi ajustare, în vederea depozitării. Instalaţia poate fi cu legarea şi răsucirea manuală a sîrmei, sau cu legarea şi răsucirea mecanizate, constituind o maşină de legat.
1	n s t a I a ţ i a d e legat manual execută mecan izat majoritatea operaţiilor, operaţii manuale fiind numai răsucirea şi legarea sîrmelor în jurul pachetului (v. fig. I). Grupul de bare tăiate e ridicat de pe calea cu rulouri de lanţuri de transport şi
/. Instalaţie de legat bare, manuală.
0 lanţuri transportoare; 2) cale cu rulouri; 3) dispozitiv vibrator; 4) platformă de legare; 5) buzunar de pachete mici; 6) plan înclinat; 7) opritor; 8) buzunar intermediar; 9) pîrghie înclinată; 10) buzunar de încărcare.
e transportat pe un lanţ de transport sau pe un dispozitiv vibrator, care îl duce la platforma de legare. Pe această platformă stau legătorii, cari numără barele, le trag în buzunarul mic al instalaţiei, unde le leagă în pachete mici. Buzunarul mic se apleacă şi permite pachetului să cadă pe un plan înclinat,
Legător
117
Legătorie maşini de ~
pe care e reţinut de un opritor pînă cînd se adună numărul necesar de pachete, cari sînt apoi lăsate să cadă în buzunarul intermediar, unde sînt legate în pachete mijlocii. Prin îndepărtarea unei pîrghii, pachetele mijlocii cad în buzunarul de colectare, unde sînt legate eventual în pachete mari. Din acest buzunar, pachetele de bare sînt luate cu macaraua şi sînt transportate în depozit.
Maşina de legat execută mecanizat şi răsucirea şi facerea nodurilor la sîrmele de legătură (v. fig. II). înainte de
II. Maşină de legat bare laminate.
1)	braţele maşinii; 2) motor; 3) pîrghie; 4) cilindru pneumatic de acţionare a pîrghiei 3; 5) foarfece; 6) cilindru pneumatic de acţionare a foarfecelui; 7) tobă; 8) colac de sîrmă;
9)	ghidaj; 10) cale cu rulouri; 11) buzunar colector.
punerea în funcţiune a 'maşinii se pun doi colaci de sîrmă de legat pe toba maşinii şi se trag capetele sîrmelor prin ghidajul 9, prin arborele maşinii şi prin cele două braţe ale maşinii; apoi se răsucesc capetele sîrmelor. Pe calea cu rulouri de alimentare sosesc barele între braţele maşinii. O pîrghie acţionată pneumatic se ridică şi apasă apoi grupul de bare spre dreapta, pe sîrme. Apoi braţele maşinii se rotesc şi răsucesc sîrma. Cuţitul foarfecelui, acţionat pneumatic de alt cilindru, taie sîrma în mijlocul părţii răsucite. Barele legate cad în buzunarul colector, iar capetele de sîrmă rămasele menţin răsucite, permiţînd funcţionarea maşinii în continuare. La a doua legare, braţele maşinii se rotesc în sens contrar, pentru a evita răsucirea sîrmelor în regiunea dintre ghidaj şi braţele de rotire şi în interiorul axului maşinii. în continuare, legăturile de bare pot fi grupate în legături mai mari, ca la instalaţia de legat manuală, pînă la depunerea în buzunarul de colectare, de unde apoi sînt preluate cu podul rulant.
î. Legător, pl. legători. Poli gr.: Lucrător specializat în executarea operaţiilor de legare a cărţilor, a registrelor, etc. Sin. (Transilvania) Compactor.
2.	Legătorie. 1. Poligr.: Ramură a industriei poligrafice, în care se execută finisarea materialului tipărit, dîndu-i-se forma corespunzătoare scopului în care urmează să fie întrebuinţat.
După specializarea lucrărilor efectuate, se deosebesc ramurile legătoriei indicate mai jos:
Legâtoria de cârţi cuprinde: legarea cărţilor de editură în serie, cu ajutorul maşinilor, sau cartonarea lor; legarea manuală a cărţilor, a foilor volante, a broşurilor şi a cerţilor deteriorate,
a registrelor şi a notesurilor, cum şi a lucrărilor de accidenţe, a hîrtiilor, etc.; legarea cărţilor de bibi iofi I ie în legătură de artă; decorarea prin tipărire cu aur sau cu folio, manual sau cu presa de poleit, a scoarţelor legăturilor de mai sus; legarea registrelor individual (separat).
Legâtoria tipografică cuprinde: finisarea revistelor, carnetelor şi a imprimatelor diverse; confecţionarea broşurilor.
Registrâria cuprinde: legarea în serie a registrelor de orice tip; confecţionarea în serie a notesurilor şi a agendelor cu scoarţe îmbrăcate; confecţionarea caietelor legate cu scoarţe.
Lucrările de confecţiuni cuprind: confecţionarea caietelor copertate şi cartonate cu scoarţe neîmbrăcate; confecţionarea dosarelor de orice tip; confecţionarea placardelor, a suporturilor de calendare şi a altor obiecte similare; confecţionarea plicurilor (considerată uneori ca o ramură separată de legătorie).
Lucrările de galanterie cuprind: confecţionarea casetelor fine, îmbrăcate cu piele şi căptuşite cu mătase, —: a albumelor de lux, a tocurilor, etc.; confecţionarea mapelor de birou şi a altor garnituri de birou în pînză (pergamoid), piele sau folii de masă plastică; montarea în piele, catifea, folii de mase plastice, pergamoid, etc., cu broderie sau fără, a cadrelor de fotografii (considerată în prezent ca o ramură separată de legătorie).
După calitatea lucrărilor executate, se deosebesc: legător ia obişnuită, care cuprinde majoritatea legăturilor de cărţi, broşuri, registre, etc., de confecţiuni diverse, etc., şi legâtoria de artă, în care se execută legături de artă (v. sub Legătură 7) şi lucrări fine de galanterie.
După modul în care se execută lucrările de legătorie, se deosebesc: legătorie manuală (pentru lucrări în tiraje mici, lucrări de artă, etc.) şi legâtorie mecanică (pentru lucrări de mare tiraj, la cari multe operaţii se execută cu maşini speciale).
3.	Legâtorie, pl. Jegătorii. 2. Poligr.; Atelierul sau secţia unei întreprinderi poligrafice (tipografie), sau uneori chiar întreprinderea de sine stătătoare, în care se execută lucrări de legătorie (v. Legătorie 1). Dimensiunile încăperilor respective sînt determinate de volumul şi de categoriile lucrărilor cari se execută. Mobilierul atelierului sau al secţiei de legătorie se compune din: mese de lucru, scaune de tip obişnuit, fără spătar (însă mai înalte decît cele obişnuite), rafturi, dulapuri şi sertare cu litere.
Uneltele şi accesorile pentru legătoria manuală sînt: unelte mari (buturuga, ghergheful, presele de mînă şi stanţele); unelte speciale (caseta pentru aurit, cuţitele de incrustat, de netezit, de tăiat aur, filetele, lustruitoarele, matoarele, perna pentru tăiat aur, pietrele de poleit, roleta de aurit, spatula, ştampilele de mînă, şipcile şi stanţele de poleit, trasoarele, trusa de desen şi va^l de marmorat); unelte uşoare (ace de cusut, capsatoare, ciocane, cleşte, croşete, dălţi, echere, fălţuitoare, ferestraie, foarfece, grătarul de stropit, linii şi cantlinii, pensule, perii, pietre de ascuţit, pile, preducele, sule şi tăblia de scă-moşat); vase diverse pentru clei, vopsele, scrobeală, baia de marmorat.
în atelierul de legătorie manuală se folosesc şi maşini pentru operaţiile de tăiat, cusut, îndoit (fălţuit), presat, biguit, poleit, perforat, repertorat, etc.
în legătoriile mecanizate, unele operaţii ca: încleireacotoarelor, rotunjirea lor, confecţionarea copertei, punerea blocului în copertă, etc. se execută cu o serie de maşini semiautomate sau automate, cari execută o singură operaţie din cele indicate mai sus sau mai multe operaţii. Operaţiile de legătorie pot fi executate mecanic şi cu ajutorul unor agregate complexe cari efectuează toate operaţiile necesare legării (v. sub Legătorie, maşini de —).
4.	maşini de Poligr.: Utilaj mecanicfolosit la executarea lucrărilor de legătorie. Se deosebesc: maşini principale, pentru toate lucrările obişnuite de legătorie, şi maşini auxiliare, folosite numai pentru unele lucrări de legătorie.
Legătorie, presă de /V
118
Legătorie, presă de />/
Maşinile principale sînt:
Maşina de tâiat ghilotina: Cel mai important utilaj mecanic folosit în legătorie şi care serveşte la tăierea colilor de hîrtie, a blocurilor de cărţi, la rotunjirea (tăierea) imprimatelor finisate şi chiar la presare (v. Foarfece-ghilotină pentru hîrtie, sub Foarfece 1).
Maşina de tâiat cu trei cuţite: Maşină care serveşte la tăierea dintr-odată în trei părţi a lucrărilor de legătorie şi, mai ales, a cărţilor şi a broşurilor de mare tiraj (v. sub Tăiat, maşină de ^).
Maşina de cusut: Maşină folosită la prinderea, prin coasere cu sîrmă sau cu aţă, a colilor tipărite sau netipărite şi îndoite (fălţuite) pentru a forma blocul de carte, de registru, broşură, revistă, caiet, etc. (v. sub Broşat, maşină de ~ 2; Cusut, maşină de-2).	;
Maşina de îndoit (fâlţuit) coli: Maşină folosită la îndoirea (fălţuirea, întocmirea) colilor de hîrtie tipărite sau netipărite în fascicule,-pentru a forma cartea, broşura, revista, caietul, registrul, etc. (v. îndoit, maşină de ^2).
Presele mecanice: Prese cari servesc la presarea tipăriturilor executate în cantităţi mari (v. sub Legătorie, presă de ^).
Maşinile auxiliare, destul de numeroase, realizează în mod mecanic (în special în legătoria mecanică) operaţii cari se execută, curent, manual, în legătorie. Cel mai frecvent sînt folosite următoarele:
Maşina de bâtut coli, folosită la lucrări de mare tiraj, e construită pe principiul mişcării orizontale şi de trepidaţie a unei mese pe care se aşază colile de hîrtie pentru a fi bătute (după ce au fost înfoiate prin trimiterea unui curent de aer, în scopul aşezării regulate la margini), în vederea tăierii sau introducerii la maşina de îndoit,
Maşina de adunat coli: Maşină care serveşte la adunatul fasciculelor (al colilor fălţuite) cari vor forma cartea. Execută operaţia de adunat, în ordinea prescrisă, cu ajutorul unor ventuze (pneumatice) cari iau pe rînd cîte o coală din fiecare top de fascicule aşezat pe o masă circulară sau pe un dispozitiv linear de circulare şi le aşază în ordinea stabilită, una peste alta. Maşina de adunat cu dispozitiv linear de circulare poate transmite colile adunate cu ajutorul unui dispozitiv de transport special la o maşină de cusut, în poziţia exactă pentru coasere, formînd cu aceasta un agregat combinat.
Foarfecele mecanic (papşerul), folosit la croirea mucavalei pentru scoarţe, cutii, etc. este o maşină simplă de tăiat de tip ghilotină, la care cuţitul e acţionat manual (v. Foarfece pentru carton şi mucava, sub Foarfece 1).
Foarfecele circular (craişerul), folosit la croirea cartoanelor şi a mucavalelor, în special în confecţia de cartonaje, cu ajutorul unor cuţite circulare (v. sub Tăiat, maşină de ~).
Maşina de tâiat oblic, care serveşte la tăierea oblică a marginii cartonului croit pentru scoarţe, mai ales pentru albume (v. sub Tăiat, maşină de ^).
Maşina de rotunjit cotorul, folosită la rotunjirea, cu ajutorul unei prese-ciocan, a cotorului cărţilor cari se leagă sau al broşurilor cartonate sau cu cotorul în pînză (v, sub Rotunjit, maşină de ~).
Maşina de perforat, care serveşte la perforarea, cu ajutorul unor ace, a colilor de carnet bloc, a timbrelor, etc., pentru a uşura detaşarea lor (v. sub Perforat, maşină de ^).
Maşina de biguit, care serveşte la formarea şanţului de îndoire, cu ajutorul unei lame, pe cartoanele sau mucavalele folosite la legat sau la confecţionarea diverselor lucrări, de cartonaje (cutii, casete, etc.) (v. sub îndoit, maşină de ~2).
Maşina de repertorat, folosită la confecţionarea registrelor cu repertoar (cu alfabet) (v. sub Repertorat, maşină de ^).
Maşina de rotunjit colţurile, acţionată cu mîna sau cu piciorul, serveşte la rotunjirea colţurilor la cărţi, broşuri sau la scoarţe (v. sub Rotunjit, maşină de ~)«
Maşina de numerotat, care serveşte Ia tipărirea numerelor pe boniere, note, facturi, etc. (v. sub Numerotat, maşină de ^-).
Presa de poleit, folosită la tipărirea scoarţelor cărţilor legate, cu aur, metalin, folii şi tipar sec, adînc sau în relief (v. sub Poleit, presă de ~).
în legătoriile întreprinderilor poligrafice mari se folosesc, în special la producţia de masă, pentru mecanizarea la maximum a operaţiilor de legătorie, şî o serie de agregate complexe, cum sînt: maşinile de fâcut coperte, maşinile de copertat (v. Copertat, maşină de ^), maşinile de înJeit bloculcârţii, maşini de croit pînzâ pentru scoarţe, etc., cum şi unele maşini combinate, cari permit chiar automatizarea operaţiilor de legătorie, efectuînd mai multe operaţii sau chiar toate operaţiile de legătorie necesare executării de cărţi, broşuri, etc., la o singură trecere prin maşină. Acestor maşini combinate li se ataşează uneori şi agregate de tipărit pentru coperte.
î. presd de Poligr.: Presă construită din lemn sau din metal, folosită la presare, în operaţiile de legat cărţi, broşuri, registre, caiete, etc. (v. sub Legătorie 2 şi sub Legătură 7). Se deosebesc: prese de mînă şi prese mecanice.
P re sa de m î n â (v. fig. / a şi b) e compusă din două bare de lemn orizontale, cea superioară putîndu-se mişca pe
f.	Prese de legătorie. . o) presă mare, de mînă, cu şuruburi de lemn; b) presă mică, de mînă, cu şuruburi de oţel; c) presă mică (buturugă), cu şuruburi de iemn.
două fusuri verticale de lemn sau de metal, fixate în bara inferioară.
Barele cu secţiune pătrată (cu latura de 10* - * 15 cm) au lungimea de 80---100 cm, la presele mari (v. fig. / a), şi de numai 35---40 cm, la presele mici (v. fig. / bş ic). Fusurile au înălţimea de 80---100 cm, la presele mari, şi de 35---40 cm, la presele mici, la capetele lor fiind montate două chei de lemn sau de metal cu filet, cari servesc la strîngerea presei.
Presele mari se folosesc la presarea cărţilor, a registrelor, etc., pentru încleirea blocului la cotor şi pentru a le menţine presate pînă la uscarea cleiului, sau pentru presarea volumelor după legare, pînă la uscarea definitivă, iar presele mici se folosesc la coloratul sau auritul foilor, Ia poleitul titlurilor pe cotor, Ia fasonarea nervurilor la legăturile în piele, etc.
Un tip de presă mică, numită buturugâ (cloţpresă), are fusurile de lemn cu fungimea de numai 20--*25 cm, iar marginile frontale ale barelor teşite (v. fig. / c), pentru a nu stingheri mînuirile Ia poleitul (v.) cărţilor pe cotor şi la fasonarea nervurilor la legăturile în piele.
Presa de mînâ de capacitate mare (v. fig. II) e o presă masivă de rezistenţă mare, construită din metal şi care serveşte la presarea unui număr mare de volume sau a volumelor groase, cari necesită presiuni mari. Mărimea acestor prese variază: unele sînt de dimensiuni mai mici (înălţimea 1,1 • • -1,5 m), astfel încît pot fi aşezate pe masa de lucru; altele sînt mai mari, aşezate pe fundamente separate. Presa se compune din: postamentul dreptunghiular 1, care formează placa netedă inferioară
Legătură
119
Legătură
de presiune şi în care sînt montate cele două glisiere laterale de ghidare 3; placa superioară de presiune 2, care se poate deplasa în sus şi în jos între cele două glisiere 3, cu ajutorul unui fus cu filet
5,	la al cărui capăt inferior e articulată (placa de presiune are suprafaţa inferioară netedă, iar cea superioară, întărită cu nervuri); fusul cu filet 5, care se mişcă într-un locaş filetat din traversa superioară 4, fixată de cele două glisiere laterale 3, cu ajutorul unei roţi de mînă 6, fixate deasupra plăcii de presiune 2, sau deasupra traversei 4.
Presa mecanica serveşte la presarea unui număr mare de volume sau a volumelor groase, cari necesită presiuni mari. Se folosesc fie prese cu şurub, de construcţie asemănătoare celei a prese- //. Presă de mînâ pentru lor de mînă de capacitate mare, la cari presat după legare, însă fusul e mişcat cu ajutorul unui motor 1) postament; 2) placă electric, printr-un sistem de angrenaje cu de presiune; 3) glisieră; roţi dinţate, fie prese acţionate hidraulic 4) traversă; 5) fus fi-(v. Presă hidraulică), Ia cari presiunea se jetat; 6) roată de mînă obţine prin mişcarea postamentului de pentru acţionare, jos în sus, împins de un piston; în acest caz glisierele (în număr de patru) sînt fixate în urechile blocului hidraulic aşezat sub postament.
î. Legătură. 1. Tehn.: Mod de reunire sau asamblare a unor corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă, şi care permite transmisiunea de forţe sau de momente şi uneori a anumitor mişcări, de la un corp la celălalt. Legătura a două corpuri poate fi rigida, dacă nu permite nici o deplasare a unui corp faţă de celălalt (adică dacă imobilizează un corp faţă de celălalt), sau mobila, dacă permite anumite mişcări relative ale celor două corpuri. Sin. Legătură mecanică.
Legătura rigidă se obţine printr-o asamblare rigidă, adică printr-o îmbinare directă sau indirectă, după cum cele două corpuri se asamblează direct sau prin intermediul unor elemente auxiliare. După posibilitatea de separare a celor două corpuri, legătura poate fi: nedezmembrabiiă, cînd ea se poate desface numai prin distrugerea parţială sau totală a elementelor cari o constituie; dezmembrabilă, cînd elementele componente pot fi dezasamblate şi asamblate de numeroase ori, fără a se deteriora.
Legătura mobilă se obţine printr-o asamblare cu mobilitate relativă a corpurilor în contact. După posibilitatea de mişcare a celor două corpuri, legătura poate fi: cinematică, cînd se obţine printr-o asamblare cinematică (adică prin articulaţie sau prin ghidaje) şi contactul dintre corpuri e ghidat ori forţat, permiţînd mişcări relative limitate între corpuri; elastică, cînd se obţine printr-o asamblare cu legături elastice (de ex. prin resorturi sau prin materiale elastice), cari almorti-sează eventualele vibraţii sau şocuri, şi în acest caz se pot produce deplasări determinate sau deplasări oarecari între obiecte.
2.	Elt: Mod de fixare mecanică a unui conductor electric de izolatoarele-suport.
Legăturile se deosebesc după solicitările fa cari sînt supuse şi după gradul de siguranţă mecanică obţinut.
După solicitările la cari sînt supuse, se deosebesc legături: simplă în cruce; dubla.(sau întărită) în ccuce; în ochi (cy clemă sau cu bandajare). Ele prezintă variante, după felul materialului conductoarelor.
Legătura simplă în cruce (v. fig. I at şi a2) e folosită Ia linii electrice de importanţă locală; legătura dublă în cruce
(v. fig. ib± şi b2)e folosită la liniile electrice cari trebuie să prezinte o siguranţă mai mare; legătura în ochi (v. fig. / c) e folosită
/. Legături.
at şi a2) simplă în cruce: pentru conductoare de cupru (at), pentru conductoare de aluminiu şi de oţei-aluminiu (a2); bx şi b2) dublă în cruce: pentru conductoare de cupru (bj, pentru conductoare de aluminiu şi de oţel-aluminiu (b2); c) în ochi (cu clemă).
numai pentru fixarea conductoarelor Ia izolatoarele stîlpilor de întindere, de capăt sau de rotirea fazelor.
II. Legături normale. a) la stîlp de susţinere; b) (a stîlp d0 întindere; c) la stîlp de colţ; d) fa stîfp terminal; 1) clemă de legătură mecanică şi electrică; 2) clemă de legătură electrică.
După gradul de siguranţă mecanică necesar, se deosebesc legături: normale (v. fig. //) şi de siguranţă (v. fig. UI).
Legătură
120
Legătură
Atît legătura normală, cît şi cea de siguranţă diferă după felul stî 1 pi lor: de susţinere, de întindere, de colţ sau terminal.
III. Legături de siguranţă, o) !a stîlp de susţinere (cu legătura de siguranţă pe acelaşi izolator); b) la stîlp de susţinere (cu izolatorul de siguranţă pe aceeaşi consolă); c) la stîlp de susţinere (cu izolatorul de siguranţă suprapus); d) la stîlp de întindere; e) la stîlp de colţ; f) la stîlp terminal; 1) clemă de legătură mecanică şi electrică;
2) clemă de legătură electrică.
1.	Legătură. 2. Tehn.: Sin. Branşament (v.).
2.	Legătură. 3, Tehn.: Piesă sau dispozitiv care realizează, între două corpuri sau între două elemente ale unui sistem tehnic, o legătură în accepţiunea de sub Legătură 1.
Dispozitivul de legătură poate fi constituit de un reazem plan sau spaţial (fix, mobil sau de incastrare), de o asamblare rigidă (v, sub îmbinare), de o asamblare mobilă (prin legături cinematice, prin legături elastice sau flexibile, prin fluide, prin cuplaj electromagnetic).
3.	~ de garda. C. f: Bară care consolidează, la partea inferioară, locaşul cutiilor de osii, practicat în longeronul unui vehicul feroviar. Cînd locaşul e consolidat prin plăci de gardă (v.) (la longeroanele de tablă), legătura de gardă se fixează de această placă; în cazul cînd nu există placă de gardă (la longeronul de bare sudate), legătura se prinde de Jongeron. V. şi sub Falcă de osie (sub Falcă 2).
4.|	Legătura.'4. Ind. text: Modul de încrucişare, împletire şi înlănţuire a firelor, din unu sau din mai multe sisteme de fire, determinînd aspectul şi, în mare măsură, rezistenţa, extensibilitatea, elasticitatea şi tuşeul produsului textil obţinut. Sin. Armură.
Se deosebesc: legături de ţesătură, legături de împletitură, legături de tricot,
Legătura de ţesătură e legătura de încrucişare a firelor de urzeală cu firele de bătătură, la formarea ţesăturii. Firele de bătătură trec peste şi pe sub cele de urzeală, încrucişarea făcîndu-se în unghi drept. Legătura unei ţesături se reprezintă printr-un desen executat pe hîrtie pentru compoziţie, împărţită în pătrăţele prin linii orizontale şi verticale; spaţiul cuprins între două linii verticale reprezintă un fir de urzeală, iar cel dintre două linii orizontale, un fir de bătătură. Fiecare pătrăţel format prin întretăierea spaţiilor verticale cu cele orizontale reprezintă punctul sau locul în care se încrucişează firele de urzeală cu cele de bătătură, adică punctul de legare. Un pătrat plin (negru sau desenat) înseamnă că firul de urzeală e deasupra firului de bătătură şi punctul de legare se numeşte punct de urzeală, iar un pătrat gol (alb sau nedesenat) înseamnă că firul de urzeală e sub firul de bătătură, iar punctul de legare se numeşte punct de bătătură. Firele de urzeală sînt numerotate de la stînga spre dreapta, iar cele de bătătură, de jos în sus. Partea legăturii după care legarea firelor se repetă, atît în direcţia urzelii cît şi în direcţia bătăturii, se numeşte raport de legătura sau raport de armură.
Legătura ţesăturii reprezintă desenul pe care îl va avea ţesătura, iar raportul de legătură indică toate elementele necesare pentru a putea executa pe război desenul respectiv; de exemplu: numărul iţelor necesare, numărul cartelelor, numărul cocleţelor din fiecare iţă, etc.
De legătura folosită depind atît aspectul unei ţesături cît şi rezistenţa, elasticitatea, moliciunea sau asprimea ei.
Pentru toate legăturile se foloseşte noţiunea de legare tn „opoziţie", atunci cînd două fire învecinate leagă contrar.
Prin legarea în opoziţie a firelor de urzeală se formează în ţesătură dungi longitudinale. Cînd se leagă în opoziţie firele de bătătură, se formează în ţesătură dungi transversale, iar cînd firele leagă în opoziţie atît în direcţia urzel ii cît şi în direcţia bătăturii se formează în ţesătură carouri.
O legătură se numeşte fundamentală, cînd în I im iţele raportului fiecare fir de urzeală sau de bătătură se leagă o 'singură dată, iar numărul firelor de urzeală din raport e egal cu numărul firelor de bătătură.
Din combinarea în aceeaşi ţesătură a două sau a mai multor legături dintre cele trei legături fundamentale sau din legăturile derivate din acestea se obţin o serie de alte legături.
Legăturile fundamentale sînt descrise mai jos.
Legătura pînză sau postav (v. fig. / şi fig. II1-1) e cea mai simplă; firele de urzeală fără soţ, apoi cele cu soţ, leagă alternativ peste şi pe sub un fir de bătătură, avînd cel mai mic raport
l. Legătură pînză sau postav.
iTTTTnrmTn
II. Legătură diagonal.
posibil, adică un raport de două fire de urzeală şi două fire de bătătură (2/2). Legăturile pînză sînt cele mai solide şi cel mai mult folosite. La ţesăturile de mătase, această legătură se numeşte tafta. Ţesăturile cu legătură pînză au faţa şi dosul cu acelaşi aspect. Ţesăturile cu legătură pînză sînt folosite la confecţionarea rufăriei, a hainelor, etc.
Legătură
121
Legătură
Dintre legăturile derivate din legătura pînză sau postav prezintă importanţă diferitele legaturi rips (v. fig, 111-2 şi ,3) şi legaturi panama (v. fig. II1-4 şi 5). Ţesăturile rips sînt folosite ia confecţionarea de îmbrăcăminte, de stofe de mobilă, etc. Ţesătura cu legătura panama are aspectul de pătrate sau de dreptunghiuri. E folosită la confecţionarea de îmbrăcăminte, de lenjerie bărbătească, stofe de mobilă, etc.
Legătura diagonal (v. fig. II şi fig. II1-6 şi 7) se caracterizează prin faptul că prezintă pe suprafaţa ei linii paralele, cari au direcţia oblică faţă de marginea ţesăturii. Varietăţile legăturii diagonal sînt multe şi dau ţesături cu dungi de lăţime diferită, dungi mai mult sau mai puţin în relief, dungi subţiri urmate de dungi largi, etc. Liniile oblice pot avea direcţia de jos în sus, spre dreapta sau spre stînga, fiind formate din firele de urzeală sau din cele de bătătură. Un exemplu îl constituie legăturile mutate (v. fig. 111-10 a şi b), cari se folosesc pentru a întrerupe aspectul monoton al unei ţesături. Cînd diagonalul e mutat în direcţia urzelii (v. fig. 111-10 a), ţesătura prezintă dungi longitudinale ;cînd diagonalul e mutat în direcţia bătăturii (v.fig. 111-10 b), ţesătura prezintă dungi transversale, iar cînd e mutat în ambele sensuri, ţesătura prezintă carouri. Legăturile diagonal sînt folosite la ţesăturile cu fire subţiri; la acest fel de legătură, încrucişarea firelor fiind mai rară decît la legătura pînză, seobţin ţesături mai dese şi mai moi. Legăturile diagonal sînt folosite la ţesături de îmbrăcăminte bărbătească şi pentru femei, la ţesături pentru căptuşel i de îmbrăcăminte, stofe de mobilă, etc.
Ţesăturile diagonal sînt foarte variate: se produc ţesături cu legături diagonal ascuţite (diagonale în direcţii opuse, cari se întîlnesc într-un punct, formînd vîrfuri în direcţia urzelii sau a bătăturii), ca în fig. II1-8, care reprezintă un diagonal ascuţit transversal; ţesături cu mai multe diagonale în sensuri contrare, în direcţia urzelii şi în direcţia bătăturii, cari se îmbină simetric, ţesătura numindu-se ozor compus (v. fig. 111-9); diagonal mutat, reprezentat în fig. 111-10 a şi b; diagonal încrucişat (v. fig. 111-11); fig. 111-12 reprezintă formarea unui diagonal normal (a), pieziş (b) şi culcat (c).
Legătura atlaz (v. fig. 111-13) are un fir de bătătură care acoperă multe fire de urzeală, trecînd pentru legare pe sub un fir de urzeală, sau firul de urzeală trece peste cîteva fire de bătătură, legîndu-se cu un fir de bătătură, astfel că la această legătură nu se observă puncte de legare învecinate, ca la legătura pînză şi Ia legăturile diagonal. Aspectul ţesăturii e cu atît mai uniform şi suprafaţa ei e cu atît mai netedă cu cît punctele de legare sînt risipite mai uniform. La ţesăturile cu legătură atlaz, pe o parte predomină un sistem de fire (de ex. urzeala), iar pe partea cealaltă, al doilea sistem. Legătura atlaz poate fi cu efect de bătătură (v. fig. 111-14) sau cu efect de urzeală (v. fig. 111-15).
Ţesăturile cu legătură atlaz au aspectul lucios (satinat) pe faţă. Ele sînt folosite pentru căptuşeli de îmbrăcăminte, feţe de plapumă, etc.
La ţesăturile cu legătura atlaz se întrebuinţează fire de urzeală subţiri şi cu desime mare.
•	O legătură derivată din legătura atlaz e legătura „Adria", care dă o ţesătură cu aspect lucios, la care apare pe faţă numai un singur sistem de fire, prezentînd dungi oblice; v. fig. 111-16, care reprezintă o legătură „Adria" de bătătură, formată dintr-o legătură atlaz cu raportul 5/5. Fig. 111-17 reprezintă o legătură „Adria" cu flotări diferite. —
Legături combinate sînt:
Legătura crepe (v. fig. 111-18, 19 şi 20) e o legătură derivată din cele trei clase de legături fundamentale sau alcătuită din imaginaţie (crepuri libere). Această legătură dă ţesăturii un aspect granulos, neregulat, fără dungi sau diagODale, firele de urzeală şi cele de bătătură apărînd în proporţii egale.
Legătura crepe dă ţesături numite crepe, care se obţin din bumbac, din mătase, din lînă, şi se întrebuinţează la confecţionarea de îmbrăcăminte de vară, de stofe de mobilă, etc.
Legătura fagure (v. fig. 111-21) e derivată din legăturile pînză şi diagonal. E folosită la producţia unei ţesături cu aspect celular, prezentînd pe suprafaţă desene asemănătoare fagurilor de miere. Se produc ţesături de bumbac pentru prosoape, cuverturi, halate de baie, etc. şi ţesături de lînă pentru şaluri, broboade, etc.
Legătura ajur (v. fig. 111-22) e derivată din legăturile pînză şi atlaz, prin desene speciale, cari dau ţesături cu goluri sau rărituri în lungime. Aceste ţesături se fabrică din fire de bumbac sau de mătase şi se întrebuinţează la confecţionarea perdelelor, a cămăşilor de sport, etc.
Legătura fantezie (v. fig. 111-23) produce pe ţesătură figuri imaginate de desenator pe fondul unei ţesături, prin suprimare sau prin adăugare de puncte, ţinînd seamă de ordinea de legare a lor. Aceste legături sînt utilizate la ţesături de lînă, de mătase, bumbac, pentru îmbrăcăminte, căptuşeli, stofe de mobilă, etc., dar în sepcial pentru ţesături fine de bumbac mercerizat;
Legătura pentru ţesătură cu carouri e derivată din legăturile pînză sau diagonal şi produce pe ţesătură aspecte de carouri în formă de tablă de şah, de raze, etc. Legăturile din fig. 111-24, 25 a şi b şi 26 se folosesc în special la stofele de lînă pieptenată. Ele prezintă puncte de culoare deschisă pe un fond de culoare închisă. Ţesăturile în carouri se întrebuinţează la stofe de mobilă, la confecţionarea de îmbrăcăminte, feţe de masă, cuverturi, etc.
Legătura combinată se obţine combinînd în aceeaşi ţesătură două sau mai multe legături dintre cele trei legături fundamentale sau dintre legăturile derivate din acestea. Se obţin astfel ţesături cu aspect de vergi longitudinale (v. fig. 111-27, care reprezintă pozitivul şi negativul unei legături diagonal) sau cu aspect de vergi transversale (v. fig. 111-28, care reprezintă o legătură combinată dintr-o legătură rips şi un diagonal). Se mai pot obţine ţesături cu vergi oblice, cu carouri sau cu diferite figuri.—
Pentru obţinerea ţesăturilor compuse (v.), cu grosime şi rezistenţă mai mari, cu efecte de culori sau cu desene, pluşuri sau catifele, se folosesc următoarele legături:
Legătura pentru ţesătură lanciată e folosită la ţesături cu două sau cu mai multe urzeli sau bătături, cari nu apar însă pe lăţimea sau pe lungimea întreagă a ţesăturii, ci numai pe unele porţiuni, pe cari se formează unele figuri. Firele de urzeală cari formează figura au, în locul în care se alcătuieşte figura, o flotare (v.) lungă pe deasupra, iar apoi dispar, flotînd lung pe dedesubt. La legăturile pentru ţesătură lanciată se deosebesc firele de urzeală şi de bătătură, cari formează ţesătura fundamentală, numite fire fundamentale, şi firele de urzeală sau de bătătură, cari constituie figura, numite fire pentru figură.
Legăturile pentru ţesătură lanciată pot da: ţesături lanciate în urzeală (v. fig. 111-29), cînd figurile sînt formate de firele de urzeală pentru figură; ţesături lanciate în bătătură, cînd figurile sînt formate de firele de bătătură pentru figură; ţesături lanciate în urzeală şi bătătură, cînd figurile sînt formate atît de fire de urzeală pentru figură, cît şi de fire de bătătură pentru figură.
Ţesătura fundamentală are, de obicei, o legătură simplă, de exemplu pînză, diagonal, rips, iar firele pentru figură ies în evidenţă numai pentru a forma figura; de obicei aceste fire sînt de culoare deosebită de a ţesăturii şi dintr-un material de calitate superioară.
Legăturile pentru ţesături lanciate dau ţesături cari au faţă şi dos.
Ţesăturile lanciate sînt utilizate pentru cravate, îmbrăcăminte pentru femei, cămăşi, pentru stofe de mobilă. Fibrele
III.	Legături pentru ţesături simple şi compuse.
1) legătură pînză; 2) rips de urzeala (transversal); 3) rips neregulat de bătătură (longitudinal); 4) panama regulată; 5) panama neregulată; 6) diagonal de bătătură cu sensul spre dreapta; 7) diagonal de urzeală cu sensul spre stînga; 8) diagonal ascuţit transversal; 9) ozoar compus cu raport egal;
10	a şi b) diagonal mutat; 11) diagonal încrucişat; 12) diagonal (a — normal; b— pieziş; c —• culcat); 13) atlaz cu raportul 5/5, cu urcare de două fire; 14) atlaz de bătătură; Î5) atlaz de urzeală; 16) Adria; 17) Adria cu flotări diferite; 18) crepe format din pînză; 19) crepe format din diagonal; 20) crepe format din atlaz; 21) legătură fagure; 22) legătură ajur (imitaţie de ţesătură gazeu); 23) legătură fantezie formată dintr-o legătură pînză; 24) carouri „tablă de şah" ; 25 a şi b) „miile points“; 26) cauciuc; 27) legături combinate formînd vergi longitudinale; 28) legături combinate formînd vergi transversale; 29) legătura unei ţesături lanciate în urzeală; 30) legătură pentru ţesătură cu urzeală dublă; 31) legătură pentru ţesătură cu urzeală triplă (a — fir din urzeala de sus; b — fir din urzeala de mijloc; c — fir din urzeala de ios); 32) legătură pentru ţesătură cu bătătură dublă; 33) legătură pentru ţesătură cu bătătură triplă; 34) legătură pentru ţesătura dublă; 35) legătură struc cu dungi longitudinale (a — desenul legăturii; b —secţiune transversală); 36) legătură pentru ţesătură tricot cu dungi oblice; 37) legătură pentru ţesătură pichet cu două urzeli şi două bătături; 38) legătură pentru ţesătură broşată; 39) catifea cu smocuri de bătătură (o — desenul legăturii; b — secţiune transversală, cu smocurile încă netăiate; c — secţiune transversală, cu smocurile tăiate); 40) catifea cu dungi; 41) pluş cu smocuri pe ambele părţi (o — desenul ţesăturii; b — secţiune longitudinală); 42) legătura pentru ţesătură gazeu (a — schiţa ţesăturii; b —- desenul legăturii).
Legătură
123
Legătură
folosite pentru aceste ţesături sînt bumbacul fin, mătasea şi lîna pieptenată.
Legătura pentru ţesătură cu urzeală dublă se foloseşte pentru producţia ţesăturilor de paltoane şi demiuri. Una dintre urzeli, cea de fire de calitate superioară, apare pe faţa ţesăturii, iar cealaltă, numită şi urzeală de căptuşeală, de fire de altă culoare şi de calitate Inferioară, apare pe dosul ţesăturii. Fig. 111-30 reprezintă legătura unei ţesături cu două urzeli şi o bătătură; aici apar două legături: o legătură panama (punctele negre) şi o legătură diagonal încrucişat de bătătură (punctele cu cruciuliţe).
Legătura pentru ţesătură cu urzeală triplă (v. fig. 111-31) se foloseşte pentru producţia ţesăturilor groase şi grele pentru paltoane, demiuri, pături, etc. Are trei urzeli, dintre cari cea din mijloc, de fire groase de calitate inferioară, e acoperită complet de urzeala de sus şi de cea de jos, cari apar pe faţa, respectiv pe dosul ţesăturii.
Legătura pentru ţesătură cu bătătură dublă (v. fig. II1-32) se foloseşte pentru ţesături cu două bătături şi o urzeală, cu scopul de a mări grosimea ţesăturii. Bătătura de sus apare pe faţa ţesăturii, iar cea de jos, de fire de calitate inferioară, uneori de altă culoare, apare pe dosul ţesăturii. Ţesăturile cu legătura dublă de bătătură, numite flanele, se fac din lînă şi din bumbac de calitate inferioară. Se întrebuinţează la confecţionarea de haine de casă, la căptuşeli groase pentru haine de iarnă, etc.
Legătura pentru ţesătură cu bătătură triplă (v. fig. 111-33) se foloseşte pentru a obţine ţesături produse cu trei bătături şi o urzeală, bătătura din mijloc fiind dintr-un fir gros, de calitate inferioară, acoperit complet de bătătura de sus şi de cea de jos. Aceste ţesături se întrebuinţează la confecţionarea de haine de casă şi la căptuşeli groase pentru haine.
Legătura pentru ţesătură dublă (v. fig. 111-34) se foloseşte pentru a obţine ţesături formate din două ţesături suprapuse, fiecare fiind executată dintr-o urzeală şi o bătătură, cu aceeaşi legătură sau cu legături diferite, ţesăturile suprapuse unindu-se între ele cu fire de însăilare sau cu fire de umplutură. Aceste legături se folosesc pentru ţesături de bumbac rezistent, în special pentru produse tehnice ca furtunuri, curele, filtre, fitiluri, etc.
Legătura struc se foloseşte pentru a obţine ţesături cari prezintă pe suprafaţă dungi alternative, cu crestături paralele. Cea mai frecventă e legătura struc longitudinal (v. fig. 111-35), care dă ţesătura numită „reicord“, folosită la confecţionarea de îmbrăcăminte de sport, de pantaloni de călărie, de îmbrăcăminte pentru vînători şi pentru turişti.
Legătura pentru ţesătură tricot (v. fig. 111-36) se foloseşte pentru obţinerea unei ţesături cu desene reliefate, formînd dungi de 2***3 mm, longitudinale, transversale, oblice, sau figuri, ţesătura avînd aspectul unui tricot. Din ţesăturile tricot se confecţionează îmbrăcăminte.
Legătura pentru ţesătură pichet (v. fig. 111-37) se foloseşte pentru obţinerea unei ţesături care prezintă pe faţă adîncituri şi ridicături, marcate de puncte asemănătoare punctelor unui tighel (v.). Ţesăturile pichet se produc din fire de bumbac sau de mătase şi se întrebuinţează la confecţionarea de îmbrăcăminte pentru copii, de cuverturi, etc.
Legătura pentru ţesătură broşată (v. fig. 111-38) e asemănătoare legăturilor lanciate cu figuri formate dintr-un fir special de broşat, folosit numai în locul de formare a figurii.
Legătura pentru catifea (v. fig. 111-39, 40, 41 a şi b) e o ţesătură dublă de urzeală sau de bătătură, care prezintă pe faţă, iar uneori şi pe dos, smocuri tăiate sau netăiate, formate din fire de bătătură sau de urzeală. Se foloseşte pentru obţinerea ţesăturii catifea. Catifelele pot fi netede, cu dungi sau cu figuri.
Legătura pentru ţesătură gazeu se foloseşte pentru obţinerea unei ţesături constituite dintr-o bătătură şi o urzeală de fire
staţionare sau fundamentale cari nu-şi schimbă poziţia, rămînînd paralele, şi din fire mobile, cari îşi schimbă poziţia faţă de firele de bătătură şi faţă de firele de urzeală staţionare, legînd o dată la dreapta şi o dată la stînga acestora (v. fig. 111-42 a şi b). Ţesăturile gazeu au aspectul ţesăturilor ajurate şi al dantelelor. Se produc din bumbac fin mercerizat şi se întrebuinţează pentru perdele şi îmbrăcăminte uşoară de vară.
Legătura de împletitură eo legătură de încrucişare a unui singur sistem de fire, fiecare fir împletindu-se cu celelalte în aşa fel, încît trece peste şi pe sub ele, la stînga şi Ia dreapta lor, formînd un unghi oarecare faţă de marginile produsului. Ca legături principale se deosebesc: legătura plană şi legătura tubulară.
Legătura de t r i c o t se referă la modul de evoluţie a firelor prin care se obţine o anumită înlănţuire a ochiurilor în tricot.
După structura tricotului şi modul de alimentare cu fire a acelor maşinilor de tricotat, se deosebesc: tricot d i n t r-u n f i r, ale cărui rînduri de ochiuri sînt produse prin buclarea succesivă, de către organele maşinii de tricotat, a unui fir (simplu, dublat, răsucit sau cablat), şi tricot din urzeală, ■ale cărui rînduri de ochiuri sînt produse prin buclarea simultană a unor fire de urzeală.
Exemple de legături principale pentru tricot dintr-un fir:
Legătura tricot simplu cu o faţă constituie legătura de bază a tricotului dintr-un fir (v. fig. IV-1), obţinut prin transformarea succesivă a firului în ochiuri.
Legătura tricot patent (tricot cu două feţe) se obţine prin alternarea de şiruri de ochiuri pe faţă cu şiruri de ochiuri pe dos, de pe maşini de tricotat cu două fonturi. E foarte elastică şi are aspect de faţă pe ambele părţi (v. fig. IV-2). Legătura patent 2 : 2 e numită curent „Tetra“.
Legătură tricot links (cu aspect de dos pe ambele părţi) e formată din rînduri de ochiuri pe faţă cari alternează cu rînduri de ochiuri pe dos (v. fig. IV-3).
Legătura tricot vanisat se obţine prin utilizarea a două fire de natură diferită (mătase cu bumbac, lînă cu bumbac, etc.), sau din două fire de culori diferite, dintre cari unul apare pe faţa tricotului (fir de vanisaj), iar celălalt, pe dosul lui (fir de fond sau fir de bază).
Legătura tricot vanisat prin flotare e formată din fire de culori diferite, dintre cari firul de vanisaj nu se depune pe acul sau pe acele pe cari urmează să fie formate ochiuri vizibile pe faţă din firul de fond, ci flotează pe dosul tricotului, în dreptul acelor ace (v. fig. IV-4).
Legătura tricot vanisat prin schimbare e formată din fire de culori diferite, cari îşi schimbă alternativ locul de depunere, firul de vanisaj devenind fir de fond, şi invers (v. fig. /V-5).
Legătura tricot vanisat prin aplicare (acoperire) se obţine din fire de fond cari se depun pe toate acele maşinii şi din unu sau din mai multe fire suplementare de culori diferite, cari se depun numai pe acele cari urmează să producă ochiuri vizibile pe faţă, din firul sau din firele suplementare (v. fig. IV-6).
Legătura tricot cu dungi transversale se obţine prin alternarea rîndurilor de ochiuri formate din fire de culori diferite (v. fig. IV-7).
Legătura tricot semifang e o legătură patent 1 : 1, cu ochiuri cu bucle dublate pe o parte (v. fig. IV-8).
Legătura tricot fang e o legătură patent 1:1, cu ochiuri cu bucle dublate, aşezate alternativ pe ambele feţe (v. fig. IV-9).
Legătura tricot nope e un tricot la care bucla de ac a unui ochi e dublată, triplată, etc., cu segmente de fir din alte rînduri de ochiuri (v. fig. IV-10), realizat pe una sau pe două fonturi.
Legătură
124
Legătură
Legătura tricot cu ochiuri lungi e un tricot la care unele ochiuri acoperă 3***5 rînduri de ochiuri (v. fig. IV-11).
Legătura tricot cu efecte de deplasare laterală e o legătură de obicei patent 1 : 1, în care ochiurile produse pe o fontură sînt înclinate, datorită deplasării uneia dintre fonturi în timpul producerii lor (v. fig. IV-12).
Legătura tricot cu efecte prin presare e un tricot cu o faţă, a cărui structură prezintă ochiuri cu bucla dublată, ordonate pe unu sau pe mai multe rînduri de ochiuri, sau împrăştiate conform unui anumit desen. Desenele prin presare pot fi cu efecte de dungi longitudinale, de dungi transversale, de dungi diagonale, pătrate sau de diferite figuri geometrice. Buclele ochiurilor pot fi dublate pe unu, pe două şi pe mai multe ace (v. fig. IV-13). în cazul tricotului cu o faţă cu ochiuri cu bucle dublate alternativ, pe fiecare al doilea rînd şi şir de ochiuri, legătura se numeşte curent „Koper simplu" (v. fig. IV-14).
Legătura tricot ajur simplu ,e formată din şiruri de ochiuri lungi, de platină sau de ac (v. fig. IV-15).
Legătura tricot semiajur e un tricot cu orificii în structura sa, obţinute prin transferarea unei jumătăţi de ochi în şirul vecin, din dreapta sau din stînga lui.
Legătura tricot ajur e un tricot cu orificii în structura sa, obtinute prin transferul unui ochi complet în şirul vecin (v. fig. IV-16).
Legătura tricot ananas e un tricot a cărui structură prezintă îngrămădiri de ochiuri, datorită mutării, în timpul tricotării, a unor ochiuri de platine în rîndul următor de ochiuri (v. fig. IV-17).
Legătura tricot semiananas e un tricot a cărui structură prezintă îngrămădiri de ochiuri cari se obţin prin mutarea unor jumătăţi de ochi de platină în rîndul următor de ochiuri (v, fig. IV-17).
Legătura tricot căptuşit prezintă pe o parte, sau pe ambele părţi, o suprafaţă pufoasă, formată prin plusare sau prin scămo-şare. Se cunosc următoarele tricoturi de acest gen:
Legătura tricot pluş se caracterizează prin bucle lungi de platină (pe o parte sau pe ambele părţi), produse dintr-un fir de pluş, depus pe lîngă firul care formează fondul tricotului (bucle lungi se obţin prin platine cari au profiluri speciale) (v. fig. IV-18).
Legătură tricot cu fir de căptuşeală e formată dintr-un fir de fond şi dintr-un fir suplementar, cari nu formează ochiuri, ci se depun pe anumite ace, flotînd pe sub altele (v. fig. IV-19), sau dintr-un fir de bază, un fir de vanisaj şi unu sau două fire de căptuşeală (v. fig. IV-20). După producere, tricotul e supus scămoşării.
Legătura tricot cu fire de bătătură e un tricot în care trec transversal, peste şi pe sub şirurile de ochiuri, fire numite fire de bătătură (v. fig. IV-21).
Legătura tricot cu fire de urzeală e un tricot în care trec longitudinal fire de urzeală peste şi pe sub buclele de platina (v. fig. IV-22).
Legătura tricot intarsio prezintă desen de culoare, de obicei în figuri geometrice, formate din porţiuni bine conturate, fiecare porţiune fiind produsă dintr-o singură culoare, atît pe faţa cît şi pe dosul tricotului. în locul de separare a două porţiuni de desen alăturate, înlănţuirea ochiurilor de margine ale desenului se face prin coastele sau buclele a două ochiuri vecine, de culori diferite (v. fig. IV-23).
Legătură tricot Jacquard e numit, în general, tricotul cu desene complexe — cu efecte de culoare, efecte în relief sau mixte — care se realizează pe maşini de tricotat echipate cu mecanisme de selecţie individuală a acelor, a platinelor sau a altor organe producătoare de ochiuri, astfel încît în acelaşi rînd de ochiuri să se obţină ochiuri diferite (cu culori sau cu aspect diferit) (v. fig. IV-24).
Legătura tricot interlock e formată din două tricoturi cu aspect de faţă pe ambele părţi (patent 1:1), încrucişate astfel, încît şirurile de ochiuri pe dos ale primului tricot sînt acoperite cu şirurile de ochiuri pe faţă ale celui de al doilea tricot, şi invers (v. fig. IV-25).
Exemple de legături principale pentru tricot din urzeală:
Legătura lănţişor e cea mai elementară legătură a tricotului urzit şi se formează cînd fiecare fir de urzeală se depune mereu pe acelaşi ac (v. fig. IV-26).
Legătura tricot urzit „trico“ e legătura de bază a tricotului urzit, care se produce pe maşini de tricotat cu o fontură, prin depunerea firelor de către o bară cu pasete, cînd pe un ac, cînd pe acul vecin. Această legătură a tricotului din urzeală poate fi obţinută prin ochiuri închise (v. fig. IV-27), prin ochiuri deschise (v. fig. IV-28) sau prin ochiuri combinate, pe una sau pe două fonturi.
Legătura tricot urzit „postav" se produce pe maşini cu o fontură, prin depunerea firelor de o bară cu pasete, pe două ace neînvecinate, separate de unu sau de mai multe ace (v. fig. IV-29). După cum acele pe cari se depune firul sînt separate de două, trei sau patru ace, legătura respectivă se numeşte postav peste două, peste trei sau peste patru ace.
Legătura tricot urzit ,,atlaz“ se produce pe maşini cu o fontură, prin depunerea succesivă a firelor de o bară cu pasete, pe un anumit număr de ace într-un sens si apoi în sens contrar (v. fig. IV-30).
Legătura tricot urzit Koper e formată prin depunerea fiecărui fir de urzeală peste cîte două ace în acelaşi rînd (v. fig. IV-31).
Legătura tricot urzit cu fire de căptuşeală e formată şi din fire suplementare cari nu formează ochiuri. Firele suplementare trec peste şi pe sub buclele ochiurilor de bază(v. fig. IV-32). După producere, tricotul cu fire de căptuşeală e supus scămoşării.
Legătura tricot urzit ,,file“ e caracterizată prin orificiile cari se obţin prin înşirarea incompletă (neplină) a firelor de urzeală în bara cu pasete. Această legătură se utilizează pentru articole de perdele, cămăşi de vară, etc. (v. fig. IV-33).
Legătura tricot urzit ,,derivat“ e produsă pe una sau pe două fonturi, cu două sau cu mai multe bare cu pasete. Se obţine, în general, prin combinarea a două sau a mai multor legături de bază. Cel mai frecvent întîlnite sînt legăturile: tricot dublu (v. fig. IV-34), imitaţie de piele (v. fig. IV-35), tricot urzit cu fire de bătătură, postav dublu, atlaz dublu, etc. Tricotul obţinut din legăturile „trico“ şi „postav" produs din filamente continue, destinat articolelor de lenjerie, se numeşte charmeuse (v. fig. IV-36).
Legătura tricot urzit cu desen de culoare se obţine prin folosirea firelor de urzeală de culori diferite, cu sau fără vanisare.
Legătura tricot urzit cu desene prin presare se obţine dintr-o legătură oarecare şi din unele însăilări ale firelor suplementare, în firele legăturii de bază. Acestea se produc prin presări consecutive, cu ajutorul presei căzătoare, asupra firelor suplementare, cari se depun separat, prin intermediul unei bare cu pasete numai pe anumite ace, şi în anumite rînduri de ochiuri (v. fig. IV-37). Legăturile cu desene prin presare pot fi obţinute din toate legăturile de bază ale tricotului urzit.
Legătura tricot urzit patent e formată din fire de urzeală cari sînt depuse alternativ pe acele a două fonturi.
Legătura tricot urzit cu legătură ,,combinată“ e formată din diverse legături, cu diferite desene de culoare sau în relief, cu fire suplementare de urzeală, cu fire de bătătură, etc.
Legătura tricot urzit Jacquard e un tricot cu desene în relief. Prezintă particularitatea că, în locurile în cari unele ace nu formează ochiuri noi, ochiurile vechi nu sînt aruncate. Se obţine
•jij urv-Jiujp ;odijj nj^usd ©|j;xa; jjn*pBa-| yy
sr	n	&
j\y w W
r-vln
00000000
'UxC—!\ă V W VI ^
Y\l \ L\l\L
/\M/\ /\/\
^f^5K 0000C
<? *
SCI
Legătură fundamentală
126
Legătură
cu dispozitive speciale Jacquard, cari acţionează asupra fiecărui ac sau asupra fiecărei pasete în parte.
î. ~ fundamentala. Ind. text. V. sub Legătură 4.
2.	raport de Ind. text.: Sin. Raport de armură. V. sub Legătură 4.
3.	Legătură. 5. Nav.: Lucrare marinărească executată cu parîmă, pentru a apropia sau a fixa două manevre, doi scondri, etc. Se deosebesc:
Legătura lată (v. fig. /) strînge împreună două parîme paralele. Se execută făcînd cu o saulă de legare mai multe volte în jurul celordouă parîme, şi apoi se trece saula prin interior (v. fig. / o) şi se scoate din nou, făcînd oserie de volte perpendiculare pe primele (v. fig. I b); apoi se face un nod lat (v. fig. / c) terminat cu un cap de bulgar (v. fig. / d).
Legătura rotundă (v. fig. //)
se execută făcînd cu saula mai multe volte în jurul a două parîme (v. fig. II a), iar după trecerea capătului saulei prin interior se mai face un rînd de volte, numite volte călăreţe, deasupra primului rînd şi în golurile acestuia, astfel încît numărul voltelor călăreţe e cu una mai puţin decît al celor inferioare (v. fig. II b).
Legătura se termină cu un nod lat (v. fig. // c) şî cu un cap de bulgar (v. fig. II d).
Legătura portugheză (v. fig. III) se	execută făcînd	mai	multe
volte în opt (v. fig. III a), apoi o serie	de	volte	călăreţe	aşezate
în golurile primelor (v. fig. III b).
Se termină, de asemenea, cu un nod lat şi cu un cap de bulgar (v. fig. Iile),
U
I. Legătura lata. o, b, c, d) cele patru faze de executare a legăturii late.
//. Legătură rotundă. a, b, c, d) cele patru faze de executare a legăturii rotunde.
III. Legătură portugheză.	/V.	Legătură	pentru	arborî.
a, b, c) cele trei operaţii de executare	1) arbore; 2) legătură,
a legăturii portugheze.
Legătura pentru arbori (v- fig. IV) se execută între doi scondri din arboradă, luînd o serie de volte în jurul acestora şi apoi o serie de volte perpendiculare pe primele.
Legătura încrucişată (v. fig. V) e folosită pentru a lega două parîme perpendicular una pe alta. Se execută, luînd o voltă cu mijlocul saulei; apoi capetele se încrucişează şi se fac o serie
de volte, după care se încrucişează din nou capetele saulei, urmînd să se facă o nouă serie de volte perpendiculare pe primele.
Legătura dreaptă (v. fig. VI a) e folosită pentru a fixa doi scondri perpendicular unul pe altul. Capătul parîmei se fixează, de regulă pe scondrul mai subţire, cu un nod de scondru; apoi
V. Legătură încrucişată. 1) parîma care se încrucişează; 2) legătură încrucişată.
VI. Legătură pentru scondri. o) legătură dreaptă; b) legătură diagonală; 1) ^con-dru; 2) laţ; 3) legătură dreaptă: 4) legătură diagonale.
Legătură de întăritură.
1) scondru; 2) tachet; 3) legătură de în-. tăritură.
se trece parîma peste scondrul gros şi pe sub scondrul subţire, continuîndu-se astfel pînă se ajunge la numărul de volte necesar.
Legătura diagonală (v. fig. VI b) e folosită de asemenea la fixarea a doi scondri perpendicular unul pe altul. Se începe ca şi legătura dreaptă, însă voltele se iau diagonal pe încrucişarea celor doi scondri.
4.	/*** de întâriturâ.
Nav.: Legătură formată din mai multe jumătăţi de noduri (v. sub Nod marinăresc) succesive executate cu meri in sau cu
saulă în jurul celor două obiecte de legat. Jumătăţile de noduri succesive nu se execută în acelaşi loc, ci astfel încît să formeze o elice (v. fig.). Se foloseşte pentru prinderea unui tachet pe un scondru sau manevră fixă şi pentru prinderea a două piese, ca, de exemplu, întărirea unei vergi crăpate.
5.	~ de pescar, Nav.: Nod de ancorot (v. sub Nod marinăresc) folosit pentru a lua volta unei parîme (a o fixa) pe un scondru.
6.	Legătură. 6. Nav.: Parîmă sau lanţ cari servesc la legarea navei (v. Legare 3). După felul în care sînt dispuse, se deosebesc: legătura înainte, dată
(dispusă) de la proră	------------1
înainte; legătură îna- $\ poi, dată de la pupă înapoi; traversă, perpendicular pe planul diametral al navei (la Dunăre se mai numeşte şi t r e s ă), şpring, dată de la proră înapoi sau de la pupa înainte (v. fig. /). în general, aceste legături sînt constituite dintr-o singură parîmă (vegetală sau metalică) echipată cu o gaşă, lanţurile fiind folosite numai în cazul cînd nava schimbă foarte rar dana (de ex. la legarea pontoanelor).
Pe timp foarte rău se folosesc legături combinate din parîmă vegetală şi sîrmă, cum sînt:
Legătura de timp rău, care e confecţionată dintr-o fanţană cu circumferenţa de circa 150 mm, răsucită în parîmă, cu lungimea de 11 m, avînd la capete ochiuri cu rodanţe în cari se prind
I. Legăturile unei nave.
1) legătură prova; 2) traversă prova; 3) şpring prova; 4) şpring pupa; 5) traversă pupa; 6) legătură pupa.
Legătură
127
Legătură
(cu chei) parîma de sîrmă cu lungimea de 5,5 m (parîma de la bord) şi parîma cu lungimea de 35 m (cea de la mal) (v. fig. II).
Legătura de uragan, confecţio- __zj nată dintr-un gar-lin cu circumferenţa de circa 230 mm cu dublin matisit scurt (v. fig. III)
Si avînd la capete	"•	Legătură	de	timp	rău.
CÎte O legătură lată 0 parîmă de sîrmă; 2) ochi cu rodanţă; 3) cheie; care formează CÎte ^ parîmă vegetală; 5) matiseală scurtă acoperită cu un ochi umplut
o legătură lată.
de care se prinde ochiul înfăşat şi înfăşurat al unei sîrme. Sîrmelor li se ia volta la babalele de la bord sau de la bolarzji	Ugatură	de uragan_
A , C efU* aSI~ 0 parîmă de sîrmă; 2) ochi moale înfăşurat; 3) parîma gurind astfel nava vegetaiă; 4) ochi moale umplut; 5) matiseală scurtă printr-o. legătură	acoperit.	cu	Q	Iatfl_
elastica şj rezistentă. Lungimea părţii vegetale e de circa 15 mf a sîrmei de la bord de 35 m, iar a sîrmei de la mal, de 10 m. r‘ î. Legătură. 7. Poligr.: Felul unei lucrări de legătorie (carte, broşură, registru, caiet, etc.). Se deosebesc: legături comune (obişnuite) şi legături de artă.
Legăturile comune sînt cele mai curente pentru broşuri şi cărţi.
La legăturile de broşuri, colile tipărite se îndoaie (se făl-ţuiesc ) (v. îndoire 2), se adună (v. Adunatul colilor) şi se cos în general cu sîrmă de oţel cu secţiune circulară sau dreptunghiulară (v. Broşare2). Broşurile cari au durată mica de folosire (de ex.: planuri, ghiduri, etc.) se cos cu sîrmă, prin străpungere în apropierea cotorului. La broşurile cu marginea îngustă, colile se cos una lîngă alta la o pînză rară (tifon) sau la o bandă de pînză, cu sîrmă sau, eventual, şî cu aţă pe îndoi-tura colii fălţuite. După coasere urmează încleirea cotorului şi aplicarea copertei, care se lipeşte direct pe cotor, dacă e de hîrtie subţire, iar dacă e de hîrtie mai groasă sau de carton i se trasează în prealabil un şanţ de-a lungul cotorului, pentru ca să se poată îndoi fără să se rupă, cînd se deschide broşura. Urmează presarea într-o presă de legătorie şi uscarea. La broşurile pînă la 50 de pagini, după fălţuire se aşază colile una într-alta, se introduc în copertă şi se cos cu sîrmă pe linia de îndoire, din afară înăuntru sau, uneori, dinăuntru în afară.
La legăturile de cărţi se folosesc scoarţe rigide, legătura între volumul încheiat (bloc) şi scoarţe făcîndu-se prin intermediul unei căptuşeli (îmbrăcămintea interioară a copertei) de hîrtie rezistentă întărită la cotor cu o fîşie de pînză. Scoarţele pot fi: simple (de carton sau de mucava) ori îmbrăcate cu pînză, piele, etc. Cea mai simplă legătură de carte e aceea cu blocul cusut străpuns şi cu scoarţe de carton sau de mucava: se aşază căptuşelile peste colile adunate şi se cos prin străpungerea cu sîrmă; se taie scoarţele de carton la formatul cărţii şi se lipesc pe căptuşeli, astfel încît agrafele să rămînă în afară şi să se poată deschide cartea; se încleiază cotorul şi se îmbracă cu o fîşie de pînză de legătorie, care acoperă puţin şi scoarţele; apoi se acoperă, la nevoie, scoarţele, cu o hîrtie colorată sau marmorată (v. Marmorare); se lipeşte căptuşeala şi se usucă într-o presă de legătorie; se taie marginile într-o maşină de tăiat cu trei cuţite.
Cărţile şi registrele cu dimensiuni mari, supuse la o uzură mai mare, au o legătură cu o copertă mai solidă, iar între cotor
şi scoarţă se lasă un şanţ, pentru ca să se poată deschide. Col le fălţuite şi adunate sînt cusute pe pînză cu aţă rezistentă, în general cu maşina, după care cotorul se încleiază şi capetele pînzei pe care s-a cusut se I ipesc pe căptuşel i; se taie cartea la formatul precis pe trei părţi şi se rotunjeşte cotorul prin lovire cu un ciocan de lemn sau într-o maşină specială (v. fig. .A). De cele
Legătura.
A) rotunjirea cotorului: a) nerotunjit; b) rotunjit obişnuit; c) rotunjit cu şanţ; 8) poziţia şiretului de capăt: J) şiret de capăt; C) cotor îmbrăcat: î) pînză sau hîrtie; 2) şiret de capăt; 3) cotor; D) teaca cotorului: o) teacă dreaptă; b) teacă curbată; 1) pînză; 2, 3, 4) carton; £) carte cu şanţ: 1) şanţ; 2) scoarţă;
3) cotor; F) carte legată (îmbrăcată în întregime).
mai multe ori, la extremităţile cotorului se pune cîte o bandă de ţesătură specială, cu o margine rotundă îngroşată, de obicei colorată, numită bandă sau şiret de capăt (v. fig. 8), care închide legătura la capete, întăreşte extremităţile cele mai solicitate şi ornamentează cartea. Cotorul se îmbracă apoi cu o fîşie de pînză (albită sau nealbită) sau cu hîrtie (v. fig. C), iar marginile cărţii se colorează (prin stropire sau prin vopsire cu pensula) ori se auresc.
După ce blocul a fost executat se taie cartonul sau mucavaua scoarţei, se face teaca cotorului (v. fig. D) din 1---4 fîşii de carton şi una de pînză lipite între ele, după care se curbează teaca în formă de arc de cerc, cu ajutorul unei maşini speciale; se lipesc scoarţele pe căptuşeli şi apoi se aplică teaca pe cotor. La cărţile cu şanţ, scoarţele se lipesc pe căptuşeală la distanţa de aproximativ 5 mm (v. fig. £). Se îmbracă apoi cartea cu hîrtie, cu pînză de legătorie (simplă sau pegamoid — albită sau nealbită, vopsită în bucată şi cu un apret intens pe dos), cu piele sau cu pergament, în întregime (v. fig. F) sau numai la cotor şi la colţuri (legătură jumătate pînză, legătură jumătate p i e l e, etc.). Marginile se îndoaie pe partea interioară a scoarţelor şi se lipesc pe căptuşeală. Dacă coperta nu e tipărită în prealabil, se poate tipări şi ulterior, cu cerneală sau cu folii metalice (mai ales de aur sau de bronz), şi cu ajutorul unei prese de poleit, folosind un clişeu zincografic de alamă sau litere de alamă.
Legăturile de artă sînt executate excluziv manual, cu o tehnică specială şi numai la cărţi pentru bibliofili, la opere alese ilustrate de artişti de seamă, tipărife pe hîrtie superioară şi de o factură grafică ce iese din comun, cum şi la unele cataloage, documente, albume, diplome, scrisori, etc., a căror valoare documentară cere o astfel de legătură.
în Evul mediu, manuscrisele erau legate în plăci subţiri de lemn sculptat sau îmbrăcat în pergament ornamentat ori în diverse materiale ţesute, iar la cărţile bisericeşti, legătura era împodobită cu incrustaţii de plăci de aur, argint, fildeş, caboşoane (v.), sau era în întregime de metal. Astăzi, legătura de artă cea mai frecventă e cea în piele incrustată,
Legătură
128
Legătură chimică
1.	Legătura. 8. Transp., Telc.: Ansamblul mijloacelor cari contribuie la realizarea unei comunicaţii aeriene, navale, rutiere, feroviare, sau a unei telecomunicaţii între două puncte.
2.	~ de telecomunicaţii. Telc.: Succesiunea de căi de transmisiune (v.), dispozitive de conexiune şi elemente de aparate şi echipamente, etc. cari contribuie la realizarea unei telecomunicaţii între două puncte (staţiuni) date. Legătura poate fi unilaterala, dacă permite transmisiunea semnalelor într-un singur sens (una dintre staţiuni fiind emiţătoare şi cealaltă receptoare), şi bilaterala, dacă permite transmisiunea semnalelor în ambele sensuri, succesiv sau simultan, în ultimul caz numin-du-se legătură duplex.
După natura mesajelor transmise, se deosebesc numeroase legături de telecomunicaţii, şi anume:
Legătură telefonica asigură transmisiunea convorbirilor telefonice între doi abonaţi.
Legătura telegrafică asigură transmisiunea telegramelor.
Legătura fonică asigură transmisiunea unor programe sonore (muzică, programe vorbite» etc.).
Legătura de televiziune asigură transmisiunea imaginilor nepermanente şi a mesajelor sonore corespunzătoare unui program de televiziune.
Legătura fotote le grafică asigură transmisiunea imaginilor permanente corespunzătoare unui mesaj de fototelegrafie.
După natura mijloacelor folosite pentru acoperir ea distanţei dintre staţiunile între ca ri se stabileşte comunicaţia, se deosebesc, de asemenea, numeroase clase de legături de telecomunicaţii: •
Legătura pe fire foloseşte linii electrice de telecomunicaţii (aeriene sau subterane) şi curenţii electrici de conducţie, respectiv undele electromagnetice ghidate cari le corespund.
Legăturile telefonice şi telegrafice pe fire pot fi legături directe, dacă sînt realizate în permanenţă între punctele respective, sau legături indirecte, dacă se realizează numai temporar între două puncte, prin completarea a două sau a mai multor legături directe cu legături de transit (v.), stabilite în centre de comutaţie ale reţelei telefonice (sau telegrafice) respective.
Legătura radioelectrică foloseşte undele radioelectrice (v.) neghidate (tehnic), emise de staţiunile emiţătoare, în spaţiul liber, şi recepţionate de staţiunile receptoare.
Legătura radioelectrică poate fi legătură radiotelefonică, legătură radiotelegrafică, legătură radiofonică, legătură de radioteleviziune sau legătură radiofototeleşrafică, după natura mesajului transmis.
Legătura mixtă cuprinde tronsoane de legătură pe fire şi tronsoane de legătură radioelectrică.
3.	~ de transit. Telc.: Ansamblul mijloacelor (dispozitive de conexiune, aparate, etc.) care contribuie la conectarea a două căi de telecomunicaţii pentru realizarea unei legături indirecte, între două puncte (doi abonaţi) cari în mod normal nu sînt legate direct. Aceste mijloace, instalate în nodurile reţelei de telecomunicaţii pe fire, se folosesc în condiţii cari asigură conectarea rapidă şi fără dificultăţi, cum şi o calitate corespunzătoare a transmisiunii.
După căile de comunicaţie pe cari le conectează, legăturile de transit pot fi de frecvenţă vocală sau de frecvenţă înaltă (de curenţi purtători).
După numărul de fire pe cari se face conectarea, legăturile de transit pot fi pe două sau pe patru fire.
După. execuţia lor, legăturile de transit pot fi: fără amplificare, cu repetoare pe cordon sau cu repetoare terminale.
Legăturile de transit fără amplificare se asigură prin conectarea directă a celor două căi de telecomunicaţie. Sînt folosite la căile cu lungime mică, la cari echivalentul de transmisiune (v.) total nu depăşeşte valoarea limită impusă.
GD—^
Linia 2
~—GD
/. Legătură de transit cu repetoare pe cordon.
1) cordon; 2) echilibror; Ait A2) repetoare pe cordon.
II, Legătură de transit cu repetoare terminale, o) poziţia pentru legătura de transit;
Legăturile de transit cu repetoare pe cordon folosesc repetoare cu patru perechi de .cordoane (v.) cari permit retrans-misiunea comunicaţiei în punctul de transit prin cele două sisteme diferenţiale (v.) formate de repetoarele pe cordon (v. fig. /). Aceste legături prezintă dezavantaje din cauza complexităţii schemei, a duratei operaţiilor şi a calităţii transmisiunii. De aceea se folosesc mai rar, numai pentru legături pe două fire şi pe frecvenţă vocală.
Legăturile de transit cu repetoare terminale implică echiparea tuturor căilor cari pot participa la transit cu repetoare terminale şi cu atenuatoare terminale, suplementare, cari în mod normal sînt introduse în circuit (v, fig. II, poziţia b) şi cari se exclud la legătura de transit (v. fig. II, poziţia a). Aces- ^	^
te legături prezintă avantajul 1 ca asigură acelaşi echivalent de transmisiune pentru toate căile cari participă la legătura de transit (prin dimensionarea atenuatoarelor) şi că operaţiile sînt uşoare şi rapide. Se folosesc foarte frecvent pentru legături în joasă şi în înaltă frecvenţă
(cu curenţi purtători) pe două ^'^“p'entru'legătura directă; fire. La sistemele pe patru fire, A ,,2) repetoare terminale; At, At,) legătură de transit cu repetoare	atenuat0Qre	terminale,
terminale se face m principiu la
fel, dar se înlătură de la ambele linii cari se leagă între ele, sistemele diferenţiale, şi se introduc în schimb atenuatoare de valoare echivalentă.
4.	~ radioelectrică. Te/c. V. sub Legătură de telecomunicaţii.
5. ~ telefonica. Te/c. V. sub Legătură de telecomunicaţii.
6. ~ telegrafica. Te/c. V. sub Legătură de telecomunicaţii.
7.	Legătura chimică. 1. Chim.: Ansamblul posibilităţilor de legătură între atomii unei molecule.
8.	Legătură chimică. 2. Chim.: Forţele de interacţiune, de valenţă, între atomii cari constituie o moleculă sau asociaţii ale lor.
Natura legăturii chimice rezultă din structura electronică a atomului conform cu principiile Mecanicii cuantice. Calculul structurii moleculare pe baze de Mecanică cuantică poate fi efectuat prin diferite metode, cari, deoarece tratarea exactă a interacţiunilor în sisteme atomice e foarte complicată, sînt aproximative.
După natura energiei de interacţiune între atomii cari constituie molecula, se pot deosebi diferite tipuri de legături chimice:
Legătura ionică sau electrovalenţa e tipul de legătură caracterizat prin interacţiune de natură electrostatică între ionii cari constituie substanţa, ionii sînt rezultaţi din atomii elementelor prin transfer de electroni: atomii metalelor pierd electroni, rezultînd ioni pozitivi, iar atomii metaloizilor iau electroni, rezultînd ioni negativi. Tabloul l cuprinde cîteva energii de ionizare succesivă (multiplă) a unor atomi, exprimate în elec-tron-volţi.
Energiile de ionizare mari la o nouă ionizare (indicate în tablou) explică electrovalenţeie următoare: 1 pentru litiu şi sodiu, 2 pentru magneziu şi 3 pentru aluminiu.
în tabloul II sînt prezentate cîteva afinităţi de electroni ale unor atomi, exprimate în electron-volţi.
Legătură chimică
129
Legătură chimică
Se observă că stabilitatea ionilor pozitivi şi negativi corespunde cu atingerea unei configuraţii electronice complete, de tipul gazelor nobile.
Tabloul I
Tabloul
Li
Na
Be
Mg
Al
Numărul de electroni extraşi
13,5
5,37
5,1
9,5
7,6
6,95
47
15
18,75
154
80
28,3
216,5
109,9
122
154,7
Ionul
format
H"
Li"
Na"
Ne"
Be"
Mg"
0,747
0,54
0,74
-0,37
-0,6
-0,3
Ionul
format
N"
P"
O"
F“
cr
Br"
0,0
0,8
2,2
3,63
3,78
3,52
HW + -
2 ni Qi1
-=0,
în care H e operatorul energiei totale al lui HamiIton v. (sub Cuantică, Mecanica ~), h e constanta lui Plank, iar/ = Y —1.
în cazul mişcării unei particule de masă m într-un cîmp de forţe exterior, de potenţial	operatorul	lui	Hamiltone
H = V(xyK)-
fJL.
L d**
JL
ds*
d2
dz2
]
Valorile energiilor de formare a ionilor în soluţie apoasă prezintă a-ceecşi regularitate: se remarcă valori le limită-f-3 şi — 2pen-tru sarcina pozitivă, respectivsarcina negativătdin cauza hidrolizei.
Deoarece ionii pozitivi au mai multe posibilităţi’ de formare din atomul neutru (pierderea de electroni pînă la structura gazului nobil precedent în sistemul periodic, "pierderea de electroni pînă la atingerea nivelului complet sau pînă la atingerea unor anumite structuri stabile în soluţie apoasă) faţă de ionii negativi (cîştig de electroni pînă la structura gazului nobil următor), numărul de elemente electropozitive e mai mare decît al celor electronegative.
Ionii elementelor de tranziţie au configuraţii electronice incomplete. O caracteristică a acestor elemente e valenţa variabilă. în mod asemănător, ionii elementelor lantanide şi actinide prezinţă valenţe variabile. Electrovalenţa variabilă se ditoreşte intervenţiei în formarea ionului a ultimului nivel electronic (nivelul de valenţă) şi a penultimului nivel electronic.
Tipul cel mai simplu de legătură electrovalentă e prezentat de substanţe formate .din ioni pozitivi şi negativi proveniţi din metale alcaline (puternic electropozitive), respectiv din halogeni; de exemplu, fluorura de cesiu, simbolizată prin Cs+F". în general, noţiunea de moleculă, are, în acest caz, numai un caracter formal; substanţa solidă e formată prin repetarea ordonată a ionilor în reţeaua cristalină cu o cifră de coordinaţie mare. Substanţele cu legături electrovalente sînt solubile în lichidecu permitivitatea mare, dînd soluţii în cari curentul e propagat prin transport de ioni (la fel şi în topituri): electroliţi.
Caracteristica generală a legăturii ionice, afară de naturasa electrostatică, e absenţaorientării. Geometria aranjării ionilor în reţeaua cristalină e ordonată de mărimile relative ale ionilor.
Legătură eteropolară: Sin. Legătură ionică (v.).
Legătura covalentă sau covalenţc e legătura chimică formată prin punerea în comun a cîte unui electron între doi atomi, de acelaşi fel sau diferiţi. Fiecare pereche de electroni sau „dublet" corespunde unei covalenţe convenţionale, atomii putînd forma un anumit număr maxim de covalenţe. Simbolul covalenţei în formulele moleculare de structură corespunde unei linioare: de exemplu, legăturile C—H în molecula de H
metan H—C—H.
1
H
Energia de legătură covalentă e constituită dintr-o sumă de termeni, unii corespunzători interacţiunii electrostatice şi alţii, predominanţi, corespunzători energiei de schimb. Mecanica cuantică arată că proprietăţile unui sistem mecanic pot fi descrise printr-o funcţiune complexă 'F de coordonatele .particulelor şi detimp (funcţiunede undă) caresatisface ecuaţia lui Scht odinger dependentă de timp)
h ^
• (£ —F)^ = 0.
Stările staţionare de energie totală E, invariabilă, sînt caracterizate prin funcţiuni periodice de timp de forma
— 2. **
*F=4i (■x‘>J,>^) e h a căror amplitudine complexă 9 satisface ecuaţia lui Schrodinger independentă de timp (obţinută substituind soluţia periodică în prima ecuaţie):
<52^	8	n2m,
Qx2 + e)j2 + o)Z2 + h2
Ecuaţia lui Schrodinger nu are soluţii continue, finite şi univoce (în tot spaţiul variabilelor) decît pentru anumite valori En ale energiei E, numite valorile ei proprii, şi anume fiecărei valori E^Vi corespunde o funcţiune proprie, care reprezintă în fiecare punct din spaţiu amplitudinea undei asociate particulei. Produsul ţJ4* = |<};|2 al funcţiunii de undă prin conjugata ei măsoară, în fiecare moment şi în fiecare punct al spaţiului, probabilitatea ca particula săfie găsităîn punctul considerat. în acest sens, funcţiunea^ poate corespunde orbitei electronice în tratarea pe model Bohr a atomului şi, din această cauză, funcţiunea de undă a electronului e numită adeseori şi orbital. Orbitalul s corespunzător valorii /= 0, în care / e numărul cuantic azimutal are o simetrie sferică, iar orbitalul p corespunzător valorii /= 1, poate avea trei orientări perpendiculare în spaţiu, fixate de valori le m= — 1,0, +1. Starea p e deci „degenerată" şi poate fi reprezentată prin trei funcţiuni de undă ^
Tratarea în mecanica cuantică a legăturii covalenţe se poate face prin două metode: metoda perechilor de electroni (valenţa de spin) şi metoda orbitalilor moleculari. în prima metodă se presupune că, la formarea unei molecule, funcţiunea de undă rezultantă corespunde unei combinări lineare a produselor orbitalilor atomici separaţi. Pentru o moleculă biatomică X—Y cu doi electroni implicaţi în covalenţă, contribuţia orbitalilor la funcţiunea de undă ^ a moleculei e dată de:
4,+=4'x (1) 't'v P)++x P) M1)
(funcţiunea simetrică), sau de
4-='M1)'M2)-<px(2KyO),
(funcţiunea antisimetrică), în cari Ş‘ s'n_t orbitalii atomici ai electronilor (1) şi (2), după cum se găsesc în cîmpul atomului X, respectiv Y.
Întroducîndu-se funcţiunile propri
a ^cu j•= +*2") Şi P (cu s= ~~y) se
de spin electronice obţin patru funcţiuni
complete de spin:
spini paraleli spini antiparaleli spini paraleli Funcţiunile de spin
«(1) / a (1)
l P(1) P(1)
a(2)
(3(2)
a (2)
PP).
de spin simetrice sînt a(1)a(2); (3(1) (3(2) si a (1) (3(2) + a(2) (3(1), iar funcţiunea antisimetrică e oc(1)(3(2)~~ -«(2) (3(1).
Funcţiunea de undă completă a sistemului molecular se obţine prin combinarea celor două funcţiuni orbitale cu aceste patru funcţiuni de spin : rezultă opt funcţiuni, dar, ■— conform principiului excluziunii al lui Pauli, singurele funcţiuni posibile sînt formate din orbitali simetrici şi funcţiuni de spin anti-simetrice, sau din orbitali antisimetrici şi funcţiuni de spin
9
Legătură chimică
130
Legătură chimică
simetrice, — numărul de funcţiuni se reduce la patru combinaţii posibile, cari corespund la o stare cu spin total nul (singlet) şi la o stare cu spin total egal cu unitatea (triplet). Notînd cu V energiile de interacţiune electron-electron, electron-nucleu, nucleu-nucleu, energia totală de interacţiune, intro-ducînd probabilitatea |^|2 de a găsi electronul în volumul cU\ e:
E = $ V I <\> |3d»,
unde
^ = i2x (1) 4ţ (2) + <l$ (2)	(1) ± 2 +x( 1) <l>y (2) +X (2)	(1)
(prin ridicarea la pătrat a funcţiunilor orbitale simetrice şi antisimetrice).
Ecuaţia energiei e astfel de forma E=2C±2A, în care C reprezintă energia electrostatică de legătură, iar A, energia de schimb. Minimul energiei corespunde la orbitali simetrici şi la funcţiuni de spin antisimetrice şi asigură stabilitatea legăturici covalenţe.
în a doua metodă de tratare a legăturii covalenţe, orbitalul molecular e dat de funcţiunea de undă a unui electron care se mişcă în cîmpul electronilor şi nucleelor din sistemul molecular format şi e exprimat, în general, de produsul unor combinaţii lineare ale orbitalilor atomici. Pentru molecula X—Y, orbitalii moleculari ai celor doi electroni sînt:
*'t'x (1)+y (2) ?'x4»x (2)+y 'K 0)'
unde şi sînt orbitalii atomici, iar x şi y sînt coeficienţi cari determină contribuţia lor ia orbitalul molecular. Funcţiunea de undă pentru moleculă e:
=	(1) + J^Y(1)} {*• 4X (2)+J <jjy (1)} =
= *2'K0) +x(2)+J'2 M1) ^y(2) +
4-	xy {4»x(1) Ipy Q) 4-^X (2) +Y (1)}-Ultimul termen e de forma obţinută în prima teorie, dar primii doi termeni (termenii ionici) corespund stărilor ionice ale moleculei X"Y+ şi X+Y".
Electronul e definit prin numere cuantice. Pentru o moleculă biatomică apar un număr cuantic principal n şi un număr cuantic X care corespunde momentului cinetic în direcţia axei internucleare: dacă X = 0, 1, 2, ... stările moleculei sînt simbolizate prin or, re, &•••.
Simplificat, pentru molecula de hidrogen (H2), din cauza simetriei şi deoarece atomii au un singur orbital 1 s, se pot scrie doi orbitali moleculari:
orbital de legătură simbol: g1 s
orbital de antilegă- \	,
turâ	U = <MH:1s)_«MH:1s) “re^nde
simbol: o* 1s I	pingv.ru.
}^^H:1s)+^(H:1s)ţc°rn7undeatrac-
Pentru formarea unei legături stabile e necesar ca energia corespunzătoare atracţiunii să depăşească energia de respingere.
Molecula de azot, de exemplu, corespunde unei configuraţii cu o legătură triplă formată din şase electroni implicaţi într-o legătură a şi două legături n în plane perpendiculare (v. fig. /).
în cazul moleculei H—CI (acid clorhidric), orbitalii moleculari sînt dati de:
<J;=4(H:1 s) ±y^(Ci:3 p).
Cu cît y e mai diferit de unitate (y> 1), cu atît orbitalul e mai deformat şi legătura are un caracter mai polar, intermediar între electrovalenţă şi covalenţă, deoarece electronii de legătură sînt deplasaţi către atomul mai electronegativ (apare un moment de dipol).
Covalenţa variabilă se explică printr-o decuplare diferită a electronilor în starea reactivă a atomilor.
Criteriile de deosebire a celor două tipuri de legături descrise (ionică şi covalentă) sînt atît directe: orientarea legăturii specifică covalenţei, verificată prin unele proprietăţi ca susceptibilitatea magnetică, care e provocată de numărul de electroni nepereche şi deci cu valori mari corespunzătoare legăturii ionice; fotodisocierea, care produce atomi neutri dintre cari unu! e excitat în cazul covalenţei şi doi sînt excitaţi în cazul legăturii ionice, cît şi indirecte: valoarea unghiurilor de valenţă specifice covalenţelor, energia de reţea, distanţele interatomicesau ionice,structura cristalină. în general, substanţele cu legături covalenţe sînt izolatoare electrice bune, sînt solubile în solvenţi organici, au o temperatură de topire joasă.
O	caracteristică importantă a covalenţei, spre deosebire de electrovalenţă, eorientarea legăturii. Un exemplu îl reprezintă dirijarea valenţelor atomului de carbon: starea reactivă a atomilor de carbon e 1 s2 2S1 2 p3 cu patru electroni decuplaţi, deci tetracovalent. Starea fiecărui electron e descrisă nu printr-o funcţiune de undă proprie, ci printr-o combinaţie lineară a celor patru funcţiuni proprii ^	^	^	,	corespunzătoare
perturbaţiei atomilor vecini, şi care conduce la o distribuţie electronică cu un conţinut minim de energie, deci la legătura chimică cea mai stabilă; apar astfel patru legături identice, orientate către colţurile unui tetraedru (hibridizarea orbitalilor). Această hibridizare sp3 poate fi şi trigonală: 2s, 2p^ şi 2p^ formează trei orbitali hibrizi coplanari, la 120° unul faţă de altul şi al patrulea 2p^ e perpendicular pe planul definit de ceilalţi trei. Acest mod de hibridizare explică structura hidrocarburilor cu duble legături şi aromatice (v. fig. //).
/. Legăturile chimice în molecula de azot.
//. Hibridizarea orbitalilor atomului de carbon, a) sp§ (tetraedric). de exemplu la diamant, hidrocarburi saturate; b) sp2-f-p (trigonal), de exemplu la hidrocarburi cu duble legături (etilena), hidrocarburi aromatice (benzen), grafit; c) sp-fp2 (diagonal) , de exemplu la hidrocarburi cu triple legături (acetilena).
Hibridizarease poateextinde şi la alţi orbital i şi astfel se explică geometria (configuraţia) anumităacombinaţiilorcu legături cova-lente normale şi cu legături covalenţe coordinative (electronii de
Tabloul III. Configuraţia legăturilor covalenţe (normala şi coordinative)
Molecula (ionul complex)	Numărul de coor-di naţie	Hibridizare	Configuraţie	Unghiul dintre legături
ABa	2	sp P2	lineară — ortogonală	vO 00 O O 0 0
ab8	3 3	P3 sp2	piramidală triunghiulară	-
ab4	4	sp3 dsp2 d3s	tetraedrică pătratică tetraedrică	109°28' 90°
ab6	6	d8sp3	octaedrică	90°
Legătură chimică
131
Legătură chimica
legătură aparţin numai unui atom sau numai unui grup de atomi, numit adend sau ligand) (v. tabloul III).
Astfel se explică activitatea optică a combinaţiilor cu hibridizare sp2, d3s şi d2sp3 şi isomeria geometrică a celor cu hibridizare	dsp3 şi d2sp3 (v. Isomerie).
în	cazul dublelor legături	conjugate, ca în	butadienă,
problema legăturii chimice capătă aspecte deosebite (conjugare K—tx). Orbitalul molecular e format prin hibridizarea trigonală a orbitalilor, atomici: trei orbitali trigonali sînt co-planari şi formează legăturile „localizate", iar al patrulea orbital p e	perpendicular pe planul celorlalţi şi se întinde	formînd
un nor	continuu deasupra şi sub	nucleele atomilor	de	carbon.
Acest tip de orbital „nelocalizat“ e numit orbital tc (în acest caz e format din patru electroni): din cauza „nelocalizării‘\ energia moleculei e mai mică; deci molecula e mai stabilă.
Rezultă astfel o energie suplementară de legătură, numită energie de rezonanţa sau de conjugare, care stabilizează sistemul de duble legături conjugate: energia se calculează formal prin aplicarea regulilor de aditivitate (de la molecule mai simple), în comparaţie cu datele experimentale termochimice.
în benzen şi în celelalte hidrocarburi aromatice, electronii formează orbitali nelocalizaţi cari, stabiIizînd molecula, dau caracterul „aromatic" (stabilitate mare în reacţiile de adiţie la dubla legătură). Orbitalii localizaţi sînt coplanari, iar orbitalul p se întinde deasupra şi sub planul inelului de atomi al moleculei, formînd orbitalii iz (cu şase electroni în cazul benzenului). Din cauza delocalizării, distanţele interatomice sînt micşorate faţă de valorile obişnuite, iar diferenţa observată experimental poate constitui un criteriu al caracterului de legătură dublă. Se observă, în unele cazuri, o delocalizare şi la legătura C—H: electronii acestei legături pot fi conjugaţi cu un sistem de duble legături (hiperconjugare sau conjugare a—tu).
Legătură omeopolară: Sin. Legătură covalentă (v.).
Legătură hibridizată. V. sub Legătură covalentă.
Legătură coordinativă: Tip de legătură chimică covalentă între atomi metalici, ioni metalici sau atomi nemetalici cu molecule neutre, ioni simpli sau grupuri de atomi ionizate, în cari cei doi electroni ai covalenţei provin de la un singur component al legăturii.
Exemplu: coordinarea azotului prin electronii neparticipanţi din molecula de amoniac:
Unii complecşi (polinucleari) pot avea mai mulţi atom/ centrali; de exemplu:
H
H : N : + H+ Ch = H
H
H : N : H H
ci-
[HO
(ho
c°l,
\Co(NH3)4
3j
6+
Sarcina globală a ionului complex rezultă formal din suma sarcinilor ionilor din sfera de coordinaţie. Pot exista şi combinaţii coordinative neionizate; de exemplu, complexul intern (de primul ordin)
v /
Cu / \
-O	o— c=o
Legătura coordinativă nu se deosebeşte de legătura covalentă ca interpretare teoretică. Atomul sau ionul care primeşte perechile de electroni ai covalenţelor coordinative se numeşte generator de complex sau central, iar grupurile donoare de electroni se numesc adenzi sau liganzi. Totalitatea acestor grupuri în jurul atomului central constituie „sfera ^de coordi-naţie“ sau prima sferă a covalenţei coordinative. în general, ionii şi atomii centrali aparţin elementelor de tranziţie.
După numărul de atomi donori de electroni, liganzii pot fi monofuncţionali (monodentaţi) sau polifuncţionali (polidentaţi), cari formează legături chelatice cu cinci sau cu şase atomi legaţi într-un ciclu. De exemplu: liganzi monodentaţi (ne-chelatici): amoniacul (NH3) şi ionii F", CN-; liganzi bidentaţi (chelatici): etiiendiamina (NH2—CH2—CH2—NH2).
Liganzii pot participa şi la formarea „sferei de ionizaţie" a combinaţiei coordinative. Exemple:
[Co (NH3)5CI]2+ 2 CI"
[Co (NH3)4(NOa)2]+NO~-
0=0-
Caracteristicile legăturii coordinative sînt:
—	Numărul atomic efectiv al complexului, calculat din numărul de electroni ai ionului sau atomului central şi numărul perechilor de electroni date de liganzi. Acest număr e identic, în multe cazuri, cu numărul atomic al gazului nobil de la sfîrşitul perioadei respective. De exemplu, în ionul complex Co(NH3)|+
Zef=24~\-6x2=36= Z (kripton).
Diferenţa dintre Zef—Z arată instabilitatea combinaţiei complexe şi permite calculul numărului de magnetoni Bohr (v.) ai combinaţiei, prin regula
=	4-2) magnetoni Bohr.
—	Cifra de coordinaţie, dată de numărul de covalenţe coordinative. în general, cifra de coordinaţie are valorile 2,
4,	6 şi 8 şi e determinată de factori geometrici ca dimensiunile relative ale atomilor centrali şi ale liganzi lor (cari trebuie să permită o anumită aranjare) şi de structura electronică a atomului central.
în unele cazuri, formarea complexului asigură stabilitatea unor valenţe anormale ale ionului central.
Studiul structurii combinaţiilor coordinative, pentru caracterizarea lor, se face pe baza spectrelor de absorpţie (infra-roşu, vizibil, ultraviolet), prin determinări ce structuri cu radiaţie X, de momente de dipol, de conductibilitate electrică a soluţiilor, de proprietăţi magnetice.
Legătură de hidrogen sau punte de hidrogen: Legătură chimică între doi atomi (în general atomi de fluor, oxigen, azot şi sulf) cari aparţin unei aceleiaşi molecule sau unor molecule diferite, prin intermediul unui atom de hidrogen; deci, remarcăm că legătura de hidrogen poate lega, sau asocia, molecule diferite. Alcoolii sînt asociaţi prin legături de hidrogen de forma:
R R	R
\
OH-
\
\
-H • • «C—H •«
unde R e radicalul organic, în mod asemănător apei; un alt tip de asociaţie prin legăturile hidrogen e prezentat de acizii organici
O.., .H— O R—XC— R X0—
sau de amide
R
O...H-N/
R—C*	S'C—R
V-H..-C/
RX
Această legătură de hidrogen prezintă o importanţă deosebită în structura secundară a proteinelor şi în fenomenele lor de denaturare,
9*
Legătură reticulară
132
Legături
Legătura intramoleculară de hidrogen (de tip chelatic) se poate exemplifica prin o-nitrofenoli
H	O
HC''C%C/// H\
II I HC\/C\ /
H	N..
O
O
Unele combinaţii moleculare îşi datoresc existenţa legăturilor de hidrogen. Formarea de aducţi de uree şi de tiouree se datoreşte posibilităţilor multiple de legături de hidrogen în cristalele respective, formînd canale în cari sînt incluse hidrocarburi cu anumite dimensiuni; formarea clatraţilor, ca hid,raţii gazelor, se datoreşte legăturilor de hidrogen ale apei, cari permit apariţia unor goluri în reţeaua cristalină în care sînt. incluse moleculele de gaze.
Legătura.de hidrogen e de natură electrostatică şi o tratare teoretică satisfăcătoare se poate face pe baza interacţiunii dipol-dipol; din această cauză, formarea legăturii de hidrogen impune atomi cu o electronegativitate mare.
Energia legăturii de hidrogen e relativ mică (2**-8 kcal/mol) faţă de energiile de legătură obişnuite (50* * * 150 kcal/mol), ceea ce explică ruperea uşoară a acestei legături, în special la ridicarea temperaturii.
Considerarea legăturii de hidrogen ca o legătură chimică e admisibilă deoarece prezenţa ei modifică numeroase proprietăţi fizice şi chimice ale substanţelor; în special, se remarcă micşorarea distanţei dintre atomii extremi faţă de valorile normale, şi o deplasare a benzilor caracteristice de absorpţie în domeniul infraroşu ale legăturii atom-H (ceea ce nu se observă la interacţiunile moleculare van der Waals).
Substanţele asociate prin legături de hidrogen prezintă permitivităţi mari, temperaturi de fierbere înalte şi anomalii de viscozitate şi densitate.
Legătură chelatică:	Tip de legătură chimică, covalentă
coordinativă sau de hidrogen intramoleculară, caracterizată prin formarea unui ciclu de cinci sau de şase atomi.
î. ~ reticularâ. Chim., Mineral.: Legătură ionică (v. sub Legătură chimică) între ionii de la nodurile unei reţele cristaline (v. şî sub Cristalină, reţea ^).
2.	Legătură electrica. 1. Elt.: Legătură conductivă fixă şi de durată, stabilită între două elemente de circuit. Legătura electrică poate fi nedemontabilâ, realizată prin lipire, sudare, înnodare, presare, demontabilâ, realizată cu ajutorul unor piese intermediare (eclise, cleme) şi amovibila, realizată prin fişe şi prize.
Suprafeţele de contact ale unei legături electrice trebuie
prealabil pregătite pentru ca rezistenţa de trecere să fie cît mai redusă şi să se menţină astfel în timp. între elementele de circuit pot fi realizate contacte de durată şi prin alte moduri decît prin legături electrice (v. Contact 6) cari nu mai sînt fixe, ci mobile, ca de exemplu prin contacte alunecătoare, de rostogolire, etc. Sin. Conexiune electrică.
3.	Legătură electrica. 2. E/t.; Sin. Branşament electric (v. sub Branşament).
4.	Legătură electrica. 3.E/t.: Mod de conectare a două sau
a mai multor elemente de circuit, spre a se realiza o anumită repartiţie de curenţi sau de tensiuni, sau a două ori a mai multor surse de energie electrică, spre a se realiza o anumită compunere a tensiunilor lor electromotoare. V. şi Circuit electric 1; Capacitate echivalentă 1; Inductivitate echivalentă 1; Rezistenţă echivalentă 1.	’	,
în particular se deosebesc:
Legătură în serie, caracterizată în regim cuasi-staţionar prin faptul ca toate elementele de circuit (sau sursele de energie) sînt străbătute de acelaşi curent, iar tensiunile la bornele elementelor se adună. în acest caz impedanţele elementelor	componente pot fi înlocuite	printr-o	impedanţă
echivalentă egală, în complex, cu	suma	lor: Z=Z1-f Z2-f	•••-j-Z	.
Legătură în paralel, caracterizată, în regim cuasi-staţionar, prin faptul că tensiunea la bornele elementelor de circuit în paralel e aceeaşi, iar curenţii diferitelor elemente se adună. în acest caz, impedanţele elementelor în paralel pot fi înlocuite printr-o impedanţă echivalentă, a cărei valoare reciprocă, în complex, e egală cu suma reciprocelor impedan-ţelor componente:
_1____1_ _1_	(	1
Z Z! Z o	n	z
1	n
Legătura serie-paralel, caracterizată prin elemente în serie legate cu elemente în paralel.
în circuitele polifazate şe deosebesc legături în stea, în poligon, în triunghi şi în zig-zag. V. sub Conexiune, mod de — .
5.	Legătură electrica. 4. Elt.: Piesa conductoare sau ansamblul de conductoare care realizează o anumită legătură electrică (v. şî Conexiune, fir de ~). Var. Legătură.
Exemplu: Piesa de conectare a elementelor unei baterii de pile sau de acumulatoare electrice, de plumb turnat sau de	fontă, de
benzi laminate,	de plumb,
de cupru, etc.; e înşurubată sau sudată pe	polii ele-
mentelor (v. fig.).
6.	~ de joantâ. C. f.
V. Conexiune la joante.
7.	Legătură mecanica.
Tehn. V. Legătură 1, şi Legături.
8.	Legaturi. Mec.; Condiţiile geometrice cari restrîng posibilităţile de mişcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale (corp solid, lichid, gazos, etc.).
Pentru studiul echilibrului sau al mişcării punctului material, al corpului solid sau al sistemului de corpuri, se foloseşte axioma liberării (axioma legăturilor), în baza căreia se înlătură legăturile şi se înlocuiesc fie cu o forţă de legătură, în cazul punctului material., fie cu forţe de legătură şi cupluri de legătură, în cazul corpurilor solide. Aceste forţe şi cupluri sînt determinate prin condiţia de a constrînge punctul material sau corpul solid să respecte legăturile.
Un punct material supus la legături (punct legat) e constrîns să rămînă pe o suprafaţă, pe o curbă sau într-un punct dat, avînd două, unu sau zero grade de libertate. Legăturile posibile ale punctului material sînt rezemarea şi prinderea cu fire.
în cazul unui sistem de n puncte materiale, o legătură poate fi interioară sau exterioară sistemului, după cum ambele puncte între cari se exercită, sau numai unul dintre ele, fac parte din sistemul considerat. Legăturile acestui sistem se pot exprima prin relaţii scalare între componentele vectorilor de poziţie ai punctelor sistemului, derivatele întîi şi a doua ale acestora, şi timp; dacă există m astfel de relaţii independente, sistemul de puncte materiale are 3 n — mgrd.de de libertate. Cea mai generală expreiie matematică a legăturilor la cari poate fi supus acest sistem dinamic e dată prin numărul 3 n de relaţii de forma:
(1)	/,.(*••	y-t’Kv	x	/	■	jj	■	Zj* xi ■ ij ■ Zj’ 0=°
(r — 1, 2, • • • ,m),
Legaturi pentru conectarea elementelor bateriilor de acumulatoare. a) de plumb, turnata, pentru îmbinări sudate; b) de cupru, plumbuită, cu capetele de plumb turnat; 1) bandă de cupru ; 2) cap de plumb.
Legături
133
Legături
în cari x., y.,	(*=1 - 2,•••,#) sînt coordonatele de poziţie ale
punctului A. al sistemului, x., y-, ^ şi x., y., sînt componentele vitezei, respectiv ale acceleraţiei acestui punct, iar t e timpul.
în cazul legăturilor fără frecare, admis în general în Mecanica analitică, expresia (1) nu conţine componentele acceleraţiilor, astfel încît relaţiile de legătură au forma generală:
(2)	fr{x, y. z- *. y. i 0=°	0 = 1'
şi sînt în număr de	n.
Legăturile posibile ale corpului rigid sînt rezemarea, prinderea cu fire, articulaţia şi încastrarea. — Reazemul simplu suprimă corpului solid un grad de libertate, deci în baza axiomei legăturilor poate fi înlocuit cu o reacţiune normală pe linia sau pe suprafaţa comună de contact, singura necunoscută a re-acţiunii fiind valoarea (scalarul) ei. — Legătura cu fir se înlocuieşte cu o tensiune introdusă în urma unei presupuse tăieri a firului. — Articulaţia poate fi sferică, cînd solidul are un punct al său într-un punct fix din spaţiu, sau cilindrică, cînd solidul e acţionat de un sistem de forţe plane şi are imobilizat un punct din planul forţelor. Articulaţia sferică suprimă solidului rigid trei grade de libertate putînd fi înlocuită cu o reacţiune de mărime şi direcţie necunoscute. Articulaţia cilindrică suprimă solidului rigid două grade de libertate şi poate fi înlocuită cu o reacţiune al cărei suport se găseşte în planul forţelor, avînd direcţia şi mărimea necunoscute. — Încastrarea corpului solid suprimă toate gradele lui de libertate, deci poate fi înlocuită cu o reacţiune şi un moment, ambele necunoscute.
Solidul care are două puncte Ot şi02, imobilizate prin două articulaţii sferice, are fixă axa OjOg; axa fixă poate fi înlocuită prin două reacţiuni, acţionînd respectiv în punctele şi 02, cari sînt static nedeterminate, avînd nedeterminate proiecţiile lor după direcţia axei O^.
După modul de realizare a legăturilor punctului material, astfel încît acesta are sau nu posibilitatea de a părăsi legătura, se deosebesc legături unilaterale şi bilaterale. Acest criteriu de clasificare a legăturilor dă matematic corelaţia dintre mişcarea punctului material şi forma caracteristică a constrîn-gerii acestuia, exprimată printr-o egalitate sau printr-o inegalitate, după cum legătura e bilaterală sau unilaterală.
Legăturile unilaterale sînt acele legături ale punctului material, pe cari acesta le poate părăsi în anumite condiţii. O legătură unilaterală se exprimă printr-o inegalitate de forma:
(3)	/(*, y. z, y, k< ^X0.
în care x, y, z coordonatele punctului material, x, y, z sînt componentele vitezei acestuia şi t e timpul.
Prezenţa explicită a timpului corespunde cazurilor în cari legătura variază după o lege dată, independentă de forţele cari acţionează asupra punctului material.
Un punct material legat la extremitatea unui fir flexibil şi inextensibil de lungime /, constituind un pendul simplu suspendat în O, se poate mişca pe suprafaţa sferei, dar o şi poate părăsi, pătrunzînd în interiorul ei; în acest caz, punctul are o legătură unilaterală, exprimată de inegalitatea:
(4)	*2 + j2 + s2</2.
Legăturile bilaterale sînt legăturile punctului material pe cari acesta nu le poaţe părăsi în nici un fel, oricari ar fi forţele cari acţionează efectiv asupra lui. O legătură bilaterală se exprimă printr-o egalitate de forma:
(5)	f(*,y, z, y. z. 0=°.-
între aceleaşi mărimi ca şi în cazul legăturilor unilaterale.
U,i punct material fixat Ia extremitatea unei bare de lungime /, care se poate roti oricum în jurul celeilalte extremităţi O a ei, se poate mişca pe suprafaţa sferei cu centrul în O şi raza /, dar nu poate părăsi această suprafaţă; punctul are o legătură bilaterală exprimată prin ecuaţia:
(6)	x2 + j2 + ^2 = /2.
După cum forma legăturii variază sau nu variază cu timpul, adică după apariţia în mod explicit sau nu a parametrului timp t în expresia legăturilor, se deosebesc legături scleronome şi reonome.
Legăturile scleronome sînt legături invariabile în timp, în a căror expresie matematică nu apare explicit timpul.
Legăturile reonome sînt legături caracterizate prin forma lor variabilă în timp, după o lege independentă de forţele cari acţionează asupra punctului material considerat, astfel încît timpul t apare explicit (de ex. expresiile 3 şi 5) în expresia matematică a acestor legături. —
După existenţa, în relaţiile matematice ale legăturilor, a componentelor vitezei sau a acceleraţiei, se deosebesc legături olonome şi neolonome.
Legăturile olonome sînt legături cari au o expresie analitică întreagă, adică o expresie care nu conţine componentele vitezelor sau ale acceleraţiilor. Legăturile olonome bilaterale se întîlnesc curent în practică şi se exprimă prin relaţii de forma:
(7)	' /(*. y. z>
sau
(8)	f{*,y,z)=o.
în primul caz, legătura e reonomă şi exprimă obligaţia punctului material de a rămîne în permanenţă pe o suprafaţă mobilă sau deformabilă, dupăolege independentă de forţele cari acţionează asupra punctului material; în al doilea caz (v. 8), legătura e scieronomă şi exprimă obligaţia punctului material de a rămîne pe o suprafaţă fixă.
O	relaţie olonomă în spaţiul euclidian îşi păstrează caracterul în urma transformării în spaţiul lagrangian.
Legăturile neolonome sînt legături cari conţin în ecuaţia lor şi componentele vitezelor sau ale acceleraţiilor (expresiile
3	sau 4). Acestea pot fi clasificate în două cL.se:
Legaturi neolonome de speţa întîi, de forma
(9)	fr(xr Jr	ii" ')=a
(r= 1, 2,•••/«?)	(/= 1, 2, •••,«)
şi legături neolonome de speţa a doua, de forma
(10)	*/■•>/•*>■ *)’y'r Zr /)=0 (*■=1,2,...,/») (/ = 1, 2,-. •,/*)•
Legăturile neolonome de speţa întîi, în cazul în care componentele vitezelor figurează linear şi omogen, pot lua şi forma
A dx. + B dy- + C dr- + D d/ = 0, h-|\	ri i	1	1	r
(r=1, 2,..., m),	(1	=	1,2,...,»).
Relaţiile de mai sus sînt stabilite în spaţiul euclidian Ez al variabilelor (x., y., £.). Aceste relaţii pot fi transformate în mod biunivoc'în spaţiul figurativ R^ (qlt	sub °
formă de genul sistemului
(12) “fia 1. <?2. ••••V t) df, + *r(fi, ţ?2.•••.?„. 0d/ = 0,
în care funcţiunile ar , bf de qn şi t sînt continue ş[ derivabile, determinantul lor fiind diferit de zero.
Aceste ecuaţii diferenţiale în număr de m constituie un sistem de forme ale lui Pfaff. —
Legături speciale
134
Legendre, metoda lui —
Se mai deosebesc tipurile de legături descrise mai jos:
legăturile ideale sînt legături ireale, în cari nu apare frecare, curba sau suprafaţa de contact considerîndu-se perfect lucie, în acest caz, forţa de legătură e normală pe linia sau pe suprafaţa comună de contact. Sin. Legături fără frecări, Legături lucii.
Legăturile simultane sînt legături în acelaşi timp ale punctului material sau ale corpului, cari impun acestuia mai multe constrîngeri de mişcare.
Legăturile de interacţiune sînt forţele interioare cari se stabilesc în interiorul unui sistem de puncte materiale, între punctele lui, în virtutea principiului acţiunii şi reacţiunii, cînd forţele exterioare acţionează asupra tuturor punctelor acestuia. Dacă sistemul de puncte materiale e supus numai unor forţe interioare, el se numeşte sistem izolat.
Forţele interioare au caracterul de forţe efective şi caracterul de forţe de reacţiune, în sensul legăturilor exterioare aplicate punctelor materiale, prin constrîngerea care li s-ar imprima de a se mişca numai într-un anumit fel. Spre deosebire de forţele de reacţiune datorite legăturilor exterioare, cărora le corespunde un lucru mecanic nul (dacă nu există lucru mecanic), forţele interioare sau legăturile de interacţiune efectuează lucru mecanic.
Legăturile de interacţiune pot fi reprezentate prin forţe de interacţiune interioare unui sistem de puncte materiale, cari, în fond, sînt forţe newtoniene, ca: forţele de coeziune, forţele intramoleculare sau intraatomice, etc.
1.	Legaturi speciale. Expl. petr. V. Racorduri speciale, sub Racord 3.
2.	Lege, pl. legi. Gen.: Expresie a legăturii generale, esenţiale şi necesare dintre complexele de evenimente din natură şi societate.
Legile din ştiinţele naturii oglindesc legături între complexele de evenimente obiective din natură; legile economiei politice oglindesc legături cari stau la baza proceselor economice, etc.
Anumite legi exprimă relaţii între evenimente discrete. De exemplu, legea teoriei relativităţii generale, conform căreia intervalul de univers (v. sub Univers 2) e o formă pătratică de diferenţialele coordonatelor şi avînd indicele de inerţie egal cu 1, e formulată ca relaţie între numai două evenimente. Alte legi sînt formulate ca relaţii între complexele de evenimente de stare simultane, cari, formează stările sistemelor materiale. De exemplu, legea de conservare a energiei unui sistem fizic izolat e formulată ca relaţie între diferitele stări ale sistemului, cu ajutorul mărimii care se numeşte energie şi despre care legea afirmă că are aceeaşi valoare în diferitele stări. Alte legi sînt formulate ca relaţii privitoare la complexe de evenimente cari constituie fenomene. O astfel de lege e, de exemplu, principiul minimei acţiuni din Mecanică. — în ştiinţele exacte, legile se formulează ca relaţii între mărimile cu ajutorul cărora se descriu complexele de evenimente cari intervin în ele.
Legile unei anumite ramuri a ştiinţei cari nu conţin constante de material se numesc legi generale (de ex. legea fundamentală a dinamicii F = ma). Legile cari conţin constante de material se numesc legi de material (de ex. legea frecării
Ff=pN)-
Legile unei ştiinţe în cari intervin numai proprietăţi şi relaţii definite pentru orice ramură a ei se aplică tuturor acestor ramuri, adică sînt legi nespecifice; cele în cari intervin mărimi sau proprietăţi caracteristice numai unei anumite ramuri a ştiinţei se pot apjica excluziv acelei ramuri, adică sînt legi specifice acesteia. în Fizică, primele legi se numesc adeseori principii (de ex. principiul conservării energiei, principiul relativităţii), iar ultimele se numesc legi în sens restrîns (de ex. legea gravitaţiei universale, specifică Mecanicii; legea inducţiei electromagnetice, specifică Electromagnetismului).
în Fizică se obişnuieşte ca numai expresiile celor mai generale legături (de ex. legea gravitaţiei universale) să se
numească legi; expresiile legăturilor cari rezultă din acestea prin analiză logică (de ex. căderea unui corp la suprafaţa pămîntului) se numesc teoreme (v.). Pe măsură ce înaintează ştiinţa, se descoperă însă adeseori legi din ce în ce mai generale, faţă de cari vechile „legi" reprezintă simple teoreme. „Legea" lui Coulomb, de exemplu, care reprezenta cea mai generală legătură referitoare la cîmpurile electrice cunoscută în timpul descoperirii ei, e astăzi o simplă teoremă, care rezultă din legile fluxului electric şi inducţiei electromagnetice.
Legăturile exprimate în legi sînt necesare, în sensul că ele există oricînd şi oriunde se repetă condiţiile la cari se referă.
Spre deosebire de legile juridice, cari sînt măsuri normative, legile ştiinţelor naturii şi societăţii au un caracter pur constativ ; ele sînt obiective, în sensul că sînt independente de conştiinţa subiectelor cunoscătoare, cari nu le pot crea, transforma sau suprima; cunoaşterea^nu face decît să reflecte legile.
Pe măsură ce înaintează ştiinţa, se constată că unele legi reflectă numai cu o anumită aproximaţie legăturile dintre fenomene—şi se descoperă forme din ce în ce mai precise ale lor. Astfel, de exemplu, legea gravitaţiei universale, enunţată de Newton, valabilă numai într-o primă (şi foarte bună) aproximaţie, e exprimată, împreună cu legea inerţiei, mai cuprinzător şi mai precis, în teoria relativităţii generale (v.).
Legile se descoperă pe baza experienţei şi anume mai uşor în ştiinţele naturii; ele se verifică prin practică.
Există fenomene din domenii de cercetare diferite, ale căror legi se pot exprima prin relaţii de aceeaşi formă; numai semnificaţiile variabilelor şi ale constantelor cari intervin în ele diferă de la un domeniu la altul. Pe forma identică a relaţiilor cari exprimă anumite legi fizice (isomorfismul l£giior) se bazează, de exemplu, teoria modelelor (v. Similitudine fizică) şi metoda analogiilor din diferitele domenii ale Fizicii.
Un fenomen concret dintr-un sistem material nu poate fi dedus excluziv din legile referitoare la el; în acest scop, trebuie cunoscute şi starea iniţială a sistemului material, sau starea frontierei acestuia, sau atît starea lui iniţială, cît şi evenimentele din mulţimea ordonată în timp a stărilor subsecvente ale frontierei lui pînă la sfîrşitul fenomenului, — elemente cari determină univoc fenomenul implicat de legi. De exemplu, pentru a predetermina univoc mişcarea unui mic corp de masă dată, într-un cîmp de gravitaţie dat, trebuie să se cunoască, afară de legile mişcării şi gravitaţiei universale, şi poziţia şi viteza iniţială a micului corp.
Ansamblul legilor permite să se determine stările viitoare şi stările trecute ale sistemelor materiale izolate, în funcţiune de starea lor într-un moment dat, adică ele p-ermit ca, în funcţiune de această stare, să se prevadă evoluţia viitoare şi să se reconstituie evoluţia trecută a acestor sisteme. Astfel, oamenii pot folosi legile naturii pentru dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii; ei pot folosi legile sociale pentru a face să acţioneze anumite procese sociale în interesul societăţii.
3.	Legenda,, pl. legende. 1. Artă; Inscripţie explicativă care se găseşte sub sau pe o gravură, un desen, o pictură, etc. în unele picturi, legendele sînt scrise, fie pe banderole speciale, numite filactere, pe cari le desfăşoară personajele reprezentate în tabou, fie direct peste pictură, de obicei în partea de jos.
4.	Legenda. 2. Gen., Tehn.: Tabelă cu explicaţii pentru a uşura înţelegerea semnelor convenţionale sau a culorilor întrebuinţate într-o hartă, într-un plan, într-o diagramă, etc.
5.	Legendâ.3: Totalitatea literelor şi cifrelor cari figurează pe cele două feţe ale unei medalii sau monete şi, uneori, şi pe muchia acestora.
6.	Legendre, metoda lui Geod.: Metodă de rezolvare a triunghiurilor geodezice cu laturi relativ mici, prin micşorarea unghiurilor triunghiului sferic respectiv, cu părţi ale excesului sferic sau sferoidic, după caz, părţi cari se calculează prin aplicarea teoremei lui Legendre.
Legendre, polinoamele lui ~
135
Legumicultură
Triunghiurile geodezice apar pe elipsoidul de referinţă ca triunghiuri elipsoidice, greu de rezolvat. Se demonstrează că pentru triunghiurile relativ „mici", lungimile laturilor unui triunghi geodezic de pe elipsoidul de referinţă (liniile geodezice) sînt egale, cu mici diferenţe, tolerabile, cu lungimile laturilor corespunzătoare ale unui triunghi geodezic corespunzător, aflat pe o sferă de rază medie, corespunzătoare latitudinii medii a vîrfurilor triunghiului. Astfel, triunghiul elipsoidic este redus la un triunghi sferic corespunzător, căruia i se aplică micşorarea unghiurilor cu părţi ale excesului sferic sau sferoidic şi astfel se transformă dintr-un triunghi sferic într-un triunghi plan, cu laturile egale cu acelea ale triunghiului sferic corespunzător, şi care este mult mai uşor de rezolvat.
1.	Legendre, polinoamele lui Mat V. sub Polinom.
2.	Legendre, principiul Iui Geod.: Sin. Metoda celor mai mici pătrate (v. Pătrate, metoda celor mai mici ~).
3.	Legendre, teorema lui Geom., Geod.: Teoremă cu ajutorul căreia se determină părţile excesului sferic cari revin fiecărui unghi al unui triunghi. V. sub Exces.
4.	Leghe, pl. leghe. /Vis.: Unitate de măsură a lungimii, folosită în special pentru itinerare. Leghea kilometrică modernă se consideră de 4 km. Leghea terestră comună are 4,444 km, iar leghea marină, 5,555 km sau 3 mile marine de cîte 1852 m. Pentru diverse ţinuturi şi ţări, leghea reprezintă o unitate de lungime care variază, după ţinuturi, între 3 şi 7,5 km. (Nu se mai foloseşte în prezent.)
5.	Leghorn. Zoot.; Rasă de găini din grupa raselor uşoare, răspîndită peste tot globul. E caracterizată prin capul de mărime mijlocie cu ciocul galben, creasta mare (crestată adînc), urechile mici şi albe, gîtul puternic lung şi încovoiat, pieptul larg şi rotund, spinarea lungă, coada bine dezvoltată (în formă de evantai), picioarele galbene. Culoarea penajului e în general albă, dar există şi varietăţi de culoare neagră, potîrnichie sau cu pene cu desen barat. Greutatea medie a cocoşului e de 2,5 kg, iar a găinii, de 2 kg.
E o rasă precoce, foarte bună producătoare de ouă; dă pe an 170---200 de ouă, de culoare albă, cu greutatea medie de 50*“60 g. Producţia de ouă se menţine ridicată, dacă păsările sînt întreţinute în condiţii bune şi în adăposturi călduroase şi lipsite de umezeală.
6.	Leguma, pl. legume. 1. Bot.: Sin. Păstaie (v.).
7.	Leguma. 2. Bot, Agr.: Plantă alimentară, cultivată în răsadniţe, în sere, în grădini sau în cîmp. Părţile comestibile ale legumelor conţin, în stare proaspătă, 75---95% apă şi 25-*-5% substanţă uscată, valoarea lor nutritivă consistînd în conţinutul lor mare în vitamine şi în săruri minerale, iar la unele (de ex.: ceapa, usturoiul, hreanul, etc.), în conţinutul de fitoncide (v.). în timpul perioadei de vegetaţie, legumele, ca şi celelalte plante, trec prin stadiul de iarovizare şi apoi prin cel de lumină. La legumele cu cerinţe mici faţă de căldură, stadiul de iarovizare durează 20---30 de zile, la temperatura de 3-*-5°, iar la legumele cari au nevoie de multă căldură, acest stadiu are o durată de numai 3 * * *5 zi le, la temperatura de 20---250. Creşterea şi dezvoltarea legumelor pot fi reglate prin procedee agrotehnice: suprimarea unor părţi vegetale; favorizarea formării de rădăcini adventive, prin muşuroirea plantelor; etc. Legumele se înmulţesc fie prin seminţe, fie pe cale vegetativă: prin bulbi, rizomi, tubercule, drajoni, butaşi, marcote şi prin împărţirea tufei.
Din punctul de vedere botanic, principalele legume fac parte din familiile: Umbelliferae, Leguminosae, Cucurbitaceae, Cruci-ferae, Liliaceae, Solanaceae, Compositae. După durata vieţii, se deosebesc: legume anuale (de ex.: pătlăgele roşii, pătlăgele vinete, ardei, castraveţi, dovlecei, bame, fasole, mazăre, etc.); legume bianuale (de ex.: morcov, varză, gulie, pătrunjel); legume perene (de ex.: sparanghel, revent, anghinară, hrean). Ceapa e atît bianuală cît şi trianuală. La legume sînt comestibile: frunzele (de ex.: la spanac, salată verde, lobodă, etc.); peţiolul
(de ex. la revent); tulpinile îngroşate (de ex. la gulie); rădăcinile (de ex.: la morcov, ţelină, ridichi, etc.); rizomii (de ex. la hrean); fructele (de ex.: la pătlăgele roşii, fasole, ardei, castraveţi); bulbii (de ex.: la ceapă, usturoi, etc.); mugurele terminal dezvoltat (de ex. la diferitele specii de varză); inflorescenţa (de ex.: la conopidă, anghinară); lăstarii etiolaţi (de ex. la sparanghel). Clasificate după criterii agrotehnice, se deosebesc: verze (de ex.: varza, gulia, conopida); rădăcinoase (de ex.: morcovul, ridichea, pătrunjelul); tuberculifere (de ex.cartoful); bulbifere (de ex.: ceapa, usturoiul, prazul); verdeţuri (de ex.: salata verde, spanacul, etc.); bostănoase (de ex.: pepenele, dovleacul, dovlecelul, castravetele); solanacee (de ex.: pătlăgelele roşii, pătlăgelele vinete, ardeiul); păstăioase (de ex.: fasolea, mazărea, lintea, bamele, etc.); ciuperci comestibile; etc.
Legumele se consumă în stare proaspătă (ca atare sau sub formă de sucuri) şi în stare conservată.
8.	Legumelinâ. Chim. biol.: Sin.. Legumină (v.).
9.	Legumicultura. Agr.: Ramură a Fitotehniei, care se ocupă cu studiul şi cu tehnica culturii legumelor, plante folosite în alimentaţie. Cultura legumelor dă, la unitatea de suprafaţă, producţii mai mari decît cultura cejorlalte plante, dar necesită un număr de zile-muncă mai mare. în cultura legumelor se practică şi cultura asociată sau cultura succesivă, pe acelaşi teren şi în acelaşi an, a două sau chiar a trei specii de legume.
Factorii naturali cari influenţează creşterea şi dezvoltarea legumelor sînt: temperatura, lumina, aerul, apa şi solul.
Din punctul de vedere al cerinţelor faţă de căldură, se deosebesc: legume puţin pretenţioase (varza, morcovul, ceapa, spanacul), cari încolţesc la temperatura de 3*• *4°, şi legume pretenţioase (castravetele, pătlăgeaua vînătă, pepenele, etc.), cari încolţesc la temperatura de 10* * * 12°. Legumele cultivate în cîmp pot fi ferite de influenţa temperaturilor prea joase prin plantaţii de protecţie, prin mulcire, prin producerea de fum, prin încălzirea artificială a terenului.
Din punctul de vedere al luminii, există legume de zi lunga şi legume de zi scurtă. Există de asemenea şi specii (de ex. salata verde) indiferente faţă de lungimea zilei şi de intensitatea luminii, iar altele (de ex. sparanghelul), cari trebuie să crească lipsite de lumină. La cultura în cîmp, lumina poate fi dirijată prin alegerea terenurilor de cultură cu o anumită expoziţie şi înclinaţie şi prin lucrări agrotehnice (orientarea rîndurilor la semănat, desimea plantelor la unitatea de suprafaţă, rărit, plivjt, etc.).
în ce priveşte aerul, regimul aerului din cîmp poate fi influenţat prin lucrări agrotehnice şi prin plantaţii de protecţie contra vîntului.
în privinţa apei, cerinţele legumelor sînt mai mari decît ale celorlalte plante cultivate, în special în epoca formării organelor comestibile. Lipsa de apă e remediată prin irigaţie. Terenurile cu umiditate mare trebuie drenate, deoarece excesul de apă stînjeneşte creşterea şi dezvoltarea legumelor.
Solurile cele mai potrivite pentru cultura legumelor sînt cele aluvionare şi cernoziomurile. Legumele pot fi cultivate însă şi fără sol, în soluţii nutritive, pe medii inerte (v. Hidroponie). Terenurile cele mai potrivite pentru cultura legumelor sînt terenurile din luncile apelor, ferite de inundaţii.
Cultura raţională a legumelor se asigură prin asolamente legumicole, cari diferă după zone (de stepă, de silvostepă, de deal, etc.) şi pot fi de 5—10 ani, cu sau fără sole înierbate, cu sau fără sole de cereale ori de plante de nutreţ anuale, cu sau fără irigaţie. Dintre îngrăşămintele organice se aplică mai ales băligarul (sau, în lipsă, îngrăşăminte verzi) în cantitate de 30 000---80 000 kg/ha, dat o dată la 3***4 ani şi, în cantităţi mai mici, mraniţa şi compostul. îngrăşămintele minerale aplicate de obicei sînt azotatul de amoniu (100--*200 kg/ha), necesar legumelor foioase; superfosfatul (200---500 kg/ha), necesar legumelor producătoare de fructe pentru consum sau de seminţe şi sarea potasică (150---250 kg/ha), necesară legumelor rădă-
Legumină
136
Lehnerit
„cinoase. în-perioada de vegetaţie se aplică suplementar/numai îngrăşăminte minerale. Amendamentele se administrează pe .soluri acide, sub forma de oxid de calciu (1500---2000 kg/ha) sau de carbonat de calciu (2000*• *4000 kg/ha).
Terenul pentru semănatul sau plantatul legumelor se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamnă, la 20--30 cm, care primăvara se lucrează cu grapa şi, în cazul cînd terenul e bătătorit, şî cu cultivatorul. Pentru legumele semănate toamna, arătura adîncă trebuie să fie urmată de o lucrare cu grapa şi, la nevoie, de o arătură de însămînţare la adîncimea de 15”* 18 cm. în vederea irigării, terenul se amenajează în straturi ridicate, în straturi adîncite sau în biloane.
Seminţele se pregătesc înainte de semănat prin: sortare, dezinfectare, umectare, stimulare sau iarovizare (v.). Semănatul direct în cîmp se face în rînduri, în benzi şi în cuiburi, cu semănători speciale. Speciile de legume cu perioada de vegetaţie mai lungă nu se seamănă direct în cîmp, ci întîi în răsadniţă (v.), în ghivece de lut ars sau în ghivece nutritive (v. sub Ghiveci), iar ulterior, răsadul se plantează la locul definitiv. Răsadul legumelor- timpurii se repică după formarea primelor frunze adevărate (v. Repicat).
Plantatul se execută manual sau cu maşina de plantat, la adîncimi cari variază după specii. în cîmp, lucrările de întreţinere a culturilor de legume cuprind: completarea lipsurilor ivite la plantat; distrugerea scoarţei solului; plivitui buruienilor; răritul; muşuroituf; mulcirea cu pjeavă, paie sau băligar, iar „în regiunile secetoase, irigaţia (v.). în timpul iernii, la începutul .primăverii şi la sfîrşitul toamnei, legumele se cultivă în condiţii artificiale,, numai în răsadniţe şi în sere; produsele culturii forţate sînt numite trufandale (v. şî Forţarea legumelor, sub Forţarea plantelor).
Legumele se. recoltează, după cerinţele consumului, fie la maturitatea tehnică, fie la cea fiziologică, după care se sortează şi se curăţă. La locul consumului, legumele rezistente (ceapa, varza, rădăcinoasele) se transportă în vrac, iar celelalte, în lăzi, în coşuri sau în saci. Pentru o păstrare de scurtă durată, legumele se depozitează în magazii bine aerisite, ferite de accesul luminii, iar pentru o durată mai lungă, în frigorifere, La temperatura de 2--*5°. Legumele cari pot fi păstrate în timpul iernii (varza, ceapa, rădăcinoasele) se depozitează în pivniţe, în poduri, bordeie, magazii, fie pe stelaje, fie pe podea în grămezi, ori în nisip sau în lăzi. Ceapa şi usturoiul se păstrează suspendate, în funii, pe stinghii. Varza, guiia. şi rădăcinoasele se depozitează în silozuri şi în şanţuri, în grămezi sau stratificate în nisip. Rădăcinoasele se păstrează şi în răsadniţe. Metode special’e de păstrare sînt: stropirea legumelor cu extract de ceapă, care are proprietăţi fitoncide, şi depozitarea într-o atmosferă cu conţinut bogat în bioxid de carbon. Sin. Cultura legumelor.
1.	Legumină. Chim. biol.: Proteină vegetală, solubilă, din clasa globulinelor. Se găseşte în special în mazăre. Are configuraţie globulară; soluţia de legumină are viscozitate mai mică şi coagulează mai greu decît globulinele animale. E solubilă numai în soluţie de electroliţi. E, în general, foarte bogată în acid glutamic (16,97%) şi în arginină (11,71%); conţine încă acid asparagic 5,3% şi destul de multă lizină. Molecula e constituită din catene polipeptidice lungi, în cari resturile de aminoacizi (acid glutamic, asparagic, arginină, lizină, etc.) sînt unite între ele prin legături amidice, CO—NH:
HaN-CH*CO—NH-CH-CO-NH-CH-COOH
i	i	i
R	R'	R"
Grupările R sînt formate din resturile aminoacizilor. Legumină are o deosebită importanţă biologică. Sin. Legumelină.
2.	Leguminoase. Bot. V. Leguminosae.
3.	Leguminosae. Bot., Agr,, Silv., Ind. lemn.: Familie reprezentată în flora ţării noastre prin arbori, arbuşti şi plante anuale şi perene.
în agricultură, în ţara noastră leguminoasele sînt plante anuale şi perene, cari au următoarele caracteristici: rădăcina lor e pivotantă, puternic ramificată, şi creşte şi se dezvoltă pînă aproape de maturitatea plantelor, la unele specii pătrunzînd adînc în pămînt (de ex. la lupin), la altele răspîn-dindu-se mai mult lateral (de ex. la fasole). Tulpina e.ierboasă şi adeseori volubilă. Frunzele sînt penate, trilobate sau lanceolate, iar florile, în general, ermafrodite, cu fecundaţie alogamă. Fructul se prezintă sub formă de păstaie simplă, de păstaie articulată (de ex. la seradela) sau de capsulă (de ex. la trifoi). Sămînţă diferă foarte mult de la un gen la altul, atît în privinţa mărimii cît şi a formei, care poate fi: rotundă, ovală, cubică, reniformă, etc. Sub influenţa unor bacterii din sol (Rhizobium leguminosarum), leguminoasele formează nodozităţi radiculare în cari bacteriile trăiesc în simbioză cu planta, dînd acesteia azot asimilat din aer şi primind în schimb hidraţi de carbon şi substanţe minerale.
Se deosebesc: leguminoase cultivate pentru boabe (de ex,: fasolea, mazărea, lintea, soia, arahida, etc.) şi leguminoase cultivate pentru nutreţ (de ex.: lucerna, trifoiul, ghizdeiul, spar-ceta, seradela). Unele genuri sînt cultivate atît pentru boabe cît şi pentru nutreţ (de ex. lupinul).
Boabele de leguminoase folosite în alimentaţia omului şi a animalelor au un conţinut foarte mare de substanţe proteice (2.4**-45%); unele leguminoase conţin şi cantităţi mari de substanţe grase (de ex. soia 20% ; arahida 50%), fiind folosite ca materie primă pentru extragerea uleiului comestibil şi tehnic de calitate superioară. Leguminoasele de nutreţ, bogate de asemenea în substanţe proteice, sînt consumate de animale în stare verde, uscată sau însilozată. Paiele leguminoaselor pentru boabe constituie de asemenea un nutreţ valoros. Prin capaci-titatea lor de a acumula azotul şi de a solubiliza fosfaţii din sol, leguminoasele contribuie la mărirea fertilităţii acestuia. Cantitatea mare de masă organică rămasă în stratul arabiI după recoltarea leguminoaselor influenţează favorabil structura solului. Sistemul foIiar, puternic dezvoltat, al leguminoaselor, umbreşte solul şi menţine starea lui de dospire. Datorită acestor calităţi, leguminoasele sînt plante premergătoare foarte bune, în special pentru cereale. Sin. Păstăioase. V. şi Legumă.
în flora forestieră a ţârii noastre, fami I ia e reprezentată prin mai multespecii de arbori deorigineexoticăacli-mataţi cum sînt salcîmul, glădiţa, sofora, şi de arbuşti, de exempiu băşicoasa (Colutea arborescens L.), bucsaiul (Spartium L.), drobul (Sarothamnus Wimm., Cytisus L.), drobiţa (Genista L.), salcîmul galben, etc. Unii arbuşti exotici din această familie (de ex.: amorfa, caragana, halimodendronul, etc.) se pretează foarte bine la lucrări de împădurire şi de instalare a perdelelor forestiere de protecţie, în condiţii de sol şi staţionale defavorabile. Alţi arbori şi arbuşti de origine exotică sînt folosiţi în cultura ornamentală, respectiv la organizarea de spaţii verzii de exemplu: arborele Indiei (Cercis siliquastrum L.), salcîmii roşii (Robinia hispida L., şi Robinia viscosa Vent.), Gymnocladus dioica K. Koch, Cladastris lutea (Michx.) K. Koch, glicina (Wis-taria chinensis D.C.= Glycine sinensis Sims.), etc.
Unii arbori din această familie, cari cresc în ţinuturi tropicale, dau lemn exotic de mare valoare; de exemplu esenţele: grenadilul african (Dalbergia melanoxylon), grenadilul de Cuba (Brya ebenus), maherium (Machaerium violaceum), padaukul (Pterocarpus inditus Wil Id.) .palisandrul (Dalbergia nigra), iemnul de trandafir (Dalbergia Iatifolia), sola (Aeschynomene aspera), lemnul roşu african (Baphia nitida), santaiul roşu (Pterocarpus santalinus), etc.
4.	Lehnerit. Mi ne ral.: Varietate de ludlamit (v).care conţine magneziu şi mangan.
Leibnitz, formula lui ~
137
Lemn
1. Leibnitz, formula lui Mat.; Formulă care exprimă derivata de un ordin n a unui produs de funcţiuni uv,
+ Cn„ «»W ,
u(k), respectiv v(k) fiind derivatele de ordinul k ale funcţiunilor u, respectiv v, iar cj numărul combinări 'or de n obiecte luate cîte k.
Pentru un produs de m faeton, v=u1m"u ,
(*î*
l I
. (a) CP). . .AV 1 2 'um »
t! Pl- •• •!
undea+ŞH-{-a= //, în toate modurile posibile. Se poate
scrie simbolic	= (#i+	care	convenim	să
se înlocuiască exponenţii cu indici de derivare.
2.	Leifometru, pl. leifometre. Ind. hîrt.: Tip de leucometru (v.) similar fotometrului Pulfrich (v. Pulfrich, fotometru ~), cu diferenţa că pentru iluminare foloseşte o sferă de integrare tip Ulbricht (v. Ulbricht, sferă —).
3.	Leioceras. Paleont. V. Harpoceras.
4.	Leitha, calcar de Stratigr.: Calcarsublitoral, în parte recifal, dezvoltat la partea superioară a Tortonianului din basinul Vienei şi conţinînd melobesiee (Lithothamnium), corali, briozoare, echinoide (Clypeaster, Scutella), specii de Ostrea de talie mare şi pectinide. Calcare recifale de tipul calcarelor de Leitha se găsesc şi în ţara noastră, în basinele miocene interne ale Munţilor Apuseni şi ale Banatului.
5.	Lelieuvre, formulele lui~. Geom.: Formule cari exprimă vectorii derivaţi ai vectorului de poziţie
(1)	v)
relativ la un punct al unei suprafeţe neriglate (S), în cazul în care reţeaua gaussiană («, v) e formată din cele două familii de linii asimptotice ale suprafeţei.
Dacă
<pi = E du2-f 2 F du dv 4- G di2 ^	q~2	~2F’dudv
sînt cele două forme fundamentale asociate suprafeţei (1) şi
(3)
( A\xMr) , A = VBG-F*
= \/a* )
X =
e vectorul unitar al normalei Ia suprafaţă, formulele lui Lelieuvre sînt:
(4)	Î^Xv,,
unde
Formulele (4) pot fi transcrise în formula unică:
—> / —> *> \ j	/ -> *-> \
(5)	dM = v v x vj	~~ x vj	dv .
Ecuaţia diferenţială a liniilor de curbură e:
Edu2-Gdi2=0,
iar curbura totală şi curbura medie a suprafeţei sînt date de formulele:
F'2	1
K4
A2
2 FF’
F
Â
lignificate ale plantelor numite plante lemnoase; et constituie partea principală a trunchiului, a rădăcinii şi a crăcilor acestor plante, cari sînt caracterizate prin formarea de ţesuturi specializate de xilem şi de floem (phloem), şi prin faptul că sînt plante perene, cu tulpină persistentă de la an la an, care creşte anual în lungime şi în grosime. X/femu/(lemnul în accepţiune restrînsa) serveşte la rezistenţă şi la conducerea apei cu substanţe’minerale din sol; floemul (liber, coajă vie) serveşte la conducerea sevei elaborate (conţinînd substanţe nutritive). Lemnul — ca material de construcţie şi de industrializare (prin prelucrări mecanice şi chimice) — e furnisat, în general, de trunchiurile de arbori şi, mult mai puţin, de arbuşti, de subarbuşti şi de liane.
Cu excepţia unui număr restrîns de plante din încrengătura Pteridophyta (de ex. ferigele arborescente), plantele lemnoase cari produc lemn utilizabil fac parte din încrengătura Spermato-phyta (plante cu seminţe) şi anume, un număr mai mic din subîncrengătura Gymnospermae şi un număr mult mai mare, din subîncrengătura Angyospermae. Dintre gimnosperme, sub acest aspect, ordinul coniferelor e cel mai important, furnisînd cea mai mare cantitate din lemnul de răşinoase. Angiosperme-le furnisează lemnul de foioase; lemnul angiosper-melor diferă ca structură şi proprietăţi, după cele două clase ale acestei subîncren-gături: monocotiledonate şi dicotiledonate. Plantele lemnoase monocotiledonate, re-strînse ca număr şi ca importanţă în economia lemnului (reprezentativi sînt palmierii şi bambuşii), sînt caracterizate prin fascicule libero-lemnoase închise, împrăştiate în masa de ţesut de parenchim a tulpinii (v. fig. /), elementele de xilem fiind situate spre mijlocul trunchiului, iar cele de floem, spre exterior. Plantele lemnoase dicotiledonate, foarte numeroase şi importante prin
/. Secţiune transversala prin lemn de monocotiledonate (lemn de palmier: Sabal palmetto Lodd.).
6. Lemn, pl. lemne. Bot., Silv., Ind. lemn.: Material organic natural, de origine vegetală, provenit din celulele cu membrane
//. Secţiuni caracteristice printr-un trunchi de plantă lemnoasă dicotiledonată (de specie foioasă).
1) coaja moartă ritidomul); 2) coaja vie (liberul); 3) cambiul; 4) inel anual; 5) lemn timpuriu; 6) lemn tîrziu; 7) raze medulare primare; 8) raze medulare secundare; 9) măduvă; ÎO) secţiune transversală; 11) secţiune radială; 12) secţiune tangenţială.
proprietăţile superioare şi variate ale lemnului lor, sînt caracterizate, ca şi gimnospermele (răşinoasele), prin fascicule libero-lemnoase deschise, dispuse în inele concentrice, (v. fig. II), între
Lemn
138
Lemn
lemn şi coajă fiind stratul de cambiu (v.), prin a cărui funcţiune iau naştere anual mai multe celule de xilem spre interior şi mai puţine celule de floem spre exterior; această funcţiune are ca efect creşterea anuală în grosime a plantei.
Lemnul din trunchi, din rădăcini şi din crăci nu se deosebeşte fundamental, însă prezintă unele particularităţi, ca urmare a funcţiunilor principale - pe cari fiecare dintre aceste părţi le îndeplineşte în viaţa plantei lemnoase. — Structura, aspectul şi proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului diferă după cele trei secţiuni principale prin trunchi: secţiunea transversală, perpendiculară pe axa trunchiului; secţiunea radială, longitudinală trecînd prin axa trunchiului; secţiunea tangenţială, perpendiculară pe rază şi tangenţială la inelul anual.
Structura lemnului. Lemnul e un material poros, eterogen şi eolotrop (anisotrop neregulat).
în structura microscopică a lemnului se deosebesc celule de forme şi dimensiuni diferite după funcţiunile (conducere, înmagazinare şi rezistenţă) pe cari celulele le au în timpul vieţii plantei lemnoase şi după condiţiile de dezvoltare a acesteia. Celulele moarte, în timpul cît arborele trăieşte, continuă să îndeplinească funcţiunea de rezistenţă şi de susţinere, prin pereţii lor, şi formează masa materialului lemnos prelucrabil.— După forma şi funcţiunile ţesuturilor din cari sînt constituite, se deosebesc trei tipuri principale de celule: t r a h e a I e, prozenchimatice şi parenchimatice, corespun-zînd, în mare, funcţiunilor de conducere, de susţinere şi de nutriţie. Celulele sistemului traheal se clasifică în: traheide şi trahee (sau vase perfecte). Traheele servesc la conducerea sevei, celulele de parenchim la înmagazinarea substanţelor de rezervă, iar fibrele, la rezistenţă; la răşinoase, traheidele îndeplinesc dubla funcţiune de conducere şi rezistenţă. Lemnul de răşinoase e format din traheide (89***95%) şi din celule de parenchim, pe cînd lemnul de foioase e format din trahee (7***25% ), traheide, fibre (35***80%) şi celule de parenchim.
T r a h ee l e (sau vasele lemnoase perfecte) sînt formate din celule parenchimatice (elemente de vase) fuzionate cap la cap, avînd pereţii intermediari resorbiţi total sau parţial (punctuaţii de diferite forme), iar pereţii laterali, uneori cu îngroşări. Vasele ating lungimi de cîţiva metri, elementele lor avînd lungimea de 150*• *2000 {x, pereţii groşi de	jjl, iar diametrul
foarte diferit, de la25 pînă la peste 500 fx. La unele specii, vasele sînt înfundate cu tile (excrescenţe ale celulelor de parenchim din jurul vaselor şi din interiorul lor) şi cu incluziuni de gume, etc. — Traheidele sînt celule alungite, închise la capete, cu lungimea de 0,7***7,0 mm şi mai mult, lăţimea — în direcţie tangenţială — de 15*'*55 [x şi grosimea — în direcţie radială — de 10---60 [x în lemnul timpuriu, respectiv de 5***40 {x în lemnul tîrziu. Ele constituie pînă la 95% din lemnul de răşinoase şi îndeplinesc funcţiuni de conducere şi de susţinere, după grosimea pereţilor, în lemnul de foioase, traheidele se găsesc în proporţie foarte mică şi se prezintă, de cele mai multe ori, sub forma de fibro-traheide (asemănătoare fibrelor) şi de traheide vasculare (asemănătoare elementelor de vase). — Fibrele sînt celule foarte alungite (lungimea 0,1***7 mm) şi subţiri (10***60(x), cu pereţi groşi (3 * * • 6,5 (x) şi lumen mic. — Ţesutul p r o z e n-ch im atic e caracterizat prin celulele mult alungite într-o singură direcţie, avînd în general un rol de susţinere şi de conducere. La răşinoase, aceste funcţiuni sînt îndeplinite de traheide, în timp ce la foioase apare un ţesut de rezistenţă, specific, format din fibre de sclerenchim sau din fibre libriforme, constituite din celule foarte alungite, cu pereţii groşi şi lumen mic. — Celulele de parenchim sînt în general isodiametrice, rareori alungite, cu pereţi subţiri şi lumen mare. Ele formează razele medulare (parenchimul lemnos longitudinal) şi mărginesc canalele intercelulare (cari constituie parenchimul epitelial), cari sînt canale rezinifere la răşinoase, respectiv canale gumifere, ia foioase. Razele medulare sînt ţesuturi formate în cea mai mare parte din celule de parenchim, aşezate în înălţime într-un
singur şir (uniseriat), în două şiruri (biseriat) sau în mai multe şiruri (poliseriat). Razele medulare ale unor specii de răşinoase au la margini traheide radiale. Razele medulare îndeplinesc în arbore funcţiunile de conducere a substanţelor nutritive din liber în interiorul lemnului, de înmagazinare a acestor substanţe şi de conducere a apei din interiorul lemnului spre coajă. Canalele rezinifere şi gumifere orizontale sînt cuprinse totdeauna în razele medulare.
Membrana celulei, formată la început numai din peretele primar sau cambial, se îngroaşă prin adăugare succesivă de straturi noi Ja interior, formîndu-se peretele secundar (v. fig. ///). Celulele se lipesc între ele prin stratul intercelular sau stratul de lipire. Pereţii primari şi secundari sînt formaţi din celuloză şi se lignifică prin depozitarea ligninei între elementele de structură celulozică, ceea ce le dă o rigiditate mai mare. în trecut, pereţii primari ai celulelor învecinate, împreună cu stratul intercelular, au fost consideraţi ca o lamelă unitară numită „lamelă mijlocie". Peretele secundar e format din trei straturi: stratul extern îngust, alăturat de peretele primar; stratul mijlociu gros; stratul intern foarte îngust, spre golul celular. Stratul extern şi cel mijlociu sînt formate din mai multe lamele, cu grosimea de 0,12*• -0,35 ^x. Lamelele sînt consti-
///. Structura membranei celulare, î) stratul de lipire; 2) peretele primar; 3) stratul extern ; 4) stratul mijlociu; 5) stratul intern ; 6) golul celular (lumenul);2+1 +2) lamela mijlocie; 3+4+5) peretele secundar,
IV. Diferite tipuri de punctuaţii. a, b şi c) punctuaţie simplă, respectiv areo-lată, respectiv semiareolată; d, e şi f) punctuaţii oarbe, respectiv ramiforme, respectiv fran-jurate.
tuite din elemente cu formă alungită — fi-brile (v.) —, a căror poziţie faţă de axa
longitudinală a celulei e diferită în straturile cari compun peretele celular. Fibrilele par formate din elemente foarte mici — micele — cu comportare cristalină.
Membrana celulară prezintă uneori, la interior, îngroşări şi punctuaţii, caracteristice pentru fiecare gen de celule şi de specii lemnoase. îngroşârile pot fi spiralate, inelare sau reticu-lare. Punctuaţiile, cari sînt locurile rămase neîngroşate în membrana celulară, fiind prezent numai peretele primar, permit schimbul de substanţe între celulele vecine. Punctuaţiile pot fi simple, areolate şi semiareolate, ramiforme, oarbe sau fran-jurate (v. fig. IV). Ele prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru circulaţia sevei în arbore, ci şi pentru circulaţia I ichidelor în lemn, în timpul proceselor de uscare şi impregnare.
în structura macroscopică a lemnului se deosebesc: coaja, formată din liber (sau coaja vie) şi din ritidom (sau scoarţa), cari îmbracă împreună, ca o manta continuă, cilindrul central sau masa lemnului; c a m b i u I (sau mîzga) între coajă şi lemn ; măduva, spre mijlocul cilindrului lemnos ;/ne/e/e anuale (v. Inel anual), constituite uneori din straturi axiale distincte de lemn tîrziu şi lemn timpuriu, zona de alburn şi de lemn matur sau de duramen, razele medulare, vasele (sau porii)
Lemn
139
Lemn
lemnului, petele medulare şi canalele rezinifere (celulele formate prin funcţiunea cambiului într-un sezon de vegetaţie adaugă în fiecare an o zonă de lemn, care apare pe secţiunea transversală ca un inel — inelul anual). Lemnele cari prezintă zone de lemn timpuriu şi tîrziu — numite lemne vărgate sau lemne eterogene — au inele anuale foarte distincte, pe cînd la celelalte — numite lemne omogene—, inelele se deosebesc cu greu.
La toate speciile lemnoase, partea exterioară a cilindrului lemnos e activă fiziologic şi are un conţinut mai mare de umiditate, constituind albumul, pe cînd partea centrală — lemnul matur — serveşte numai la asigurarea rezistenţei arborelui. La unele specii, lemnul matur are o culoare mai închisă decît albumul şi e numit duramen (de ex. la următoarele specii lemnoase indigene: pin, larice, tisă, stejar, salcîm, nuc, ulm, cireş, castan, plop alb, plop negru, salcie), spre deosebire de speciile fără duramen (de ex.: molidul, fagul, bradul, mesteacănul, teiul, paltinul, plopul tremurător, castanul porcesc). Uneori, lemnul matur se deosebeşte de alburn numai imediat după tăierea arborelui, prin conţinutul de apă (de ex. la molid), iar diferenţa nu se mai observă după uscarea lemnului. Dura-menul se formează prin impregnarea naturală a pereţilor celulari cu diferite substanţe de duramenificare şi, uneori, prin închiderea totală sau parţială a vaselor cu formaţiuni speciale de excrescenţă a pereţilor, numite ti le, cu depuneri de gume, etc. Lemnul de duramen are proprietăţi fizico-mecanice deosebite de ale albumului şi, în general, superioare acestuia. Albumul e mai permeabil (avantaj la impregnare şi dezavantaj la folosirea lui pentru ambalaje) şi mai puţin durabil decît duramenul.
Razele medulare se observă pe secţiunea transversală cu ochiul liber sau cu lupa şi apar ca linii radiale, cari pleacă dintr-un inel anual şi ajung pînă în coajă. Cele cari pleacă din primul inel anual sînt raze medulare primare, iar celelalte, raze medulare secundare. Razele medulare apar pe secţiunea radială ca benzi — în general mai lucioase şi de culoare mai închisă decît restul lemnului — cari îi dau un aspect frumos, în special cînd sînt mari (ca la stejar), şi cari se numesc „oglinzi",. Lemnele cu raze medulare multe şi late se despică uşor. La unele specii (de ex.: la anin, carpen), razele medulare late sînt formate din mai multe raze medulare înguste, alăturate foarte mult, din care cauză se numesc raze medulare compuse sau false.
La foioase, vasele observate cu ochiul liber sau cu lupa apar pe secţiunea transversală ca pori de mărimi, forme, grupări şi aşezări diferite. în general, mărimea şi numărul porilor lemnului scad spre limita exterioară a inelului anual. La unele specii (de ex.: la stejar, ulm, frasin), porii mari sînt concentraţi în lemnul timpuriu, formînd un inel caracteristic pentru lemnele cu porii dispuşi în inel. La aceste lemne, porii mici din lemnul tîrziu pot fi dispuşi în zone de forma unor „flăcări", în benzi drepte, ondulate, continue ori întrerupte, sau împrăştiaţi mai mult sau mai puţin uniform (v. fig. V). La alte specii de foioase, numite lemne cu porii î m p r ă ş-t i aţ i, aceştia sînt distribuiţi uniform în tot cuprinsul inelului anual. Vasele închise cu tile se văd destul de bine cu ochiul liber, fiind înfundate cu foi mici albicioase (de ex. la salcîm).
La lemnele cu porii aşezaţi în inel, pe secţiunea transversală apar caracteristice zonele de fibre, mai compacte, lucioase şi colorate diferit de restul lemnului. De asemenea, la multe specii sînt vizibile cu ochiul liber zonele de parenchim, prin culoarea lor mai deschisă şi aspectul de material afînat. Prin forma şi aşezarea lor (difuz, metatraheal, terminal, circum-vascular, aliform sau confluent), celulele de parenchim lemnos formează zone caracteristice, după cari se poate identifica specia. — Dimensiunile şi proporţia elementelor de structură ale lemnului, prin variaţia lor, determină caracteristicile speciilor de foioase şi răşinoase, respectiv ale materialului lemnos.
Desenul lemnului, adică aspectul secţiunii prin lemn care rezultă datorită particularităţilor de structură, şi ’rn special datorită diferenţei dintre lemnul timpuriu şi cel tîrziu, razelor
<?	e	f
V. Secţiuni transversa'e prin lemn -de diferite specii (gimnosperme şi angio-sperme),
a) molid: b) stejar; c) ulm; d) frasin; e) nuc; f) fag.
medulare şi conturului inelelor anuale, are la unele specii aspecte foarte frumoase, caracteristice. El depinde şi de planul secţiunii prin material, cele mai decorative fiind desenele în secţiunea radială, la debitarea pe rază, şi în secţiunea tangenţială; practic, nu prezintă interes desenul lemnului în secţiunea transversală, în secţiunea radială, nota particulară a desenului o dau „oglinzile", adică razele medulare, sub forma de- benzi sau de solzi lucioşi, cum şi fîşiile longitudinale alternante de lemn timpuriu, cu striaţiuni de vase şi de lemn tîrziu mai compact şi de culoare mai închisă. în secţiunea tangenţială, nota particulară o dau ondulaţiile de diferite forme, determinate de limita dintre inelele anuale. — Desenul lemnului de specii răşinoase e, în general, simplu şi mai puţin plăcut, din cauza constituţiei iui mai regulate şi mai omogene. Foioasele au lemn cu desene mult mai variate, datorită structurii lor foarte neomogene. Dintre speciile foioase indigene, au desene frumoase: nucul, paltinul, ulmul, mesteacănul, frasinul, plopul, etc. Unele anomalii de creştere ale acestor specii, cum sînt fibra creaţă (la paltin, frasin), nodurile mici (numite ochi de pasăre) provenite din muguri dorminzi (la paltin, mesteacăn, plop), sau excrescenţele (la nuc), dau un desen estetic, care ridică valoarea lemnului, în special la confecţionarea mobilei.
Desene frumoase la lemne, de altfel omogene, se pot obţine şi prin modul de prelucrare mecanică. De exemplu, fie prin derularea buştenilor sub un unghi oarecare faţă de axa lor (derulare conică), fie prin derularea cu ajutorul unui cuţit cu tăişul ondulat şi prin călcare ulterioară, cînd se obţin furnire cu desen ondulat.
Desenul lemnului prezintă o importanţă deosebită în industria mobilei şi a altor construcţii decorative, constituind criteriul de preţuire între limite foarte largi a acestui material, în ţara noastră sînt deosebit de căutate: lemnul de frasin şi de paltin creţ, lemnul de plop şi de rădăcină de plop cu „urme de lup", lemnul de paltin cu „ochi de pasăre", gîlmele de plop, de ulm şi mai ales de nuc, etc.
Lemn
140
Lemn
Textura lemnului, ca expresie a aspectului acestuia datorită formei, dimensiunilor şi grupării elementelor anatomice (în special datorită porilor, razelor medulare, lemnului timpuriu şi celui tîrziu, mărimii şi regularităţii inelelor anuale), poate fi grosolană sau fină, uniformă sau neuniformă.
Culoarea lemnului variază, după specie, de la albă la neagră, şi constituie, la unele specii, o calitate apreciată în special în lucrările decorative (mobilă, obiecte de artă). In general, culoarea pe care o are lemnul imediat după dobo-rîrea arborelui e mai vie şi se schimbă prin uscarea şi prin expunerea lui la razele solare, devenind mată. Expunerea lemnului la aer îi schimbă uneori puternic culoarea, prin oxidare, cum e lemnul de anin, care, din alb, în scurt timp după tăiere devine roşcat şi apoi roşu-cărămiziu. Lemnul ţinut mult timp sub apă sau humificat îşi schimbă de asemenea culoarea (de ex. stejarul cenuşiu din lacul Snagov, molidul verzui din Lacul Roşu, etc.). în cazul aceleiaşi specii, lemnul prezintă nuanţe deosebite, după vîrstă, condiţii staţionale şi de creştere. Unele substanţe chimice influenţează puternic culoarea lemnului. De exemplu: sărurile de fier înnegresc lemnul de stejar, de carpen, etc.; sulfatul de anilină-colorează în galben lemnul de pin, etc..; prin spălare cu amoniac sau prin supunere la acţiunea vaporilor de amoniac, stejarul ia culoarea lemnului vechi. Culoarea se schimbă şi sub acţiunea ciupercilor.
Albumul are culoarea mai deschisă decît duramenul şi ea poate fi derivată din aceeaşi culoare de bază sau poate fi diferită. — Speciile fără duramen au lemnul uniform colorat, unele dintre ele fiind numite „lemne albe". Specii indigene cu lemnul de culoare uniformă sînt: bradul, molidul, alunul, aninul, carpenul, fagul, mesteacănul, plopul tremurător. La speciile cu duramen, culoarea acestuia e considerată culoarea lemnului. După culoarea diferită a duramenului, se deosebesc: specii cu duramenul puţin mai închis decît albumul (de ex.: acerineele, teii, chiparosul de baltă, tuia); specii cu duramenul galben, de exemplu dracila, maclura, merişorul (Buxus sempervirens L.), oţetarul, socul negru; specii cu duramenul roz, de exemplu ienuperul; specii cu duramenul galben-roşietic, de exemplu pinul, strobul, cerul, glădiţa; specii cu duramenul galben-verzui, de exemplu salcîmul; specii cu duramenul castaniu-închis, de exemplu gorunul, stejarul roşu, păducelul, părul, salcia albă, ulmul, zîmbrul; specii cu duramenul roşu-casteniu, de exemplu duglasul verde, laricele, pinul silvestru, tisa, cireşul, salcia căprească; specii cu duramenul roşu-castaniu închis, de exemplu dudul, prunul, ulmul de cîmp; specii cu duramenul castaniu-cenuşiu, de exemplu catalpa, nucul comun; specii cu duramenul negru-castaniu, de exemplu nucul american, porumbarul. Lemnul unor specii exotice, în special tropicale, e caracterizat prin culori foarte puternice. Astfel, abanosul (specii de Dyospiros) e negru; mahonul, roşu închis; palisandrul, cărămiziu; etc.
Culoarea lemnului are o deosebită importanţă în special în industria mobilei, a obiectelor de artă, în tîmplărie, etc. Ea e pusă în evidenţă prin lustruire, băiţuire, lăcuire şi, în general, prin lucrări de finisaj.
Luciul lemnului depinde de structura lui, de substanţele incrustante, de planul de secţionare şi de gradul de netezime al suprafeţei. Luciul cel mai puternic prezintă lemnul pe secţiunea radială, pe care razele medulare reflectă bine lumina. Prin alterare, lemnul îşi pierde luciul.
Mirosul lemnului e datorit volatilizării substanţelor depozitate în golurile celulelor sau celor incrustate în pereţii lor. Puţine lemne (în general răşinoasele şi unele specii exotice) au miros caracteristic, care se păstrează în timp. Duramenul are miros mai puternic decît albumul.
Gustul lemnului e datorit substanţelor solubile în apă cari sînt înmagazinate în golurile celulelor sau sînt incrustate în pereţii celulari. Un număr mic de specii (în special dintre conifere şi leguminoase) au lemn cu gust deosebit, caracteristic.
Compoziţia chimică a lemnului. Compoziţia chimică elementară a lemnului e aproape aceeaşi la toate speciile: circa 50% carbon, 43% oxigen, 6% hidrogen, 0,04***
0,5% azot şi 0,2***0,8% alte elemente cari formează substanţa minerală (cenuşă). Componenţii principali ai lemnului şi proporţiile lor curente sînt următoarele: celuloza (50***60%), lignina (20***30%), emicelulozele, cari la lemnul de răşinoase reprezintă 6*** 12% (în special hexozani), iar la cel de foioase, 15***27% (în majoritate pentozani). Afară de aceştia, în cantităţi foarte mici, ca incrustanţi ai scheletului celulozic al pereţilor celulari sau ca depuneri în golurile celulare ori în spaţiile intercelulare, în lemn se găsesc: răşini, gume, ceruri, grăsimi, materii tanante, substanţe colorante, substanţe azotoase (proteine, alcaloizi), hidraţi de carbon (în special amidon) şi substanţe minerale (în special săruri de calciu şi de potasiu). Aceşti componenţi secundari se găsesc în cantităţi mai mari la unele specii, ca un caracter distinctiv al lor, constituind un obiectiv de valorificare. Astfel: răşinile se găsesc în proporţie de 0,5*** 8% în lemnul de răşinoase, fiind în cantitate mai mare în duramen decît în alburn; materiile tanante ating în lemnul de stejar 5* * * 10% şi depăşesc 25% în cel de quebracho; în unele lemne exotice se găsesc coloranţi valoroşi, de exemplu hematoxilena, brazilina, santalina; unele specii de Acacia conţin în cantităţi mari gumă arabică; în lemnul laurului de camfor (Cinnamomum camphora) se găseşte în cantităţi valori-ficabile uleiul de camfor; lemnul unor specii exotice conţine alcaloizi, ca brucina, chinina, stricnina. Cantitatea de substanţe minerale din lemn (care, la ardere, formează cenuşa) variază mult de la o specie la alta şi în cuprinsul aceluiaşi arbore, cea mai mare parte fiind în lemnul tînăr, în alburn şi în rădăcină.
Proprietăţile fizice ale lemnului.
Greutatea specifică a materiei lemnoase din care sînt constituite membranele celulare e, în stare anhidră, egală în medie cu 1,5 gf/cm3 pentru lemnul tuturor speciilor.
Fiind un material poros, lemnul e caracterizat, însă, prin greutatea lui specifica aparenta, care diferă mult la diferitele specii (de la y0=0,12 gf/cm3, la lemnul de balsa, pînă la valori foarte apropiate de greutatea specifică a materiei lemnoase, de exemplu y0=1,3 gf/cm3, Ia lemnul de guaiac). La speciile din ţara noastrâ se deosebesc, de regulă, următoarele şase clase de specii, grupate după greutatea specifică aparentă a lemnului absolut uscat (clasificarea fiind valabilă, în linii generale, şi pentru lemnul uscat la aer, adică cu umiditatea &=12***15%).
Specii cu lemn foarte greu (y0>0,80 gf/cm3) sînt, dintre arbori, stejarul pufos, scoruşul, jugastrul de Banat, şi, dintre arbuşti, cornul, dîrmoxul, merişorul, sîngerul, cărpiniţa.
Specii cu lemn greu (0,71<yo<0,80 gf/cm3) sînt, dintre arbori, pinul de baltă, sorbul, cerul, carpenul, glădiţa, moj-dreanul, părul, salcîmul, arţarul tătărăsc, sîmbovina, stejarul şi, dintre arbuşti, salba rîioasă, gherghinarul, elocotişul.
Specii cu lemn semigreu (0,61<y0<0,70 gf/cm3) sînt, dintre arbori, tisa, pinul de Alep, gorunul, fagul, frasinul, paltinul de cîmp, jugastrul, mesteacănul, alunul turcesc, dudul negru, frasinul american, nucul, ulmul de cîmp, scoruşul de munte, cenuşerul, vînjul, ulmul de munte, cireşul, paltinul de munte, dudul alb şi, dintre arbuşti, socul, călinul, salba moale, aninul de munte.
Specii cu lemn semiuşor (0,51<y0<0,60 gf/cm3) sînt, dintre arbori, pinul negru, laricele, nucul american negru, castanul bun, mesteacănul pufos, platanul, salcia căprească, mălinul, teiul cu frunza mare, castanul porcesc, aninul negru, şi, dintre arbuşti, jneapănul, ienuperul, cătina albă, paţachina, socul de munte.
Specii cu lemn uşor (0,41 <y,<0,50 gf/cm3) sînt, dintre arbori, pinul silvestru, duglasul verde, ienuperul de Virginia,
Lemn
141
Lemn
zîmbrul, bradul, molidul, aninul alb, salcia, plopul alb, plopuf tremurător, răchita, plopul de Canada, şi, dintre arbuşti, cetina de negi.
Specii cu lemn foarte uşor (y0<0,40 gf/cm3) sînt, dintre arbori, pinul strob şi plopul negru.
Greutatea specifică aparentă a lemnului verde variază, pentru răşinoase, între mediile 0,70 (pin silvestru) şi 1,07 gf/cm3 (ienUper), iar pen-
gf/cm3 1.4
10 15-20 304050
100 150 200300400500%
VI. Greutatea specifică aparentă a lemnului, y [gf/cm3], în funcţiune de umiditatea lemnului, #[%].
tru foioase, între medii le 0,74 (tei cu frunza mică) şi
1,12 gf/cm3 (sorb).
Ea creşte cu umiditatea lemnului (v. fig. VI).
în practică, pentru a aprecia lemnul ca materie primă pentru industria chimică se foloseşte greutatea specifică convenţională (Yc), definită prin raportul dintre greutatea lemnului în stare anhi-dră şi volumul aparent maxim, măsurat, de obicei, la o umiditate peste punctul de saturaţie al fibrei lemnului în stare verde.
Higroscopicitatea lemnului e proprietatea lui de a absorbi apă (sub forma de vapori) din mediul aerian înconjurător şi de a ceda apă, acestui mediu, în funcţiune de variaţia umidităţii relative a aerului. La variaţia umidităţii relative a aerului de la 0% pînă la 100% (starea de saturaţie), umiditatea lemnului variază practic între 0% şi 30%, cînd se realizează, în final, starea limită superioară de saturaţie a fibrei lemnoase.
Prin influenţa sa asupra variaţiei volumului şi formei („jocului") lemnului, higroscopicitatea constituie o caracteristică dezavantajoasă a lemnului. Higroscopicitatea se reduce prin diferite procedee, cum sînt: acoperirea suprafeţei lemnului cu pelicule de vopsele sau de lacuri; imbibarea lemnului cu substanţe insolubile în apă (parafină, gudron, sulf, soluţii de cauciuc, răşini fenol-formaldehidice, etc.); impregnarea cu substanţe cari formează combinaţii complexe în lemn, transfor-mînd membrana celulară şi făcînd-o impermeabilă la apă (astfel de substanţe sînt: glucoza, zaharoza, soluţiile de săruri ale metalelor trivalente, alaunul de aluminiu şi de crom, sulfatul de fier, sulfatul de cupru în amestec cu anilină clorhidrică, sticla lichidă în amestec cu soluţii slabe de acizi, amestecul de piridină şi anilină, etc.).
Capacitatea de absorpţie de diferite lichide a lemnului depinde de natura lichidului, cea mai mare absorpţie fiind absorpţia de apă.
Umiditatea lemnului e, procentual, cantitatea de apă pe care o conţine acesta, în raport cu G0, greutatea lui în stare anhidră. în lemn, apa se poate găsi în pereţii celulari şi în golurile celulare. Materia lemnoasă din care sînt formaţi pereţii celulari fiind higroscopică, lemnul absoarbe apa din atmosferă pînă la realizarea echilibrului higroscopic, între umiditatea lemnului şi umiditatea relativă a aerului, la temperatura respectivă (v. fig. VII). Umiditatea de echilibru a lemnului, în
condiţii atmosferice normale, are practic aceleaşi valori medii la diferitele specii. Pentru a evita variaţiile mari dimensionale şi de formă, datorite variaţiei umidităţii lemnului, umiditatea produselor trebuie să corespundă condiţiilor medii de utilizare din tabloul I.
Maximu I de umiditate a lemnului datorită apei legate, numit umiditatea de saturaţie	VII. Curbele echilibrului higrometric în lemn.
a fibrei, se reali-	•*) umiditatea relativă a aerului [%]; u) umiditatea
zează în aer satu-	lemnului [%].
rat cu vapori de
apă şi diferă de la o specie lemnoasă la alta; în practică se ia drept valoare medie,îngeneral,30% sau;în ultimii ani, valoarea de28% .
Tabloul I. Umiditatea	medie a	l lemnului în diferite	utilizări
Locul şi natura utilizării	Umidi- tatea %	Locul şi natura utilizării	Umidi- tatea %
Lemn în încăperi încălzite cu calorifer (parter şi etaj) Lemn în încăperi încălzite cu sobe (parter şi etaj)	8.5 9.5	Ferestre, uşi Mobilă şi obiecte de interior Piese pentru avioane	12-.-13 8-.-10 7
Lemn în încăperi la demisol, încălzite	11,5	Piese pentru hidro-avioane	12
Lemn în încăperi neîncăl-		Instrumente de sport	10-.-12
zite tot anul	13-- 14	Instrumente muzicale	7
Lemn în pivniţe	19--20	Lăzi de ambalaj	15--20
Vagoane, caroserii şi alte obiecte folosite în aer liber	13—15	Butoaie Mînere şi cozi de unelte	o fN : fN co
După atingerea umidităţii de saturaţie a fibrei, în lemn poate pătrunde numai apă în stare lichidă (apă liberă), şi anume în golurile celulare, limita fiind atinsă la umplerea totală a acestora, cînd se obţine umiditatea maximă sau de saturaţie a lemnului.
Umiditatea lemnului în arbore diferă după specie. La aceeaşi specie, ea depinde de zona de vegetaţie, de tipul de pădure şi, într-o oarecare măsură, de anotimp, în general fiind mai mare iarna şi primăvara. Ea creşte, în general, de la baza arborelui spre vîrf şi de la măduvă spre coajă şi e mai mare în alburn decît în duramen.
Permeabilitatea lemnului pentru lichide e determinantă pentru anumite utilizări (ambalaje, îmbarcaţiuni, conducte, etc.) şi tratamente ale lemnului (impregnare, finisare). Ea depinde de: specia lemnoasă, lăţimea inelului anual, proporţia de lemn tîrziu, umiditatea lemnului, direcţia de pătrundere a lichidului faţă de direcţia fibrelor şi poziţia inelelor anuale, temperatura şi presiunea lichidului. Permeabilitatea scade, cînd greutatea specifică aparentă a lemnului creşte. Albumul e mai permeabil decît duramenul.
Umflarea şi contragerea lemnului („jocul lemnului") sînt urmarea absorpţiei, respectiv a desorpţiei de apă din atmosferă, astfel încît aceste fenomene se produc numai între starea anhidră si cea de umiditate de saturaţie a fibrei. în intervalul de umidi-
Lemn
142
Lemn
tate a lemnului: de 0***25% se produc circa 75% din umflarea totală. Ca urmare a structurii submicrosc-opice a pereţilor celulari şi a poziţiei elementelor anatomice în lemn, umflarea şi contragerea au valori diferite, pe diferite direcţii, valorile coeficienţilor de contragere sau de umflare longitudinala (ţxp fy), radială (ocr, pr) şi tangenţială (a/f fiind, între ele, aproximativ, ra numerele 1; 10 şi 20; raportul dintre şi afşi dintre şi (3 scade cu creşterea greutăţii specifice aparente a lemnului.
Umflarea şi contragerea lemnului cresc cu greutatea specifică aparentă a acestuia. Lemnul tîrziu se umflă şi se contrage mai mult decît lemnul timpuriu. De asemenea, contragerea şi umflarea lemnului de răşinoase cresc cu atît mai mult cu cît proporţia de lemn tîrziu e mai mare.
Prin absorpţia apei şi umflare, lemnul exercită asupra unui corp care îl împiedică să se umfle o presiune foarte mare — presiunea de umflare — şi se pune în libertate o cantitate de căldură — căldura de umflare — cu valoarea medie de 14,6**• 19,6 kcal/kg lemn, de la starea anhidră la cea de saturaţie a fibrei.
Umflarea lemnului în alte lichide decît apa e diferită şi mult mai mică.
‘ Se deosebesc specii forestiere cu contragere mică (sub
0,45%), cu contragere medie (0,45***0,55%), cu contragere mare (0,56***0,65%), cu contragere foarte mare (peste 0,66%).'
Proprietăţile termice ale lemnului, în special dilataţia şi conductivitatea termică mici, şi căldura specifică mare, îl fac corespunzător utilizării lui mai ales ca material de construcţie.
Dilataţia lemnului, la temperaturi peste 0°, la umiditate constantă,' e foarte mică. Dilataţia lineară paralel cu fibrele e de 5—15 ori mai mică decît cea perpendicular pe fibre; dilataţia tangenţială e puţin mai mare (1,0***1,5 ori) decît cea radială, ambele caracteristici crescînd cu greutatea specifică a lemnului (de ex., la mesteacănul galben, longitudinal 3,57* 10~6, radial 32,2* 10'6 şi tangenţial 39,4* 10"6, iar la duglas, longitudinal 3,52* 10-6, radial 27,9* 10-6 şi tangenţial 45,0* 10-6). Contragerea lemnului la temperaturi sub 0° are o importanţă practică mai mare, putînd conduce la crăparea materialului.
Conductivitatea termică a lemnului e mică, datorită poro-zităţii lui şi deci conţinutului mare .de aer. Coeficientul de conductivitate termică (X) e de circa două ori mai mare în direcţie paralelă cu fibrele decît perpendicular pe fibre; în direcţie radială e puţin mai mare decît în direcţie tangenţială faţă de inelele anuale; el creşte cu greutatea specifică aparentă, cu umiditatea (pînă la punctul de saturaţie a fibrei) şi cu temperatura lemnului.
Căldura specifică a lemnului c are în medie valoarea de
0,324 kcal/kg *grd şi nu depinde de greutatea specifică aparentă a lemnului, dar creşte cu temperatura şi cu umiditatea lui.
Difuzivitatea termică a lemnului depinde de conductivitatea lui termică, de greutatea specifică aparentă şi de căldura specifică, coeficientul de difuzivitate avînd valoarea dată de relaţia:
‘ a = —	[m2;h].
Pe baza acestui coeficient pot fi determinate timpul de încălzire şi repartiţia temperaturii în interiorul pieselor de lemn, elemente necesare în conducerea proceselor de uscare, impregnare, încleire la cald, etc. Difuzivitatea lemnului uscat e mai mare decît a celui umed şi creşte cu temperatura. Valoarea difuzivităţii termice a lemnului cîtorva specii e următoarea:
0,00070 m2/h ia frasin, 0,00048 m2/h la pin şi 0,00039 m2/h la mesteacăn.
Deformarea lemnului din cauza contracţiunii netiniforme variază cu specia lemnoasă, cu viteza de pierdere
a apei, cu poziţia piesei de lemn din trunchi (piesele din zona de inimă şi cele debitate în direcţia radială se deformează cel mai puţin), etc. Deformarea e însoţită adeseori de apariţia de crăpături, datorite tensiunilor inegale cari se produc în masa lemnoasă. Lemnul omogen, cum e cel de tei, de anin, se deformează mai puţin, pe cînd lemnul de fag se deformează şi crapă puternic.
Proprietăţile electrice şi magnetice ale lemnului. Lemnul e un material diamagnetic, avînd maximul de susceptibilitate magnetică paralel cu fibrele. Lemnul uscat în stare anhidră e un bun izolant electric.
Rezistenţa electrică a lemnului scade cu creşterea umidităţii pînă la punctul de saturaţie al fibrei. Rezistivitatea lemnului cu umiditatea de circa 15% e de 1,5* 109***3,6* 1016 O-cm, după specie. Rezistenţa superficială a lemnului (la lemnul de fag anhidru e de circa 1000 0/10*1 cm2) scade cu cît greutatea specifică aparentă şi umiditatea lui cresc.
Permitivitatea lemnului e depinde de specia lemnoasă şi e mai mare paralel cu fibrele (în general circa 3,5) decît perpendicular pe fibre (în general circa 2,5). Permitivitatea creşte cu greutatea specifică a lemnului şi scade cu cît umiditatea iui e mai mare.
Rigiditatea dielectrică a lemnului uscat are valori de ordinul a 27*• *28 kV/mm.
Proprietăţile acustice ale lemnului. Datorită, în special, absorpţiei, transmisiunii şi reflexiunii sale sonore, lemnul e un material foarte preţios pentru confecţionarea instrumentelor muzicale şi pentru obţinerea unei acustici superioare a sălilor de concerte, de teatru, etc.
Viteza de propagare a sunetelor în lemn ^ e de 1,3***2,3 ori mai mică perpendicular pe fibre, decît paralel cu fibrele, şi e puţin mai mare în direcţie radială decît în direcţie tangenţială la inelele anuale (de ex.: la molid 2^=4790 m/s şi 1072 m; la fag ^1=3412 m/s şi ^=2550 m/s, iar la frasin ^,= 4666 m/s,
^Irad^1407 m/s ?' ^JLtang^1261 m/s)- Viteza de propa-gare a sunetelor în lemn pe direcţie longitudinală e apropiată de cea de propagare în metale, cu excepţia plumbului.
Impedanţa acustică caracteristică Z =]/p • JB = p • v e mult mai mică decît a metalelor.
Amorţi sa rea sunetelor in lemn datorita frecărilor interne depinde de specia lemnoasă, de umiditatea lemnului şi de direcţia fibrelor. Lemnul de molid folosit în construcţia de instrumente muzicale are frecări interne mai mici decît alte materiale lemnoase. Coeficientul de transmisiune sonoră a lemnului, la grosimea pieselor de 24 mm, e în medie de 0,63, faţă de 1, pentru aer. Lemnul produce o izolaţie sonoră redusă, care e mai mare la lemnele mai grele, cu structură neuniformă, suprafaţă neregulată şi umiditate mare. Izolaţia sonoră depinde de frecvenţa sunetului, crescînd cu aceasta. Placajele absorb mai bine sunetele joase, iar plăcile fibrolemnoase sau cele de aşchii aglomerate, sunetele înalte. Această proprietate e folosită în lucrările de corectare acustică a sălilor. Sonoritatea lemnului e diferită după specie, astfel încît cu lemn de diverse specii se poate obţine o gamă cromatică completă (de ex. nota sol cu cel de tisă, re cu carpen, la cu fag sau cu cireş, etc.).
Coeficientul de frecare al lemnului y. depinde de direcţia fibrelor şi de poziţia inelelor anuale pe feţele în contact, de gradul de netezime al acestora şi de umiditatea lemnului. Frecarea de repaus a lemnului de răşinoase, are valorile lui (x: pi= 0,22** *0,55 pentru frecarea între două suprafeţe tăiate cu ferestrăul, ^l=0,32***0,42 pentru frecarea între o suprafaţă tăiată cu ferestrăul şi alta rindeluită şi p=0,17***0,28 pentru frecarea între două suprafeţe rindeluite;.
Lemn
143
Lemn
la lemnul umed, frecirea creşte pînă la {jl=0,67. Pentru frecarea lemnului de stejar pe stejar paralel cu fibrele, valoarea coeficientului e [x=0,62, iar perpendicular pe fibre, p=0,54.
Frecarea de rostogolire a lemnului scade cu creşterea durităţii şi a umidităţii lui şi cu creşterea gradului de netezime al suprafeţelor (de ex., la rostogolirea lemnului de răşinoase pe lemn de foioase tari, jjl=0, 1 * * *0,15, iar la rostogolirea lemnelor semigrele pe lemne foarte grele, £jl=0,05***0, 1).
Frecarea de alunecare, de exemplu la paliere de lemn dur (cum sînt lemnul de guaiac, de carpen, salcîm), de lemn masiv densificat sau de lemn stratificat densificat, fiind mică, aceste materiale se folosesc la confecţionarea de cusineţi.
Coaficientu! de frecare a lichidelor în conducte de lemn depinde de natura lemnujui şi a lichidului. El creşte cu viscozi-tat ia şi cu densitatea lichidului, cu rugozitatea suprafeţei lemnului, şi scade cu viteza lichidului. Coeficientul de frecare a apei în conducte de lemn e mai mic decît în conductele de fontă şi are valorile ja=0,015, cînd lemnul e rindeluit, respectiv fx=0,018, cînd e nerindeluit.
Caracteristicile mecanice ale lemnului depind de natura acestuia şi de natura solicitării:
Modulul de elasticitate la compresiune, la tracţiune şi ia încovoiere diferă destul de puţin. La variaţii mici ale umidităţii (±3%), modulul de elasticitate se recalculează cu relaţia:
Eu2 = Eu\ [1+c(«1-»2)],
coeficientul c avînd valoarea 0,02 la încovoiere, respectiv 0,015 la compresiune şi la tracţiune. Modulul de elasticitate are, paralel cu fibrele, în general, o valoare de 10---20 de ori mai mare decît valoarea modulului perpendicular pe fibre (de ex.:
la molid Eu=110 000 kgf/cm2 şi Ej^=5500 kgf/cm2; la stejar £„=130 000 kgf/cm2 şi Ej_= 10 000 kgf/cm2 ; la fag Ej|=160 000 kgf/cm2 şi Ej^= 15 400 kgf/cm2). Modulul de elasticitate ia torsiune are valori mult mai mici decît modulul de elasticitate la încovoiere, la tracţiune sau la compresiune (de ex.: la molid 5200***7900 kgf/cm2, la stejar 9100* * * 10 100 kgf/cm2, iar la fag, 7500---9200 kgf/cm2).
Coeficientul de deformaţie transversală al lemnului (adică inversul constantei lui Poisson) are valori foarte mici (de ex. la molid are valoarea 0,440, cînd forţa e paralelă cu fibrele şi pentru direcţia deformaţiei radiale, respectiv 0,411 pentru direcţia deformaţiei tangenţiale faţă de inelele anuale). Valoarea acestui coeficient scade cu umiditatea lemnului, pînă la saturaţia fibrei.
Rezistenţele mecanice ale lemnului la solicitări statice sînt influenţate puternic de umiditatea lui, în general scăzînd cu cît umiditatea creşte pînă la punctul de saturaţie al fibrei. Valoarea rezistenţelor la solicitări perpendiculare pe fibre (radiale sau tangenţiale faţă de ineleie anuale) e mult mai mică (în general de 10***50 de ori) decît a celor sub sarcini paralele cu fibrele.
Rezistenţele mecanice scad cu creşterea temperaturii lemnului, scăderea fiind mai puternică (aproape dublă) la lemnul umed decît la cel uscat.
Valorile rezistenţelor la rupere ale lemnului principalelor specii forestiere sînt grupate în tabloul II. Aceste valori sînt influenţate puternic de defectele lemnului, factor de care se ţine seamă la stabilirea rezistenţelor admisibile. Valorile rezistenţelor mecanice se determină cu epruvete de formă şi dimensiuni standardizate, întrucît valorile depind de aceşti factori.
Tablou! li. Caracteristicile mecanice ale lemnului principalelor specii utilizate în industrie şi construcţii
Specia lemnoasă	Modulul de elasticitate la încovoiere [kgf/cm*]	Rezistenţa [kgf/cm2] la:								Duritatea					Indicele de re-zilienţă [kgm/cm8]
		compre- siune		tracţiune		înco- vo- iere	forfe- care longi- tudi- nală para- lelă	despicare		Janka [kgf/cm2] pe secţiunea			Brinel I [kgf/mm2] pe secţiunea		
		II	1	II	1			ra- dială	tan- gen- ţială	trans- ver- sală	ra- dială	tan- gen- ţială	trans- ver- sală	radială sau tangenţială	
Răşinoase	!														
Molid — Picea excelsa (Lam.) Link.	110 000 | 430		58	900	27	660	67	2,5	3,4	270	182	184	3,20	1,20	0,25
Brad — Abies alba Mill.	110 000 400		42	840	23	620	50	2,7	3,6	•340	—	—	3,40	1,30	0,30
Pin — Pinus silvestris L.	120 000	470	77	1040	30	870	100	3,6	3,7	300	223	241	4,00	1,90	0,35
Larice — Larix decidua Mill.	138 000	470	60	1070	23	960	90	3,4	—	380	—	-	4,80	1,90	0,35
Foioase															
Stejar — Quercus robur L.	117 000	520	110	900	40	880	110	4,2	5,3	622	521	463	6,40	4,10	0,37
Gorun — Quercus petraea (Matt.) Liebi.	130 000	550	110	900	40	940	110	4,3	6,4	690	—	—	6,90	3,50	0,37
Ulm — Ulmus foliacea Gilib.	110 000	470	100	800	40	720	70	6,0	7,4	640	—	—	5,90	2,90	0,30
Salcîm — Robinia pseudacacia L.	136 000	590	130	1480	43	1200	160	6,7	11,2	870	—	-	8,00 | 4,00		0,57
Frasin — Fraxinus excelsior L.	120 000	480	110	1600	70	1020	128	4,7	7,3	760	-	-	6,50 | 3,70		0,35
Fag — Fagus silvatica L.	160 000	530	90	1300	70	1050	80	7.1	9,7	730	-	-	7,20 | 3,00		0,40
Carpen — Carpinus betulus L.	162 000	660	120	1350	245	1300	85	6,2	15,0	834	615	635	7,10 | 3,60		0,41
Mesteacăn — Betula verrucosa Eh»*h.	165 000	430	110	1370	70	1250	120	6,7	7,7	392	298	298	4,90 I 2,30		0,50
Nuc — Juglans regia L.	125 000	580	120	1000	35	1190	70	5.7	9,1	720	—	-	5,10	2,80	0,47
Plop negru — Populus nigra L.	88 000	300	—	770	—	550	50	5,1	7,4	236	187	-	2,70	1,30	0,25
Paltin de munte — Acer pseudoplatanus L.	94 000	490	150	820	—	950	90	10,0	16,0	670	—	—	6,2	2,7	0,32
Salcie alba — Salix alba L.	72 000	280	35	640	-	310	70	5,7	7,1	256	195	194	3,5	1,6	0,35
Tei — TIlia sp.	74 000	440	18	850	86	900	45	7,3	12,1	300	-	_ )	4,0	1,7	0,25
Pâr — Pirus piraster (L.) Medik.	79 000	460	-	—	—	750	—	8,2	14,2	728	541	524	6,0	3,3	0,15 0,27
Anin negru — Alnus glutinosa Gaertn.	117 000	540	65	940	20	970	45	3,6	-	338	245	245	3,8	1,6	
Lemn
144
Lemn
Rezistenţele mecanice ale lemnului la solicitări dinamice prin şoc sînt, în general, superioare celor statice. Pentru clasificarea lemnului după aceste rezistenţe se foloseşte indicele de rezilienţă k.
Rezistenţa la şoc a lemnului îl face apt pentru utilizări în cari intervin solicitări dinamice.
Lemnele rezistente la solicitări dinamice, numite lemne tenace, ca molidul, bradul, frasinul, nucul american (hickory), se folosesc în construcţiile de avioane, skiuri, mînere de unelte etc. în opoziţie cu acestea, lemnele puţin tenace (fragile), ca plopul, pinul, cedrul, etc., sînt inapte pentru astfel de utilizări. De asemenea, o indicaţie preţioasă pentru clasificarea lemnelor o dă coeficientul dinamic	după	care	se
poate selecţiona materialul supus la şocuri în timpul utilizării (avioane, aparate de sport, elemente de maşini şi de caroserii, cozi de unelte, etc.).
Rezistenţa lemnului la oboseală, determinată în special prin încovoiere sub sarcini alternante sau oscilante, are valoarea de 0,25***0,35 din rezistenţa la solicitări statice. Ea creşte cu greutatea specifică aparentă a lemnului şi scade uşor cu creşterea umidităţii lui pînă la punctul de saturaţie al fibrei. Raportul dintre rezistenţa la oboseală a lemnului şi greutatea iui specifică aparentă e favorabil pentru utilizarea acestui material în construcţia de avioane, de vagoane, caroserii de automobile, poduri, elemente de maşini.
Rezistenţa de durată a lemnului, măsurată în . special prin aplicarea, timp îndelungat, a unor sarcini statice de compresiune sau de încovoiere, are valori de numai 50***70% din rezistenţa sub sarcini de scurtă durată, variind cu specia lemnoasă şi cu natura solicitării. Ea scade cu creşterea umidităţii şi a temperaturii lemnului.
Rezistenţa la smulgerea cuielor şi şuruburilor creşte cu greutatea specifică aparentă a lemnului, scade cu temperatura lui şi prezintă un maxim la umiditatea lemnului de 27-*-29% . La cuie, ea depinde şi de forma secţiunii transversale (rotundă, pătrată, etc.), de natura suprafeţei cuiului (asprită prin zin-care sau prin aplicare de pelicule, striată, etc.) şi de forma vîrfului (ascuţită sau teşită). Cuiele bătute perpendicular pe fibre se smulg cu o forţă de 1,5*** 1,8 ori rnai mare decît cele pătrunse paralel cu fibrele. De asemenea, forţa de smulgere a şuruburilor pătrunse paralel cu fibrele e de circa 75% din forţa necesară pentru cele pătrunse perpendicular pe fibre.
Rezistenţa la uzură depinde de specie şi e mai mare la lemnele cu greutate specifică aparentă mare şi cu umiditate mică. Uzura e mai mică pe secţiunea radială, apoi pe cea tangenţială şi transversală. Lemnul aburit are o rezistenţă la uzură mai mică decît cel. neaburit, iar lemnul tratat cu ulei sau cu ceruri,
o	rezistenţă mai mare decît cel netratat.
Capacitatea de curbare a lemnului după raze de curbură cît mai mici, fără se se rupă, depinde de specie şi e mai mare la lemnul umed, la cel cu greutatea specifică aparentă mică, şi la temperatură mai înaltă. Curbarea se obţine mai uşor în direcţie radială decît în direcţie tangenţială faţă de inelele anuale.
Duritatea lemnului. Lemnul fiind un material anisotrop, duritatea lui variază cu direcţia faţă de fibrele lemnoase, respectiv faţă de inelele anuale, în care se execută apăsarea. Duritatea diferă după cele trei direcţii sau plane caracteristice ale structurii lemnului (Hţ, în secţiune transversală; H'r, în secţiune radială şi Hfl în. secţiune tangenţială), sau — simplificat — duritatea paralel cu fibrele şi perpendicular pe fibre (dat fiind că diferenţa dintre Hr şi H e foarte mică). Duritatea paralel cu fibrele e mai mare decît cea perpendicular pe fibre (de ex., la umiditatea normală a lemnului de 15%, duritatea Janka are valorile: la molid, H/j,= 270 kgf/cm2 şi H/jj=480 kgf/cm2; la carpen HJ{(=830 kgf/cm2 şî HJ ,=620 kgf/cm2).
Inflamabilitatea şi capacitatea de a arde
cu flacără sau sub forma de cărbuni ale lemnului sînt mari; ele se pot reduce foarte mult prin diferite procedee de tratare, în special folosind substanţe ignifuge (v. şî Ignifugare).
Durabilitatea lemnului e — în accepţiune largă
—	proprietatea lemnului de a-şi păstra neschimbate esenţial, un timp cît mai lung, caracteristicile sale naturale specifice, sau — în accepţiune mai restrînsă, dar unilaterală—, proprietatea lemnului de a rezista la descompunere (putrezire), sub acţiunea ciupercilor xilofage, un timp cît mai lung. Sin. Trăinicia lemnului.
Durabilitatea lemnului e influenţată direct de ciupercile xilofage, de bacteriile cari provoacă putrezirea, de diferitele animale (în special insecte xilofage) şi de om. Ciupercile şi bacteriile descompun lemnul; insectele xilofage se hrănesc cu substanţa lemnoasă, formînd galerii, goluri şi găuri în masa lemnoasă, ceea ce-i reduce rezistenţele mecanice. Diferitele utilizări ale pieselor de lemn provoacă şi ele uzura şi distrugerea mecanică a lemnului.
Factorii proprii lemnului, cari influenţează durabilitatea lui, sînt: specia lemnoasă, structura şi compoziţia lemnului. Specii foarte durabile sînt de exemplu, stejarul şi salcîmul, dintre foioase, şi laricele şi pinul, dintre răşinoase; specii cu lemn puţin durabil sînt, fagul, carpenul, teiul, salcia şi plopul, dintre foioase, şi bradul, dintre răşinoase. La aceeaşi specie, lemnul de alburn e mai"puţin durabil decît cel de duramen (care e mineralizat, sărac în substanţe de rezervă şi mai uscat). Conţinutul în lignină şi prezenţa taninului şi—în proporţie mai mică — prezenţa răşinii, măresc durabilitatea lemnului. Unui grad de umiditate al lemnului mai mic îi corespunde o durabilitate mai mare; de asemenea, cu creşterea proporţiei de lemn tîrziu din compunerea inelelor anuale (ceea ce corespunde şi unei creşteri a greutăţii -specifice a iemnuftîf), durabilitatea creşte.
Dintre factorii exteriori lemnului sînt hotărîtoare, pentru gradul de durabilitate, condiţiile de mediu în cari e ţinut lemnul: în apă,..complet înecat, lemnul poate dura sute şi'chiar mii de ani (specii tipice în această privinţă sînt ulmul şi aninui); în mediu cu aer închis, umed şi cald (cum e cel din galeriile de mine, din pivniţe şi din tunele), lemnul durează foarte puţin, putrezind foarte repede; durabilitate aproape tot atît de mică are şi lemnul aşezat pe sol sau parţial îngropat în pămînt (traverse, stîlpi de conducte electrice, picioare de poduri, bulumaci, etc.); în locuri adăpostite, uscate şi aerisite, durabilitatea lemnului e mult mai mare (de ex. lemnăria acoperişurilor).
S-au stabilit următoarele scări descrescătoare ale durabilităţii speciilor lemnoase uzuale:
în apă: stejar, anin, ul.m, larice, pin, fag, molid; în aer uscat: stejar, larice, plop tremurător, ulm, pin, molid, anin, mesteacăn, plop, salcie; în aer liber: stejar, ulm, larice, pin, molid, frasin, fag, plop tremurător, anin, mesteacăn, plop, salcie; pe sol (de ex. la traverse de cale ferată): stejar, larice, pin, molid, brad, fag, mesteacăn; în galerii de mină: salcîm, stejar, pin, anin, frasin, salcie căprească, paltin, ulm, plop, carpen, fag, mesteacăn; pentru nevoile practice (medie): stejar, larice, pin, salcîm, ulm, molid, brad, frasin, fag, carpen, paltin, plop, mesteacăn, tei, salcie.
Durabilitatea lemnului poate fi ameliorată, ad-ică „durata de serv ici u“ a lemnului poate fi prelungită, prin diferite măsuri luate în timpul, exploatării şi fasonării arborilor, a] conservării şi prelucrării lemnului şi al utilizării obiectelor de lemn. Astfel, doborîrea şi fasonarea arborilor în timpul şi'mai ales la începutul iernii, determină condiţii favorabile pentru o mai mare durabilitate (temperatura joasă, conţinutul mic în apă., şi în amidon al lemnului împiedică dezvoltarea ciupercilor xilofage în timpul iernii, permiţînd uscarea lemnului şi, decir îi feresc de atacul acestora chiar primăvara şi vara). Prirr depozitarea
Lemn
145
Lemn
lemnului fasonat şi debitat în locuri şi în condiţii potrivite pentru grăbirea uscării naturale, cum şi prin folosirea judicioasă a uscării artificiale, se previne atacul ciupercilor periculoase, în anumite cazuri, păstrarea lemnului în condiţii de mare umiditate îl fereşte de atacul ciupercilor (de ex. păstrarea buştenilor în basine cu apă sau în depozite cu instalaţii de ploaie artificială). Impregnarea lemnului cu substanţe toxice pentru ciupercile şi insectele xilofage constituie mijlocul cel mai eficient pentru prelungirea duratei de serviciu a lemnului (de ex. traversele de cale ferată de lemn de fag neimpregnate au o durată de serviciu de numai 2***3 ani, iar cele de stejar, durează 15***20 de ani; impregnate cu creozot, durata de serviciu a traverselor de fag creşte la mai mult decît 35 de ani). Vopsirea şi lăcuirea sînt de asemenea mijloace de prelungire a duratei de serviciu a obiectelor de lemn, iar pentru prevenirea arderii lemnului se folosesc substanţe i-gnifuge.
Defectele lemnului (abaterile de la normal în creşterea arborilor, structura, aspectul şi compoziţia chimică a lemnului, cum şi defectele pieselor semifabricate din lemn) conduc, în general, la reducerea posibilităţilor de utilizare a acestui material. Clasificarea lemnului pe calităţi se face în cea mai mare măsură ţinînd seamă de prezenţa defectelor (natura, mărimea, numărul, gruparea, aşezarea şi asocierea lor) în piesele de lemn, şi de influenţa pe care o au asupra utilizării lemnului.
Defectele de forma o I e trunchiului: curbura trunchiului (într-un plan sau în plane diferite), însă-bierea (curbura într-un plan a părţii inferioare a trunchiului), conicitatea (descreşterea excesivă — mai mult decît 1 cm/m a diametrului trunchiului), ovalitatea (forma ovală a secţiunii transversale a trunchiului), lăbărţarea (îngroşarea anormală a trunchiului la bază), înfurcirea (despărţirea trunchiului mai aproape de bază, în două sau în mai multe părţi) şi canelura (formarea de valuri longitudinale, astfel încît secţiunea transversală apare sinuoasă).
Defectele de structură ale lemnului: excentricitatea (dispoziţia laterală a măduvii faţă de centrul secţiunii transversale a trunchiului), devierea fibrelor, care poate constitui defectele de fibră răsucită — numită şi fibră torsă — (devierea elicoidală a elementelor anatomice faţă de axa longitudinală a trunchiului), fibră înclinată, fibră creaţă (sau ondulată), şi fibră încîlcită, buclele (devierea locală a fibrelor în jurul nodurilor sau al cojii înfundate), excrescenţele (umflătură a trunchiului şi a crăcilor, cele rotunde fiind numite g î I m e), neregularitatea inelelor anuale (devierea prea mare a lăţimii unor inele anuale faţă de lăţimea medie), lemnul de compresiune (constituit din îngroşarea anormală şi de culoarea brună-roşcată a zonei de lemn tîrziu la răşinoase), lemnul de tracţiune (formaţiune anormală de celule cu pereţi foarte groşi în lemnul de foioase), inimi concrescute (concreşterea a două tulpini — inimă dublă — sau a	mai	multor tulpini	într-un
singur trunchi).
Nodurile sînt părţi din crăci înglobate în lemnele trunchiului şi în timpul creşterii lui în grosime (v. sub Nod).
Crăpăturile lemnului sînt discontinuităţi în masa lemnului, datorite desprinderii	sau	ruperii	elementelor Iui
anatomice (v. sub Crăpătură în lemn).
Găurile de insecte (orificiile şi galeriile făcuteîn lemn atît de insectele mature şi de larvele lor, cît şi de unele animale, scoici şi raci mici) sînt clasificate cum urmează: găuri de alburn şi de duramen, găuri drepte şi piezişe, găuri mici, mijlocii şi mari (după diametrul stabilit convenţional la diferite sortimente de lemn), găuri superficiale (puţin adînci), ne-străpunse şi străpunse. Defecte	importante	produc	gîndacii
de scoarţă (ipidele xilofage, în special Xyloterus lineatus Oliv.), croitorii (v.), carii lemnului (v.	sub	Cariu),	fluturii	(Cossus
cossus L. şi Zauzera pyrina L.), viespile şi furnicile (Sires gigas
L., Camponotus ligniperda Latt.), iar dintre moluşte, Teredo navalis L.
Defecte ale lemnului pot fi provocate şi de diverşi paraziţi vegetali (de ex. vîscul şi iedera), prin găurile şi deformaţiile din jurul lor, din cauza pătrunderii sugătorilor în lemn sau a strangulării trunchiului, prin agăţarea lor.
Alte raţii le lemnului (schimbările compoziţiei chimice a lemnului, de natură fizicochimică, fiziologică sau mico-logică) se prezintă sub forma de coloraţii (v. Coloraţia lemnului), de încindere (v. încinderea lemnului) sau răscoacere, şi de putregai (v.).
Depuneri anormale remarcabile sînt: zonele umede (cari sînt porţiuni din interiorul trunchiului imbibate puternic cu apă), zonele imbibate cu răşină, cari se lustruiesc greu, şi pungile de răşină (cavităţi pline cu răşină, situate într-un inel anual deformat local), cari reduc rezistenţele mecanice ale lemnului.
Defectele de rănire, cele mai frecvente, sînt cicatricele, constituite din ţesuturi cu structură neregulată, deosebită de restul masei lemnoase, şi coaja înfundată (o porţiune de coajă înglobată în lemn), cari constituie un loc de rezistenţă scăzută şi de infectare cu agenţi patogeni. Petele medulare (pete mici brune-roşietice, formate din ţesut de cicatrizare) nu influenţează rezistenţele mecanice ale lemnului, pe cînd cancerul (excrescenţă neregulată, produsă de ciuperci parazite în jurul rănilor deschise) deformează trunchiul şi reduce proprietăţile mecanice ale lemnului.
Defectele de prelucrare şi depozitare a lemnului pot fi clasificate în defecte de prelucrare şi manipulare, cum sînt neparalelismul canturilor sau al feţelor, teşiturile, zgîrieturile, găurile de ţapină, etc. şi defecte de depozitare a cherestelei, cum sînt arcuirea, aşchierea, bombarea, curbarea, răsucirea, etc. Prelucrarea atentă a lemnului şi o depozitare corectă a pieselor de lemn rezultate pot reduce aproape cu totul defectele acestora.
încercările lemnului se fac pentru a determina comportarea lemnului la diferite solicitări. Ele pot fi încercări chimice, chimico-biologice şi fizice (în particular mecanice, termice şi electrice).
încercările chimice se fac pentru determinarea comportării lemnului faţă de substanţele folosite la ignifugare, iar prin analize, pentru determinarea procentelor de celuloză, de lignină, de emiceluloze şi de răşini din substanţa lemnoasă; ultimele determinări prezintă importanţă la utilizarea lemnului ca materie primă în industriile chimice.
încercările chimic e-b i o I o g i ce se fac pentru determinarea durabilităţii lemnului impregnat sau neimpregnat faţă de acţiunea insectelor şi a ciupercilor xilofage. încercarea consistă în stabilirea micşorării procentuale a greutăţii unei epruvete supuse un timp determinat acţiunii insectelor şi ciupercilor xilofage în comparaţie cu micşorarea greutăţii unor epruvete de lemn a căror durabilitate e cunoscută.
încercările fizice se fac pentru determinarea durităţii, a umidităţii, a greutăţii specifice, a contracţiunii (retragerii) şi a umflării lemnului, cum şi pentru determinarea comportării lui la diferite solicitări (compresiune, tracţiune, încovoiere, torsiune, tăiere, despicare). Rezistenţele respective depind de poziţia elementelor componente ale lemnului (fibre, inele anuale, etc.) faţă de direcţia de acţiune a forţelor; de aceea trebuie să se precizeze dacă solicitarea se face paralel sau perpendicular pe direcţia fibrelor, radial sau tangenţial la inelele anuale. Rezistenţele depind, de asemenea, de gradul de umiditate al lemnului. încercările mecanice se fac pe epruvete de forme şi de dimensiuni caracteristice, corespunzătoare fiecărei încercări. —
Din punctul de vedere al caracteristicilor de material se întîlnesc următoarele numiri ale lemnului;
10
Lemn
146
Lemn
Lemn alb. V. Culoarea lemnului, sub Lemn. V. şî Lemn moale.
Lemn cojit:	Lemn	sub formă de buşteni sau de lobde,
folosit la fabricarea semifabricatelor fibroase (v.), căruia i s-a îndepărtat coaja prin procedee mecanice, hidromecanice, hidraulice, hidrotermice sau chimice. V. şî Cojire, Cojitoare.
Lemn curăţit: Lemn cojit (v.), căruia i s-au tăiat nodurile, i s-au scos pungile de răşină şi i s-au îndepărtat resturile de coajă, rămase de la cojire, mai ales la capete, cu ajutorul unor cuţite speciale, numite cuţitoaie (curăţire manuală), sau al frezelor ori al unei maşini cu disc cu cuţite (curăţire mecanizată). Lemnul curăţit se foloseşte mai ales la fabricarea celulozei de calitate superioară.
Lemn de compresiune. V. Defectele de structură ale lemnului, sub Lemn.
Lemn de primăvară: Sin. Lemn timpuriu. V. Structura macroscopică a lemnului, sub Lemn.
Lemn de tracţiune. V. Defectele de structură ale lemnului, sub Lemn.
Lemn	de vară: Sin. Lemn	tîrziu.	V.	Structura	macroscopică a	lemnului, sub Lemn.
L e m n	d u r. V. Lemn tare.
Lemn	gros. V. sub Lemn	mare.
Lemn	mare: Lemn rotund (v.) cu	diametrul	mai	mare
decît 7 cm.	Dacă diametrul e cuprins între 7 şi 14	cm, lemnul
se numeşte	lemn subţire, iar dacă diametrul e	mai	mare	decît
14	cm, se numeşte lemn gros.
Lemn matur. V. Structura macroscopică a lemnului, sub Lemn.
Lemn mărunt: Lemn rotund (v.) cu diametrul mai mic decît 1 cm.
Lemn moale: Lemn cu duritate mică, care e în gemeral uşor şi are rezistenţă mecanică mică, cum e lemnul de brad, de tei, plop, salcie, molid şi pin. în practică, lemnul moale e numit uneori şi lemn alb, deşi există şi lemne	albe	dure,	cum
sînt lemnul	de carpen şi lemnul de paltin.
Lemn omogen. V. Structura macroscopică a lemnului, sub Lemn.
Lemn rotund: Buşteni rotunzi, nedebitaţi.
Lemn semirotund: Piesă de cherestea obţinută prin spintecarea în lung, la gater, a buştenilor, în cîte două părţi simetrice în raport cu axa lor longitudinală. Sin. Jumătate de buştean.
Lemn subţire. V. sub Lemn mare.
Lemn tare: Lemn cu duritate mare, care e în general greu şi are rezistenţe mecanice mari, cum e lemnul de stejar, de frasin, fag, ulm, etc. Sin. Lemn dur, Lemn de esenţă tare.
Lemn timpuriu. V. Structura macroscopică a lemnului, sub Lemn.
Lemn tîrziu. V. Structura macroscopică a lemnului, sub Lemn.
Lemn vărgat:	Sin. Lemn eterogen. V. Structura
macroscopică a lemnului, sub Lemn.—
Din punctul de vedere al tratamentului la care a fost supus, se deosebesc următoarele tipuri principale de lemn: lemn aburit şi lemn ameliorat, care poate fi bachelizat, comprimat, impregnat, impregnat şi comprimat, metalizat, stratificat, etc.:
Lemn aburit. 1: Lemn tratat prin expunere, timp de mai multe ore, la acţiunea aburului umed care, pătrunzînd în masa lemnului, produce înmuierea fibrelor, astfel încît materialul poate fi prelucrat mai uşor (de ex. prin curbare sau prin tăiere în foi de furnir) şi e mai puţin expus crăpării din cauza contracţiunii (a retragerii). Uscarea lemnului aburit se produce mai repede şi mai în adîncime, fiindcă aburul disolvă şi antrenează o mare parte din substanţele din lemn, cum şi din cauza căldurii primite în timpul aburirii, care provoacă o evaporare mai intensă a apei din lemn, după scoaterea lui din
camerele de aburire. Durabilitatea lemnului aburita mai mare, fiindcă aburul distruge insectele şi larvele lor şi spală substanţele albuminoide cari formează hrana ciupercilor xilofage. Prin aburire, lemnul capătă o culoare mai închisă, din cauza oxidării substanţelor taninoase; de exemplu, fagul devine brun-roşcat (culoarea mahonului), stejarul, brun-negricios, paltinul, roşietic, etc. Cei mai frecvent se abureşte fagul, care nu se întrebuinţează decît foarte rareori neaburit. Lemnul aburit e mai casant şi se despică mai uşor decît cel neaburit; numai la aburireasub presiune rezistenţa îi scade foarte puţin.
Aburirea se execută în camere sau în tunele specale, de obicei cu abur la 100° şi sub presiunea atmosferică. Aburirea sub presiune şi la o temperatură mai înaltă acţionează mai repede, dar nu trebuie să se depăşească presiunea de 10 at şi temperatura de 130°, fiindcă materialul ar căpăta o culoare prea închisă (I e m n u I e „ars"). Durata de aburire depinde de scopul urmărit şi de specia lemnului (pentru fag, de exemplu, aburirea durează 42 de ore, vara, şi 48 de ore, iarna). Aburirea se poate executa, fie asupra materialului ecarisat, fie asupra buştenilor (în special dacă aceştia vor fi folosiţi la fabricarea furnirului).
Lemn a b u r i t. 2: Lemn de lucru întrebuinţat în industria hîrtiei şi a celulozei, cuprinzînd următoarele două sortimente: buşteni de lemn cojit, trataţi în autoclave speciale cu abur, în general saturat, de 4***6 at, în vederea defibrării în pastă mecanică brună, şi buşteni de lemn necojit, trataţi cu abur la 120*" 140°, în vederea slăbirii cojii pentru decojire prin frecare sau prin stropire cu apă sub presiune, în scopul obţinerii de. lemn cojit necesar fabricării semifabricatelor fibroase.
Lemn ,,ars“. V. sub Lemn aburit 1.
Lemn fiert: Sin. Lemn aburit. V. Lemn aburit 2.
Lemn ameliorat:	Material lemnos cu proprietăţi
superioare proprietăţilor lemnului masiv din care a provenit, obţinut prin diferite procedee de prelucrare (impregnare, comprimare, lamelare şi încleire, încleire şi comprimare, vopsire, etc.). Prin procedeele de ameliorare se urmăreşte, în primul rînd, ca lemnul să devină mai omogen, mai stabil la variaţiile de umiditate ale aerului, mai uşor de fasonat şi mai rezistent.
Principalele tipuri de lemn ameliorat sînt următoarele:
Lemn bachelizat: Lemn impregnat cu bachelită. Lemnul uscat (cu numai 4---8% umiditate) se impregnează cu răşină sintetică pe bazădefenol şi aldehideînsoluţie, prin introducerea succesivă în vid şi în soluţie de răşină la presiunea de pînă la 6--*8 at. Apoi se îndepărtează solventul şi se ridică temperatura treptat pînă la circa 150°, cînd răşina se polimerizează şi trece în starea C, de bachelită stabilă, şi rămîne în vasele lemnului. Lemnul de fag se bachelizează foarte bine. Lemnul bachelizat are densitate şi rezistenţă mecanică mari, e rezistent la agenţii chimici şi e un bun izolant electric. Se foloseşte la confecţionarea de materiale pentru electrotehnică.
Lemn comprimat: Material lemnos cu proprietăţi ameliorate prin comprimare perpendicular pe fibre. La unele produse, comprimarea se face perpendicular pe fibre, într-un singur sens, prin laminare. — Prin comprimarea perpendicular pe fibre, în două direcţii ortogonale, se obţine un material cu proprietăţi superioare (densitatea pînă la 1,46 g/cm3, rezistenţă mecanică mărită de 2***6 ori, rezistenţă mare la agenţii chimici, etc.), numit în comerţ Lignostone.— Bucăţile de lemn, în general de fag, fără defecte, uscate, cu numai circa 10% umiditate, se presează în două faze, la 300***330 at, şi la 200**‘250°. Prin acest tratament se produce şi lipirea fibrelor, ceea ce împiedică revenirea lemnului la un volum mai mare.
Lemn impregnat: Lemn în al cărui ţesut s-a introdus o substanţă care îl protejează contra putrezirii şi, uneori, contra focului. E mai greu, mai casant şi mai dificil la prelucrare. Se foloseşte în proporţia de 10***40% din totalul lemnului care nu e folosit pentru foc. Impregnarea se face în condiţiile indicate
Lemn
147
Lemn
rftai jos, sub Lemn impregnat şi comprimat. Caracteristicile de rezistenţă sînt însă inferioare celor ale lemnului impregnat şi comprimat. Sin. Impreg (numire comercială),
i	Lemn impregnat şi comprimat: Material obţinut prin compri-' marea sub presiune şi la temperatură înaltă a lemnului masiv impregnat cu răşini sintetice, de exemplu cu fenoplaste. în urma acestui tratament, proprietăţile fizico-mecanice sînt superioare celor ale lemnului netratat, atingînd următoarele valori: rezistenţa la întindere 2250 "kgf/cm2, rezistenţa la încovoiere 2530 kgf/cm2, rezistenţa la compresiune (paralel cu fibra) 1685 kgf/cm2, rezistenţa la tăiere (paralel cu fibra şi perpendicular pe straturi) 500 kgf/cm2, rezistenţa la şoc 0,16***0,50 kgcm/cm2 pe faţă şi 0,11*• *0,38 kgcm/cm2 pe margine, modulul de elasticitate 246 000 kgf/cm2.
Impregnarea se face, de obicei, sub presiune, iar conţinutul’ de răşină absorbită de lemn e de 30***35%. Răşinile fenolice pot fi de tipul solubil în alcool sau în apă. Primul tip, avînd un grad de polimerizare prea mare, nu poate pătrunde suficient în lemn şi nici nu poate să se fixeze bine de grupările polare ale celulozei; de aceea, proprietăţile lemnului ameliorat cu aceste răşini sînt mai slabe decît în cazul cînd răşina e solubilă în apă. în ultimul caz, compregul are o stabilitate dimensională mai bună, absoarbe o cantitate de apă mult mai mică, însă e puţin mai casant. Temperatura de presare e de 12.7-*-160°, iar presiunea e de 70 kgf/cm2 (la răşini solubile în apă) sau de 175— 200 kg/cm2 ( la răşini solubile în alcool). Lemnul impregnat şi comprimat serveşte la fabricarea de piese supuse ia solicitări mari, cum sînt skiurile, săniile, ventilatoarele, etc. Sin. Compreg (numire comercială).
Lemn lamelat: Sin. Lemn stratificat nedensificat (v. sub Lemn stratificat). Numirea e improprie pentru această accepţiune.
Lemn lamelat, impregnat şi comprimat: Sin. Lemn stratificat densificat (v.-sub Lemn stratificat). Numirea e improprie pentru această accepţiune.
Lemn metalizat: Material obţinut prin impregnarea lemnului cu metale cu punct de topire relativ jos (plumb, zinc, antimoniu şi aliajele lor). Procedeul consistă în cufundarea lemnului uscat în metal topit, urmată de comprimarea lui într-un vas închis. Prin această operaţie, care durează numai cîteva secunde, lemnul îşi păstrează structura, iar vasele se umplu mai mult sau mai puţin cu metal. La această prelucrare se pretează lemnele tari, cu vase împrăştiate, în special lemnul de paltin. Lemnul metalizat e folosit la confecţionarea lagărelor.
Lemn stratificat: Lemn ameliorat prin stratificare, impregnare, încleire şi presare; de exemplu: placajele (v. sub Placaj 1), lemnul stratificat nedensificat (numit uneori, impropriu, lemn lamelat) şi lemnul stratificat densificat (numit uneori, impropriu, lemn lamelat, impregnat şi comprimat). Prin stratificarea sau lamelarea lemnului se urmăreşte reconstituirea, din foi subţiri de furnir (v.), a unui material lemnos omogen, în care influenţa anisotropiei şi a defectelor lemnului e micşorată prin răspîn-direa acestora în masa lemnoasă. Prin impregnare cu răşini sintetice, lemnul stratificat cîştigă proprietăţi fizice şi mecanice superioare celor ale lemnului natural. Prin încleire se obţin piese continue de dimensiuni mari. Prin presare, greutatea specifică a materialului creşte, odată cu creşterea rezistenţelor mecanice.—
După specia semifabricatului folosit, lemnul stratificat poate fi: lemn stratificat din furnire de mesteacăn, de fag, de paltin, anin, pin, etc. —
După grosimea straturilor, se deosebesc: lemn stratificat din furnire subţiri (cu grosimea sub 1 mm) şi lemn stratificat din furnire groase (peste 1 mm).
După dispoziţia straturilor, se deosebesc: lemn stratificat tip A, constituit din furnire dispuse cu fibrele paralel (v. fig. VIII a), care are rezistenţe maxime la compresiune, laîntin-dere şi încovoiere după o direcţie paralelă cu fibrele (de ex.
materialul numit Lignofol); lemn stratificat tip 6 (lemn Delta)', constituit din prnpuri de 5--10 straturi paralele, alternînd cu un strat aşezat transversal (v. fig. VIII b), care are proprietăţi
VIII. Tipuri de lemn stratificat,
a)	tip A (cu furnire cu fibre paralele); b) tip B (cu grupuri de 5--*10 straturi cu fibre paralele, despărţite printr-un strat transversal); c) tip C (cu straturi alternate, cu fibre perpendiculare între ele); d) tip D (cu fibrele straturilor consecutive decalate cu i5••■45°); î-**6) straturi de furnir,
mecanice egale cu ale lemnului stratificat tip A ; lemn stratificat tip C, la care fibrele straturi lor alternate consecutive sînt perpendiculare (v. fig. VIII c) şi care are rezistenţe egale după două direcţii perpendiculare; lemn stratificat ţip D, la care fibrele straturilor consecutive formează unghiuri de 15***45°(v. fig, Vllld) şi care are rezistenţe egale după direcţiile radiale.—
După conţinutul în răşină sintetică, se deosebsec: lemn stratificat încleit. cu un conţinut în răşină sintetică sub 20%, şi lemn stratificat impregnat, cu un conţinut în răşină sintetică pînă la 50% . —
După greutatea specifică a materialului fabricat, se deosebesc:
Lemn stratificat densificat: Lemn stratificat obţinut prin aplicarea unui tratament piezotermic, care-i dă densitate mai ma'*e decît 1 g/cm3. Lemnul stratificat densificat se produce în două varietăţi: cu conţinut mic în răşină sintetică/ obţinut prin încleirea straturilor componente cu film de bache-' lită (v.), numit şi film Tego, şi cu conţinut mare în răşină sintetică, obţinut prin impregnarea cu soluţie alcoolică sau apoasă de răşină fenol-formaldehidică sau crezol-formaldehidică. Procesul tehnologic de fabricare a lemnuiui stratificat densificat începe cu operaţiile de fabricare a furnirului, cari sînt: tăierea, buştenilor la lungimea necesară, aburirea lor, cojirea manuală sau mecanizată a buştenilor, derularea; croirea şi uscarea furnirelor. Operaţiile cari urmează sînt: tăierea furnirelor întregi, uscate, la formatele dorite,, la foarfecele automate; îndreptarea muchiilor furnirelor înguste, la maşina de frezat paralel; sortarea turnirelor şi impregnarea lor; uscarea furnirelor impregnate, la 60***70°, pentru îndepărtarea solvenţilor răşinii; alcătuirea pachetelor de furnire, prin petrecerea capetelor; retezarea pachetelor de furnire continue, la ferestrăul circular culisant; presarea (la 150—180 kgf;cm2) la cald (la circa 145°) a pachetelor, la presa hidraulică, pentru polimerizarea răşinilor; răcirea si condiţionarea plăcilor; tivirea plăcilor la ferestrăul circular dublu, cu avans mecanic; retezarea plăcilor la ferestrăul. circular dublu; ungerea laturilor (muchiilor) plăcilor cu lac de bachelită; depozitarea, ambalarea şi expedierea (v. fig. IX),
Materialul are bune proprietăţi mecanice, dielectrice ş antifricţiune. E întrebuinţat, în principal, în electrotehnică ş
10
Lemn
148
Lemn
în construcţia de maşini; de exemplu, pentru traverse de reţele
pene de înfăşurare electrică, ghidaje, panouri de tablouri
electrice, tije pentru izolatoare distanţiere, cusineţi de laminor, de distribuţie, matriţe pentru am-butisarea aliajelor uşoare, role, modele pentru turnătorie, roţi dinţate, bucele, supape, etc.; în construcţii aeronautice şi navale, de exemplu pentru elice cu pale raportate, longeroa-ne supuse unor solicitări mari, ranforsări, tălpi, chile, scripeţi, ghidaje cu frecare, voleţi, planşeuri de mare rezistenţă, etc.; se foloseşte şi în utilaje pentru industria textilă (suveici, spete, bătătoare, pedale), pentru eclise de cale ferată, armaturi pentru tîmplărie (de ex. balamale şi clanţe de lemn stratificat, densificat şi mulat), aparatură chimică şi articole de sport.
Lemnul stratificat densificat se fabrică în tipurile A (de ex. Lignofol, cu densitatea
1,4 g/cm3), B (de ex. materialul numit lemn Delta),
C şi D, în plăci cu lungimea pînă la 5700 mm, cu lăţimea de 1350 mm şi cu grosimea de 10**-80 mm.
Lemn stratificat nedensificat. Lemn stratificat. obţinut'prin aplicarea unui tratamen* piezotermic, care-i dă densitate sub 1 g/cm3. E produs printr-un proces tehnologic similar celui pentru fabricarea lemnului stratificat densificat, însă presiunea la care e supus în presa hidraulică e mai joasă. Lemnul stratificat nedensificat se prezintă în două varietăţi; cu conţinut mic de liant sintetic şi îndeit cu ajutorul unei soluţii sau al unui film de bachelită sau de răşini de uree sau de mela-mină-formaldehidă; cu conţinut mare de răşină sintetică, şi care e obţinut prin impregnarea fur nirelor cu soluţie alcoolică sau apoasă de răşină fenolică ori de răşină crezol-formaldehidică-
Lemnul stratificat nedensificat se fabrică în tipurile numite A, ’B şi C, cu lăţimea de 400***1200 mm, lungimea pînă la 7200 mm şi grosimea între 6 şi 65 mm.
Lemnul stratificat nedensificat de tipurile A şi B, numit şi lemn lamelat, se întrebuinţează Ia: fabricarea pieselor solicitate longitudinal ale maşinilor agricole; în construcţii aeronautice şi navale, de exemplu pentru longeroane de aripi şi
. IX. Procesul tehnologic de fabricare a lemnului stratificat densificat.
Ap) tăierea buştenilor la lungimea necesară; Bp) tratamentul hidrotermic al buştenilor (aburirea); Cp)cojirea buştenilor, manuală sau mecanică; Dp) derulare; £p) croirea furnirelor; Fp) uscarea furnirelor; 1p) ferestrău de retezat (coadă de vulpe, circular, etc.); 2p) basin (sau cameră de aburire); 3p) maşină de derulat; 4p) foar-fece-ghilotină; 5^ uscător cu rulouri; A) sosirea furnirelor uscate, de la cuptor; B) tăierea furnireor; Q îndrep„ tarea muchiilor furnirelor; D) prepararea lacului de bachelită; £) sortarea furnirelor; F) impregnare; G) uscarea furnirelor impregnate; H) ajcătuirea pachetelor de furnire; /) retezarea pachetelor; j) presare la cald (pentru polimerizarea răşinii); K) răcirea şi condiţionarea plăcilor; L) tivirea plăcilor; M) retezarea plăcilor la lungime; N) ungerea laturilor (muchiilor) plăcilor cu lac de bachelită; O) depozitare; P) ambalare; R) expediere; a) răşină fenol-formaldehidică; b) solvent; 1) foarfece-ghilotină automate; 2) maşină de frezat paralel; 3) masă de sortare; 4) amestecător cu manta de încălzire; 5) casetă cu furnire gata pentru impregnare; 6) cuvă pentru impregnare; 7) cuptor de uscare cu circulaţie forţată a aerului; 8) masă pentru formarea pachetelor de furnire continue; 9) ferestrău circular culisant; 10) masă pentru pachete de furnire secţionate; 11) instalaţie de încărcarea pachetelor de furnire; 12) presă hidraulică cu etaje, cu platane încălzite; 13) instalaţie de descărcare a presei; Î4)cameră pentru răcirea şi condiţionarea plăcilor; 15) ferestrău circular dublu, cu avans mecanizat, pentru tivirea plăcilor; 16) ferestrău circular dublu, pentru retezarea la lungime a plăcilor; 17) masă transportoare pentru ungerea laturilor.
fuzelaj, skiuri de ateri^aj, antene, catarge, longeroane pentru îmbarcaţiuni uşoare; skiuri comune lamelate, paturi de armă, crose, rachete de tenis. Tipul C, numit şi placaj multistratificat,
se întrebuinţează: la fabricarea caroseriilor de autovehicule şi de vagoane; ia planşeuri şi căptuşeli interioare; în construcţii aeronautice şi navale la nervuri, bordaje, guseuri, eclise, coce pentru fuzelaj, construcţii mixte de longeroane (chesoane), flotoare şi coce pentru hidroavi-oane, bordajepen-tru hidroglisoare, şalupe, pontoane, ambalaje speciale, rezistente la umezeală, recipiente pentru chimicale, etc.
Lemn Delta. Numire comercială pentru lemnul stratificat tip B. V. sub Lemn stratificat.
Din pu nc-tu!	de vede-
re al întrebuinţării, se deosebesc următoarele tipuri principale de lemn: lemn de foc (de steri de crăci, de buturi, de rămăşiţe),	lemn de lucru	(lemn pentru	construcţie,
pentru industrializare manuală sau mecanizată, pentru industrializarea chimică).
Lemn de f o c : Lemn brut, fasonat în vederea întrebuinţării ca material combustibil. Cuprinde sortimentele specificate mai jos, grupate, în general, în trei categorii (A, B şi C). Gradul de umiditate admisibil rezultă din faptul că lemnul de foc trebuie să aibă, în momentul recepţiei, o vechime de cel puţin patru luni de ia data doborîrii arborilor din cari provine.
Lemnul de steri e sortimentul principal de lemn de foc. Se deosebesc două categorii: categoria A, care cuprinde lemnul de	foioase	tari	şi	cel	mult	20%	lemn	deN foioase	moi sau de
răşinoase;	categoria	B,	care	cuprinde	lemnul de	foioase moi
sau de răşinoase. Se fasonează, obişnuit, în piese rotunde sau despicate cu lungimea de 1 m (±5 cm) şi cari se stivuiesc sub formă de steri; uneori (în cazul exploatării în crîng), se fasonează în piese de 2 m (±5 cm), cari se stivuiesc în dublisteri (2x1x1 m). Grosimea pieselor rotunde e de 7-15 cm diametru la capătul subţire, iar a lobdelor rezultate prin despicare, de maximum 30 cm, măsurată pe lăţimea feţei celei mai mari. Pentru compensarea tasării lemnului verde din steri, datorită
Lemn
149
Lemn
uscării, se adaugă figurilor (steri, respectiv dublisteri) o supra-înălţare de 10 cm, care nu intră în calculul cantitativ.
Lemnul de crăci în grămezi reprezintă prima şi cea mai importantă parte din categoria C de lemn de foc şi consistă din vîrfuri de arbori şi din crăci întregi, cu diametrul de cel mult 7 cm la capătul gros. Se stivuieşte în figuri (grămezi) cu faţa (planul vertical al capetelor groase) de 2 m lăţime şi 1,5 m înălţime şi cari au lungimea naturală a crăcilor.
Lemnul de buturi reprezintă a doua parte a categoriei C de /emn de foc şi consistă din piese groase (cu grosimea minimă de cel puţin 35 cm) de trunchi sau de crăci, cari se despică greu, cu noduri sau cu alte defecte, cari le fac inutilizabile în alte scopuri sau ca alte sortimente. Se valorifică individual.
' Lemnul de rămăşiţe sau zoburi reprezintă, calitativ, ultimul sortiment de lemn de foc şi consistă din aşchii, cioturi, rupturi de lemn şi alte resturi mărunte necuprinse în celelalte sortimente. Se colectează sub forma de grămezi prismatice sau conice, avînd volumul de un ster.
Lemn de lucru: Piese de lemn provenite din recoltare, avînd calităţi cari le fac apte pentru alte întrebuinţări decît pentru foc, adică lemn brut pentru construcţie şi lemn brut pentru industrializare.
Lemn brut pentru construcţie: Piese de lemn provenite din operaţii de recoltare din arbori, neprelucrat sau prelucrat brut şi destinat pentru diverse utilizări în construcţii. Cuprinde o mare varietate de sorturi, ale căror condiţii de fasonare, calitate, livrare, transport şi depozitare sînt de cele mai multe ori prescrise,— şi cari sîntgrupate în două sortimente: lemn brut cu utilizări generale pentru construcţii şi lemn brut cu utilizări speciale pentru construcţii.
Lemnul brut cu utilizări generale pentru construcţii cuprinde următoarele sortimente:
Bile (v. Bilă 2); buşteni pentru construcţii, avînd grosimea de peste 18 cm la capătul subţire şi lungimea de la 2,5 m în sus; manele (v.), nuiele (v.), prăjini (v.).
Lemnul brut cu utilizări speciale pentru construcţii cuprinde sortimentele indicate mai jos:
Adausurile la stflpi sînt piese de lemn rotund, de specii de foioase sau de răşinoase, cari se montează la extremitatea inferioară a suporturilor pentru linii electrice aeriene şi de telecomunicaţii (v. şî Adaus pentru stîlpi, sub Adaus 1). Se clasifică în trei categorii, după lungime şi diametrul la 1,5 m de la capătul gros.
Bulumacii (v.) pot fi rotunzi sau ciopliţi cu patru feţe (cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară).
Lemnul pentru piloţi e format din buşteni (v.), prelucrabili în piloţi pentru lucrări civile şi industriale, hidraulice, lucrări de artă şi lucrări speciale. Cele două clase, cari cuprind lemnul de specii foioase (stejar, gorun, gîrniţă, salcîm, anin) sau răşinoase (molid, brad, pin, larice), se clasifică în trei categorii (A, B şi C), după lungime şi după diametrul la mijlocul lungimii.
Lemnul rotund de mină e format din piese de lemn brut de foioase (stejar, gorun, gîrniţă, salcîm şi ulm) sau de răşinoase (molid, brad, pin şi larice), cu lungimea de 1---6 m şi cu grosimea la capătul subţire de 9***24 cm, folosit la susţineri în lucrări miniere. Se clasifică în trei categorii, după diametrul la capătul subţire (9---13 cm, 14-• • 17 cm şi 18---24 cm), cărora le corespund şi lungimi diferenţiate pe grupuri de specii (la foioase	1 * * * 1,5	m
sau, la	răşinoase,	1*-* 1,25 m; respectiv, la foioase, 1,5***2,5	m
sau, la	răşinoase,	1,25-**2,5 m; respectiv, la foioase,	2,5*• *6	m
sau, la	răşinoase,	2,5-**6 m). Gradul de umiditate al	lemnului
e determinat de faptul că recepţia loturilor respective se face la cel puţin şase luni şi la cel mult 12 luni de la fasonare.
Lemnul de mină trebuie să aibă o rezistenţă mare şi să fie rezistent la putrezire, la acţiunea fizicochimică a rocilor înconjurătoare şi la influenţa atmosferei din mină (condiţia e satisfăcută numai de unele esenţe, cum sînt lemnul de stejar, de
salcîm şi de pin); în lucrări miniere de durată scurtă se foloseşte şi lemn de brad sau de fag care nu satisface aceste cerinţe.
Lemnul de mină se livrează curăţit de crăci şi de noduri şi cojit pe toată lungimea lui, cu excepţia unor porţiuni de 30 cm, necojite la ambele capete, la lemnele de esenţe foioase pentru a le feri de crăpare.
Dacă lemnul de mină nu se rupe sub acţiunea presiunii rocilor^ ceea ce impune schimbarea lui, durata lui de serviciu depinde, afară de calitate şi de esenţă, şî de influenţa aerului de mină şi a apelor de infiltraţie. De regulă, durata susţinerilor de lemn e mai mare în minele de minereuri decît în cele de cărbuni; după condiţiile din mină, duratele aproximative ale susţinerilor de lemn sînt indicate în tabloul care urmează:
Felul susţinerii	Condiţii defavorabile	Condiţii medii	Condiţii foarte favorabile
Stejar, salcîm Pin	de !a 3 luni la 2 ani de la 1,5 luni la 1 an	de la 4--*8 ani de la 2---5 ani	pînâ la 30-”40 de ani pînâ la 15-*-20 de ani
Creşterea consumului de lemn de mină, ca urmare a intensificării producţiei miniere, a impus preocuparea de a înlocui lemnul, cel puţin în parte, cu prefabricate de zidărie sau metalice, la susţinerea galeriilor, şi cu stîlpi metalici, în abataje.
Esenţele folosite curent în mină sînt în principal următoarele:
Stejarul, al cărui lemn e caracterizat prin tăria şi rezistenţa lui la putrezire şi care rezistă bine la trecerea alternativă de la umezeală la uscăciune, ca şi la şederea îndelungată în apă; el are însă rareori tulpina lungă şi dreaptă, iar în locuri uscate se strîmbă şi crapă. E folosit la susţinerea lucrărilor miniere principale şi cu durată mare de serviciu (puţuri, plane înclinate, galerii principale de transport, etc.).
Salcîmul, cu lemnul cu aceleaşi calităţi de tărie şi rezistenţă la putrezire ca şi stejarul; poate înlocui, cu rezultate bune, lemnul acestuia.
Ulmul, cu lemnul tenace şi elastic, durabil în apă şi rezistent la putrezire.
Fagul, cu lemnul durabil, însă puţin rezistent la putrezire, în special în locurile în cari e alternanţă de umezeală şi uscăciune. E folosit în lucrările de susţinere cu durată scurtă, cum sînt cele din abataje.
Pinul, cu tulpina dreaptă, al cărui lemn prezintă avantajul că la creşterea presiunii produce un sunet (pîrîit) caracteristic, care o semnalează.
Molidul, care e folosit la susţinerea în locuri uscate şi de durată scurtă (abataje). Stîlpii de molid sînt, de asemenea, buni semnalizatori ai apariţiei presiunilor mari.
Bradul furnisează un lemn de susţinere mai puţin rezistent decît cel de molid, în special la putrezirea în aerul de mină. E folosit în abataje şi în lucrările cu durată scurtă de folosire.
Gorunul şi gîrniţă (varietăţi de stejar), cari se folosesc ca şi stejarul.
Parii de gard sînt piese de lemn brut rotund sau despicat, cu lungimea pînă la 2,5 m şi grosimea de 6*** 10 cm la mijlocul lungimii lor şi folosiţi, în general, pentru împrejmuiri.
Stîlpii pentru linii aeriene sînt piese de lemn brut rotund de foioase (stejar, gîrniţă, gorun şi salcîm) şi de răşinoase (molid, brad, pin şi larice) folosit la construirea suporturilor pentru linii aeriene de energie electrică, de telecomunicaţii şi de tracţiune, şi avînd, în general, lungimea de 5***14 m şi diametrul la capătul subţire mai mare decît 12 cm. Se grupează în trei categorii dimensionale, după lungime, diametrul minim la capătul gros şi diametrul la 1,5 m de la capătul gros. Gradul de umiditate al lemnului e determinat de faptul că recepţia stîlpi lor se face după cel puţin trei luni de la doborîrea arborilor din cari au fost fasonaţi.
Lemn
150
Lemn
Lemn industrial. V. Lemn brut pentru industrializare manuală ,sau mecanizată şi Lemn brut pentru industrializare pe cale chimică.
Lemn brut pentru industrializare manuală sau mecanizată:
Lemn brut, fasonat în general în pădure, pentru a fi folosit ca materie primă în prelucrări industriale, mecanizate sau ^manuale. După formă se grupează în sortimente de lemn rotund (buşteni), în sortimente de lemn despicat (lobde industriale), şi în sortimente de lemn amestecat, rotund şi despicat.
Lemnul rotund (buştenii) pentru indus-■tr ia li za re cuprinde cele mai importante sortimente ale lemnului de lucru, sub raportul cantitativ şi al efectului tehnico-economic, principalele sortimente din acest grup fiind indicate mai jos:
Lemnul pentru cherestea cuprinde buşteni pentru prelucrare în cherestea (scînduri, dulapi, grinzi, etc.), prin debitare cu ajutorul gaterului, al ferestrăului-panglică, al ferestrăului circular, etc. Condiţiile dimensionale, de calitate, etc. ale buştenilor se diferenţiază pe specii lemnoase individuale (carpen, fag, mesteacăn, stejar) sau'pe grupuri de specii înrudite din anumite puncte de vedere, cum sînt: foioase moi (anin alb şi negru, plop, salcie albă, tei), foioase tari de diseminaţie (arţar, frasin, jugastru, paltin, ulm), răşinoase (brad, larice, molid, pin).
Lemnul pentru ' furnire cuprinde buşteni cu calităţi bune, de diferite specii (incluziv de cireş, nuc, păr), destinaţi să fie prelucraţi sub forma de furnire, prin derulare sau decupare, livrarea buşteni lor în. fabrică se face cît mai curînd după doborîrea arborilor din cari provin şi nu trebuie să depăşească termene prescrise pentru fiecare specie (de ex. bradul la
15	zile, fagul la 30, respectiv	la 90 de	zile,	mesteacănul	la
60 de zile, stejarul la 180 de	zile).
Lemnul pentru chibrituri cuprinde buşteni din speciile: tei, plop, anin, mesteacăn, fag şi salcie albă, destinaţi să fie prelucraţi în furnire, prin derulare, pentru nevoile fabricilor de chibrituri (beţe de chibrituri şi cutii pentru chibrituri). Livrarea buştenilor în fabrică se face cît mai curînd după exploatarea lemnului ca produs principal şi nu mai.tîrziu decît trei luni de la doborîrea arborilor din cari au fost fasonaţi; lemnul provenit din operaţii culturale,	exploatat	în	perioada de	vegetaţie, se transportă la fabrica	de chibrituri	în	cel mult	30	de
zile de la doborîrea arborilor, iar teiul recoltat şi cojit pentru liber, etc., în cel mult cinci zile de la cojire.
Lemnul pentru traverse cuprinde buşteni de fag şi de stejar, cari au diferite dimensiuni (lungime şi diametru minim la capătul subţire), după destinaţie: traverse normale (clasa TN), traverse speciale (clasa TS) şi traverse de cale ferată îngustă (clasa TI) (v: Traverse de lemn pentru cale ferată). O condiţie tehnică specifică e de a fasona traverse numai din arbori doborîţi în perioada repausului vegetativ. Nu se admit defecte cari micşorează rezistenţa la apăsare şi la şoc, ca şi durabilitatea (putre-gaiurile de orice fel, rulura); în schimb se admit, în mai mare măsură decît la buştenii pentru cherestea şi furnire, anumite defecte de formă şi textură (nodurile sănătoase, crăpăturile de suprafaţă, gelivurile, fibra răsucită, curbura, ovalitatea, conicitatea, excentricitatea, etc.).
Lemnul pentru doage cuprinde buşteni cari pot fi folosiţi la fabricarea de doage, prin despicare sau ferestruire (de obicei la lemnul de fag), în special a unor specii de stejar (gorun, tufan şi gîrniţă, rareori cer) şi de fag, într-o măsură mai mică de răşinoase (molid şi brad) şi, în cazuri particulare, de dud, cireş, păr, frasin, castan bun, plop, mesteacăn, anin. Lungimea buştenilor depinde de cea a doagelor; grosimea, în general, de la diametrul de peste 30 cm la capătul subţire. Lemnul pentru doage e un lemn selecţionat, de calitate superioară, fără noduri, putregaiuri, fibră torsă, ^ creştere încîlcită, coajă înfundată, forme strîmbe sau supte. în special lemnul pentru doage despicate (stejar, răşinoase) trebuie să fie elastic, rezistent, durabil, şi să se despice uşor şi neted în direcţia razelor medulare, să
nu fie străbătut de lichide şi să nu le alteVeze. Defecte se admit cel mult în porţiunea de inimă (cu diametrul de circa 10 cm) sau de alburn, cari în orice caz nu se utilizează.
Lemnul de rezonanţă e format, în principal, din lemn de molid — cu o oarecare toleranţă de lemn de brad în amestec — şi reprezintă cel mai preţios sortiment de lemn al pădurilor de răşinoase din ţara noastră. Lemnul de rezonanţă trebuie să aibă structură cît mai omogenă, cu inele anuale uniforme (creşteri regulate) şi relativ înguste (de preferinţă, lăţimea de 1,5***2 mm, din care zona de lemn tîrziu să nu depăşească 1/4--* 1/5); raze medulare deosebit de fine, înguste şi uniform răspîndite în masa lemnoasă; să fie lipsit complet de. noduri sau de alte neregularităţi de creştere; să fie perfect sănătos, cu conţinut cît mai mic de răşină, uşor, fără crăpături exagerate, să nu fie vătămat de insecte, etc. De aceea, sortarea lui implică şi o deosebită experienţă şi calificare profesională. Se alege, cu cel mai mare randament calitativ, din arbori doborîţi în timpul repausului vegetativ (octombrie-februarie), fasonîndu-se întîi în buşteni de rezonanţă, cu lungimile extreme de 3 şi 10 m şi, de obicei, de 5-**6 m, cu grosimea la mijlocul buştenilor depăşind diametrul de 45 cm. Apoi lemnul de rezonanţă brut se sortează în:	buşteni	de	claviatură,
cu lungimea de 50---70 cm, din piesele mai scurte, tolerîndu-se şi unele mici defecte; buşteni pentru lemn de rezonanţă despicat, cu lungimea de 2,5-;-6 m şi grosimea peste 50 cm în .planul diametral de despicare, la jumătatea lungimii; buşteni pentru lemn de rezonanţă debitat la gater, cu lungimea depăşind 3 m; buşteni .pentru stinghii diagonale, consistînd din lemn mai rar, cu oarecari toleranţe de structură (neregularităţi moderate ale inelelor anuale, etc.).
Lemnul de rezonanţă se debitează la gater, din secţiunea de mijloc a buşteanului, fie prin tăiere tangenţială, fie prin tăiere în sfert drept sau în sfert diagonal (v. fig. X). La debitare se pierde mult material şi, de aceea, lemnul de rezonanţă e costisitor. Are dilataţie şi con-tracţiune minime. E întrebuinţat la fabricarea de instrumente muzicale şi în construcţii aero- *• Debitarea „buştenilor de rezonan-nautice	*n	'^emn	rezonanţă** (părţile
Lemnul pentru creicane este	haşurate),
un lemn rotund sau despicat, °)»ieretangenţială; «taiere în sfert de tei, care poate fi debitat dreptic) tăiere în sfert diagonal, în scîndurele pentru creioane.
Se fasonează ca lemn rotund sau despicat de steri (cu lungimea de 1 m) sau ca lemn rotund peste lungimea de 1 m, avînd grosimile următoare: diametrul minimum 14 cm la capătul subţire, pentru lemnul rotund, respectiv lăţimea secţiunii de despicare la capătul subţire de minimum 20 cm, pentru lemnul despicat 'în jumătăţi sau de 14 cm pentru cel despicat în sferturi. Scosul din pădure şi expedierea lemnului la fabrici se fac cît mai repede şi nu trebuie să depăşească data de 31 mai, pentru lemnul din arborii doborîţi în timpul repausului vegetativ imediat precedent.
Lemnul despicat în lobde Industriale cuprinde, în primul rînd, lobdele industriale de fag (rezultate prin despicare pe direcţia razelor medulare), cum şi lobdele industriale de stejar şi de cer, ‘Selecţionate din lemnul de foc şi pentru a fi folosite, în principal, la confecţionarea de doage; sortimentul mai cuprinde lobdele industriale de alte foioase (carpen şi tei) cari pot fi folosite ca materie primă pentru producerea de bunuri de larg consum. La lobdele industriale nu se admit găuri de insecte, putregaiuri, gelivură, coajă înfundată, creştere răsucită, iar nodurile şi crăpăturile se admit numai în proporţie foarte mică. Recepţionarea şi expedierea la fabrică se fac în timp cît mai scurt, şi nu trebuie să depăşească 45 de zile
Lemn de lămîi
151
Lemn dulce
de la doborîrea arborilor din cari provin, pentru lemnul exploatat în timpul vegetaţiei, iar pentru lemnul exploatat în timpul repausului vegetativ, data de aproximativ 15 iunie imediat următor.
Lemnul amestecat, rotund şi despicat, pentru industrializare e format din piese de salcie, de plop, tei, anin şi mesteacăn, cu dimensiunile: lungimea de
1	sau 2 m pentru lemnul de steri sau dubli-steri şi, eventual, pentru lemnul rotund chiar lungimea mai mare decît 2 m; grosimea cu valoarea de minimum 5 cm determinată de diametrul la capătul subţire la piesele rotunde, respectiv la lăţimea feţei celei mai mici, la lemnul despicat. Sub raport calitativ, nu se admite putregaiul fărîmicios, iar nodurile sînt admise numai condiţionat.
Lemn brut pentru industrializare pe cale chimică: Sortimente de lemn brut, fasonat, şi destinat să fie folosit ca materie primă în prelucrări industriale. pe cale chimică, dintre cari, în condiţiile actuale din ţara noastră, cele principale sînt următoarele:
Lemnul pentru celuloza şi pentru pasta mecanica: Lemn de molid cu amestec de iemn de brad pînă la maximum 40% pentru celuloză, respectiv 15% pentru pastă mecanică. Dimensiunile pieselor de lemn sînt diferenţiate după forma lemnului (rotund sau despicat, iar în cazul lemnului rotund, şi după modul de transport — plutărit sau transportat pe alte căi). Grosimile limită sînt: pentru lemnul rotund, în principiu, de minimum 10 cm la capătul subţire şi de maximum 24 cm la capătul gros; pentru lemnul despicat, lăţimea feţei celei mai mari e limitată la 6*“30 cm. Gradul de umiditate admisibil rezultă din faptul că lemnul respectiv trebuie să provină din arbori doborîţi de cei puţin patru luni.
Lemnul pentru distilare uscata: Lemn format din lobde de fag şi de carpen sau, la cererea beneficiarului, de alte specii lemnoase. Dimensiunile sînt: lungimea de 1 m (±5 cm) şi grosimea de 8---20 cm, măsurată la latura cea mare a lobdei. Sub raportul calitativ nu se admit piesele cu putregai, gîlme şi cancer, sau cele răscoapte (cu lemn încins).
Lemnul pentru mangal de bocşe: Lemn de specii foioase tari pentru producerea mangalului tip l (selecţionat) şi de orice specie lemnoasă, pentru producerea mangalului tip II (neselecţionat). Dimensiunile pieselor de lemn: lungimea, în principiu, de 1 m (cu admiterea unei mici proporţii de scurtături); grosimea (diametrul la jumătatea pieselor), la lemnul rotund pentru mangal tip I, 7* * * 15 cm, iar Ia cel pen,tru mangal tip II, 3*** 15 cm; Ia piesele despicate (lobde), lăţimea cea mai mare a feţelor de maximum 30 cm. Sub raportul calitativ, se cere în primul rînd ca piesele să fie lipsite de putregai. Gradul de umiditate admisibil rezultă din faptul că lemnul trebuie să fie păstrat de producător, în vederea uscării, ce! puţin patru luni de la doborîrea arborilor din cari a provenit.
Lemnul pentru extracte tanante: Lemn de stejar (Quercus robur L.) şi gorun (Quercus sessiliflora Salisb.), rotund sau despicat în lobde, selecţionat din lemn de foc, în vederea folosirii ca materie primă pentru fabricarea extractelor tanante. Dimensiunile pieselor de lemn sînt: lungimea, 80---105 cm; diametrul, 17---22cm pentru lemnul rotund, şi lăţimea feţei mari a lobdelor, maximum 25 cm. Gradul de umiditate admisibil e de maximum 25%, lemnul trebuind să provină din arbori bătrîni, doborîţi cu cel puţin şase luni înainte de livrare. Sub raportul calitativ, lemnul poate să aibă orice defecte naturale, cu excepţia putregaiului, pentru care se fac anumite limitări.
Lemn de quebracho. V. sub Tanant.
Lemn de santal. V. sub Santal.
Lemn de stejar. V. sub Tanant.
Lemn de Tizrah. V. sub Tanant.
Lemn de Urunday. V. sub Tanant.
Lemn t i n ct o r i a I : Lemnul unor arbori, din care se pot extrage materii colorante întrebuinţate în tăbăcărie şi în vopsitoria textilelor. Cele mai importante lemne tinctoriale folosite în tăbăcărie sînt: lemnul tinctoria! galben, roşu, albastru, şi lemnul tinctorial de Fiset.
Lemn colorant: Sin. Lemn de băcan. V. sub Băcan.
Lemn de băcan. V. sub Băcan.
Lemn de Surinam: Lemnul arbustului Quassia amara L. din familia Simarubaceae, care creşte în Guiana, în Columbia, Brazilia şi Panama, —şi al arborelui Picrasma excelsa Planch., care creşte în insulele Antile. Are gust amar şi persistent, datorit unui principiu activ, cri stal izabi I — quasina—, incolor, cu p.t. 210°, puţin solubil în apă, solubil în alcool, în alcalii şi în acizi concentraţi. Mai conţine o substanţă cristal izabi lă, fără gust, cu p.t. 149***151°—quasola. Extractul de lemn de Surinam e folosit ca insecticid agricol, în industria lichiorurilor, cum şi în Medicină, ca febrifug, aperitiv, tonic stomahic şi ca antihelmintic.
î. Lemn de lâmîi. Silv., Ind lemn. V. sub Lămîi.
2.	~ de trandafir. Silv., Ind. lemn. V. sub Dalbergia.
3.	aşchii de~.lnd.	hîrt.: Bucăţi mici	de lemn (obţinute
prin tocarea buştenilor, a lobdelor sau a rămăşiţelor de lemn) avînd în general lungimea de 20---30 mm şi grosimea de 3---6 mm, cari servesc la obţinerea semifabricatelor fibroase (v.), în special a celulozelor şi a pastelor semichimice. Sin. Tocătură de lemn, Surcele de lemn.
4.	faina de~. Ind.	lemn. V. Făină de lemn.
5.	pasta de~. Ind.	hîrt. V. Pastă de	lemn; v. şi Semi-
fabricate fibroase.
6.	tocâturâ de~. Ind. hîrt. V. Lemn,	aşchii de —.
7.	Lemn de Panama. Tehn.: Scoarţa arborelui Quillaia saponaria Mol., din familia Rosaceae, care creşte în Chile, în Peru şi Bolivia. Are culoarea albă-gălbuie pînă la cenuşie. E mucilaginos şi are gust amar-acru. Scoarţa conţine 10% saponină (quiHaină) şi două glucozide toxice: acidul quillaic şi sapotoxina. Conţine şi circa 12% oxalat de calciu, sub forma de cristale, uşor vizibile cu ochiul liber. Extractul obţinut prin fierberea cojii, sau numai saponina pură, se folosesc în vopsitorie pentru degre-sarea şi curăţirea ţesăturilor de lînă şi de mătase, cum şi în industria parfumurilor şi a cosmeticelor. Saponina e folosită şi în aparatele cu spumă pentru stingerea incendiilor, cum şi în industria pilelor de acumulatoare, pentru a ţine în suspensie diferiţi reactivi.
8.	Lemn cîinesc. Silv.: Ligustrum vulgare L. Arbust relativ mare, din familia, Oleaceae Lindl., care atinge înălţimea de 4***5 m. E răspîndit în pădurile de cîmpie, pînă spre coline, şi participă cu folos la alcătuirea subarboretului. Nu e pretenţios cu privire la sol şi e foarte apreciat pentru protecţia şi buna condiţionare a solului, întrucît îl fereşte de înierbare, îl îmbogăţeşte şi îl structurează (datorită frunzişului său, care se descompune bine, şi înrădăcinării bogate). E foarte apreciat şi folosit la crearea de perdele forestiere de protecţie, la fixarea prin împădurire a coastelor şi a terenurilor erodate, ca şi la instalarea de garduri vii (se lasă tuns şi format). Nu se seamănă direct, însă e cultivat frecvent în pepinierele silvice-—din sămînţă şi mai ales din butaşi—în vederea producerii de puieţi cari sînt apţi pentru plantat după numai un an de cultură.
9.	Lemn dulce. Bot., Agr., Farm.: Gl/cyrrhiza glabra L. Plantă erbacee perenă din familia Leguminosae, cu rădăcină puternică, pătrunzînd adînc în sol, şi cu numeroşi stoloni. Tulpina, erectă, ramificată, atinge înălţimea de 150 cm. Florile sînt albe sau violete, dispuse în raceme lungi. Fructul e o păstaie cu 3--*5 seminţe. Pentru a se putea dezvolta, lemnul dulce cere condiţii de climă caldă şi umedă. Se cultivă prin seminţe, direct în cîmp, sau prin răsaduri. Pentru plantarea unui hectar de lemn dulce sînt necesare 40 000---60 000 de răsaduri, obţinute din 1,5-**2 kg sămînţă. Pe cale vegetativă, lemnul dulce se înmulţeşte prin butaşi din rădăcină. Durează 10---20 de ani
Lemn galben
152
Lemniscatele lui Booth
şi dă recoltă cu începere din anul al treilea de cultură. Producţia anuală e de 1000--1500 kg/ha rădăcini uscate (Radix liqui-ritiae), cari conţin'ca principiu activ acidul glicirizic şi sînt caracterizate prin gust dulce şi aromă plăcută. Ca medicament se foloseşte în special extractul din rădăcini (Succus I iquiritiae), care are proprietăţi diuretice şi e un calmant pentru afecţiunile căilor respiratorii. Sin. Ciorînglav, Iarbă dulce, Rădăcină dulce.
1.	Lemn galben. Bot., Silv.; Sin. Dracilă (v.).
2.	Lemn pucios. Silv.: Sin. Cenuşer (v.), Oţetar, Oţetar fals, Nelemn, Lemn puturos.
3.	Lemn puturos. Silv.: Sin. Cenuşer (v.), Oţetar, Oţetar fals, Nelemn, Lemn pucios.
4.	Lemn, ulei de ~ de trandafir. Ind. chim.: Ulei cu un mare conţinut de alcooli, extras din unele specii de lemn de trandafir prin distilare cu vapori de apă, Compoziţia şi proprietăţile lui depind de materia primă utilizată la fabricare.
Uleiul de Cayenne, produs în Guiana franceză, e un lichid cu miros plăcut de linalool, fără notă camforată; are
dl5 = 0,870...0,880: '[a]D= -9,0--19°
20
1,461 * * • 1,465; con-
Conoidu! (1) e figura formată de mulţimea dreptelor paralele cu planul xOy şi cari întîlnesc axa z'Z Ş> cercul
(2)	x = a, j2 -f^2 — r2.
Ecuaţia lemniscatei Iui Gerono e:
(3)	a2y2 = (r2-x2)x2.
Curba e o cuartică închisă, înscrisă în dreptunghiul format de dreptele:
f2 r2 x=—r,	x=+r,	y=~	—,	j=+-
rz
2 a	2	a
punct dublu în origine, care e punct de inflexiune
Are un
pentru ambele ramuri, iar aria domeniului plan care are ca frontieră curba (3) e
3 a
Lemniscata (3) admite reprezentarea parametrică:
ţinut în alcooli (calculaţi ca linalool) 90*«*97%. Compoziţia chimică: linalool,	nerol, geraniol,	terpineol,	dipenten.	Se
utilizează ca atare în parfumeria fină, cum şi pentru izolarea l inalool ului.
Uleiul de lemn de trandafir brazilian, produs în regiunea Amazoanelor,	e un lichid cu	miros	de	linalool şi	de
camfor; are djf = 0,875-0,895; [a]D= -4--5°; »§*= 1,4620-1,4685; conţinut în alcooli (calculaţi ca linalool) 84—92%. Compoziţia chimică e asemănătoare cu a uleiului de Cayenne; în plus conţine 6-»-10% cineol. Se întrebuinţează la separarea linaioolului, la parfumarea săpunurilor şi a preparatelor tehnice. Sin. Ulei de	linaloe.
5. Lemnar, pl.	lemnari. 1. Ind.	lemn.:	Lucrător calificat
care execută, din lemn, diferite piese, construcţii sau mobile, adică execută lucrări de dulgherie, de tîmplărie, sau de ambele feluri.
e. Lemnar, pl. lemnare. 2. Ind. ţâr.: Butuc pe care se aşază lemnele pentru a fi crăpate.
7.	Lemnar. 3. Ind. ţâr.: Loc în ogradă unde se taie lemnele.
8.	Lemnar. 4. Ind. ţâr.: Daltă cu care se scobeşte în. lemn.
9.	Lemnărie. 1. Ind. lemn.: Material lemnos de diferite calităţi, forme şi dimensiuni.
10.	~ bruta. Ind. lemn.: Lemnărie formată din piese rotunde, obţinute prin tăierea buştenilor în diferite lungimi.
11.	~ ecarisatâ. Ind. lemn.: Lemnărie formată din piese cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară, obţinute prin tăierea buştenilor la gater, sau prin cioplire.
12.	Lemnărie. 2. Ind. lemn.: Totalitatea pieselor de lemn dintr-o construcţie.
13.	Lemnărie. 3. Ind. lemn.: Meseria lemnarului. Sin. Lemnărit.
14.	Lemnârig, pl. lemnării. 4. Ind. lemn.: Atelierul lemnarului.
15.	Lemnărie. 5: Magazie de lemne-. (Termen regional, Transilvania.)
ie. Lemnârit. Ind. ţâr.: Sin. Lemnărie (v. Lemnărie 3).
17. Lemniscata, pl. lemniscate. Geom.: Termen general pentru unele curbe în formă de oo.
îs. ~ a lui Bernoulli. Mat. V. Bernoulli, lemniscata lui ^ .
19. ~ a lui Gerono. Geom.; Curbă, proiecţie ortogonală pe planul xOy a curbei de intersecţiune a conoidului lui Wallis (v.):
(1)	a2y2	+	(^2	— r2)x2 — 0
prin planul bisector % = x al diedrului format de planele xOy, yO%.
(4)
J =
2 r2( 1 — ii2) u
1 -\-h2	a	(1+	u22
în care y — tx, r2 — a2t2 = (r-\-at)2u2‘.
Curba poate fi definită în plan prin următoarea construcţie (v. fig.):
Se consideră un cerc (O) de rază r şi un punct A în planul cercului la distanţa OA=^a de centru. Se proiectează un punct N al cercului pe
diametrul punctului A în _______________________Jp
punctul N1 şi se construieşte pe dreapta NN1 punctul M astfel, încît ariile triunghiurilor /\(0 N1N),
/\(OAM) să fie egale. Mulţimea punctelorM corespunzătoare punctelor N ale cercului dat aparţine lemniscatei (3).
20. ~ a lui Roberts.
Geom.: Curba de intersecţiune a unei sfere cu un con de ordinul al doilea care are una dintre axele de simetrie trecînd prin centrul sferei.
Raportînd figura la un reper cartesian ortogonal cu originea în centrul sferei, axa z'Z fiind axă de simetrie pentru con, iar planele %Oxt %Oy conţinînd celelalte două axe de simetrie ale conului, ecuaţiile curbei sînt:
( x2 + y2 -f — a2 — 0,
] v2	r:2
Lemniscata lui Gerooo.
(1)
____ _
tg2^+tg2£
KZ-
în cazul în care axa conului care conţine centrul sferei e situată în interiorul conului, a fiind raza sferei, iar fiind distanţa de la vîrful conului ia centrul sferei.
Dacă această axă e exterioară conului, ecuaţiile lemniscatei sînt:
( x2jr y2 + %? — a2 = 0,
(2)
I
X2tg2 c-
tg2f tg 2b
-y2=(z~zo)2-
21.	~ sferica. Geom. V. Hipopedă.
22.	Lemniscatele lui Booth. Geom.: Curbe plane definite de relaţia:
(1)	Mp|	•	MFJ	===	£44-s/£2 • OM2 (£2=1),
Fv F2 find două puncte fixe în plan, O fiind mijlocul segmentului FxF2, a cărui lungime e egală cu 2 c, iar k fiind o constantă dată.
Lemnul bobului
153
Lemongrass, ulei eteric de ^
în raport cu un reper cartesian ortogonal avînd dreapta F1F2 ca axă x'x şi mediatoarea segmentului F1F2 ca axă y'y, curbele (1) sînt reprezentate de ecuaţia:
(2)	{x2 + y22 = (ek2 + 2 c2)x2 + ^k2-2c2) J2 .
Ele sînt simetri:e în raport cu axele şi cu originea reperului Oxy.
Lemniscatele (2) sînt curbe algebrice cuartice unicursale, formate din următoarele specii:
i.	s= + i. 1 °) k>cii
(3)	(x2 + y2) = a2x2jrl2j2, în cari
a2 = k2 + 2c2, b2 = k2 — 2 c2	(a2> b2).
Curbele (3) se numesc lemn iscate eliptice.
(2°) k = c-\jl.
Curba (2) e formată din cercurile:
(4)	x2 +j2 + 2 oc = 0, x2 + j2 — 2 cx = 0.
(3°) k = Q.
Curba (2) e lemn iscata lui 8 e r n o u I I i (v. Ber-nouMi, lemniscata lui —).
II.	£= — 1. Curbele (2) există în planul real numai pentru valorile cari verifică relaţia:
M2<S2c2.
Ele se numesc lemn iscate iperbolice şi sînt reprezentate de ecuaţia:
(5)	(x2 + y2)2 = &2x2 — l2y2 , în care
a2 = 2c2-k2, b2 = 2c2 + k2 (a2> b2).
Ecuaţia (2) poate fi adusă deci sub forma:
(6)	(*2 + y22 = a2x2 + zb2^ 2 .
O lemniscată (6) poate fi obţinută prin transformarea prin inversiune a conicei cu centru
(7)	cl2x2 -f- zb2j 2 —	,
polul de inversiune fiind centrul conicei şi valoarea puterii de inversiune fiind X2.
Lemniscata (6) e podara conicei cu centru
b2x2 + za2y2 — a2h2 — 0
în raport cu centrul său.
Lemniscatele (2) mai pot fi definite cu ajutorul unui cerc fix (C) de rază r şi al unui punct fix O din planul cercului situat la distanţa OC = d de centru.
Pe o dreaptă arbitrară prin O se construiesc punctele M, M' (v. fig. a), astfel încît OM = OM' = PP', unde P, P' sînt punctele de intersecţiune a dreptei cu cercul (C). Mulţimea punctelor M, M' aparţine lemniscatei:
(8)	(x2 + j2)2 = 4 { r2x2 + (jr2 - d2)j 2 }
care e o lemniscată eliptică, dacă O e în interiorul cercului (C), sau o lemniscată iperbolică, dacă O e în exteriorul acestui cerc, poziţia
d = r\j T
corespunzînd lemniscatei lui Bernoulli.
Lemniscata eliptică (3) (v. fig. b) e o curbă upicursală care admite reprezentarea parametrică:
2 ^2 r^2 -4-^2 ^	a (a2 _j_ h2\ (a2 _u2\
(9)	x = -
y=-
il	+ 2{2 l2-a2)u* + bl ’
in care
Lemniscata iperbolică (v. fig. c) e o curbă unicursală admiţînd reprezentarea parametrică:
(10)
2	ah2 u (1 4- u)2
y-
{a2 + b2)	—	2	{a2	—	b2)	u2	-\-a2jr	b2
2	a2bu (1 —u2)
(a2 4-b2) u*-2 (a2 — b2) u2 + a2 + b2
unde
y = tx, y a2 — b2t2 = (<^4- bt) u. Pentru a^b se obţine lemniscata lui Bernoulli.
o~c~
y Q /"-N		
p	\~! \l		
V		
"0 Ta* â		
		_ \
		8’
Lemniscatele lui Booth.
Lemniscata eliptică (3) se obţine ca secţiune plană a unui tor generat de un cerc de rază:
*2
2	y*2-^2
care e rotit în jurul unei axe din planul său, situată la distanţa
a2 ~b2
de centrul cercului, distanţa de la planul de secţiune la axa de rotatie fiind '
adică
. = r — d.
Planul de secţiune e tangent la tor. în mod analog, lemniscata iperbolică (5) se obţine ca secţiune plană a unui tor generat prin rotirea unui cerc de rază:
<*2
2y«2+*2
în jurul unei drepte situate la distanţa
._____
^ = yV<;2 + £2
de centrul cercului, planul de secţiune fiind la distanţa b2
y — tx, Y b2t2 4- a2 = bt 4-1
lial + b*
de axa	de rotaţie, deci fiind tangent la tor.
î.	Lemnul bobului. Silv.: Sin. Drob (v.	Drob 1).
2.	Lemnul vîntului. Bot., Silv.: Syringa	josikaea	Jacquin.
Arbust	de 2***4 m, din familia Oleaceae, care e răspîndit	în
Transilvania şi e cultivat uneori ca plantă ornamentală. Sin. Orgoian.
3.	LemnuŞjpl. lemnuşe. 1: Sin. Chibrit. (Termen regional, Transilvania.)
4.	Lemnuş. 2. Ind. ţar. V. Suveică.
5.	Lemonal. Chim.: Sin. Citral (v.).
6.	Lemongrass, ulei eteric de Chim.: Nume comun pentru două varietăţi ale unuia dintre cele mai importante
Lemono!
154
Lentilă
.uleiuri eterice extrase din plante din genul Cymbopogon. Se deosebesc:
Uleiul indian de tip estic, extras din iarba Cymbopogon flexuosus Stapf (Graminaeae), originară din Travancore, cu gust şi miros de lămîie, d15=0,899***0,905; (oc)D=-f- 1,25*-- — 5°; »q= 1,483**-1,488. Conţine citral, n-decilaldehidă, dipenten, limonen, geraniol, nerol, farnesol.
Uleiul indian de tip vestic, extras din iarba Cymbopogon citratus Stapf, din Ceylon şi Madagascar, cu d15= 0,870***0,912; (a)D= — 1°—f-0,12°;#§== 1,482*• -'1,489. Conţine citral, mircen, metil-heptenonă, linalool, geraniol, neroi, sescviterpene.
Uleiul‘de lemongrass e folosit în cosmetică şi în săpunărie, cum şi, mai ales, pentru izolarea citraluIui şi în sinteza pseudo-iononei şi a iononei.
î. Lemonol. Chim.: Sin. Geraniol (v.).
2.	Lemurieni. Paleont.: Grup de mamifere din ordinul Primatae, cu caractere primitive: orbitele incomplet închise (comunică cu fosa temporală) şi braţele mai scurte decît picioarele. Sînt animale mici, în general arboricole, nocturne, cu regim alimentar omnivor sau insectivor. Trăiesc azi în insula Madagascar, în India şi în insulele din sud-estul Asiei şi sînt considerate primatele cele mai primitive.
Se deosebesc: Lemurienii propriu-zişi şi Tarsidele.
Lemurienii propriu-zişi au faţa alungită în formă de bot (Sin. Maimuţe cu bot de vulpe), orbite mari dispuse lateral şi creierul mai puţin dezvoltat decît la Simieni (v.).
Cuprind două familii: familia Plesiadapidae, cu caractere de insectîvore; rozătoare şi primate, şi familia Adapidae, cu caractere tipice de lemurieni, cari apar diferenţiate din mamifere mici arhaice, în Eocenul inferior. La sfîrşitul Eocenului dispar din Europa şi din America, genul actual Chyromis din insula Madagascar fiind, probabil, ultimul descendent al familiei Plesradăpidae; familia Adapidae persistă pînă azi în insula Madagascar.
Tarsidele, reprezentate azi prin genul Tarsius din insulele Sumatra, Java şi Borneo,' sînt animale mici, nocturne, arboricole, cu oasele feţei reduse, botul scurt, orbitele mari, îndreptate înainte, şi cu craniul bine dezvoltat; prin aceste caractere, Tarsidele se îndepărtează de tipul lemurian normal, apropiin-du-se de Simieni.
în Eocenul inferior sînt reprezentate prin forme specializate (ceea ce presupune o origine mult mai veche). Genul Tetonius, cu specia T. homunculus, e considerat de unii paleontologi ca un strămoş comun al Simienilor şi Hominienilor, după forma rotundă a craniului şi dezvoltarea mare a creierului.
Tarsidele, caracterizate printr-o cefalizare netă (reducerea feţei în folosul craniului), stabilesc legătura între Lemurieni şi Simieni şi au o mare importanţă în problema originii Omului. Sin. Prosimieni.
3. Le nard, efect	1 .Fiz.: Efectul de ionizare intensă a unui gaz de către radiaţiile ultraviolete aparţinînd, ca lungimi de undă, în special domeniului 1200***1500 m A.
4. Lenard, efect	2. Fiz.: Fenomenul de comportare deosebită a metalelor policristaline şi monocristaline (în afara sistemului cubic), în curent continuu şi alternativ, din punctul de vedere al rezistivităţii electrice, care e mai mare în primul caz.
5.	Lenard, fereastra Fiz.: Foiţă de aluminiu, de celofan, etc., care acoperă o deschidere practicată în peretele unui tub de descărcare electrică în vid, destul de subţire pentru a permite ieşirea electronilor din tub, împiedicînd, totuşi, pătrunderea aerului, şi, deci, asigurînd menţinerea vidului în tub.
6.	Lenard, radiaţie Fiz.: Fascicul de electroni cari trec prin atmosferă după ce au ieşit dintr-un tub de descărcare electrică în vid printr-o fereastră Lenard (v. Lenard, fereastră
7.	Lenard, tub Fiz., Elt.: Tub de descărcare electrică în vid, echipat cu o fereastră Lenard (v. Lenard, fereastră ^).
8.	Lenitice, forme Pisc.: Organisme animale specifice apelor de munte liniştite (biocenoză limicolă). Populează zonele calme, pătrunzînd numai sporadic în albia propriu-zisă. Se încadrează în biocenoza fundului (forme cari trăiesc printre rădăcinile plantelor, de exemplu Asellus, Gordius, Pisidium, Aeschna, Agrion, Sialis, Chironomidae), cum şi în biocenoza vegetaţiei (forme cari trăiesc printre algele filamentoase şi fanerogamele emerse şi submerse, de exemplu CIoen, Chironomidae).
Formele lenitice au o mare putere de adaptare, suportă şi apele mai slab oxigenate, fiind întîlnite şi în rîuri, în lacuri şi în bălţi . Sub aspect termic, ele sînt euriterme (suportă variaţii mari de temperatură). Termenul e folosit şi pentru biotopul regiunilor cu ape liniştite (biotop lenitic).
9.	Lenjerie. Ind. text.: Produse textile confecţionate din ţesături de bumbac, de mătase sau din tricot, cu utilitate igienică şi de curăţenie. Se deosebesc lenjerie de corp, lenjerie de pat, etc.
Lenjeria de corp e confecţionată din ţesături diverse şi se îmbracă direct pe corp, fiind utilizată de femei, bărbaţi şi copii de toate vîrstele (de ex.: cămăşi, etc.).'
Lenjeria de pat e confecţionată din ţesături, de bumbac sau de in, ca cearşafuri, feţe de pernă, etc.
10.	Lenticelâ, pl. lenticele. Bot.: Formaţiune suberoasă secundară, cuprinzînd între celule sferice, nelegate între ele, spaţii lacunare prin cari se face schimbul de gaze între mediul exterior şi ţesuturile de sub straturile de suber. Apare pe ramurile arborilor şi arbuştilor, sub forma unor ridicături rotunde sau ovale, a căror culoare diferă de aceea a scoarţei.
11.	Lenticular. Gen., Geol., Mine: Calitatea unui solid, a unui strat sau a unui zăcămînt de roci ori de concentraţii minerale de a avea forma de lentilă, adică de a se prezenta sub formă alungită, cu dezvoltare maximă la mijloc şi ascuţită la capete (fuziformă).
Forma lenticulară e caracteristică unor roci sedimentare de facies continental şi marin, unor roci metamorfice sau chiar magmatice (v. sub Lacolit), cum şi multor zăcăminte metalifere întîlnite în rocile metamorfice şi magmatice.
12.	Lenticularis. Meteor. V. sub Nori.
13.	Lentila, pi. lentile. 1. Fiz.: Sistem optic centrat, format numai din doi dioptri, dintre cari cel puţin unui nu e plan, fiind, de obicei sferic, mai rar cilindric sau torular.
Elementele determinante ale unei lentile sînt: razele de curbură ale celor doi dioptri rx si r3 (respectiv curburile px= 11
= — şi p3 = —); diametrul lentilei d; grosimea e, în lungul
rl	r3
axei optice; indicele de refracţie n al materialului din care e confecţionată lentila (v. fig. /).
în fig. /, raza rx e pozitivă, iar raza r3, negativă.
II. Punctele nodale şi centrul optic al unei lentile biconvexe.
Lentilele au un centru optic O (v. fig. II), care e punctul de pe axa lentilei care are proprietatea că orice rază de lumină
Lentilă Amici-Bertrand
155
Lentilă Amici-Bertrand
incidenţă UI care trece prin acest punct devine o rază emergentă UI', paralelă cu raza incidenţă.
Prelungind raza incidenţă şi cea emergentă pînă cînd taie axa optică, se obţin punctele nodale N şi N' ale lentilei.
Distanţele focale ale lentilei sînt: distanţa focală-obiect/=FH şi distanţa focală-imagine f'=F'H', F şi F' fiind focarul-obiect, respectiv focarul-imagine al lentilei, iar H şi H', punctele principale obiect şi imagine (v. fig. III). Distanţele focale sînt date de relaţia:
f=-f' =
III. Punctele principale şi focarele unei lentile convergente.
r i r3
n— 1	«(r3	—r1) + («— \)e
Poziţia focarelor F şi F'e determinată de segmentele Xp— =SF, respectiv Xp,=S'F', cari rezultă din:
= SF = -
x’p.=S'
[ n rx j
Aceste mărimi se numesc: tiraje (în ateliere) sau d i s-tanţe focale frontale, ori focale frontale (de oculişti şi practicieni).
Poziţia punctelor principale H şi H' e determinată de segmentele:
Ml	1
s-H-=-n-^±.L.ei
n rx
iar distanţa dintre punctele principale e dată de:
n — i	t	in	—	i	^2
HH'
r, n-1	/	(n-1	\2
I —------* e H----I-------• e j *
n rxrz \ n j
Dacă lentila e mărginită de acelaşi mediu pe ambele feţe (de ex. de aer), punctele nodale N şi N' sînt confundate cu punctele principale H si H'.
1
Puterea lentilei e egală cu inversul distanţei focale 9=‘yri
ea reprezintă o mărime care se măsoarăîn dioptrii (9= 1 dioptrie cînd /= 1 m) şi are valoarea:	-
9 =
=(«-1)
-4
9=(»
-1) (--—) =
Ui 'V
= (»-1) (Pi-Ps) =9i + 93'
Cambrura lentilei y determină forma acesteia şi reprezintă o mărime care se măsoară în dioptrii şi are expresiile:
Yi=(b-1)
T2=
(-+-)=(*-Ui '■3/
2 Ui rz
1) (Pi+ p3)
(P1 + P3) ■
împreună cu puterea lentilei cp, serveşte în calculele optice la determinarea razelor rv rz, respectiv a curburilor px, p3 ale diptrilor lentilei. —
Lentile conve rgente, numite şi lentile pozitive, sînt cele cari au proprietatea de a transforma un fascicul incident de raze paralele într-un fascicul emergent convergent într-un punct numit focar (sau focar principal, dacă fasciculul incident e paralel cu axa optică, respectiv focar secundar, în caz contrar).
Aceste lentile sînt mai. groase în lungul axei optice. Ele se împart (v. fig. /V) în lentile biconvexe, plan-convexe -şi con-cav-convexe (meniscuri pozitive, meni-
scuri convergente); o lentilă biconvexă convexă; b) plan-convexă; se numeşte e C h i C O n V e X ă, dacă cei c) concav-convexa; II) lentile doi dioptri au curbura egală şi de semn divergente:	d) biconcavă;
contrar.	e) pian-eoncavă; f) convex-
■ Grosimea lentilei se calculează din:	concavă.
c d e f _
IV. Lentile.
/) lentile convergente: a) bi-
1
1
L^i r\~h2 r^ + yr^ — h2
ătatea diamel rea relaţie folosită în practică:
]*•
unde h=~ e jumătatea diametrului lentilei, s-au din următoa-
{n-r-1)2	1	,
n rxrz = («- 1) (pl~ P3)+ ~~n ^ ~ Pl-P3,<!.
1	1
unde px=— şi P3=*— sînt curburile celor doi dioptri, cari se ri	rz
măsoară de asemenea în dioptrii.
în funcţiune de puterile dioptri lor <px şi cp3, puterea lentilei e:
9 = 91+93-— 9i93-/
Dacă lentila e subţire (^ = 0),
8(«-1 )J2
Lentilele divergente, numite şi lentile negative, au proprietatea de a transforma un fascicul incident de raze paralele într-un fascicul emergent divergent; prelungirile razelor divergente se întîlnesc într-un focar virtual situat de aceeaşi parte a lentilei ca şi fasciculul incident.
Aceste lentile sînt mai subţiri în lungul axei optice. Grosimea e a lentilei pe axa optică e determinată de considerente optice, cum şi de necesitatea asigurării unei rezistenţe suficiente; grosimea eh la margine e practic egală cu
â2
eh~e~ 8(«— 1)/2 "
Lentilele divergente (v. fig. /V) se împart în lentile biconcave, plan-concave şi convex-concave sau meniscuri divergente; o lentilă biconcavă se numeşte echiconcavă, dacă cei doi dioptri au curbura egală şi de semn contrar.
Lentila de nul (lentila de ceasornic) are dioptrii de rază egală	respectiv px= p3; puterea ei e totdeauna
pozitivă:
' (n — 1)2 J_
9 n r2
•e.
V. şî Aberaţie optică.
1.	~ Amici-Bertrand. Fiz.: Lentilă convergentă care se aşază între nicolul analizor şi ocularul unui microscop polarizant în observaţii între nicoli încrucişaţi, cu scopul de a mări şi de a face mai bine vizibilă figura de interferenţă a unei lame de mineral anisotrop.
Lentilă-menisc
156
Lentilă electronica
1.	menise. Fiz.: Sin. Menise optic. V. sub Lentilă 1.
2.	Lentila. 2. Tehn.: Inel metalic de etanşare a legăturii dintre două ţevi metalice, sau dintre o ţeavă şi un perete metalic. Etanşarea se realizează prin simplă strîngere a lentilei-pe scaun (datorită plasticităţii materialului din care e confecţionată), fără interpunerea unei garnituri. Sin. Linsă.
3.	Lentila. 3. Metg. V. sub Lupă 2.
4.	Lentila electromagnetica. Te/c.; Dispozitiv constituit dintr-un corp dielectric sau dielectric artificial, situat în faţa unei antene directive în unde decimetrice sau centimetrice, pentru a accentua fascicularea undei emise. Sin. Lentilă radio-electrică.
Lentila electromagnetică cu corp dielectric se numeşte şi lentilă dielectricâ. Lentila electromagnetică cu dielectric artificial (v.) se numeşte şi lentila cu conductoare.
De obicei, pentru lentile electromagnetice se folosesc dielec-tricii artificiali (v.). Acţiunea lentilei electromagnetice e analogă cu acţiunea unei lentile optice, abaterile provenind din structura relativ grosolană a dielectricului artificial în comparaţie cu lungimea de undă folosită. Lentila folosită în radiocomunicaţii e convergentă; dacă dielectricul artificial are
Lentilă electromagnetica,
o)	lentila dielectricâ concava; h) lentilă dielectricâ bombată; c) lentilă cu patru zone; d) lentilă din două jumătăţi; e) lentilă înclinată; 1) ghid de alimentare; ?) pîlnie; 3) lentilă construită din plăci metalice paralele; 4) lentilă construită
din sfere conductoare; F) focar;-*) unda directă; —«--) undă reflectată;
-----) normala la lentilă.
permitivitate supraunitară, ea e convexă; dacă permitivitatea echivalentă a dielectricului e subunitară, lentila e concavă (v. fig. a şi b). Pentru economie de material, lentilele se construiesc din zone concentrice (v. fig. c), în dauna lărgimii , benzii de frecvenţe utilizabilă.
Unda reziduală reflectată de suprafaţa lentilei unei antene de emisiune influenţează impedanţa de intrare a elementului radiant. Pentru anularea ei se construiesc de obicei lentile din două jumătăţi egale, decalate între ele cu un sfert de lungime de undă (v. fig. d); undele reflectate de cele două jumătăţi ajung la elementul radiant în antifază. Alte mijloace de anulare sînt înclinarea feţei plane a lentilei faţă de ax (v. fig. e), sau compensarea cu ajutorul unui reflector auxiliar.
Lentila determină o multiplicare a coeficientului de direc-tivitate (v.) a elementului radiant cu o funcţiune de azimutul 0, care în planul vectorului cîmp electric e de forma
sin R sin o)
a~Tk------------------(1+Vvose).
—— R sin 0
A
unde R e raza lentilei, iar efe permitivitatea relativă echivalentă.
Unghiul de fasciculare (v.) în planul E e de ordinul
l
2	00 ^0,5 7 S
R
iar cîştigul, de ordinul S fiind suprafaţa lentilei.
Lărgimea benzii de frecvenţe utilizabile, la o lentilă de
dielectric cu permitivitate subunitară, constituită din M zone
...	.	50
dimensionate optim, e, in procente, aproximativ ———%. In
cazul unei lentile nezonate e aproximativ
33 X,
M + 2
% unde Xn
lungimea de undă optimă, iar d e diferenţa de grosime între centrul şi periferia lentilei. în cazul dielectricului cu zy supraunitar, o lentilă cu zone dimensionate optim are o lărgime de 50
bandă de circa ——-%.
Af-1
5.	/v/ cu conductoare. Telc. V. sub Lentilă electromagnetică.
6.	-v dielectricâ. Telc. V. sub Lentilă electromagnetică.
7.	Lentila electronica. 1. Fit., Fiz.: Configuraţie de cîmp electric sau magnetic cu simetrie axială, cu extindere finită în lungul axei de simetrie, avînd proprietatea de a modifica traiectoriile fasciculelor electronice, în scopul obţinerii unor imagini optico-electronice.
8.	Lentila electronica. 2. Elt., Fiz.: Dispozitiv de optică electronică, format din conductoare încărcate, din bobine parcurse de curent sau din magneţi permanenţi, susceptibil de a produce o configuraţie de cîmp electric sau magnetic constituind o lentilă electronică în accepţiunea 1.
Cîmpurile electrice şi magnetice ale lentilelor electronice acţionează asupra fasciculelor prin intermediul forţelor pe cari le exercită asupra particulelor cari constituie aceste fascicule.
După natura cîmpului, lentilele electronice se împart în lentile electrice şi lentile magnetice.
Lentilele electrice sînt constituite din unu sau din mai muţj electrozi metalici cu simetrie axială, supuşi la diferite potenţiale electrice, astfel îneît între aceştia şi în lungul axei lor comune să se obţină cîmpul electric necesar funcţiunii optico-electronice pe care o îndeplinesc.
Spaţiul din lungul axei de simetrie a unei lentile electrice se poate împărţi în trei porţiuni, şi anume: subspaţiu! cîmpului, porţiunea în care se produce deviaţia fasciculului	.—
electronic de către forţele exercitate de cîmpul electric, şi care, pentru fasciculele paraxiale, coincide practic cu porţiunea în care ^>"(^)^r0,
<Dfe) fiind funcţiunea de variaţie a potenţialului electric în lungul axei de simetrie fe); subspaţiul obiectelor, situatîn raport cu subspaţiul cîmpului în partea d inspre care sosesc fasciculele electronice, şi subspaţiul imaginilor, situat în raport cu subspaţiul cîmpului în partea spre care se îndreaptă fasciculele electronice deviate de lentilă (v. fig. /).
Toate fasciculele electronice paralele cu axa de simetrie în subspaţiul obiectelor converg în acelaşi punct F. în subspaţiul imaginilor, numit focarul din subspaţiul imaginilor. Toate fasci-
[şlp
fo=const
So
/.Mersul fasciculelor electronice într-o lentilă electrică.
S0) subspaţiul obiectelor; Sc) subspaţiul cîmpu-iui; Sj) subspaţiul imaginilor; rt(z), r2(z) şi r3 (z) fasciculele paralele în SQ cari converg în focarul F{-; r4(z), r5(z), r6(z) fasciculele cari trec prin focarul F0 şi ajung paralele în S,-; 4>0) potenţialul electric în SQ ; 0>,-) potenţialul electric în S;.
Lentilă electronică
157
Lentilă electronica
culele electronice cari după trecerea prin lentilă sînt paralele cu axa acesteia trec prin acelaşi punct Fq din subspaţiul obiectelor, numit focarul din subspaţiul obiectelor. Locul geometric al tuturorpunctelorobţinute prin intersecţiunea fascicuielorparalele incidente din subspaţiul obiectelorşi prelungirile rectilinii ale acestora, după trecerea prin focarul din subspaţiul imaginilor (F.), constituie un pian H-, numit planul principal al subspaţiulut imaginilor. în mod analog se defineşte planul principal H0 al subspaţiul ui obiectelor. Distanţele f., respectiv/^ dintre focarul F^.şi planul H|, respectiv dintre focarul FQ şi planul H se numesc distanţe focale (v, fig. II). Spre
deosebire de lentilele optice, la lentilele electronice electrice planul principal HQ e mai apropiat de focarul F- decît planul principal H>, şi invers.
Cu aceste elemente, imaginile în lentilele electrice se construiesc ca şi în lentilele optice. Ecuaţia generală a traiectoriei unui fascicul paraxial e:
rfe) fiind distanţa de la axa de simetrie, iar ®*(£) = ® fe) + s, cu
//. Determinarea planelor principale Hj şi H0 şi a distanţelor focale într-o lentilă electrică.
,în care p0 e viteza iniţială în lungul
2<?o
axei, a
electronilor din
Diafragmele, nu au potenţialul constant în subspaţiul obiectelor şi subspaţiul imaginilor, ci crescător linear de o parte şi de alta a cîmpului lentilei (v. fig. III i'-'l). în acest scop,
<p	
<P	<p
	
<P	$
^ I—	/l
fascicul, — fiind raportul dintre masa şi sarcina electronului.
#o	•	,	i
Dacă potenţialele electrice în subspaţiul obiectelor şi cel al
imaginilor sînt constante şi egale cu <Po, respectiv cu sînt satisfăcute relaţiile:
!i	^+4-1.
G B
în cari G şi B sînt distanţele dintre obiect şi planul principal HQt respectiv dintre imagine şi planul principal H-.
După modul de variaţie a potenţialului electric în lungul axei de simetrie, lentilele electronice electrice se împart în patru grupuri principale: monolentile, lentile cu imersiune, diafragme, obiective cu imersiune.
Monolentilele au potenţialul electric constant în subspaţiul imaginilor şi egal cu potenţialul din subspaţiul obiectelor (v. fig. Illa--d), în subspaţiul cîmpului distribuţia <D(^) a potenţialului putînd fi oarecare. Monolentilele electrice au primul şi ultimul electrod la acelaşi potenţial, potenţialele electrozilor intermediari putînd fi oarecari. Datorită proprietăţii enunţate, monolentilele nu produc în ansamblu accelerarea sau decele-rarea electronilor din fascicul, deşi în interiorul lentilei viteza lor poate varia.
Lentilele cu imersiune au potenţialul electric constant în subspaţiul imaginilor, dar diferit de potenţialul electric constant din subspaţiul obiectelor (v. fig. III e---h). La aceste lentile, primul şi ultimul electrod au potenţiale diferite. Lentilele cu imersiune produc nu numai deviaţia fasciculului electronic, dar şi accelerarea sau decelerarea electronilor din fascicul.
III.	Repartiţia potenţialului la diferite tipuri de lentile electronice electrice. a---d) repartiţia potenţialului la monolentile; e---h) repartiţia potenţialului la lentile cu imersiune; /■••/) repartiţia potenţialului la diafragme; m) repartiţia potenţialului la obectivul cu imersiune.
cîmpului propriu al diafragmei i se suprapune cel puţin dintr-o parte un cîmp electric uniform. Diafragmele prezintă importanţă ca părţi componente ale unor lentile mai complexe, cum sînt monolentilele şi lentilele cu imersiune.
Obiectivele cu imersiune au cîmpul accelerator întins chiar pînă la obiect (de ex. pînă la catod), de la care începe variaţia (de cele mai multe ori lineară) a potenţialului (v. fig. III m).
QQB	fi!	-OjB	-EB	H)	m
3	b	c	d	e	f
B0 £0- Ş3- -EBB 00- -|| -(}
IV.	Tipuri constructive de lentile electronice electrice. a-’-f) monolentile; g‘--m) lentile cu imersiune.
Fig. IV reprezintă cîteva exemple de construcţie a unor lentile electronice. Fig. V reprezintă suprafeţele echipotenţiale pentru unele dintre lentilele din fig. IV.
Ca şi lentilele optice, lentilele electrice pot fi clasificate în lentile subţiri,	—
pentru cari sub-	p
spaţiul cîmpului e foarte îngust şi
j*, IMF
V.	Suprafeţele echipotenţiale şi sistemele optice echivalente pentru lentile electrice.
A) monolentilă; A') sistem optic echivalent; 8) lentilă cu imersiune; 8') sistem optic echivalent.
planele principale se pot confunda cu planul lor median, şi în lentile groase, pentru cari acest subspaţiu e mai şxtins. De obicei, această apreciere se face în raport cu
Lentila metalo-aeriana
158
Lenz, regula lui ^
distanţele focale. în fine, se deosebesc şi ! e nt i I e s I a b e, pentru cari variaţia potenţialului în subspaţiul cîmpului e mică faţă de valoarea sa medie şi, prin urmare, variaţia de viteză a electronilor e mică faţă de valoarea absolută a vitezei. Pentru ele se poate scrie:
©fe) = ©0[1+X9fe)] cu XcpfeXI,
<D0fiind o valoare medie a acestui potenţial. Dacă variaţia potenţialului e importantă în raport cu valoarea sa medie, lentila electrică se numeşte lentila puternica.
Lentilele magnetice sînt constituite din bobine parcurse de curenţi (cu miez sau fără miez feromagnetic) sau din sisteme de magneţi permanenţi cari produc cîmpuri magnetice axial simetrice necesare funcţiunii optico-electronice pe care trebuie s-o îndeplinească.
Şi în cazul lentilelor magnetice se deosebesc subspaţiul cîmpului (în care componenta axială a intensităţii cîmpului magnetic e diferită de zero), subspaţiul obiectelor şi subspaţiul imaginilor. în toate aceste subspaţii, potenţialele electrice se presupun constante şi egale între ele.
Focarele, planele principale şi distanţele focale se definesc ca şi în cazul lentilelor electrice, ţinînd seamă că, în cazul unei lentile magnetice, imaginea e rotită în jurul axei de simetrie cu un unghi:
unde — e raportul dintre sarcina si masa electronului, ut e m0
permeabilitatea magnetică a mediului (ja « fx0), <D are aceeaşi semnificaţie ca la lentilele electrice, H(z) e intensitatea axială a cîmpului magnetic,^ şi sînt coordonatele obiectului şi imaginii pe axă.
Ecuaţia traiectoriei e:
—r ——0— (aH)2,
d^2	8 mo
unde rfc) e distanţa de la axa de simetrie. Distanţele focale sînt egale între ele şi pentru lentile magnetice subţiri au expresia:
1
JZo
Lentilele magnetice se clasifică în lentile simetrice şi nesimetrice (sau cu imersiune), după cum variaţia componentei axiale a intensităţii cîmpului magnetic în lungul axei longitudinale de simetrie prezintă sau nu prezintă şi o axă transversală de simetrie.
După extensiunea subspaţiului de cîmp, lentilele magnetice se împart în lentile subţiri şi lentile groase (sau lungi).
După variaţia intensităţii cîmpului, se deosebesc lentile magnetice slabe şi puternice, după aceleaşi criterii ca şj în cazul lentilelor electrice.
în fig. VI sînt reprezentate cîteva exemple constructive de lentjle magnetice.
în unele cazuri se mai folosesc şi lentile mag net o-electrice, obţinute prin combinarea unei lentile electrice cu o lentilă sau cu un sistem de lentile magnetice.
Lentilele electronice prezintă aceleaşi tipuri de aberaţie (v.) ca şi lentilele optice. Aberaţia cromatică, de exemplu, e determinata de împrăştierea vitezelor iniţiale ale electronilor. Mai apar deformări ale imaginilor datorită sarcinilor spaţiale, rotirii electronilor în cîmp magnetic, etc.
Lentilele electronice se utilizează în,.microscopul electronic, în tuburile catodice, în acceleratoarele de particule, etc.
1.	Lentila metalo-aerianâ. Telc.: Dispozitiv cu funcţionare
analogă unei lentile electromagnetice şi constituit dintr-o pîlnie electromagnetică de o formă specială, cu secţiune longitudinală încurbată, aşezată între ghidul care alimentează o antenă-pîlnie' (v.) şi pîlnia însăşi (v. fig.). Dispozitivul modifică lungimea traseului undelor, astfel încît ele să ajungă, practic, în fază, în toate punctele planului deschiderii pîIniei, producînd O	Lentilă metalo-aerianâ;
undă CÎt mai apropiată de a) ghid de alimentare; b) lentila; c) pîlnie.
o	undă plană.
2.	Lentin.Ind.chim., Farm.:
H2N—COO—CH2—CH2— N[(CH3)3]+CI“.
Produs medicamentos pe bază de clorură de carbaminoil-colină, în soluţie de 1°/oo- ^in punctul de vedere chimic, e un ester carbamic al colinei.
Substanţa se prezintă sub formă de cristale albe, uşor solubile în apă, cu p.t. 205°. Soluţia apoasă e stabilă la fierbere şi se poate steriliza. Nu are acţiune asupra colinesterazei. Se obţine sintetic, fiind un uretan, prin tratare cu amoniac a cloro-carbonatului de colină.
Se întrebuinţează în terapeutică, fiind un puternic parasim-paticomimetic. Sin. Clorură de carbamil-colină, Carbocolin, Carboxol, Doryl, Carbacol.
3.	Lento-capilar, punct Ped.: Umezeala limită din sol, sub care mişcarea capilară a apei devine foarte înceată şi dificilă. E aproximativ de două ori mai mare decît coeficientul de higroscopicitate (v.). Se produce la adîncimea de la care apa nu mai umezeşte uniform stratul de sol, scăderea conţinutului de apă al acestuia devenind bruscă.
4.	Lentosporozâ. Pisc.: Boală parazitară produsă la puietul de păstrăv indigen şi curcubeu, de protozoarul Lentospora cere-bralis. Cînd apare în primele zile după ecloziunea puietului, boala e mortală. Puieţii mai în etate supravieţuiesc. Se combate prin profilaxie.
5.	Lenz, regula lui H/t., Fiz.: Regulă conform căreia sensul curentului indus într-un circuit electric e astfel, încît cîmpul magnetic propriu acţionează în sens contrar variaţiilor de cîmp cari determină inducţia: dacă fluxul magnetic inductor creşte în valoare absolută, fluxul magnetic propriu e de sens contrar lui; dacă fluxul magnetic inductor scade în valoare absolută, fluxul magnetic propriu e de acelaşi sens cu el.
Lenz-Jouie, legeâ ^
159
Lepidolit
Regula lui Lenz e asociată conservării energiei în procesele de inducţie electromagnetică şi e exprimată analitic de faptul că în expresiile legilor inducţiei electromagnetice şi circuitului magnetic apar semne contrare (oricare ar fi convenţia de asociere a sensurilor.de referinţă ale fluxurilor şi circulaţiilor în aceste expresii).
în cazul obişnuit, convenţia e aceea a burghiului drept, — şi astfel semnul minus apare în legea inducţiei electromagnetice.
Din regula lui Lenz rezultăşi faptul că forţa magnetică ce se exercită asupra unui conductor deplasat astfel încît să intersecteze liniile de cîmp ale unui cîmp magnetic constant, conductor care e parcurs excluziv de curentul indus pe această cale în circuitul din care face parte, se opune mişcării.
1.	Lenz-Joule, legea ~.£/t. V. Joule-Lenz, efect — , şi Lucrului, legea— de conducţie.
2.	Lenzinâ. Mineral., Ind., hîrt.: Gips de calitate medie, în pulbere, sortat, folosit în special ca material de umplutură la fabricarea hîrtiei.
3.	Leonide. Astr.: Grup de meteoriţi, ale căror orbite în jurul Soarelui sînt intersectate de orbita Pămîntului, într-un punct care corespunde aproximativ datei de 14 noiembrie. Aceşti meteoriţi cad în număr mult mai mare la intervale de 33 de ani. Punctul radiant aparent se găseşte în constelaţia LeuJui.,
4.	Leonit. Mineral.: K2Mg(S04)2-4 H20. Sulfat dublu de magneziu şi potasiu, hidratat, întîlnit ca produs secundar de transformare al altor săruri de potasiu. Sin. Kaliastrakanit.
5.	Lepedeu, pl. lepedeie, Ind. ţâr.: Covor subţire de lînă, de in, sau de cînepă, îngust, cu legătură diagonal, folosit uneori pentru protejarea covoarelor propriu-zise de lînă, fiind aşternut peste acestea şi servind ca fîşii de trecere.
6.	Leperditia. Paleont.: Crustaceu din ordinul Ostracoda, cunoscut din Cambrian pînă în Carbonifer, avînd cochilia formată din două valve inegale, alungită, netedă şi bombată; avea forma şi dimensiunile unui bob de fasole. în regiunea anterioară, pe fiecare valvă avea cîte un mic tubercul ocular, o impresiune musculară şi un şanţ paralel cu marginea ventrală a cochiliei.
Specia Leperditia Hisingeri Fr. Schmidt e cunoscută din Devonianul din Nordul Dobrogei.
7.	Lepidoblasticâ, textura Petr.: Textura unora dintre rocile metamorfice (şisturi micacee, cloritoase, grafitoase, etc.), constituite din minerale filitoase (lameiare), caracterizată prin dispoziţia concordantă a mineralelor cu planele lor de clivaj, respectiv cu suprafeţele de şistozitate.
8.	Lepidociclyna. Paleont.: Foraminifer perforat din familia Lepidociclynidae, cu loje ecuatoriale exagonale şi alungite. Testul, calcaros, e discoidal, mai mult sau
mai puţin bombat, cu conturul circular sau stelat; poate atinge dimensiuni destul demari (2.—16 mm). Suprafaţa testului e netedă sau papilată; nucleoconca e formată din două loje aproape egale, separate printr-un perete drept.
Cunosqjt din Eocenul superior pînă în Miocenul inferior, caracterizează sedimentele tropicale şi subtropicale de facies marin.
9.	Lepidocrocit. Mineral. :y-FeOOH.Oxid feric hidratat, ^vînd aceeaşi compoziţie chimică ca goethitul, dar cu mai puţine impurităţi decît acesta. Se găseşte în special printre ultimele minerale depuse în filoanele hidrotermale sau pe pereţii geodelor, de origine vadoasă. Cristalizează în sistemul rombic, avînd o structură cristalină în care cationii de Fe3+ se găsesc înconjuraţi de şase ioni de oxigen, dispuşi în vîrfurile unor octaedre deformate, legate între ele în lanţuri paralele cu axa a, cari, la rîndul lor, sînt unite, prin legături laterale, în reţele duble, continue, paralele după (010),
Lepidocyclina a) reţea ecuatorială.
Se întîlneşte în cristale cu hafcntus lameiar după (010), sub formă de agregate solzoase, fin imbricate sau fibroase, pulverulent sau sub formă de glaskopf. Are culoare roşie-rubinie pînă la roşie-neagră, cu urma portocalie sau roşie-cărămizie, şi cu luciu adamantin. Are clivaj foarte bun după (010) şi perfect după (001); duritatea 4 şi gr. sp. 4,09***4,10. în secţiuni subţiri e transparent. E optic biax, cu indicii de refracţie: «^=1,94, nm= 2,20, ^=2,51. Prezintă pleocroism: *y=galben deschis, nm— portocaliu, ^=galben-brun.
10.	Lepidodendron. Paleont.: Plantă arborescentă din grupul Lycopodiales-Lepidophytalae (v. Lepidophytalae), dezvoltată în regiuni mlăştinoase, caracteristică pentru flora Carboniferului. Avea trunchiul înalt şi purta o coroană de ramuri ramificate dicotomic, majoritatea termi-nîndu-se printr-un aparat sporifer în formă de con de brad.
Atît trunchiul cît şi ramurile erau acoperite de frunze I ineare, cu lungimea de 6* * * 15 cm, dispuse în spirală, cari prin cădere au lăsat cicatrice foliare, de Solzfoliarde Lepidodendron. formă rombică, cu aspect de perniţe. j> iiguiă; 2) fascicul libero-
Fiecare cicatrice e formată din patru lemnos; 3) cicatrice foliară; cîmpuri laterale, dispuse în plane dife-	4)	parichnosi
rite, separate printr-un cîmp central de
formă rombică (cicatricea foliară propriu-zisă), pe care se văd trei impresiuni: una mediană, reprezentînd urma lăsată de fasciculul libero-Iemnos, şi două laterale, mici şi punctiforme. Pe linia care separă cele două cîmpuri superioare se găseşte urma ligulei (formaţiune membranoasă, dispusă la baza limbului), iar pe cele două cîmpuri inferioare sînt impresiunile lăsate de un ţesut aerifer.
Forma ci.catricelor foliare variază cu specia. Astfel, sînt lungi şi sinuoase la Lepidodendron aculeatum; scurte şi aproape pătrate, la Lepidodendron obovatum, etc. Genul Lepidodendron e cunoscut încă din Devonian, însă a atins maximul de dezvoltare în Carbonifer, cînd constituia adevărate păduri, contribuind la formarea cărbunilor de pămînt.
Specia Lepidodendron obovatum Stern, e cunoscută în ţara noastră din Carboniferul superior de la Secul şi Lupac (Banat).
11.	Lepidolit. , Mineral.: KLi-^ Allf5 [Si3ALO10] (F, OH)2. Varietate de mică litiniferă şi fluoriferă, care se întîlneşte rar, în greisene, în unele pegmatite sau în filoane hidrotermale de temperaturi înalte, asociat cu feldspaţi, cuarţ, muscovit, spo-dumen, turmalin, topaz, etc.
Compoziţia chimică a 1 epîdolituIu»i e variabilă în procente şi conţine, sub formă de impurităţi, oxizi de magneziu (pînă la cîteva procente), fier, mangan, sodiu, cesiu, rubidiu (pînă la 3,73%), etc.
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus tabular, pseudoexagonal. Formează macle după legea micelor, sau agregate foioase, tabulare ori fin solzoase.
Culoarea e albă, roză, violetă deschisă, uneori roşie ca de piersică (datorită manganului) sau verzuie, cu luciu sticlos, iar pe feţele de clivaj e sidefos sau semimetalic.
Foiţele de lepidolit sînt flexibile şi elastice. Lepidolitu 1 prezintă clivaj perfect după (001) şi imperfect după (110) şi
(010); are duritatea 2--.-3 şi gr. sp. 2,8---2,9. La suflător se topeşte uşor, transformîndu-se într-un email alb şi colorînd flacăra în roşu. E optic biax, cu indicii de refracţie «,==1,56, #^=1,598, » =1,605.
Conţinînd 1,2—5,6 Li20, constituie una dintre sursele principale pentru obţinerea sărurilor de litiu. Sin. Mică de litiu, Litionit.
Lepîdomeian
160
Lepuire
1.	Lepidomelan. Mineral.: K(Fe, Mg, AI)3[(OH)2| (Si, Al)4O10]. Biotit de culoare neagră, foarte bogat în fier.
2.	Lepidophyialae. Paleont.: Licopodiale arborescente cu reprezentanţi numai fosili, caracteristice Paleozoicului. Erau arbori cu înălţimea de 25---30 m, cu ramificaţie dicotomică şi cu tulpini subterane (rizomi) în formă de cruce. Tulpinile aeriene şi ramurile erau acoperite de frunze cari, căzînd, lăsau urme numite cicatrice foliare (v. Lepidodendron, Sigillaria). După forma cicatricelor foliare, se deosebesc trei grupuri: Lepido-dendraceae, cu cicatrice foliare rombice, lipite unele de altele şi dispuse în spirală (Lepidodendron, Ulodendron); Bothroden-draceae, la cari cicatricele foliare sînt mici, ovale şi distanţate (Bothrodendron, Pinacodendron); Sigillariaceae, au cicatrice foliare exagonale sau ovale, dispuse în şiruri longitudinale, de-a lungul coastelor (unicul gen e Sigillaria).
Lepidofitalele, cunoscute din Devonianul inferior, au atins dezvoltarea maximă în Carbonifer, contribuind cel mai mult la formarea cărbunilor paleozoici. La sfîrşitul Permianului dispar, genul Sigillaria persistînd, însă foarte rar, pînă în Triasicul inferior.
3.	Lepidoptera. PaleontZoo!.: Sin. Fluturi (v.).
4.	Lepidopus. Paleont.: Peşte teleostean cunoscut din Terţiar pînă azi. Corpul, cu lungimea pînă la 1 m, e turtit lateral ca o panglică. înotătoarele, dorsală, anală, şi cele două pectorale, sînt foarte lungi, iar cele ventrale lipsesc. E un peşte de pradă, pelagic. Specia L. glarisianus (Biainv.) e foarte răspîndită în depozitele oligocene din Carpaţi.
5.	Lepidosauria. Paleont: Subclasă de repti Ie cu pielea protejată de solzi cornoşi, mai rar osificaţi.Se subdivide în următoarele ordine: Eosuchia, din Permianul superior şi Triasicul inferior, cu importanţă pentru evoluţie; Rhynchocephalia, cu genuri cunoscute din Triasic şi reprezentate în fauna actuală prin singurul gen, Sphenodon, din Noua Zeelandă; Squamata, cu subordinele Lacertilia (şopîrle) (v.) şi Ophidia (şerpi) (v.), ai căror primi reprezentanţi sînt cunoscuţi începînd din Jurasicul superior, respectiv din Cretacicul inferior. Sin. Lepidosaurieni.
6.	Lepln. Tehn. V. Ceasornic portativ, sub Ceasornic 2.
7.	Lepospondyii. Paleont.: Grup de Amfibieni stegocefali, de talie mică, ale căror vertebre prezintă o osificaţie mai înaintată faţă de Ichthyostegidae şi de Phyllospondyli. Corpul, vertebrat, e format dintr-un singur os tubular, strangulat la mijloc şi de cele mai multe ori concrescut cu arcul neural.
Au fost animale acvatice sau amfibii, cari au trăit în lagunele permo-carbonifere, unele avînd aspectul de şopîrle (Urocor-dylus), altele de şerpi (Dolychosoma). La sfîrşitul Permianului, acest grup a dispărut. Sin. Microsaurieni.
8.	Leptaena. Paleont.: Brahiopod din familia Strophome-nidae, cu valve concav-convexe şi linie cardinală dreaptă, care a trăit din Ordovician pînă în Carbonifer, cu maximul de dezvoltare în Devonian.
Pe suprafaţa valvelor, dungile concentrice de creştere, bine marcate, depăşesc costulele radiale. O cută puternic dezvoltată, paralelă cu marginea, dă valvei ventrale o îndoire caracteristică, în interiorul valvelor, impresiunile musculare sînt înconjurate de o carenă.
Specia Leptaena cfr. rhomboidalis Wahl. a fost identificată în Gothlandianul întîlnit în sondajul de la Nicolina-laşi.
9.	Leptanodonta. Paleont.: Lamelibranhiat din familia Unio-nidae, cu cochilia foarte subţire, netedă şi plată, de formă trapezoidală şi cu un umbone redus; marginea ventrală dreaptă e aproape paralelă cu cea dorsală.
Prin unele caractere se aseamănă cu Dreissenomya unioides Fuchs, iar prin altele (marginea ventrală a cochiliei uşor convexă şi cochilia foarte subţire) e net diferită de aceasta.
Specia Leptanodonta rumana Wenz e caracteristică pentru Stratelecu Leptanodonte din Meoţianul superior din Subcarpaţii ţării noastre.
10.	Leptinit. Petr.: Varietate de gnais sărac în mică, caracterizată prin cristale de cuarţ alungite, de formă tabulară. Conţine şi mici granule de granaţi roşii şi de disten prismatic, la cari se asociază sporadic cristale de turmalin, zircon şi apatit, şi formează uneori masive importante. Sin. Granulit.
11.	Leptit. Petr.: Gnais cuarţ-feldspatic, de culoare albă, fin granular, provenit fie din roci vulcanice (porfire, tufuri), fie din roci sedimentare (pelite).
12.	Leptiticâ, formaţiunea^. Stratigr.: Formaţiune supra-crustală a Arhaicului, constituită din gnaisuri foarte fin granu-lare (leptite sau halefIintă), cu stratificaţie clară şi cu intercalaţii de cuarţite, marmore şi gnaisuri cu granaţi şi cordierit. Dezvoltată în Estul Suediei (unde la partea ei superioară conţine minereuri de fier) şi în Vestul Finlandei, această formaţiune, puternic cutată şi injectată cu graniţe în parte gnaisice, ia parte la alcătuirea svekofennidelor (v.). Sin. Svionium.
13.	Leptivit. Petr.: Rocă metamorfică formată în urma unui metamorfism de injecţie. E compusă, în general, din cuarţ şi feldspat, şi are aspect de gnais.
14.	Leptocefal. Pisc.: Fază larvară din metamorfoza peştelui migrator Anguilla anguilia (anghilă, hei).
15.	Leptoclorite. Mineral.: Clorite (v.) foarte feruginoase, cari se prezintă sub formă de mase solzoase, compacte, pămîn-toase sau oolitice, în sedimente marine metamorfozate. V. şî Chamosit, Thuringit.
16.	Lepton, pl. leptoni. Fiz.: Particulă din clasa particulelor elementare cu masă de repaus mult mai mică decît aceea a unui nucleon şl cu spin semiîntreg. Sînt leptoni 'muonul şi anti-muonul, electronul, pozitronul, neutrino şi antineutrino. V. sub Particulă elementară.
17.	Leptosporangiatae. Paleont.: Ferigi actuale şi fosile, al căror sporange, provenit din diviziunea unei singure celule epidermice a frunzei, prezintă un perete subţire, format dintr-un s-ingur strat de celule. Au apărut în Permian, s-au dezvoltat foarte mult în Jurasic şi în Cretacic, iar azi formează majoritatea ferigelor actuale.
Genurile fosile mai importante sînt: Cladophlebis, din Jurasic şi Cretacic, şi Dictyophyllum, cunoscut din Liasicul de la Cioclo-vina-Banat.
îs. Lepuire. Tehn.: Operaţie de supernetezire a suprafeţelor pieselor metalice, ceramice, etc. (cu excepţia maselor plastice), cu ajutorul unui abraziv pulverulent de granulaţie foarte fină, liber sau dispersat într-o pastă ori într-un lubrifiant, şi care se realizează prin deplasarea cu apăsare a uneltei de lepuit pe piesa de prelucrat. Deplasarea relativă se face astfel, încît granulele abrazive să nu repete traiectoriile parcurse anterior.
Lepuirea, care de cele mai multe ori e precedată de alte operaţii de netezire sau desupernetezire (de ex.: rectificare, alezare, etc.), se efectuează manual, semimecanizat sau mecanizat, la piese cu suprafeţe plane, de revoluţie sau cu forme speciale. Lepuirea se efectuează, fie pentru obţinerea unei precizii foarte mari în ce priveşte macrogeometria suprafeţei prelucrate (adică forma geometrică şi dimensiunile ei) sau microgeometria acesteia (calitatea suprafeţei), fie pentru realizarea unei foarte bune etanşări între suprafeţele de contact a două piese asociate în serviciu şi cari alunecă una peste alta.
Materialul uneltei de lepuit se alege, în general, cu o duritate mai mică decît cea a piesei care se prelucrează, pentru ca granulele abrazive să se înglobeze în materialul uneltei, constituind muchii tăietoare multiple. La lepuirea manuală, părţile de lucru ale uneltei de lepuit sînt executate, de obicei, din fontă moale, din oţel moale, cupru, alamă, antimoniu, plumb, etc. La lepuirea semimecanizată sau mecanizată, uneltele sînt executata, în general, din fontă moale şi, uneori, din aliaj de litere de tipografie sau din plaste pe bază de răşini de fenoli.
Ca material abraziv se întrebuinţează, de regulă: corindon (safir, rubin), şmirghel (emeri), electrocorund, carborundum, carbură de bor, diamant, piatră ponce, miniu de fier, oxid de
Lepuire	ţgţ	Lepuire
crom, pămînt de infuzorii, etc. Materialul abraziv se întrebuinţează, fie sub formă de paste abrazive, preparate din prafuri sau din pulberi abrazive şi un liant (de ex.: parafină, stearină, etc.). fie sub forma de amestec de praf sau pulbere cu un lichid de ungere (de ex.: petrol, benzină, toluen, ulei de maşină, apă, etc.). Dimensiunile granulelor sînt de 28* * * 152 pi pentru prafurile abrazive, şi de 5***28 jx pentru pulberile abrazive fine (microprafuri). Pentru subţierea pastelor abrazive, la încărcarea uneltelor de lepuit de fontă, se folosesc, în general, petrolul sau gazolina; pantru uneltele de lepuit de alamă sau de cupru se folosesc oleină (acid oleic tehnic) sau terebentină, iar pentru uneltele de lepuit de oţel se folosesc ulei de maşină sau oleină.—
După calitatea şi precizia dimensională a suprafeţelor lepuit e, se deosebesc lepuire preliminară şi lepuire de finiţie.
La lepuirea preliminară (sau normală) se efectuează scoaterea celei mai mari părţi din adausul de material lăsat pentru lepuire, în special cînd acest adaus e mare. Ea asigură macrogeometria prescrisă a suprafeţei care se prelucrează (precizia formei geometrice şi a dimensiunilor ei). La suprafeţe cilindrice, prin lepuire preliminară se poate obţine
0	precizie de prelucrare, în ce priveşte macrogeometria, de 1---3 [i. la diametcu. Se folosesc materiale abrazive pentru lepuit cari au dimensiuni mai mari ale granulelor abrazive. — La
1	e p ti i r ea de finiţie se detaşează restul din adausul de material lăsat pentru lepuire, rămas după lepuirea preliminară. Ea asigură microgeometria prescrisă a suprafeţei care se prelucrează (îmbunătăţeşte calitatea suprafeţei). In urma lepuirii de finiţie se poate ajunge la o înălţime a asperităţilor de 0,76*** ■•••0,25—
După forma suprafeţelor cari se lepu-iesc, se deosebesc: lepuire plană, lepuire rotundă şi lepuire a suprafeţelor cu forme complexe.
Lepuirea plană se efectuează manual, semimecanizat sau mecanizat la suprafeţele metalice plane, de exemplu suprafaţa de lucru a unei pile de lepuit, suprafaţa de alunecare a unui sertar plan, etc.
Cînd se lepuiesc două feţe plane şi paralele ale unui obiect, operaţia se numeşte lepuire plan-paralelă; ea se efectuează manual, lepuind succesiv cele două feţe de prelucrat,cu controlul continuu al paralelismului lor, sau mecanizat, la maşini de lepuit cu două discuri de lepuit, paralele.
Lepuirea rotundă se efectuează manual, semimecanizat sau mecanizat, la piese cilindrice (de ex. pistoane de pompe de injecţie), conice (de ex. conuri metrice sau Morse pentru unelte aşchietoare) sau sferice (de ex. bile pentru rulmenţi).
Lepuirea cilindrică exterioară se efectuează, fie între două discuri de lepuit orizontale, fie cu ajutorul unui manşon de lepuit fixat pe un dorn, care îi imprimă o mişcare de rotaţie şi o mişcare de avans,în general rectilinie alternativă.— Lepuirea cilindrică interioară se efectuează cu ajutorul unui manşon antrenat de un dorn coaxial, care îi imprimă mişcări similare celor de la lepuirea cilindrică exterioară.
Lepuirea suprafeţelor cu forme complexe se efectuează la maşini de lepuit construite anume pentru tipul de piesă care se prelucrează (de ex.: maşini de lepuit arbori cotiţi, maşini de lepuit roţi dinţate).—
După modul în care materialul abraziv intervine în procesul lepuirii, se deosebesc: lepuire cu material abraziv, prin pătrundere; lepuire cu material abraziv în stare liberă; lepuire cu material abraziv, prin acţiune mecanochimică.
Lepuire cu material abraziv în stare liberă: Lepuire a suprafeţelor unor piese, în general cu duritate mare (de ex. oţel şi fontă foarte dure), cu ajutorul unui material abraziv cu duritate mică, material care, în timpul prelucrării, nu pătrunde nici în materialul uneltei de lepuit, nici în materialul piesei care se
/. Schema procesului lepuirii cu paste abrazive, prin acţiune mecanochimică.
1) unealta de lepuit; 2) pastă abrazivă; 3) pelicula de oxid; 4) piesa de prelucrat.
prelucrează. în acest caz, procesul consistă în netezirea suprafeţei piesei, în principal prin deformarea plastică a asperităţilor de pe suprafaţă, avînd ca rezultat turtirea lor, şi numai într-o mică măsură prin aşchierea treptată a acestora. Uneltele se confecţionează, de regulă, din oţel călit; uneori, suprafaţa lor de lucru se cromează, pentru obţinerea unui strat superficial cu duritate foarte mare. Materialele abrazive folosite de obicei sînt: miniul de fier, oxidul de crom, varul de Viena, etc. Ca lichide de ungere se folosesc, în general: petrol, benzină, toluen, ulei de maşină, etc., la lepuirea pieselor de oţel şi de fontă; toluen amestecat cu acid stearic sau cu ulei vegetal, la lepuirea pieselor de aluminiu cu ajutorul pămîntului de infuzorii; amestec de ulei de maşină şi de seu animal, la lepuirea pieselor de aliaje de cupru; apă, la sticlă.
Lepuire cu material abraziv, prin acţiune mecanochimică: Lepuire la care, concomitent cu procesul mecanic de aşchiere a unui strat de metal de pe suprafaţa piesei care se prelucrează, se produce şi un proces chimic de oxidare a acestuia. Cu acest procedeu se poate obţine o suprafaţă cu un grad foarte înalt de netezime, lucie şi fără rizuri. în procesul de lepuire, sub acţiunea oxigenului din aer şi a unora dintre materialele de compoziţie a pastei, suprafaţa care se prelucrează se acoperă cu o peliculă de oxid, care se îndepărtează prin deplasarea uneltei de lepuit. Suprafaţa oxidîndu-se din nou, unealta îndepărtează din nou pelicula de oxid de pe vîrfurile asperităţilor suprafeţei care se lepuieşte (v. fig. /) şi acest procedeu se repetă pînă laîndepăr-tarea completă a asperităţilor, adică pînălaobţinerea uneisuprafeţe netede, cu aspect de oglindă. Pastele abrazive folosite la rodarea mecanochimică sînt compuse, în general, din: oxid de crom, stearină, grăsimi şi acid oleic. Ele se aplică în strat subţire pe suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit, care se umezeşte în prealabil cu petrol lampant. Stearina care intră în compoziţia paste* abrazive	se	disolvă	în	petrolul
lampant şi astfel pasta se întinde într-un	strat	subţire	şi	uniform
pe toată suprafaţa de lucru a uneltei.
Lepuire cu material abraziv, prin pătrundere: Lepuirea unei suprafeţe metalice cu ajutorul unui material abraziv care pătrunde, în timpul lucrului,în stratul superficial de pe suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit. încărcarea uneltei cu material abraziv se face, fie în timpul efectuării operaţiei de lepuire, fie înainte de începerea acesteia.
La încărcarea uneltei cu material abraziv, fntimpul prelucrării, prin alunecarea sub apăsare a suprafeţei piesei peste suprafaţa uneltei de lepuit, granulele abrazive pătrund în stratul superficial al uneltei, careeexecutată dintr-un material cu o duritate mai mică decît cea a piesei care se prelucrează. Uneltele de lepuit se confecţionează, de regulă, din fontă, oţel moale, bronz, cupru; uneltele cu duritate foarte mică uzîndu-se foarte repede, se folosesc unelte de lepuit extensibile (v. fig. II). Materialele abrazive folosite curent ^s-tnt: electrocorundul.şmirghelui, car-bura de siliciu, sticla pisată. Lichidele de ungere şi de subţiere sînt, de obicei, petrolul, gazolina, uleiul de maşină, etc., folosite separat sau în amestec. Acesta e procedeul de prelucrare aplicat cel, mai frecvent la lepuirea manuală, semimecanizată sau mecanizată, a diferitelor piese metalice (de ex.: instrumente de măsură, verificatoare, etc.).	^^
11. Unealtă pentru lepuirea interioară a pieselor scurte, extensibilă. î) piesă; 2) tijă port-unealtă ; 3) unealtă extensibilă; 4) segmenţi metalici deplasabili radial.
11
Lepuire
162
Lepuîre
La încărcarea uneltei cu material abraziv, înainte de începerea operaţiei, aceasta se efectuează cu unelte auxiliare. Presarea granulelor abrazive în stratul superficial al unei unelte de lepuit cilindrice se efectuează cu ajutorul unei plăci cu o suprafaţă plană şi netedă, pe care se aşterne un strat subţire de material abraziv (sub formă de pastă abrazivă sau sub formă de pulbere abrazivă, amestecată cu un lichid de ungere); încărcarea se efectuează prin rostogolirea uneltei pe o placă plană sub apăsare, de mai multeori, cu ajutorul unei bare paralelepipe-dice (v. fig. III o).-Excesul de material abraziv de pe suprafaţa
III. încărcare cu material abraziv, o) a unei unelte de lepuit cilindrice; £>) a unui inel de lepuit; 1) placă plană; 2) unealtă de lepuit cilindrică; 3) inel de lepuit; 4) bară paralelipipedică de oţel; 5) bară cilindrică de oţel.
cu ajutorul unei bare cilindrice de oţel cu duritate mare. Pentru încărcarea plăcilor sau a discurilor de lepuit, materialul abraziv se presează cu o rolă pentru încărcat (v. fig. IV).
Uneitele de lepuit pentru lepuirea preliminară se confecţionează, în general, din cupru, din antimoniu sau din alte materiale cu duritate mică, deoarece acestea reţin mai bine granulele abrazive mari. Pentru lepuirea de finiţie, uneltele se confecţionează, în general, din fontă perlitică, deoarece aceasta reţine uşor granulele abrazive foarte fine. — Materialele abrazive folosite la procedeul cu încărcarea înainte de începerea operaţiei sînt, în general, electrocorundul, carburade siliciu, carbura de bor, şmirghelul, pulberea de diamant. Lichidele de ungere şi de subţiere folosite, separat sau în amestec, sînt petrolul, gazolina, uleiul de maşină, etc. —
Procedeul se aplică, de regulă, la lepuirea feţelor de lucru ale instrumentelor de măsură (de ex. calibre-potcoavă), a pieselor călite (de ex. unelte aşchietoare), etc. —
După modul de efectuare a operaţiei, se deosebesc: lepuirea manuală, mecanizată, semimecanizată.
Lepuire manuală: Lepuire a suprafeţelor metalice, la care mişcarea de alunecare între suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit şi a piesei care se prelucrează (de ex.: suprafaţa de lucru a unei clupe de lepuit şi a calibrului-tampon prelucrat; suprafaţa de lucru a unei pile de lepuit şi a unei oglinzi de sertar plan) se efectuează manual. Se execută, de cele mai multe ori, la lepuirea plană sau la lepuirea rotundă a suprafeţelor interioare sau exterioare. La lepuirea plană, uneltele de lepuit folosite în mod obişnuit sînt: placa de lepuit, pila de lepuit, etc. (v. sub Lepuit, unealtă de —). După forma şi mărimea piesei, lepuirea se efectuează, fie prin alunecarea suprafeţei de .prelucrat a piesei pe suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit, fie invers. La lepuirea rotundă, uneltele de lepuit folosite de obicei sînt man-drinefe de lepuit fixe sau extensibile, pentru lepuirea interioară, şi clupele cu manşoane sau cu inele extensibile, pentru lepuirea exterioară.
Lepuire mecanizată: Lepuire efectuată în întregime cu ajutorul unei maşini de lepuit. Uneltele de lepuit efectuează, în .general, fie o mişcare de rotaţie (de ex. discurile de lepuit, la maşinile de lepuit plan, v. fig. V), fie o mişcare de rotaţie
IV.	Polă pentru Încărcat plăci şî discuri de lepuit cu material abraziv.
uneltei delepuitse spală cu petrol. încărcarea unei uneltede lepuit cu formă de inel (v. fig. III b)3 se face acoperind suprafaţa găurii cu un stratsubţire de material abraziv şi apoi rostogolind sub apăsare inelul, pe suprafaţa curată a unei plăci plane,
combinată cu o mişcare rectilinie alternativă (de ex. manşoa-nele de lepuit, la maşinile de lepuit rotund interior, verticale). Piesele cari se prelucrează sînt, fie antrenate într-o mişcare complexă faţă de uneltele de lepuit (de ex. la prelucrarea rolelor, la maşinile de le-puitverticale, cu două discuri de lepuit), fie fixate pe masa imobilă a unei maşini de lepuit(deex. la lepuirea alezajului unui cilindru, la maşina de lepuit interior, verticală). Uneltele folosite curent la lepuirea mecanizată sînt: dis-curilede lepuit, la lepuirea plană şi rotundă exterioară; man-drinele cu manşoane sau bucele de lepuit, la lepuirea rotundă exterioară şi interioară (v. fig. III), etc.
Se execută, în gene-
V. Traiectoria unui punct al piesei îepuite Ia o maşină de lepuit cu două discuri.
O şi 0^ proiecţia pe planul discului a axei discului inferior, respectiv a axei discului superior; C) traiectoria (asemănătoare cu cicloida) punctului Qa de pe piesa care se lepuieşte.
ral, ca lepuire plană (de ex. a pieselor plan-paralele) şi ca lepuire rotundă exterioară sau interioară. La lepuirea mecanizată, se măreşte productivitatea prelucrînd piese sortate în prealabil, astfel încît dimensiunile pieselor unui lot să nu difere cu mai mult decît 5 jx, iar adausul de prelucrare să nu depăşească la piese plane, cumulat la ambele feţe, respectiv
5---15 în diametru, la piese rotunde.
Lepuire semimecanizată: Lepuire a suprafeţelor metalice la care, de regulă, unealta de lepuit e fixată în dispozitivul de prindere al unei maşini-unelte obişnuite (de ex.: strung, maşină de găurit) sau speciale (de ex. maşină de lepuit), iar piesa care se prelucrează e deplasată cu mîna pe suprafaţa de lucru a uneltei; uneori piesa e antrenată mecanizat de maşina-unealtă şi unealta e purtată manual pe suprafaţa de prelucrat. Se execută, în general, ca lepuire rotundă exterioară sau interioară a
VI. Unelte pentru lepuirea semimecanizată (pentru piese rotunde, lungi), o) unealtă pentru lepuire interioară (secţiune longitudinală); a') secţiune /-f; b) unealtă pentru lepuire exterioară; b') secţiune //-//; î) dorn prelungit cu ac conic; V}dom prelungit cu bucea cu gaură conică; 2) con Morse de fixare în maşina-unealtă; 3) piesă de distanţare; 4) bucea pentru lepuire interioară;
4') bucea pentru lepuire exterioară; 5) piuliţă de reglare.
anumitor piese metalice. Uneltele curente pentru lepuirea semimecanizată sînt manşoanele de lepuit montate pe un dorn care se fixează în dispozitivul de prindere al maşinii-unelte (v. fig. VI). in general, unealta de lepuit e antrenată într-o mişcare de rotaţie într-un singur sens, sau într-o mişcare de rotaţie oscila-
Lepuit, dispozitiv de ^
163
Lepuit, maşină de
Dispozitive pentru fepuîre mecanizată cu uri singur disc de lepuit*
a)	pentru lepuirea feţefor frontale plane;
b)	pentru lepuirea feţelor laterale, cilindrice; t) piesă de lepuit pe feţele frontale; 2) grup de piese de lepuit rotund, pe manta; 3) dîspozîtiv-suport pentru
prinderea pieselor*
torie, iar piesa e deplasată cu mîna, alternativ în cele două sensuri, pe suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit*
1.	Lepuit, dispozitiv de Ut.t Mett.: Dispozitiv de lucru cu ajutorul căruia pot fi lepuite una sau mai multe piese metalice cu dimensiuni mici.— Exemple:
La lepuirea manuala a unor piese cilindrice mici se poate folosi un dispozitiv de lepuit constituit din două plăci de sticlă, între cari se aşază liber un platou-suport de lemn, cu	3 p
fante înclinate la 45° faţă de w$ / *r“ direcţia mişcării de lucru rec-tilinii-alternative; în aceste fante se introduc piesele cari se lepuiesc.
La lepuirea mecanizată la maşini de lepuit plan sau la maşini de lepuit rotund se folosesc, ca dispozitive, pia-touri-suport sau braţe, cu formă adecvată piesei (v. fig.), cari susţin piesele în timpul lepuirii.
2.	maşina de~0Ut.t Mett.: Maşină-unealtă pentru prelucrarea prin lepuire (v.) a suprafeţelor metalice. în general, se construieşte pentru efectuarea operaţiilor de lepuire cu ajutorul uneltelor de lepuit sau, uneori, pentru operaţiile de rodare reciprocă (v.). Maşina e compusă, în principal, din următoarele părţi şi mecanisme: batiul sau suportul în care se montează unu sau doi arbori cu dispozitive de prindere a uneltelor de lepuit şi, uneori, a pieselor cari se prelucrează; mecanismele cari imprimă arborilor port-unealtă sau port-piesă mişcările necesare efectuării operaţiei de lepuire; schimbătorul de viteză; mecanismele de transmisiune (mecanice, hidromecanice sau electrice) ; electromotoarele de antrenare; dispozitivele de comandă; diferitele instalaţii (de ex.: instalaţia de ungere, instalaţia de iluminat, etc.). —
După forma suprafeţelor cari se lepuiesc, se deosebesc maşini de lepuit plan, de lepuit rotund, universale şi speciale.
Maşină de lepuit plan: Maşină de lepuit la care unealta e o placă plană sau o pereche de plăci plane de lepuit. Se foloseşte la lepuirea plană sau plan-paralelă şi la lepuirea rotundă exterioară simultană a mai multor piese metalice. După poziţia arborelui port-unealtă, aceste maşini pot fi verticale sau orizontale:
Maşina de lepuit plan, verticală, poate fi cu unu sau cu două discuri de lepuit, cari sînt fixate pe arbori verticali.
Maşina de lepu it plan, ve rt i cală, cu un singur disc de lepuit, e de construcţie simplă şi e constituită, în principal, dintr-un batiu şi un suport pe care se montează arborele cu discul de lepuit. Antrenarea arborelui de un electromotor se efectuează, de cele mai multe ori, cu transmisiune cu curele şi cu şurub-melc; uneori, comanda motorului se efectuează cu un mecanism cu pedală. Discul de lepuit, încărcat cu material abraziv, efectuează o mişcare de rotaţie, iar piesa e purtată direct cu mîna, sau indirect, cu ajutorul unei pîrghii (v. fig. / a), pe suprafaţa discului.
Maşina de lepuit plan, verticală, cu două discuri de lepuit, e folosită, de cele mai multe ori, la lepuirea simultană a mai multor piese cu suprafeţe plane sau rotunde.
Maşina cu un singur motor de antrenare e compusă, în principal, dintr-un batiu cu o coloană verticală,- din două discuri rotative orizontale de lepuit, din mecanismul de antrenare, din
" b
lt Maşini de lepuît plan, verticale.
а)	maşina cu un singur disc de le* puit (schemacinematica); bşi c) maşina cu doua discuri de lepuit antrenate separat de cîte un electromotor, schema cinematică şi vedere; 1) batiu; 2) disc de lepuit inferior; 3) platou->uport pentru piesele de lepuit; 3') pîrghie-suport pentru piesa de lepuit; 4) discde lepuit superior: 5) motor de antrenare a discului de lepuît unic;
б)	motor pentru acţionarea mecanismului de ridicare a discufui de
antrenare superior; 7) motor de antrenare a discului de lepuit suDerior;
8)	motor de antrenare a discului de fepuit interior în mişcare de rotaţie;
9)	arbore cotit pentru antrenarea platoului-suport; 10) transmisiune prin rurefer 1f) angrenaje cu roţi cilindrice; ii'} angrenaj cu roti eicoidale;
12)	pie:>a care se prelucrează.
mecanisme şi dispozitive auxiliare. Discurile sînt antrenate în acelaşi sens de un motor comun; discul inferior e calat pe arborele principal, iar al doilea e legat, prin intermediul unei articulaţii, la un arbore montat pe coloana verticală. între discuri se intercalează un platou port-piese orizontal (separator de piese), cu fante (v. fig. //), dispus excentric faţă de discurile de lepuit şi acţionat de două excentrice, cari îi imprimă o deplasare de mică amplitudine. Datorită acestora, traictoria unui punct al piesei prelucrate acoperă întreaga suprafaţă a discurilor de lepuit (v. fig. V sub Lepuire). în general, discurile de lepuit sînt de fontă moale, pentru a putea îngloba şi reţine materialul abraziv. Pentru piese mai moi sau chiar pentru finiţia pieselor de oţel se folosesc discuri de aliaje de litere tipografice, de lemn, de răşini pe bază de fenoli, etc.
151*
II. Platou port-piese (separator de piese) pentru role de rulmenţi. i) fantă pentru aşezat rola*
Lepuit, maşină de **
164
Lepuit, maşina de ^
Maşina-cu doua motoare de antrenare are discurile de lepuit antrenate de două motoare distincte, pentru a evita trepidaţiile transmisiunii (v.-fig. l-b şi c). Discurile se pot roti -cu turaţii diferite sau în sensuri contrare. Platoul port-piese e de asemenea antrenat, prin unu'sau două excentrice, într-o mişcare de mică amplitudine. Discul superior e montat, împreună cu motorul sau, într-un suport care.se poate roti în plan orizontal, astfel încît se uşurează alimentarea cu piese a maşinii şi se poate regla atît excentricitatea dintre discuri cît şi apăsarea discului superior.
M a ş i n ii e de le p u it p I a n-p a r a I e I sînt maşini de lepuit plan, verticale, cu două discuri de lepuit, cum şi maşini la cari dispozitivul-suport al pieselor de prelucrat efectuează o mişcare de translaţie alternativă, purtînd piesele între două plăci de lepuit dreptunghiulare. Placa superioară e asam-blltă, printr-o articulaţie, cu un braţ fixat pe batiuI maşinii, în care e sprijinită elastic printr-un resort, iar placa inferioară, aşezată pe batiu, poate fi deplasată în direcţie verticală. Piesele de prelucrat sînt-aşezate în golurile unor benzi-suport de oţel, cari au o mişcare alternativă longitudinală, comandată printr-un schimbător de viteză cu -roţi dinţate, un mecanism cu manivelă şi un cilindru; mişcarea alternativă transversală — cu. viteza mai mică decît cea a mişcării longitudinale — e comandată de două şuruburi cu filet cu sensuri diferite la cele două extremităţi-şi cari antrenează piuliţe rotunde, cari servesc drept role de ^ghidare a benzilor-suport.
Maşina de lepuit plan, orizontală e construită, de regulă, cu un singur disc de lepuit, care e fixat pe un arbore orizontal. Ea are, în general, aceleaşi părţi componente şi acelaşi mod de funcţionare şi de utilizare ca maşina de lepuit plan, verticală, cu un singur disc de lepuit (v. mai sus).
Maşină de lepuit rotund: Maşină de lepuit la care unealta e un corp de revoluţie, cu suprafaţa activă la interior sau la exterior. Se foloseşte la lepuirea individuală a suprafeţelor metalice rotunde, cilindrice sau conice. Se construieşte, fie pentru lepuirea suprafeţelor rotunde interioare, fie pentru lepuirea suprafeţelor rotunde interioare şi exterioare. La maşinile pentru lepuirea semimecanizată, unealta e fixată pe arborele principal, care-i imprimă o mişcare de rotaţie, iar piesa, care se lepuieşte e deplasată cu mîna, în direcţii diferite, pe suprafaţa de lucru a uneltei de lepuit, sau invers. După poziţia arborelui principal, se deosebesc maşini orizontale şi maşini verticale.
Maşina de lepuit rotund, interior, verticală, se foloseşte, de regulă, la lepuirea pieselor cari-, din cauza formei lor, nu pot fi-prelucrate la maşini de lepuit orizontale. La maşinile de construcţie perfecţionată (v. fig.'///), concomitent cu mişcarea de rotaţie, arborele principal efectuează, acţionat hidraulic, şi o mişcare rectilinie alternativă în direcţie verticală. Către sfîrşitul operaţiei de lepuit, cu ajutorul unui acuplaj de fricţiune, arborele principal efectuează mişcarea de avans axial
III. Schema cinematică a maşini) de lepuit rotund interior, verticala, cu acţionare hidraulica pentru mişcarea rectilinie alternativă a arborelui principal.
1) baliu; 2) masa de iucru^ 3) arbore principal^) cilindru pentru mişcarea rectilinie alternativa ti arborelui principal; 5) motor de antrenare a arborelui principal; 6)pompă de ulei;
7) excentric de comanda a mecanismului hidraulic.
numai. într-un singur sens. Prinderea dornului ‘port-unealtă îniarbiopele principal) şi a piesei care se prelucrează (în dispo-
zitivul de prindere) se face cu dispozitive de prindere oscilante, cari asigură coaxiaiitatea acestora în timpul lucrului.
Maşina de lepuit rotund, interior şi exterior, orizontală, are arborele principal orizontal, pentru lepuirea rotundă interioară şi exterioară a suprafeţelor cilindrice. Arborele principal, în care se fixează dornul cu manşonul de lepuit, efectuează, concomitent cu mişcarea de rotaţie, şi o mişcare rectilinie alternativă. Fixarea piesei pe masa maşinii-unelte se face cu ajutorul unui dispozitiv de prindere, montat pe două bare de ghidare paralele cu arborele principal (v. fig. IV).
Maşină de lepuit universală: Maşină pentru efectuarea operaţiilor de lepuire plană, plan-paralelă, rotundă exterioară şi rotundă interioară a suprafeţelor metalice.
şi exterior,.
IV. Maşină de lepuit rotund, interior orizontală.
1) arbore de antrenare; 2) curele de transmisiune; 3) arbore principal; 4) bare de ghidare a dispozitivului de prindere a piesei; 5) traversa ghidată a dispozitivului de prindere a dornului de lepuit, sau de rezemare a piesei care se prelucrează.
Maşina e echipată (v. fig. V) cu două discuri de lepuit, pentru lepuirea plană, şi cu un arbore principal orizontal, cu dispozitiv de ghidare a dornului de lepuit, pentru lepuirea cilindrică interioară şi exterioară. Cu ajutorul unui electromotor se imprimă mişcarea de rotaţie şi mişcarea rectilinie alternativă a arborelui principal orizontal. Mişcarea de rotaţie a arborelui principal orizontal e transmisă arborelui principal vertical prin şurub-melc şi roată melcată. Construcţia maşinii face , posibilă adaptarea mai multor dispozitive de lepuit speciale (de plan-paralele).
Maşină de lepuit specială: Maşină-unealtă pentru lepuirea unor piese cu forme complexe. Construcţia ei diferă după felul pieselor cari se prelucrează. Exemple:
V. Maşină de lepuii universală.
1) batiu; 2 şî 3) disc de lepuit inferior, respectiv superior, pentru lepuire plană; 4) arbore principal, pentru lepuit rotund, interior şi exterior; 5 şi b) bare de ghidare şi traversă de sprii'n (sau de prindere) pentru lepuit rotund interior şi exterior.
ex. dispozitivul pentru lepuirea feţelor
Lepuit, maşină de ~
165
Lepuit, maşină de /■w
. Maşina de lepuit bile de rulmenţi serveşte la lepuirea preliminară-sau Ia lepuirea finală a bilelor de rulmenţi, prelucrate în prealabil la maşina de pilit bile. Ea e compusă, în principal, din următoarele părţi: un batiu; un arbore rotitor (antrenat de un electromotor printr-un mecanism cu reductor şi angrenaj .conic), care poartă un disc de lepuit, de fontă, cu canale circulare concentrice pe faţa superioară; o bară verticală fixă, care susţine -un disc de lepuit, de fontă, montat paralel cu discul -rotitor, deasupra acestuia; mecanisme de variere a distanţei dintre cele două discuri; instalaţii anexe (gură de alimentare, instalaţie pentru lichidul de spălare, cutie de răcire a bilelor prelucrate). Bilele, introduse prin gura de alimentare şi distribuite pe canalele discului rotitor, sînt lepuite între cele două discuri şi apoi sînt sortate după dimensiuni, fie pentru lepuirea finală, fie pentru montarea în rulmenţi (v. fig. VI). La prelucrarea bilelor cu diametrul mai mare decît 30 mm, lepuirea preliminară e înlocuită cu o prelucrare prin abraziune, efectuată la o maşină de construcţie similară, la care unul dintre discuri e confecţionat din material abraziv. Sin. (impropriu) Maşină de rectificat bile de rulmenţi.
mişcare alternatiyă-rectilinie. Masa maşinii e rezemată elastic pe resorturi elicoidale şi e ghidată, în deplasările ei în direcţiile verticală şi orizontală, de un sistem de role (y. fig. VII). Unealta,
iu j % i			n	
				J
			p-Cţfi				
VI. Maşina de lepuit bile de rulmenţi, fabricata în ţara noastră.
1) batiu; 2) coloana; 3) traversă: 4) axul discului rotitor; 5) disc de fontă rotitor, cu canale; 6) roată dinţată conică; 7) axul discului deplasabil pe verticală; 8) disc de fontă deplasabil axial; 9) mecanhm de variere a poziţiei discului 8; 10) gură de alimentare cu bile; 11) conductă de lichid de spălare;
12) motor de antrenare a discului 5.
' Maşina de Jepuit caneluri e folosită la lepuirea canelurilor profilate, drepte, de pe suprafaţa pieselor. Ea e constituită din două ansambluri fixate pe acelaşi postament; primul ansamblu e compus dintr-un batiu cu masă de lucru şi consolă cu ghidaje orizontale pentru căruciorul port-unealtă, iar al doilea, dintr-un batiu, un reductor de turaţie cu melc (care .acţionează un disc cu manivelă cu braţ reglabil) şi un motor de antrenare, O bielă imprimă căruciorului port-unealtă o
VII. Maşină de lepuit caneluri profilate, drepte, cu două ansambluri. a) vedere laterală a ambelor ansambluri; b) secţiune transversală prin ansamblul principal; t) batiul cu masa de lucru; 2) masă de lucru rezemată elastic pe bati u ; 3) pi esa care se I e-puieşte; 4) consolă cu ghidajele. căruciorului port-unealtă; 5) cărucior port-unealtâ, reglabil în înălţime, prin mecanism piu-liţă-tijăfiletată;6) unealtă de lepuit; 7) motor de antrenare: 8) reductor de turaţie; 9) mecanism cu bielă şi manivela, pentru mişcarea alternativă a căruciorului port-unealtă.
constituită dintr-o bară de fontă perlitică cu acelaşi profil ca şi canelura care se prelucrează, e fixată în căruciorul port-unealtă şi poate fi deplasată în direcţie verticală.
Maşina de lepuit cuţite de strung serveşte la lepuirea succesivă a feţelor (de aşezare şi de degajare) cari formează muchia tăietoare a cuţitelor de strung.
Ea e compusă din următoarele părţi: un ansamblu constituit dintr-un disc de lepuit de fontă, cu diametrul de 260 mm, cu arborele lui antrenat de un motor, printr-un reductor cu melc; un ansamblu constituit dintr-un cărucior port-unealtă cu o sanie montată pe o placă rotitoare şi care poartă un dispozitiv de prindere a piesei care se prelucrează, şi un dispozitiv de apăsare cu resort'; un ansamblu de antrenare a căruciorului în mişcare alternativă, cu ajutorul unui mecanism cu bielă (v. fig. VIII),
Maşina de lepuit roţi dinţate cilindrice serveşte la super-netezirea roţilor dinţate cilindrice. Construcţia maşinii diferă după procedeul de lepuire aplicat.
VIII. Maşina de lepuit cuţite de strung (schemă cinemaţică).
1) motor f 2) reductor- cu melc; 3) di sc de Iepuit. de fontă; 4) căeuciorport-piesă de lepuit; 5) mecanism de apăsare a cuţitului pe disc; 6) disc cu excentric; 7) bielă; 8) placă rotitoare cu dispozitiv de prindere a cuţitului de prelucrat.
Lepuit, unealtă de ~
166
Lespede
Maşina de lepuit folosită curent ia lepuirea roţilor dinţate cilindrice cu dinţi drepţi are ca organ de lucru un dispozitiv de lepuit, compus din trei roţi dinţate de fontă perlitică(cu duritatea Brinell 180-•-220), dintre cari două au axele înclinate (cu circa 10°) faţet de axa roţii dinţate care se lepuieşte, iar a treia roată dinţată are axa paralelă cu axa acesteia (v. fig. /X). Roata dinţată care se prelucrează, şi care angrenează cu cele trei roţi de fontă, e antrenată în mişcare de rotaţie (cu turaţia de 150-**180 rot/min) de un electromotor şi, concomitent, efec- /x. Schema dispozitivului de le-tuează şi o mişcare rectilinie alter- puital maşinii de lepuit roţi ci-nativă în direcţia axei ei (50---80 lindrice cu dinţi drepţi, curse/min). Datorită pastei abrazive î) roată dinţată care re lepuieşte; introduse între dinţii celor patru 2 si 3) roata dinţata de fonta cu roţi^cum şi înclinării axelor celor dinţi înclinaţi, respectiv cu dinţi două roţi de fontă, seobţine lepuirea drepţi, cari efectuează lepuirea uniformă pe toată suprafaţa dinţilor
roţii care se prelucrează. Apăsarea necesară, între roţile dinţate de fontă şi roata dinţată care se lepuieşte, se obţine cu ajutorul unor dispozitive hidraulice reglabile, montate pe axele roţilor dinţate de fontă. — La lepuirea roţilor dinţate cilindrice cu dinţi înclinaţi, dispozitivul de lepuit are roata dinţată superioară cu dinţii înclinaţi cu un unghi egal cu cel al dinţilor roţii dinţate care se prelucrează, însă în sens contrar. Cele doua roţi .dinţate inferioare ale dispozitivului au şi ele dinţii înclinaţi; unghiul de înclinare al acestora e egal cu unghiul de înclinare al dinţilor roţii care se lepuieşte, majorat cu unghiul de înclinare al axelor (de regulă 10°). ’
1.	~| unealta de/~w'. Ut., Mett: Unealtă care se încarcă cu material abraziv şi care e folosită în operaţiile de lepuire manuală, semimecanizată sau mecanizată. Are forme diferite, adaptate formei piesei care se prelucrează. Se folosesc, de exemplu: dornuri de lepuit simple, pentru alezaje mici; dornuri de lepuit extensibile, pentru alezaje mari; bucele sau clupe de lepuit netede, pentru arbori (v. fig. / a); clupe de lepuit cu filet, pentru filete exterioare (v. fig. I b); dornuri de lepuit cu filet pentru filete interioare; etc. (v. şî sub Lepuire). Sin. impropriu Rodor.— Exemple:
Disc de lepuit: Disc, de regulă de fontă sau, uneori, de cupru, de plumb sau de staniu, folosite la lepuirea
//. Unelte de lepuit. o) disc de lepuit canelat, pentru piese cu suprafeţe mari de lepuit î b) placă de lepuit dreptunghi luară, pentru piese mici; î) forma canalului.
i. Unelte de lepuit. a) bucea extensibila pentru lepuire manuală exterioara; b) clupă circulară pentru lepuirea flietelor exterioare.
manuală, semimecanizată sau mecanizată a suprafeţelor metalice plane sau cilindrice. Suprafaţa de lucru a discului, care se încarcă cu pastă abrazivă, trebuie să fie foarte netedă şi cu un grad înalţ de planeitate. La unele discuri de lepuit, cu dimensiuni mari, se execută pe suprafaţa de lucru, la distanţe egale, caneluri mici, cari se întretaie la 90° (v. fig. II a).
Placă de lepuit: Placă, în general de fontă, cu faţa de lucru dreptunghiulară sau pătrată, folosită la lepuirea manuală a suprafeţelor metalice plane. Faţa de lucru a plăcii de lepuit e prelucrată cu un grad înalt de netezime şi de planeitate (v, fig. II b).
Pilă de lepuit:	Bară dreaptă, cu secţiune dreptunghiulară
sau pătrată, de regulă cu cîte un mîner Ja fiecare capăt, care serveşte la lepuirea manuală a suprafeţelor metalice plane cu lăţime mică (de ex. oglinda ser- ^^ tarului, la robinetul de manevră	jn	p.,x	« .	.
(al mecanicului) de la instalaţia	P“a	de ,epu,t-
de frînă cu aer comprimat pentru vehicule de cale ferată). în general, se confecţionează din fontă, din cupru sau alamă. Supra-netezirea şi planeitatea suprafeţei de lucru a pilei de lepuit se obţin prin lepuirea acesteia pe faţa de lucru a unei plăci de lepuit (v. fig. III). Sin. Prismă de lepuit.
Prismă de lepuit. V. Pilă de lepuit.
3.	Lerâ, pl. Iere. Ms,; Sin. Calibru-pieptene pentru filete, V. sub Calibru 1.
3.	Lermontov, procedeul Metg.; Procedeu mecanic pen-
tru reducereasau pentru eliminarea, din lingourile deoţel calmat a retasurilor, a segregaţiilor şi a incluziunilor nemetalice ori gazoase, prin scuturare. Procedeul consistă în scuturarea lingotierei cu oţel topit, împreună cu forma pentru maselotă, prin ridicări cu ajutorul unei pîrghii, urmate de căderi libere pe un postament metalic (v. fig.); dispozitivul de acţionare a pîrghiei e constituit D'spoz.t.vpentruapl.careoprocedeu u.Lermontov. j. z.	1	O Isngotierd; 2) forma pentru maselota; 3) posta-
dmtr-un electromo- *	.	.	~ . .. .	...	..	_
,	I	ment de ciocnire; 4) pîrghie de ridicare acţionata
tor de care e egata	electromotor,	prin	intermediul	unei	came.
o cama.
4.	Lesivare. Ped.: Disolvarea şi spălarea în profilul solului, prin acţiunea apei de precipitaţii, a sărurilor solubile preexistente în roca-mamă şi a celor cari se formează în procesul pedogenetic. Adîncimea pe care se produce lesivarea depinde de climă, de drenajul intern (v. sub Drenarea solului) şi de gradul de solubilitate al sărurilor respective. în timp ce, în solurile podzolite din clima umedă, sărurile uşor solubile sînt lesivate la adîncimi cari pot atinge cîţiva metri sau se pot pierde în stratul de apă freatică, în solurile din clima aridă sînt spălate la 20***40 cm sau rămîn chiar la suprafaţă. Din cauza solubiIităţii reduse, carbonatul de calciu, indicator morfogenetic foarte important în pedologie, e lesivat cel mai puţin adînc. Prezenţa unui strat de apă la mică adîncime face ca sărurile lesivate să revină în profil prin ascensiune, în perioadele uscate. în roci cu textura nisipoasă, adîncimea lesivării e mult mai mare decît în roci argiloa.se.
Prin extensiune, termenul e aplicat de unii pedologi şi migraţiunii argilei în adîncime (v. Levigare 2).
5.	Lesivat, sol Ped.: Sin. Sol de degradare texturală (v. sub Degradare texturală), Sol brun podzolit, Podzol secundar.
6.	Lespede, pl. lespezi. Cs., Drum.: Placă de piatră naturală, de formă poligonală regulată, cu dimensiuni mari, folosită de obicei la pavarea trotoarelor, a refugiilor, a curţilor, etc. De obicei se aşază pe un strat de nisip, iar rosturile se umplu cu mortar de ciment -sau cu un mastic bituminos*
Lesîngit
167
Leşie glicerinoasă
1.	Lessingit. Mineral.: Ca2(Ce, Dy, La)4[0(0H)2l(Si04)3]. Silicat de calciu şi de pămînturi rare, cristalizat în sistemul rombic, în cristale mici. Are culoarea galbenă-verzuie, roşietică sau roşie ca cireaşa.
2.	Lest, pl. lesturi. Nav.: Greutate moartă (apă, nisipf plumb, etc.) cu care se încarcă o navă sau care se fixează pe fundul unei nave pentru a-i mări stabilitatea. V. şî sub Balast 6.
3.	Lestare. Nav.: încărcarea şi fixarea lestului pe o navă.
4.	Leş, pl. leşuri. Nav.: Sin. Epavă. (Termen regional.)
5.	Leşie. Ind. chim., Ind. hîrt.: Soluţie alcalină care poate conţine, pe lîngă anumiţi compuşi de sodiu sau de potasiu, şi substanţe de altă natură, folosită în unele operaţii industriale că detergent, disolvant, etc.
e. ~ de fierbere. Ind. hîrt.: Soluţie alcalină folosită la dezincrustarea materiilor prime fibroase (lemn, plante anuale) în scopul obţinerii de semifabricate fibroase (celuloze, pasta semichimice, etc.).
După procedeul folosit la dezincrustare, se deosebesc: leşie sulfat, conţinînd în principal hidroxid de sodiu şi sulfură de sodiu, ca alcalii active, şi carbonat de sodiu, ca alcalii inactive (v. Sulfat, procedeul ~); leşie sodâ-sulf, conţinînd în principal hidroxid de sodiu, sulfură şi polisulfuri de sodiu, ca alcalii active, şi carbonat de sodiu ca alcalii inactive (v. Sodă-sulf, procedeul ~); leşie natron, conţinînd în principal hidroxid de sodiu, ca alcalii active, şi carbonat de sodiu, ca alcalii inactive (v. Natron, procedeul ~); leşie sulfit neutru de sodiu, conţinînd ca agent activ sulfit neutru de sodiu, tamponat sau nu cu carbonat de sodiu, hidroxid de sodiu şi bicarbonat de sodiu (v. Sulfit neutru de sodiu, procedeul ~) (sin. Leşie SNS; Leşie monosulfit); leşie bisulfiticâ sau leşie sulfit, soluţie acidă bisulfitică folosită în procedeul de dezincrustare sulfit (v. Sulfit, procedeul ^), pentru obţinerea semifabricatelor fibroase.
Leşia de fierbere poate fi formată numai din leşie albă sau, de cele mai multe ori, dintr-un amestec de leşie albă cu leşie neagră.
Leşia albâ e o leşie sulfat, sodă-sulf sau natron de culoare gălbuie, obţinută prin caustificarea leşiei verzi (v.), sau o leşie sulfit neutru de sodiu, obţinută prin suifitarea carbonatului de sodiu.
Leşia neagra e o leşie reziduală, rezultată la sfîrşitul procesului de dezincrustare (fierbere) sulfat, sodă-sulf, natron, sulfit neutru de sodiu şi, în general, la sfîrşitul proceselor alcaline de dezincrustare. Leşia neagră de anymite concentraţii e folosită în principal la recuperarea-regenerarea agenţilor chimici activi utilizaţi în Ieşiile de fierbere respective, cînd are şi rolul de combustibil .pentru obţinerea de abur; poate fi folosită şi la valorificarea unor subproduse conţinute în leşia neagră, ca, de exemplu, lignina (v.), săpunul sulfatic, uleiul de tal, etc.
7.	~	de spâlare.	Ind.	hîrt.:	Soluţie slabă rezultată în
procesul de spălare a pastelor, la obţinerea semifabricatelor fibroase, folosită la spălare în prima fază (deplasarea leşiei negre pentru concentrare), la disolvări de substanţe chimice (de ex. la disolvarea topiturii de săruri de sodiu pentru obţinerea leşiei verzi, în procedeele sulfat şi natron), la diluări şi la neutralizări.
8.	/v/ moarta. Ind. petr.: Leşie care a fost întrebuinţată cel puţin o dată la neutralizarea produselor petroliere.
9.	/v/	monosulfit.	Ind.	hîrt.:	Sin. Leşie sulfit neutru de
sodiu (v. sub Leşie de fierbere).
10.	~	naftenicâ.	Ind.	petr.:	Soluţie de sodă caustică,
după ce a fost întrebuinţată, fie la neutralizare, în operaţia de rafinare a petrolurilor lampante, după tratarea cu acid sulfuric concentrat, fie Ia neutralizarea directă a unora dintre petro-lurile şi motorinele cu un conţinut mai mare în acizi naftenici, obţinîndu-se astfel naftenaţi.
11.	~ SNS. Ind.' hîrt.: Sin. Leşie sulfit neutru de sodiu (v. sub Leşie de fierbere).
12.	~	sulfat. Ind.	hîrt.	V. sub	Leşie de fierbere.
13.	~ sulfit. Ind. hîrt.: Sin. Leşie bisulfitică (v. sub Leşie de fierbere).
14.	~ sulfiticâ. Ind. chimReziduuri rezultate în procesul de fabricare a celulozei din lemn şi cari consistă din substanţe provenite prin degradarea şi solubilizarea lemnului, ca; lig-nină, hidrocarbonaţi fermentescibili (manoză, galactoză, glucoză), hidrocarbonaţi nefermentescibili (pentozani) şi resturi din reactivii cari au servit la solubilizarea materiilor din lemn, în scopul izolării celulozei: acid sulfuric, acid sulfuros sau sărurile for de calciu.
Leşiife sulfitice au o concentraţie de 12*"14°B6 şi se obţin aproximativ 8-*-9 m3 leşie la o tonă de celuloză. Fiind toxice, ele constituie un balast pentru fabricile de celuloză, deoarece evacuarea lor impurifică apele curgătoare. Azi sînt folosite, după concentrare, ca substanţe de încleire la fabricarea brichetelor. Se studiază industrializarea acestora, în scopul obţinerii alcoolului etilic. în acest scop, leşia se însămînţează cu drojdie de bere, care va produce fermentaţia alcoolică a zaharurilor rezultate din hidroliza parţială a celulozei şi a emi-celulozei. După fermentaţie se distilă alcoolul format, obţinîndu-se spirt industrial, iar din soluţia rămasă se separă lignosulfonatul de calciu, care se foloseşte ca agent plastifiant pentru mortare şi betoane.
15.	~ verde. Ind. hîrt.: Soluţie deculoareverde, rezultată din disolvarea în apă, sau leşie slabă de spălare a topiturii de săruri de sodiu, obţinută prin arderea leşiilor negre la procedeele sulfat, sodă-sulf şi natron, pentru obţinerea semifabricatelor fibroase. Leşia verde sulfat conţine în principal carbonat de sodiu, sulfură de sodiu şi sulfat de sodiu; leşia verde sodă-sulf conţine carbonat şi sulfuri de sodiu, iar leşia verde natron conţine carbonat de sodiu. Leşia verde îşi datoreşte culoarea hidroxidului feros în suspensie (provenit prin atacul părţilor de fier ale rezervoarelor şi conductelor din instalaţie), şi serveşte la obţinerea leşiei albe (v. Leşie de fierbere).
16.	Leşie de tutun. Ind. alim.: Soiuţie obţinută prin macerarea statică sau dinamică, în apă, a deşeurilor de tutun (praf, cotoare,tutunuri alterate). Extractul obţinut, numit,dupăfiltrare, leşie cruda sau leşie de tutun bruta, se concentrează prin încălzire sau răcire pînă cînd ajunge la 28°B<§ şi la un;conţinut de 1 ***10% nicotină. Se foloseşte ca insecticid şi fungicid în agricultură, în răsadniţe, în sere şi la cîmp, sub formă de leşie diluată care conţine 0,5—1,5% nicotină, în care se’ adaugă 1% NagCOg, pentru punerea în libertate a nicotinei, şi 1% săpu.n, ca adeziv. Leşia trebuie păstrată în bidoane închise ermetic, deoarece altfel se produce o fermentaţie de putrefacţie. Din leşia de tutun se fabrică sulfatul de nicotină, care conţine 25--*40% nicotină şi se conservă bine. Sin. Extract de tutun.
17.	Leşie giicerinoasâ. Ind. chim.: Soluţie apoasă de gli-cerină, obţinută la fabricarea săpunurilor din grăsimi neutre, după separarea săpunului cu clorură de sodiu.
După modul de spălare a săpunului, concentraţia în glicerină a leşiilor glicerinoase e de 5***15%.
Obţinerea glicerinei din leşiile glicerinoase comportă: purificarea leşiilor glicerinoase; concentrarea leşiilor (obţinerea glicerinei brute); distilarea glicerinei brute; rafinarea glicerinei.
Purificarea leşiilor glicerinoase e mai completă decît în cazul apelor glicerinoase din procedeul prin autoclavare şi comportă: separarea săpunului antrenat şi, parţial, a celui disolvat; neutralizarea alcal ii lor libere; precipitarea, coagularea şi îndepărtarea săpunurilor solubile şi a altor impurităţi organice; precipitarea şi îndepărtarea excesului de coagulant.
Separarea săpunului se face prin răcire şi decantare în rezervoare de decantare (minimum 3--*4 ore).
Alcal iile libere se neutralizează cu acid sulfuric sau clorhidric. în general se evită acidul sulfuric, întrucît sulfatul de sodiu care se formează impurifică sarea ce se depune la evaporare, făcînd ca aceasta să nu mai poată fi folosită din nou.
Leşiere
168
Leucină
Săpunul remanent şi impurităţile organice sînt precipitate de obicei cu sulfat de aluminiu; sarea de aluminiu formată coagulează şi impurităţile azotoase, formînd aglomerate insolubile. Leşia e apoi filtrată. Pentru eliminarea excesului de sulfat de aluminiu se neutralizează cu soluţie de hidroxid de sodiu pînă la pH 7,5***8,5 şi se filtrează precipitatul de hidroxid de aluminiu.
Leşia astfel purificată e supusă concentrării, care decurge ca în cazul apelor glicerinoase, cu singura deosebire că aparatul de concentrare e echipat cu separatoare de sare, cari elimină din soluţia de glicerină clorură de sodiu, pe măsură ce aceasta se insolubilizează (v. Glicerină).
Glicerina poate fi obţinută din leşii glicerinoase şi prin folosirea schimbătorilor de ioni, în modul următor: leşiile glicerinoase se aduc la stadiul de glicerină brută, pentru eliminarea celei mai mari cantităţi de sare; apoi ele sînt diluate pînă ia o concentraţie de 25-**60% glicerină; se trece soluţia printr-o coloană care conţine o răşină schimbător de cationi (v.), care elimină din soluţie ionii de sodiu, înlocuindu-i cu ioni de hidrogen (se formează HCl); se trece în continuare soluţia prin altă coloană, care conţine o răşină schimbător de anioni, care reţine ionii clor, înlocuindu-i cu ioni OH*. Drept răşini schimbătoare de cationi se folosesc condensate insolubile ale acizilor fenol-sulfonici cu formaldehide sau polimeri sulfonaţi ai stire-nului şi divinilbenzenului. Ca răşini schimbătoare de anioni (tip baze slabe) pentru îndepărtarea acizilor tari se folosesc produşi de condensare a aminelor alifatice şi a fenolului cu formaldehidă. De cele mai multe ori sînt necesare mai multe treceri succesive prin coloane cu schimbători de ioni, urmate de o trecere printr-un strat mixt, conţinînd schimbători atît anionici cît şi cationici, cari elimină ultimele impurităţi. Soluţia astfel purificată nu mai necesită distilarea glicerinei, ci numai concentrarea sub vid.
Leşiile glicerinoase pot fi purificate şi prin procedeul excluderii de ioni la care se folosesc, de asemenea, răşini schimbătoare de ioni. Procedeul consistă în eluarea cu apă a leşiei glicerinoase printr-o coloană cu schimbători de ioni. Se folosesc curent răşini schimbătoare de cationi puternic acide, de tipul copoli-merilor de polistiren-divinilbenzen sulfonat. Se pot elimina astfel cel puţin 80% din sărurile conţinute de leşiile glicerinoase. Concentraţia glicerinei în efluent (lichidul purificat) e de circa 15% ; pierderile de glicerină sînt de numai 2---4%. Procedeul prin excludere de ioni trebuie completat cu purificarea prin schimb de ioni pentru eliminarea restului de săruri şi poate furnisa astfel glicerină de orice calitate.
Întrucît în procedeul prin excludere de ioni nu se produce un schimb ionic, răşina nu necesită regenerare. Procedeuf e aplicabil în special leşiilor glicerinoase şi, în general, soluţiilor cu conţinut foarte mare în săruri (v. şî Glicerină).
î. Leşiere. Ind. chim.: Disolvare selectivă a componenţilor valoroşi dintr-un material solid (granular), prin tratare cu apă
Aparat de leviere continua.
1) jgheab; 2) melc principal; 3) melc pentru reziduu; 4) alimentare cu minereu ; 5) alimentare cu lichid; 6) evacuarea soluţiei.
sau cu o soluţie apoasă (acidă, neutra sau bazică). Operaţia poate fi însoţită de reacţii chimice şi se produce, în general, în^aparate
continue cu contracurent (v. fig.) sau în baterie de mai multe vase parcurse-succesiv de lichid, urmărindu-se obţinerea unui extract cît mai concentrat.
. .Leşierea fără reacţie chimică e sinonimă cu extracţia (v.), cu observaţia că ultimul termen e cel uzual în tehnologia organică şi se aplică şi schimburilor de substanţă Iichid-lichid.
Leşierea discontinuă Ia cald se numeşte şi pe redare (v.).
2.	Letal, produs Chim.: Mărime caracterizînd toxicitatea unei substanţe gazoase, egală cu produsul dintre concentra-ţiagazului toxic şi timpul necesar pentru caelsă producă moartea unui organism, gazul fiind cu atît mai toxic, cu cît produsul său letal e mai mic.
3.	Letcâ, pl. letci. 1. ind. ţâr.: Unealtă manuală care serveşte ladepănatul firelor(v.fig.).
4.	Letca. 2. ind. ţâr., Ind■ text.: Sin. Sucală (v.), Rodan.
5.	Letcon, pl. letcoane. Te/in.:
Sin. Ciocan de lipit (v. sub Ciocan 5).
6.	Lettenkohle. Stratigr.: Diviziune a Triasicului de facies germanic, corespunzătoare Keuperului inferior, respectiv părţii superioare a Triasicului mediu (Ladinianului mediu şi celui superior).
7.	Lettsomit. A/l ine ral.: Sin.	Cianotrichit	(v.).
8.	Leţ, pl. leţuri. Ind. lemn.,	Cs.:	Sin.	Laţ	(v.).
9.	Leucanol. Chim. :
Letcă.
H
C
H
C
Na03S-C^ XCX ^C—CH2—C'
HC C CH
*c' Xc^
I
H
H
HC. C ^C
H H
C—SOoNa I
CH
Sarea de sodiu a acidului dinaftilmetan-disulfonic. Produsul conţine circa 15% sulfat de sodiu rezultat din neutralizarea excesului de acid sulfuric folosit la sulfonarea naftalinei.
Procesul tehnologic se realizează în următoarele faze: sulfonarea naftalinei în poziţia beta; condensarea masei suI-fonate cu formaldehidă; diluarea cu apă şi neutralizarea condensatului; tipizarea.
Leucanolul e comercializat ca soluţie apoasă, în concentraţia de 42*"44% , şi e folosit ca agent de dispersare în industria cauciucului sintetic.
io.	Leuca, pl. leuci. ind. ţâr.: Piesă de lemn curbat, care susţine loitrele unui car pentru a forma coşul acestuia. La partea de jos se sprijină pe capătul osiei, iar la partea de sus, pe carîmbul de sus al loitrei, prin intermediul urechii leucii (sau clenciul leucii) şi al ciocului leucii (sau cîrmogul leucii). V. fig. / sub Car 1.
*	n. Leucinâ.C/i/'m. biol. :(CH3)2—CH—CHă—CH(NH2)COOH. Acidul a-aminoisocapronic, 2-amino-4-metil-pentanoîc, izolat din gluten, cazeină, cheratină. Forma naturală e L(+)-leucina. Prin încălzire la 145*"148° sublimează, rar la 293***295°, încălzită rapid în tub închis, se descompune. E dezaminată şi de-carboxilată de drojdia de bere, cu formarea alcoolului isoamilic.
E solubilă în apă 2,5% ; foarte greu solubilă în alcool; insolubilă în eter.
Leucina e indispensabilă în nutriţie si reprezintă, în unele proteine, circa 1/3 din totalul aminoacizilor (de ex. globina din hemoglobină).
Leucine
169
Leucometru
în unele cazuri patologice apare ca aminoacid liber în urină.
: i. Leucine. Chim.: Aminoacizi constituenţi ai proteinelor vegetale şi animale. Se întîlnesc trei leucine isomerer L(+)-leucina (v.)(acjd-a-amin.o-isocapronic), norleucina (acid-a-amino-capronic) şi L(— )-isoleucina (acid-a-amino-p-metil-valerianic).
CKo CHo	CH.	CH3
CH
l
ch2
CH-
(CH2)3
NHo
•NHo
COOH
leucină
CH I
COOH
norleucină
CH2
I
CH—CH3 I
CH—NH2 I
COOH
isoleucină
Leucoadrenocrom
: : Leucină şi isoleucina sînt aminoacizi esenţiali şi cetofor-;matori absolut necesari creşterii animalelor tinere şi menţinerii echilibrului azotat; ele sînt componenţi frecvenţi ai substanţelor proteice furnisate organismului prin alimente şi se întîlnesc jn cantitate mare în compoziţia hemoglobinei (29%). Norleucina, aminoacid neesenţial, nu a fost întîlnită încă în hidro-iizatele proteice.
Prin dezaminare oxidativă şi decarboxilare, Ieucina şi isoleucina conduc la două aldehide pe cari unele bacterii le reduc ulterior în alcoolii amil ic şi, respectiv, isoamilic. Prezenţa acestor doi alcooli în fuzel se datoreşte acestui proces secundar care însoţeşte fermentaţia alcoolică.
2.	Leucit.Mineral.: K(AISi2Oe). Mineral din familia feld-spatoizilor, cu compoziţia chimică: K20=21,5%, Al203=23,5% , SiOa=55% , şi conţinînd ca impurităţi cantităţi mici de Na20, CaO, H20.
Se formează pe cale magmatică, la temperaturi înalte, din magme bogate în alcalii şi sărace în silice, găsindu-se împreună cu egirinul,. nefelinul, etc. şi niciodată cu cuarţul, în bazalte leucitice, în fonolite, trahite, etc. şi în lavele de pe Monte Somma (Vezuviu).
Prezintă fenomenul de dimorfism, cristalizînd la o temperatură de peste 620°, în sistemul cubic (varietatea a), iar sub această temperatură trecînd într-o formă tetragonală (varietatea (3 ). Habitusu! cristalelor e caracteristic trapezoedric cubic.
E incolor sau alb, cu nuanţă cenuşie ori gălbuie, adeseori cenuşiu de nuanţa scrumului. Are luciu sticlos, gras, spărtură concoidală, duritatea 5-*-6 şi gr. sp. 2,45**-2,50. Prezintă anomalii optice şi indice mic de refracţie (^=1,508;	1,509).
Rocile cu leucit cari se întîlnesc pe teritoriul Armeniei, în Turkestan, etc. se folosesc pentru obţinerea îngrăşămintelor potasice, a alaunilor şi a oxidului de aluminiu.
3.	Leucitit. Petr.: Rocă magmatică efuzivă din familia gab-brourilor şi a bazaltelor alcaline, constituită din fenocristale de leucit, augit, adeseori amfibol şi olivin, înglobate într-o pastă microlitică de augit, leucit şi magnetit, cu puţină sticlă.
Prezintă acelaşi aspect ca şi bazaltul. Leucititul lipsit de olivin, conţinînd însă meiiIit. formează varietatea italit, care se întîlneşte în Italia.
4.	Leucitofir. Petr.: Rocă neovulcanică din familia sieni-•telor alcaline, care conţine cristale mari de leucit, sanidin, nefelin, hăuyn, egirin, etc. sub formă de microlite în cristalele de plagioclaz. Are culoare brună, structură compactă, nepu-tîndu-se distinge cu ochiul liber de bazalte. Unele varietăţi au aspect porfiric.
5. Leucoadrenocrom. Chim. b/o/,; Forma redusă a adreno-cromului. Leucoadrenocromul formează cu adrenocromul un sistem de oxidoreducere capabil
să	oxideze glutationul redus şi, în	q	H
general, grupările —SH ale enzi-
melor. V Adrenocrom.	HO“(j:	C—C-OH
e. Leucobazâ, pl. leucobaze. HO—C C CH2 Chim.:	Sin. Leucoderivat (v.).	^C^	^N^
7.	Leucochalcit. Mineral.:	u	i
Cu#[OH | As04].	N
Arseniat hidratat de cupru natural, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale aciculare de culoare albă, cu nuanţe verzui.
8.	Leucocitozâ. Biol.: Stare a organismuluiîri care cantitatea de leucocite e supranormală. Leucocitozâ fiziologică se întîlneşte după digestie, după exerciţii musculare violente, după administrarea de hormoni. Leucocitozâ patologică se datoreşte unor stări infecţioase.
în leucocitozâ, raportul K/Ca din sînge (normal 2:1) e micşorat. Leucocitozâ e reglată de un centru nervos mesocefalic prin intermediul ficatului. Ant. Leucopenie.
9.	Leucocrat, Mineral.: Calitatea unor minerale, cum sînt unele varietăţi de cuarţ, muscovitul, unii feldspaţi, Jeucitul, etc., respectiv a unor roci (roci leucocrate), cum sînt unele varietăţi de graniţe, riolite, aplite, etc. de a fi incolore sau de culoare deschisă. Din punctul de vedere chimic, mineralele respective sînt lipsite de ioni coloraţi ca: Fe++, Fe++*, Mg++, Mn++, etc. Ele au greutate specifică mai mică decît a mineralelor melanocrate (v.). Rocile leucocrate sînt constituite predominant din minerale leucocrate.
10.	Leucoderivat, pl. leucoderivaţi. Chim.: Compus rezultat din reducerea unor substanţe colorante. Deşi termenul leuco ar corespunde numai compuşilor reduşi incolori, el e generalizat şi pentru compuşii reduşi coloraţi. Leucoderivaţii acizi rezultaţi din reducerea indigoului sau a unor derivaţi halogenaţi ai acestuia sînt incolori, în timp ce sărurile de sodiu respective, leucoderivaţii alcalini, au culoare galbenă. Leucoderivaţii acizi, ca şi sărurile de sodiu rezultate din reducerea coloranţilor de cadă policiclo-cetonici, au culori diferite faţă de aceea a colorantului neredus. Astfel, colorantul galben Indantren 5 GK prezintă un leucoderivat acid de culoare cafenie, iar sarea de sodiu a acestuia e roşie închisă. Leucoderivaţii alcalini ai coloranţilor de cadă sînt forme solubile şi cu afinitate pentru fibrele celulozice; la vopsirea acestor fibre cu coloranţi de cadă e necesară reducerea colorantului în mediu alcalin pentru obţinerea acestor forme, chiar dacă în faze intermediare ale procesului de vopsire s-au folosit leucoderivaţi acizi sau coloranţi nereduşi.
11.	Leucofan. Mineral.: (Ca, NaH)2[BeSi2Oe(OH,F)]. Mineral complex, cristalizat în sistemul rombic (pseudotetragonal), în cristale de formă imperfectă. Are culoare albă-cenuşie. Prin ciocnire sau prin încălzire produce o fosforescenţă albastră.
12.	Leucoferment. Chim. biol.: Forma redusă a fermentului respirator care ia parte la oxidările celulare. Leucofermentul reduce acidul fumărie la acid succinic.
! 13. Leucoflavinâ. Chim. biol.: Forma redusă a flavinelor. Leucoflavina intervine în procesele de reducere în condiţii aerobe.
14.	Leucofonolit. Petr.: Fonolit cu leucit, fără nefelin.
15.	Leucogranat. Mineral.: Yarietatede grosular (v.) aproape incolor.
16.	Leucolactoflavinâ. Chim. biol.: Forma redusă a lacto-flavinfosfatului (v.). Sin. Leucoriboflavină.
17.	Leucometru, pl. leucometre. Ind. hîrt.: Fotometru cu două celule fotoelectrice — una de măsură şi una de ccmparaţie
’— şi sfere Ulbricht (v. Ulbncht, sferă ~), folosit pentru determinarea gradului de alb (v. înălbire a semifabricatelor fibroase).
Leucon
170
Leucoplast
Leucometrul măsoară factorii de reflexiune, gradul de alb fiind factorul de reflexiune pentru o lungime de unda dată. Cele mai cunoscute leucometre sînt descrise mai jos.	A
Leucometrul Zeiss (v. fig. / şi II) măsoară gradul de alb prin compararea radiaţiilor reflectate total, de suprafeţe albe ilu-
123 4
şi apoi se face măsurarea pe proba de încercat, citind direct factorul de reflexiune, respectiv gradul de alb, pe potenţio-metrul care serveşte la realizarea echilibrului.
'TOS 12
1B ,1BS 17
/. Leucometru Zeiss.
1)întreruptor; 2, 4, 5, 6, 7, 9, 13) butoane; 3) tobă; 8) capac de protecţie; 10) suport; 11) etalon; 12) schimbător de filtru; 14) ecran.
II. Secţiune verticala (a) şî orizontală (b) prin leucometrul Zeiss. î) oglindă convexă; 2) bec electric; 3) lentila condemorutui; 4, 5)filtre; 6) placă semiopacă; 7) prismă; 8) filtru; 9) tobă gradată; 10) diafrogmă de măsurare; 11, 12) sfere Ulbricht; 13) proba de cercetat; 14) orificiu de control; 15) clapă; 16) celule fotoelectrice; 17) buton; 18) lentile; 19) şurub.
minate cu un flux luminos variabil,care se poate măsura. Pentru aceasta, o sursă de lumină comună iluminează proba de încercat aşezată în deschiderea unei sfere Ulbricht şi suprafaţa interioară albă a unei a doua sfere asemănătoare (de comparaţie).
Intensitatea iluminării acestei sfere poate fi variată linear, cu ajutorul unei diafragme.
Deosebirile de intensitate luminoasă între cele două sfere condiţionează diferenţa dintre cei doi curenţi fotoelectrîci ai celor două. celule fotoelectrice cu vid, aşezate cîte una în spatele sferelor Ulbricht. Aceste diferenţe sînt indicate de un electrometru al cărui fir indicator se poate observa pe un ecran mat, iluminat. Prin rotirea unei tobe gradate direct în factori de reflexiune, se caută poziţia diafragmei în care curenţii fotoelectrici sînt egali. Astfel, citirea gradaţiilor dă măsura reflexiunii totale a probei de încercat, respectiv gradul de alb. Nuanţele slabe ale probei sînt corectate prin aşezarea unor filtre corespunzătoare, de aceeaşi culoare, între sfere şi celulele fotoelectrice. Deosebirile de sensibilitate faţă de culori, ale celulelor fotoelectrice, se elimină cu ajutorul unor diafragme variabile. Pentru efectuarea măsurării, întîi se reglează aparatul, cu ajutorul probei etalon, şi apoi se înlocuieşte această probă cu proba de încercat şi se efectuează determinarea.
Leucometrul Hoffmann e mai simplu; el are schema optică reprezentată în fig. III. Proba de încercat e luminată normal, iar lumina difuzată e primită de o sferă Ulbricht modificată, şi impresionează o celulă fotoelectrică cu seleniu. Curentul fotoelectric e comparat cu cel furnisat de o celulă fotoelectrică de comparaţie, luminată de o lampă electrică aşezată într-un montaj în opoziţie. Aparatul foloseşte pentru măsură tot o metodă de zero, însă cu reglaj prin potenţiometru; pentru ca indicaţiile să fie exacte trebuie să existe proporţionalitate între fluxul luminos care cade pe celulă şi curentul produs. Lumina care cade pe celula de comparaţie şi pe celula de'măsură are aceeaşi compoziţie spectrală, folosind filtre corespunzătoare în faţa celor două celule. Pentru efectuarea măsurării se reglează aparatul cu o probă etalon (cu potenţiometruI celulei de măsură)
III. Leucometru Hoffmann.
0 lampă electrică; 2) filtre de lumină: 3) celulă fotoelectrică de comparaţie: 4) celulă fotoelectrică de măsură; 5) sferă de iluminare Ulbricht modificată; 6) proba de încercat; 7) potenţiometru; 8) galvanometru; 9) condensor optic, 10) siguranţe.
î. Leucon. Paleont: Tip morfologic de structură, caracteristic pentru majoritatea spongierilor actuali şi fosili, la care choanosomul (totalitatea celulelor cu guleraş şi flagel, numite choamocyte) inclus în peretele corpului, comunică cu mediul extern şi cu cavitatea pseudogastrică, printr-un sistem complicat de canale (v. fig'). V. şi sub Spongieri.
2.	Leuconostoc. Ind. alim.: Bacterie din grupul cocilor, cu forma obişnuită sferică, dar care în anumite condiţii se alungeşte, putîndu-se găsi în fructe sau în legume acide sub forma de bacii. Creşte pe medii obişnuite, dar se dezvoltă mai Spongier t;p Leucon. bine pe medii cu drojdii sau extract de ?) oscul; 2) canale in-drojdii ori de ţesuturi vegetale, ca de halante; 3) canale ex-exemplu*. geloză cu 6,6% zaharoză, hidro- halante; coşuleţe vi-lizat de drojdie de bere 20% şi fosfat de brati!e;5)sche!et;6)ca-sodiu 0,5%, la pV\ 7,2. Leuconostocul e vitatea pseudogastrică. grampozitiv şi eterofermentativ.
Specii mai importante sînt Leuconostoc mesenteroides şi Leuconostoc dextranicum, cari se găsesc pe sfecla tăiată, cum şi în ultima fază a procesului tehnologic de obţinere a zahărului. Leuconostoc mesenteroides şi Leuconostoc dextranicum sînt bacterii mari consumatoare de zahăr. Ele intervin şi în formarea mucilagiilor şi a gumelor, prin acţiunea unor exodiastaze cari invertesc zaharoza, polimerizează glucoza şi o transformă în dextran, ceea ce provoacă o mare creştere a viscozităţii.
Leuconostocul mesenteroides provoacă alterarea fermentativă a conservelor de ananas, cum şi alterarea compotului de piersici. Această specie e germen test pentru determinarea biotinei, a acidului nicotinic şi a acidului pantotenic.
Alte specii importante sînt Leuconostoc citrovorum (sin. Streptococcus citrovorum) şi Leuconostoc paracitrovorum, bacterii cari formează diacetil în prezenţa acidului citric din smîn-tînă, dînd untului din smîntînă fermentată aroma caracteristică. Leuconostoc citrovorum e germen test pentru determinarea acidului folie.
3.	Leucopenie. Biol.: Stare patologică în care cantitatea de leucocite e subnormală (a 7000/mm3 s.înge). Leucopeniile pot fi provocate de frig, de foame, de acţiunea unor hormoni, ca tiroxina, insulina, cum şi de stări infecţioase. Ant. Leucocitoză.
4.	Leucoplast, pl. leucoplaste. Ind. chim.: Emplastru adeziv cauciucat, format dintr-un amestec de cauciuc (30%), răşină, ceară cu un adaus de pulbere absorbantă, fixat pe o fîşie de pînză.
Leucorceină
171
Levi-Civita, paralelism **
Se întrebuinţează la fixarea bandajelor şi la protejarea rărylor superficiale. Nu âre acţiune de medicament.
1.	Leucorceină. Chim, V. sub Orceină.
2.	Leucoriboflavinâ. Chim. biol. Sin. Leucolactoflavină (v.).
s. Leucosafir. Mineral.: Varietate de corindon (v.) incolor,
folosită ca piatră semipreţioasă.
4.	Leucoxen. Mineral.: CaTi[(0| SiOJ. Silicat de calciu şi titan, întîlnit sub formă de agregate fine sau fibroase, de culoare albă murdară, întîlnit ca mineral de alteraţie în unele roci cari conţin titan (de ex. în diabaze) sau în zăcăminte de rutil (v.).
5.	Leucozinâ. Chim.: Proteină vegetală care se găseşte în boabele de cereale. Are proprietăţile albuminelor. E solubilă în apă, în soluţii alcaline sau acide diluate şi în soluţii de săruri neutre. Soluţiile apoase coagulează, la cald, în special în prezenţa unui electrolit. Cerealele conţin 0,3-*-0,4% leucozină. Din punctul de vedere chimic, se caracterizează prin absenţa glicocolului şi printr-o foarte slabă proporţie de acizi diaminici.
6.	Leul mare. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, formată din 25 de stele vizibile cu ochiul liber, dintre cari o stea de mărimea I (Regulus).
7.	Leul mic. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, între Leul mare şi Carul mare, formată din stele foarte slabe, aproape invizibile cu ochiul liber.
8.	Leuştean. Agr.: Levisticum officinale Koch. Plantă perenă din familia Umbelliferae, cu rădăcina pivotantă, cărnoasă, de culoare gălbuie sau brună. Frunzele sînt late, lucioase, penate, cu peţiolul lung; tulpina, formată în anul al doilea, are înălţimea de 1,0-**1,5 m şi poartă inflorescenţe în formă de umbelă, cu flori galbene-verzui; seminţele sînt ovale, mici, de culoare cafenie.
Leuşteanul creşte bine pe soluri bogate în substanţe nutritive şi lucrate adînc, faţă de climă avînd cerinţe reduse. Se seamănă direct în cîmp sau se cultivă prin răsad, înmulţindu-se şi pe cale vegetativă, prin împărţirea tufei. Aceeaşi cultură se poate menţine timp de 10*• * 15 ani.
Leuşteanul, care conţine un ulei eteric, e o plantă atît condimentară cît şi medicinală. Producţia de frunze verzi variază între 75 şi 150 q/ha, iar producţia de seminţe, între 400 şi 600 kg/ha. Frunzele, atît cele verzi cît şi cele uscate, se folosesc în scopuri culinare, drept condiment. Frunzele uscate sînt întrebuinţate ca drog (Herba levistica), la fel ca şi rădăcinile uscate (Radix levistici). Din cantitatea medie de frunze şi rădăcini recoltate la un hectar se obţin 15---30 q de frunze uscate şi 12--*15 q de rădăcini uscate. Sin. Buruiană de lingoare, Luş-treang.
9.	Levansucrazâ.Chim. biol.: Enzimă din grupul hidrola-zelor. Levansucraza e o carbohidrază din subgrupul trans-glucozidazelor. Catalizează transferul radicalului fructozil din molecula zahărului pe o moleculă a polizaharidului levan, conducînd la lungirea catenei acesteia şi liberînd în acelaşi timp o cantitate echivalentă de glucoză. A fost izolată din microorganismele: Aerobacter levanicum şi Streptococcus săli-varius. Sin. Levanzaharază.
io.	Levantin.Stratigr.: Etaj corespunzător părţii terminale a Pliocenului şi bazei Cuaternarului în sectorul dacic al basinului ponto-caspic. Levantinul are o largă dezvoltare la exteriorul Carpaţilor meridionali şi al regiunii de curbură a Carpaţilor (zona colinară subcarpatică, Depresiunea getică, Cîmpia romînă), întinzîndu-se spre est pînă în partea meridională a Podişului moldovenesc.
Cuprinde două subdiviziuni:' Levantinul inferior avînd pînă la 500 m grosime şi constituit în special din argile şi din marne cu* numeroase specii de Viviparus (V. bifarcinatus, V. dez-manianus, V. rudis, V. turgidus, V. mammatus, V. craiovensis), de Theodoxus (T. pillidei, T. capillaceus), de Valvata (V. co-balcescui, V. sibinensis, V. crusitensis, V. piscinalis), de Mela-nopsis (M. alutensis, M. sandbergeri rumana, M. porumbarui,
M. hybostoma amaradica), de Helicide (Helix sublutescens, H, krecji), de Psilunio (P. munieri, P. condai, P. bielzi, P. lervticularis; P. brandzae,-P. subclivosus, P. berbestiensis, P. cymatoides, P. porumbarui, P. stefanescui, P. doljiensis, P. sculptus, P. ico-nomianus, P. herjei) şi de Unio (U. pristinus, U. atavus); local, cuprinde calcare de apă dulce cu Planorbarius sulekianus şi Segmentina filocincta sau e invadat de pietrişuri şi nisipuri; Levantinul superior (= Villafranchian) avînd grosimea pînă la 2000 m, constituit în special din pietrişuri, numite şi Pietrişuri de Cîndeşti (v. Cîndeşti, Pietrişuri de ~), şi din nisipuri, cu stratificaţie încrucişată, local cu intercalaţii de marne şi argile conţinînd numeroase specii de Melanopsis şi Valvata, persistente din Levantinul inferior, şi, în plus, Chondrula microtragus vetula, Cernuella profuga supralevantina, Helix lucorum supra-levantina, Psilunio krecji, Corbicula fluminai îs, Pisidium cles-sini, cum şi resturi de Elephas (Archidiscodon) meridionalis şi de Mastodon (Ananchus) arvernensis.
La sfîrşitul Levantinului a avut loc ultima fază de cutări a sistemului muntos carpatic (faza valahă), ale cărei efecte se urmăresc în special în depozitele mio-pliocehe, petrolifere, în zona cutelor diapire dintre rîurile Buzău şi Dîmboviţa. Aici depozitele levantine sînt prinse şi ele în cute, marnele şi argilele orizontului inferior constituind un foarte bun acoperiş protector pentru orizonturile petrolifere din Dacian (v.).
în Levantinul superior s-a manifestat o vie activitate vulcanică în lanţul eruptiv din estul Transilvaniei (Harghita-Căli-man, Ţibleş-Ouaş). Acest vulcanism final al Carpaţilor e caracterizat prin efuziuni andezitice şi, mai rar, bazaitice (Racoş) însoţite de explozii, ale căror produse sînt: aglomerate şi cenuşi vulcanice.
11.	Levata. 1. Ind. text.: Operaţia de ridicare, de scoatere a mosoarelor sau a ţevilor pline cu material textil, semitort sau fir, de pe maşinile de semitort (flyer-e) sau de filat şi de răsucit, la care toate mosoarele sau ţevile se umplu odată. Întrucît în general levata se execută cu maşina oprită, se caută ca timpul de levată, care cuprinde timpul de scoatere a ţevilor şi a mosoarelor pline, de aşezare a ţevilor şi a mosoarelor goale şi de pregătire pentru pornirea din nou a maşinii, să fie cît mai scurt.
12.	Levata, pl. levate. 2. Ind. text.: Cantitatea de fir produsă de fiecare dată la scoaterea ţevilor cu fir.
13.	Levânţicâ. Bot., Agr.: Lavandula vera D. C. Subarbust din familia Labiatae. Are rădăcina vivace, care poate atinge lungimea de 2 m; tulpina, cu înălţimea de 50-"70 cm, e ramificată, ramurile fiind 1 ignificate la bază şi ierboase spre vîrf; frunzele sînt alterne, sesile, lanceolate, cu marginile răsucite; florile mici, dispuse în spic, de culoare albăstrie-violetă, au miros caracteristic, plăcut; fructul e format din patru nucule brune.
Levănţica poate fi cultivată pe orice fel de teren, preferînd însă expunerea sudică. Se înmulţeşte prin sămînţă, direct în cîmp ori în răsadniţă, sau prin butaşi. Din 0,5 kg sămînţă se obţine răsadul necesar pentru a planta un hectar. Culturile de levănţică se plivesc şi se prăşesc şi, din doi în doi ani, se gunoiesc cu băligar. Recoltarea inflorescenţelor, care începe în al doilea an de cultură, are loc în lunile iulie şi august. Cultura poate dura pînă la 20 de ani. Producţia se ridică la 3000*--•••4000 kg inflorescenţe la hectar. Florile, cari conţin ca principiu activ un ulei eteric, constituie în stare uscată un drog (Flores lavandulae) care are proprietăţi tonice, antispasmodice, diuretice, etc. şi e folosit în special la combaterea bolilor aparatului respirator, ale aparatului digestiv, ale veziculei biliare. Uleiul de levănţică se întrebuinţează în industria cosmetică. Sin. Levant, Livant, Lavandă.
14.	Leveu, pl. leveuri. Tehn. V. Mecanism regulator, sub Ceasornic.
îs. Levi-Civita, paralelism Mat. V. sub Paralelism,
Leviatan
172
Lewisitâ
1. Leviatan. Ind. text.: .Maşină cu funcţionare continuă, pentru spălatul la cald al lînii brute, în scopul disolvării sărurilor minerale şi al îndepărtării grăsimilor prin saponificare şi emulsionare în soluţii alcaline, urmărindu-se eliminarea simultană a impurităţilor mecanice aderente. Maşina e formată din 4--5 basine (căzi), aşezate unul în continuarea celuilalt, conţinînd băile de spălat (v. fig.). Cu ajutorul transportorului
Leviatan.
1) basin, cu fund dublu; 2) furci mişcătoare; 3) valţuri.
(o pînză fără fine), lîna brută, după ce a trecut prin lupul desfăcător, se îndreaptă spre încărcătorul rotativ, prin care e adusă în primul basin de spălare, care conţine apă caldă la 40”55°, cu 2% sodă calcinată şi 3% săpun. Prin furcile automate, lîna se deplasează în primul basin de spălare, e prinsă de greblele dintre valţuri şi trece în al doilea basin de spălare, şi, în acelaşi mod, în basinele următoare. Basinele al doilea şi al treilea, în cari se, face spălarea propriu-zisă, conţin aceeaşi baie de spălat ca şi basinul întîi; în basinul al patrulea se face clătirea cu apă încălzită la 25°, iar în basinul al cincilea se clădeşte cu apă rece.
Creşterea concentraţiei şi a temperaturii băii de spălat în basinele întîi, al doilea şi al treilea are un efect negativ asupra unor proprietăţi ale lînii. Var. Leviathan.
2.	Levier, pl. leviere. Mş.: Sin. Pîrghie (v.).
3.	~ de frîna. Transp. V. Manetă de frînă,	sub	Manetă.
4.	~ de supapa. Ms. V. Culbutor 2.
5.	Levigabii. Tehn.: Calitatea unui material pulverulent	de
a putea fi antrenat în formă de suspensie într-un lichid, prin levigare (v. Levigare 1).
6.	component ^'.Mett.; Totalitatea componenţilor nisipurilor naturale sau ai amestecurilor de formare, cari pot fi îndepărtaţi prin spălare. în general, componentul levigabii e format din oxizi de aluminiu.
Conţinutul în component levigabii se determină prin decantare. El influenţează caracteristicile mecanice ale nisipurilor şi amestecurilor de formare (v. fig.); permeabi I itatea p, scade cu creşterea conţinutului în component levigabii (datorită micşorării spaţiilor goale dintre granulele de nisip), iar creşterea conţinutului în component levigabii determină creşterea rezistenţei la compresiune la crud (da-	Variaţia	permeabilităţii	(curba	7)	şi a rezistenţei
torită proprietăţilor	la	compresiune	(curba	2)	cu	conţinutul	în	com-
de legare ale acestui	ponent	levigabii.
component). Pentru
obţinerea proprietăţilor tehnologice cerute, cantitatea adecvată de component levigabii din amestecul de. formare trebuie să fie uniform distribuită pentru învelirea (anrobarea) omogenă a granulelor de cuarţ.
7.	Levigare. 1. Prep. mec. : Operaţia de transformare a unei substanţe în praf fin, prin fărîmiţare în apă, urmata de sedimentare fracţionată. Levigarea poate fi folosită pentru a separa un minereu de ganga lui.
8.	Levigare. 2.Ped.: Migraţi unea descendentă în profilul solului a complecşilor coloidali spălaţi şi antrenaţi de apa de infiltraţie.- Migraţiunea argilei se numeşte şi degradare textu-ralâ (v.). In levigare se include uneori şi noţiunea de lesivare (V.). De exemplu, prin cernoziom levigat se înţelege atît cernoziomul în care s-a produs numai lesivarea, cît şi cel cu degradare texturală.
9.	Levogir. 1. F/z. V. sub Activitate optică.
10.	Levogir. 2. Paleont.: Calitatea unei cochilii de gasteropod
de a fi răsucită astfel încît, fiind aşezată cu deschiderea orală spre observator, această deschidere se situează spre stînga sa. Gasteropodele levogire sînt foarte rare (de ex.: Physa, Clau-siI ia).	'
11.	Levomicetinâ. Chim. biol. V. Cloromicetină.
12.	Levrac, pl. levraci. Pisc.: Sin. Lavrachi (v.).
13.	Levulic, acid Chim.: H3C—CO—CH2—CH2—COOH. Acid pentan-on-(4)-oic(1) sau y-cetovalerianic. Se obţine fie prin încălzirea hexozelor, cel mai uşor a fructozei, cu acizi minerali tari, fie încălzind furfuralcoolul cu acid ciorhidric.diluat.
Sintetic se prepară prin condensarea esteruiui acetil-acetic sodat cu cloracetat de etil şi scindarea cetonică a esteruiui acetil-succinic obţinut.
Industrial se fabrică încălzind sub 100° amidon de cartofi cu acid ciorhidric; amestecul rezultat se presează; apoi se înlătură materiile humice şi se distilă în vid.
Se prezintă sub formă de cristale cu p. t. 32°, p. f. 239°, uşor solubile în apă, în alcool, eter. Prin reducere cu zinc şi acid ciorhidric sau cu amalgam de sodiu, de aluminiu, sau catalitic, se obţine acidul y-amino-valerianic. Cu calciul dă levulinat de calciu, produs folosit în terapeutica bolilor de plămîni. E folosit în industria textilă şi a pielăriei, în procesul de vopsire, ca solvent al indulinei şi al nigrozinei. Sin. Acid levulinic.
14.	Levulinic, acid ~,Chim.: Sin. Acid levulic (v. Levulic, acid ~).
15.	Levulozan. Chim. : Sin. Fructozan (v. Fructozani).
16.	Levuîozâ.C/i/m.; Sin. (vechi) pentru Fructoză (v.J.
17.	Levy M., condiţia Iui Rez. mat.: Ecuaţia de continuitate a materialului elastic linear, isotrop şi omogen, în problema plană a teoriei elasticităţii, exprimată cu ajutorul componentelor normale ale tensorului tensiune. Această condiţie arată că, în lipsa forţelor masice, suma tensiunilor normale e o funcţiune armonică. Această condiţie serveşte la rezolvarea în tensiuni a primei probleme fundamentale a teoriei elasticităţii pentru cazul plan (condiţii pe contur în tensiuni). V. sub Elasticitate plană.
îs. Levyn. Mineral.: CaAI2Si3Ol0 • 5 HsO. Zeolit, asemănător cu chabasitul (v.), care cristalizează în sistemul romboedric, în cristale, în general, turtite. Formează foarte frecvent macle de întrepătrundere după combinaţiile (0001), (1011), (0112), cu bazele rotunjite. Are culoarea albă, duritatea 4 şi gr. sp. 2,1.
19.	Lewis, teoria lui Chim. V. sub Valenţă..
20.	Lewisit. .Mineral.: 5Ca0*2Ti02*3 Sb2Os. Mineral din grupul romeitului (v,), cu conţinut mare de titan. Se prezintă sub formă de cristale mici, transparente, de culoare galbenă deschisă pînă Ia brună-roscată. Are duritatea 5,5**-6 si gr. sp. 5—5,5.
21.	Lewisitâ. Chim.: Substanţă toxică cu caracter vezicant, avînd în acelaşi timp şi efecte toxice generale şi strănutătoare. Consistă, de regulă, din amestecul, în proporţii diferite, a trei substanţe chimice: p-clorvinildiclorarsina, C1CH=CH—AsC!2l numită si lewisitâ primarâ, lewisitâ A sau lewisitâ a, pp'-diclor-
ClCH=CH\...........................
vinilclorarsina,	■	AsCI,	numită	si	lewisitâ	secun-
CICH—CH/
| 25
% 20 $ S
								/	r~
							/	r*	
			1			/	/*\	2	
					, /	/			
				/	A		"x.		
				/				S	\
			/						
		/							
									
									
0 10 20 Component levigdbil,în %
1000	V'-
800	!
800	
400	
200 )	Co Nj
Lexîcog rafie
173
Liant pentru abrazivi
dara, lewisita B sau lewisita [3 şi pj^'Mxiclorvinilarasina, CICH—€H ■
ClCH=CH—As, numită şi lewisita terţiară, lewisita C sau lewi-CICH=CH
sita Y- Amestecul acestor substanţe se obţine prin acţiunea aceti-lenei asupra triclorurii de arsen, în prezenţatriclorurii de aluminiu. Amestecurile bogateîn lewisităsecundarăsînt cele mai active din punctul de vedere fiziopatologic. Se prezintă ca o substanţă lichidă, galbenă sau brună, cu temperaturade fierbere la aproximativ 200° şi cu temperatura de solidificare la aproximativ —30°, insolubilă în apă, solubilă în majoritatea solvenţilor organici. E suficient de volatilă spre a forma concentraţii periculoase chiar în aer liber. Lewisita primară şi lewisita secundară hidror lizează uşor în apă, formînd produşi nevezicanţi şi neiritanţi, dar cu proprietăţi de toxice generale. Pătrunde uşor prin îmbrăcăminte (textile şi pielărie), prin materiale de construcţie, etc., ca şi iperita. Concentraţiile periculoase depipd de puritatea produsului. Amestecurile obişnuite încep să devină periculoase ca vezicante de la concentraţia de 0,33 mg/l în stare de vapori, sau de Ia cantitatea de cîteva zeci de micrograme pe centimetru pătrat, pentru faza lichidă. Efectul toxic se caracterizează prin limita de suportabilitate de 0,3 mg/m3, prin produsul letal 1200 şi doza letală 10 mg/kg.
Degazarea se realizează cu ajutorul substanţelor alcaline (soluţie de hidroxid de sodiu), sau al substanţelor clorurante şi oxidante (clorură de var, cloramine, permanganat de potasiu, etc.). Produsele rezultate de la degazare păstrează încă unele proprietăţi toxice generale, din cauza arsenului pe care îi conţin.
î. Lexicografie. Gen.: Ştiinţa şi practica întocmirii dicţionarelor, respectiv a lexicoanelor.
2.	Lexicon, pl. lexicoane. Gen.: Lucrare enciclopedică ce cuprinde, de obicei în mai multe volume, cunoştinţe de orientare din anumite domenii sau din toate domeniile Ştiinţei, ale Tehnicii şl Artei, grupate sub cuvinte directoare alfabetizate.
3.	Ley. A/letg.: Aliaj antifricţiune binar Sn-Pb, cu compoziţia: 75.-80% Sn şi 25-20% Pb. Sin. Lay.
4.	Lherzolit. Petr.: Rocă eruptivă ultrabazică (peridotit), constituită pe trei sferturi din olivin, la care se adaugă bronzit, diopsid şi picotit.
5.	Liana,pl. liane. Silv., Bot.: Plantă cu tulpină lungă, înco-lăcitoare sau căţărătoare pe arbori. în pădurile ţării noastre se întîlnesc mai frecvent următoarele două specii: curpenul de pădure (Clematis vitalba L.), care are tulpina cu lungimea pînă la 10 m, şi viţa sălbatică (Vitis silvestris Gmel). Lianele cresc în pădurile de cîmpie şi de pe coline, localizîndu-se pe soluri fertile şi jilave, cum sînt în special cele de luncă. Ating dezvoltarea şi frecvenţa maximă în pădurile naturale din delta Dunării. Prezenţa lor e dăunătoare bunei dezvoltări a arborilor, de aceea sînt înlăturate. în cazul unei creşteri bogate, lianele pot provoca încovoierea şi chiar căderea arborilor, sub greutatea lor şi a zăpezii acumulate pe ele.
6.	Liant, pl. lianţi.1. Mat. cs.: Material de origine minerală sau organică, cu fluiditate naturală sau adus în stare fluidă (prin încălzire, disolvare, emulsionare, dispersare în apă, etc.), care, fiind amestecat cu un agregat (v.) mineral sau organic, leagă componenţii acestuia prin învelirea lor cu o peliculă foarte fină (film), şi care se întăreşte ulterior ca urmare a unui fenomen fizic (răcire, uscare, dezemulsi'onare, recristalizare, etc.) sau chimic (oxidare, carbonatare, hidratare, etc.). Sin.'Aglomerant.
Lianţii folosiţi în construcţie pot fi clasificaţi din diferite puncte de vedere. Din punctul de vedere al modului de fabricaţie, se deosebesc: lianţi artificiali şi lianţi naturali.
Lianţii artificiali sînt fabricaţi, fie dintr-o singură materie primă, fie dintr-un amestec de materii prime — verificate din punctul de vedere al compoziţiei lor chimice şi cu
componenţi dozaţi riguros — şi cari sînt prelucrate prin diferite operaţii(mărunţire, amestecare, omogeneizare, măcinare, ardere, etc.), pentru ca produsul rezultat să aibă anumite caracteristici prescrise. Din această clasă fac parte: cimenturile (Portland, aluminos, metalurgic, magnezian, etc.), bitumurile reziduale, gudroanele de distilare şi emulsiile fabricate din acestea.
Lianţii naturali sînt fabricaţi din materii prime cari au, în mod natural, compoziţia necesară obţinerii produsului respectiv şi asupra cărora nu se execută nici o operaţie anterioară (dozare, omogeneizare, etc.), — eventual numai arderea, —asupra produsului executîndu-se eventual numai operaţii sumare de preparare în vederea folosirii (fărîmare, măcinare). Din această clasă fac parte varurile, ipsosul, cimentul roman, bitumurile naturale şi argilele. Lianţii naturali nu au compoziţie constantă, astfel încît caracteristicile lor variază mult de la un lot de fabricaţie la altul, respectiv de la un loc de extragere - la altul (pentru lianţii nearşi, ca bitumurile şi argilele).—
Din punctul de vedere al modului de întărire, se deosebesc: lianţi aerieni, lianţi hidraulici şi lianţi micşti.
Lianţii aerieni, cari pot fi minerali sau organici, se întăresc numai în prezenţa aerului atmosferic.
Lianţii aerieni minerali se întăresc datorită, fie combinării componenţilor lor cu bioxidul de carbon din aer (de ex. varurile), fie reacţiei dintre diferiţii componenţi ai liantului cari sînt puşi în prezenţă, în momentul folosirii (de ex. cimentul magnezian). Produsul rezultat după întărire nu rezistă cînd ajunge în contact îndelungat cu apa. Din această categorie fac parte: varurile nehidraulice, ipsosul şi cimentul magnezian.
Lianţii aerieni organici sînt constituiţi dintr-un amestec complex de hidrocarburi şi se întăresc, fie datorită evaporării fluidifiantului, fie oxidării şi polimerizării unora dintre hidrocarburi. Din această categorie fac parte bitumurile naturale sau reziduale, gudroanele şi emulsiile preparate cu aceştia. Sin. Lianţi hidrocarbonoşi.
Lianţii hidraulici se întăresc datorită reacţiei chimice dintre unii componenţi ai lor şi apa cu care au fost amestecaţi. întărirea lor se face şi sub apă, iar produsul rezultat după întărire rezistă cînd ajung în contact îndelungat cu apa, dacă aceasta nu conţine substanţe agresive. Lianţii hidraulici pot fi neklinkerizaţi (deex.: varul hidraulic, cimentul roman) sau klinkerizati (de ex.: cimentul Portland, cimentul aluminos).
Lianţii micşti sînt constituiţi dintr-un amestec de liant unitar (var, ciment) şi un material inert (trass, puzzo-lană, zgură bazică de furnal, silice) care reacţionează cu apa numai în prezenţa calcei din var sau din ciment, se hidratează şi ia parte activă la procesul de întărire hidraulică a liantului. Din această categorie fac parte: cimenturile amestecate, trass-varul, trass-cimentul, cimentul metalurgic, cimentul de furnal. Produsul întărit e insolubil în apă şi nu se dezagregă, cînd ajunge în contact îndelungat cu apa, dacă aceasta nu conţine substanţe agresive.
7.	~ pentru abrazivi. Tehn.: Liant care poate aglomera grăunţi de abrazivi, provocînd formarea blocurilor abrazive (de ex. discuri abrazive). în aglomeratul abraziv, liantul constituie suportul grăunţilor abrazivi cari, în operaţii de abrazare, acţionează ca un ansamblu de cuţite mici.
Liantul poate fi anorganic (de ex. amestec ceramic, mineral,, 2tc.) sau organic (de ex.: cauciuc, răşini, etc.). Se deosebesc ianţi naturali şi lianţi sintetici.
După compoziţia sa chimică, liantul asigură o anumită „duritate" a aglomeratului abraziv format, adică o anumită rezistenţă pe care o opune tendinţei de a smulge grăunţii abrazivi din masa sa. Fiecărui material de prelucrat îi corespunde o limită inferioară a durităţii aglomeratului abraziv, deoarece altfel grăunţii s-ar detaşa înainte de a fi tociţi, iar suprafaţa materialului prelucrat ar rămîne rugoasă sau striată. — L^
Liant pentru aglomerarea lemnului
174
Liant pentru amestec de formare
abrazarea obiectelor de oţel dur (de ex. în operaţii de rectificare), muchiile grăunţilor se tocesc repede şi liantul trebuie să le elibereze uşor (prin frecarea dintre aglomeratul abraziv şi obiectul de prelucrat), pentru ca aglomeratul să nu se lustruiască, în care caz ar deveni neabraziv; la abrazarea obiectelor de metale colorate (de ex.: cupru, alamă, bronz, aluminiu, etc.), liantul trebuie de asemenea să elibereze uşor grăunţii abrazivi, pentru că altfel aglomeratul s-arîmbîcsi. în cazurile de mai sus se folosesc deci aglomerate abrazive cu „duritate" mică.— La abrazarea obiectelor de oţel moale, liantul trebuie să prezinte rezistenţă mare contra tendinţei de smulgere a grăunţilor abrazivi, adică e necesar să *se folosească un aglomerat cu „duritate" mare.
Din punctul de vedere al compoziţiei chimice şi al operaţiilor la cari se folosesc, se deosebesc lianţi ceramici (vitrificaţi), semivitrificaţi, mineraii şi elastici.
Liantul ceramic e constituit dintr-un amestec ceramic (argilă cu adaus de feldspat, calciu şi cuarţ), care nu se degradează la variaţii mari de temperatură sau la umezeală, şi nu e atacat de agenţi alcalini, Aglomeratul abraziv cu liant ceramic (care se obţine prin presare sau turnare, urmată de ardere în cuptoare, la 1300“*1400°) e poros, ceea ce asigură abraziunea fără ca materialul prelucrat să se încălzească, dar e puţin rezistent la lovituri; acest aglomerat e folosit mult pentru abrazări de degroşare, umede sau uscate. Sin. Liant vitrificat.
Liant vitrificat: Sin. Liant ceramic (v.).
Liantul semivitrificat e constituit din silicat de sodiu si oxizi metalici. Aglomeratul abraziv cu liant semivitrificat (care se obţine prin presare şi uscare la circa 320°) are o structură densă şi se degradează la temperaturi înalte; acest aglomerat e folosit pentru ascuţirea tăişului uneltelor sau pentru lustruirea suprafeţelor, în special plane, ale metalelor sensibile la căldură (de ex. oţelul cementat).
Liantul mineral e constituit din amestec de oxid şi clorură de magneziu (numit ciment de magnezie), la care se adaugă rumeguş de lemn, nisip, praf de plută sau de asbest, etc. Aglomeratul abraziv cu liant mineral (care se obţine prin turnare şi uscare în aer) se degradează la umezeală; acest aglomerat e folosit la prelucrări uscate sau la operaţii de măcinare (de ex. la mori).
Liantul elastic e o răşină naturală sau sintetică, eventual un amestec de răşini şi alte adausuri.— Liantul elastic natural, numit şi liant vegetal, e constituit din shellack sau din cauciuc vulcanizat, cu adausuri minerale. Aglomeratul abraziv cu liant elastic natural se degradează la temperaturi înalte (circa 1 200°), e neporos şi rezistă la lovituri; acest aglomerat e folosit (în formă de discuri abrazive subţiri) pentru lustruirea sau retezarea materialelor cu rezistenţă mecanică mică (de ex. cuprul). — Liantul elastic sintetic e constituit din răşini sintetice, în special din bachelită, cari nu se degradează la temperaturi înalte. Aglomeratul abraziv cu bachelită (care se obţine prin presare la 80---400 kg/cm2 şi 150°, urmată de un tratament termic care consistă în încălzirea în cuptoare, între 80 şi 190°, şi în răcire lentă) rezistă la lovituri; acest aglomerat e folosit pentru polisări fine sau debavurări (cu turaţie înaltă a discului abraziv), pentru polisări de materiale foarte moi (de ex.: metal alb, cupru moale, etc.) retezări, etc. Sin. Liant de bachelită.
Liant vegetal: Sin. Liant elastic natural (v. sub Liant elastic).
Liant de bachelită: Sin. Liant elastic sintetic (v. sub Liant elastic).
i.	~ p$?ţru aglomerarea lemnului. Ind. lemn.: Liant organic întrebuinţat la fabricarea plăcilor din aşchii sau din fibre deJemn aglomerate.
Se întrebuinţează cel mai mult răşini sintetice, ‘ şi anume răşini ureo-formaldehidice, fenol-formaldehidice şi melamino-fo.rmaldehidice, cari prezintă avantajele *că dau plăci presate relativ uscate şi compacte, netede pe ambele părţi, şi că procesul de întărire se efectuează relativ rapid.
El se întrebuinţează sub formă de soluţie apoasă, coloidala, cu 40’**70% răşini uscate. Temperatura de lucru depinde de natura răşinii; de exemplu, pentru cele fenolice e de 150*• * •••170°, iar pentru cele din uree, de 100“*150°.
Mai puţin se întrebuinţează lianţi preparaţi din: cleiuri de cazeină, cleiuri de albumină din sînge, răşini naturale, soluţii bisulfitice reziduale, paste de fibre de lemn, etc., cari prezintă avantajul că sînt puţin costisitoare şi dezavantajul că nu au rezistenţă la apă şi sînt atacabile de ciuperci.
2.	~ pentru amestec de formare. Metg.: Liant care poate lega între ele granulele componentului nisipos al amestecurilor de formare, dîndu-le, după îndesare, rezistenţele mecanice necesare. La prepararea amestecului de model se folosesc, în general, lianţi naturali (argile, bentdnite); la amestecurile pentru miezuri se folosesc lianţi cu destinaţie specială,sintetici.
Lianţii pentru amestec de model se clasifică, după natura materialului, în lianţi organici (uleiuri, gudroane, răşini, etc.) şi lianţi anorganici (argilă, ciment, etc.).
După „rezistenţa specifică", adică după raportul dintre rezistenţa de rupere la tracţiune a amestecului în stare uscată şi procentul de liant adăugat amestecului respectiv, lianţii se împart în grupurile şi clasele din tabloul care urmează.
Clasificarea lianţilor pentru amestecuri de model
Grupul materialelor	Clasa A	Clasa B	Clasa C hidrofile Materiale anorganice
	hidrofobe j	| hidrofile	
	Materiale organice		
	Numirea materialelor liante		
Grupul I Rezistenţa specifica Rsp>5 kgf/cm2	A-1 Ulei de in Ulei sicativ natura! Ulei natural cu sicativ	B-1 Răşini sintetice	C-1 Sticlă solubilă
Grupul i! Rezistenţa specifică Rsp=3...5 kgf/cm2	A-2 Amestecuri sintetice de uleiuri semisicative, white-spirit, colofoniu, etc.	B-2 Dextrină Clei pectinic	C-2
Grupul III Rezistenţa specifică Rsp<3 kgf/cm2	A-3 Gudron de turbă Gudron de lemn Colofoniu	B-3 Melasă Leşie sulfitică	C-3 Ciment Argilă
Lianţii din clasa A-1 sînt uleiuri organice hidrofobe, cu/ezis-tenţe specifice foarte mari, ca uleiul de in, de cînepă sau de rapiţă, sau ca anumite uleiuri artificiale complexe. Calitatea de liant a uleiurilor e determinată prin susceptibilitatea de oxidare (de sicativizare) exprimată prin indicele de iod (cantitatea de iod, în g, pe care o pot absorbi 100 g ulei).
Lianţii din clasa A-2 sînt materiale organice hidrofobe, preparate sintetic, prin amestecarea uleiurilor semisicativecu colofoniu, white-spirit, bitum, etc. Rezistenţa lor specifică depăşeşte 3,5 kgf/cm2.
Lianţii din clasa A-3 sînt materiale organice hidrofobe, cu rezistenţe specifice mici (sub 3 kgf/cm2), cum sînt gudronul de turbă, gudronul de lemn, colofopiul, etc.
Lianţii din clasa B-1 sînt răşini organice sintetice, rezultate prin condensare, cum sînt răşinile formaldehidice şi ureo-
Liant pentru brichetase
175
Lîant
formaldehidice, cari sînt hidrofile şi devin hidrofobe, după uscare- Ele sînt solubile în apă, conferă amestecurilor de formare rezistenţe mari în stare crudă şi uscată şi permit comprimarea miezurilor la retragerea metalului turnat.
Lianţii din clasa B-2 sînt substanţe organice hidrofile, cari după uscare dau amestecurilor de formare rezistenţe mari. Se folosesc împreună cu argila, pentru mărirea rezistenţei la crud.
Principalii lianţi din această clasă sînt dextrina şi cleiul pectinic. Dextrina dă o rezistenţă specifică de circa 4 kgf/cm2. Ea se adaugă în amestec sub formă de praf sau de soluţie apoasă. Cleiul pectinic se adaugă în amestecul de formare ca praf. Are aceleaşi caracteristici ca şi dextrina.
Lianţii din clasa B-3 sînt de asemenea substanţe organice hidrofile (de ex.: melasa, leşia sulfitică, etc.), dar cu rezistenţa specifică mică. Pentru mărirea rezistenţei la crud şi la uscat, ei se folosesc împreună cu 3—4% argilă.
Lianţii din clasa C-1 sînt lianţi anorganici, cu rezistenţă specifică mare, în special silicatul de sodiu (sticla solubilă), care e folosit în turnătorie sub formă de soluţie apoasă, cu greutatea specifică recomandată de 1,50*** 1,54, cu modulul
(iMa oV * ^'^0 de'2,3—2,8, avînd rezistenţa specifică peste
6 kgf/cm2. E un liant cu întărire rapidă, chiar la aer. Pentru mărirea rezistenţei la crud se adaugă şi 2—4% argilă.
Lianţii din clasa C-3 sînt substanţe anorganice hidrofile, cu rezistenţa specifică mică, cum sînt argilele, bentonitele şi cimentul.
Argilele şi bentonitele sînt lianţi naturali conţinuţi în nisipurile de formare, sau se adaugă, împreună cu lianţi sintetici, ia amestecurile bazate pe nisipuri cuarţoase, fie ca praf fin măcinat, fie ca emulsii în apă. Cimentul obţinut din măcinarea fină a klinkerului cu adaus de gips se foloseste ca liant cînd are compoziţia (64,0-67,0% ) CaO, (21,5-24,0%) Si02, (4,0-7,0%) Al203, (2,0—4,0%) Fe203 şi (2,0—3,0%) MgO şi modulul hidraulic
(7T—r--- ------- ——- ) minimum 1,7; are densitatea 3,1 g/cm3;
Si02+Al203 + Fe203/	.5.
se adaugă ca praf fin măcinat.
Lianţii pentru miezuri de turnătorie se
adaugă în amestecul de miezuri în proporţia de 4—5%. Ţinînd seamă de condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească un miez de turnătorie (stabilitatea formei crude, rezistenţa la acţiuni termice, rezistenţa la presiunea de turnare, o bună coeziune,
. o astfel de porozitate încît să permită ieşirea gazelor rezultate, etc.) se utilizează următorii lianţi:
Uleiul de in, care a fost liantul cel mai folosit, însă fiind costisitor, şi greu de procurat, a fost înlocuit cu alte produse; dintre uleiuri semisicative se foloseşte, în special, uleiul de floarea-soarelui.
Petrolatum oxidat (v.), care e un amestec de acizi graşi superiori şi inferiori, oxiacizi, etc., a dat rezultate bune; produsul oxidat se amestecă cu white-spirit pînă la obţinerea viscozităţii dorite.
Reziduurile de la distilarea acizilor bruţi rezultaţi din oxidarea parafinei sînt folosiţi adeseori.
Leşia bisulfitică reziduală din industria celulozei e un liant foarte frecvent folosit şi puţin costisitor; prezintă însă.dezavantajul de a fi higroscopic.
Melasa (v.), care rezultă ca deşeu în industria zahărului.
Lianţi pe bază de uleiuri minerale, în special subproduse de la distilarea cărbunilor bruni.
Lianţii pe bază de amidon şi celuloză şi lianţii pe bază de răşini sintetice prezintă importanţă mare.
Bentonita a fost introdusă caliant în turnătorii în ultimii ani.
Amestecurile pe bază de silicat de sodiu constituie lianţi cu întărire mai rapidă, mult răspîndiţi în ultimul timp. în principiu, metoda de folosire a silicatului de sodiu^ca liant pentru
miezuri de turnătorie se bazează pe proprietatea acestuia de a reacţiona cu bioxidul de carbon şi de a pune în libertate bioxidul de siliciu coloidal, cu proprietăţi liante.
Silicatul de etil, care, prin hidroliză cu apă precipită bioxid de siliciu în formă coloidală, e unul dintre cei mai buni lianţi. Din cauza preţului de cost ridicat, folosirea acestui liant e limitată.
î. ~ pentru brichetare. Ind. cb., Metg., Ind. lemn. V. sub Brichetare.
2.	~ pentru piele artificiala. Ind. piei.: Liant folosit pentru încleirea şi consolidarea împîslirii slabe a fibrelor de celuloză, textile sau de piele, destinate să devină înlocuitori de piele (v.).
Pentru mucava sau carton, în cari legătura dintre fibre trebuie să fie mai puţin intensă, se întrebuinţează lianţi cu putere adezivă mică, cum sînt: colofoniul, parţial saponificat cu sodă; emulsii apoase de acizi abietici, cu eventuale adausuri de clei, cazeină, amidon, dextrină, pentru dispersarea mai fină a răşinii, şi emulsii de bitum, pentru scăderea absorpţiei de apă.
Pentru înlocuitorii de talpă pe bază de fibre de piele, în cari legătura dintre fibre trebuie să fie puternică, se întrebuinţează: dispersiuni de cauciuc natural (latex), coagulabile cu acizi şi cu săruri, cari dau produse cu elasticitate şi rezistenţă la apă bune, însă cu rezistenţă la îmbătrînire slabă, dar cu proprietăţi cari pot fi ameliorate prin vulcanizare; dispersiuni de cauciucuri de sinteză, în special copolimeri de butadienă şi stiren, cari prin polimerizare în raportul de 1:1 dau produse coagulabile cu acizi şi cu săruri, cu elasticitate şi rezistenţă la frig bune, dar cu rezistenţă mecanică şi la îmbătrînire mai slabe; dispersiuni de polimeri înalţi, poliacrilaţi, poliacetat de vinii, poliisobutilenă, uşor precipitabili cu acizi şi cu săruri, termoplastici, rezistenţi la îmbătrînire, mai puţin rezistenţi la frig; dispersiuni apoase de tioplaste condensate (din poli-sulfuri metalice cu dihalogenuri), uşor precipitabile cu acizi şi cu săruri, cu conţinut mare în sulf, vulcanizabile, cu miros pătrunzător.
Calităţile pieilor artificiale sînt influenţate mult nu numai de felul liantului folosit, ci şi de cantitatea de liant în raport cu cantitatea fibrelor, de felul agentului precipitant (acizi anorganici şi organici, sulfat de aluminiu, clorură de sodiu, etc.), de felul agenţilor stabilizatori (emulgatori neionici şi anionici, săruri ale acidului betanaftalinsulfonic), de cantitatea de colofoniu, clei şi răşini sintetice (rezorcin-formaldehidice, cumaronice, etc.), de posibilitatea vulcanizării.
3.	Liant. 2. Ind. text.; Substanţă peliculogenă folosită în soluţii sau în dispersiuni, pentru fixarea, în vopsitoria sau în imprimeria textilă, a coloranţilor-pigmenţi fără afinitate pentru fibră.
Lianţii folosiţi în finisarea textilelor sînt, fie răşini sintetice preformate, cari sînt aplicate din dispersiuni apoase, pelicula formîndu-se, în timpul tratamentului termic, prin aglomerarea particulelor dispersate, fie precondensate, sau monomeri, în acest caz pelicula formîndu-se în urma tratamentului termic, în prezenţa unui catalizator, prin polimerizare sau policon-densare. De exemplu: ‘fenol-formol, uree-formol, melamină-formol, răşini vinilice, acrilice, poliamidice, latexurisintetice, etc.
Condiţiile pe cari trebuie să le satisfacă o peliculă utilă sînt următoarele: să fie flexibilă, pentru a nu influenţa prea mult tuşeul ţesăturii; să fie transparentă şi incoloră, stabilă la acţiunea luminii, rezistentă ia abraziune; să nu se umfle în apă sau în solvenţi organici; să fie stabilă la acţiunea acizilor şi a bazelor.
4.	Liant. 3. Poligr.: Substanţă lichidă cu viscozitate mare, care conţine pigmenţi în suspensie sau coloranţi disolvaţi, formînd împreună —într-un amestec care a fost bine frecat — cerneala de imprimare. Liantul menţine particulele.de colorant „legate'* între ele şi fixează pigmentul pe suprafaţa de imprimare.
Liasic
176
Liber
i.	Liasic, Stratigr.: Prima epocă a Jurasicului, caracterizată prin apariţia neoamonoideelor şi prin adîncirea domeniului marin după regresiunea de la sfîrşitul Triasicului. Condiţiile de sedimentare în Liasic nu se deosebesc de cele din Rhetic, cînd s-a produs prima invaziune marină peste depozitele conti-nentale-lagunare ale Triasicului superior.
Liasicul cuprinde următoarele etaje şi subetaje:
Liasicul superior	Toarcian		Lytoceras jurense Hildoceras bifrons Haploceras falcifer	%
Liasicul mediu	Pliens- bachian	| Domerian !	Pleuroceras spinatum Amaltheus margaritatus	E
		Charmouthian (Carixian)	Prodactylioceras davoci Tragophyiloceras ibex Uptonia jamesoni	Y
Liasicul inferior	Sinemurian	Lotharingian	Echioceras raricostatum Oxynoticeras oxynoturr» Asteroceras obtusum	P
		Sinemurian s. str.	Euasteroceras turneri Arnioceras sennicostaturr. Arietites bucklandi	<*3
	Hettangian		Schlotheimia angulata Psiloceras planorbis	<*2 ai
Din cauză că limita dintre Toarcian şi etajul următor, Aalenian (Doggerul inferior), nu e marcată printr-o schimbare esenţială în compoziţia faunei de neoamonoidee — mai multe genuri fiind comune ambelor etaje (Dumortieria, Hammato-eeras), — unii autori înglobează şi Aalenianul în Liasic, deşi, conform primelor clasificaţii ale terenurilor jurasice,în regiunile clasice de dezvoltare, Aalenianul trebuie ataşat Doggerului, zonele lui cu amoniţi fiind iniţial încadrate în Bajocian.
Fauna Liasicului cuprinde, afară de amoniţii menţionaţi: specii de Phylloceras, juraphyllites, Dactylioceras,' Promicro-ceras, Microderoceras, Coroniceras, Arieticeras, Grammo-ceras, Paroniceras, Haugia, Tropidoceras, Vermiceras, Alsatites; apoi numeroşi belemniţi, aparţinînd genurilor Coeloteuthis, Passaloteuthis, Dactyloteuthis, Rhopalobelus, Acrocoelites,Cuspi-teuthis, Mesoteuthis; lamelibranhiate cu specii caracteristice de Cardinia (C. gigantea), Plagiostoma (P. gigantea), Pseudo-pecten (P. aequivalvis), Liogryphea (L. arcuata, L. cymbium), Inoceramus (I. amygdaloides, I. falgeri), Posidonia (P. bronni); gasteropode(Eucyclus, Hamusina); crinoide (Pentacrinus, Eudesi-crinus); echinoide (Eodiadema, Diplopodia, Paracidaris); brahiopode cu specii caracteristice de Lobothyris (L. punctata), Homeorhynchia (H. acuta), Tetrarhynchia (T. tetraedra), Spiri-ferina (S. alpina, S. tumida), Propygope (P. aspasia); Zei 1 leria (Z. numismalis); dintre vertebrate, sînt remarcabile prin dezvoltarea lor reptilele marine (Ichtyosaurus, Plesiosaurus, Mys-triosaurus, Teleosaurus).
în Europa, .Liasicul platformei prealpine cuprinde în general roci de culoare închisă, faciesul seriei liasice fiind dominant argilos, cu intercalaţii sporadice de calcare (în parte oolitice), de marne şi de gresii. în anumite basine, depozitele argiloase ale acestui etaj sînt bituminoase (facies euxinic) şi conţin schelete de peşti şi de reptile perfect conservate (şisturile cu posi-donii de la Boli şi Holzmaden în Suabia).
La exteriorul platformei fenno-sarmatice şi în părţile ei marginale, în partea de nord-est a Germaniei, în Polonia şi în aria geosinclinală crimeo-caucaziană, Liasicul cuprinde gresii cu plante, argile negricioase sau pestriţe şi, local, intercalaţii su-bţiri de cărbune (facies estuarian pe platformă, facies molasic în aria geosinclinală puternic subsidentă a Caucazului şi în Crimeea). Un facies similar, detritic şi cu intercalaţii de cărbune (faciesul de Gresten) se dezvoltă pe marginea Alpilor orientali.
în aria geosinclinală alpino-carpatică, afară de rocile detri-tice ale faciesului de Gresten, Liasicul cuprinde depozite calcaroase şi marnoase diferenţiate în mai multefaciesuri, şi anume; calcare roşii în parte nisipoase, sau calcare alb-roze cu brahiopode, adeseori asociate cu brecii de echinoderme (faciesul de Hierlatz, dezvoltat în ape puţin adînci, în regiunile de ridicare intrageosinclinală); faciesuri de larg sau de mare mai adîncă, reprezentate prin calcare de culoare închisă, pătate, cu spiculi de spongieri şi accidente silicioase (Hornstein), sub forma de benzi; marne pătate manganifere (Fleckenmergel);- calcare pestriţe cu crinoide şi cefalopode; calcare nodulare roşii cu amoniţi (Facies de Adneth).
în ţara noastră, depozitele Liasicului sînt larg răspîndite. în Carpaţii orientali se găsesc mici klippe de calcare hettan-giene şi sinemuriene roşii, de tipul Adneth, cu amoniţi, cum sînt cele din munţii Persani (defileul Oltului), în Hăghimaş (Curmătura) şi Rarău (dealul Praşca); calcare albe medio-iiasice şi calcare brune cu amoniţi toarcieni în partea de vest a munţilor Persani; calcare roşii nisipoase cu brahiopode, lamelibranhiate şi amoniţi în împrejurimile Lacului Roşu (Hăghimaş); depozite detritice de tip Gresten cu intercalaţii de cărbune, de argile refractare şi tufuri p.orfirice şi cu faună bogată de moluşte şi brahiopode (la Codlea, Cristian), în zona sinciihală care desparte Carpaţii orientali de Carpaţii meridionali.
In Carpaţii meridionali şi în partea de nord-est a Munţilor Apuseni, Liasicul inferior e de facies Gresten cu intercalaţii de cărbuni (exploataţi la Anina şi la Doman în zona Reşiţa, la Bigăr, Cozla şi Rudăria, în zona Sviniţa) şi de argile refractare (exploatate la Bînlaca şi Şuncuiuş, în Pădurea Craiului); Liasicul mediu şi cel superior sînt reprezentate prin calcare şi marne mai mult sau mai puţin nisipoase, cu faună bogată de moluşte, cefalopode şi brahiopode, cuprinzînd numeroase specii cunoscute din domeniul platformei prealpine (zona Sviniţa, Pădurea Craiului); local, în Liasicul mediu se dezvoltă şisturi bituminoase cu intercalaţii de siderite (la Anina). în partea de nord-est a Banatului (Arjana), depozitele Liasicului cuprind şi intercalaţii de tufuri vulcanice.
în partea de vest a Munţilor Apuseni (în Pînza de Codru), Liasicul inferior e reprezentat prin calcare negre, iar Liasicul mediu, prin calcare roşii cu brahiopode, belemniţi şi lamelibranhiate (exploatate la Moneasa).
Liasicul e reprezentat şi în Nordul Dobrogei (la Poşta) prin gresii cu urme de plante şi faună de tip suab cu inocerami şi amoniţi (Tropidoceras masseanum). Aceste depozite sînt comparabile cu cele dezvoltate pe marginea de sud a platformei fenno-sarmatice în URSS.
în aria Cîmpiei romîne, mai precis în sinecliza platformei moesice, Liasicul e reprezentat, probabil, prin partea superioară a complexului gros de depozite lagunare şi lacustre, care urmează deasupra calcarelor şi dolomitelor triasice. Sin. Lias.
2.	Licize. Chim. biol.: Grup de enzime ajutătoare desmo-lizei, cari efectuează scindarea moleculelor fără hidroliză şi în afara proceselor de oxidoreducere. Cele^mai importante enzime ale grupului sînt: catalaza, carboxilaza, anhidraza carbonică, fumaraza, enolaza, aspartaza şi aldolaza,
3.	Liber. Bot.: Sin. Phloem (v.).
4.	Liber. C. f.: Informaţie prin care, la căile ferate, se dă mecanicului de pe locomotiva unui tren sau a unui convoi de manevră permisiunea de a ocupa o anumită linie din staţia sau din linia curentă. în general, permisiunea se dă printr-un aspect permisiv al unui semnal, aşezîndu-se semnalul pe liber, ceea ce înseamnă că porţiunea de linie de după semnal şi pînă la semnalul următor» poate fi ocupată de tren, respectiv de convoiul de nfanevră.
Liber parcurs mediu
177
Lichefierea gazelor
Un semnal de circulaţie poate fi manevrat pe liber numai dacă după semnal linia e liberă, adică nu e ocupată de material rulant.
Ocuparea de către tren a liniei curente e permisă numai după obţinerea căii libere (v. Cale liberă).
1.	Liber parcurs mediu. Fiz.: Sin. Drum liber mijlociu. V. sub Gazelor, teoria cinetică a
2.	Liber, unghi Tehn.: Sin. Unghi de aşezare principal •al unei unelte aşchietoare, cum sînt cuţitul de strung, cuţitul de rindea, etc. V. şî sub Aşchiere.
3.	Libera, înălţime Transp.: înălţimea celui mai jos punct al şasiului (al cadrului) unui vehicul, respectiv al oricăruia dintre echipamentele montate sau suspendate pe acest cadru, faţă de suprafaţa căii de rulare. înălţimea liberă se măsoară pe verticala coborîtă din punctul minim considerat, pe cale, fiind distanţa verticală dintre acest punct şi piciorul perpendicularei.
4.	Liberianâ, fibra Silv., Bot., Ind. lemn. V. Fibră libe-riană.
5.	Liberti. 1. Ind. text.: Panglică de mătase naturală, de fibre de viscoză, de acetat de celuloză sau de fibre cuproamonia-cale, fabricată cu legătură atlaz, folosită ca garnitură pentru ro:hii, pălării, etc.
6.	Liberti. 2. Ind. text.: Ţesătură de mătase şi bumbac, folosită pentru rochii, bluze şi căptuşeli la îmbrăcămintea de femei. Ţesătura are legătură atlaz (v.), avînd firele de mătase pe faţă, iar firele de bumbac pe dos. Libertiul e caracterizat prin luciu mare şi prin suprafaţă netedă.
7.	Libethenit. Mineral.: Cu2[0H|P04]. Oxifosfat natural de cupru, întîlnit în zonele de oxidaţie ale unor zăcăminte de cupru. Cristalizează în mici cristale rombice, adeseori cu habitus octaedric după (110) şi (101). Se găseşte în mase concreţionale reniforme sau sferoidale. E verde-negru închis sau măsliniu, cu tendinţa de a deveni negru, cu luciu gras şi cu urma verde-măslinie. E fărîmicios, cu spărtura concoidală pînă la neregulată. Are duritatea 4 şi gr. sp. ^ 3,8. Conţine pînă la 66,5% CuO.
8.	Libraţie, pl. libraţii. 1. Astr.: Perturbaţie periodică a mişcării pe oruită a unui corp ceresc din sistemul solar.
9.	Libraţie. 2. Astr.: Fluctuaţie periodică de pivotare a mişcării relative a Lunii faţă de Pămînt. V. sub Luna.
10.	Libriforme, fibre Ind. hîrt.: Celule alungite cu pereţii groşi, cari se găsesc (43---70%) în structura lemnului de foioase şi cari dau fibrele ce formează semifabricatele fibroase (v.) obţinute la dezincrustarea lemnului.
11.	Licanic, acid Chim.:
CH3(CH2)3CH=zCH-CH=CH—CH=CH-(CH2)4CO(CH2)2COOH.
Acid gras nesaturat care conţine trei duble legături conjugate. Se prezintă ca o substanţă solidă cristalizată de culoare albă, solubilă în alcool etilic şi în alţi solvenţi organici; are doi isomeri geometrici cunoscuţi, şi anume acidul a-licanic, cu p. t. 74---750, şi acidul p-licanic, cu p. t. 99,5°. Acidul a-licanic e singurul isomer care apare în mod natural în unele uleiuri vegetale; e instabil şi, sub influenţa radiaţiei solare şi a urmelor de iod sau de sulf, trece în forma [3.
Acidul licanic e folosit, sub forma gliceridelor sale naturale, în industria vopselelor şi a acoperirilor de protecţie şi decorative.
12.	Licareol. Chim.: Sin. I-Linalool. V. sub Linalool.
13.	Licărire. Fiz.: Sin. Scintilaţie (v.).
14.	Licetol. Farm.: C6H14N2 • C4H606. Tartrat de dimetil-piperazină. E o pulbere albâ, cu gust acidulat, foarte solubilă în apă, folosită contra reumatismelor, fiind un bun disolvant al acidului uric. Sin. Dimetol.
15.	Lichefacere. Chim. fiz.: Sin. Topire (v.), Lichefiere.
16.	Lichefiere. Chim. fiz.: Trecerea unui corp în stare lichidă. Cînd corpul era, la început, în stare solidă, lichefierea se numeşte topire (v.).
17.	~a gazelor. Termot.:	Procesul,	respectiv	operaţia,
prin care corpurile sînt aduse din stare gazoasă în stare lichidă. In principiu, lichefierea gazelor se obţine prin aducerea lor în starea de saturaţie şi prin preluarea căldurii de condensare (lâ temperatură joasă). Lichefierea gazelor e folosită, fie pentru a uşura transportul şi depozitarea (în special a gazelor cu temperaturi critice înalte, cum sînt amoniacul, clorul, bioxidul de sulf, bioxidul de carbon, gazele petroliere, mai rar a gazelor cu temperaturi critice joase, cum sînt metanul, aerul, etc.), fie pentru a separa prin distilare fracţionată unii componenţi ai amestecurilor de gaze (de ex. obţinerea oxigenului, a azotului şi a gazelor rare din aer), fie pentru a produce temperaturi foarte joase, prin vaporizarea substanţelor cu temperaturi critice joase (de ex. obţinerea temperaturilor apropiate de 0 °K, prin vaporizarea heliului).
Procedeele şi instalaţiile pentru lichefierea gazelor sînt cu atît mai complicate (şi mai costisitoare), cu cît temperaturile critice ale gazelor respective sînt mai joase. Astfel, gazele ale căror temperaturi critice sînt mai înalte decît temperatura mediului ambiant pot fi lichefiate, fie prin răcire simplă (condensare), fie, eventual, prin simplă comprimare. Pentru lichefierea gazelor cu temperaturi critice mai joase decît temperatura mediului ambiant e necesar să se recurgă la procedee — respectiv la instalaţii — complexe, în cadrul cărora au loc numeroase şi repetate comprimări, răciri, destinderi, etc. V. şî Ecuaţia de stare a unui fluid.
Principalele procedee de lichefiere sînt descrise mai jos.
Lichefierea gazelor prin răcire simplă: Procedeu prin care se realizează răcirea gazului pînă la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii la care se găseşte gazul, urmată de condensarea şi, eventual, de subrăcirea lichidului obţinut (v. fig. /); procesele se desfăşoară la presiune constantă, într-un schimbător de căldură (răcitor-condensa-tor), cu utilizarea unui agent de răcire natural (apă, mai rar aer).
Gazele a căror temperatură critică e mai înaltă decît temperatura mediului ambiant pot fi lichefiate prin răcire simplă, dacă presiunea iniţială a gazului e mai înaltă decît presiunea de saturaţie a gazului, corespunzătoare temperaturii mediului ambiant, adică,	dacă în diagrama T-s
(v. fig. /), punctul	care reprezintă starea
iniţială a gazului (1) se găseşte deasupra isobarei presiunii de saturaţie a gazului, corespunzătoare temperaturii mediului ambiant (Pfa)- Dacă această condiţie nu e satisfăcută, temperatura de lichefierea gazului e mai joasă decît temperatura mediului ambiant şi procedeul nu e aplicabil.
Datorită simplicităţii instalaţiei, procedeul de lichefiere a gazelor prin răcire	simplă e folosit ori de	cîte ori	condiţiile
termice o permit,	în special pentru lichefierea	substanţelor
a căror temperatură de saturaţie, la presiunea atmosferică, e mai înaltă decît temperatura mediului ambiant.
Lichefierea gazelor prin comprimare şi răcire simplă:	Procedeu	prin care se ridică presiunea
gazului de lichefiat pînă la o valoare la care condensarea e posibilă cu utilizarea unui agent de răcire natural (apă, mai rar aer). în acest scop, ele sînt întîi comprimate pînă la o presiune mai înaltă decît presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii agentului de răcire de care se dispune, după care sînt răcite şi lichefiate ca şi în cazul lichefierii prin răcire simplă (v.). în condiţii ideale (v. fig. II), comprimarea s-ar face la temperatură constantă (1-3); în realitate, compri-
f. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului de lichefierea gazeior prin răcire simplă.
1) starea iniţială a gazului; 1-2) răcire; 2-3) condensare; 3-4) sub-răcire; Ta) temperatura absolută a mediului ambiant; T) temperatură; s) entropie; pSQ) isobara presiunii de saturaţie, la temperatura ambiantă.
12
Lichefierea gazelor
178
Lichefierea gazelor
//. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului de lichefiere a gazelor prin comprimare şi răcire iimplă.
0 starea iniţială a gazului;
1-2)	comprimare isentropică;
2-3)	răcire isobară; 3-4) condensa re; 4-5) subrăcire; 1-3) comprimare isotermică; Ta) temperatura absolută a mediului ambiant; T) temperatură; s) entropie.
///. Schema instalaţiei de lichefiere a gazelor prin comprimare şi răcire simplă.
1) gaz aspirat; 2) gaz comprimat; 3) condensat ; 4) compresor; 5) ră-citor-condensator; 6) recipient; 7) colector de distribuţie; 8) butelie.
marea e neisotermică (1-2), astfel încît agentul de răcire trebuie să preia de la gazul supus lichefieri] şi echivalentul termic al lucrului mecanic de comprimare. în mod obişnuit, pentru simplificarea reprezentărilor în diagrame, comprimările gazelor sînt considerate isotermice.
Instalaţia pentru lichefierea gazelor prin comprimare şi răcire sim-plăe relativsimplă (v. fig. Iii), iar procedeul se foloseşte pe scară mare pentru lichefierea a numeroase gaze cu temperaturi critice relativ înalte (amoniac, cor, bioxid desulf, bioxid de carbon,! etc.), cum şi pent ru separarea prin distilare fracţionată a unor componenţi gazoşi din amestecuri de gaze.
Consumul de energie pentru lichefiere (respectiv pentru comprimare), presiunea la care se produce lichefierea, cum şi debitul agentului de răcire sînt cu atît mai mici, cu cît gazul de lichefiat e mai pur. Pentru aceasta, instalaţiile de separare a gazelor prin lichefiere sînt adeseori echipate cu dispozitive de purificare prealabilă a gazului prin absorpţie. Procedeul de lichefiere prin comprimare şi răcire simplă nu e aplicabil la gazele a căror temperatură critică e mai joasă decît temperatura mediului ambiant. Dacă e necesară lichefierea unor gaze ale căror temperaturi critice sînt numai puţin mai joase decît temperatura mediului ambiant, sau dacă sînt dificultăţi în ce priveşte apa de răcire (temperatură prea înaltă, debit prea mic), instalaţiile de Iichefiere prin comprimare şi răcire simplă pot fi completate cu instalaţii frigorifice anexe, cari să permită răcirea şi condensarea gazelor la temperaturi la cari, altfel, desfăşurarea procesului nu ar fi posibilă.
Lichefierea gazelor prin răcire înaintată: Procedeu de lichefiere a gazelor ale căror temperaturi critice sînt cu mult mai joase decît temperatura mediului ambiant. Lichefierea se obţine prin coborîrea temperaturii gazului pînă la valoarea temperaturii de saturaţie corespunzătoare presiunii la care se produce lichefierea gazului (în general, presiunea atmosferică). Deoarece numeroase gaze ca, de exemplu, aerul, oxigenul, azotul, hidrogenul, etc., au temperaturi critice joase, temperaturile de saturaţie respective Ia presiunea atmosferică au valori foarte mici; de exemplu, temperatura de saturaţie a aerului la presiunea atmosferică e de —194°. La gazele cu temperaturi critice joase, coborîrea temperaturii nu poate fi obţinută prin mijloace obişnuite; pentru aceasta se folosesc procedee speciale de răcire înaintată, cari au la bază: răcirea prin destindere laminară, răcirea prin destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior şi prerăcirea gazelor înainte de destindere.
în principiu, coborîrea necesară a temperaturii poate fi obţinută şi numai prin destinderea gazelor (laminară sau cu cedare de lucru mecanic în exterior). Pentru lichefierea integrală a gazelor, raportul de destindere trebuie să aibă însă, în acest caz, valori excesive. De exemplu (v. fig. IV), pentru lichefierea integrală a aerului (punctul 4') prin destindere adiabatică-isentropică ar fi necesar ca presiunea aerului înainte de destindere (la temperatura mediului ambiant) să fie de
peste 100 000 at (punctul A); în cazul destinderii laminare, această presiune ar trebui să fie mult mai înaltă. Coborîrea valorii presiunii maxime a gazului (înainte de destindere) poate fi obţinută prin două mijloace: lichefierea parţială a gazului (în locul lichefierii totale) şi coborîrea temperaturii gazului înainte de destindere, la o valoare cît mai joasă. De exemplu (v. fig. IV), prin destinderea laminară a aerului care iniţial se găseşte la aproximativ 130°K şi 200 at (3), pînă la 1 at, se obţine lichefierea parţială a aerului (4), cantitatea de aer lichefiat fiind proporţională cu segmentul 4-4", iar cantitatea de aer rămasă în fază gazoasă fiind proporţională cu segmentul 4'-4. Cu cît gazul
are, înaintea destinderii, o presiune bază ,a |icherierea gazelor mai înaltă şi o temperatură mai joasă, prin rădre înainttta, cu atît cantitatea de gaz lichefiate t.2) comprimare (isotermi-ma* mare.	,	,	.	.	că); 2-3) orerăcire; 3-4) des-
Toate procedeele şi instalaţiile de tindere laminară; 4-4") seg-lichefiere a gazelor prin răcire înaintată ment proporţiona| cu frac. se bazează pe următoarele procese ţiunea de gaz licheriat. principale; comprimarea gazului pînă 4,.4) ţegment proporţional la o presiune minima necesară; re- cu frclcţiunea de gaz ne_ ducerea temperaturii gazului compri- Iichefiat.	!ncaIzirea
mat pma la o valoare care permite fracţiunii nelichefiate prin ichefierea gazu ui prin destindere; prerăcirea gozului compri. lichefierea parţiala a gazului prin destindere laminară.
IV. Reprezentarea în diagrama T-$ a proceselor de
mat; A-4') lichefierea integrală prin destinderea isentropică a gazului; T) temperatură; s) entropie.
La destinderea laminara a gazelor reale,opartedin energia internă a gazului se consumăsub formă de lucru mecanic intern ; dacă compresibil itateagazului real esuperioară compresi-bilităţii gazului perfect, o parte din energia internă a gazului se consumă, prin laminare, pentru mărirea volumului ocupat de gaz. Cele două efecte se însumează algebric, astfel încît coborîrea temperaturii prin destindere laminară corespunde reducerii totale de energie internă. La laminarea gazelor a căror compresibilitate e mai mică decît compresibilitatea gazului perfect rezultă o anumită creştere a energiei interne, care, la temperaturi mai înalte decît temperatura de inversiune (v.), depăşeşte reducerea de energie internă determinată de învingerea forţelor de atracţiune intermoleculare. Pentru aceasta, destinderea laminară e folosită ca proces frigorific numai la temperaturi mai joase decît temperatura de inversiune.
Coborîrea temperaturii prin destindere laminară e proporţională cu diferenţa presiunilor gazului înainte şi după destindere: t1 — ^~a(Pi~P2) (v> )oule-Thomson, efect ~). Destinderea laminară e folosită în toate instalaţiile de lichefiere a gazelor prin răcire înaintată, pentru aducerea gazelor în starea de saturaţie şi pentru lichefierea parţială a gazelor.
La destinderea cu cedare de lucru mecanic în exterior, pe lîngă reducerea de energie internă, determinată, ca şi la destinderea laminară, de forţele de atracţiune intermoleculare şi prin variaţia de volum, mai are loc încă o reducere foarte importantă a energiei interne, deoarece, destinderea fiind adiabatică, lucrul mecanic cedat în exterior provine integral din energia internă a gazului care se destinde. Raportul temperaturilor gazului, înainte şi după destindere, e:
n-1
astfel încît, Ia aceeaşi valoare a diferenţei — respectiv raportului— de presiuni, coborîrea temperaturii e mult mai mare la destinderea cu cedare de lucru mecanic în exterior, decît la
Lichefierea gazelor
179
Lichefierea gazelor
destinderea laminară. Deşi mai avantajoasă din punctul de vedere al cantităţii de lichid obţinute la sfîrşitul destinderii, cum şi al presiunii iniţiale necesare pentru obţinerea unei anumite temperaturi după destindere, destinderea adiabatică cu producere de lucru mecanic în exterior nu e folosită direct pentru aducerea gazelor în starea de lichefiere, din cauza unor dificultăţi constructive şi funcţionale importante. Totuşi, în unele instalaţii de lichefiere, destinderea cu cedare de lucru mecanic în exterior e folosită pentru coborîrea temperaturii unei părţi din gaz, care e folosit apoi ca agent de răcire a gazului care urmează să fie laminat în scopul lichefierii (v. Procedeul de lichefiere cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior).
Prerâcirea gazului înainte de destindere se face în scopul reducerii presiunii maxime din ciclu, respectiv, pentru o anumită valoare a presiunii înainte de destindere, prerăcirea determină coborîrea corespunzătoare a temperaturii după destindere. Prerăcirea se face în schimbătoare de căldură în contracurent, folosind ca agent de răcire fracţiunile de gaz nelichefiate, dar cu temperaturi joase, rezultate prin destindere, La unele instalaţii (v. Procedeul de lichefiere cu răcire intermediară), pre-răcirea^e efectuează parţial, prin intermediul unor instalaţii frigorifice anexe.
Procedeele de lichefiere a gazelor prin răcire înaintată şe folosesc în industrie pe scară mare, pentru lichefierea gazelor cu temperaturi critice joase (aer, azot, oxigen, hidrogen, heliu, gaze rare, etc.). Diferitele procedee şi instalaţii de lichefiere a gazelor prin răcire înaintată se deosebesc după modul de Utilizare şi combinare a proceselor de răcire, după valorile presiunilor de lucru, etc.
Procedeul de lichefiere cu laminare într-o singură treaptă: Gazul care trebuie lichefiat e comprimat şi răcit (cu apă) pînă la temperatura anterioară comprimării, după care gazul comprimate prerăcit la presiune constantă, pînă la o temperatură cît mai joasă posibilă (v. fig. V), folosind ca agent de răcire fracţiunea de gaz rămasă nelichefiată din ciclul anterior. Prin destinderea laminară a gazului comprimat şi prerăcit, gazul e adus în starea de saturaţie, o parte din gaz Iichefiindu-se; restul, rămas în fază gazoasă, e folosit pentru prerăcirea gazului comprimat şi apoi
V. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului de lichefiere cu laminare într-o singură treaptă.
1-2) comprimare (isotermică); 2-3) pre-răcire; 3-4) destindere laminară;
4-4") segment proporţional cu fracţiunea de gaz lichefiat; 4'-4) segment proporţional cu fracţiunea de gaz nelichefiat? 4-4"-1) încălzirea fracţiunii nelichefiate prin prerăcirea gazului comprimat; T) temperatura; s) entropie.
e aspirat din nou în compresor, împreună cu o nouă cantitate de gaz proaspăt, egală cu cantitatea de gaz lichefiat în ciclul anterior. Instalaţia (v. fig. VI) cuprinde compresorul cu răci-torul respectiv", schimbătorul de căldură în contracurent, ventilul de laminare, recipientul pentru separarea şi colectarea
VL Schema unei instalaţii de lichefiere cu laminare într-o singură treaptă.
1) gaz aspirat; 2) gaz comprimat;
3)	gaz comprimat şi prerăcit;
4)	amestec gaz-lichid după laminare; 4') gaz lichefiat; 4") fracţiune de gaz nelichefiat; 5) compresor; 6) ră-citor cu apă; 7) schimbător de căldură în contracurent; 8) ventil de
laminare; 9) recipient separator.
gazului lichefiat, conductele şi armaturile respective. Deoarece cea mai mare parte a instalaţiei lucrează la temperaturi foarte joase, suprafeţele exterioare ale instalaţiei sînt izolate termic, pentru reducerea la minimum a pierderilor de frig. Consumul specific de energie scade cu creşterea presiunii gazului refulat de compresor, pentru care motiv instalaţiile de acest tip, folosite pentru lichefierea aerului, oxigenului, azotului, etc., funcţionează în general la presiuni mai înalte decît 200 at.
Procedeul, numit şi procedeul L i n d e, e cel mai vechi procedeu industrial de lichefiere. în prezent, instalaţiile de acest tip sînt relativ
trepte.
1-2-3) comprimare isoter-mică ;3-4) prerăcire; 4-5) destindere laminară (treapta întîi); 5-6) destindere laminară (treapta a „ doua);
5-2)	încălzirea fracţiunii de gaz la presiune medie;
6-6"-?)	încălzirea fracţiunii de gaz nelichefiat Ia presiune joasă; T) temperatura;
s) entropie.
VII. Reprezentarea în diagrama T-s acidului de liche-puţin răspîndite, excluziv în limita capa- fiere cu laminare în două citaţilor mici de producţie, deoarece sînt caracterizate prin productivitate mică şi prin consum specific de energie mare.
Procedeul de lichefiere cu laminare în două trepte:
Gazul care trebuie Iichefiat e întîi comprimat într-un compresor de presiune medie, pînă la o presiune intermediară (pentru lichefierea aerului, 30---100 at); apoi e răcit (cu apă) pînă la temperatura pe care a avut-o înaintea comprimării, după care e aspirat în compresorul de înaltă presiune, împreună cu gazul care circulă prin circuitul de presiune medie (v. fig. VII). Gazul refulat la presiune înaltă (la I ichefierea aerului, peste 200 at) e întîi răcit (cu apă), pînă la temperatura iniţială, apoi e prerăcit în două schimbătoare de căldură montate în serie, în cari se folosesc, ca agent de răcire, fracţiunile de gaz nelichefiate la presiune medie (în primul schimbător de căldură) şi la presiune joasă (în al doilea schimbător de căldură). Gazul comprimat şi prerăcit e destins, într-o primă treaptă de laminare, pînă la presiunea medie ; o parte din gazul rezultat după laminare se utilizează ca agent de răcire în prima treaptă de prerăcire, după care e aspirat în compresorul de înaltă presiune. Restul de gaz, la presiune medie, e destins în a doua treaptă de laminare, pînă la presiunea la care se produce lichefierea. Astfel, el e adus în starea de saturaţie, o parte din gaz I ichefi indu-se; restul, rămas în fază gazoasă, e folosit ca agent de răcire în treapta a doua de prerăcire, după care e aspirat, împreună cu o nouă cantitate de gaz proaspăt, în compresorul de presiune medie. Instalaţia (v. fig. VIII) cuprinde compresoarele de medie
12*
VIII. Schema unei instalaţii de lichefiere cu laminare în două trepte.
1) gaz aspirat; 2) gaz Ia presiune medie; 3) gaz la presiune înaltă; 4) gaz comprimat si prerăcit; 5) gaz destins la presiune medie; 6) amestec gaz-iichid, la presiune joasă; 6') gaz lichefiat; 6") fracţiune de gaz nelichefiat; 7) compresor de presiune medie; 8) compresor de înaltă presiune; 9 şi 10) răcitoare cu apă; 11 şi 12) prerăcitoare; 13 şi 14) ventile de laminare treapta I şi II; 15) recipient separator.
Lichefierea gazelor
180
Lichefierea gazelor
şi de înaltă presiune, cu răcitoarele respective, schimbătoarele de căldură în contracurent folosite pentru prerăcire, cele două ventile de laminare, recipientul separator în care se colectează gazul lichefiat, conductele şi armaturile respective. Toată partea de instalaţie care lucrează la temperaturi mai joase decît temperatura mediului ambiant e izolată termic.
Procedeul de lichefiere cu laminare în două trepte e superior procedeului de lichefiere cu laminare într-o singură treaptă, deoarece, la aceeaşi presiune maximă a gazului, temperatura acestuia înaintea laminării e mai joasă, astfel încît fracţiunea de gaz I ichefiat are o valoare mai mare (în diagrama T-s, fig. VII, punctul 6 e mai aproape de punctul 6'). Astfel, procedeul e caracterizat printr-o productivitate mai mare şi un consum specific de energie mai mic. Instalaţiile de acest tip sînt foarte răspîndite, fiind folosite, ca unităţi cu capacităţi medii de producţie, la fabricarea oxigenului, a azotului, a aerului lichid, etc.
Procedeul de lichefiere cu răcire intermediară: Procedeu de lichefiere prin destindere laminară, în care gazul comprimat e prerăcit în două trepte, între cari are loc răcirea suplementară a gazului, cu ajutorul unei instalaţii frigorifice anexe (v. fig. IX şi X). De cele mai multe ori, aceste
IX. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului, de lichefiere cu laminare într-o singura treaptă şi cu răcire intermediară.
1-2) comprimare işotermică; 2-3) prerăcire în treapta 1; 3-4) răci re intermediară; 4-5) prerăcire în treapta II; 5-6) destindere laminară; 6-6"-7) încălzirea fracţiunii de gaz nelichefiat, în treapta II de prerăcire; 7-1) încălzirea fracţiunii .cje gaz nelichefiat. în treapta I de prerăcire; T) temperatura; s) entropie.
instalaţii funcţionează cu amoniac, temperatura gazului la ieşirea din răcitorul intermediar (t4) fiind de — 30°*** — 50°. Răcirea intermediară se aplică atît la instalaţiile cu o singură treaptă de laminare (v.), cît şi la cele cu laminarea în două trepte (v.). Datorită aportului suplementar de frig, procedeu! de lichefiere cu răcire intermediară e superior procedeelor fără răcire intermediară, prin faptul că asigură o productivitate mărită (fracţiunea de gaz lichefiat creşte), pot fi lichefiate mai uşor gazele cu temperaturi de inversiune (v.) joase, cum sînt hidrogenul şi heliul şi, la lichefierea gazelor de acest fel, se reduce consumul specific de energie.
Procedeul de lichefiere cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior:
Procedeu în care reducerea temperaturii gazului pînă la temperatura de saturaţie fa care se produce lichefierea se realizează prin destinderea unei părţi din gaz, cu cedare de lucru mecanic în exterior. Gazul care trebuie lichefiat e comprimat şi apoi
răcit (cu apă) pînă la temperatura pe care a avut-o înaintea comprimării, după care e introdus într-un schimbător de căldură în contracurent, care constituie prima treaptă de prerăcire (v. fig. XI). La ieşirea din acesta, cea mai mare parte din gaz se trimite la un motor, în care se destinde cu cedare de lucru mecanic în exterior, astfel încît, la ieşirea din motor, temperatura gazului e foarte joasă (v. fig. XII). Restul de gaz rămas la presiune înaltă intră într-un al doilea schimbător de căldură,
X. Schema instalaţiei de lichefiere cu laminare într-o singură treaptă şi cu răcire intermediară.
1) gaz aspirat; 2) gaz comprimat; 3, 4 şi
5)	şaz comprimat după prima treaptă de prerăcire, după răcirea intermediară, respectiv după a doua treaptă de prerăcire; 6) ameitec gaz-Pchid; 6') gaz lichefiat’ 6") fracţiunea de gaz nelichefiat la intrarea în treapta I! de prerăcire;
7)	fracţiunea de gaz neiichefiat ia intrarea în treapta I de prerăcire; 8) compresor;
9)	răcitor cu cpă; 10 ~i 11) prerăcitoare treptele I şi I!; 12) răcitor intermediar;
13)	ventil de laminare; 14) recipient separator; 15) instalaţie frigorifică anexă.
XI. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclului de lichefiere cu destindere cu cedare de lucru mecanic *n exterior.
1-2) comprimare (işotermică); 2-3) prerăcire (treapta I); 3-4-5) prerăcire (treapta II) şi condensare; 5-6) destindere laminară; 3-7) destindere (isentropică) cu cedare de lucru mecanic în exterior; 6-6"-8) ^i 7-6"-8) preluarea de căldură în condensator fi în treapta II de prerăcire. de către fracţiunea de ga? nelichefiat; 8-1) preluarea de căldură de către fracţiunea de gaz nelichefiat, în treapta I de prerăcire.
XII. Schema instalaţiei de lichefiere cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior.
1)	gaz aspirat; 2) gaz comprimat; 3) gaz comprimat după prima treaptă de prerăcire; 4) gaz nelichefiat;
5)	gaz lichefiat la presiune înaltă;
6)	amestec gaz-lichid la presiune joasă; 6') gaz lichefiat; 6") fracţiune de gaz nelichefiat; 7) gaz cu presiune şi temperatură joase evacuat din turbină; 8) şaz cu presiune joasă între ce!e două trepte de prerăcire; 9) compresor; 10) răcitor cu apă; 11) prerăcitor (treapta I); 12) prerăcitor (treapta II); 13) ventil de laminare;
14)	recipient separator; 15) turbină
(detentor).
în care, cedînd căldură în continuare la presiune constantă, e răcit pînă la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii gazului şi apoi e condensat în întregime. Lichidul obţinut la presiune înaltă e destins prin laminare pînă la presiunea atmosferică (sau pînă la presiunea la caree necesar să se obţină gazul Iichefiat); în urma acestei destinderi, o parte din Iichid se vapori-zează. Gazul lichefiat rămas se colectează, iar fracţiunea gazoasă rezultată prin laminare, la presiune şi temperatură joase, se adaugă gazului evacuat din motor şi, împreună, constituie agentul de răcire a celor două schimbătoare de căldură montate în serie. Condensarea gazului cu presiune înaltă se realizează, prin cedare de căldură, — în al doilea schimbător de căldură, — gazului cu presiune joasă, care are o temperatură de saturaţie mai joasă decît temperatura la care se produce condensarea. Deoarece la acelaşi raport de destindere coborîrea temperaturii e cu mult mai mare la destinderea cu cedare de lucru mecanic în exterior decît la destinderea laminară (v. Lichefierea gazelor prin răcire înaintată), acest procedeu permite atingerea unor temperaturi joase de lichefiere, fără a fi necesar să se comprime gazul la presiuni prea înalte. Astfel, în instalaţiile de lichefiere a aerului, ca şi în cele de fabricare a oxigenului şi a azotului, cari funcţionează după ciclul cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior, presiunea maximă a aerului la ieşirea din compresor e — după capacitatea instalaţiei — de 6* * * 10 at.
în instalaţiile pentru destinderea gazului se folosesc excluziv turbine de construcţie specială (v. Turbină Kapiţa). Pentru consumarea lucrului 'mecanic produs, turbinele sînt cuplate cu frîne aerodinamice sau hidrodinamice, la instalaţiile cu capacitate mică, şi cu pompe sau cu ventilatoare, la instalaţiile de
Lichefierea pămîntului
181
Lichefierea pămîntului
capacitate mare. Deoarece randamentul turbinelor scade foarte mult sub anumite debite de volum, coborîrea temperaturii (respectiv producţia de frig) necesară nemaifiind asigurată, procedeul nu poate fi aplicat cu rezultate bune decît la valori relativ joase ale presiunii gazului înainte de turbină (volume specifice mari), cărora le corespund valori relativ mici ale raportului de destindere. Deoarece producţia de frig creşte cu raportul de destindere şi cu capacitatea instalaţiei, în timp ce pierderile de frig nu cresc decît foarte încet cu capacitatea, procedeul poate fi aplicat în mod avantajos la capacităţi de producţie mari şi foarte mari (de ex. la fabricile de oxigen, la capacităţi de producţie de peste 1000 kg/h), la cari pierderile de frig pot fi acoperite prin producţia proprie. Procedeul e deosebit de avantajos în limitele domeniului de aplicare, deoarece permite realizarea de instalaţii cari funcţionează la presiuni joase. în aceste condiţii pot fi folosite turbocompresoare, astfel încît dimensiunile, greutatea şi costul instalaţiilor sînt mult inferioare valorilor corespunzătoare instalaţiilor cu laminare; de asemenea, datorită valorilor mici ale raportului de comprimare, consumul specific de energie are, comparativ, valori mult mai mici. Pentru aceste motive, instalaţiile de lichefiere a gazelor, cu capacităţi mari şi foarte mari (atingînd o producţie orară de peste 10 t gaz lichefiat), funcţionează în prezent excluziv după ciclul de joasă presiune, cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior. Astfel de instalaţii se folosesc în marile fabrici de oxigen de pe lîngă uzinele siderurgice şi chimice, în fabricile de oxigen şi de azot de pe lîngă combinatele chimice, pentru lichefierea metanului în scopul transportului acestuia cu nave, etc. Procedeul de lichefiere, cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior, se mai numeşte şi procedeul C I o u d e, după numele celui care l-a elaborat şi l-a pus în practică.
Procedeul de lichefiere în cascadă:	Pro-
cedeu în care frigul necesar procesului de lichefiere e produs într-o instalaţie frigorifică în cascadă, gazul supus lichefierii circulînd prin ultima treaptă a instalaţiei frigorifice. Fig. XIII reprezintă schema unei instalaţii pentru lichefierea în cascadă a azotului. Instalaţia cuprinde trei agregate frigorifice, cu amoniac, cu etilena şi cu metan, montate în cascadă. în vaporizatorul primei trepte, temperatura amoniacului e de —30°, în vaporizatorul treptei' a doua, temperatura etilenei e de —100°, iar în vaporizatorul treptei a treia, temperatura metanului e de —161°. La această temperatură, azotul se lichefiază la presiunea de 18,6 at, colec-tîndu-se după laminare într-un recipient separator. Fracţiunea de azot nelichefiată e aspirată de compresorul de azot şi recomprimată, după ce e folosită, împreună cu metanul gazos evacuat din vaporizatorul respectiv, la prerăcirea azotului comprimat.
Instalaţiile de lichefiere în cascadă sînt mai complicate şi mai costisitoare decît celelalte tipuri uzuale; de asemenea, consumul specific de energie atinge valori destul de mari. Ele sînt totuşi folosite, în special pentru lichefierea gazelor cu temperaturi critice foarte joase, cum e heliul, deoarece, prin
combinarea judicioasă a unui număr suficient de trepte se pot obţine relativ uşor temperaturi foarte joase.
Procedeul de lichefiere cu ciclu de presiune joasă. V. Procedeul de lichefiere cu destindere cu cedare de lucru mecanic în exterior.
î. Lichefierea pămîntului. Geot.: Trecerea bruscă, în stare de curgere, a unui pămînt nisipos sau argilos, datorită, în general, unor solicitări dinamice.
Lichefierea e însoţită de pierderea stabilităţii masei respective de pămînt şi deci de anularea capacităţii sale portante; ea depinde nu numai de starea de îndesare a materialului, ci şi de caracterul şi intensitatea acţiunii dinamice exercitate asupra pămîntului, cum şi de starea lui de tensiune iniţială.
Lichefierea pâmtnturi lor nisipoase e pos i-bilă numai dacă porozitatea lor depăşeşte o anumita valoare critică. Sub influenţa unei acţiuni dinamice, particulele cari constituie o masă de nisip saturat sînt scoase din poziţia de echilibru şi tind să ocupe poziţii relative mai apropiate (îndesare), rezultînd astfel un curent de apă care micşorează rezistenţa la tăiere sau conduce la lichefierea completă a pămîntului. Fenomenul nu cuprinde deodată întreaga masă de nisip, ci avansează treptat, masa fiind împărţită, în acest timp, într-o zonă activă, lichefiată şi într-o zonă inactivă, încă intactă. Pierderea stabilităţii se poate produce chiar fără lichefierea totală şi poate fi favorizată de existenţa unui gradient hidraulic care depăşeşte gradientul hidraulic critic (v.). în zona lichefiată complet, înălţimea suplementară de presiune datorită acţiunii dinamice se anulează, amestecul de apă cu nisip comportîndu-se ca un lichid.
Fenomenul de îndesare se produce numai dacă acceleraţia acţiunii dinamice depăşeşte o anumită valoare critică. Cînd porozitatea nisipului (n) scade, această valoare creşte. Pentru valori cuprinse între «	_	şi	—3%,	creşterea	acceleraţiei
Trl	ff/uX
critice e lentă, ea devenind apoi foarte rapidă.
Pentru a evita lichefierea nisipurilor şi a preveni pierderea stabilităţii construcţiilor şi a fundaţiilor sub acţiunea sarcinilor dinamice se iau o serie de măsuri constructive.
Pentru construcţiile executate din nisip, aceste măsuri consistăîn: alegerea unui material cît mai puţin sensibil la acţiunea dinamică; asigurarea unui grad de îndesare cît mai înalt; utilizarea unor supraîncărcări cît mai permeabile, cari să permită
o	drenare uşoară a nisipului.
în cazul terenurilor de fundaţie nisipoase se recomandă reducerea, pe cît posibil, a grosimii stratului sensibil, prin mărirea adîncimii de fundare; uneori, executarea unor supraîncărcări laterale, cari micşorează pericolul lichefierii; îndesarea nisipului prin piloţi, prin vibrare, explozii de adîncime, injecţii de aer comprimat prin filtre aciculare înfipte în pămînt (în cazul nisipurilor sub apă), etc.
Lichefierea pâmînturilor argiloase e legată de proprietăţile lor tixotropice (v. şî sub Tixotropie). Dintre pămînturile argiloase, cele lichefiabile sînt mîlurile grase, cari deşi nu conţin o proporţie mare de particule fine, au plasticitatea şi capacitatea lor de schimb cationic mari, datorită activităţii foarte mari a particulelor coloidale şi conţinutului relativ mare de substanţe organice. Particulele de nisip din mîlurile tixotropice nu sînt în contact direct, ci se găsesc într-o masă de material fin dispersat, coloidal, cu porozitate şi cu umiditate naturală mari.
Mîlurile cari prezintă pericol de lichefiere au proprietăţi similare corpurilor vîscoase-plastice. Prin distrugerea structurii din cauza sarcinilor dinamice, viscozitatea lor scade brusc, comportarea lor apropiindu-se de cea a substanţelor lichide.
Proprietăţile tixotropice (şi deci posibilitatea de lichefiere) se manifestă numai atunci cînd umiditatea materialului depăşeşte o anumită limită, care corespunde, de obicei, valorii de la care pămîntul începe să curgă sub greutatea proprie.
r- yF yw y ^
XIII. Schema instalaţiei de lichefiere a azotului, în cascadă.
1, 2, 3 şi 4) compresoare de amoniac, etilenă, metan şi, respectiv, a;ot; 5) conden-ator de amoniac (răcit cu apă); 6, 7 şi 8) schimbătoare de căldură etiienă-amoniac, metan-etilenă şi, respectiv, azot-etilenă-azot; 9, 10 şi 11) va-porizatoare de amoniac, etilenă şi, respectiv, metan; 12) recipient separator de azot; 13, 14, 15 şi 16) ventile de laminare de amoniac, etilenă, metan şi, re>pectiv, azot.
Lichenază
182
Lichid
Lichefierea pamînturilor argiloase apare Ia executarea excavaţii lor şi la executarea şi exploatarea nucleelor de argilă ale barajelor de pămînt, în cazul acţiunilor seismice, în cari acceleraţia seismică depăşeşte o anumită valoare critică. La pămînturile argiloase, lichefierea nu e instantanee, ci se produce după un ajiumit timp (de obicei cîteva minute) de Ia începerea acţiunii seismice.
Măsurile de prevenire a lichefierii urmăresc sporirea valorii acceleraţiei critice, prin micşorarea porozităţii şi a umidităţii, prin facilitarea drenării şi prin accelerarea procesului de consolidare sub sarcină a masei de pămînt.
1.	Lichenazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul hidrolazelor, care hidrolizează lichenina în celobioză. Se găseşte în diferite seminţe de legume, în bulbii de lalele, în stomacul viţeilor şi al porcilor şi în diferite nevertebrate. E secretată şi de Aspergillus niger şi Aspergillus oryzae. Acţionează Ia exponentul de hidrogen optim 5,9.
2.	Licheni, sing. lichen. Bot., Paleont.: Plante talofite cari reprezintă simbioza dintre o ciupercă şi o algă. Talul astfel format prezintă o rezistenţă foarte mare, ceea ce explică faptul ca lichenii se găsesc în locuri uscate, lipsite de vegetaţie: stînci, tufuri vulcanice, lavă abia răcită, etc.
Resturile fosile sînt foarte rare; se cunosc numai exemplare conservate în chihlimbar (Terţiar). Nu au valoare nici strati-grafică, nici paleontologică.
3.	Lichenina. Chim.: Poliglucozan (v.) care se găseşte în muşchi (în specia! în muşchiul de Islanda) şi în licheni, şi în pleava de ovăz. Se extrage din muşchiul de Islanda cu apă fierbinte, din care precipită Ia răcirea soluţiei; se imbibă în apă rece, se disolvă prin încălzire, iar la răcirea soluţiei precipită din nou sub formă de gel. La hidroliza cu acizi, din lichenină se formează glucoză, iar prin acetoliză, octoacetil-celobioză. Gradul de polimerizare al licheninei (prin metoda presiunii osmotice) e de 265**-365.
Deşi structura I icheninei şi compoziţia ei chimică sînt asemănătoare celulozei, roentgenogramele lor diferă, iar unghiurile de rotaţie ale soluţiilor respective se deosebesc.
4.	Licher, pl. licheruri. Ind. piei. V. sub Licheruire.
5.	Licheruire. Ind. piei.: Operaţia de tratare în butoaie (v.) a unor piei cu emulsii apoase calde de uleiuri şi grăsimi, numite licheruri, în cursul procesului tehnologic al tăbăcirii. Se supun licheruirii pieile uşoare, pieile cromate pentru feţe de încălţăminte, pieile pentru haine şi numeroase alte piei tăbăcite combinat, mai subţiri şi cu conţinut de grăsime mai mic. Prin licheruire se asigură menţinerea supleţei şi a hidrofobiei pieilor. Licherurile sînt alcătuite dintr-un ulei sau o grăsime, un emui-gator şi apă. Componentul activ, lubrifiant, e uleiul sau grăsimea emulsionată; emulgatorii, cari pot fi uleiuri sulfatate, săpunuri, alcooli graşi sulfataţi, gălbenuşuri de ouă, nu au acţiune lubri-fiantă apreciabilă. Chiar în cazul folosirii, la licheruire, a uleiurilor sulfatate singure, efectul lubrifiant se datoreşte porţiunii nesulfatate a uleiului, care e emulsionată de cealaltă porţiune, sulfatată. Uleiul de ricin sulfatat, uleiul de copită sulfatat,.untura de peşte sulfatată şi numeroasele uleiuri speciale pentru licheruire dau emulsii suficient de stabileau apă caldă moale, iar efectul lor lubrifiant e satisfăcător. în general, însă, efectul lubrifiant se intensifică prin întrebuinţarea unui ulei neutru, de obicei animal (ulei de copită, untură de peşte, etc.), dar şi vegetal (ulei de floarea-soarelui, ulei de ricin, etc.), în care caz acesta se emulsionează cu unu sau cu mai mulţi dintre emulgatorii enumeraţi mai sus şi cu un ulei sulfatat. Licherurile alcaline, preparate cu săpun, sînt necorespunzătoare pentru liche-ruirea pieilor tăbăcite vegetal, deoarece produc o închidere nedorită a culorii pielii; de asemenea, trebuie să fie întrebuinţate cu precauţie la licheruirea pieilor cromate, deoarece pot provoca cedarea anumitor coloranţi de pe piele în flotă.
Afinitatea diferiţilor componenţi ai licherurilor pentru piele e variabilă, Uleiurile minerale sînt lipsite de afinitate. Ele străbat
uşor ţesutul dermic, fără a fi reţinute prin forţe chimice. După uscare, apa, care are afinitate pentru grupările polare neblocate ale pielii, le dezlocuieşte uşor. Totuşi, uleiurile minerale întrebuinţate împreună cu alte grăsimi şi uleiuri naturale sau sintetice cu afinitate pronunţată pentru fibra dermică se disolvă în acestea, reglează mobilitatea lor şi sînt reţinute astfel pe cale indirectă în piele. Produsele de transformare a uleiurilor şi a grăsimilor, prin oxidare şi sulfonare, se comportă diferit. Grăsimile şi uleiurile oxidate, de exemplu degrasul (v.), sînt legate atît de stabil, încît nu mai pot fi extrase complet din piele cu solvenţi.
Pentru efectuarea licheruirii se introduc pieile în butoi (v.) cu 100”-200% apă, raportată la greutatea fălţuită a pieilor şi, în timp ce butoiul se roteşte, se introduce emulsia de grăsimi prin axul gol al acestuia. Temperatura flotei de licheruire e de 30---400, în cazul pieilor tăbăcite vegetal, şi de 40---500, în cazul pieilor cromate. Pieile trebuie să fie bine încălzite înainte de a se introduce emulsia, pentru ca grăsimile să nu se depună pe suprafaţa lor, în loc să pătrundă în interior. Pieile se rotesc în baia de licheruire pînă la epuizarea flotei, respectiv pînă cînd toată grăsimea a fost absorbită în piele, ceea ce durează, în general, 40---60 de minute. în cazul cînd nu se întrebuinţează uleiuri speciale, rezistente la calciu, apa folosită pentru operaţia de licheruire trebuie să fie cît se poate de moale, deoarece în apă dură grăsimile sulfatate obişnuite formează săpunuri insolubile da calciu, cari se depun pe suprafaţa pielii. Cantitatea de grăsimi introdusă în piele la licheruire variază după felul pielii şi după întrebuinţarea care i se va da. Pieile cromate pentru feţe de încălţăminte şi, în general, pieile fine, primesc cantităţile necesare pentru ca pielea finită să conţină 2***6% substanţe grase extractibile, iar în cazul unor sortimente de piei impermeabile cari se ung prin licheruire, chiar şi mai mult. După terminarea procesului de licheruire, pieile nu trebuie să aibă un tuşeu unsuros. Ele se lasă aproximativ 24 de ore în repaus, pentru fixarea grăsimilor înainte de a fi prelucrate în continuare.
e. Lichid, pl. lichide. Fiz.: Fluid (v.) în starea de agregare (v.) în care o porţiune de masă dată nu poate umple prin expansiune o incintă de volum oricît de mare. Starea lichidă e intermediară între stările cristalină şi gazoasă, în privinţa structurii şi a anumitor proprietăţi fizice.
Lichidul se deosebeşte de substanţa în stare cristalină prin faptul că are fluiditate mare, adică se deformează vîscos sub acţiunea unor forţe tăietoare oricît de mici. Cînd aceste forţe sînt datorite greutăţii proprii, lichidul curge — şi o cantitate dată de lichid îşi modifică forma, luînd forma recipientului în care e conţinut. Unele lichide cu fluiditate foarte mare sînt, practic, lichide perfecte, adică lichide ale căror particule se pot mişca fără frecare între ele sau la contactul cu alte corpuri şi în cari nu se pot stabili tensiuni tangenţiale, ci numai tensiuni normale de compresiune, cari sînt deci egale în toate direcţiile.
Structura moleculară a unui lichid e determinată de echilibrul dintre acţiunea de orientare a moleculelor, datorită forţelor intermoleculare, şi acţiunea de dezorientare, datorită agitaţiei termice. Cu cît temperatura lichidului e mai înaltă, cu atît agitaţia termică e mai puternică şi cu atît orientarea moleculelor se realizează pe distanţe mai mici. într-un lichid se stabileşte o ordine locală, pe domenii a căror întindere descreşte pe măsură ce temperatura creşte. Această aranjare a moleculelor în masa lichidului e pusă în evidenţă prin difracţia radiaţiei X, figurile de difracţie produse fiind compuse din inele concentrice, analoge celor obţinute cu pulberile cristaline, dar mai puţin nete.
Ordinea din masa lichidului dispare pentru o anumită temperatură, numită temperatura critica a lichidului respectiv. în apropierea temperaturii critice, proprietăţile lichidului nu se deosebesc de cele ale gazului obţinut prin evaporarea lui. Sub temperatura critică, lichidul se deosebeşte de gazul respectiv
Lichid de circulaţie
183
Lichid de tăiere
prin faptul că, datorită forţelor dintre particule (şi cari sint cauza tensiunii superficiale a lichidului), se pot forma picături. Aceste forţe se anulează la temperatura critică la care se anulează, deci, şî tensiunea superficială a lichidului.
La orice temperatură mai joasă decît temperatura critică, lichidul şi gazul sînt în echilibru sub o anumită presiune, a cărei valoare depinde de temperatură şi care se numeşte tensiunea de vapori a lichidului. Faza lichidă e singura stabilă la o anumită temperatură, dacă presiunea exterioară e mai mare decît tensiunea de vapori pentru acea temperatură. Temperatura la care tensiunea de vapori e egală cu presiunea exterioară pe care o suportă lichidul se numeşte temperatura de fierbere a lichidului la acea presiune. Temperatura la care fierbe un lichid sub presiunea de 760 mm col. Hg se numeşte temperatura normala de fierbere sau p u n c t u I de fierbere al lichidului.
î. ~ de circulaţie. Expl. petr.: Fluid lichid utilizat la săparea sondelor (v. sub Fluid de foraj).
2.	de frînâ. 1. Transp.: Lichid pentru frînă hidraulică, prin intermediul căruia se face legătura între cilindrul principal şi cilindrii receptori, astfel încît să asigure transmiterea forţei de frînare. Prin refularea lichidului de frînă în cilindrul principal al frînei hidraulice, sub acţiunea unui organ de comandă (de ex. la un autovehicul, apăsînd pedala de frînă), se obţine deplasarea pistoanelor cilindrilor receptori, ceea ce provoacă efectul de frînare (v. fig. V şi VI sub Frînă de autovehicule).
Lichidul de frînă trebuie să satisfacă următoarele condiţii: sa nu fie coroziv pentru cilindrii şi pistoanele frînei, pentru conducte şi tuburi flexibile sau pentru garnituri; să aibă punctul de congelare relativ jos, pentru ca să poată fi utilizat şi la temperaturi joase; să nu fie inflamabil; etc.
în general, lichidele de frînă sînt amestecuri de diferite substanţe, dintre cari mai frecvente sînt: amestecul de glicerină-cu alcool, în proporţii cari depind de climă şi de felul vehiculului; amestecul de glicerină cu apă, în proporţia de 4/1; amestecul de ulei de ricin cu alcool,în proporţia de 1/2; amestecul de alcool metilic cu apă, în proporţia de circa 2/1, la care se adaugă aproximativ 3% ulei mineral şi puţin carbonat de sodiu. V. şî sub Frînă.
3.	~ de frînâ. 2. Tehn. mii.: Substanţă lichidă, obţinută prin amestecdelichide, prin emulsionare sau disolvarea unor substanţe solide, eventual cu particule solide în suspensie, folosită la frînele de tragere. Lichidele de frînă trebuie să permită transformarea în căldură a lucrului mecanic efectuat prin recul, iar în cazul frînelor hidropneumatice, să asigure o bună etan-şare pentru gaze şi să transmită acestora presiunea necesară revenirii în poziţia iniţială a masei reculante.
Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească lichidul de frînă sînt: să aibă o temperatură de solidificare cît mai joasă şi o temperatură de fierbere cît mai înaltă, deoarece frînele de tragere funcţionează la temperaturi foarte variate; să nu-şi modifice compoziţia sub acţiunea temperaturii, pentru a-şi păstra fluiditatea; să fie neutru, ca să nu altereze suprafeţele metalice de contact sau garniturile. Viscozitatea lichidului de frînă variază între 3,5 si 0,02 P, pentru temperaturi de la -30°..-+80°.
Cel mai utilizat lichid de frînă e amestecul de alcool etilic şi glicerină, în proporţia obişnuită de 30% alcool şi 70% glicerină, la care se adaugă cromat ori bicromat de potasiu sau de sodiu, sodă caustică, apă, etc. în cantităţi de ordinul procentelor. Cromaţii măresc stabilitatea şi rezistenţa la oxidare a lichidului, mai ales sub presiune.
Pentru determinarea cantităţii de lichid necesare la umplerea frînei de tragere se ţine seamă că energia de recul şi de revenire în poziţia iniţială a masei reculante se disipează integral prin dezvoltare de căldură, fără ca totuşi lichidul să ajungă la temperatura de fierbere.
La umplerea cu lichid se ţine seamă că acesta are coeficientul de dilataţie mult mai mare decît al oţelului din care e construită frîna de tragere; deci creşterea volumului lichidului după n lovituri va fi:
AV=yVjATn,
unde y e coeficientul de dilataţie cubică, V. e volumul iniţial al lichidului şi AT^ e variaţia temperaturii.
Frînele de tragere se umplu cît mai complet cu lichid, pentru că lipsa acestuia influenţează defavorabil funcţionarea frînei. Cînd creşte deficitul de lichid, viteza maximă de recul, rezistenţa maximă, lungimea totală de recul şi viteza maximă de revenire cresc. Pentru acest motiv, umplerea cu lichid se face de obicei pînă la circa 98% , ceea ce impune condiţia
AF<0,02 V..
Cînd umplerea trebuie să fie mai completă sau dilataţia depăşeşte valoarea de 0,02 Vţ, devine necesară introducerea unui compensator la frîna de tragere.
4.	~ de răcire şi deungere. Tehn.: Sin. Lichid detăiere (v).
5.	~ de taiere. Tehn.: Lichid folosit ca lubrifiant şi ca lichid
de răcire a sculei, a aşchiei şi a materialului care se prelucrează, la prelucrările prin aşchiere, pentru a evita decălirea tăişului sculei şi uzura rapidă a acestuia, deformarea piesei care se prelucrează, etc., datorită căldurii dezvoltate la formarea şi detaşarea aşchiilor. Lichidul de tăiere trebuie să aibă, în general, următoarele calităţi:	căldură specifică cît mai mare,
conductivitate termică bună şi capacitate de ungere bună; să nu producă ruginirea şi nici coroziunea pieselor cu cari vine în contact; să nu atace stratul de vopsea al maşinii-unelte; să nu conţină substanţe dăunătoare sănătăţii lucrătorului sau materii cu miros neplăcut; să nu îmbătrînească repede; să nu se descompună sub influenţa căldurii şi să nu fie inflamabil. Sin. Lichid de răcire şi de ungere.
Lichidul de tăiere îmbunătăţeşte condiţiile de aşchiere prin uşurarea procesului de deformare a stratului aşchiat şi de transformare a acestuia în aşchie, prin reducerea frecării dintre sculă şi aşchie şi dintre sculă şi suprafaţa aşchiată, şi prin evacuarea unei părţi apreciabile din căldura degajată în timpul aşchierii. Prin folosirea corectă a unui lichid de tăiere corespunzător condiţiilor de aşchiere se poate coborî temperatura de aşchiere cu 100-‘*150° (temperatura iniţială a lichidului de tăiere fiind de +20°).
Lucrul mecanic de deformare se reduce; deci apăsările de aşchiere se micşorează; lucrul de frecare se reduce, deci forţele de frecare scad; căldura degajată scade (ea fiind evacuată parţial), deci temperatura tăişului sculei, temperatura aşchiei şi temperatura piesei prelucrate scad. Prin aceste efecte ale folosirii lichidelor de tăiere se realizează o uzură mai mică a tăişului sculei aşchietoare, deci e permisă mărirea vitezei de aşchiere pentru o aceeaşi durabilitate a sculei; se înlătură unele neajunsuri legate de încălzirea excesivă a piesei prelucrate (modificarea dimensiunilor acesteia, dilataţii şi solicitări suple-mentare ale organelor de prindere a piesei, deformaţii, etc.) şi a aşchiilor (posibilitate de rănire a lucrătorului); se îmbunătăţeşte calitatea suprafeţei prelucrate. Lichidele de tăiere au şi o acţiune de protecţie contra coroziunii maşinii-unelte, a sculei şi a piesei, prin formarea unei pelicule coloidale adsorbite, sau a unei pelicule de oxid, şi o acţiune de spălare a zonei de aşchiere şi de antrenare a aşchiilor.
Proprietăţile lichidelor de tăiere depind de compoziţia lor şi, uneori, şi de metoda de preparare.
Inhibitorii de coroziune (de ex.: carbonatul de sodiu, fosfatul trisodic, bicromatul de potasiu, silicaţii de sodiu şi de
Lichid greu
184
Lichid greu
potasiu) sînt electroliţi alcalini, reprezentînd, în lichidul de tăiere, adausuri de protecţie sau de pasivare, cari formează o peliculă de oxid pe suprafaţa metalului. Substanţele capilar-active (de ex.: săpunurile pe bază de potasiu sau de sodiu, trietanolamina, acizii naftenici, acidul oleic) conferă lichidului de tăiere proprietăţi de ungere asemănătoare cu ale uleiurilor sau ale emulsiilor uleioase.
Pentru asigurarea funcţionării normale a maşinii-unelte, compoziţia lichidului de tăiere trebuie menţinută în anumite limite admisibile determinate pentru diverse cazuri. Durata de folosire a unui lichid de tăiere, pînă la în locui rea lui cu un lichid proaspăt, depinde de compoziţie, de materialul prelucrat, de felul operaţiei, de sarcina maşinri-unelte şi de numărul de schimburi în 24 de ore. Prin introducerea zilnică de cantităţi suplementare de lichid, compoziţia acestuia se corectează, însă din cauza influenţei de „îmbătrînire“ pe care lichidul uzat o are asupra celui proaspăt, lichidul de tăiere se înlocuieşte la termene fixe. Uleiurile minerale sînt cele mai stabile şi pot fi întrebuinţate timp de trei luni înainte de a fi schimbate, iar emulsiile şi soluţiile apoase, cel mult 30 de zile, iar la prelucrarea fontei şi a alamei, cum şi la rectificare, acest termen trebuie redus la mai puţin decît 15 zile. Cel puţin o dată la trei luni trebuie să se facă o curăţire generală a maşinii-unelte, controlînd starea sistemului de răcire.
La alegerea lichidelor de tăiere trebuie să se ţină seamă de complexul de condiţii de utilizare, şi anume: felul prelucrării (strunjire, filetare, burghiere, rectificare, etc.), natura materialului prelucrat (oţel carbon, oţel aliat de scule, fontă cenuşie, bronz, etc.), viteza şi adîncimea de aşchiere, caracterul aşchiei, netezimea dorită pentru suprafaţa prelucrată, materialul şi construcţia sculei, tipul utilajului.
Lichidul de tăiere trebuie îndreptat asupra zonei de aşchiere sub forma unei vine neîntrerupte, chiar din momentul începerii prelucrării, cu un debit constant de 10*• * 15 l/min, iar în condiţii mai grele de aşchiere, pînă la 25---30 l/min.
La operaţiile de degroşare la cari nu se cer condiţii deosebite de netezime a suprafeţei prelucrate şi se folosesc viteze de aşchiere relativ mari, ca şi la rectificare, se folosesc, de obicei, soluţii de electroliţi şi emulsii cu concentraţie mică (2***3% emulsol). La operaţiile de finisare medie se întrebuinţează, de obicei, emulsii cu concentraţie medie (3***5% emulsol) şi soluţii de electroliţi cu adaus de substanţe capilar-active. La operaţiile de finisare se folosesc, de obicei, emulsii cu concentraţie mare (10***25% emulsol) şi uleiuri minerale activate. Aşchierea rapidă (cu viteze mari de aşchiere) se execută, în general, fără folosirea de lichide de tăiere, acţiunea de răcire devenind nu numai inutilă, dar chiar dăunătoare, deoarece procesul se bazează pe o creştere bruscă a plasticităţii materialului în apropierea punctului de topire. La maşinile-unelte automate se întrebuinţează de preferinţă uleiuri, alegîndu-se lichidul în raport cu operaţia cea mai importantă, în cazul maşinilor-unelte automate cari execută operaţii combinate. La rodare se întrebuinţează petrol.
Toate tipurile principale de oţeluri pot fi prelucrate folosind ca lichid de tăiere emulsii, uleiuri minerale şi uleiuri minerale cu sulf.
Fonta cenuşie e prelucrată de obicei uscat, însă întrebuinţarea emulsiilor şi a uleiurilor cu viscozitate redusă permite mărirea vitezei de aşchiere.
Bronzul se prelucrează de obicei uscat, însă se pot întrebuinţa, în majoritatea cazurilor, emulsii şi uleiuri minerale.
Aliajele de aluminiu se prelucrează atît uscat cît şi cu lichide de tăiere, de obicei emulsii neutre sau slab acide la degroşare, uleiuri minerale uşoare ori cu un adaus de 5% uleiuri vegetale, sau petrol cu 2% tetraclorură de carbon, ori ulei cu petrol în părţi egale, la finisare.
Aliajele de magneziu se prelucrează cu uleiuri minerale rafinate şi cu amestecuri de astfel de uleiuri.
La prelucrarea elektronului se foloseşte o soluţie de 4% fluorură de sodiu în apă sau în ulei subţire. —
După cum predomină proprietăţile de răcire sau cele de ungere, se deosebesc cele două grupuri de lichide indicate mai jos.
Lichide de taiere cari au în principal proprietăţi de	răcire:	Lichide caracterizate prin
viscozitate mică şi prin căldură specifică şi conductivitate termică mari, folosite în special la lucrări de degroşare, cum sînt soluţiile de electroliţi (compuse din apă şi dintr-un inhibitor de coroziune), soluţiile apoase de substanţe capilar-active (compuse din apă, substanţă capilar-activă şi inhibitor de coroziune), emulsii simple (soluţii coloidale de săpun şi acizi organici în ulei mineral, stabilizate cu apă şi cu alcool) şi emulsii sulfonate (emulsoli).
Lichide de taiere cari au în principal proprietăţi de ungere şi de uşurare a deformării şi detaşării stratului aşchiat: Lichide caracterizate prin viscozitate mai mare şi prin căldură specifică şi conductivitate termică mai mici, folosite de preferinţă la lucrări de finisare, cum sînt emulsiile activate (compuse din apă, substanţă capilar-activă şi un ulei mineral emulsionat), uleiurile (minerale, vegetale sau animale), amestecurile de uleiuri, petrolul lampant şi sulfo-frezolul (ulei sulfonat, conţinînd sulf activizat).
Exemple de reţete de lichide de tăiere: Soluţie apoasă de sodă (sodă calcinată 1,5%, restul apă, sau sodă calcinată 0,5% , silicat de sodiu 0,3% , restul apă); soluţie apoasă de fosfat trisodic (fosfat trisodic 1,5%, restul apă, sau fosfat trisodic 0,8% , azotit de sodiu 0,25% , restul apă); soluţie apoasă de săpun (săpun 0,5* * * 1 % , sodă calcinată sau fosfat trisodic 0,5***0,75% , azotit de sodiu 0,25% , restul apă); soluţie apoasă de borax (borax 1% , trietanolamină 0,2% , restul apă); emulsie (emulsol 2,0***2,5% , sodă calcinată sau fosfat trisodic
0,4***0,6%, restul apă, sau acid oleic 10%, ulei de fuse 35%, sodă caustică 1,5***2% , azotit de sodiu 0,03%, restul apă, sau emulsol 1 ***2% , sodă calcinată 0,2***0,4% , azotit de sodiu 0,25% , restul apă); ulei activat cu sulf (sulfofrezol 90% , petrol lampant 10%); ulei mixt (sulfofrezol 85***97% , acid oleic 3--*15%).
î. ~ greu. Prep. min., Mineral.: Lichid organic sau soluţie de săruri metalice, folosite pentru determinarea densităţii diferitelor fracţiuni minerale, respectiv pentru efectuarea analizelor densimetrice ale cărbunilor şi minereurilor şi, uneori, mai rar, ca medii dense pentru separarea industrială a substanţelor minerale utile de cele sterile.
Dintre lichidele organice, cel mai frecvent folosite sînt: bromoformul (CHBr3), cu densitatea 2,38 (produsul comercial 8 = 2,60); tetrabrometanuI (CH Br2— CH Bra), cu densitatea maximă 2,97, şi tetraclorura de carbon (CCI4), cu densitatea 1,58. Miscibi-litatea perfectă a bromoformului şi tetrabrometanului cu tetraclorura de carbon permite realizarea unei game largi de lichide grele, avînd densităţi cuprinse între 1,6 şi 2,9; lichide grele cu densitatea sub 1,6 se pot obţine din amestecul tetraclorurii de carbon cu benzina, în diferite proporţii. Instabilitatea densităţii acestor lichide (din cauza volatilităţii lor), toxicitatea şi, în special, preţul lor de cost, mare, limitează folosirea acestor lichide numai la lucrări de laborator, pentru analize densimetrice ale cărbunilor (8 = 1,1 •••2) şi, mai rar, ale minereurilor (8 = 2,5***2,9). Numai în mod izolat aceste lichide grele organice se folosesc ca mediu dens industrial (de ex. pentacloretanul, C2HCI5, cu densitatea 1,67, folosit pentru spălarea industrială a antracitului).
Ca şi în cazul lichidelor grele organice, lichidele grele anorganice sînt folosite, în majoritatea cazurilor, la efectuarea analizelor densimetrice pentru cărbuni şi minereuri. Mai frecvent folosite sînt: pentru cărbuni, soluţiile de clorură de calciu (8 = 1,1 ***1,7) şi soluţiile de clorură de zinc (8 = 1,1 ••• 1,9); pentru
Lichid» refrigerent
185
Licuaţie
minereuri: bromura de staniu (SnBr4), care se topeşte la 31°, e.solubilă în stare solidă în acetonă şi în apă rece şi formează, în stare topită, cu tetraclorură de carbon, amestecuri perfect miscibile, cu densităţi cuprinse între 1,6 şi 3,3; tribromura de stibiu (SbBr3), care se topeşte la 96,5°, e solubilă în alcool, în acetonă, bromoform şi tetraclorură de carbon şi e perfect miseibilă, în stare topită, cu bromura de staniu, cu care formează lichide grele cu densităţi pînă la 3,7; formiatul de taliu (TICOOH), care se topeşte la 94° şi se disolvă în apă formînd soluţii cu densi-tăti pînă la 4-**4,5; iodura de mercur (HgJ2) si clorură de mercur
(Hgcy.
Soluţiile apoase de eutectic de iodură şi clorură de mercur sînt folosite pentru formarea de lichide cu densităţi pînă la 3,0***3,1, iar soluţiile aceluiaşi eutectic cu bromura de staniu, lichide cu densităţi cuprinse între 3,3 şi 4,55.
î. ~ refrigerent. Chim., Fiz.: Sin. Amestec refrigerent (v.).
2.	Lichidarea focurilor de mina. M/ne; Ansamblul măsurilor luate şi al metodelor folosite pentru izolarea şi stingerea focurilor subterane.
3.	Lichior, pl. lichioruri. Ind. olim.: Băutură alcoolică obţinută din apă, alcool, zahăr, substanţe aromatizante şi substanţe colorante.
La fabricarea lichiorurilor se folosesc de preferinţă apă distilată sau cu duritate foarte mică, sirop de zahăr obţinut prin disolvarea zahărului rafinat în apă, alcool aromatizat şi alcool rectificat, coloranţi.
După amestecarea semifabricatelor şi ingredientelor, a căror cantitate e funcţiune de reţetă şi de sortiment, se încălzeşte lichiorul la 60***75° (operaţia de încălzire nu se execută totdeauna), apoi se limpezeşte prin cleire, cu albuş de ou, clei de peşte, gelatină sau lapte, ori se filtrează. Se lasă apoi la învechire un timp variabil, în funcţiune de calitate, după care se trage în sticle.
Numirea fiecărui sortiment derivă în special de la numele fructului ori al seminţei din care provine aroma, ca: portocală specială, cacao, cafea, caise, cireşe amare, pere, etc.
După modul de fabricaţie, se deosebesc: lichioruri de distilare (ordinare, fine şi extrafine, substanţele aromatizante fiind obţinute prin distilarea alcoolului cu diferite materii aromate
—	proaspete sau uscate —.după o maceraţie în alcool de 95***96° timp de 24***48 de ore); lichioruri de infuzie, numite şi r a t a f i a (obţinute prin macerarea fructelor în alcool şi fiind, în realitate, sucuri de fructe îndulcite şi alcoolizate).; lichioruri obţinute din esenţe (fabricate din esenţe sintetice, de calitate bună, avînd gustul şi fineţea inferioare faţă de ale lichiorurilor obţinute prin distilare).
După tăria alcoolică şi conţinutul în zahăr, lichiorurile se clasifică în: lichioruri extrafine [cu concentraţie alcoolică de 40% (în volume) şi concentraţia în zahăr de 36g% ]; creme [cu concentraţia alcoolică de 28***30% (în volume) şi concentraţia în zahăr de 45g%]; superioare [cu 35% alcool (în volume) şi 35% zahărj; specialităţi [cu 28***40% alcool (în volume) şi 50*• *80% zahăr].
4.	Lichtenberg, aliaj Metg. V. Aliaj Lichtenberg, sub Aliaj uşor fuzibil.
5.	Lichtenberg, figurile lui Elt. V. sub Clidonograf.
6.	Licinâ. Chim.: Compus identic cu betaina (v.), extras din planta Lycium barbarum.
7.	Licoare, pl. licori. Chim.: Numire veche şi păstrată încă pentru unele substanţe lichide sau amestecuri de substanţe lichide folosite ca reactivi în anumite reacţii chimice (licoarea Fehling, licoarea Schweitzer, etc.) sau în scopuri medicale (licoarea Hoffmann, licoarea Fowler, etc.).
8.	Licopinâ. Chim.: C40H56. Hidrocarbură alifatică nesaturată, care face parte dintre carotinoide. Cristalizează în prisme de culoare roşie închisă-violetă; are p.t. 175°; e insolubilă în
apă, greu solubilă în alcool, solubilă în benzen şi în sulfură de carbon. E pigmentul carotinoidic care se găseşte în tomate (Solanum lycopersicum) şi în alte peste 70 de specii vegetale, în special în fructe, cum şi în unele materiale animale. Prin hidrogenare catalitică se absorb 13 moli de hidrogen şi se obţine o hidrocarbură saturată cu formula C40H82, incoloră, perhidro-licopina. în molecula licopinei sînt 11 duble legături conjugate şi ea are două grupări marginale (CH3)2C=. Are aceeaşi formulă ca şi carotenul, cu singura diferenţă că extremităţile nu sînt ciclizate.
A fost obţinută pe cale sintetică, prin mai multe procedee; dintre acestea se menţionează un procedeu mai nou (1956), care se bazează pe metoda ilidelor lui Wittig şi în care se porneşte de la o dialdehidă C10. Licopina, ca şi celelalte carotinoide, are un rol important în organismul animal, prin legătura ei cu vitamina A şi cu substanţele din retină, importante pentru vedere. Sin. Licopen.
9.	Licopodinâ. Chim.: C32H52N203. Alcaloid care se extrage din Lycopodium complanatum. Are p.t. 114°. E solubil în apă, în eter şi în cloroform. Datorită proprietăţilor sale diuretice şi antispasmodice, se întrebuinţează în Medicină, în cazuri de iritaţie a vezicei.
10.	Licopodiu. Bot., Tehn.: Pulbere foarte fină, uşor gălbuie, inodoră şi insipidă, constituită din sporii plantei Lycopodium clavatum din familia Lycopodiaceae. Pluteşte pe apă, care nu o udă. Pulberea e folosită în Farmacie, în pirotehnie şi în turnătorie (ca izolant de forme pentru aluminiu şi pentru aliajele lui).
11.	Licuaţie. Chim. fiz., Metg., Petr.: Fenomen de separare a compuşilor sau a elementelor chimice cu temperaturi de topire diferite, dintr-un amestec eterogen (de ex. amestec de metale, magme) sau dintr-un aliaj, şi care se produce, fie la topirea amestecurilor şi aliajelor, fie la solidificarea aliajelor. Licuaţia poate avea efect util sau dăunător.
Licuaţie cu efect u t ii se manifestă, de exemplu, la: separarea prin simplă topire a unui metal dintr-un aliaj (cu elemente componente imiscibile în stare solidă) sau la separarea unui produs intermediar de ganga dintr-un minereu (substanţa sau produsul mai uşor fuzibil se topesc în primul rînd, ridi-cîndu-se deasupra băii, iar produsul greu fuzibil se depune la fund, astfel încît ele pot fi separate); afinarea metalelor prin topire selectivă (de ex. dezargintarea plumbului prin patin-sonare; îndepărtarea cuprului din plumbul brut prin încălzirea la o temperatură mai înaltă decît cea de topire a plumbului pur; afinarea staniului prin separarea lui de fier; etc.). în aceste cazuri, licuaţia e caracterizată printr-o variaţie lentă de temperatură sau, uneori, chiar prin menţinerea unei temperaturi constante în cursul separării fazei solide de cea lichidă. V. şî. Afinare, Patinsonare, Sudaţie.
Licuaţie cu efect dăunător se manifestă cînd, la solidificarea aliajelor, se produc segregaţii. — La aliajele cu componenţi complet imiscibili în stare solidă, licuaţia e cu atît mai pronunţată cu cît intervalul de solidificare al aliajului e mai mare, cu cît viteza de răcire la solidificare e mai mică şi cu cît e mai mare diferenţa dintre greutăţile specifice ale componenţilor (de ex.: în aliajele antifricţiune cupru-plumb, segregaţia nu poate fi evitată decît prin realizarea unei foarte mari viteze de răcire în timpul solidificării); la aceste aliaje, licuaţia are ca efect segregaţii stratificate sau zonale. — La aliajele cari dau soluţii solide, licuaţia e cu atît mai pronunţată, cu cît intervalul de solidificare e mai mare, cu cît viteza de răcire e mai mare şi cu cît viteza de difuziune a unuia dintre componenţii aliajului în celălalt e mai mică; segregaţiile produse astfel sînt intragranulare. — în orice tip de aliaj, impurităţile de elaborare se separă, de cele mai multe ori, sub formă de segregaţii zonale, intercristaline, mai rar sub formă intra-cristalină.
Lider
186
Liebermann, reacţia ^
în unele aliaje — cum sînt oţelurile şi fontele — licuaţia poate provoca atît segregaţii intracristaline, cît şi segregaţii zonale, şi afectează atît componenţii aliajului (C, Si, Mn, S, P), cît şi diferite impurităţi de elaborare (zguri,, FeS, MnS, gaze, etc.). Astfel, într-un lingou de oţel, fenomenul de licuaţie e complex, putînd produce: o accentuată neomogeneitate a compoziţiei chimice în anumite zone, segregaţii intragranulare, segregaţii zonale, segregaţii gazoase, etc. Efectele licuaţiei se pot atenua prin recoacere îndelungată la temperaturi înalte (v. Recoacere de omogeneizare). V. şî Segregaţie.
1.	Lider, pl. lideri. E/t.: Primul stadiu de producere a descărcării electrice (v.) în scînteie.
Descărcarea în scînteie apare cînd produsul distanţei dintre electrozi prin presiunea gazului (pd) e relativ mare şi se desfăşoară diferit, după cum electrodul-vîrf e de polaritate negativă sau pozitivă.
în cazul unui electrod-vîrf negativ, strimerul (v.) care s-a format, după ce intensitatea cîmpului electric de la capătul avalanşei iniţiale a depăşit valoarea critică, se propagă de la capătul avalanşei spre catod; canalul produs în urma dezvoltării strimerului e caracterizat prin existenţa sarcinilor spaţiale de nume diferite, formîndu-se astfel plasma. După ce strimerul a ajuns la catod, de la capătul canalului conductor se dezvoltă o nouă avalanşă, apoi un nou strimer, etc.
Acest proces, numit descărcare prin lider, continuă pînă cînd canalul liderului umplut cu plasmă ajunge la electrodul opus. Descărcarea prin lider de la un electrod-vîrf negativ e deci formată dintr-un lanţ de strimeri, cari se formează succesiv. Liderul se propagă de la catod spre anod, în sensul contrar înaintării strimerilor.
în cazul unui electrod-vîrf pozitiv, avalanşa de sarcini spaţiale, care apare datorită fenomenelor de ionizaţie produsă în domeniul cîmpului intens, înaintează spre electrodul-vîrf. Sarcinile spaţiale pozitive din avalanşă contribuie la intensificarea locală a cîmpului electric şi deci favorizează apariţia strimerului. Al doilea strimer poate să apară fără să fie necesară dezvoltarea completă a primului, deoarece sarcinile spaţiale ale primei avalanşe, intensificînd local cîmpul electric, creează posibilitatea dezvoltării unei noi avalanşe. Dezvoltarea descărcării prin lider de la un electrod-vîrf pozitiv se face deci continuu. Liderul e format din strimeri separaţi cari înaintează în aceeaşi orientare cu acesta, de la electrodul pozitiv spre cel negativ. Putînd să apară simultan mai mulţi strimeri, se asigură continuitatea fenomenului. Sarcinile spaţiale ale avalanşei favorizînd apariţia strimerilor, descărcarea se produce la o tensiune mai joasă decît în cazul electrodului-vîrf negativ, ceea ce se constată şi experimental.
Canalul liderului are, pe lîngă sarcini spaţiale pozitive şi negative, un exces de sarcini spaţiale de polaritatea electrodului-vîrf, de la care începe fenomenul de descărcare. După ce liderul a ajuns la electrodul opus, urmează descărcarea principală.
Liderul trăsnetului, primul stadiu de producere a descărcării în trăsnet, constituie un caz particular. El reprezintă un canal cu plasmă avînd conductibilitate relativ mare, care înaintează de la nor spre pămînt. La un moment al dezvoltării liderului, de la capătul canalului se produc o serie de strimeri, cari creează zona ionizaţiei preliminare. Deoarece există o repartiţie discretă a acumulărilor de sarcini spaţiale de la capătul canalului, se creează condiţia apariţiei unui cîmp electric local intens şi deci posibilitatea dezvoltării liderului. Cum strimerii se dezvoltă nu numai în direcţia liniei de cîmp maxim, dar şi radial, descărcarea prezintă ramificaţii.
Trăsnetul fiind format din mai multe descărcări principale succesive, determinate de existenta mai multor nuclee de sarcini
spaţiale în nor, e necesar să se diferenţieze liderul primei componente- de liderii componentelor următoare. Liderul primei componente, 1 ideru 1 -pilot, se dezvoltă în trepte, cu viteza medie de 1,5* 107 cm/s. Liderii componentelor cari urmează după prima componentă a trăsnetului se dezvoltă continuu (liderul în săgeată) cu viteza medie de 2*108 m/s.
2.	Liditâ. 1. Chim,: Acid picric folosit ca exploziv la umplerea proiectilelor de artilerie/
3.	Liditâ. 2. Petr. .'Rocă organogenă silicioasă, de culoare închisă, care conţine resturi cărbunoase, constituită în mare parte din radiolarii, forme excluziv pelagice. Se foloseşte la recunoaşterea aurului. Metalul cercetat, frecat de rocă, lasă pe aceasta o urmă care, tratată cu acid azotic, dacă nu e de aur se disolvă.
4.	Lidocainâ. Farm.: Clorhidrat de dietilamino-2,6-dimetil-acetanilidă, cu p. t.'; 129°. Medicament de sinteză din grupul anestezicelor locale (v.). Acţiunea sa e de circa două ori mai promptă şi mai intensă decît a novocainei şi se extinde pe o suprafaţă mai mare.
Se utilizează pentru anestezia de infiltraţii şi de profunzime, în chirurgia dentară şi generală, de obicei asociată cu adrenalină. Sin. Xilocaină.
5.	Liebermann, reacţia Chim.: Metodă analitică de identificare a nitrozoderivaţilor aromatici şi alifatici, cum şi a fenolilor, prin obţinerea unei coloraţii de la albastru la violet, datorită formării indofenolilor. Identificarea nitrozoderivaţilor se face cu ajutorul acidului sulfuric concentrat şi al fenolului, prin încălzire, cînd acidul sulfuric saponifică nitrozoderivaţii, punînd în libertate acidul azotos, respectiv ionul de nitrozil NO+, care nitrozează fenolul în poziţia para liberă. Nitrozofenolul trece în forma isomeră (chinon-oximă) şi, în prezenţa acidului sulfuric concentrat, se condensează cu excesul de fenol, formînd indo-fenolul intens colorat, caracteristic:
H H
HC^ V—NO _±^_h \_ _/ H*s°.
concentrat
H H
nitrozobenzen
+ C6HbOH
H H C—C
HC^ ^CH + HN02 -3
Nc=c/
H H
benzen	acid	azotos
H H C—C s V
-> HO—C'	vc—NO + HoO .
mtrozare	\	/	a	isomerizare
xc=cx
H H
nitrozofeno!
o=c
H H
y	XC=N—OH ■■+
\	/	condensare
c=c
H H
chinon-oxima
H H C=C X \
H H C=C .X \
-> o=c'	C=N—c;	NC—OH
vc=c/	xc—
H H	H H
/	indofenol
Fenolii parasubstituiţi şi nitrofenolii nu reacţionează: eterii fenol ici şi tiofenul dau o reacţie intens fenol ică.
Liebigit
187
Lignină
în mod asemănător se identifică fenolii, folosindu-se un reactiv cu gruparea nitrozo, de exemplu:
H H	H	H
C—C=C
-^7
HO-C.
xc=c
V—NO
o=c
\
Mi
\	isomerizare
4CH
xc=c/
H H
5-nitrozo-8-hidroxichinolină
N^ XCH ^C—C^
H H
C=N—OH
+
H H C—C
+ HC^ ^C—OH NC=C/
H H
fenol
H H C=C / V
H H C—C
0=C	nC=N—C'	NC—OH
-> Nc=c/	Nc=c/
NX XCH	H	H
V-c^
H H
indofenol-chinolinâ
1.	Liebigit. Mineral.: Carbonat hidratat de uraniu şi calciu, identic cu uranothalitul (v.). Cristalizează în sistemul rombic, prezentîndu-se, în general, sub formă de mase concreţionare, mamelonare sau sub formă de cruste.
Are culoare verde; e transparent şi fluorescent, cu luciu sticlos. Conţine circa 40% U308. Are duritatea 2-*-2,5 şi gr. sp. ~3.
2.	Liesegang, figurile lui Chim., Mineral.: Inele concentrice, depuse alternativ prin precipitare, cînd soluţia unei anumite substanţe difuzează într-un gel liofil care conţine o substanţă ce poate da un precipitat cu prima substanţă (de ex. inelele depuse prin pătrunderea unei solulii de azotat de argint într-un gel de gelatină cu bicromat de potasiu ; depunerile concentrice, divers colorate, din onix şi agat, ale silicei impurifi-cate cu diverşi oxizi; unele ‘concreţiuni biologice, etc.).
Formarea figurilor lui Liesegang se datoreşte precipitaţiilor ritmice cari se produc adeseori în geluri, datorită suprasaturaţiei, de asemenea ritmice, a precipitatului. Sin. Inelele lui Liesegang.
3.	-v, inelele lui Mineral., Chim. V. Liesegang, figurile iui —.
4.	Lievrit. Mineral.: Sin. 11 vait (v.).
5.	Lift, pl. lifturi. 1. Tehn., Cs.: Sin. Ascensor pentru persoane, Ascensor (v.).
6.	Lift. 2. Expl. petr.: Instalaţie mecanică introdusă în gaura de sondă, care serveşte ia vehicularea către suprafaţă a ţiţeiului acumulat în sondă.
Componenţa liftului diferă după natura energiei şi după procedeul folosit pentru extracţia ţiţeiului.
Cel mai simplu lift, folosit în cazul extracţiei ţiţeiului prin erupţie naturală, consistă dintr-o garnitură de ţevi de extracţie.
în cazul extracţiei ţiţeiului prin erupţie artificială, liftul poate fi constituit din: două garnituri de ţevi de extracţie paralele; două garnituri de ţevi de extracţie concentrice; o singură garnitură de ţevi de extracţie, cu diametrul constant; o singură garnitură de ţevi de extracţie, în trepte. Cînd erupţia artificială e intermitentă, liftul consistă dintr-o garnitură de ţevi de extracţie echipată cu supapă de fund sau cu cameră de acumulare.
în cazul extracţiei ţiţeiului după procedeul cu piston liber (plungerlift), liftul e constituit dintr-o garnitură de ţevi de extracţie echipată Ia partea inferioară cu un dispozitiv special pentru închiderea pistonului şi dintr-un piston care se deplasează liber de-a lungul ţevilor de extracţie.
La extracţia prin pompaj de adîncime, liftul e constituit dintr-o garnitură de ţevi de extracţie şi din dispozitivul submersibil de pompare, acţionat mecanic, electric, hidraulic, sonic, etc.
7.	Liftare. Expl. petr., Hidrot.: Aducerea la suprafaţă a ţiţeiului produs de strat şi acumulat în gaura de sondă, sau a apei din puţurile de captare.
Liftarea se poate produce: prin folosirea energiei naturale a gazelor din ţiţei, în cazul erupţiei naturale; prin utilizarea energiei gazelor comprimate injectate de la suprafaţă, în cazul erupţiei artificiale; prin folosirea energiei de destindere a gazelor separate din ţiţei, pentru acţionarea unui dispozitiv mecanic, în cazul plungerliftului; prin folosirea energiei mecanice sau hidraulice transmise de la suprafaţă, în cazul pompajului de adîncime; prin dispozitive speciale cu vînă de aer sub presiune, în cazul apei extrase din puţuri de captare.
8.	Ligaturâ, pl. ligaturi. Tehn. med., Ind. al im.: Legătură a unui organ, cu fire rezistente, inextensibile, înnodate cu nod chirurgical sau marinăresc, în vederea opririi scurgerii conţinutului. Se aplică, în chirurgie, la oprirea hemoragiilor sau la castrări de animale.
în industria cărnii se execută ligatura esofagului la operaţiile tehnologice pe verticală, pentru a împiedica scurgerea conţinutului stomacal, cum şi ligatura vezicei şi a intestinului, la eviscerare, spre a asigura igiena cărnii.
9.	Ligerian. Stratigr.: Subetajul inferior al Turonianului din Franţa, constituit din marne şi din cretă grosieră, cuprins între calcarele cretoase ale Cenomanianului superior şi calcarele în parte nisipoase ale Angoumianului.
io. Lignan. Agr.: Soi de viţă de vie de masă, de mare productivitate şi cu coacere timpurie, originar din Franţa. Strugurii sînt de mărime mijlocie, cu boabe dese, de formă ovală, de culoare verde-gălbuie, cu pieiiţa foarte subţire. Conţinutul mediu în zahăr e de 188 g/l, iar aciditatea e de 3,2 g/l. Cultura acestui soi e indicată în regiunile de şes. Sin. Augustana.
n. Lignani. Chim.: Produşii rezultaţi prin condensarea a două molecule de derivaţi funcţionali ai fenilpropanilor cari se găsesc în răşinile de exsudaţie ale coniferelor. Structura lignanilor e în general puţin cunoscută. V. Lignină.
i2. Ligninâ. Ind. cb., Chim.: Cel mai important component ai lemnului după celuloză, cu care aceasta se găseşte intim asociată în ţesutul Iui (28,3% în molid; 26,3% în pin; 22,5% în fag; 19,5% în mesteacăn). Analiza elementară a ligninei arată că e formată din carbon, hidrogen şi oxigen, fără a se putea preciza proporţiile componenţilor şi structura sa chimică.
Există, probabil, numeroase tipuri de lignină, ale căror proprietăţi şi a căror compoziţie depind foarte mult de natura speciei din care provin şi de procesul tehnologic prin care se obţin. Astfel, analiza funcţională, după separare, arată că în lignină provenită din lemnul de brad se găsesc 15— 16% grupări metoxil (OCH3), 9-*• 10% grupări alcoolice alifatice şi circa 7% oxigen făcînd parte dintr-un eter. Lignină coniferelor conţine un inel de guaiacol, iar lignină foioaselor, un inel al eterului 1,3-dimetilic al pirogalolului.
Cea mai mare cantitate de lignină industrială, sub formă de alcalii-lignină sau de lignină sub formă de săruri ale acidului Iignosulfonic (sulfit-lignină), se obţine din soluţiile reziduale de Ia fabricarea celulozei.
Lignină e o substanţă macromoleculară, cu caracter aromatic, formată din unităţi C6—C3, în care inelul aromatic e legat de o catenă cu trei atomi de carbon. Compoziţia aromatică a ligninei rezultă din indicele de refracţie mare (tfp = 1,6) şi din spectrul de absorpţie.
Lignină, extract de
188
Lignosulfonat
Lignină, care se recunoaşte în lemn prin coloraţia roşie intensă pe care o dă cu o soluţie de fluoroglucină în acid ciorhidric concentrat, e amorfă, insolubilă în apă, în acizi minerali concentraţi şi în hidrocarburi, pe insolubilitatea în acid sulfuric de 72% bazîndu-se separarea ei, cantitativ, de celuloză şi de alţi hidraţi de carbon, cu cari se găseşte în lemn. Lignină e solubilă în soluţii alcaline apoase, în numeroşi compuşi organici oxigenaţi şi în amine. La fabricarea celulozei din lemn, cel mai curent se aplică metoda disolvării ligninei în soluţii calde de bisulfit de calciu sau de hidroxid de sodiu. La încăizire lignină se înmoaie, nu se topeşte, şi apoi se carbonizează.
Deşeurile de lemn şi de scoarţă din industria cherestelei, cum şi deşeurile din agricultură, pot constitui, de asemenea, surse de lignină. Leşiile reziduale sulfitice din industria hîrtiei cari conţin lignină pot fi folosite la fabricarea adezivilor, ca liant pentru miezuri în turnătorie. Din lignină se prepară: vanilină, substanţe tanante, diferiţi agenţi de dispersiune şi material de umplutură pentru cauciuc, adsorbanţi pentru gaze şi soluţii apoase, inhibitori de coroziune, stabilizatori de emulsii, agenţi de flotare pentru separarea steriiuiui, insecticide şi fungicide.
1.	extract de Ind. piei.: Tanant consistînd din acid lignosulfonic, obţinut din leşiile bisulfitice rezultate în cantităţi mari de la fabricarea celulozei. Tanantul ligninic conţine mai puţine grupări oxidril fenolice decît tananţii naturali, şi, de aceea, are o acţiune tanantă mai slabă. Proprietăţile sale îl fac să fie mai apropiat de tananţii sintetici auxiliari decît de cei naturali. Fiind un acid sulfonic tare îşi manifestă acţiunea tanantă la valori ale exponentului de hidrogen relativ mici. Acidul lignosulfonic are o putere dispersantă pronunţată pentru flobafene (v.) şi promovează pătrunderea tananţilor naturali în secţiunea ţesutului dermic. Spre deosebire de tananţii sintetici auxiliari, nu are proprietăţi de albire şi jiu împiedică dezvoltarea mucegaiurilor în zemurile tanante. în stare neutralizată se întrebuinţează ca extract solubilizant pentru extractul de quebracho normal, solubil la cald, pentru a-1 face solubil la* rece. Utilizat la tăbăcire împreună cu alţi tananţi vegetali, permite o oarecare reducere a consumului acestora.
2.	Lignit, pi. Jigniţi. Petr.: Rocă sedimentară biogenă, caustobiolită, din grupul cărbunilor humici (v. sub Cărbune), formată în Terţiar, în faza imediat următoare turbificării, din tulpinile, ramurile, rădăcinile şi frunzele plantelor mari, ierboase sau arborescente, carbonificate (v. sub încărbunare).
Culoarea lignitului e, în general, galbenă-brună, negricioasă, cu luciu mat (mai rar, sticlos şi gras). Lignitul are spărtura neregulată, uneori plană, orientată, cu incluziuni cu aspect pămîntos sau negru lucios, şi o structură lemnoasă foarte pronunţată, în care sînt răspîndite resturi de ţesuturi, spori, polen, cuticule, etc. Are duritatea 1—3 şi gr. sp. 1,2*• * 1,5. Tratat cu o soluţie de hidroxid de potasiu, colorează soluţia în brun închis (din cauza acizilor humici), iar cu o soluţie diluată de acid azotic dă o coloraţie galbenă deschisă pînă la roşie-brună.
Din punctul de vedere al compoziţiei mineralogice, lignitul e constituit dintr-un amestec de fuzit, durit, vitrit şi clarit, cari se prezintă uneori în fîşii alternante, cari dau aspectul vărgat al ligniţilor.
Compoziţia chimică a lignitului e variabilă, el conţinînd 60-70%C, 5-6% H, 22-30% O+N, 0,3-0,8% S (sub formă de pirită, sulfaţi, etc.).
Umiditatea de zăcămînt variază de la 30—45%, iar cea higroscopică, de la 10—20% . Cenuşa, raportată la cărbunele anhidru, variază în limite largi, de la 7—47%.
Dă un cocs pulverulent şi circa 60% materii volatile.
Puterea calorifică superioară a lignitului variază între 5600 şi 6600 cal.
Zăcămintele de lignit se prezintă sub formă de strate, în general cu înclinaţii mici, mai rar de lentile, cu grosimi variabile (de la cîţiva centimetri pînă la peste 100 m).
Unele varietăţi de lignit, avînd capacităţi mari de absorpţie de oxigen, se oxidează puternic şi, prin depozitare îndelungată în stive, se exfoliază pînă la mărunţirea lor completă şi se auto-aprind.
Se deosebesc: ligniţi pâmfntoşi, cari conţin 53% acizi humici, dintre cari 26% acizi liberi, şi cari se pot bricheta fără agluti-nanţi, şi ligniţi propriu-zişi (xiloizi), cu structură lemnoasă, cari conţin 6,8% acizi humici şi foarte puţini acizi liberi (0,9%).
Lignitul e un combustibil de calitate inferioară, care se întrebuinţează ca atare sau înnobilat (prin deshidratare, ameliorare, etc.) pentru ars în sobe, în industria locală şi, în special, în termocentrale construite în imediata apropiere a zăcămintelor în exploatare. Lignitul de Sărmăşag, din ţara noastră, care conţine 30% substanţe humice, uşor adsorbite pe suprafaţa particulelor argiloase, e întrebuinţat ca material pentru condiţionarea viscozităţii şi a filtraţiei noroaielor de foraj. Cea mai modernă utilizare a l igniţilor e transformarea lor în gaze combustibile prin gazeificare în zăcămînt (v. şl sub Metoda de gâzeifi-care subterană a cărbunilor, sub Exploatare, metodă de — a cărbunilor).
în ţara noastră se găsesc zăcăminte de lignit în zona subcarpatică, de la Buzău pînă la Dunăre, în principal în Oltenia< în formaţiunile daciene şi levantine; în Transilvania, în basinul Sălajului şi în depresiunea Baraoltuiui; în Banat, etc.
3.	Lignoceric, acid Chim.: CH3(CH2)22COOH. Acidul tetracosanoic. E un acid gras saturat, cu p.t. 84,2°, d^°=0,8207, /zq° =1,4287, indicele de neutralizare 152,20. Se găseşte în numeroase uleiuri, grăsimi şi ceruri; în seminţele de Adenanthera pavonina se găseşte în proporţia de 25,5% , iar în seminţele sau în boabele următoarelor plante se găseşte în proporţiile: muştar, 1,1%, rapiţă, 0,8—2,4'% , fasole soia, 0,2%, cafea, 1,8'%, floarea-soarelui, 0,4% , porumb, 0,2%. E întîlnit, de asemenea, în uleiul de peşte, în grăsimea de pe lînă, în unt, în ceara de albine, în ceara montană şi în ceara de Carnauba.
Acidul poate fi sintetizat prin hidroliza tetracosannitrilului. Se formează, de asemenea, şi la distilarea lemnului putred de stejar.
4.	Lignofoliu. Ind. lemn., Elt.: Sin. Lignofol, Fanerit. V. Lemn stratificat, sub Lemn.
5.	Lignoproteid. Chim., Poligr.: Material de lipit pe bază de lignosulfonaţi, obţinut din soluţii bisulfitice reziduale. Are o putere de lipire mai mică decît a cleiului animal, însă mai mare decît a cleiurilor vegetale pe bază de dextrină. Poate fi folosit cu rezultate bune în legătorie şi la confecţiuni de hîrtie.
6.	Lignoproteinic, complex Chim. biol.: Grup de substanţe organice cu care se termină procesul biochimic de descompunere a materiei organice, şi care constituie partea esenţială a humusului din care planta extrage compuşi organici necesari dezvoltării ei normale.
7.	Lignosol. Tehn.: Soluţie concentrată de lignosulfonat de sodiu, obţinută din soluţiile bisulfitice reziduale, de la fabricarea celulozei sulfit. Se foloseşte ca liant în turnătorii şi la briche-tarea cărbunilor, ca stabilizator al suprafeţei drumurilor de pămînt, ca agent de flotaţie, ca impregnant pentru apărarea lemnului şi a textilelor contra insectelor şi contra putregaiului, ca dezincrustant, pentru micşorarea viscozităţii noroaielor de sondă, etc.
8.	Lignosulfonat. Expl. petr.: Material cu proprietăţi tanante folosit la tratarea fluidelor de foraj în scopul reducerii viscozităţii lor, constituit din polimeri eterodisperşi cu o greutate moleculară între 1000 şi 20 000. Se obţine din apele reziduale acide de la fabricarea hîrtiei, neutralizate cu săruri de calciu şi de sodiu şi concentrate pînă la 40% substanţă uscată din care
Lîgnotan
189
Limba coteţului
rezultă o pastă vîscoasă (Moliftan). Această pastă, greu deîntre-buinţat ca atare, deoarece se taie greu şi se disolvă încet, se deshidratează complet şi se macină în praf (Lignotan), care e mult mai uşor solubil în apă şi nu prezintă dificultăţi la întrebuinţare (v. şî Lignosol).
1.	Lîgnotan. Expl. petr. V. sub Lignosulfonat.
2.	Lignum vîtcte. Silv., Ind. lemn.: Sin. Lemn de guaiac. (Nume vechi, folosit în trecut în Medicină.) V. sub Guaiac.
3.	Ligroinâ. Ind. petr.: Benzină uşoară cu punctul de fierbere cuprins între 90 şi 120°.
4.	Ligulâj pl. ligule. Bot.: Pieliţă membranoasă care se găseşte la limita dintre teaca şi limbul frunzelor de graminee, apărînd teaca de pătrunderea apei, a sporilor de ciuperci şi a insectelor.
5.	Ligulinâ. Chim.: Materie colorantă extrasă din lemnul cîinesc (Ligustrum vulgare), folosită în Chimie ca indicator, fiindcă se înroşeşte în prezenţa acizilor şi se înverzeşte în prezenţa bazelor.
6.	Ligurian. 1 .Stratigr.: Partea terminală a Eocenului din basinul Parisului. Sin. Ludian (v.).
7.	Ligurian. 2. Stratigr.: Formaţiune eocenă cu şisturi şi talcare cu helmintoizi, analogă flişului.
8.	Liliac, pl. lilieci. Silv.; Syringa L. Numire generică pentru circa 25 de specii de arbuşti mijlccii pînă la mari şi de arbori mici din familia Oleaceae Lindl., cari au frunze opuse şi flori ermafrodite în panicule cu aspect frumos. Diferite specii sînt răspîndite în Asia şi în Sud-Estul Europei, fiind folosite mai ales ca elemente ornamentale, în parcuri şi în zone verzi. Din punctul de vedere forestier prezintă interes pentru condiţiile din ţara noastră următoarele două specii: iiliacui comun (Syringa vulgaris L.), care creşte spontan în cîteva centre cu climat mai dulce (Banat, Tismana, Buzău, Dobrogea), iar prin cultură, aproape în toată ţara, şi li!iacul transilvănean (Syringa josikaea Jacq.), care creşte spontan şi prin cultură, în Munţii Apuseni, în munţii Rodnei, în Maramureş. Datorită frugalităţii lor (în special cu privire la umiditatea solului), înrădăcinării superficiale, dar puternice, şi vigorii de drajonare, liliacul e potrivit pentru lucrările de împădurire a coastelor cu solul erodat. De asemenea, speciile de liliac sînt foarte apreciate în lucrările de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie, cum şi a zonelor verzi.
9.	Li M ia nit. Mineral.: 3 PbS- Bi2S3. Sulfură naturală de bismut şi de plumb, cu un mic conţinut de argint. Cristalizează în sistemul rombic şi se prezintă, în general, în mase compacte. Are culoarea cenuşie de plumb, duritatea 2---3 şi gr. sp. 7.
10.	Lima. Paleont.: Lamelibranhiat monomiar din familia Limidae, cu cochilia liberă echivalvă, inechilaterală şi pectini-formă, cu coaste radiare fine sau bine marcate, rareori netedă. Ligamentul e intern, iar linia cardinală, scurtă şi dreaptă; dentiţia e diso-dontă.
Cunoscut dinCarbonifer pînă azi, e foarte frecvent în formaţiunile mesozoice, cunoscîndu-se peste 300 de specii fosile.
Specia Lima gallieniana d'Orb. e cunoscută din Cretacicul supe- Lima gallieniana d'Orb. rior din Carpaţii orientali.
11.	Liman, pl. limane. Geogr.: Lac format la gura unui rîu, printr-un baraj natural, de cele mai multe ori un cordon litoral sau un grind, care reprezintă vechea vale fluviatilă, inundată la gură de apa mării şi a rîului.
Se deosebesc: limane fluviatile litorale, cu ape sărate, cum sînt, de exemplu, Techirghiol, Tatlaceac, Mangalia, etc., şi limane fluviatile continentale, cu ape dulci, cum sînt, de exemplu, Snagov, Cociovaliştea, Bălteni, etc. sau sărate (Fundata).
Au de obicei o formă lunguiaţă, datorită văii fluviatile iniţiale în care se dezvoltă şi, în cazul limanelor litorale, acestea rămîn în legătură cu marea prin una sau prin mai multe guri.
Figura reprezintă o serie de limane fluviatile la nord de albia lalomiţei, în Bărăgan.
Limane fluviatile.
I) cTmpu! Bărăganului de miiloc; II) tera-.a lalomiţei; III) lunca lalomiţei; a) balta Schiauca; b) lacul Amara; c) lacul lezeru; d) lacul Stăncuţa; 1) cro-vuri; 2) limane-lacuri; 3) sate.
12.	Limb, pl. limburi. 1. Fiz., Ms,: Marginea gradată a cercului divizat al unui instrument de măsură; de exemplu: marginea cercului orizontal gradat al teodolitului, cu care se măsoară unghiurile orizontale între două direcţii de pe teren.
13.	Limb. 2. Nav.: Navă mică de transport sau şlep, folosite în operaţii de limbare. Căpitănia de port eliberează acestor nave un permis de circulaţie special, după ce s-a constatat capacitatea de încărcare şi după depunerea garanţiei sau a scrisorii de garanţie pentru asigurarea mărfurilor pe cari le vor încărca în operaţiile de limbare.
14.	Limb. 3. Astr.: Marginea unui astru. V. şî Luna.
îs. Limb. 4. Bot.: Sin. Lamină, Foaia frunzei. V. sub Frunză.
16.	Limba. Silv., Ind. lemn.: Sin. Limbo (v.).
17.	Limbare. 1. Nav.: Operaţia de descărcare a unei nave pentru a putea trece un banc sau un fund mic, şi apoi de reîncăr-care, la adîncime mare. Prima parte a operaţiei, adică descărcarea navei, se numeşte alimbare (v.).
îs. Limbare. 2. Nav.: Operaţia de cabotaj efectuată de o navă cu pînze sau de o navă de transport, care ia o încărcătură dintr-un port situat pe o apă pe care nu poate naviga o navă de mare, şi predă încărcătura unei nave ancorate într-un port de mare.
19.	Limba, pl. limbi. 1. Tehn.: Obiect sau parte componentă a unui sistem tehnic, care seamănă mai mult sau mai puţin cu
o	limbă de animal. Exemple: limbă de ac, limbă indicatoare, limbă la încălţăminte, etc.
20. ~a acului. 1. C.f. V. sub Ac de macaz.
21. ~a acului. 2. Ind. text. V. sub Ac de tricotat.
22.	Limba. 2. Pisc.: Crestătură sau zimţ ca un ghimpe întors înapoi, sub vîrful ascuţit al cîrl igului sau al carmacului., cu ajutorul căruia se asigură fixarea firului şi reţinerea peştelui prin rezistenţa pe care o opune cînd a pătruns în carnea acestuia.
23.	Limba. 3. Arh.,Cs.: Porţiunea de la capătul unei bîrne sau al unui dulap folosite la construirea caselor rurale de lemn, care e fasonată după două plane cari formează un unghi ascuţit ieşind, cu muchia perpendiculară pe axa longitudinală a piesei, şi care se introduce într-un şanţ cu profil corespunzător, executat în lungul amnarului sau al uşorului cu care se îmbină bîrna ori dulapul. Sin. Căţel.
24.	Limba coteţului. Pisc.: Gură foarte îngustă, formată din cele două margini ale lesei (îngrăditurii), prin care peştele intră în capcană.
Limbă de gheţaf
190
Lîmîta
1.	Limba de apa. Expl. petr.: Apofiză care se produce în frontul de apă, în procesul de golire a zăcămîntului de ţiţei, în care faza respectivă e împinsă de apă. Limba de apă pătrunde în sonda de extracţie invadînd-o înainte ca această sondă să extragă efectiv cea mai mare parte a ţiţeiului adus de frontul de apă în faţa sa.
în timpul procesului de extracţie, apa spală şi antrenează mecanic ţiţeiul şi gazele cari saturează roca colectoare, dinspre sondele de injecţie cu apă către sondele de extracţie a ţiţeiului.
2.	Limba de gheţar. Geogr., Nav.: Partea inferioară, marginală, a unui gheţar, care se prelungeşte în lungul unei văi. La gheţarii de tip alpin, limba atinge lungimea de cîţiva kilometri (3***10km), iar la cei de tip pirenean e foarte scurtă. Limbă de gheţar se numeşte şi prelungirea în mare, în general plutitoare, a unui gheţar de pe uscat. Sin. Limbă glaciară.
3.	Limba gardului. Pisc.: Deschideri înguste (ce! puţin două) practicate în leasa gardului mic de la gardul sterp, spre baltă, prin cari peştele din balta închisă intră în obor şi de unde e scos cu prostovolul sau cu o plasă de mînă.
4.	Limba vîrşei. Pisc.: Bucată de plasă răsfrîntă, reprezen-tînd continuarea plasei sacului, care intră ca o pîlnie în interiorul acestuia şi e legată cu patru sfori subţiri de cercul al treilea ai vîrşei. Ea formează gura vîrşei, prin care peştele intră în capcană.
5.	Limbo. Silv., Ind. lemn.: Terminaliasuperba Engl. et Diels. Arbore de mărimea I, din familia Combretaceae, răspîndit pe coasta Africii de vest, în stare sălbatică sau în plantaţii. Are lemnul galben-brun deschis, fără deosebire între alburn şi duramen, omogen, cu duritate mijlocie şi cu greutatea specifică de 0,45---0,60 g/cm3. Durabilitatea lemnului e mică; el se înal-băstreşte uşor şi e atacat de insecte. Se prelucrează foarte uşor, cu scule tăietoare cu unghiuri de ascuţire mici. Se finisează frumos cu orice pelicule şi se încleiază bine cu orice adezivi. Cea mai răspîndită utilizare a lemnului de limbo e în industria placajelor, datorită structurii omogene şi diametrilor mari în cari se obţin buştenii. Sin. Afara, Frake, Limba.
6.	Limbricariţâ. Farm.: Capituiele florale, încă nedeschise, ale mai muitor specii de Artemisia (A, cina Berg, A. maritima L., A. contra Vahl, etc.) din familia Compositae. Sînt verzui-gălbui şi devin cu timpul brune. Au miros particular şi gust amar. Conţin un ulei aromat, o rezină, un principiu activ, santonina (v.), o substanţă amară, artemizina şi substanţe minerale. Limbri-cariţa e folosită în industria chimică, pentru extragerea santo-ninei şi a uleiului aromat, şi, în Medicină, sub formă de pulbere, de infuzie, sau de extract, ca vermifug. Sin. Semen contra de Aiep,
7.	Limburgit. Petr.: Rocă magmatică efuzivă din familia peridotitelor, formată din fenocristale de olivin şi augit, prinse într-o pastă sticloasă cu microlite de olivin, augit, magnetit şi ilmenit. Are structură porfirică şi culoare neagră cu pete verzi, prezentînd uneori vacuole umplute cu zeoliţi.
8.	Limetinâ. Chim.: 5,7-Dimetoxicumarină. Se găseşte în
uleiurile de bergamot, de lămîie şi de lima, din cari se separă prin trecerea în derivat sulfonat	|_|
şi regenerarea prin tratare cu al-	^ q
călii diluate.	#	\r/
Se prezintă sub formă de cris- H3CO C C CO tale incolore, cu p.t. 147,5°, parţial	^
solubile în apă şi în eter de petrol,	^r^
uşor solubile în alcool cald, în ben-	y
zen, acid acetic. Soluţiile diluate au	OCH
fluorescenţă violetă. .Prin distilare	3
uscată la 200° se descompune. La fierbere cu hidroxid de potasiu diluat sau cu etoxid de sodiu trece în acid dimetoxicumaric. Tratat cu acid azotic diluat, cald, dă nitrocitropten. Sin. Citropten.
9.	Limfocitozâ. Biol.: Creşterea numărului de limfocite din sînge, produsă de excitaţia aparatului leucoblastic în întregime
sau numai a sistemului limfocitar, ca urmare a acţiunii unor toxine microbiene sau a altor factori.
10.	Limitator, pi. (imitatoare. Tehn. V. Limitor.
11.	Limita, pl. limite. 1. Mat.: Valoarea a către care tind valorile x- pe cari le ia o mărime variabilă x, pe o mulţime E, cînd pentru orice număr z pozitiv şi arbitrar de mic se poate găsi un număra, astfel încît pentru orice i>n să fie satisfăcută inegalitatea \a—x.\<z. Se notează
lim x = a.
O funcţiune f(x)care ia valori pe o mulţime F, cînd x ia valori pe o mulţime E, tinde către o I imită b € F cînd x tinde către a€E cînd, dat fiind s>0, putem face să-i corespundă un Y)>0, astfel încît, dacă \x—a\<r\,s& rezulte \f(x)— £|<s. Se scrie
lim /(x)=b . x~>a
Geometric, aceasta revine la a spune că, fiind dat punctul M{a, b) în plan, cum şi numărul e>0, se poate determina tj>0 astfel, încît dacă xe abscisa unui punct M(x,y) situat în banda determinată de paralelele x — a^r\ la axa Oy, acest punct să-' fie situat în dreptunghiul determinat de banda precedentă, cum şi de banda determinată de paralelele y=b±z la Ox.
Dacă/(x) are o limită pentru x->a, dîndu-seun e>0arbitrar, putem determina o vecinătate a lui a {a — z, a+e), astfel încît, dacă x' şi x" sînt două valori oarecari ale lui x, cuprinse în aceasta, să avem |/(x') —.
Dacă funcţiunile f(x) şi g(x) sînt egale pentru orice x€E, limitele lor pentru x->a sînt egale, dacă există. Se poate ca o funcţiune să aibă două limite diferite, după cum x tinde către a prin valori crescătoare sau prin valori descrescătoare. Prima e valoarea limită la stînga,
I	im /(a~h) —f (a — 0) , h-* 0
a doua e valoarea limită la dreapta,
lim/ (a + h)—f (a + 0) , h~> 0
ale funcţiunii f(x). Cînd a = 0, limitele se notează, respectiv,
M
cu /(±0). Exemplu: /(x) =—> pentru care /( — 0)=— 1 , /(0) = + 1. x
Limita unei sume algebrice, a unui produs, a unui cît, a unei puteri, în general limita unei funcţiuni raţionale de mai multe funcţiuni f.(x)t cari au, respectiv, limitele b.cmâ x->a, e egală cu funcţiunea de aceste limite,
limR(/,(x))=R(*f).
x->a
Ofuncţiune de mai multe variabile,/^,***, xm), definităîntr-o regiune A a spaţiului cu m dimensiuni, tinde către o limită b, pentru x^ tinzînd către I imite date dacă fiind dat s>0 putem determina un Y)>0 astfel, încît dacă	a&\<rl> să avem şi
|/—b\<z. Dacă considerăm punctele A(av"m, am) şi M(xv"%xm), putem încă spune că pentru s>0 dat, găsim un yj>0, astfel cădacăiVL4<7}, să avem |/ — b\<z. Din lim/=b, care înseamnă că / tinde către b în raport cu toate variabilele x^, adică oricare ar fi legea după care M tinde către A, rezultă că / tinde către b şi, în condiţii particulare, de exemplu din lim f(x, y) = k, cînd x~>a şi y~>b, rezultă
lim f (x, b) = lim / (a, y)=k . x~>a	y->b
Reciproca nu e adevărată totdeauna, adică din existenţa limitelor în raport cu fiecare variabilă separat nu rezultă totdeauna existenţa limitei în raport cu toate variabilele deodată.
Se pot întîlni şi limite succesive, lim lim f(x, y) sau
x-+a y-+b
lim lim f(x, y). Acestea nu sînt totdeauna egale. Dacă există y-+bx-+a
Llmîtâ, cea mai mare ^
191
Limită de aprindere
lim f(x, y)=k, cînd x->a şi y->b şi dacă, pentru x destul de apropiat dar diferit de a, avem lim f(x, y)=q>(x) , atunci există
y-+b
lim lim f(x, y)=k , x-ta y-+b
adică
lim <p (x)=y&. x->a
La fel, dacă în aceleaşi condiţii există lim f(x,y) = ty (y),
x-+a
y fiind apropiat dar diferit de b, atunci există
lim lim f (x, y)= k, y-+b x-+a
Noţiunea de limită se extinde şi la numere complexe va avea o limită c=a + ibt cînd
•	\z^c\ = \(x-a)-\-i(y-b)\=^(x-ay + (y-by<z, \x—a\<zf (y—b)<z, deci cînd x şi y vor avea separat cîte o limită.
Dacă valorile unei variabile x, respectiv ale unei funcţiuni f(x) nu tind către nici un număr finit, ci valorile lui a, respectiv ale lui b, depăşesc un număr N oricît de mare, se spune că x, respectiv f(x), tind către infinit şi se notează lim x = oo, lim f(x) = 00. Se poate ca atunci cînd x tinde către infinit, f(x) să aibă ca limită o valoare C astfel, încît lim f(x) = C.
X—OO
1.	cea mai mare Mat,; Marginea superioară L a unei mulţimi derivate mărginite E' a unei rpulţimi date E. Fiind dat un număr s>0, în intervalul (L — z,X+s) există o mulţime infinită de numere ale mulţimii E, numai un număr finit dintre ele fiind superioare lui L+s.
Cea mai mare limită a unei mulţimi coincide cu marginea superioară M, cînd aceasta e şi punct limită al mulţimii date.
2.	cea mai mica Mat.: Marginea inferioară / a unei mulţimi derivate mărginite E' a unei mulţimi date E. Fiind dat un număr s>0, în intervalul (/—s, /+s) există o mulţime infinită de numere ale mulţimii E, numai un număr finit dintre ele fiind inferioare lui l — z.
Cea mai mică limită a unei mulţimi coincide cu marginea inferioară m, cînd aceasta e şi punct limită al mulţimii date.
3.	~a unui şir. Mat.; Numărul/, definit astfel încît, fiind dat un şir infinit de numere xv x^-^xf", pentru orice număr s pozitiv şi arbitrar de mic se poate găsi o valoarea a lui i astfel, încît pentru o valoare n a lui i mai mare decît msă fie satisfăcută inegalitatea |/—xj<s.
Aceasta se exprimă sub forma lim	Şirul are limita + 00
«->-30
cînd, dîndu-se un număr arbitrar N, toţi termenii şirului sînt mai mari decît N, excepţie făcînd un număr finit de termeni ai şirului. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un şir să aibă o limită a e ca pentru orice n şi n' mai mari decît m să avem \x >—x^ <z. Se spune că şirul e convergent cînd satisface condiţia precedentă; deci un şir convergent are o limită, şi reciproc.
Suma, produsul, etc. a două sau ale mai multor şiruri sînt şiruri cari au ca limite, respectiv, suma, produsul, etc. ale limitelor şirurilor considerate, cînd acestea există. Două şiruri convergente sînt echivalente cînd au aceeaşi limită. Pentru aceasta e necesar şi suficient ca şirul diferenţelor termenilor să aibă limita zero. Şirul xv-- e echivalent cu şirul x^^, oricare ar fi numărul natural p. Un şir convergent e echivalent cu orice şir infinit extras din primul. Dacă şirul extras dintr-un şir convergent tinde către o limită, şirul dat tinde către aceeaşi limită. Dacă două şiruri, (*) şi (y), sînt echivalente, iar termenii unui al treilea şir (3) sînt cuprinşi între termenii de acelaşi rang ai'şirurilor date, şirul fe) e şi el echivalent cu şirurile date. Orice şir convergent e mărginit. Un şir monoton, mărginit, areolimită.
4.	Limita. 2. Gen.: Valoare extremă (superioară, inferioară) a unei mărimi geometrice, fizice sau chimice, pentru care sînt satisfăcute anumite condiţii (la cari se referă limita).
5.	~ de adeziune. Mec., C.f.: Valoarea frecării de adeziune la care încetează repausul relativ a două corpuri în contact şi începe alunecarea lor unul pe altul, deci frecarea de alunecare.
De exemplu: în cazul mişcării de rostogolire a unei roţi pe cale, cînd se ajunge la limita de adeziune, roata capătă o alunecare relativă, adică patinează. Limita de adeziune depinde de coeficientul de adeziune (variabil în funcţiune de condiţiile atmosferice, de starea de curăţenie a căii şi de viteză). Variaţia limitei de adeziune în funcţiune de viteză e apreciabilă la viteze foarte mari. Condiţiile cele mai defavorabile pentru atingerea unei limite de adeziune maxime se constată la locomotivele cu antrenare individuală a osiilor (locomotive electrice, Diesel electrice, etc.), deoarece coeficientul de adeziune poate fi diferit pentru fiecare osie (caz frecvent la demarări în staţie).
Limita de adeziune are o importanţă deosebită în construcţia anumitor organe de maşini. Un exemplu îl constituie arcurile de cauciuc, la cari aderenţa (adeziunea) între metal şi cauciuc trebuie să realizeze o astfel de legătură între metal şi cauciuc încît rezistenţa care apare datorită adeziunii să fie cît mai apropiată de rezistenţa cauciucului. Valorile aderenţei dintre metal şi cauciuc depind de modul de acoperire prealabilă a plăcilor metal ice şi se măsoară în kgf/cm2. Sin. Limită de aderenţă. V. şl sub Patinare.
6.	~ de aprindere. Termot.: Fiecare dintre procentele maxim şi minim de combustibil (gazos, pulverizat sau în suspensie) dintr-un amestec de combustibil şi aer, pentru cari aprinderea amestecului se mai poate propaga. Astfel, aprinderea amestecului e posibilă numai pentru un dozaj de combustibil cuprins între limitele superioară şi inferioară de aprindere, corespunzătoare procentului maxim şi procentului minim.
Un amestec de combustibil gazos se poate aprinde dacă, la temperatura şi la presiunea la care se găseşte, procesele de oxidare dezvoltă mai multă căldură decît se disipează prin conducţie sau prin radiaţie, astfel încît temperatura amestecului să depăşească temperatura de aprindere. Cînd amestecul are compoziţia limită inferioară, căldura dezvoltată e suficientă numai pentru a menţine această temperatură; deci flacăra produsă se propagă foarte încet în amestec. Cînd amestecul se îmbogăţeşte în combustibil, adică ajunge la un dozaj mai bogat, viteza de propagare a flăcării creşte şi uneori atinge valori cari provoacă explozia amestecului; în ultimul caz, procentele minim şi maxim între cari se produc explozii se numesc limitele de explozie ale amestecului.
Un amestec de combustibil nu se aprinde dacă procentul de gaz combustibil depăşeşte limita superioară de aprindere, deci cînd procentul de aer (respectiv de oxigen) devine prea mic, astfel încît proporţia de fenomene moleculare de oxidare e prea mică pentru a produce căldura suficientă menţinerii unei temperaturi mai înalte decît cea de aprindere.
Limitele de aprindere, exprimate în procente volumice de combustibil din amestec, depind de temperatură şi de presiune (v. tabloul).
Limitele de aprindere ale cîtorva amestecuri combustibil-aer
	Limita de aprindere (% combustibil din amestec, în volume)		Temperatura de aprindere la 1 ata [°C]
	inferioară	superioară	
Hidrogen (H2)	4,1 •••10,0	60-80	570
Oxid de carbon (CO)	12,5-16,7	90,8-96,7	680
Metan (CH4)	5,3-• -6,2	11,9-15,4	660
Acetilenă (C2H2)	1,5-3,4	46—82	425
Alcool (C2H5OH)	2,6-4,0	12,3-13,6	350
Benzen (C6H6)	1,3-2,7	6,3—7,0	570
Benzină	1,4-2,4	4,0—5,0	415
Limita de contracţîune
192
Limită de reparaţie
1.	~ de contracţîune. Geot.: Valoarea minimă a umidităţii pentru care volumul unei mase de pămînt se micşorează prin uscare,
Cînd umiditatea unui pămînt saturat scade, acesta rămînînd totuşi saturat, micşorarea volumului său e egală cu volumul apei pierdute prin uscare; cînd umiditatea ajunge egală cu limita de contracţîune (w^), pămîntul devine nesaturat, dar uscarea lui în continuare se produce prin evaporarea apei din pori, fără a se produce o scădere de volum corespunzătoare.
Determinarea limitei de contracţiune se face în laborator, prin modelarea materialului în stare plastică într-o stanţă de volum cunoscut, şi apoi prin lăsarea lui să se usuce în aer pînă la volum constant, verificîndu-se periodic greutatea şi volumul.
Limita de contracţiune se exprimă, ca şi umiditatea naturală a pămîntului, prin raportul procentual dintre greutatea apei din pori şi greutatea părţii solide. Intervalul de variaţie al acestei limite e cuprins, în majoritatea cazurilor, între 8 şi 14% .
Valoarea limitei de contracţiune dă indicaţii asupra capacităţii de umflare şi de contracţiune a terenurilor de fundaţie. Astfel, pentru ^<10%, materialul e considerat periculos din acest punct de vedere, iar pentru 12% , e considerat neperi-culos. Sin. Limită de retragere. V. şî sub Contracţiunea pămîn-turi lor.
2.	~	de	curgere. 1.	Plast.	V.	sub	Curbă caracteristică.
3.	~	de	curgere. 2.	Geot.	V.	Limită de plasticitate, sub
Plasticitatea pămînturilor.
4.	~ de dezlipire. Geot.: Umiditatea de la care un pămînt argilos, în stare plastică, se dezlipeşte de pe o suprafaţă metalică.
Valoarea limitei de dezlipire, cuprinsă, în general, între cele două limite de plasticitate (v. sub Plasticitatea pămînturilor) ale pămîntului respectiv, se determină direct pe şantier şi serveşte la aprecierea eficienţei procedeelor mecanizate de executare a lucrărilor de pămînt, la cari materialul nu trebuie să se lipească de uneltele metalice de săpat.
5.	~	de	elasticitate.	Plast.	V.	sub	Curbă caracteristică.
6.	~	de	erori. C/c. e.: Valoarea sau	mărimea maximă care
nu trebuie depăşită de erorile cari se fac cînd se efectuează măsurări sau determinări. Măsurările cari sînt afectate de erori mai mari decît erorile-l imită nu sînt luate în consideraţie.
7.	~ de exploatabilitate. Mine: Conţinutul mediu minim metalic pe care trebuie să-l aibă un minereu extras dintr-un zăcămînt, care alimentează o instalaţie de prelucrare, pentru ca instalaţia respectivă să lucreze rentabil sau cel puţin să fie acoperite, în totalitatea lor, cheltuielile de exploatare.
Stabilirea limitei de exploatabilitate e o problemă foarte complexă, ea fiind funcţiune de multe elemente ale zăcămîntului, de metoda de exploatare şi de preparare aplicată, ca şi de condiţiile posibile de valorificare a produselor obţinute prin preparare.
In general, limita de exploatabilitate se determină, fie stabilind conţinutul metalic care să asigure un anumit beneficiu la tona de minereu prelucrat, — de obicei cel legal, — fie alegînd acest conţinut astfel, încît să conducă numai la acoperirea cheltuielilor de extracţie, preparare şi valorificare; alteori, cînd metalele sau metaloizii respectivi prezintă interes deosebit pentru economia naţională sau pentru apărarea ţării, se stabileşte un conţinut şi mai mic.
Astfel, în multe state se exploatează aurul la un conţinut sensibil mai mic decît conţinuturile la cari se exploatează mine-reurile asemănătoare aurifere pe plan mondial, pentru a se asigura astfel, fie moneta naţională a statelor respective, fie pentru a se crea un stoc cu care să se poată importa anumite mărfuri; minereurile folosite în tehnica nucleară (uraniu, beriIiu, etc.) se exploatează azi aproape în toate ţările la un conţinut care e încă departe de a acoperi cheltuielile de exploatare.
Necesităţile din ce în ce mai mari de metale, ale economiei moderne, şi progresele tehnice cari se realizează continuu în
domeniul extracţiei, al prelucrării miniere şi metalurgice, fac ca limita de exploatabilitate să fie mereu în descreştere. Astfel, generalizarea preparării minereurilor polimetalice prin flotaţie a făcut ca minereuri cari nu puteau fi exploatate la un conţinut mediu echivalent de plumb sub 8% să devină rentabile la conţinuturi limite mult mai reduse; perfecţionarea metodelor de extracţie metalurgică a făcut posibilă valorificarea metalelor rare cari însoţesc, în cantităţi foarte mici, metalele comune, şi a contribuit la menţinerea în exploatare sau la repunerea în exploatare a unor mine cari se găseau mai de mult sub limita de exploatabilitate.
8.	~ de explozie. Termot. V. sub Limită de aprindere 1.
9.	~ de fluiditate. Plast. V. sub Curbă caracteristică.
10.	~ de frâmîntare. Geot. V. Limită de plasticitate, sub Plasticitatea pămînturilor.
11.	~ de încălzire. E/t.: Valoarea maximă admisibilă aîncăl-zirii (diferenţa dintre temperatura unui corp şi temperatura mediului de răcire) părţilor componente ale unei maşini electrice, ale unui aparat electric sau ale unei conducte electrice.
Această valoare, stabilită în general de prescripţii, depinde de felul izolantului, de temperatura maximă a mediului de răcire (în condiţii uzuale, între 15 şi 40°), de metoda de determinare a temperaturii (metoda termometrelor, metoda indicatoarelor interne de temperatură — termocuple, termometre cu rezistenţă—, metoda măsurării rezistenţei ohmice a circuitelor).
în orice regim de funcţionare, încălzirea nu trebuie să depăşească limita prescrisă.
Puterea debitată de o maşină electrică, la o anumită temperatură a mediului de răcire, e funcţiune de limita de încălzire. Una dintre principalele încercări ale maşinilor electrice e încălzirea în scopul stabilirii încălzirii diferitelor părţi componente.
12.	~ de oboseala. Rez. mat V. sub Oboseală; v. şî Solicitări variabile.
13.	~ de plasticitate. Geot. V. sub Plasticitatea pămînturilor.
14.	~ de proporţionalitate. Plast. V. sub Curbă caracteristică.
îs. ~ de recondiţionare. Tehn.: Dimensiunile limită pînă la
cari poate fi prelucrat un organ uzat al unui utilaj (maşină, aparat, instalaţie, etc.), astfel încît după recondiţionare să asigure cCeleaşi sau aproape aceleaşi caracteristici nominale de funcţionare ale utilajului respectiv. Dimensiunile de recondiţionare ale organului considerat depind atît de uzura funcţională sau accidentală, cît şi de posibilităţile de asamblare a organului considerat; dimensiunile limită de recondiţionare, adică exterioare minime şi interioare maxime, depind însă şi de rezistenţa materialului acestui organ sau a organului cu care e asociat în serviciu.
16.	~ de reparaţie. Tehn.: Dimensiunile limită pînă la cari poate fi prelucrat un organ uzat al unui utilaj (maşină, aparat, instalaţie, etc.), astfel încît după reparaţie să mai fie utilizabil la utilajul respectiv. Dimensiunile de reparaţie a organului considerat depind de uzura funcţională sau accidentală, după care se stabilesc trepte de reparaţie, cu dimensiuni bine determinate; dimensiunile limită reprezintă treapta ultimă de reparaţie, care depinde şi de rezistenţa materialului acestui organ sau a organului cu care e asociat în serviciu.
Dimensiunile de reparaţii sînt diferite de cele nominale, şi anume mai mici la piesele cuprinse (de ex. la fusuri) şi mai mari la piesele cuprinzătoare (de ex. la alezaje), repararea fiind necesară cînd se depăşeşte uzura maximă admisă de condiţiile tehnice de utilizare. Obiectele, cum sînt piesele de automobil mai complicate, se pot repara (prin prelucrare mecanică) la dimensiuni succesive de reparaţii, pînă la atingerea unor limite cari nu pot fi depăşite pentru considerente de rezistenţă. Astfel, fusurile se repară de mai multe ori, de la diametrul nominal pînă la cel minim admis, trecînd prin diametri din ce în ce mai mici; alezajele, din contra, se repară la diametri din ce în ce mai mari, pînă la diametrul maxim admis.
Lîmită de retragere	193	Limită	de	exploatare
Recondiţionarea pieselor prin procedeul dimensiunilor de reparaţii se foloseşte în cazul pieselor complicate şi costisitoare. De exemplu, recondiţionarea fusurilor la arborii cotiţi şi a alezajelor cilindrilor la blocurile de motor; fusurile centrice (pentru palierele fixe) ale arborilor cotiţi şi alezajele cilindrilor blocurilor de motor se repară toate la aceeaşi dimensiune de reparaţie, pe cînd fusurile excentrice (de bielă) se pot repara la dimensiuni de reparaţie diferite.
Repararea la o dimensiune de reparaţie oarecare i trebuie
să asigure coaxialitatea dintre suprafeţele cilindrice de reparaţie
(cu diametrii d sau D ) si suprafeţele cilindrice nominale (cu v	ri	rţ
diametrii respectivi dn sau D^. în cazul arborilor cotiţi, acest lucru se obţine prin curăţirea găurilor de centrare şi îndreptarea arborilor deformaţi înaintea prelucrării de reparare. în cazul blocurilor de motor, la aşezarea lor pe masa maşinii de alezat sau a maşinii de honuit trebuie să se ia ca bază tehnologică linia de paliere a arborelui cotit, iar pentru fiecare cilindru în parte, brîul superior şi brîul inferior al alezajului respectiv (care nu se uzează).
Procedeul dimensiunilor de reparaţii prezintă următoarele avantaje: măreşte durata în serviciu a pieselor complicate şi costisitoare; operaţia de prelucrare e relativ simplă şi puţin costisitoare; reparaţia e de calitate superioară. Dezavantajele procedeului sînt: obligaţia de a înlocui sau de a repara şi piesele cu cari se asamblează piesele recondiţionate la dimensiuni de reparaţii, deci cusineţii în cazul fusurii'or arborelui cotit, respectiv pistoanele şi segmenţii, în cazul cilindrilor de motor; complicarea interschimbabilităţii, deoarece şi aceste piese trebuie să aibă acelaşi număr de dimensiuni de reparaţii ca şi primele.
1.	~ de retragere. Geot.: Sin. Limită de contracţiune (v.).
2.	~ de rostogolire. Mec., Tehn.: Valoarea maximă a cuplului de frînare exercitat asupra roţilor unui vehicul, la care acestea încetează de a se mai rostogoli, cu condiţia ca forţa de propulsiune la frecare să rămînă mai mică sau cel mult egală cu aderenţa Ia cale. Figura reprezintă o roată frînată printr-un sabot acţio-nînd la periferie, în care caz limita de rostogolire e
dacă
Fp<pa
Fa
Roata cu sabot periferic. Fţ) forţa de frînare; Fa) for-
ţa de aderenţa; Fp) forţa de propulsiune; G) greutatea pe roata; R) reacţiu-nea căii; a>) viteza unghiulară a roţii.
deci, în acest caz, limita de rostogolire se confundă cu limita de aderenţă.
s. ~ de saturaţie. Fiz.: Cantitatea maximă de gaz care poate fi disolvată în unitatea de cantitate de lichid. Limita de saturaţie depinde de naturagazului şi a lichidului, cum şi de temperatură şi de presiune.
4.	~ de sensibilitate. Ind. piei.: Valoarea maximă cu care poate varia mărimea perimetrului la degete, măsurată în interiorul încălţămintei, astfel încît să nu apară sensaţia de încălţăminte largă sau strîmtă.
5.	~ de suportabilitate. Chim.: Concentraţia maximă a unei substanţe toxice care poate fi suportată fără a produce urmări grave asupra fiinţei care suportă acţiunea substanţei toxice.
e. ~ de uzura. Tehn.: Dimensiunile limită(exterioare minime sau interioare maxime) pe cari le mai poate avea un organ uzat al unui utilaj (maşină, aparat, instalaţie, etc.), fără a fi necesară scoaterea lui din uz. Aceste limite de uzură sînt determinate prin calcul de rezistenţă sau prin prescripţii tehnice, fiind uneori dependente ‘de felul uzurii, care poate fi cauzată de frecare
(produsă prin mişcarea relativă a pieselor în contact), de coroziune, eroziune, cavitaţie, oxidare, etc. V. şl Limită de reparaţie.
7.	~ tehnica de fluaj. Rez. mat.: Tensiunea produsă într-un material la o temperatură dată, care după un interval de timp determinat (în funcţiune de durata de utilizare a materialului cercetat) provoacă alungirea totală prescrisă, sau viteza de fluaj stabilită pentru epruveta respectivă. în practică, de cele mai multe ori se determină tensiunile cari provoacă o alungire totală de 1% după 1000, 10 000 sau 100 000 de ore. Aceasta corespunde unor viteze medii de fluaj de 10-3, 10’4, 10_5%/h sau unor deformaţii relative de 10"5, 10_6sau 10'7 mm/mm-h.
Determinarea limitei teoretice de fluaj reclamă mult timp, fiind necesar să se stabilească tensiunea maximă la care o epru-vetă nu mai capătă deformaţii de fluaj, într-un interval de timp mai lung. V. şî sub Fluaj.
8.	Limita. 3. Gen.: Punct extrem, linie sau suprafaţă de margine (de frontieră) a unei porţiuni din spaţiu cu anumite caracteristici.
9.	~ alpina a pădurii. Silv.: Linia care uneşte punctele de altitudine maximă pînă la cari pădurea se poate dezvolta pe munţi. Deasupra acestei limite, pădurea compactă se desface în pîlcuri, şiruri de arbori izolaţi şi apar, eventual, formaţiuni de jneapăn şi ienupăr.
10.	condiţii la Mat. V. Condiţii la limită.
11.	~ de exploatare. Mine: Limita maximă pînă la care se pot defăşura operaţiile de extracţie a substanţei minerale utile dintr-un zăcămînt, atît în sens vertical cît şi în sens orizontal, în funcţiune de condiţiile naturale specifice afe zăcămîntului respectiv şi de mijloacele tehnice existente într-un anumit moment.
în sens orizontal, limita de exploatare poate fi determinată de: ajungerea exploatării, respectiv a zăcămîntului, sub o localitate, o construcţie de artă sau un monument istoric, cari nu pot fi mutate şi a căror existenţă ar fi periclitată, dacă s-ar continua exploatarea; extinderea lucrărilor de exploataresub o zonă cu mari infiltraţii de apă, provocate de o apă curgătoare, de un lac sau de mare, şi cari nu mai permit continuarea lucrărilor în zona respectivă.
în sens vertical, exploatarea poate fi limitată de: apariţia unei temperaturi înalte, a unor izvoare subterane de ape sau a unor viituri de gaze atît de puternice, încît fac cu neputinţă învingerea lor cu mijloacele tehnice de cari se dispune, iar procurarea unor utilaje speciale ar conduce la investiţii şi cheltuieli de exploatare atît de mari, încît ar face neeconomică continuarea exploatării.
Limita de exploatare mai poate fi condiţionată, atît în sensul vertical cît şi în cel orizontal, de întîlnirea unor accidente tectonice puternice sau de dispersarea substanţei minerale utile (v. şi Limită de exploatabilitate).
Pentru o exploatare I a zi, limitade exploatare e adîncimea maximă pînă la care se*poate aplica unui zăcămînt metoda de exploatare la zi, astfel încît costul operaţiilor de debleiere şi de exploatare să fie mai mic sau cel mult egal cu costul rezultat din exploatarea subterană a zăcămîntului respectiv calculat pe tonă sau pe metru cub. Această limită (h) depinde de: proprietăţile fizico-mecanice ale rocii utile şi ale rocilor din culcuş şi din acoperiş; unghiul de înclinare şi grosimea (a) a zăcămîntului exploatabil, cum şi grosimea depozitelor acoperitoare; condiţiile în cari se face transportul de rocă utilă şi de steril; cantitatea de rocă extrasă şi eventuala degradare a calităţii rocilor în timpul exploatării; condiţiile climatice; relieful suprafeţei (A), etc. (v. fig. /). Pentru cazul din fig. / e şi f se consideră drept limită de exploatare lungimea/, de la afloriment pînă la punctul B, corespunzător adîncimii de la suprafaţă pentru care e realizată condiţia economică.
13
Limită de hotar
194
Lîmîtâ geologica
Determinarea limitei de exploatare a unei exploatări la zi se poate face cu relaţia:
c —a
în care n e coeficientul geologic de dezvelire, egal cu raportul S/G, undei1 e cantitatea de rocă sterilă înlăturată pentru dezve-
1.	Determinarea limitei economice de exploatare a unei exploatări la zi.
o)	zâcâmînt înclinat care afloreaza pe o suprafaţă orizontala; b şi c) zăcămînt înclinat care aflorează pe o suprafaţa înclinată; d) zăcămînt orizontal, sub relief orizontal; e $i f) zăcămînt orizontal, sub relief înclinat.
li rea zăcămîntului şi G e rezerva geologică dezvelită; a e preţul de cost al unui metru cub de substanţă utilă exploatată la zi; b e preţul de cost al unui metru cub de steril re-	A i
zultat din debleiere; c e preţul de cost al unui metru cub de substanţă utilă exploatată prin lucrări subterane.
Se împarte secţiunea transversală a zăcămîntului într-o serie de felii orizontale (v. fig. //), se determină coeficientul de dezvelire al fiecărei felii
n ________
nlr 2/
II. Limită de exploatare !a zi a unui zăcămînt. 1) substanţă utilă; 2) rocă extrasă pentru dezvelire; 3) limita treptelor succesive de exploatare.
A^l, 2
caută felia al cărei coeficient de dezvelire se apropie cel mai mult de condiţia pusă de relaţia de mai sus.
î. ^ de hotar. Topog.: Sin. Linie de hotar (v.).
2.	~ economica de exploatare la zi. Mine: Sin. Limită de .exploatare la zi (v. sub Limită de exploatare).
3.	~ geologica. Geol.: Suprafaţa de separare a două formaţiuni geologice, care, cînd formaţiunile sînt de vîrstă diferită, dar depuse în continuitate de sedimentare, se numeşte limita stratigrafica. Această linie se trasează fie după fosilele caracteristice (în dreptul nivelului de schimbare a asociaţiei sau a formelor acestor fosile) (limita biostratigrafică), fie după criterii litologice pe bază de ciduri de sedimentare, şi după cartare (limita litostratigrafica). în cazul depozitelor marine de apă puţin adîncă, limita biostratigrafică corespunde, de cele mai multe ori, şi unei schimbări a litologiei rocilor (deci unei limite
litostratigrafice), iar în cazul depozitelor de apă mai adîncă, limita biostratigrafică poate să treacă prin mijlocul unei formaţiuni geologice cu litologie uniformă.
Limitele biostratigrafice sînt considerate cele mai apte pentru a fi folosite la corelări stratigrafice între regiuni depărtate (adică au valoare de limite geocronologice). Ele separă zone, etaje, serii, sisteme sau grupuri stratigrafice. Limitele biostratigrafice fixate însă cu ajutorul macrofaunei nu corespund totdeauna limitelor microfaunistice (limitele micro-faunistice sînt situate mai sus stratigrafie, decît limitele macrofaunistice) deoarece: microfauna cuprinde foarte multe forme numite „de facies" (de aceea aproape totdeauna limitele micropaleontologice corespund limitelor litologice); microfauna se remaniază foarte uşor, fără consecinţe evidente asupra stării de conservare a formelor; distribuţia pe verticală a formelor macrofaunistice şi a asociaţiilor microfaunistice caracteristice nu e aceeaşi.
Limitele litostratigrafice se pretează de obicei la corelări mai puţin întinse (nu au valoare geocronologică), deoarece condiţiile de depunere nu se schimbă simultan în regiuni depărtate unele de altele şi, mai ales, situate în basine de sedimentare diferite.
Limita geologică trasată între două formaţiuni separate de o lacună stratigrafică constituie o limită de discordanţă (v. sub Discordanţă), iar limita dintre formaţiuni geologice separate de suprafeţe de deformare rupturală (falii, decroşări, încălecări, etc.) constituie o limită tectonică.
Limita dintre faciesuri diferite ale aceleiaşi formaţiuni geologice constituie o limită de facies, care nu serveşte la precizarea vîrstei geologice, ci la studiul variaţiei condiţiilor de sedimentare în timpul depunerii formaţiunii geologice în cadrul căreia apare.
Limitele geologice (de discordanţă, de facies, tectonică), apar trasate pe profiluri (de ex. profiluri de sondă sau coloane stratigrafice), pe secţiuni şi pe hărţi geologice (limite cartografice), fiecare avînd signatură proprie. O astfel de limită reprezintă intersecţiunea, raportată la un plan orizontal de referinţă, a unei suprafeţe care separă două formaţiuni geologice, cu suprafaţa topografică (v. fig.). Dacă limita geologică e verti-
cală, traseul ei pe hartă e o linie dreaptă (5); dacă e orizontală, limita cartografică e paralelă cu curbele de nivel ale hărţii topografice (8); cînd limita e înclinată conform cu panta terenului (1'"4), limita cartografică descrie franjuri cu V-urile pe vale, cu vîrful îndreptat spre aval (unghiul de deschidere al V-urilor e cu atît mai mic şi liniile sînt cu atît mai franjurate. cu cît înclinarea e mai mică şi cu cît văile sînt mai puternic sculptate de eroziune); cînd înclinarea limitei geologice e mai^ mică decît unghiul de pantă al terenului, linia cartografică se închide conturînd o calotă (/); pentru limitele înclinate contrar
Limită naturală a uneî exploatări ta zî	^95	Lîmitor	de	radiofrecvenţă
pantei terenului (6 şi 7), limita cartografică prezintă pe văi V-uri cu vîrful îndreptat spre amonte.
1.	~ naturala a uneî exploatâri la	zi.	Ai ine: Adîncimea
maximă pînă la care poate ajunge o exploatare la zi, fără ca pereţii ei să se prăbuşească. Limitele naturale sînt următoarele: pentru nisip, 2---15 m; nisip cu pietriş, 4*"40 m; argilă, 3-*-30 m ; cărbuni bruni, 10-**50-m; caolin, 4***10 m; cărbuni duri (huilă şi antracit), 20 m; cretă, 15 m; gresie şi calcare, 10---20 m; roci sedimentare şi eruptive fără fisuri prea mari, 60 m; etc.
2.	~a polara a pădurii. Silv.: Linia care uneşte punctele de latitudine maximă pînă la cari se poate dezvolta pădurea.
3.	~ sociologica. Geobot.: Limita altitudinală a unei aso-
ciaţii vegetale. De exemplu, asociaţia de Fagus silvatica are limita sociologică la altitudinea de aproximativ 1 400 m şi numai excepţional, în funcţiune de latitudine, de relief, de climă,	etc. poate fi mai	jos sau mai sus.
4.	~ stratigraficâ.	Stratigr. V. sub	Limită geologică.
5.	~a superoiarâ	a pădurii. Silv.	V.	Limita alpină	a
pădurii.
6.	~ a zăpezilor eterne. Geogr.: Curba care delimitează regiunile în cuprinsul cărora temperatura rămîne tot timpul anului sub temperatura de îngheţ a apei.
7.	Li mi tor, pl. limitoare, 1. Telc.: Circuit electric nel inear (de cele mai multe ori un cuadripol), a cărui tensiune de ieşire rămîne constantă, dacă tensiunea aplicată la intrare variază între anumite limite. în particular, se deosebesc:
Limitor cu limitare superioară: Limitor la care tensiunea de ieşire rămîne constantă, dacă tensiunea de intrare depăşeşte o anumită valoare.
Limitor cu limitare inferioară: Limitor la care tensiunea de ieşire rămîne constantă, dacă tensiunea de intrare e mai mică decît o anumită valoare.
Limitor cu limitare bilaterală: Limitor Ia care tensiunea de ieşire rămîne constantă atît cînd tensiunea de intrare depăşeşte o anumită valoare, cît şî cînd această tensiune rămîne sub o anumită valoare.
Mulţimea valorilor tensiunii de intrare pentru care tensiunea de ieşire rămîne constantă constituie intervalul de limitare. în afara intervalului de limitare, tensiunea de ieşire e aproximativ proporţională cu tensiunea de intrare. Limitorul la care tensiunea de ieşire e perfect constantă în intervalul de limitare şi variază linear cu tensiunea de intrare în afara acestui interval se numeşte limitor ideal. Caracteristicile limitoarelor ideale (tensiunea de ieşire în funcţiune de tensiunea de intrare) sînt date în fig. /. Limitoarele realizabile
3
C
cazul limitoruiui serie, tensiunea de ieşire e aproximativ proporţională cu tensiunea de intrare, atît timp cît dioda conduce; de obicei, rezistenţa interioară a diodei e mult mai
Xrrr'
h./Vrt
II. Diverse montaje de limitoare cu diodă şi variaţia tensiunii de ieşire în cazul în care la intrare se aplică o tensiune sinusoidală. a, b, c, d) limitoare ^erie; e, f) limitoare paralel; a, c, d, f) cu limitare interioară: b, e) cu limitare superioară.
mică decît rezistenţa R din circuit şi cele două tensiuni sînt aproape egale. Dacă tensiunea de intrare are o valoare pentru care dioda e blocată, rezistenţa ei devine practic infinită şi componenta variabilă a tensiunii la ieşire rămîne egală cu cea a sursei de polarizare de curent continuu. în cazul limitoruiui paralel, tensiunea de ieşire e aproape egală cu cea de intrare, dacă dioda e blocată, iar dacă dioda conduce, ieşirea e practic scurtcircuitată şi componenta variabilă a tensiunii de ieşire e egală cu cea a sursei de polarizare.
Cu ajutorul diodelor se pot realiza şi limitoare cu limitare bilaterală (v. fig. ///). Funcţionarea acestora e asemănătoare cu a limitoarelor descri- _	^
“X
fjl ♦ I
IZL
1v-
■iJU-
3	b
III. Limitoare cu diodă cu limitare bilaterală. g) montaj paralel; b) montaj serie.
/. Caracteristici ale limitoarelor ideale,
a)	cu limitare superioară; b) cu limitare inferioară; c) cu limitare bilaterală; uA) tensiunea de intrare; u2) tensiunea de ieşire.
practic au caracteristici cari se apropie mai mult sau mai puţin de cea ideală.
Limitoarele sînt constituite, de cele mai multe ori, din circuite simple, cari cuprind rezistoare şi tuburi electronice sau elemente semiconductoare. După tipul de tub electronic (sau de semiconductor) folosit, se deosebesc limitoare cu diodă şi limitoare cu triodă.
Limitorul cu diodă e format dintr-o diodă şi un rezistor legate în serie sau în paralel şi, eventual, dintr-o sursă de curent continuu. După modul de conectare a rezistorului şi a diodei se deosebesc- limitoare serie şi limitoare paralel (v. fig. II). în
se mai sus.
Limitorul cu triodă
(sau cu pentodă) poate _ efectua o limitare datorită nelinearităţii caracteristicii curentului de grilă (limitare de grilă) sau a curentului anodic (limitare anodică). Limitarea de grila se obţine conectînd în serie, în circuitul de grilă, un rezistor (v. fig. IV); în acest caz, limitarea se produce în acelaşi mod ca ia limitorul paralel cu diodă. Avantajul limitoruiui de grilă cu triodă consistă în amplificarea tensiunii limitate. Limitarea anodicâ se obţine, fie datorită tăierii curentului anodic la tensiuni de grilă mai mici decît tensiunea de tăiere (limitare anodică inferioară), fie datorită nelinearităţii caracteristicilor ano-dice ale tubului la tensiuni de grilă pozitive (limitare anodică superioară). De cele mai multe ori se folosesc limitoarele cu limitare de grilă şi limitoarele cu limitare anodică inferioară, cum şi cele cu limitare bilaterală.
Limitoarele se utilizează în tehnica impulsiilor, la formarea impulsiilor dreptunghiulare, cum şi în alte scopuri. De exemplu, cu ajutorul unui limitor se poate obţine o succesiune de impulsii aproape dreptunghiulare (trapezoidale) dintr-o tensiune sinusoidală sau se poate micşora frontul impulsiei, se poate obţine un palier constant al impulsiei, etc.
8.	~ de radiofrecvenţâ. Telc.: Amplificator de radiofrecvenţă, cu circuit oscilant, funcţionînd într-un regim nelinear, astfel încît amplitudinea tensiunii de ieşire rămîne aproape constantă, dacă amplitudinea tensiunii de intrare depăşeşte
o	anumită valoare. Limitoarele de radiofrecvenţă au scheme
IV. Limitor cu triodă cu limitare de grilă.
13
Lîmitor de zgomot
196
Lîmitor
cari nu diferă de obicei de schemele amplificatoarelor de radio-frecvenţă obişnuite; în schimb, tensiunile de alimentare ale tubului — de cele mai multe ori o pentodă — au valori mici (de ordinul a 5---20 V) şi sînt alese astfel, încît să se obţină o limitare cît mai bună, adică o variaţie cît mai mică a tensiunii de ieşire la variaţii ale tensiunii de intrare. Limitarea se obţine datorită ne!inaarităţii caracteristicilor anodice ale tubului; funcţionarea limitorului de radiofrecvenţă e asemănătoare cu a limitorului (v.) obişnuit, diferenţa esenţială fiind existenţa circuitului acordat în anod, la bornele căruia tensiunea va fi sinusoidală, deşi tubul lucrează în regim puternic nelinear.
Limitoarele de radiofrecvenţă se folosesc mai ales în receptoarele pentru semnale modulate în frecvenţă, pentru eliminarea modulaţiei de amplitudine parazite.
1.	~ de zgomot. Telc.: Montaj limitor folosit la unele radioreceptoare pentru reducerea efectului perturbaţiilor sub formă de impulsii, a căror amplitudine depăşeşte amplitudinea semnalului util. Sin. Limitor de paraziţi, Limitor de perturbaţii.
De obicei, limitorul de zgomot e un limitor cu diodă (v. sub Limitor), montat după etajul de detecţie. Uneori se folosesc montaje mai complicate, cari limitează în mod diferit impulsiile de durate diferite, sau cari, fiind montate în lanţul de radiofrecvenţă (sau de frecvenţă intermediară) al receptorului, generează impulsii de polaritate contrară celor recepţionate şi le anulează pe acestea.
2.	Limitor. 2. Tehn., Ut.: Dispozitiv sau mecanism, eventual aparat, care intră în funcţiune cînd o mărime fizică (cuplu, viteză, deplasare, tensiune electrică, intensitate de curent, presiune, debit, etc.) atinge o valoare limită prestabilită, care poate fi maximă sau minimă. Se deosebesc: limitor cu acţiune directă, de exemplu limitorul de cursă de la strung (care împiedică căruciorul să depăşească o limită admisă, comandînd oprirea mişcării acestuia); limitor cu acţiune indirectă, prin intermediul unor declanşoare (comandate mecanic, electric, pneumatic, etc.), de exemplu limitorul de presiune de la carburatorul motorului de avion (care împiedică variaţiile mari de presiune ale aerului de admisiune, la motoare cu supraalimen-tare). Var. Limitator.
Limitoarele electrice sînt aparate de conectare, cari au funcţiunea de a întrerupe circuitul de alimentare al unui motor electric, cînd mecanismul acţionat de acesta a. terminat o anumită fază de lucru, sau de a menţine între anumite valori curentul dintr-un circuit.
Se folosesc limitoare de cursă, de presiune, de sarcină, de viteză, de acceleraţie etc.
Limitor de acceleraţie:	Limitor utilizat în
special la maşini de extracţie, care interzice depăşirea unei limite prestabilite a acceleraţiei sau a deceleraţiei maşinii de extracţie, independent de sarcină. Limitoarele de acceleraţie sînt necesare mai ales la maşini de extracţie cu şaibă, pentru a evita alunecarea cablului.
Limitarea acceleraţiei se poate obţine în oarecare măsură şi prin dispozitivele de limitare a cuplului motor şi a vitezei. Această limitare e însă insuficientă, cu deosebire la maşinile de extracţie acţionate cu motor asincron, din cauză că la aceste motoare constanta de timp e funcţiune de rezistenţa rotorică.
Limitoarele de acceleraţie se folosesc, fie în cadrul schemelor de automatizare a extracţiei, fie ca dispozitiv de siguranţă la maşinile conduse manual.
Limitoarele de acceleraţie sînt constituite dintr-un traductor al acceleraţiei în semnal electric şi dintr-un amplificator nelinear, alimentat în circuitul de excitaţie de curentul proporţional cu acceleraţia, şi a cărui ieşire influenţează circuitul dereglaj al motorului maşinii de extracţie.— Traduc torul de acceleraţie poate fi: un circuit conţinînd o rezistenţă şi un condensator alimentat de un generator tahografic, care furni-sează o tensiune continuă şi proporţională cu viteza de extracţie
(circuitul traductor e parcurs numai de curentul de încărcare sau de descărcare al condensatorului, proporţional cu variaţia vitezei); un acuplaj magnetic, al cărui primar e parcurs de un curent continuu proporţional cu tensiunea cu care se alimentează motorul de extracţie (dacă acest motor e cu excitaţie separată, curentul e proporţional cu viteza de extracţie), secundarul acuplajului fiind parcurs de curent numai în perioadele în cari variază tensiunea de alimentare a motorului principal, deci cînd există acceleraţie sau deceleraţie. Primul sistem e utilizat la maşinile echipate cu motoare de curent alternativ, iar al doilea sistem, la cele echipate cu motoare de curent continuu. — Amplificatorul poate fi: ampl ificator magnetic, ia care semnalul de ieşire nu e influenţat cînd curenţii de excitaţie corespund unor valori normaie ale acceleraţiei, dar acest semnal creşte brusc la depăşirea limitei prescrise; un generator rototrol, cu o înfăşurare de autoexcitaţie, la care autoexcitaţia e imediat sub valoarea critică, şi cu înfăşurări de excitaţie separate, pentru reglarea vitezei şi limitarea acceleraţiei. Semnalul de limitare a acceleraţiei e un semnal de impuls, care ridică sau coboară nivelul tensiunii generatorului.
Limitor de cursă:	Limitor mecanic ori electric,
care împiedică un organ mobil cu cursă variabilă de a depăşi anumite poziţii limită. Cele mai simple limitoare sînt opritoarele, imobilizate la capetele cursei unui organ în mişcare, de cari acesta se loveşte cînd termină cursa de efectuat; alte limitoare sînt mecanisme, simple sau complexe, cari acţionează as-upra organului în mişcare sau asupra agentului care îl influenţează, oprind mişcarea sau, eventual, schimbînd şi sensul acesteia (cu sau fără încetinire prealabilă).
Limitoarele de cursă, numite şi întreruptoare finale, se folosesc în special la utilajele de transport şi la maşini le-unelte (strunguri, freze, raboteze, etc.). Aceste limitoare pot întrerupe direct sau indirect (prin intermediul unui con-tactor) circuitul de alimentare al motorului; ele au 1---3 perechi de contacte, corespunzător schemei în care sînt utilizate, cele cu două perechi de contacte fiind folosite, de exemplu, pentru întreruperea simultană a curentului în indusul şi -în inductorul unui motor de curent continuu.
După diverse criterii de clasificare, se deosebesc: limitoare cu acţiune bruscă sau cu amortisare; limitoare fixe şi reglabile; limitoare pentru mişcări de translaţie sau de rotaţie; limitoare de oprire sau cu acţiune combinată (de ex. oprirea unei mişcări şi declanşarea alteia); limitoare de maxim sau de minim, eventual de maxim şi de minim.
Pentru mecanisme cu viteze mari de deplasare se folosesc limitoare de cursă cu două poziţii de lucru: prima pentru reducerea vitezei şi a doua pentru oprire. Analoge limitoarelor de cursă sînt comutatoarele de parcurs, cu funcţiunea de a da automat anumite comenzi, pe măsura deplasării sistemului mobil.
Limitoarele instalaţiilor de extracţie minieră sînt limitoare de cursă, cari de regulă se montează atît în turnul puţului, cît şi pe indicatorul de adîncime al maşinii de extracţie. Acestea sînt acţionate direct de vasele de extracţie, respectiv de piesele cari indică poziţia vaselor.
La maşinile de extracţie acţionate electric, indicatorul de adîncime conţine un întreruptor monopolar, cu contactul normal închis, echipat cu o pîrghie care deschide acest contact sub acţiunea unei forţe exterioare. întreruptorul monopolar e intercalat în circuitul electric de siguranţă, a cărui întrerupere conduce la întreruperea alimentării cu energie a motorului maşinii de extracţie şi la aplicarea bruscă a frînei de siguranţă, prin intermediul unor relee.
La maşinile de extracţie acţionate cu abur, limitorul de cursă conţine o supapă cu deschidere automată printr-o tijă, în cazul depăşirii nivelului admis al vaselor de extracţie. Deschiderea acestei supape produce scăderea presiunii aburului într-o conductă de comandă, de unde rezultă oprirea alimentării
Limitor
197
Limitor
aceste limitoare se loveşte podul, respectiv căruciorul (pisica), şi se opreşte, dacă. oprirea nu a fost comandată înainte de sfîrşitul cursei. Se folosesc.de obicei, limitoare cu pîrghie şi limitoare cu şurub.
Fig. II o, b reprezintă limitoare de cursa cu pîrghie, în baie de ulei, folosite la podurile rulante sau la cărucioarele acestora, fiind calate pe calea de rulare la ambele extremităţi ale cursei. Pîrghia cu rolă 1 (a cărei poziţie de repaus poate fi orizontală sau verticală) e lovită de o piesă a sistemului mobil, cînd acesta depăşeşte cursa admisă într-un sens, şi e rotită cu 70---800, provocînd astfel ieşirea din contactele fixe 2 a celor două punţi mobile 3 şi întreruperea circuitului de alimentare al motorului. Printr-un controler se poate comanda apoi inversarea sen-
II. Limitoare de cursa.
f $i b) limitor direct, cu pîrghie, în baie de ulei, pentru 500 V, 60 A; c şi <f) limitor direct, cu şurub, în baie de ulei, pentru 500 V, 60 A; e şi f) limitor indirect, cu pîrghie, pentru intercalare în circuit'de comanda; g) limitor indirect, cu şurub, pentru intercalare în circuit de comanda; 1) pîrghie asupra căreia acţionează sistemul mobil a cărui cursă trebuie limitată; 2) contacte fixe solidare cu bornele de intrare şi de ieşire; 3) contacte mobile montate pe o punte făcînd legătura între contactele fixe; 4) borne de intrare"şi de ieţire; 5) ax filetat; 6) camă; 7) piesă putîndu-se fixa în diferite poziţii de-a lungul axului; 8) resort de rapel pentru readucerea sistemului contactelor mobile în poziţia iniţială.
CU abur a maşinii şi aplicarea frînelor, prin intermediul unor servomecanisme corespunzătoare.
Ba 6b
I.	Limitoare de cursă pentru poduri rulante.
o	şi b) limitoare rigide: 1) şină de translaţie; 2) roata podului; c) limitor de amortisare(elastic): 3) bulon-tampon de limitare; 4)piuliţă pentru reglarea deplasării maxime a bulonului-tampon; 5) resort amortisor; 6) piston de amortisare pneumatică; 6 q) canale pentru trecerea aerului între camerele 6 b şi 6 c.
Limitoarele podurilor rulante sînt în general opritoare rigide (v. fig. /), situate la extremităţile căilor de rulare. De
Limitor
198
Limitor
sului de mers. — Fig. // c, d reprezintă limitoare de cursa cu şurub, folosite pentru limitarea cursei cîrligului în ambele sensuri. Axul filetat 5 e antrenat, prin intermediul unui angrenaj cu roţi dinţate, de tamburul pe care se înfăşoară cablul cîrligului. Acest ax deplasează cama 6, care acţionează asupra sistemului contactelor mobile 3, prin intermediul pieselor 7, a căror poziţie e reglabilă. — Fig. Ile şi f reprezintă două limitoare cu pîrghie, iar fig. II g reprezintă un limitor cu şurub, toate trei-de tip indirect, cari se intercalează în circuitul bobinelor de comandă ale contactorului.
Limitoarele strungurilor semiautomate sînt tije metalice reglabile; situate pe patul strungului. De aceste limitoare se loveşte căruciorul port-unealtă sau capul-revolver (la strunguri-revolver), ceea ce provoacă decuplarea avansului, respectiv aducerea unei alte unelte în poziţia de lucru.
Limitoarele maşinilor automate pot fi rotative, cu amorti-sare (de ex.; cu resorturi, cu elemente de cauciuc, cu glicerină),
unor bare articulate acţionează asupra clapetei carburatorului; astfel, funcţionarea limitoruiui e condiţionată de presiunea
SEIN#-
3 2
III. Limitoare de cursă, reglabile, pentru o presă automată de mulat prin injecţie.
î) pîlnie de alimentare; 2) sertar de dozare; 3) pîlnie de alimentare şi de control; 4) partea fixă a matriţei de mulat; 4 a) partea mobilă a matriţei de mulat; 5) cap de injecţie; 5a) ajutaj de injecţie; 5b) piston de injecţie; 6) limitor de cursă mecanic, pentru pistonul 5 6; 6 a) placă solidară cu 5b) 6b) resorturi amortisoare; 6 c) placă de reglare a cursei lui 5b, cu periferia filetată; 6 d) cutia limitoruiui, filetată în interior; 7) arbore cu came; 8) limitor de cursă electric, pentru 4a; 8 a) contacte electrice; 8b) plăci de contact, prin acţiunea cărora se limitează şi se
schimbă sensul rotaţiei lui 7, respectiv sensul translaţiei lui 4 a.
cu inversare de cursă (de ex. la unele maşini de rindelat, cu masă mobilă), etc. Fig. III reprezintă o presă automată cu limitoare reglabile, la care se folosesc un limitor electric 8, la mişcarea rotativă a arborelui cu came 7, şi un limitor cu resorturi, la mişcarea translatorie a pistonului 5 b.
Limitor de mers în g o I: Limitor folosit în special la maşinile-unelte, pentru a evita funcţionarea în gol a motorului, după ce s-a dat comanda de oprire a axului principal al mecanismului acţionat (v. fig. IV a, b, c). Astfel se evită consumul inutil de energie activă şi, mai ales, reactivă, iar factorul de putere se îmbunătăţeşte. Totuşi nu e indicată utilizarea acestui limitor la prelucrarea pieselor mici, cari reclamă operaţii de scurtă durată, deoarece în asemenea cazuri aparatul (ca şi motorul) e supus la conectări repetate, cari provoacă uzuri premature.
Limitor de presiune:	Limitor	mecanic, electric,
hidraulic, pneumatic, etc., folosit pentru limitarea presiunii la care un sistem tehnic receptor e alimentat cu un anumit fluid. Astfel limitorul de presiune, care poate fi de maxim, de minim, sau de maxim şi de minim, menţine presiunea de alimentare la valoarea nominală pentru care e reglat.
Limitorul motorului de avion menţine constantă presiunea aerului de admisiune, în carburatoarele motoarelor supraali-mentate cu turbocompresor. Acest limitor automat de presiune are o capsulă barometrică (aneroidă), care prin intermediul
IV. Limitor de mers în gol. a) vedere; b) secţiune A-B; c) schemă; 1) tijă de acţionare; 2) c©ntacte mobile; 3) contacte fixe; 4) resort de rapel.
aerului, la diferite altitudini de zbor ale avionului pe care e montat motorul respectiv.
Fig V reprezintă schematic două poziţii ale limitoruiui motorului de avion. Cînd avionul ia altitudine, deci cînd, în consecinţă, scade presiunea atmosferică, capsula	2
barometrică 3 se di-	?	,
lată şi limitorul acţionează în sensul de deschidere a clapetei carburatorului 5 (v. fig. V a); cînd avionul pierde din altitudine, deci cînd, în consecinţă, creşte presiunea atmosferică, capsula barometrică 3 se contractă şi limitorul acţionează în sensul de închidere a clapetei carburatorului 5 (v. fig. V b). Astfel, la orice altitudine maimică decît altitudi-nea de restabilire (altitudinea maximă Ia care compresorul restabileşte, în palier, presiunea de alimentare la sol), presiunea aerului de admisiune se menţine la valoarea nominală.
Limitor de sarcină: Limitor care împiedică funcţionarea unui utilaj de ridicat, cînd sarcina depăşeşte o anumită valoare prescrisă. Limitorul de sarcină provoacă, fie scoaterea automată din serviciu a motorului de acţionare a utilajului respectiv, fie frînarea automată a acestuia.
Limitor de viteză:	Limitor	mecanic,	electric,
hidraulic, pneumatic, etc., care împiedică un sistem tehnic sau un organ mobil al acestuia să depăşească o anumită viteză.
V. Limitor automat de presiune de admisiune. o) poziţia cu capsula dilatată; b) poziţia cu capsula contractată; 1) piston de distribuţie; 2) drumul uleiului; 3) capsulă aneroidă; 4) carburator; 5) clapetă (fluture); 6) piston; 7) bare articulate.
Limnaeus
199
Limnigraf
De exemplu, un limitor de viteză e manivela de siguranţă de ja utilajele de ridicare.
1.	Limnaeus. Paleont. Sin. Limnea (v.)
2.	Limnea. Paleont.: Gasteropod pulmonat de apă dulce, caracterizat printr-o cochilie fuziformă cu pereţii foarte subţiri, aproape transparenţi şi cu ultima circumvoluţiune globuloasă. Peristomul, m-are, oval, are marginea externă tăioasă. Trăieşte în apele dulci şi slab salmastre, forma cochiliei variind după condiţiile de viaţă respective.
Cunoscut, începînd din Jurasic, e frecvent în depozitele pliocene din ţara noas’tră. Astfel, specia Limnea transylvanica Roth. e cunoscută din Levantinul de la Buduş, regiunea Braşov. Sin. Limnaeus.
3.	Limneiicâ, zona Pisc.: Zona cu cea mai mică sal in i-tate în clasificarea apelor^ marine. Valoarea sa de salinitate e mai mică decît 0,5°/op. în unele cazuri, datorită salinităţii solului, proporţia de mai sus e atinsă şi în unele ape interioare.
4.	Limnigraf, pl. limnigrafe. Hidr.: Aparat utilizat pentru înregistrarea grafică automată a variaţiilor de nivel (în special a variaţiilor diurne foarte mari) ale unui curs de apă sau ale unui rezervor de apă (lac, basin, etc.).
Cele mai răspîndite limnigrafe sînt formate din următoarele părţi principale: un flotor 1 (echilibrat de o contragreutate) susţinut de un fir trecut peste un scripete 2; un tambur 3, pe care se înfăşoară diagrama pe care se înregistrează; un mecanism de ceasornic 4; un creion sau un toc înregistrator 5. Fig. / reprezintă un limnigraf Ia care tamburul e rotit de ceasornic, iar dispozitivul de înregistrare e mişcat de flotor, prin intermediul unei vergele filetate 6. Dispozitivul de înregistrare 5
3	5
II. Limnigraf cu flotor.
insular, în care limnigraful se instalează deasupra rîului pe o construcţie specială, şi tipul riveran, în care Iimni-graful se instalează pe mal, deasupra unui puţ legat printr-o conductă de rîu.
Tipul insular (v. fig. III) se utilizează în cazul obiectelor de apă cu amplitudine redusă a variaţiei nivelurilor, şi dacă nu
III. Construcţia unui limnigraf de tip insular, o) vedere longitudinala; b) vedere laterala; Hmax) nivelul maxim al apelor;
Hmin) nivelul minim al apelor.
există pericolul de distrugere a instalaţiei de către gheţuri, flotanţi, nave. Instalaţia se realizează cu ajutorul unor piloţi cari constituie reazemul aparatului, şi al unui tub în care se mişcă flotorul. în cazul cînd se urmăreşte variaţia nivelului în secţiunea unui pod sau a unei construcţii hidrotehnice, ca reazem al instalaţiei poate fi utilizată o pilă a construcţiei.
Tipul riveran (v. fig. IV) se utilizează în cazul variaţiilor mari de nivel şi dacă există pericolul de distrugere a instalaţiei.
are un ştift care intră în filetul vergelei 6 prin intermediul căruia mişcarea de rotaţie a acesteia se transformă în.tr-o mişcare orizontală a dispozitivului 5. Fig. II reprezintă un
limnigraflacaretamburule pusîn mişcarede flotorul 1 şi dispozitivul de înregistrare de ceasornic 2. La ambele limnigrafe, planul de rotaţie al tamburului e vertical. Există şi limnigrafe la cari tamburele sînt verticale, iar planul de rotaţie e orizontal. La acest tip de limnigrafe, tamburul e totdeauna pus în mişcare de ceasornic.
Durata de funcţionare a mecanismului de ceasornic al limnigrafuiui poate varia între 24 de ore şi 30 de zile, claritatea înregistrării fiind cu atît mai mică cu cît durata de funcţionare e mai mare. Limnigrafele cari funcţionează continuu 30 de zile sînt utilizate, în specia.l, pentru posturile hidrometrice greu accesibile.
Instalarea limnigrafelor necesită o construcţie specială, care consistă din: un liniştitor de nivel (v.), în al cărui compartiment de măsură pluteşte flotorul limnigrafuiui; reazemul aparatului şi amenajările de protecţie contra intemperiilor; postul hidro-metric auxiliar (miră hidrometrică), pentru controlul funcţionării aparatului şi stabilirea coţ^i de pornire la aşezarea diagramei.
Se deosebesc două tipuri principale de construcţii (definitive sau provizorii) pentru instalarea limnigrafelor: tipul
IV. Construcţie definitiva pentru instalarea unui limnigraf de tip riveran, cu puţ.
V. Amenajarea unui limnigraf de tip riveran, cu tub.
El are, de obicei, caracter definitiv, permite funcţionarea şi în timpul iernii, dar e mai complicat, mai costisitor şi necesită lucrări de întreţinere, legate în special de evitarea înfundării canalului de legătură între obiectul de apă şi puţ. n cazul malu-
Limnimetrică, cheie ~
200
Limpezire
rilor abrupte stîncoase, tipul riveran cu puţ, prea costisitor, poate fi înlocuit cu o instalaţie de tipul celei din fig. V.
Pentru conducerea de la distanţă a construcţiilor hidrotehnice şi pentru lucrări de prognoză hidrologică se utilizează telelimnigrafe (v.).
1.	Limnimetrică, cheie Hidr. V. Cheie limnimetrică.
2.	Limnimetrie. Hidr.: Studiul variaţiei înălţimii nivelului apelor lacurilor.
3.	Limnimetru, pl. limnimetre. Hidr.: Sin. Miră hidro-metrică (v.).
4.	Limno-bentos. Geobot.: Vegetaţiesubmersă sau cu frunze plutitoare, ale cărei specii sînt situate pe fundul apelor sau sînt fixate de acesta. Fundul poate fi stîncos, în care caz pe el se fixează: muşchi, alge sau plante cu flori (specii Iitofile); constituit din materiale în putrefacţie, în care se dezvoltă specii saprobe, ca alge şi bacterii; nămolos, cu flora constituită din alge, muşchi şi plante cu flori, ca: Potamogetonaceae, Hydro-charitaceae, Nymphaeaceae, Ranunculaceae, Callitrichaceae, Oenotheraceae, etc.
5.	Limnobiologie. Pisc.: Ramură a Hidrobiologiei, care se ocupă cu determinarea factorilor specifici pentru reglarea, controlul şi ameliorarea circuitului biologic, avînd ca scop mărirea productivităţii piscicole naturale a apelor dulci (izvoare, pîraie, rîuri, fluvii, lacuri, bălţi, iazuri şi eleştee).
Limnobiologia cercetează planctonul, biocenozele, componenţa efectivelor piscicole, frecvenţa lor cu limitele de repartiţie, echilibrul biologic ai speciilor, zonele de reproducere, de hrănire şi de iernare, cum şi zonele de refugiu şi cele indicate pentru repopulare.
6.	Limnocardiinae. Paleont.: Grup de lamelibranhiate eterodonte lucinoide integripaliate, adaptate la ape cu salini-tate mică. Provin, probabil, din Cardiaceae (grupul Cardium edule), adaptate (prin reducerea dentiţiei sau prin modificarea formei cochiliei) la apele pe cale de îndulcire, în momentul separării basinului sarmato-pontic.
Limnocardiinele sînt foarte bogate în genuri (separate pe baza caracterelor dentiţiei) şi în specii (separate pe baza formei cochiliei şi a numărului coastelor). Dezvoltarea maximă au avut-o în Ponţian şi în Dacian, în Meoţian apele fiind prea sărate, iar în Levantin, prea dulci.
Genul Limnocardium, care caracterizează formaţiunile pon-ţiene, prezintă o cochilie subţire cu coaste radiare, dintre cari cele din regiunea centrală sînt mai bine dezvoltate. Pe fiecare valvă există dinţi cardinali şi dinţi laterali anteriori şi posteriori.
Cuprinde numeroase specii:	L.	subsqua-
mulosum Andrussow, din Ponţianul din regiunea subcarpatică, L. semseyi Hal din Ponţianul panonic, L. squamulosum din Ponţianul dela Sîseştii de Sus-Gorj, etc.
Alte Limnocardiine importante, dintre cari unele mai trăiesc azi în Marea Neagră, în Marea Caspică şi în lacul Arai, sînt: Monodacna, Adacna, Didacna, etc.
7.	Limnocren, pl. limnocrene. Pisc.: Lac de munte cu izvoare puternice, în careoscilaţiiletemperaturii apei sînt mari, diferenţa de temperatură între iarnă şi vară fiind de 8***10°. Limnocrenul are fundul mîlos sau nisipos şi o vegetaţie relativ bogată. E populat, în general, cu animale de apă stătătoare (forme leni-tice, cum sînt crustaceul Caudona, larve de diptere, tricoptere şi perlide, etc.). Dă naştere izvoarelor limnocrene, indicate pentru practicarea salmoniculturii.
Limnocardium squamulosum.
8.	Limnofitie. Geobot: Formaţiune fitoplanctonică (v. Fito-plancton, sub Forme biologice) cuprinzînd planctonul apelor dulci.
9.	Limnolcgie. Hidr.: Disciplină ştiinţifică (Ia început ramură a Hidrologiei) care se ocupă cu studiul lacurilor şi al iazurilor, în privinţa formai, dimensiunilor, structurii geologice şi originii depresiunilor cari constituie cuvetele lacurilor, depunerile de pe fundul acestora, proprietăţile fizicochimice ale apei, regimul hidrologic (bilanţul hidrologic şi variaţia nivelurilor, mişcările apei — valuri, curenţi —, regimul termic al apelor, fenomenele de îngheţ, etc.), cum şi în privinţa organismelor cari trăiesc în apa lacurilor. Limnologia, dezvoltată ca discplină independentă în strînsă legătură cu piscicultura (v.)f pe care o deserveşte în primul rînd, se bazează pe date furnisate de Hidrologie, Hidrochimie, Hidrofizică, Geologie, Geomorfologie, Geografie, Hidrobioiogie. Limnologia utilizează în cercetările sale atît metoda staţionară cît şi metoda expedi-ţionară. în cadrul staţiunilor limnologice sînt incluse posturile hidrometrice cari efectuează măsurări şi observaţii, în special în privinţa regimului hidrologic al lacurilor şi, într-o oarecare măsură, şi a regimului fizicochimic al apei acestora, şi staţiunile complexe de studiu, în cadrul cărora se abordează toate problemele de cari se ocupă limnologia. V. şî sub Lac.
10.	Limnometru, pl. limnomstre. Hidr.: Sin. Miră hidro-metrică (v.).
11.	Limno-nereide. Geobot: Plante acvatice fixate pe pietre. De exemplu: unele alge (aproape totdeauna Chlorophyceae, Diatomeae şi Cyanophyceae), muşchi (de ex. Fontinalis, etc.), sau chiar unele plante cu flori (de ex.: Podostemonaceae, Hydro-stachyadaceae, etc.).
12.	Limnoplancton. Geobot: Fitoplanctonul din apele dulci, în care intră: Cyanophyceae, bacterii, Diatomeae, Peridineae, Chlorophyceae, etc.
13.	Limonen. Chim.: Hidrocarbură din clasa terpenelor monociclice. Limonenul e foarte răspîndit în uleiurile vegetale (de coji de portocale, de tămîi, de chimen,
de mentă, de brad, etc.), unde se găseşte sub	CH3
formele isomere optic-active levogire şi dex-	I
trogire şi ca amestec racemic, numit dipenten.
Dipentenul se obţine şi prin isomerizarea pine- HC CH2 nului şi camfenului sau prin depolimerizarea I | termică a cauciucului natural.	^2^
14. Limonit. Mineral.: Fe203-« HaO. Mine-	q\-j
ral din grupul lepidocrocitului şi goethitului,	j
cu compoziţia chimică teoretică: Fe203i=89,9% ;
H20=10,1%. Mai conţine hidroxizi de aluminiu, H3C CH2 substanţe argiloase şi uneori puţin fosfor.
Se formează pe cale sedimentară în zonele litorale ale basinelor marine sau lacustre, prin coagularea soluţiilor coloi-dale transparente sub acţiunea electrol iţi lor, iar în lacurile dulci, în urma activităţii biogene a ferobacteriilor. Se formează, de asemenea, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri, formînd aşa-numitele pălării de fier (v.), şi se găseşte, ca ciment, în gresii şi în conglomerate.
Se prezintă sub formă de mase pămîntoase, agregate radiare, stalactitice, concreţionare şi oolitice. Formează şi pseudomor-foze după cristalele de pirită şi de alte sulfuri de fier.
Are culoarea brună-gălbuie pînă Ia neagră şi lasă urmă gaibenă-brună, ruginie. Are duritatea 3***6 şi gr. sp. 3,6***4.
Constituind un important minereu de fier, se întrebuinţează ca materie primă la fabricarea fontelor şi a oţelurilor în cuptoarele înalte.
15.	Limpezire. Tehn., Prep. min., Ai im. apă: Obţinerea la partea superioară a unui lichid care conţine particule foarte fine în suspensie a unei faze lichide lipsite de suspensii minerale sau conţinînd o cantitate foarte mică de suspensii coloi-dale (decantatul) prin sedimentarea particulelor foarte fine, Ia partea inferioară rămînînd reziduul solid (precipitatul), care se elimină. V. şî sub Decantare.
Limpeziş
201
Linalil, formiat de ~
Limulus.
1.	Limpeziş. Pisc, V. sub Luciul apei.
2.	Limulus. Paleont.: Artropod acvatic din ordinul Xipho-sura, caracterizat prin prezenţa unui scut cefalotoracic trilobat şi prin sudura segmentelor abdominale.
Abdomenul e, de asemenea, acoperit pe faţa dorsală de un scut continuu cu spini, iar telso-nul e alungit în formă de spadă. Pe suprafaţa scutului cefalotoracic există un ochi simplu şi o pereche de ochi compuşi. Cefalotoracele are şase perechi de apendice cari îndeplinesc funcţiunea de masticaţie şi de locomoţiune, iar pe abdomen sînt alte şase perechi, cari servesc la înot şi la respiraţie.
E cunoscut în stare fosilă începînd din Tria-sic, azi trăind afundat în nisip, pe fundul mărilor din estul Asiei şi pe coastele de S-V ale Americii de Nord.
Se cunosc exemplare de L. walchi Desm. foarte bine conservate în calcarele litografice jurasice de la Solnhofen.
3.	Limuzina, pl. limuzine. Transp.: Tip de automobil (v. sub Autovehicul).
4.	Lin, pl. linuri. 1. Ind. alim.: Vas folosit în industria fermentativă pentru efectuarea procesului de fermentare a materiei prime, de la pregătirea drojdiei pînă la fermentaţia finală.
Linurile se deosebesc după faza de fermentaţie care se execută în ele, şi poartă numele ei. De exemplu, în industria spirtului şi a drojdiei comprimate se folosesc: linuri de drojdie, linuri de prefermen-tare şi de fermentare, iar în industria berii, linuri de fermentare primara şi linuri de fermentare secundara, cari se numesc de obicei z ă c ă t o r i (v. Zăcătoare).
în industria spirtului, linurilesînt construite din ciment, uneori din lemn sau din tablă de fier (v. fig.). Ultimele sînt cele mai practice, deoarece ele pot fi construite complet acoperite, reducîndu-se astfel pierderile provenite din evaporarea alcoolului din plămadă, în timpul şi după terminarea fermentaţiei, iar simultan cu aceasta se poate recuperaşi acidul carbonic rezultat din fermentaţie; pot fi dezinfectate uşor, prin aburire, şi permit să se menţină temperatura optimă de fermentaţie, prin răcire exterioară cu apă. Pentru unele dintre procedeele de fermentaţie speciale, cum sînt, de exemplu, procedeele de fermentare pură, se folosesc numai linuri construite din tablă de fier. Ele trebuie să fie acoperite şi echipate cu instalaţii interioare de amestecare, acţionate mecanic, şi cu răcire exterioară.
Raportul dintre înălţimea şi diametrul linurilor trebuie să fie aproximativ 1,5:1. Dacă linurile sînt prea înalte în raport cu diametrul lor, fermentaţia se produce mai lent, deoarece, din cauza presiunii hidrostatice mai mari, acidul carbonic se dezvoltă mai greu, ceea ce împiedică descompunerea mai departe a hidrocarbonaţilor.
Lin de fermentare pentru procedeu! „Amylo" sau „Ferlinden",
1) spălător de acid carbonic; 2) ax rotativ; 3) şicane; 4) conducta de evacuare.
în industria berii, linurile de ^fermentare primară se construiesc din lemn sau din beton. în ultimul caz, ele trebuie să fie sclivisite (spoite) în interior cu o masă bituminoasă care protejează pereţii de acţiunea corozivă a plămezii acide. Coroziunile formate sînt, în acelaşi timp, şi focare de infecţie. Linurile de fermentare secundară (zăcătorile) trebuie să fie acoperite* pentru a permite saturarea berii cu bioxid de carbon. Ele sînt construite fie din lemn, în formă de butoi, fie din fier, şi sînt, în acest caz, emailate în interior, pentru a evita coroziunea şi infecţia. în lozul linurilor de tablă de fier emailate sînt foarte bune linurile construite din tablă de aluminiu, care are o rezistenţă antiacidă foarte mare. Pentru fermentarea secundară se pot folosi şi basine de ciment acoperite, căptuşite în interior cu plăci de sticlă.
5.	Lin, pl. lini. 2. Pisc.: Tinca tinca L. Specie de peşte din familia Cyprinidae; element euro-siberian, în apele noastre atinge lungimea medie de 20---30 cm (maximum 40 cm) şi greutatea medie de 0,500---1 kg (maximum 4 kg). Are corpul alungit, musculos, cu peduncului caudal înalt, acoperit cu solzi mărunţi bine fixaţi; pielea, groasă, e protejată de un strat gros, alunecos, de mucus. Gura, mică, terminală, poartă buze groase şi două mustăţi scurte. Toate înotătoarele îngroşate sînt rotunjite; la mascul, prima radie a ventralelor e îngroşată mai mult. Culoarea variază după natura apelor; pe spate de la verde-cafeniu pînă la negru, iar pe laturi şi pe pîntece, de la verzui Ia galben-auriu. înotătoarele au reflexe violacee.
Rezistent Ia condiţii grele de viaţă şi la epizootii, e sedentar şi leneş; trăieşte pe fundul apelor stătătoare mîlite şi cu multă vegetaţie, din zona de şes şi de deal. Rar intră în apele curgătoare, cu un curent domol.
Omnivor nocturn, se hrăneşte cu crustacee, moluşte, larve de insecte şi vegetale. Matur sexual la 3---4 ani, se reproduce tîrziu, în iunie-iulie, depunîndu-şi icrele pe vegetaţie. Iernează în .nămol, fiind primul peşte care trece la iernat. Datorită rezistenţei mari, cărnii calitativ superioare şi faptului că valorifică hrana de fund pînă la adîncime mare, creşterea linului se face în iazuri şi în eleştee alături de crap. Are importanţă economică şi se pescuieşte la coteţe, vîrşe, năvod şi undiţă, consumîndu-se proaspăt. Sin. Porc-de-baltă.
6.	Linalil, acetat de Chim.: CH3COOC10H17. Lichid incolor, cu p. f. 762 mm 220° (cu descompunere), d|°=0,8998 şi «^=1,450, şi cu miros plăcut, asemănător cu acela al uleiului de bergamot şi de lavandă, fiind principalul constituent al acestor uleiuri, cari sînt evaluate după conţinutul lor în acetat de linalil; se găseşte, de asemenea, în uleiurile de linaloe, petit grain, salvie, neroii, iasomie, ylang-ylang. La distilare cu vapori de apă sau la presiunea atmosferică, acetatul de linalil se hidro-lizează uşor şi se descompune.
Se prepară prin acţiunea anhidridei acetice asupra lina-loolului.
E utilizat mult în industria parfumurilor, a cosmeticelor şi a săpunurilor, pentru compoziţiile florale, în general, şi pentru cele de lavandă, în special.
7.	Linalil, benzoat de Chim.: C6H5COOC10H17. Lichid uleios, galben-brun, cu miros plăcut de tuberoze; d. 0,980--*
0.991;	«D=1,507---1,510. E utilizat în parfumerie şi în industria săpunului.
8.	Linalil, butirat de Chim.: Cgh^COOCioH^. Lichid gălbui, cu miros de fructe (lămîie); d. 0,893---0,904; nD= 1,451---
1,^J6.	Se găseşte în uleiul de lavandă franceză. E folosit în industria aromelor alimentare.
9.	Linalil, formiat de Chim.: HCOOC10H17. Lichid gălbui, cu miros fin de bergamot; d. 0,915-*-0,924;#D=1,455---1,458; p. f*760mrn^0, E utilizat în parfumerie şi în industria aromelor alimentare.
Linaloe, ulei de ~
202
Lineal
1.	Linaloe, ulei de Ind. chim.: Sin. Ulei de lemn de trandafir (v. Lemn, ulei de ~ de trandafir).
2.	Linalool. Chim.: Alcool terţiar terpenic, nesaturat, din clasa monoterpenoidelor aciclice, isomer cu geraniolul şi cu nerolul, e constituit, probabil, dintr-un amestec a două forme (o formă isopropenilică şi o formă isopropilidenică), deosebite prin poziţia dublei legături:
poziţia „axială" sau „ecuatorială" a celor şase atomi de clor faţă de inelul ciclohexanic, Isomerul y are următoarea structură:
CHg
I	OH
h2c/ xch 'I II h2c ch2
xch2
x
H,C^ XCH,
HX
OH
h2c/ xch
I II H2c ch2
CH
HaC/ XCHo
Există liber şi esterificat cu acid acetic, butiric sau valerianic în uleiurile esterice naturale sub două forme isomere optic-active: levogiră, cu [a]D = + 19°18', numită licareol (în uleiul de linaloe, de ylang-ylang, de trandafir, levănţică, bergamot, etc.) şi dextrogiră, cu [a]D=—20°7', numită coriandrol (în uleiurile de coriandru şi de portocal).
Linaloolul racemic se poate obţine prin isomerizarea gera-niolului prin tratare cu acizi. E un lichid incolor, cu miros specific, cu d. 0,870***0,875; are p. f. circa 198°;	1,4658.
E greu solubil în apă, dar e solubil în alcool şi în eter.
Industrial se fabrică din uleiul de linaloe sau de bergamot, separîndu-se prin distilare fracţiunea care trece între 198 şi 199°.
Pe cale sintetică se obţine prin isomerizarea geraniolului cu acizi, sau prin încălzirea acestuia, în autoclavă, cu apă, Ia 200°. De asemenea, a fost sintetizat prin condensarea metil-heptenonei cu acetilenă sodată (acetilenă şi amidură de sodiu) şi hidrogenarea parţială a produsului obţinut. Linaloolul poate fi transformat uşor în geraniol. Prin tratare cu acizi minerali diluaţi, linaloolul se ciclizează, dînd oc-terpineol.
Din esteri, linaloolul se obţine prin saponificare şi distilare fracţionată. La noi se obţine din uleiul de coriandru, care se produce în ţară. E folosit ca materie primă în industria parfu-murilor.
3.	Linarit. Mi ne ral.: PbCu[(OH)2|SOJ. Sulfat de cupru şi
de plumb, care se formează în zonele de oxidare ale zăcămintelor cupro-plumboase. Cristalizează în sistemul monoclinic, în mici cristale bogat faţetate, striate longitudinal. Are culoarea albastră ultramarin, urma albastră pal şi luciu puternic sticlos. Prezintă clivaj perfect după (100) şi are spărtura concoidală. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 5,3-*-5,5. E transparent şi are indicii de refracţie: ^=1,859,	1,838	şi /y= 1,809. Se descompune
în acid clorhidric cu formare de clorură de plumb (PbCl2) de culoare albă.
4.	Lincrustâ. Ind. chim.: Produsul obţinut prin aplicarea pe hîrtie groasă a unei mase preparate din ciment de linoleum, praf de cretă, răzătură de lemn şi un colorant. Are în relief modele cari pot imita foarte bine lemnul şi pielea. E folosit, în special, ca tapet.
5.	Lindan. Chim.: Isomerul y al hexaciorciclohexanului (v. Gamexan) în stare pură.
Sînt posibili opt stereoisomeri geometrici derivaţi de la forma „scaun“ („trans") a ciclohexanului, caracterizaţi prin
efl#
Poate fi separat industrial din amestecul of ceilalţi patru stereoisomeri obţinuţi în reacţia de adiţie a clorului Ia benzen, prin cristalizare fracţionată sau prin cromatografie.
Sub formă de loţiune sau de unguent (care conţine 1% lindan) se utilizează ca scabicid şi pediculicid, prin aplicare directă.
6.	Lindenblad, antena Te/c. V. Dipol gros, sub Dipol electric 2.
7.	Lineal, pl. lineale. 1. Tehn.: Instrument în formă de bară, cu muchii drepte şi cu cel puţin o faţă laterală plană, care e folosit Ia trasare, verificare, aliniere, tuşare, măsurare, etc. Linealele, cari de regulă sînt metalice, pot fi monobloc sau multibloc, avînd secţiunea drept-unghiu Iară, triunghiulară, în dublu T (în special cele lungi), etc.; unele lineale sînt de oţel, altele (de ex. cele cu secţiune în dublu T) sînt de fontă, cu nervuri de consolidare şi goluri de uşurare.
La trasare sau aliniere se folosesc, de obicei, lineale drepte (v. fig. I a şi fig. II) sau lineale-colţar (v. fig. / c), iar la verificare sau măsurare se folosesc lineale gradate, cu diviziuni metrice (v. fig. I b); verificarea suprafeţe-	4
lor plane se face, de exemplu, prin metoda liniei de lumină, cu ajutorul calibrelor-cală şi al plăcilor de tuşat. Sin. Riglă.
8.	Lineal. 2.
Tehn.: Sin. Glisi-eră (v.).
9.	Lineal. 3.
Metg.: Dispozitiv de ghidare a materialului de laminat, pe calea cu rulouri la intrarea în. unele laminoare de produse grele (laminoare de blocuri şi laminoare universale) constituit din piese paralelepipedice de oţel forjat, acţionate mecanic (spre deosebire de dispozitivele de ghidare analoge de la laminoare uşoare, cari se toarnă din fontă). Uneori caja e echipată cu lineale şi la ieşirea dintre cilindre.
I. Lineale.
o) folosirea linealului:	1)	piesa	de	trasat;
2) echer; 3) lineal; 4) clemă cu şurub; 5) linii paralele trasate pe piesa I; b) lineal vertical; 6) suport; 7) şurub de fixare; c) lineal-colţar; 8) mîner.
II. Lineale lungi, o) laminat; b) turnat; 1) goluri pentru manipulat; 2) goluri de uşurare; 3) nervuri; 4) feţe paralele prelucrate.
Lineal
203
Linear, material
1.	Lineal. 4. Poligr.: Riglă de oţel, paralelă cu valul ductor (v.) şi tangentă la el, împreună cu care formează jgheabul de cerneală al presei de tipar.
2.	Lineal. 5. Ind. hîrt.: Dispozitiv aşezat la intrarea pastei fibroase pe sita plană a maşinii de fabricat hîrtie (v. Hîrtie, maşină de fabricat ^), care serveşte la reglarea grosimii foii de hîrtie. Constructiv, se deosebesc: lineal obişnuit şi lineal de presiune.
Linealul obişnuit e format din lame metalice (de obicei trei perechi) aşezate transversal pe sită, una după alta, şi se foloseşte la maşinile de fabricat hîrtie echipate cu cutie de alimentare obişnuită, cu presiune hidrostatică (presiune mică). Lamele unei perechi pot aluneca una pe lîngă cealaltă, pentru .a lărgi sau pentru a îngusta lăţimea benzii de hîrtie. înălţimea la care se aşază lamele linealului reglează grosimea hîrtiei. Linealul obişnuit mai serveşte şi la liniştirea pastei care vine pe sită, cele trei perechi de lame fiind dispuse în trepte.
Linealul de presiune e format dintr-o lamă fixă inferioară şi dintr-o lamă mobilă superioară, compusă din 10"* 20 de elemente (reglabile), în funcţiune de lăţimea maşinii. Totul e fixat la ieşirea cutiilor de alimentare cu presiune hidro-dinamică (cutii cu presiune înaltă pentru maşini de mare viteză), formînd buza de ieşire a pastei pe sită. Lama superioară fiind mobilă, deschiderea buzei se poate regla cu ajutorul unor fusuri cu filet şi cu roată, fixînd astfel precis, pe toată lăţimea sitei, grosimea stratului de pastă şi deci gramajul hîrtiei.
3.	Lineal. 6. Ind. text., Ut.: Dispozitiv al maşinii de cusut, care serveşte la efectuarea unei cusături paralele cu o margine. Unele lineale, numite lineale de vătuit, servesc la efectuarea cusăturilor la plăpumi sau la haine vătuite. V. şî Cusut, maşină de
4.	Lineal. 7. Ind. text.: Fiecare	dintre	barele	cu	secţiunea
în T, aşezate cu talpa în jos, paralele,	constituind	capacul
umblător la cardele de bumbac.
Linealele (v. fig.). au în lungul tălpii o fîşie de garnitură de ace de aceeaşi fineţe ca a garniturii perie-torului şi puţin mai fină decît garnitura tobei. — între acele garniturilor linealelor capacului şi acele garniturii tobei principale are loc operaţia de cardare, adică de destrămare a smocurilor de fibre pînă la individualizarea lor şi înlăturarea impurităţi lor şi a fibrelor scurte cari intră în acele de pe lineale şi de pe tobă, de pe cari sînt scoase prin deburare. V. şî sub Capac de cardă.
5.	~ cu ace. Ind. text. V. Barete cu ace.
6.	Lineal de dependenţe. C. f.: Lineal de oţel folosit la aparatele de centralizare cu înzăvorîri mecanice pentru materializarea înzăvorîrilor (v.). Se montează în cutiile mecanice ale aparatelor de centralizare, făcînd parte din registrele de înzăvorîri (v.). Linealele sînt acţionate de diferitele dispozitive de manevrare ale aparatelor de centralizare, şi anume: manete, pîrghii, butoane de apăsare ale cîmpurilor electrice de bloc, şi se pot deplasa în lungul lor, orizontal sau vertical.
După dependenţele pe cari le realizează, se deosebesc:
Lineale de parcurs, montate fie în aparatele de manevră mecanice, în care caz sînt acţionate de pîrghiile de parcurs şi servesc la înzăvorîrea pîrghii lor de macaz, fie în aparatele de comandă mecanice, în care caz sînt acţionate de manetele de comandă şi servesc la realizarea înzăvorîrilor de simultaneitate între manetele de comandă.
Lineale de semnal, montate în aparatele de manevră mecanice, fiind acţionate de pîrghiile de semnal şi servind la reali-
Secţiune printr-un lineal capac de carde.
1) lineal; 2) garnitura de ace.
zarea dependenţelor dintre pîrghiile de semnal şi cîmpurile electrice de bloc.
Lineale de parcurs-semnal, montate în aparatele de centralizare electrodinamice, fiind acţionate de pîrghiile de parcurs-semnal şi servind la înzăvorîrea pîrghiilor de macazuri, la realizarea dependenţei dintre pîrghia de parcurs-semnal şi electro-zăvorul respectiv, şi la realizarea înzăvorîrilor de incompatibilitate directe între pîrghiile de parcurs-semnal.
Lineale-plăci de program, montate în aparatele de manevră mecanice, fiind acţionate de manetele pîrghiilor de macaz şi de semnal; servesc la imobilizarea acestor manete şi, deci, la înzăvorîrea pîrghiilor respective.
Lineale neutre, cari sînt acţionate de mai multe dispozitive de acţionare şi fac dependenţa dintre aceste dispozitive şi diferite dispozitive de înzăvorîre comune pentru toate dispozitivele de acţionare respective. Astfel, de exemplu, în aparatele de comandă mecanice se folosesc linealul cîmpului de asigurare, linealul cîmpului de intrare şi linealul cîmpului de ieşire.
Linealul cîmpului de şină izolată, care realizează mecanic înzăvorîrea de succesiune dintre cîmpul electric de semnal şi cîmpul de şină izolată.
7.	Lineal-dioptru, pl. lineale-dioptre. Topog.: Instrument constituit dintr-un dioptru (v. Dioptru 2) pentru fixarea direcţiei vizuale între două puncte, cuplat cu un lineal cu care se trasează această direcţie pe planşeta topografică.
8.	Linear. 1. Gen.: Calitatea unei figuri de a avea o singură dimensiune, sau a unei transformări de sistem fizicochimic, de a fi reprezentată de o curbă în varietatea mărimilor de stare ale sistemului. Var. Liniar.
9.	~# clişeu Poligr.: Clişeu (v.) care reprezintă o imagine formată numai din linii (v. şî Zincografie).
10.	Linear. 2. Mat.: Calitate a unei expresii algebrice sau analitice, relativă la o anumită variabilă de a o conţine aditiv la puterea întîi. Exemplu: o ecuaţie lineară înxeo ecuaţie de. gradul întîi în x; o ecuaţie diferenţială lineară e o ecuaţie diferenţială care conţine derivatele funcţiunii necunoscute la puterea întîi.
11.	Linear. 3. Mat.: Calitatea unui operator (v.) L de argument x şi valoare L(x) de a asocia sumei argumentelor suma valorilor:
Lixi+x2>=L(xi)+L(x 2) -
şi produsului argumentului printr-un scalar X produsul valorii prin X:
L'%x)=^L(x) ■
în acest sens sînt, de exemplu, lineare operaţiile de integrare şi de derivare şi expresiile algebrice lineare (în sensul 2) şi omogene.
12.	material F/z., E/t.: Material pentru care e valabilă o lege de material conform căreia o anumită mărime sau componentele unei anumite mărimi depind linear de o altă mărime sau de componentele unei alte mărimi, coeficienţii cari intervin în lege fiind caracteristici de material, independente de variabilele între cari e formulată legea, dar putînd depinde de starea locală a materialului (densitate, temperatură, etc.). Un material poate fi linear din punctul de vedere al unor proprietăţi, şi nelinear din punctul de vedere al altora.
După natura proprietăţii caracterizate, se deosebesc: materiale elastice lineare (pentru cari e valabilă legea lui Hooke), dielectrici lineari (pentru cari polarizaţia electrică temporară depinde linear de intensitatea locală a cîmpului electric), conductori lineari (pentru cari e valabilă legea lui Ohm cu conductivitate independentă de intensitatea locală a cîmpului electric), materiale magnetice lineare (pentru cari polarizaţia magnetică
Lineoni
204
Lingou
temporară depinde linear de intensitatea locală a cîmpului magnetic).
Un mediu constituit numai din materiale lineare se numeşte mediu linear.
1.	Lineoni. Geobot: Specii vegetale, cu caractere foarte evidente, uneori şî din punctul de vedere morfologic şî din punctul de vedere anatomic. Spre deosebire de jordanoni (v.), ale căror arii sînt mai reduse, ariile lineonilor sînt adeseori vaste.
Exemplu de lineon e fagul (Fagus silvatica), cu caractere precise şi cu arie de repartiţie netă în toată Europa centrală. Sin. Specii lineene.
2.	Liner, pl. linere. 1. Expl. petr.: Sin. Cămaşă pentru pompă de adîncime (v. sub Cămaşă 2).
3.	Liner. 2. Expl. petr.: Sin. Coloană pierdută (v.).
4.	Lingotîerâ, pl. lingotiere. Metg.: Formă metalică permanentă pentru turnarea lingourilor.
Forma cavităţii lingotierelor depinde de modul de turnare a'lingourilor şi de greutatea acestora. Raportul dintre lungimea lingotierei fără maselotă şi diametrul ei mediu e de 2,8*-*3,3 (la lingourile pentru laminare) şi de 2,0-**2,5 (ia lingourile pentru forjare). Cavitatea lingotierei are pereţii înclinaţi faţă de verticală şi se folosesc lingotiere fie cu baza mare jos, numit e lingotiere normal conice, fie cu baza mare sus, numite lingotiere invers conice. Conicitatea cavităţii lingotierei e de 2,0-*-5,0% pe fiecare parte, pe toată lungimea şi, de obicei, de 2,5-*-3,0% (la lingourile pentru laminare), respectiv de 3,0-**5% , la lingourile pentru forjare. Lingotierele normal conice se folosesc ia turnarea în sifon. Ele asigură scoaterea uşoară a lingourilor turnate şi sînt cu sau fără formă pentru maselotă (v. fig. a). Lingotierele invers conice se folosesc atît la turnarea directă sau cu pîlnie intermediară pentru lingouri mari, cît şi la turnarea în sifon. Ele au totdeauna formă pentru maselotă, fie separată (v. fig. b), fie monobloc cu lingotiera pentru lingouri mici (v. fig. c).
Lingotierele sînt cu fund închis, pentru turnarea directă (v. fig. b), şi cu fund deschis, pentru turnarea în sifon (v. fig. a). Se folosesc şi lingotiere cu o gaură conică în fund (v. fig.c); în cazul turnării directe, gaura se închide cu un dop de fontă, iar în cazul turnării în sifon, în gaură se montează o cărămidă de şamotă cu orificiu.
Tipuri de lingotiere. o) lingotieră normal conica, fard fund şi fară forma pentru maselotă;
b)	lingotiera invers conică, cu fund şi cu formă separată pentru maselotă;
c)	lingotiera invers conicâ, cu gaura la fund şi monobloc cu forma pentru
maselotă.
Secţiunea transversală a lingotierei poate fi pătrată (la lingouri pentru laminare şi forjare), dreptunghiulară (la brame pentru tablă), poligonală (la lingouri pentru forjare), sau rotundă (la lingouri de oţeluri aliate şi de scule).
Pereţii lingotierei au grosimea egală cu 1 /4**• 1/5 din dia-metrul mediu al lingoului, la partea superioară a lingotierei, şi sînt îngroşaţi la partea inferioară. Pereţii exteriori ai lingo-
tierei sînt fie plani, fie cu nervuri sau cu ondulaţii, pentru mărirea suprafeţei de răcire. De regulă, lingotiera e echipată cu două perechi de pivoturi: perechea superioară serveşte la transportul lingotierei, iar cea inferioară, Ia scoaterea lingoului, prin răsturnarea lingotierei.
în general, lingotierele au următoarele dimensiuni: pentru lingouri pentru tablă, lungimea =1100*-* 1800 mm, secţiunea jos =(210x 140)-**(1420x 500) mm, secţiunea sus =(190x 120)*** (1420x500) mm, pentru lingouri pentru profiluri, lungimea= 700---800 mm, secţiunea jos = (130x 130)-**(540x 650) mm, secţiunea sus =(119,5x 119,5)*“(480x 590) mm.
înainte de turnarea lingourilor, lingotierele se curăţă la interior cu perii de oţel, se suflă cu aer comprimat şi se ung cu o unsoare pe bază de gudron deshidratat şi lac, încălzită la 50-**60°. La turnarea directă lingotierele se aşază în groapa de turnare, turnîndu-se succesiv fiecare lingou, sau folosind o pîlnie pentru turnarea a 2—4 lingouri; la turnarea în sifon, ele se montează pe poduri de turnare, turnîndu-se 4* * * 12 lingotiere printr-o pîlnie comună.
5.	Lingou, pl. lingouri. Metg.: Bloc de oţel de prelucrat ulterior prin laminare sau forjare, obţinut prin turnare în lingotieră (v.). Mărimea şi forma lingoului, cum şi modul de turnare a acestuia, depind de natura oţelului şi de utilizarea care urmează să i se dea. Lingourile se pot turna direct (prin aducerea oalei de turnare deasupra fiecărei lingotiere), cu pîlnie intermediară (aşezînd între oala de turnare şi lingotieră
o	pîlnie cu 1**«4 orificii, pentru turnarea simultană a tot atîtor lingouri) sau în sifon (cu lingotierele aşezate pe un pod de turnare cu canale cari converg la o pîlnie centrală, deasupra căreia se aduce oala de turnare).
Pentru umplerea lingotierei cu metalul lichid, acesta trebuie să aibă în momentul turnării o temperatură cu 30-**50° peste temperatura corespunzătoare liniei liquidus. Ţinînd seamă de pierderile de căldură în timpul evacuării oţelului din cuptor, al menţinerii lui în oala de turnare şi al turnării în lingotiere, temperatura oţelului la evacuarea din cuptor trebuie să fie, în general, cu 100***170° superioară temperaturii corespunzătoare liniei liquidus, în cazul procedeelor de turnare directă şi cu pîlnie intermediară, respectiv cu 185*** 190°, în cazul procedeului de turnare în sifon.
Viteza de turnare a oţelului în lingotieră (în mm/min) variază— Ia aceeaşi temperatură de turnare — cu felul oţelului, cu procedeul de turnare şi cu înălţimea lingoului. Viteza optimă de turnare e mai mică la oţelurile calmate decît Ia cele necalmate, la oţelurile acide decît la cele bazice, la oţelurjle cu nichel decît Ia cele cu crom, etc. Ea are valori invers proporţionale cu înălţimea lingoului. Creşterea vitezei de turnare măreşte pericolul de crăpare a lingoului, cînd oţelul e fierbinte; acest pericol nu există cînd oţelul e relativ rece, el putîndu-se turna cu viteze foarte mari.
în contact cu pereţii reci ai lingotierei (cu temperatura de 60---800), oţelul lichid (cu temperatura de circa 1500°) e răcit brusc pe o adîncime cu atît mai mare cu cît temperatura şi viteza de turnare sînt mai mici; se formează un număr mare de centre de cristalizaţie, constituite din cristale foarte fine, neorientate. Lichidul rămas printre cristale se răceşte imediat sub temperatura liquidus, iar la periferia lingoului se formează, sub formă de crustă, o zonă compactă cu granulaţie fină. După formarea acestei cruste, procesul de solidificare diferă după cum oţelul e calmat sau necalmat.
în cazul oţelului calmat, în interiorul lichidului cristalele cresc în direcţia liniei de pierdere a căldurii, formîndu-se un strat de cristale dendritice mari şi lungi, a căror axă principală e perpendiculară pe pereţii lingotierei. Cristalele nou formate cresc în lichidul din apropierea crustei care — avînd temperatura de topire mai joasă decît cea a dendritelor — se solidifică în urma acestora, iar impurităţile cu punct jos de topire sînt împinse spre centrul lingoului; astfel, lîngă stratul solidificat
Linguîa
205
Lingură
se va găsi tot timpul un strat subţire de metal lichid cu grad înalt de impurificare, deci cu punct de topire mai jos. Impurităţile din acest strat difuzează în restul lichidului; temperatura de* solidificare a stratului purificat creşte şi solidificarea avansează. Ca rezultat se formează o zonă cu cristale alungite, numită zona cristalelor columnare sau zona de transcristalizaţie. Lichidul din centrul lingoului devine mai bogat în metalozi, se răceşte din ce în ce mai încet, solidificarea lui efectuîndu-se doar în urma apariţiei unor noi centre de cristalizaţie. Din aceste centre cresc în masa
l	ichidă cristale neorientate, avînd greutatea specifică mai mare decît a lichidului; aceste cristale cad spre piciorul lingoului acce-■lerînd solidificarea acestei părţi şi deter-minînd deplasarea lichidului spre partea de sus a lingoului. Cristalizarea zonei superioare a lingoului se va produce spontan, în urma formării unui foarte mare număr de centre de cristalizaţie. Cristalele formate sestingherescreciprocîn creştere, constituind o zonă de cristale neorientate (v. fig.). Distribuţia şi dimensiunile cristalelor depind de compoziţia oţelului, de temperatura şi de viteza de turnare, de profilul, dimensiunile şi temperatura lingotierei.
în cazul oţelului necalmat (care conţine în soluţie gaze şi FeO în exces), la solidificare excesul de FeO e eliminat din soluţie şi eîmpins spre centrul lingoului.
Concentraţia în FeO a lichidului creşte, determinînd reacţia de oxidare a carbonului cu formare de CO, care produce „fierberea" oţelului. Agitarea prin „fierbere" a oţelului împiedică solidificarea suprafeţei libere a metalului lichid şi uniformizează temperatura oţelului care se ridică în lingotieră. „Fierberea" se termină spre sfîrşitul solidificării, cînd o parte din gaze reintră în soluţie iar altă parte se adună sub capacul de oţel solidificat. —
Lingourile pot prezenta defecte de turnare ca: retasuri principale şi secundare, sufluri, segregaţii (microscopice, macroscopice sau gazoase), porozităţi, incluziuni şi defecte de suprafaţă, cauzate de elaborarea necorespunzătoare a oţelului, de nerespectarea condiţiilor de turnare şi de proprietăţile fizicochimice ale oţelului.
Defectele de suprafaţă cari apar la lingouri sînt: fisuri şi crăpături orizontale sau verticale, provocate de frînarea contrac-ţiunii; suduri reci, în cazul unei turnări prea reci, în sifon, sau al turnării oţeluri lorvîscoase. Apariţia acestor defecte se combate printr-o turnare în condiţii adecvate de viteză şi de temperatură şi printr-o bună întreţinere a lingotierei.
Lingourile pentru laminare se toarnă, în general, prin procedeul de turnare în sifon, în lingotiere cu secţiune pătrată, dreptunghiulară sau rotundă, cu conicitatea de 2,5—3%.
Lingourile pentru forjare se toarnă prin procedeele de turnare directă sau cu pîlnie intermediară, în lingotiere cu secţiune poligonală (de obicei octogonală), cu conicitatea de 3---4%.
Lingourile de oţel calmat se toarnă în I ingotiere invers conice, cari au maselote cu pînă la 18***20% din greutatea lingoului, pentru localizarea retasurii, prin oricare dintre cele trei procedee de turnare.
Lingourile de oţel n e c a I m a t sau s e m /-calmat se toarnă în lingotiere normal conice, fără fund,
prin procedeele de turnare în sifon sau cu pîlnie intermediară; nu se folosesc maselote, deoarece oţelul fiind în agitaţie nu există pericolul de a se forma în lingou retasuri şi porozităţi centrale.
î. Linguîa. Paleont.: Brahiopod nearticulat din ordinul Atre-mata, cunoscut din Silurian pînă azi, cu cochilia ovală alungită, netedă sau cu dungi de creştere. Pedunculul apare printre cele două valve fără delthyrium.
Foarte frecvent în formaţiunile siluriene şi devoniene, e reprezentat azi prin 12 specii cari trăiesc în mările Chinei.
2.	Lingura, pl. linguri. 1. Tehn.: Unealtă
care prezintă	o asemănare mai mică sau mai mare
cu lingura de	bucătărie, în privinţa formei sau a
mînuirii. Poate fi un recipient cu coadă, un obiect Linguîa cornea. cilindric, etc., iar în industrie poate fi folosită
pentru transportat ori pentru extras produse lichide sau granulare, pentru găurit, topit, etc.
Exemple:
Lingură de	turnătorie:	Recipient	deschis	cu
capacitatea pînă la circa 25 kg, cu coadă, folosit în turnătorie la transportul	substanţelor metalice topite la forma	de	turnat
şi care poate	fi mînuită de un singur lucrător	(recipientele
mai mari fiind numite oale de turnatorie). Se confecţionează, de obicei, din tablă de oţel şi se căptuşeşte cu un strat de material refractar (de obicei argilă).
Lingură de topit: Unealtă constituită dintr-un recipient metalic mic (de obicei emisferic cu un cioc ia margine, şi cu capacitatea sub 1 I) cu o coadă cu sau fără mîner de lemn, în care se topesc substanţele metalice cari au temperatura de topire relativ joasă. E folosită la turnarea de obiecte (bare, piese, etc.) mici, în operaţii de lipire moale, etc.
3.	burghiu- Ut., Ind. lemn. V. Burghiu-lingură, sub Burghiu.
4.	~ de găurit. Ut., Ind. lemn.: Burghiu-lingură folosit de dogari şi de rotari, de exemplu la executarea vranelor de butoi, la găurirea butucului roţilor, etc.
5.	~ de înfăşurare. Nav.: Sculă în formă de lopaţjcă, servind la înfăşurarea (v.) unei parîme.
6.	~ de matisit. Nav.: Unealtă de forma unei pene încovoiate la vîrf (v. fig.), cu ajutorul căreia se desface capătul unei parîme în şuviţe, în vederea matisirii.
7. ^ de mina. Mi ne: Sin. Cu-	N—-—>
răţitor de mină (v).	h—	—j
8.	~ de plantat. Agr.: Uneai-
tă grădinărească de mînă, care ser-	^
veşte la scoaterea din pămînt a ' Lingură de matisit.
răsadurilor, fără a scutura pămîn-
tul care aderă la rădăcini. Serveşte, de asemenea, la facerea gropiţelor în cari se plantează răsadurile.
9.	sfredel- Ut., Ind. lemn.: Sin. Burghiu-lingură. V. Burghiu pentru lemn, sub Burghiu.
10.	Lingura. 2. Pisc.: Sin. Brişcă (v.), Nălucă.
11.	Lingura. 3. Expl. petr.: Instrument folosit la sonde, în general pentru extragerea şi, rareori, pentru introducerea unor cantităţi relativ mici (cîteva sute de litri) de lichid sau de material pulverulent (de ex. pietriş). Lingura e constituită dintr-o coloană formată din una sau din mai multe bucăţi de burlan sau din benzi de tablă (de obicei spiralate) sudate, avînd la partea superioară un dispozitiv de prindere cu filet, în cazul introducerii cu prăjini, sau cu o toartă, în cazul introducerii cu ajutorul unui cablu. La partea inferioară, lingura are o supapă de evacuare care are rolul de reţinător, pînă cînd lingura ajunge la punctul de descărcare.
matică a zonelor formate în procesul de solidificare a unui
lingou.
1) zona cu cristale den-dritice mari orientate perpendicular pe pereţii lingotierei ;2)zona cristalelor columnare (de transcristalizaţie); 3) zona de contact (intermediara) ; 4) zona de la piciorul lingoului (piramidală ori conica, după forma lingotierei) ; 5) zona centrala (fără centre de cristalizaţie); 6) goluri de retragere.
Lingură
206
Lingură
/. Lingură de cimentare.
După scopul în care sînt folosite, se deosebesc:
Lingură de cimentare:	Recipient cu ajutorul
căruia se introduc în sondă cîteva sute de kilograme de ciment, sub formă de lapte de ciment (cu densitatea de 1,7***1,8). Din cauza diferenţei de densitate, lingura de cimentare nu trebuie etanşată la partea superioară; la partea inferioară, etanşarea se obţine, de obicei, cu o diafragmă de material casant (în general sticlă) care, la coborîrea lingurii la fund, e spartă de un cui care serveşte totodată ia rezema-rea lingurii pe fund, realizînd astfel scurgerea laptelui de ciment, datorită diferenţei mari de densitate (v. fig. /).
Deoarece nu se poate introduce în sondă decît o cantitate relativ mică de ciment, şi datorită modului de deschidere, această lingură se foloseşte numai la cimentările de fund, cînd nu e necesară o cantitate mare de ciment.
Lingură de curăţit: Lingură cu formă şi construcţie speciale, folosită la curăţirea sondelor cari exploatează strate productive din cari se produc viituri de nisip, în urma cărora au Ioc depuneri, cum şi Ia curăţirea sondelor de diferite alte depuneri sau impurităţi. Principalele tipuri de linguri folosite în acest scop sînt: lingurile simple şi lingurile cu aspiraţie, cari pot fi cu piston şi hidropneumatice.
Lingurile simple de curăţit sînt similare lingurilor de iăcărit (v.), de cari se deosebesc prin faptul că la partea inferioară au o supapă cu clapă (reţinător) prinsă printr-o articulaţie şi care permite deschiderea, respectiv reţineîn lingură materialele pătrunse în ea. Pentru a efectua curăţirea de unele depuneri de la talpa unei sonde, de exemplu scoaterea unui dop de nisip, se introduce lingura de curăţit în sondă pînă la talpă şi, prin lovituri repetate, se realizează dezagregarea dopului de nisip; în acest scop, lingura are "marginile ascuţite Ia capătul inferior, iar particulele rezultate pătrund în interiorul lingurii prin supapa cu clapă (reţinător).
După tipul supapei de curăţire, se folosesc în prezent următoarele linguri de curăţit standardizate: lingura tip A, cu supapa normala (v. fig. II a), şi / /' n-g u ra tip B, cu supapa basculantă (v. fig. II b).
—	La primul tip, supapa are o clapă articulată deasupra scaunului şi pe care se aşază etanş în poziţia închis. Scaunul şi clapa sînt fixate între reducţie şi şiu, care are o serie de orificii laterale, prin cari lichidul din sondă intră în lingură, cînd aceasta e aşezată pe talpa sondei. Golirea lingurii de materialul adus din sondă, la suprafaţă, se obţine sprijinind clapa pe un bolţ fixat în recipientul în care se face descărcarea. Acest tip de lingură prezintă dezavantajul că golirea se efectuează greu, din cauza dificultăţii de manevrare a clapei, nece-
II. Lingură simpla de curăţit. a) tip A, cu supapă normală; b) tip B, cu supapă basculantă; 1) reţinător; 2) clapă; 3) scaun; 4) burlan; 5) reducţie; 6) articulaţie; 7) şiu; 8) orificiu de introducere a lichidului; 9) balama.
sitînd uneori (cînd lingura e plină cu impurităţi solide) de-şurubarea şiului. — La lingurile cu supapă basculantă (tip B), şiuI are formă semicirculară, iar supapa e montată la şiu cu ajutorul unei balamale articulate. Deoarece clapa de reţinere cu scaunul sînt menţinute închise cu ajutorul unui zăvor, descărcarea linguri^ se face foarte uşor, prin des-zăvorire. în acest fel, ansamblul clapă-scaun balansează în jurul balamalei, lăsînd complet liberă trecerea, respectiv scurgerea impurităţilor aduse cu lingura de la talpă la suprafaţă. Acest sistem prezintă avantajul unei descărcări uşoare a lingurii, însă şi dezavantajul că supapa lingurii de acest tip e mai puţin rezistentă decît cea a lingurii tip A. Folosirea acesteia e limitată la curăţirea de dopuri de nisip mai slabe (mai puţin compacte).
Lingurile de curăţit cu aspiraţie sînt de mai multe sisteme constructive, şi anume:
Lingura cu piston, folosită pentru curăţirea de fragmente mici (dopuri de nisip, impurităţi) de Ia talpa sondei.
Se construieşte în mai multe variante. Tipul folosit în şantierele din ţara noastră are corpul cilindric (v. fig. ///), format din burlane de oţel, şi un piston prevăzut la exterior cu rile, în scopul asigurării unei bune etanşări între piston şi pereţii lingurii. La partea superioară a pistonului e montată o supapă-disc, care asigură trecerea lichidului prin piston la introducerea lingurii în sondă, şi care se deschide la coborîrea pistonului şi se închide sub greutatea lichidului de deasupra ei, la ridicarea acestuia. Tija pistonului e solidarizată cu capătul inferior al cablului de manevră, prin intermediul unei piese de legătură.
Corpul lingurii e manevrat în sondă cu ajutorul cablului, prin intermediul pistonului care poartă lingura propriu-zisă pe umerii săi. După introducerea lingurii în sondă, aceasta ajunge şi se aşază pe dopul de nisip, iar pistonul, continuîndu-şi cursa, coboară în interiorul lingurii pînă la partea inferioară a acesteia. Trăgînd de cablul solidarizat cu pistonul, se provoacă o aspiraţie datorită căreia prin şiul lingurii pătrunde nisip din dopul respectiv, sau pătrund impurităţi de la talpa sondei, cari sînt reţinute apoi în corpul lingurii de supapa montată la capătul inferior ai acesteia (deasupra şiului) şi care se închide sub greutatea materialului pătruns în lingură. Cînd pistonul termină cursa ascendentă, acesta ridică cu umerii săi lingura, cu care se deplasează la suprafaţă pentru evacuare.
Lingura cu aspiraţie (pneumatică) se foloseşte pentru efectuarea unor operaţii de curăţire a tălpii sondelor de fragmente mai mari de rocă, de mici piese metalice scăpate în puţuri, de dopuri de nisip, etc., pe cari le colectează printr-o aspiraţie puternică. E constituită în principal din trei compartimente: camera de încărcare, situată la partea inferioară a lingurii, avînd rolul de a colecta materialul aspirat; camera, de aspiraţie intermediară, situată deasupra camerei de încărcare, avînd rolul de a menţine în interiorul său o presiune constantă (egală cu presiunea atmosferică), mai mică decît presiunea care se creează în camera de încărcare, cînd lingura se introduce sub nivelul de lichid din sondă; camera superioară, care are un dispozitiv de declanşare (piesă-nicovală), cu ajutorul căruia, cînd lingura ajunge în punctul în care trebuie executată curăţirea, se realizează deschiderea camerei de aspiraţie, pro-vocîndu-se o aspiraţie puternică în lingură, datorită presiunii
III. Lingură de curăţit cu piston.
I) burlan; 2) supapă; 3) piston; 4) tija pistonului; 5) şiu.
Lîngurl
207
Linguri
mici din camera de aspiraţie faţă de presiunea mare din camera de încărcare (egală cu presiunea din sondă), corespunzătoare nivelului de lichid de deasupra punctului în care se face curăţirea.
între cele două camere, etanşarea se face cu ajutorul unei supape cu bilă; comanda deschiderii supapei se face apăsînd pe tija supapei prin intermediul dispozitivului de declanşare. Materialul aspirat din sondă e reţinut în lingură cu ajutorul unei supape cu clapă. Diferenţa de presiune dintre cele două camere e cu atît mai mare cu cît nivelul de lichid din sondă, deasupra punctului în care se face curăţirea, e mai înalt. La aceste linguri, supapa de aspiraţie poate asigura etanşeitatea camerei pînă la o presiune de aproximativ 50 kgf/cm2. Datorită acestui lucru, adîncimea de introducere a lingurilor sub nivelul de lichid e limitată (aproximativ la 600 m sub nivelul de lichid din sondă); introducerea lingurii la adîncimi mai mari
poate provoca umplerea cu lichid înainte de a ajunge în punctul de curăţire, ceea ce face ca lingura să nu mai funcţioneze în acest punct.
în fig. IV e reprezentată o lingură cu aspiraţie, folosită în industria petrolieră din ţara noastră. Ea e constituită dintr-un cap cilindric, în interiorul căruia se găsesc: camera de încărcare, cu supapa de curăţire, şi o fereastră (care poate fi închisă sau deschisă prin rotirea unui manşon, montat la exteriorul acestei camere); camera de aspiraţie, cu o supapă cu bilă menţinută în poziţia „închis" de un resort şi o tijă, şi un dispozitiv de declanşare a supapei şi a bilei, compus dintr-o piesă-nicovală, care la efectuarea cursei în jos e limitată de un opritor, iar la armare poate fi menţinută în poziţia superioară, cu ajutorul unui deget mobil. Deasupra acestui mecanism, la capătul superior al lingurii se găseşte o geală, care prin intermediul unei reducţii face legătura cu cablul de manevră cu care se introduce lingura.
Materialul captat în lingură e reţinut de supapa de curăţireşi e adus ia suprafaţă. Evacuarea materialului din lingură, după extragerea din sondă, se face prin fereastră,
a camerei de aspiraţie,
siune; 6) prag; 7) deget mobil; 8) geală ; 9, 12) opritor; 10) piesă de contact; 11) tija supapei;
13)	resortul degetului mobil;
14)	resortul supapei;	15) su-
papă sferică.
presiunea atmosferică, cu ajutorul unei supape. Culisînd, camera de aspiraţie se apropie cu supapa respectivă de declanşator, care o deschide; aceasta are loc cînd camera inferioară (de încărcare) se aşază pe dopul de nisip şi partea superioară a lingurii, culisînd pe cea inferioară, coboară pînă cînd supapa, lovindu-se de declanşator, se deschide, punînd astfel în comunicaţie cele două camere şi făcînd deci posibilă aspirarea puternică a impurităţilor din sondă. Menţinerea presiunii de 1---2 kgf/cm2 la extragerea lingurii din sondă se obţine cu ajutorul unui ventil de contrapresiune. Legătura dintre lingură şi cablul de manevră e asigurată cu ajutorul unei reducţii. Sin. Lingură de instrumentaţie.
Lingura de i nstr u me n-taţ ie: Sin. Lingură cu aspiraţie (v.).
V. Lingură cu aspiraţie, tip Dzerinski.
1) supapă cu clapă, de curăţire; 2) cameră de încărcare ; 3) declanşator; 4) supapă cu disc ; 5) resort; 6) cilindru fix; 7) cameră de aspiraţie; 8) reducţie.
VI. Linguri de lăcărit.
o) cu o supapă (tip A); b) cu două supape (tip B); 1) lingură; 2) supapă inferioară; 3) piciorul supapei; 4) scaunul supapei; 5) racord; 6) supapă superioară; 7) cana! central; 8, 9) canale laterale de scurgere a gazelor.
IV. Lingură cu aspiraţie, folosită în industria petrolieră din ţara noastră,
o)	armată; b) dezarmată; 1) cameră de încărcare; 2) supapă de curăţire; 3) fereastră; rotind manşonul, iar expulsarea 4} manşon; 5) cameră de Pre-conţinutului lingurii se produce	''
datorită presiunii de 1***2 kgf/cm2, menţinute în lingură cu ajutorul unui ventil de contrapresiune construit astfel, încît să asigure menţinerea acestei presiuni şi să nu permită pătrunderea în lingură
a fluidelor din exterior (în special la introducerea lingurii în sondă, cînd în camera de aspiraţie presiunea e egală cu presiunea atmosferică).
în fig. V e reprezentat un alt tip de lingură cu aspiraţie. Din punctul de vedere constructiv, se compune dintr-o cameră de încărcare echipată la capătul inferior cu o supapă de curăţire cu clapă care se deschide de jos în sus, iar la capătul superior, cu un declanşator; camera de aspiraţie, legată telescopic cu prima, în care, în timpul introducerii în sondă, se păstrează
Lingură de lăcărit:	Lingură folosită în scopul
denivelării sondei pentru punerea în producţie sau al extragerii din sondă a ţiţeiului prin lăcărit. E construită din bucăţi de burlane sau din benzi de tablă sudate în formă de spirale, obţi-nîndu-se un cilindru cu lungimea de 7,5*• * 18 m, echipat la unu sau la ambele capete cu cîte o supapă. Lungimea lingurii depinde de înălţimea nivelului oleodinamic din sondă şi de înălţimea dispozitivului din turlă, iar diametrul ei, de diametrul burlanelor, de curbura găurii de sondă şi de starea coloanei.
oe recomandă să se folosească linguri cir diametrul maxim de 70% din diametrul interior al coloanei de exploatare.
în prezent sînt standardizate două tipuri de linguri de lăcărit, şi anume:
Lingura de iacă rit tip A (v. fig. Via), echipată la partea inferioară cu o supapă cu picior. La introducerea în sondă, în coloana de exploatare, supapa e închisă pînă cînd ajunge la nivelul de lichid, cînd supapa se deschide; după depăşirea nivelului, lichidul trece prin supapă, prin interiorul lingurii, şi iese prin deschiderile laterale ale racordului montat ia partea superioară a acesteia, permiţînd astfel coborîrea lingurii în sondă la adîncimea dorită. La extragere, presiunea exercitată de lichid închide supapa, astfel încît lingura plină e adusă la suprafaţă, unde se goleşte într-un vas-rezorvor sau într-o habă. Această lingură e folosită la sondele cu gaze puţine.
Linguriţă
208
Linie
Lingura de I â câ r it tip 8 (v. fig. Vi b) se deosebeşte de cea de tipul A prin faptul că are la partea superioară un sistem de canale mici, cari creează o anumită rezistenţă la curgerea prin ele a fluidului din lingură, şi încă o supapă, care opreşte lichidul să iasă din lingură în timpul extracţiei. Gazele cari s-au adunat alături de ţiţei, în lingură, prin destindere, caută să antreneze şi ţiţeiul spre partea de sus a acesteia şi de aici să se scurgă afară. Canalele au deci rolul de a forţa separarea ţiţeiului de gaze şi de a lăsa să treacă prin ele numai ultimele. Lingurile de acest tip se folosesc la sondele cu multe gaze libere sau disolvate în ţiţei, pentru extragerea ţiţeiului de la adîncimi mai mari, şi anume sub nivelul oleodinamic.
Lingură de sapă: Lingură folosită pentru eliminarea detritusului la sistemele de foraj numite uscate (fără circulaţie). Lingura de sapă e asemănătoare lingurii de lăcărit, cu deosebirea că piesa-sabot are formă de sapă, pentru a asigura în parte şi dezagregarea fundului în rocile slab consolidate şi pentru a efectua chiar săparea în nisipurile slab cimentate.
Cînd cantităţile de solid de extras sînt mari, cînd granulaţia e mare şi puţul are puţină apă, se foloseşte o lingură de sapă de construcţie modificată, numită lingurâ-pompâ. Aceasta nu e suspendată direct, ci cablul de extracţie e legat la un piston interior. La începerea cursei ascendente, cablul ridică numai pistonul, producînd astfel o aspiraţie puternică. După ce pistonul a ajuns la capătul superior al lingurii, se poate repeta aspiraţia sau se poate continua ascensiunea pistonului care, blocat la capătul superior al lingurii, o antrenează în sus.
Lingură pentru filtre cu pietriş: Lingură de construcţie specială, cu ajutorul căreia se introduce pietrişul în sondă, în spatele burlanului perforat, pentru a construi un filtru cu pietriş în dreptul stratului productiv. Lingura umplută cu pietriş se introduce în sondă, după introducerea şi fixarea coloanei de exploatare în sondă, coloana avînd montat, la capătul inferior, burlanul perforat. Realizarea filtrului în acest mod se recomandă la acele sonde cari, producînd din strate cu presiuni joase, nu permit introducerea prin circulaţie de lichide a pietrişului în ele, la nivelul stratului, deoarece în aceste cazuri se pot produce pătrunderea lichidelor de circulaţie în strat, respectiv pierderea lor în strat.
Lingura(v. fig. VII) e com-pusădintr-un burlan, în interiorul căruia se introduce pietrişul necesar la talpa sondei. La partea inferioară a burlanului se înşurubează o piesă 3, care are un locaş conic pe care se aşază o supapă conică de evacuare
2,	(care are şi rolul de reţinere a pietrişului din burlan în timpul umplerii, respectiv în timpul introducerii lingurii în sondă); această supapă e solidarizată, prin intermediul unei tije, cu o altă supapă de comandă 5, cu	diametrul	mai	mare,	care	cuIi-
sează într-o piesă cilindrică	cu	ferestrele	laţerale	4,	şi	care
serveşte la comanda deschiderii supapei conice 2, în momentul
VII. Lingură pentru filtre cu pietriş, o) în poziţie armata; b) secţiune A-A; c) dezarmată; 1) burlan; 2) supapă conica; 3) piesă de legătură; 4) fereastră; 5) supapă de comandă; 6) locaş;
7) aripi.
în care lingura a ajuns deasupra burlanului perforat, permiţînd astfel evacuarea pietrişului din lingură prin ferestrele 4 şi, de aici, în spatele burlanului perforat. Aceasta are loc cînd, introducînd lingura în sondă, supapa de comandă 5 ajunge şi se suspendă în locaşul 6 al burlanului perforat, iar lingura, continuînd să se deplaseze în jos, provoacă deschiderea supapei de evacuare 2, lăsînd liberă trecerea prin ea a pietrişului, care curge apoi centrat, prin aripile sudate 7, prin ferestrele 4 şi, de aici, în spatele burlanului perforat, în coloana de exploatare.
Această lingură e folosită pentru introducerea la fundul sondei a unei cantităţi convenabile de pietriş sortat, constituind astfel un filtru de oprire a nisipului mobil.
î. Linguriţa, pl. linguriţe. Agr.: Element al distribuitorului de seminţe cu linguriţe. Linguriţele distribuitorului pot fi fixe sau reglabile. V. sub	Semănătoare.
2.	Liniar. Gen. V.	Linear.
3.	Liniat, maşina de Poligr., Ind. hîrt.: Maşină bazată
pe principiul tiparului	înalt rotativ (cu	forme	de	tipar	curbe),
care execută operaţia	de liniere (v.)	pe	hîrtie,	în	coli	sau	în
suluri, în 1, 2, 3 şi 4 culori pe o faţă sau simultan pe faţă şi pe verso, cu ajutorul cernelurilor flexografice (cerneluri pentru tipar cu anilină).
Maşina de liniat în coli pe ambele feţe e formată din: o masă pe care se aşază hîrtia pentru liniat; o flanelă sau benzi purtătoare ale hîrtiei; două cilindre de metal îmbrăcate cu flanelă; două axuri cu role de alamă liniatoare (role avînd gravate pe periferie, în relief, o linie mai subţire sau mai groasă), distanţate cu discuri de grosimi corespunzătoare; două jgheaburi cu capac, pentru cerneală; două valuri cu cămaşă de cauciuc, aşezate între jgheaburile cu cerneală şi rolele liniatoare; un cilindru de metal sau de lemn, îmbrăcat cu hîrtie sugativă pentru uscarea cernelii de pe colile liniate şi aţele purtătoare ale hîrtiei; un cursor cu două role de cauciuc pentru trecerea colii de hîrtie din stiva de pe masă, pe flanelă sau pe benzile transportoare; o a doua masă, pe care se strîng în stivă colile liniate.
Hîrtia trecută de cursor, din stivă pe flanelă sau pe benzile transportoare, e luată de o serie de fire de aţă şi e dusă mai departe pe primul cilindru, în faţa rolelor liniatoare, unde e liniată pe o parte, şi apoi pe al doilea cilindru, unde rolele liniatoare respective o liniază pe cealaltă parte. După liniere, firele de aţă duc colile de hîrtie, pe un drum mai lung, pentru a se usca cerneala, şi le depun în stivă pe a doua masă.
Maşinile de liniat în suluri folosesc aceleaşi elemente ca şi cele de liniat în coli, cu deosebirea că mesele sînt înlocuite cu axuri pentru susţinerea sulurilor, axul care primeşte banda liniată fiind antrenat.
Cu maşinile de liniat se execută Iiniatură dictando şi de aritmetică; pentru aceasta din urmă, hîrtia în coli se introduce de două ori în maşină.
4.	Liniatura.Poligr., Ind. hîrt.: Ansamblul de linii, aplicate prin liniere (v.) sau tipărire cu clişee pe colile de hîrtie cari formează filele caietelor, blocurilor, notesurilor şi registrelor liniate.
Liniâtura poate fi: dictando, formată din linii orizontale paralele, de regulă Ia distanţa de 9 mm; de aritmetica, formată din linii perpendiculare, astfel încît să rezulte pătrate cu latura de 5 mm; de caligrafie, formată din linii orizontale paralele şi din linii oblice paralele; de muzica, formată din grupuri de linii orizontale paralele (v. Portativ); speciala, care nu intră în celelalte categorii.
5.	Linie, pl. linii. 1. Geom.: Mulţime de puncte mărginită, ale cărei puncte pot fi reprezentate biunivoc şi continuu pe punctele unui segment finit, incluziv cele două extremităţi ale ei în cazul liniilor deschise şi cu excepţia celor două extremităţi (cărora le corespunde un singur punct reprezentat) în cazul liniilor simplu închise. Curbele pot fi linii particulare.
Linie anticlinalâ	209	Linie	de	credinţă
LPP/2
' t-PP/2 '
1.	~ anticlinalâ. Geol.: Traseul unei zone anticlinale (v. Anticlinal), care e marcată pe hartă şi pe teren prin apariţia la zi a formaţiunilor geologice celor mai vechi (sîmbureie anticlinal).
Termenul se foloseşte în descrierile geologice cu caracter general (regional), în cari se indică direcţiile şi distribuţia într-o regiune întinsă a cutelor anticlinale, fără a se preciza dimensiunile transversale ale acestora.
2. ~ asimptotica. Mat.: Sin. Curbă asimptotică (v.).
3. ~a centrelor. Tehn. V. sub Angrenaj.
4.	~a chilei. Nav.: Linia dreaptă obţinută prin intersec-ţiunea planului diametral (longitudinal) cu suprafaţa interioară â chilei din regiunea centrală a navei cu corpul de oţel, sau iinia dreaptă rezultată din proiecţia pe planul diametral (longitudinal) a marginii exterioare a baturii chilei din regiunea centrală a navei cu corpul de lemn.
5.	~ cotidalâ. Hidr. V. sub Maree.
e. ~ de adunare a apelor. Geogr., Topog.: Sin. Talveg (v.)
7.	~ de angrenare. Tehn. V. sub Angrenaj.
8.	~ de apa. Nav.: Linie de formă (v.), care rezultă din intersecţiunea carenei unei nave cu un plan orizontal, paralel cu planul de plutire. La întocmirea pianului de forme se trasează de obicei 11 linii de apă. V. şi sub Forme, plan de
9.	~ de aruncare. Tehn. mii.: Sin. Linie de proiecţie (v.).
10.	~ de baza. Nav.: Linia dreaptă orizontală, cuprinsă în planul diametral, care trece prin punctul de intersecţiune al planului cuplului de la
jumătatea lungimii între r---------------*—I—LorcWLj
perpendiculare cu planul diametral şi cu partea inferioară a suprafeţei carenei (suprafaţa interioară a chilei, la navele cu corpul de oţel, sau linia marginilor exterioare a baturii chilei, la navelecu corpul de lemn).
Linia de bază coincide cu linia chilei, la navele fără diferenţă de imersiune (cu chilă dreaptă), adică la navele fa cari linia chilei e paralelă cu linia de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară (la navele comerciale) sau deplasamentului de construcţie (la navele de război) (v. fig.).
11.	~ de cea mai mare panta. Geom.: Linie, pe o supra-faţă.a cărei tangentă, în fiecare punct al ei, e perpendiculară pe orizontalele planului tangent, în acel punct, la suprafaţa respectivă. Dacă suprafaţa e un plan, I inia de cea mai mare pantă e o dreaptă perpendiculară pe orizontalele planului, în fiecare punct al ei.
12.	~ de cîmp.CIc. v., Fiz.: Curbă tangentăîn fiecare punct la vectorul cîmp G al unui cîmp de vectori. Ecuaţia diferenţială vectorială a liniilor de cîmp e:
Gx dr=0,
ds fiind elementul de linie al liniei de cîmp.
în	coordonate	cartesiene triortogonale, în cari
G = iG„ +	jGv + kG	şi	dr = /&*-}- jdy + kd^,
x J K.
i,	j, fc fiind versorii axelor, ecuaţia de mai sus e echivalentă cu următorul sistem de ecuaţii diferenţiale:
dx dj
G*	S	Gs
în	coordonate	curbilinii	ale	unui spaţiu cu n	dimensiuni,
în cari
n	n
T'X* ~»rk
G^ şi dx^ (/£=1 •••«) fiind componentele contravariante ale vectorilor G şi dr, ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de cîmp sînt:
Lpp
Linii de apă caracteristice, x-x) linia de baza; y-y) linia chilei; LP) linia de plutire; Lpp) lungimea între perpendiculare.
dx1 dx2
dx
rk
cbc*
" Gn *
si dj- =
r,dx ,
i-1
Prin linie de cîmp a unui cîmp de scalari se înţelege linia de cîmp a gradientului cîmpului de scalari.—
Dacă fiecare tub de linii de cîmp (v. sub Flux, tub de prin care trece fluxul unitate se reprezintă printr-o singură linie de cîmp, aceasta se numeşte linie unitate de cîmp sau linie de flux unitate.
în cazul particular al cîmpului vitezelor instantanee ale particulelor unui fluid în mişcare, liniile de cîmp se numesc linii de curent, iar în cazul particular al unui cîmp de forţe, linii de forţă.
Liniile de cîmp ale unui cîmp potenţial cu surse (cu rotorul nul şi cu divergenţa diferită de zero) sînt linii deschise, cari diverg din sursele pozitive (de divergenţă pozitivă) ale cîmpului şi converg în sursele negative (de divergenţă negativă) ale cîmpului.
Liniile de cîmp ale unui cîmp rotaţional solenoidal (cu rotorul d ferit de zero şi cu divergenţa nulă) sînt fie linii închise (eventual pe la infinit), fie linii cari umplu pretutindeni dens o suprafaţă, fără	a fi	în general închise, dar revenind oricît de aproape
de un	punct	dat al ior (linii	aproape închise). Sin. Linie
de flux.
13.	~	de	colimaţie. Topog.	V. Colimaţie, linie de
14.	~	de	contact anormal.	Geol.: Linia care delimitează
pe o hartă geologică formaţiuni mai vechi, aduse pe cale tectonică, prin şariaj (v.) sau prin simplă încălecare peste formaţiuni geologice mai noi (autohton) şi care reprezintă intersecţiunea suprafeţei respective de şariaj sau de încălecare, cu suprafaţa topografică. Pe teren, şi anume numai în regiunile orogenice în cari s-au produs cutări foarte intense ale stratelor, linia de contact anormal e însoţită de unele elemente geologice şi geo-morfologice caracteristice, cum sînt: milonitele (v.) (de ex. la baza Pînzei getice, la contactul cu Autohtonul danubian) sau breciile de fricţiune (tectonice) obişnuite; peticele de împingere (rabotaj) smulse din masa care încalecă sau din autohton şi rămase ca lentile zdrobite pe suprafaţa de contact anormal; liniile de izvoare, dacă rocile din autohton sînt impermeabile, iar cele şariate pot constitui roci colectoare (de ex. izvoarele captate în parcul oraşului Tg. Ocna, la baza Paleogenului şariat peste depozitele marnoase-argiloase ale Miocenului); schimbarea (ruptura) bruscă de pantă a terenului, rocile mai vechi fiind de obicei mai rezistente la acţiunea eroziunii decît rocile mai noi, prinse dedesubt; schimbarea de vegetaţie, cînd contactul anormal aduce în vecinătate roci cu caractere litologice net diferite.
în ţara noastră, liniile de contact anormal apar în regiunea muntoasă a Carpaţilor şi în regiunea colinară subcarpatică. Astfel: în Carpaţii meridionali, contactul Pînzei getice cu Autohtonul danubian ; în Carpaţii orientali, contactul Pînzei de Tarcău cu autohtonul ei; în Munţii Apuseni, contactul Pînzei de Codru cu Autohtonul de Bihor.
îs. ~ de credinţa. Topog.: Linia trasată pe cadranul unei busole şi care uneşte gradaţiile de 0° şi 180° (sau 0G şi 200G), gravate în capetele ei (v. fig.).
De obicei, deasupra cifrei 0° se gravează şi litera N (nord), iar sub cifra 180°, litera S (sud), astfel încît linia de credinţă poate fi orientată pe direcţia N-S magnetic, cu ajutorul acului magnetic care oscilează liber deasupra cadranului, sprijinit pe pivotul din centrul acestuia.
La busolele cu cadran fix (legat solidar de cutia busolei), acesta se montează din fabrică paralel cu una dintre muchiile
14
Linie de curbură
210
Linie de fugă
Linie de credinţă.
Linie de curbură.
1) intradosul profilului; 2) extradosul profilului; 3) coarda; 4) linia de curbură.
cutiei (pentru busole cu cutia pătrată sau dreptunghiulară), iar la busolele cu vizor, paralel cu axa de vizare a acestui vizor. Aceste busole dau direct numai orientări magnetice.
La busolele declinabile, cadranul se poate roti în interiorul cutiei şi în acest caz linia de credinţă poate fi declinată (rotită) cu valoarea deciinaţiei locale, pentru ca busola să poată da direct orientări geografice.
î. ^ de curbura. I.Geom. V.Curbură, linie de
2.	~ de curbura. 2. Av.: Linie caracteristică a unui profil de aripă sau de pală de elice, care e locul geometric almijlocurilorseg-mentelordedreap' tă cuprinse între intradosul şi extradosul profilului, segmentele fiind perpendiculare pe coarda acestui profil (v.fig.).
3.	~	de	curent. Hidr. V. sub Linie de cîmp.
4.	~	de	curent electric. Fiz., Elt.: Linie de	cîmp	(v.)	a
cîmpului densităţii de curent electric (v.). într-o accepţiune mai restrînsă, prin linii de curent electric se înţeleg liniile cîmpului densităţii curentului electric de conducţie. în regimul staţionar şi cuasistaţionar al conductoarelor electrice, liniile curentului electric de conducţie sînt linii închise sau aproape închise (în sensul că revin oricît de aproape de un punct dat al lor), în regim nestaţionar, liniile curentului electric de conducţie sînt în general linii deschise, fiind continuate de liniile curentului electric de deplasare (v. sub Curent electric). în punctele de convergenţă sau de divergenţă ale liniilor curentului de conducţie, cari se găsesc de obicei la suprafaţa conductoarelor, se produce o creştere sau o descreştere locală a sarcinii electrice în acord	cu	legea conservării sarcinii electrice.
5.	~	de	curgere. Hidr.: Linia de curent în regim de curgere
staţionar, cînd coincide cu traiectoria particulei de fluid. V. sub Linie de cîmp.
6.	~ de cusut. Nav.: Linie colorată, imprimată la distanţă mică de marginea fîşiei de pînză de vele, de-a lungul căreia se execută cusăturile la confecţionarea velelor, tenzilor, etc.
7.	~ de demarcaţie. Fotgrm.: Linia de separaţie între două fotograme.
8.	~ de despărţire a apelor. Geogr., Topog.: Sin. Cumpăna apelor (v.).
9.	~ de egala tenta. Geom. persp.: Curbă de egală iluminare sau curbă de egală strălucire, determinată pe suprafaţa unui obiect mat sau lucios, cu ajutorul scărilor de tentă respective, în vederea executării unui laviu.
10.	~ de explorare. Te/c.: în televiziune sau în foto-telegrafie, o înşiruire de elemente de imagine (v.) explorate succesiv, care se desfăşoară în lungul uneia dintre dimensiunile imaginii. Explorarea se face, de cele mai multe ori, după o succesiune de linii orizontale, al căror număr [625, în cazul normei de televiziune (v.) adoptate şi în ţara noastră] determină calitatea imaginii. Există şi sisteme de televiziune (industrială) la cari explorarea imaginii se face după o spirală. Sin. Linie de baleiaj.
11. ~ de flux. C/c. v., Fiz.: Sin. Linie de cîmp (v.).
12. ~ de forma. Nav.: Linie rezultată din intersecţiunea carenei unei nave cu un plan orizontal, verticai-longitudinal,
vartical-transversal sau înclinat-longitudinal faţă de planul de plutire. Liniile de formă sînt: liniile de apă, secţiunile verticale, cuplele şi lisele. V. şî sub Forme, plan de
13.	~	de	forţa.	1. Fiz. V. sub Linie de cîmp.
14.	~	de	forţa.	2. Tehn.: Linie cu grosime mai mare decît
a celorlalte linii dintr-un desen tehnic, folosită pentru a da impresia de relief. în unele desene tehnice mai vechi se trasau prin linii de forţă laturile pieselor cari erau în umbră, consi-derînd că sursa de lumină se găsea la infinit şi lumina venea dinspre colţul de sus, din stînga, al desenului, adică după o direcţie care era bisectoarea unghiului drept dintre direcţiile orizontală şi verticală reprezentate în desen. Aceste linii de forţă nu se mai folosesc în desenele tehnice actuale, în cari toate conturele pieselor sînt trasate cu linii groase.
15.	~	de	fuga.	1. E/t.: Linie de-a lungul căreia conturnarea
superficială a	unui	izolator (v.) e cea mai probabilă. Depinde
de caracteristicile geometrice ale izolatorului, de forma cîmpului electric şi de condiţiile atmosferice. Linia de conturnare a unui anumit izolator nu dă suficiente indicaţii asupra liniei de conturnare a lanţurilor constituite din acele izolatoare. Astfel, de exemplu, la un izolator cu capă (v. sub Izolator electric), o descărcare electrică se poate produce (v. fig. /) urmînd ondu-laţiile suprafeţei inferioare a talerului — traseul CBA— sau prin intervalul de străpungere cel mai scurt — traseul CBAv pe cînd la un lanţ de astfel de izolatoare, conturnarea se poate dezvolta: de-a lungul suprafeţelor izolatoarelor — traseul CBA (în special sub ploaie); parţial de-a lungul suprafeţelor izolatoarelor, parţial prin intervale de aer — traseul CBD (în speciai pe timp uscat) şi pe distanţa cea mai scurtă — traseul EF (la intensităţi mari de ploaie), a cărei rigiditate dielectricâ e practic egală cu rigiditatea intervalului de aer dintre electrozi vîrf-vîrf (v. Descărcător 3). Tensiunea de conturnare în stare umedă e mărită de renuri într-o măsură mai mare decît în stare uscată
1
3
II. Repartiţia tensiunii de-a lungul unui lanţ de zece izolatoare.
0 armatură inelară; 2) armatură în opt; 3) armatură cu coarne; 4) fără armatură.
(din considerente tehnologice, Ia izolatoarele de suspensiune numărul e limitat însă ia 3“*4).
Pentru a feri izolatoarele de defectare (prin acţiunea termică a arcului), în cazul conturnărilor, cum şi pentru a egaliza (v. fig. II) repartiţia tensiunii pe elemente (cea mai mare tensiune revine izolatoarelor vecine cu conductorul; cea mai mică, celor de la mijlocul lanţului; puţin mai mare, celor vecine cu sus-pensiunea) se folosesc armaturi de protecţie (pînă la 110 kV, de cele mai multe ori sub forma de coarne prinse Ia capetele
I. Linii de conturnare ale unui izolator şi ale unui lanţ de izolatoare. 1) distanţă de conturnare a izolatorului separat; 2) distanţă de conturnare a izolatorului în lanţ; 3) distanţa de conturnare a lanţului; H) lungimea ianţului de izolatoare; h) înălţimea constructi-văa izolatorului; D) diametrul talerului.
Linie, de fuga
211
Linie de plutire
lanţului, în lungul conductoarelor; la tensiuni mai înalte, armatura inferioară are formă inelară, în opt sau ovală), între cari se pot produce descărcările, la distanţă nepericuloasă de lanţ (v. fig. III).
1.	~ de fuga. 2. Geom. persp.:
Fiecare dintre dreptele concurente într-un punct de fugă al unui desen în perspectivă, şi cari reprezintă dreptele paralele între ele, dar cari nu sînt paralele cu planul desenului. V. şî sub Perspectivă.
2.	^ de hotar. Topog..-Linia care separă două teritorii vecine. Stabilirea pe teren a liniei de hotar, legată de organizarea teritoriului agricol, amenajarea pădurilor, sistematizarea centrelor populate, etc., prin materializarea — cu ţăruşi, movile sau borne — a unor puncte caracteristice cari o definesc (de ex.: punctele de frînturâ, de schimbare a direcţiei, de inter-secţiunecu căi de comunicaţie, etc.) constituie operaţia de delimitare a teritoriului respectiv. Sin. Limită de hotar.
3.	de infiltraţie. Hidr.: Linia de intersecţiune a pînzei de apă infiltrate prin corpul unui rambleu care îndiguieşte o apă, cu un plan vertical, perpendicular pe axa longitudinală a rambleului. Linia de infiltraţie e o parabolă turtită, cu ecuaţia:
în care % şi x sînt cota, respectiv abscisa, unui punct al parabolei, H e înălţimea apei faţă de baza rambleului, Q e debitul pînzei de apă subterană, pe unitatea de lungime, iar k e coeficientul de permeabilitate (în cm/s) al materialului din care e constituit rambleul: y& = 0,5-**1,0 pentru nisip grosier, 0,1—0,3 pentru nisip fin, 0,01«*-0,02 pentru nisip foarte fin, 0,11 • 10“4—1 • 10-4 •pentru lut, 0,02• 10-7-20. 10"7 pentru argilă, 0,5. 10-3.»1 • 10-3 pentru loess nebătut, 0,7 • 10“7 pentru loess bătut.
Pentru a evita degradarea taluzului dinspre uscat, trebuie ca linia de infiltraţie să rămînă în întregime în interiorul corpului rambleului. La rambleurile etanşate prin ecrane de etanşare, linia de infiltraţie nu trebuie să depăşească partea superioară a ecranului. V. fig. / sub Dig.
4.	de încărcare, Nav.: Intersecţiunea bordajului cu planul de plutire al navei încărcate. în scopul evitării unei supraîncărcări a navei şi deci a periclitării echipajului şi încărcăturii, liniile de încărcare sînt marcate pe bordaj pentru diferite situaţii. Astfel se deosebesc: linia de încărcare de vară, linia de încărcare de iarnă, linia de încărcare pentru iarnă în Atlanticul de Nord, linia de încărcare tropicală,linia deîncărcare pentru apă dulce şi linia de încărcare pentru apă dulce tropicală. Pentru navele cari încarcă lemn pe punte, toate aceste linii sînt dublate de linii de încărcare valabile pentru încărcătura de lemn. Liniile de încărcare pentru petroliere permit o încărcătură mai mare decît la navele pentru mărfuri solide. Navele cu vele nu au decît o singură linie de încărcare de vară şi de iarnă, una pentru iarnă în Atlanticul de Nord şi una pentru tropice. Toate aceste linii de încărcare au fost stabilite prin acord internaţional, la care s-a anexat şî harta cu zonele în cari e valabilă o anumită linie de încărcare (vara şi iarna nefiind la aceeaşi dată în ambele emisfere şi în toate oceanele).
5.	~ de încărcătură maxima. Nav. V. Marcă de încărcare.
6.	de început de panta. Topog.: Linia loc geometric al punctelor de pe un teren, în care acest teren începe să aibă
o	pantă. în cazul cînd forma de relief (înălţime) se termină cu un platou, linia de început de pantă se confundă cu linia de
contur a platoului; în cazul în care forma de relief prezintă în partea superioară o creastă, linia de început de pantă se confundă cu creasta, iar în cazul cînd forma de relief se termină cu un pisc, linia de început de pantă se reduce la un punct care se confundă cu acest pisc.
Liniile de început de pantă sînt linii caracteristice ale reliefului şi ele formează trasee în operaţiile de nivelment pe teren, ca şi în reprezentarea acestuia în plan.
7.	~ de încrucişare. Tehn. V. Angrenajul hipoid, sub Angrenaj.
8.	~ de margine. Nav.: Curba determinată de intersecţiunea unui plan orizontal cu bordajul navei şi care reprezintă înălţimea maximă pînă la care se poate ridica apa în urma inundării unui compartiment oarecare. După Convenţia internaţională pentru siguranţa vieţii umane pe mare, linia de margine trebuie să fie la cel puţin 76 mm sub faţa superioară a punţii pereţilor etanşi. Sin. Linie de supraimersiune.
9.	~ de mira. Tehn. mii.: Sin. Linie de ochire (v.).
10.	^ de nivel. Tehn. mii. V. Linie de tragere.
11.	~ de ochire. Tehn. mii.: Dreapta care uneşte aparatul de ochire (v. sub Aparat de detecţie-localizare) al unei guri de foc cu punctul de ochire (v.). Linia de ochire poate fi paralelă cu axa ţevii, cum e, în general, în cazul.-ochirii directe, — sau face un unghi cu aceasta.
La gurile de foc portative, linia de ochire e determinată de crestătura de pe culata ţevii (la pistolete) sau de pe înălţător (la toate categoriile de puşti şi mitraliere), şi cătarea de la gura ţevii. în cazul cînd se folosesc lunete, linia de ochire e axa optică a lunetei, care e linia de vizare (v.) a gurii de foc.
La gurile de foc de artilerie există, în general, o linie de ochire asemănătoare celei de la pistolete, materializată printr-o crestătură şi o cătare fixate pe generatoarea superioară a exteriorului ţevii, cuprinsă în planul vertical al axei acesteia. Ea e folosită numai la ochirea directă, în cazurile în cari tragerea trebuie executată repede. Toate gurile de foc de artilerie au însă şi o linie de ochire reprezentată de axa optică a aparatului de ochire, care e orientată astfel, încît să treacă prin punctul de ochire.
Linia de ochire se numeşte dependentă (obişnuit, linie de miră dependentă) cînd, odată cu rotirea ţevii în plan vertical, se rotesc în aceeaşi măsură şi aparatele de ochire, cari se fixează, în acest caz, fie direct la ţeavă, fie la leagănul gurii de foc (v. Leagănul ţevii).
Linia de ochire se numeşte independentă (obişnuit, linie de miră independentă), cînd în mişcarea pentru ochirea verticală a ţevii nu sînt antrenate şi aparatele de ochire, în acest caz, aparatele de ochire nu se fixează la ţeavă sau la leagăn, ci la un organ al afetului, care nu ia parte la mişcarea în plan vertical.
Linia de ochire se numeşte semiindependentă, cînd aparatele de ochire, deşi nu sînt solidare cu ţeava, în mişcarea sa de ochire verticală, se deplasează, totuşi, cînd se înregistrează unghiul de teren (v.), deplasînd linia de ochire. Sin. Linie de miră.
12.	~ de ordine. Geom.: Dreapta perpendiculară pe linia pămîntului, care trece prin proiecţiile, orizontală şi verticală, din epura unui punct. Sin. Linie de rapel.
13.	~ de pâmînt. 1. Geom.: Sin. Linia pămîntului (v. sub Geometrie descriptivă).
14. ~ de pâmînt. 2. Geom .persp.: Sin. Axa perspectivei (v.).
îs. ~ de plutire. Hidr., Nav.: Intersecţiunea dintre planul
de plutire (planul orizontal al suprafeţei libere a lichidului) şi suprafaţa exterioară a unui plutitor de suprafaţă.
La o navă, linia de plutire se obţine prin intersecţiunea planului suprafeţei apei cu suprafaţa carenei (suprafaţa interioară a învelişului, la navele cu corpul de oţel, sau suprafaţa exterioară a învelişului, la navele cu corpul de lemn, şi la navele de război cuirasate) (v. fig. sub Linie de bază).
III. Caile posibile ale descărcării la un lanţ cu armaturi cu coarne.
7) descărcare în cascadă;
2) descărcare directă;
3) descărcare parţial în cascadă.
C
14*
Linie de proiecţie
212
Linie energetica
Se deosebesc:
Linie de plutire de construcţie, care corespunde deplasamentului navei cu încărcătura maximă pe timpul verii, la navele comerciale, sau deplasamentului de construcţie, la navele de război; se notează de obicei cu CWL. Sin. Linie de plutire de bord liber.
Linie de plutire a navei balastate, care corespunde deplasamentului navei fără încărcătură, însă cu tancurile de balast pline.
Linie de plutire a navei goale, care corespunde deplasamentului navei goale, adică al navei complet echipate, însă fără combustibil, apă, ulei, pasageri, echipaj, provizii, marfă, balast, materiale consumabile.
1.	~	de	proiecţie. Tehn. mii.:	Prelungirea axei ţevii unei
guri de foc în	momentul tragerii (v.	şî sub Tragerile gurilor de
foc). Sin. Linie de aruncare.
2.	~ de schimbare de panta. Topog.: Linia care uneşte punctele de pe o coastă sau de pe un versant, în cari valoarea pantei se schimbă.
3.	~	de	supraimersiune. Nav.	V. Linie de margine.
4.	~	de	sutura. Paleont.: Sin.	Linie lobară. V. sub Ammo-
noidae.
5.	~ de teren. Tehn. mii.: Dreapta care uneşte gura ţevii, cînd gura de foc e în poziţie de tragere, cu punctul din ţintă, asupra căruia se trage (v. şî Traiectorie).
Linia de teren diferă esenţial de linia de tragere (v.) şi de traiectoria proiectilului (v.) şi nu se confundă cu acestea niciodată în practică, iar teoretic, numai cînd ţinta e la gura ţevii.
Linia de teren poate fi orizontală, deasupra sau dedesubtul orizontalei gurii de foc. Unghiul pe care îl face cu orizontala se numeşte unghi de teren şi se consideră negativ, cînd linia de teren se găseşte sub orizontala gurii de foc, şi pozitiv, cînd se găseşte deasupra acesteia. Lungimea liniei de teren cuprinsă între gura de foc şi ţintă e, în general, mai mare decît distanţa orizontală la ţintă, iar traiectoriile corespunzătoare unor ţinte cari se găsesc deasupra sau dedesubtul orizontalei diferă între ele, pentru aceeaşi lungime a liniei de teren.
6.	~ de tragere. Tehn. mii.: Prelungirea axei ţevii unei guri de foc, cînd s-a ochit şi aceasta e gata de tragere (v. şî Trajectorie).
în momentul tragerii, axa ţevii părăseşte linia de tragere, care, în operaţiile de ochire a gurii de foc, participă la toate mişcările ţevii (v. şî Tragerile gurilor de foc).
7.	de vizare. Tehn. mii.: Linia care trece prin obiectiv, dispozitivul de ochire şi ochiul observatorului (v. şî Linie de ochire).
8.	~ de viza. Topog.: Sin. Linie de colimaţie (v. Colimaţie, linie de ~), Linie vizuală.
9.	~ de vîrtej.1. Hidr. :Curbaîn punctele căreia tangentele coincid cu direcţiile vectorilor vîrtej co, într-un moment dat. în mişcare permanentă, liniile de vîrtej rămîn neschimbate în timp. în mişcarea nepermanentă, liniile de vîrtej îşi modifică, în timp, forma şi poziţia. Ecuaţia liniei de vîrtej e:
ctar dj> d^
în care dx, dy, d^ sînt proiecţiile elementului de curbă dx pe linia de vîrtej, iar coj^ sînt componentele cartesiene ale
vîrtejului co = rot v (unde v e viteza locală).
Linia de vîrtej poate fi considerată ca o axă instantanee de rotaţie (în general curbă) a unui grup de particule ale căror centre de greutate se găsesc pe linia de vîrtej, la un moment dat.
io.	~ de vîrtej. 2. Mec. fi: Tub de vîrtej (v.) de secţiune transversală Act foarte mică şi la limită tinzînd către zero, astfel încît intensitatea vîrtejului*
I	im | rot v | Act
să rămînă finită, v fiind viteza locală a fluidului în interiorul tubului.
Din cauza caracterului solenoidal al vectorului vîrtej (rot v), intensitatea (x e aceeaşi în tot lungul liniei de vîrtej, care nu se poate întrerupe în nici un punct din interiorul fluidului (presupus ideal şi cu mişcare, în rest, irotaţională). Sin. Fir de vîrtej.
11.	~ de zbor. Av.: Direcţia aeronavei	în zbor orizontal.
La	un	avion, poziţia în zbor depinde de incidenţa lui; dacă	se
neglijează alte consideraţii, linia de zbor coincide, în general, cu	poziţia avionului, cînd axa fuzelajului e	orizontală.
12.	~ echipotenţialâ. CIc. v„ Mec.fi:	Locul geometric	al
punctelor de intersecţiune dintre o suprafaţă echipotenţialâ şi o altă suprafaţă oarecare. Prin suprafaţă echipotenţialâ se înţelege locul geometric al punctelor de acelaşi potenţial scalar al unui cîmp de vectori irotaţional. Liniile echi-potenţiale se utilizează în special în cazul cîmpurilor plan-paralele, cînd se obţin prin intersectarea suprafeţelor echipotenţiaie cilindrice cu plane transversale pe axa lor.
Liniile echipotenţiaie formează împreunăcu liniiledecîmp (v.) două familii de curbe ortogonale între ele.
în M ecanica fluidelor, la mişcările potenţiale plane, liniile echipotenţiaie <D (x,j/) = const. sînt perpendiculare pe liniile de curent <j; (x, y) = const., şi împreună cu acestea formează spectrul hidrodinamic al mişcării fluidului (v. fig.).
13.	~ elastica. Rez. mat. V. Axă elastică deformată.
14.	~ energetica. Hidr.: Locul geometric al punctelor situate deasupra unei conducte sau deasupra unui curs de apă la înălţimea
Spectrul hidrodinamic al mişcării fluidului.
4>i,	$6) linii echipotenţiaie;	ty2, ips, y4) linii de
curent.
H-
p v2 T 2.g
faţă de un plan orizontal de referinţă, unde z e c°ta punctului (energia specifică de poziţie) în raport cu planul de referinţă P
considerat, p e presiunea, — e energia specifică de presiune, v2	T
v e viteza medie şi e energia cinetică specifică (v. fig.).
între linia energetică şi nivelul energetic total se măsoară pierderile de sarcină cumulate.
Pentru tuburi de curent cu secţiune finită, linia energetică se obţine prin ridicarea înălţimii
H = z+ —+ ?— ■
Y 2 £
unde
Z + ~ e energiaspecifică po-
Lînie energetica.
1) nivel energetic; 2) linie energetică; 3) linie piezometrică; 4) linie de curent; 5) plan de referinţa; v0, vj, v2, vs) viteza în secţiunea respectiva; hr
tenţială, constantă pentru orice punct al unei secţiuni transversale olv2
prin tub, iar e energia cinetică
specifică medie pe secţiune, v e viteza medie în secţiune şi a e un coeficient de corecţie.
Pentru albii deschise, linia energetică se poate obţine ridi-cînd înălţimea H = h-{-ow2j2g de la fundul albiei, h fiind adîncimea apei.
Dacă linia energetică e paralelă cu linia piezometrică, mişcarea e uniformă; dacă panta liniei energetice e mai mică decît
r0-1'
hrQ_2‘ hrQ_ş) Pierderile prin rezistenţa între secţiunile respective.
Linie eutectică
215
Linia terenului
panta liniei piezometrice, scurgerea e accelerată, iar dacă panta liniei energetice e mai mare decît panta liniei piezometrice, scurgerea e întîrziată.
î. ~ eutecticâ. Chim. fiz., Metg. V. Eutectică, linie
2.	~ eutectoidicâ. Chim. fiz., Metg.V. Eutectoidă, linie~. ms, ~a funicularului. Transp.: Sin. Ramura funicularului. V.’sub Funicular.
4.	/^/ geodezica. Geom., Geod. V. Geodezică, linie
5.	~ isocronâ. Telc.: Locul geometric al punctelor de recepţie în cari diferenţa de durată de propagare a două unde radioelectrice incidente, provenite din puncte de emisiune diferite, are o valoare constantă dată.
6.	~ isoflux. Hidr.: Linie care uneşte nivelurile de apă în diferite secţiuni ale albiei unui rîu, la o anumită valoare a debitului. Trasarea liniilor isoflux e posibilă numai dacă regimul rîului e studiat amănunţit-şi există numeroase staţiuni hidro-metrice ale căror chei limnimetrice sînt bazate pe măsurări îndelungate, pentru o gamă largă de niveluri. Cunoaşterea isofluxelor permite construirea curbelor de remu în albii naturale, evitînd calculul secţiunilor, rugozităţilor şi modulelor de debit în profiluri, calcul care are la bază ipoteze greu controlabile şi care cere un număr mare de măsurări pe teren.
7.	~ loharâ. Paleont.: Sin. Linie de sutură. V. sub Ammo-noidae.
8.	~a naşterilor. Cs.; Intersecţiunea planului naşterilor unei bolţi sau’al unui arc, cu un plan perpendicular pe axa lor. V. fig. / sub Boltă.
9.	/x/ neutra. 1. Rez. mat.: Fibra unei grinzi pentru care tensiunea normală la secţiunea transversală a ei e nulă. Sin. Fibră neutră.
io.	/«*/ neutra. 2. Rez. mat.: Locul geometric al punctelor în cari axa neutră (v.) intersectează unul dintre planele principale de inerţie ale unei grinzi drepte. în cazul în care sarcinile exterioare acţionează într-unul din planele principale de inerţie (încovoiere cu forfecare), linia neutră coincide cu fibra medie a grinzii (rezultat care se obţine folosind metodele simplificatoare de calcul al rezistenţei materialelor). în cazul grinzilor-pereţi, cînd e necesar un calcul mai exact prin metodele teoriei elasticităţii, linia neutră e o linie curbă, situată de cele mai multe ori dedesubtul fibrei medii (v. sub Grindă-perete).
u.	~ neutra. 3. Elt. V. sub Maşină electrică.
12.	~ neutra. 4. Metg.: Linia care determină poziţia cali-brului în raport cu linia de laminare, la calibrele cilindrelor de laminor. Ea are următoarea poziţie: Ia profiluri simetrice (dreptunghiulare, rotunde, ovale, etc.) e linia de simetrie a calibrului, paralelă cu axa cilindrului, iar la profiluri nesimetrice e linia care trece prin centrul de greutate al calibrului.
13.	~ neutra. 5. Nav.: Linia limită care mărgineşte, în partea superioară, zona fundului mării, în care materialul fundului nu e deplasat de valuri.
14.	~a nodurilor. Astr.: Intersecţiunea planului orbitei Lunii cu planul eclipticei.
îs.	oarba. Nomg.: Linie dreaptă sau curbă într-o nomo-
gramă, care nu poartă nici o scară şi ale cărei puncte servesc numai Ia construcţii geometrice în legătură cu citirea valorilor corespunzătoare, de exemplu ca puncte Ia cari sosesc şi din cari pleacă transversale. Sin. Pivot.
16.	~a orizontului. Geom. persp.: Intersecţiunea tabloului perspectiv, plan sau curb, cu planul orizontal dus prin punctul de vedere. Ea indică înălţimea ochiului faţă de planul geometral, dacă pe tablou se cunoaşte linia de pămînt şi dacă tabloul e un plan vertical; ţn acest caz, ea conţine şi punctul principal. E dreapta de fugă a tuturor planelor orizontale.
17.	parcelara. Topog.: Linie, stabilită la parcelarea (lotisarea) unui teren, între două parcele (loturi de teren), cari sînt în proprietăţi diferite sau au fost destinate unei folosiri diferite.
^ Liniile parcelare sînt definite prin punctele de capăt şi prin cele de frîntură de pe traseul lor şi sînt stabilite pe teren (aplicate), tot cu ajutorul acestor puncte.
în operaţiile de parcelare (lotisare) expeditive sau grafice, punctele sînt determinate, pe teren şi în plan, prin operaţii simple, de arpentaj sau de topografie grafică, pe cînd în operaţiile de parcelare analitice sau numerice, ele se ridică pe teren prin măsurări numerice de unghiuri şi de distanţe, cu ajutorul cărora se calculează apoi, prin metode analitice-trigonometrice, coordonatele lor. Cu ajutorul coordonatelor, punctele sînt raportate pe plan, iar aplicarea lor pe teren se face, de asemenea, prin măsurări de unghiuri şi de distanţe. Ultimul procedeu e mai laborios şi mai dificil decît primul, însă mult mai precis.
îs. ^ piezometricâ. Hidr.: Linia loc geometric al punctelor situate la înălţimea
deasupra unui plan orizontal de referinţă, unde z e cota punctului (energia specifică de poziţie) în raport cu planul considerat, p e presiunea şi p/y e energia specifică de presiune (v. fig. sub Linie energetică), între linia de curent şi linia piezometrică se măsoară presiunea în fiecare punct al liniei de curent. La o conductă cu lichid sub presiune, linia piezometrică uneşte nivelurile pînă ia cari s-ar ridica lichidul întuburi piezometrice legate la pereţii conductei; la albii deschise, linia piezometrică se găseşte în planul suprafeţei libere a lichidului.
Figura reprezintă linia
- Linie piezometrică (abcd).
8) centrală	hidroelectrică: C) castel
de apă; CF)	conductă forţată; T) tur-
bină; F) canal de fugă.
piezometrică în cazul unei centrale hidroelectrice.
19.	~a punţii.	1	Nav.:	Curbă care	reprezintă intersecţiu-
nea dintre planul punţii şi suprafaţa exterioară a bordajului unei nave.
20.	punţii.	2.	Nav.	Var. Marcă	de încărcare.
21.	/v/ roşie. Topog., Drum., C. f.: Linie frîntă, trasatăîn roşu pe profilul fongitudinal al traseului unei căi de comunicaţie proiectate, şi care reprezintă intersecţiunea suprafeţei platformei căii cu planul vertical care conţine axa acesteia. Linia roşie indică poziţia axei căii faţă de linia terenului şi e formată din segmente de dreaptă orizontale (corespunzătoare porţiunilor de traseu în palier) şi din segmente de dreaptă înclinate (corespunzătoare porţiunilor de traseu în pantă sau în rampă), racordate între ele prin arce de cerc cu raze cît mai mari. Poziţia liniei roşii se stabileşte prin proiect, în funcţiune de condiţiile de circulaţie (de ex.: viteză, pante, rampe, etc.) şi de construcţie (de ex. compensarea săpăturilor şi a umpluturilor, natura şi cota terenului natural, etc.). în general, se recomandă ca linia roşie să fie deasupra nivelului terenului natural, în special în porţiunile joase şi umede ale traseului, pentru a obţine o platformă cît mai uscată.
^	în	minerit, liniile roşii se folosesc şi pentru	a figura într-un
plan vertical profilul în lung,	proiectat pentru	axa unei galerii
noi, sau profilul rectificat pentru o galerie veche, a cărei vatră a suferit cu timpul prăbuşiri sau ridicări prin deplasarea sau înfoierea stratelor.
22.	~a rumbului. Nav.:	Sin. Loxodromă	(v.).
23.	~a terenului. Drum.,	C. f.: Linie frîntă,	trasată în negru
pe profilul longitudinal al unei căi de comunicaţie proiectate, şi care reprezintă intersecţiunea suprafeţei terenului natural cu
Linie topografică
214
Linie de aliniere
plan jI vertical care conţine axa căii. Punctele în cari se vor întocmi profilurile transversaletrebu'e alese astfel (ca poziţie şi dis-stanţă), încît terenul natural să poată fi reprezentat, între ele, printr-o dreaptă.
1. ~ topografica. Topog.: Sin. Aliniament (v.).
2. ~ zero. Tehn.: Dreapta de referinţă, considerată ca origine pentru măsurarea abaterilor dimensionale faţă de dimensiunea nominală, cum şi pentru reprezentarea grafică a diferitelor ajustaje a două sau ale mai multor piese asamblabile prin întrepătrundere. Poziţia liniei zero e determinată de valoarea dimensiunii nominale. La corpurile de revoluţie, linia zero e reprezentată, deci, de-generatoarea cilindrului fictiv, care ar avea diametrul nominal (v. fig. /).
/. Cîmpul de toleranţă al unui obiect cilindric.
N) diametrul nominal; dm-in şi dmax) diametrii minim şi maxim ;Lo) linia zero; 7) mărimea (înălţimea) cîmpului de toleranţă.
Lo i
WWW
£	g	■&	a
5	e	7	8
II.	Ajustaje.
a) ajustaje în sistemul cu arbore unitar;
b) ajustaje în sistemul cu alezaj unitar;
7)alezaj; 2) arbore; 3) cîmpul detoleranţăal piesei cuprinzătoare; 4) cîmpul de toleranţă al piesei cuprinse; 5) ajustaj cu joc; 6 şi 7) ajustaje intermediare; 8) ajustaj cu strîn-gere; Lq) linia zero; N) dimensiunea nominală; Tar) toleranţa arborelui; TajJ toleranţa alezajului.
La sistemul de ajustaj cu arbore unitar, diametrul maxim al arborelui determină poziţia liniei zero (v. fig. îl o), iar la sistemul de ajustaj cu alezaj unitar, diametrul minim al alezajului determină poziţia liniei zero (v. fig. II b).
3,	Linie. 2. A/Îs.: Veche măsură de lungime, egală cu a douăsprezecea parte dintr-un palmac sau cu a zecea parte dintr-un deget. în Moldova era de
0,0029 m, iar în Muntenia, de
0,002458 m.
4.	Linie. 3. Poligr.: Lamă de metal (de obicei un aliaj de plumb sau alamă) cu ajutorul căreia se tipăresc într-un text linii de diferite lungimi şi grosimi. Are aceeaşi înălţime ca şi litera (normal 622/3 puncte). Se fabrică linii cu lungimea de Ia 1/2 cicero (v.) (şase puncte) cres-cînd pînă la 24 de puncte, din două în două puncte, iar de la 24 de puncte în sus, cu cîte un cicero (respectiv 2, 3 şi 4 cicero); de la un cuadrat (v.) în sus, lungimile liniilor au, respectiv, 2, 3, 4, 5 şi 6 cuadraţi. Grosimea liniilor variază de la un punct la 24 de puncte.
După floare, se deosebesc: linii fine, fine duble, punctate (întrerupte), seminegre, compacte (cu grosimea mai mare decît
Linii tipografice.
1) linie fină (subţire); 2) linie fină dublă; 3) linie punctată; (întreruptă); 4) linie semineagră; 5) linie neagră; 6) linii compacte; 7) linii de siguranţă; 8) linie acoladă; 9) linii finale; 10) linii chenare.
două puncte), chenare, ondulate (ajurate), de siguranţă, acolade şi finale (şpiţuri) (v. fig.). Chenarele şi liniile finale au o mare varietate de forme şi, cînd sînt compuse din figuri geometrice sau simbolice, formează ornamente (v.).
5.	~ de siguranţa. Poligr.:	Linie ondulată, zigzagată
sau de haşură, repetată şi tipărită cu cerneală specială pe imprimate de valoare, ca cecuri, poliţe, etc., pentru a forma un fond de siguranţă contra falsurilor. Blocul format din aceste linii constituie de obicei locul unde se scrie valoarea, în cifre şi litere, pe cecul, poliţa, etc. respective. Sin. Azuree.
6.	Linie. 4. Transp.: Traseul unei căi de comunicaţie pentru transport repetat de pasageri şi mărfuri, împreună cu mijloacele de transport şi instalaţiile aferente. Exemple: liniile de navigaţie aeriană şi maritimă, liniile feroviare, liniile de autobuse, pentru legături între localităţi, liniile de tramvaie, de autobuse şi de troleibuse pentru legături în aceeaşi localitate sau între localităţi apropiate, etc.
7.	~ aeriana. Av.: Traseu de circulaţie aeriană, cu aeronave de transport, între două puncte geografice (localităţi), împreună cu totalitatea mijloacelor de transport afectate acestui traseu, cum şi cu instalaţiile de la sol.
8.	~ de metropolitan. Transp.: Traseu de cale ferată metropolitană (v. Metropolitan). O linie de metropolitan cuprinde totalitatea vehiculelor cu cari se efectuează transportul pe linia respectivă, cum şi linia de cale (şinele), linia de contact şi celelalte amenajări necesare.
9.	~ de navigaţie. Nov.; Traseu de circulaţie maritim cu nave, după un anumit itinerar şi la date fixe, între anumite porturi, pentru transportul pasagerilor şi al mărfurilor. Se deosebesc:
Linie de pacheboturi rapide, destinată transportului de pasageri şi de mărfuri de lux (cu greutate mică sau perisabile), cari cer să fie transportate într-un timp foarte scurt (poştă, colete poştale, etc.). Navele cari deservesc o astfel de linie prezintă următoarele caracteristici importante: viteza, 20*** 30 de noduri; greutatea echipamentului motor, aproximativ 40% din deplasamentul navei încărcate, iar greutatea pasagerilor şi a mărfurilor de lux, 10%.
Linie de pacheboturi mixte sau de cargouri mixte, destinată transportului de pasageri şi de mărfuri. Navele cari deservesc
o	astfel de linie au viteza de 12—17 noduri, greutatea echipamentului de 10---20% din deplasamentul navei încărcate, greutatea mărfurilor 30---35% , iar cea a pasagerilor, 5-* * 10% .
Linie de cargouri, destinată transportului de mărfuri. Navele cari deservesc o astfel de linie au viteza de 12—14 noduri, greutatea echipamentului motor de aproximativ 5% din deplasamentul navei încărcate, iar greutatea mărfurilor, de 70% .
10.	~ feroviara. Transp.: Traseu de circulaţie pe o cale cu şine, suprateran sau subteran. Linia feroviară, care include calea şi amenajările aferente, e un termen comun pentru linie de cale ferată, linie de tramvai, linie de metropolitan, linie Decauville, etc.
11.	Linie. 5. Tehn. mii.: Sistem de fortificaţii, adăposturi şi baraje militare, destinate să întărească apărarea unui teritoriu.
12.	~ acoperitoare. Tehn. mii. V. Creastă de foc.
13.	^ de aliniere. Tehn. mii.: La podurile militare, planul transversal pe firul unui rîu în care se aşază capetele amonte ale suporturilor plutitoare ale podurilor sau elementele estacadelor plutitoare (v. sub Estacadă 3). Linia de aliniere e paralelă şi amplasată între planul de ancorare (v.) din amonte şi axa podului. Distanţa dintre linia de aliniere şi planul de ancorare variază cu viteza curentului de apă, iar distanţa dintre linia de aliniere şi axa podului variază cu dimensiunile suporturilor utilizate. La podurile militare, linia de aliniere e, de obicei, normală pe firul apei, iar la estacade, e înclinată cu 20---450. Linia de aliniere se materializează, practic, la construcţia podurilor militare sau a estacadelor, ca şi planul de ancorare
Linie de apărare
215
Linie de cale ferată
,sau axa podului, cu ajutorul a două jaloane, împlîntate pe malul rîului, !a distanţa de aproximativ 10 m unul de altul.
1.	~ de apârare. 1. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, fîşii de teren mai mult sau mai puţin întinse, amenajate cu diferite lucrări de apărare. Liniile de apărare pot fi clasificate astfel: după locul pe care-l ocupă într-un ansamblu (linia I, linia II, etc, sau linie de interval); după natura lucrărilor cu cari sînt echipate sau a unităţilor cari ie apără (linie de infanterie, linie de artilerie); după rolul pe care-l îndeplinesc (linie principală de rezistenţă, linie de susţinere, linie de siguranţă, linie, de rocadă). Sin. Linie, Linie defensivă.
2.	~ de apârare. 2. Tehn. mii.: La lucrările de fortificaţie de tip bastionat, linia frîntă, formată dintr-o faţă şi de flancul vecin al unui bastion (v.).
3.	/v de circumvalaţiune. Tehn. mii. V. Circumvalaţiune, inie de
4.	~ de contravalaţîe. Tehn. mii. V. Contravalaţie, linie de
5.	~ de defilment. Tehn. mii. V. Defilment, linie "de —.
6.	/x/ de foc. Tehn. mii. V. Creastă de foc.
7.	Linie. 6. Agr.; Descendenţa unei plante autogame de elită, obţinută în ameliorarea plantelor, prin consanguinizare (autopolenizaţie). în cazul cînd planta de elită e omozigotă, descendenţa constituie o linie pură.
s. Linie. 7. Zoot.: Grup de animale cu caracteristici comune, compus din . descendenţii aceluiaşi genitor mascul de valoare şi format de crescători în cadrul unei rase sau al unei varietăţi.
9.	Linie. 8. Ind. text.: Rînd de pătrăţele orizontale în reprezentarea grafică a legăturii (v.) sau a armurii, care poate să reprezinte o singură bătătură, două sau chiar trei bătături. E un detaliu de care se ţine seamă la perforarea cartelelor.
10.	Linie. 9. Gen.: Fîşie de teren de lungime relativ mare, special amenajată în vederea servirii anumitor scopuri tehnice.
11.	~ de cale feratâ. C. f.: Suprafaţă de teren special amenajată cu fire de cale pentru deplasarea vehiculelor feroviare— şi care leagă între ele două sau mai multe puncte (de ex. două localităţi). Traseul unei linii de cale ferată e destinat traficului dintre centre populate, centre industriale, exploatări miniere, forestiere, agricole, etc.
Linia de cale ferată e formată din linia curentă şi din liniile de staţie.
Linia de cale feratâ, curentă, e linia cuprinsă între staţii, ori linia care trece prin staţie fără nici o abatere dată de schimbătoarele de cale. Această linie poate fi simplă, dublă, triplă sau multiplă.
Linia de cale feratâ, din staţii, e linia din cuprinsul unei staţii. Lungimea totală a acesteia reprezintă distanţa dintre cele două ace cari limitează linia, respectiv distanţa dintre vîrful acului şi opritoare (la liniile moarte). Lungimea utilă a liniei e porţiunea care poate fi folosită pentru exploatare, fără a împiedica circulaţia pe celelalte linii; în general, lungimea utilă e distanţa dintre mărcile de siguranţă. Liniile din staţii sînt numite după rolul pe care-l au în conformitate cu planul de exploatare al staţiei respective, şi anume (v. fig.): linie directă, care se găseşte în continuarea directă, prin staţie, a liniei curente; linie abătută (de evitare) sau în abatere, care derivă dintr-o linie principală şi serveşte la trecerile înainte ale trenurilor de călători (linia abătută e legată de linia principală printr-o ramificaţie); linie de garare (primiri-expedieri), pe care se primesc şi se expediază, în mod obişnuit, trenurile de marfă; linie de triere, pe care se execută trierea trenurilor, fie după direcţii, fie după staţii sau puncte de deservire; linie de tragere, pe care se efectuează tragerea trenurilor de pe liniile de primire, în vedere'k trierii lor; linii de evitare, cari sînt linii cu lungimea de aproximativ 50 m, cari servesc la evitarea acostării trenurilor, cînd un tren sau un vagon nu sînt oprite la marca de siguranţă a liniei respective;
linie de manevră, pe care se execută operaţiile de manevră a vagoanelor sau de compunere a trenurilor; linie pentru trafic local, folosită pentru gararea vagoanelor cu destinaţia în staţia respectivă; linia magaziei, care trece în lungul magaziei staţiei; linia cheului, care se găseşte, fie paralel cu un cheu, fie perpendicular pe el; linie din piaţa publică, pe care se efectuează
Numirea liniilor din staţie.
1) /inii curente sau directe; 2) linii abâtute sau în abatere; 3) linii de garare (primiri-expedieri); 4) linii de triere; 5) linie de tragere; 6) linii de evitare ; 7) linii de manevră; 8) linii pentru traficul local; 9) linia magaziei; 70) I i-nia cheului; 11) linii din piaţa publică; 12) linia podului-bascul; 13) linii de depozitat vagoane; 14) linie de garaj industrială; ÎS) linia cocoaşei de triere; 16) sabot de deraiere; 17) clădire de călători; 18) magazie;
19) cheu; 20) pod-bascul.
încărcarea sau descărcarea mărfurilor din staţie; linia~podului-bascul, pe care e instalat podul-bascul al staţiei; linie de depozitat vagoane (bune pentru circulaţie sau defectate); linii de garaj, cari deservesc depozite sau industrii ce depăşesc incinta staţiei şi cari la punctul de joncţiune cu staţia sînt echipate cu linii de evitare sau cu saboţi de deraiere, spre a împiedica aducerea vagoanelor de pe linia de garaj în staţie, fără consim-ţămîntul acesteia; linia cocoaşei de triere, cu profil special, servind la trierea vagoanelor; linie moartă, caracterizată prin faptul că se termină la un capăt cu un opritor, fiind accesibilă astfel la un singur capăt, numai printr-un schimbător de cale; linie pentru circulaţia locomotivelor, folosită excluziv pentru circulaţia acestora în incinta staţiei, sau între staţie şi depoul de locomotive, caracterizată printr-un profil în lung cu decii-vităţi mult mai mari decît liniile curente (deoarece locomotivele pot circula izolate, pînă la limita maximă a declivităţii permisă de aderenţă, care depăşeşte declivitatea admisă pentru circulaţia trenurilor). —
Din punctul de vedere al ecartamentului, liniile de cale ferată pot fi: linii normale, sau linii cu ecartament european (1435 mm); linii largi, cari au ecartamentul mai mare decît cel normal, cum sînt liniile din URSS (1524 mm); linii înguste, cari au ecartamentul mai mic decît cel normal şi anume 1050 mm, 1000 mm, 760 mm, 750 mm şi 600 mm ; linii Decauville, cari au ecartamentul sub 600 mm, folosite în exploatări miniere, în incinta uzinelor sau pe şantiere de construcţii pentru transportul de materiale cu vagonete.
După numărul firelor de cale, se deosebesc:
Linie de cale ferată simplă: Linie pe care materialul rulant circulă în ambele sensuri.
Linie de cale ferată dublă: Linie constituită din două fire de cale paralele, distanţate cu 4,00--*5,00 m între axele lor, pe care circulă materialul rulant într-un singur sens. în ţara noastră, sensul de circulaţie pe liniile duble e pe partea dreaptă (locomotivele avînd conducerea pe partea dreaptă), pe această parte fiind amplasate şi toate semnalele de-a lungul liniei.
Linii de cale ferată triple, cuadruple, sextuple şi multiple: Linii formate fie din mai multe linii simple alăturate (paralele), fie din linii duble şi din linii simple paralele. Distanţa dintre liniile simple trebuie să fie de cel puţin 5,00 m între axele lor, spre a permite amplasarea semnalelor respective; între liniile
Linie de izolare
216
Linie de arbori
duble cu sens unic de circulaţie nu se amplasează semnale, astfel încît distanţa minimă permisă e de 4,00 m, —
Din punctul de vedere al importanţei traficului, se deosebesc:
Linie de cale ferată principală: Linie pe care, în traficul de cale ferată regulată, circulă trenuri de mare viteză (exprese, rapide, accelerate) şi trenuri grele de marfă, cu sau fără opriri. Aceste linii sînt constituite dintr-o suprastructură formată din şine de tip greu.
Linie de cale ferată secundară: Linie pe care, în traficul de cale ferată regulat, circulă trenuri cari deservesc localităţi sau centre situate la oarecare distanţă de linia principală şi carr sînt deservite numai de trenuri de persoane şi de trenuri mixte de călători şi de marfă.
Linie de cale ferată de bază: Linie directă sau abătută, de la care porneşte linia ramificaţiilor.
Linie de cale ferată abătută: Linie care derivă dintr-o linie principală, de care e legată printr-o ramificaţie.
Linie de cale ferată de interes local: Linie pe care circulă trenurile cari deservesc o localitate sau un centru industrial ori minier cu trafic redus.
Linie de cale ferată industrială: Linie pe care circulă numai trenuri sau convoaie de vagoane destinate industriilor respective. Sin. Linie de garaj.
Linie de cale ferată colectoare: Linie care deserveşte mai multe industrii sau depozite echipate cu linii de garaj proprii, racordate la linia colectoare.
Linie de cale ferată de ^centură: Linie care înconjură total sau parţial unele centre populate sau unele centre industriale; de exemplu: linia de centură a oraşului Bucureşti, linia de centură petrolieră de la Ploieşti, etc.
Linie de cale ferată de racordare: Linie care face legătura între două linii cari converg la un nod, înainte, de a intra în nod (de ex.: racordarea liniei Chiti la-Piteşti cu linia Chiti la-Ploieşti, înainte ca aceste două linii să intre în staţia Chitila). Linia de racordare formează, cu cele două linii pe cari le leagă, un triunghi înaintea staţiei unde se execută racordarea.
Linie de cale ferată, anexă: Linie auxiliară cu destinaţie specială, care nu deserveşte mişcarea propriu-zisă a trenurilor dintr-o staţie. Exemple: linii de lucru (pentru revizii de material rulant, pentru probe de frînă, reparaţii mici, etc.), linii de scăpare (linii construite în staţii situate la baza rampelor pronunţate, pentru primirea şi oprirea trenurilor scăpate sau a vagoanelor fugite), linii de abatere (pentru protecţia unei linii principale de vagoanele cari ar putea fi împinse pe ea), linii de garaj, linii industriale, etc.
Linie de cale ferată, auxiliară, pentru circulaţie: Linie care asigură diferitele operaţii de exploatare necesare într-o staţie. Din această categorie fac parte liniile de manevră, liniile pentru circulaţia locomotivelor, de garare, de triere, de tragere, etc.
Linie de cale ferată de ramificaţie: Linie secundară ramificată dintr-o linie principală, sau linie de interes local sau industrială, care se ramifică dintr-o linie secundară, etc.—
Din punctul de vedere al modului în care circulă trenurile pe liniile de cale ferată, se deosebesc:
Linie de circulaţie: Linie de cale ferată din staţie sau haltă de mişcare pe care şi de pe care poate trece, veni şi expedia un tren de orice natură. Sin. Linie de garare.
Linie de circulaţie în sistemul de cale ferată dublă sau multiplă şi pe care circulă un vehicul în sensul normal (convenţional); de exemplu, pe linia din dreapta.
Linie de garare. V. Linie de circulaţie.
Linie falsă: Linie de circulaţie, în sistemul de cale ferată dublă sau multiplă, pe care circulă un vehicul în sens contrar celui normal (convenţional); de exemplu pe linia din stînga. Acest mod de circulaţie e permis în anumite cazuri speciale, cînd linia normală e impracticabilă (în reparaţie, sau ruptă).
Linie în circulaţie: Linie de cale ferată peste care se poate face orice mişcare de tren sau de manevră.
Linie liberă: Linie pe care nu se găseşte nici un vehicul, avînd liber gabaritul de trecere şi mărcile de siguranţă permi-ţînd primirea trenurilor.
Linie ocupată: Linie pe care e garat un vehicul, sau care nu are liber gabaritul de trecere. Primirea unui tren pe linia ocupată e admisă în unele cazuri speciale, luîndu-se măsurile de siguranţă a circulaţiei, prevăzute în instrucţiunile pentru circulaţia trenurilor; linia ocupată (de un alt tren sau de vagoane depozitate) trebuie să aibă o lungime suficientă pentru gararea trenului pe care-l primeşte. Trenurile primite pe linia ocupată se opresc la acul de intrare în staţie şi apoi sînt pilotate de personalul staţiei, folosind o semnalizare specială.
1.	^ de izolare. Silv.: Deschiderea dintre două arborete de vîrste diferite, făcută pentru a da celui tînăr posibilitatea să formeze, la margine, o perdea de arbori îmbrăcaţi de crengi, spre a putea rezista vîntului, în cazul izolării lui prin tăierea arboretului vecin.
2.	~ parcelara.Silv.: Linie deschisă artificial în pădure* prin curăţirea de vegetaţie lemnoasă, pentru a constitui 1 imite de parcele (v. Parcelă). Sin. Linie artificială de amenajament.
Se deosebesc linii parcelare secundare şi linii parcelare principale.
Liniile parcelare secundare (sau linii parcelare propriu-zise) sînt mai înguste decît cele principale şi servesc în principal ca I inii de separare a parcelelor, şi în secundar pentru scosul şi transportul materialului lemnos. Ele au lăţimea de 3***6 m, după compoziţia arboreteior şi regimele aplicate.
Liniile parcelare principale (sau linii parcelare somiere) sînt linii axiale, cari constituie şi arterele principale permanente de concentrare şi de transport (drumuri forestiere) ale materialului lemnos scos pe liniile parcelare secundare, la căile de transport public. Lăţimea lor obişnuită e de 8 m, ajungînd la 12 m în cazul pădurilor cu fazani. Orientarea liniilor parcelare principale se face în legătură cu căile publice de transport, ţinîndu-se seama de aşezarea generală a parcelelor faţă de direcţia vînturilor periculoase.
3.	~ somiera. Silv. V. sub Linie parcelară.
4.	Linie. 10. Tehn.: Ansamblu ordonat de sisteme tehnice ce servesc pentru un proces tehnic unic.
5.	Expl. petr.: Ansamblul de conducte şi de ventile prin cari circulă un fluid. La o sondă, se deosebesc: linii de noroi, prin cari acesta e tras de pompe din batale, din habe, din beciul sondei sau de la pîlniile de amestec, ori prin care acesta e împins în sondă, la batale, habe, pîlnii de amestec, etc.; linii de apa, pentru alimentarea şi distribuţia apei în instalaţii; linii de abur, prin cari se alimentează cu abur, de la bateria de cazane, maşina cu abur, pompele, instalaţia de încălzire şi alte instalaţii, sau se evacuează aburul la sonetă; linii de gaze, cari asigură alimentarea instalaţiilor de producere a aburului în cazul sondelor în foraj, alimentarea cu gaze a sondelor în exploatare prin erupţie artificială, sau transportul gazelor de la sondă (după separare) spre locurile de utilizare; linia de combustibil lichid, care face legătura motoarelor Diesel cu rezervorul de alimentare cu combustibil.
e. ~ de arbori. Nav.: Partea echipamentului motor al unei nave sau al unei îmbarcaţiuni cu autopropulsiune, care transmite puterea maşinilor de propulsiune la elice. E constituită din arborele de reazem, din arborele intermediar, şi din arborele port-elice, montaţi pe cusineţi corespunzători funcţiunii fiecăruia şi îmbinaţi prin flanşe de capăt sau prin acuplaje cu manşon. în unele cazuri, unul dintre arbori poate îndeplini şi funcţiunile celorlalţi.
Arborele de reazem transmite corpului navei tracţiunea elicei, prin intermediul unui palier de reazem. Se con-
Linie de contact
217
Linie de înttrziere
struieşte cu una sau cu mai multe flanşe de reazem, pentru cusineţi cu alunecare sau pentru cusineţi cu rulmenţi.
Arborele intermediar, montat între arborele de reazem şi arborele port-elice, e format din una sau din mai multe unităţi, pe cît posibil cu lungimi egale, în vederea reducerii numărului pieselor de rezervă. Lungimile lor se aleg în funcţiune de posibilităţile de introducere şi de montaj la bord, cum şi de distanţa dintre coaste, ele trebuind să fie, în funcţiune de amplasarea cusineţilor portanţi, un multiplu al acestei distanţe. Una dintre unităţile componente se construieşte ca arbore de păsuire.
Arborele port-elice constituie partea finală a liniei de arbori şi iese cu un capăt din corpul navei, pe care e montată elicea. Acest arbore e instalat în tubul-etambou al navei.
Navele pot avea una sau mai multe linii de arbori, în funcţiune de numărul agregatelor şi al elicelor.
Dimensiunile şi caracteristicile materialelor arborilor sînt prescrise de Registrele navale. Arborii cu diametri foarte mari (>400 mm, pentru puteri de 25 000 CP şi mai mari) se construiesc cavi.
î. ~ de contact. E/t.: Linie electrică pentru alimentarea cu energie electrică a unor receptoare mobile (vehicule cu tracţiune electrică, maşini de ridicat şi de transport, etc.).
Liniile de contact pentru tracţiune electrică sînt în general linii cu conductoare aeriene, instalate daasupra căii de rulare;	în	unele	cazuri,	linia	e	o	şină	izolată,
deasupra solului (sistem	cu	„a	treia	şină“,	celelalte	două	şine
fiind şinele de rulare).
Linia de contact poate fi executată astfel, încît circuitul electric de alimentare să fie constituit numai din conductoarele aeriene ale liniei (la tro-leibuse), sau atît din conductoarele aeriene cît şi din şinele de rulare (la tracţiunea electrică feroviară, la tramvaie electrice).
Linia de contact e compusădinfirul de contact (v.) şi din suspen-siuni (v.) longitudinale sau transversale, fixate de suporturi (cel mai frecvent, stîlpi, v.).
Alimentarea liniei de contact de la staţiuni electrice se face prin feeder-e (v.). Tensiunile uzuale sînt: 600 şi 800 V, în curent continuu, pentru tracţiune urbană; 3000 V, 6000 V, 15 000 V şi 25 000 V, în curent alternativ, pentru tracţiune feroviară.
/. Fixarea liniei de contact de oţel cornier (a) şi de şina (b).
II. Linie de contact cu conductoare suspendate, o) lungime sub 25 m, tensiune pînă la 250 V; b) lungime sub 25 m, tensiune pîna la 500 V; c) lungime peste 25 m, tensiune pînă la 250 V; d) lungime peste 25 m, tensiune pînă la 500 V; 1) ureche scurtă; 2) izolator de întindere; 3) ureche lungă; 4) borna de racord; 5) clemă de strîngere; 6) întinzător.
III. Izolatoare de fixare a conductoarelor de cupru.
Linia de contact pentru maşini de ridicat şi de transport (cum sînt podurile rulante, trans-bordoarele, palanele electrice, etc.)_ se execută din: bare de oţel profilat, şine de cale ferată sau conductoare de cupru rotunde.
Barele de oţel şi şinele se fixează de zidul clădirii sau pe construcţia metalică a sistemului mobil, la intervale egale, cu ajutorul unor dispozitive speciale (v. fig. /).
Liniile de contact de cupru se execută cu conductoare suspendate (v. fig. II) sau cu conductoare fixe (ultima soluţie, numai în cazul vitezelor mari). Pentru a reduce săgeata, conductoarele sînt susţinute, la anumite intervale, de piese speciale	cari	permit	trecerea
culegătorului de curent (v. fig. III).	Conductoarele	sînt	men-
ţinute întinse de întinzătoare.
Alimentarea cu energie electrică a liniei de contact se face: de la mijloc, de la unul dintre capete sau de la ambele capete.
2.	~ de formare. Te/c.: Segment de linie electrică de trans-misiunecu pierderi mici, folosit pentru formarea impulsiilor dreptunghiulare. Linia de formare se conectează în serie sau în paralel cu sarcina, după cum generatorul generează o tensiune care variază în salturi, respectiv un curent care variază în salturi (v. fig.). Datorită timpului finit de propagare a acestor salturi de tensiune sau de curent pe linie, curentul prin sarcină are o
Folosirea liniilor de formare în cazul salturilor de tensiune (o), respectiv în cazul salturilor de curent (b).
U) generator de tensiune în salturi; /) generator de curent în salturi; R) rezistenţă de sarcină; Lg) segment de linie de transmisiune terminat în gol; Lsc) segment de linie de transmisiune terminat în scurt-circuit.
anumită valoare pe o durată egală cu dublul timpului de propagare pe linie, iar după aceasta e nul. în cazul salturilor de tensiune se folosesc segmente de linii în gol, iar în cazul salturilor de curent, segmente de linii în scurt-circuit.
Folosirea practică a liniilor de formare e îngreunată de lungimea relativ mare, necesară pentru formarea impulsiilor (de ex. pentru formarea unor impulsii de 1 jxs, lungimea liniei aeriene ar trebui să fie de 150 m). Din această cauză se folosesc diverse circuite cu caracteristici similare liniilor de transmisiune uniforme, atît în constante repartizate (de ex. linii elkoidale), cît şi în constante concentrate (de ex. linii artificiale). în aceste cazuri, însă, forma impulsiei nu ma* e dreptunghiulară, ci diferă mai mult sau mai puţin de această formă.
3.	~ de întîrziere. E/t., Telc.: Dispozitiv utilizat în scopul prelungirii duratei de transmisiune a unui semnal, fără a-i modifica forma. Se folosesc, în acest scop, două sisteme principale: linii electrice şi linii acustice (ultrasonore).
Liniile electrice de întîrziere pot fi de două tipuri: cu constante concentrate şi cu constante repartizate. Ca linie cuşcon-stante concentrate se poate folosi orice filtru electric (v.) de tipul trece-jos. Cel mai simplu e filtrul format din celule tip K (v. fig.). în banda de trecere a filtrului, acesta nu introduce
Linie de măsură
218
Linie de transmisiune a antenei
nici o atenuare dacă e terminat pe impedanţa caracteristică, iar întîrzierea (în vecinătatea frecvenţei /) e
t=n\/~LC........ - 	,
unde n e numărul de celule, iar/0 e frecvenţa de tăiere a filtrului. Dacă/</0, atunci t=ri\jLC şi întîrzierea e constantă în raport cu frecvenţa, adică semnalele al căror spectru de frecvenţă satisface condiţia de mai sus nu vor fi; deformate. în caz contrar, sistemul se comportă dispersfv şi deformează semnalele.
Filtreletrece-jos;cu celule	unie de fntîrziere.
tip m introduc, la acelaşi
număr de celule, întîrzieri mai mari. Valoarea optimă a lui m, pentru care timpul de întîrziere se abate cît mai puţin de la o valoare constantă la variaţia frecvenţei, e de 1,23. Celulele de filtru corespunzătoare se obţin cuplînd magnetic bobinele filtrului K reprezentat mai sus. Întîrzierea va fi	LC.
Liniile cu constante repartizate sînt formate obişnuit dintr-un conductor cilindric, tăiat după o generatoare (pentru a evita închiderea curenţilor induşi), acoperit cu un strat de material izolant peste care se bobinează un conductor fiiiform izolat. Un astfel de dispozitiv poate fi considerat o linie (numită adeseori impropriu spirală) la care inductivitatea L şi capacitatea C pe unitatea de lungime au valoare mare. Întîrzierea e t=/VLC( unde / e lungimea liniei.
Liniile electrice de întîrziere se utilizează în cazurile în cari sînt necesare întîrzieri de la fracţiuni de microsecunde la 10 [îs. Pentru valori mai mari, semnalele de Ia ieşire sînt distorsionate considerabil.
Liniile acustice de întîrziere utilizează transformarea semnalului electric într-o undă sonoră, cu ajutorul unui traductor, obişnuit piezoelectric. Unda se propagă printr-un mediu adecvat (H20, Hg) pînă la un alt traductor, care execută operaţia inversă de transformare a undei sonore în semnal electric. Cu ajutorul liniilor acustice (ultrasonore) se pot obţine întîrzieri cuprinse între 1 jxs şi 1 ms. Sin. Celulă de întîrziere supersonică.
i.	^ de măsura. Te/c.: Linie electrică de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă, folosită pentru măsurarea lungimilor de undă, a coeficienţilor de undă staţionară, a pierderilor în linii de transmisiune, a impedanţelor şi a factorilor de calitate Ia frecvenţe de ordinul a 30---3000 MHz. Linia de măsură poate fi simetrică sau coaxială şi are ca dielectric aerul. De cele mai multe ori, impedanţa ei caracteristică e cunoscută, iar linia de măsură e practic fără pierderi. Liniile de mâsurâ simetrice de laborator se realizează din două fire de cupru — eventual argintate — întinse perfect paralel, şi dintr-o punte cu un instrument de măsură. Liniile de măsură simetrice în sfert de lungime de undă pentru cîmpuri de antene sînt constituite din., două funii de liţă, menţinute paralele cu ajutorul unor izolatoare de distanţare, la un capăt fiind echipate cu cîrlige pentru agăţarea pe feeder-e, iar la celălalt capăt avînd un instrument de măsură şi fiind echipate cu o tijă izolată cu lungimea de 2-'-3 m. Liniile de mâsurâ coaxiale de laborator sînt cilindri concentrici perfect calibraţi, cilindrul exterior avînd în tot lungul unei generatoare o fantă subţire; prin fantă poate culisa o sondă, Ia o distanţă riguros constantă de cilindrul interior. Liniile de măsură coaxiale folosite pe teren sînt porţiuni de cabluri coaxiale de calitate bună, avînd practicate cîteva găuri prin cari conductorul interior poate fi atins cu o sondă.
Lungimea de undă a unei oscilaţii poate fi măsurată scurt -circuitînd linia la un capăt şi determinînd primul punct de tensiune minimă; distanţa dintre acest punct şi capătul liniei e jumătatea lungimii de undă.
Terminînd linia de măsură printr-o impedanţă, se poate determina acea impedanţă Z2 în funcţiune de distanţa /, de la bornele de ieşire ale liniei pînă la primul minim de tensiune, de raportul de unde staţionare p în linia de măsură şi de impedanţa caracteristică Zc a liniei de măsură, cu formula:
Z = Z Psinft/+-/cos &
2	c sin p/4-j'p cos p/
(P fiind constanta de fază a liniei) sau folosind diagrama circulară (v. sub Linie electrică). La liniile de măsură pe cari citirea nu se poate face în orice punct (cabluri coaxiale cu găuri), poziţia şi valoarea extremelor de tensiune se interpolează, construind diagrama undei de tensiune prin puncte discrete.
Intercalînd o linie de măsură între o linie de transmisiune şi un generator, se determină impedanţa caracteristică a liniei de transmisiune făcînd media impedanţelor calculate ca mai sus, cînd linia de transmisiune e în gol şi în scurt-circuit; se determină apoi atenuarea liniei de transmisiune măsurînd raportul de unde staţionare şi lungimea liniei (v. sub Linie de transmisiune).
Linia de măsură în sfert de lungime de undă are următoarele proprietăţi: impedanţa la intrare Zx e inversa impedanţei Z2 cu care e terminată linia: ZX=Z2/Z2, iar curentul la intrare e proporţional cu tensiunea la ieşire I^UJZ^ (şi invers, L/1=I2Zp. Această linie se foloseşte la măsurarea tensiunilor pe liniile de transmisiune sau ca transformator de măsură.
2.	~ de transmisiune. Tehn., Elt., Telc. .-Sistem de corpuri cu parametri repartizaţi (corpuri continue), care asigură transmisiunea unor unde (elastice, electromagnetice, etc.) în lungul unui traseu dat, a cărui lungime e de ordinul de mărime ai celei mai mari lungimi de undă care se utilizează şi a cărui rază de curbură e de cele mai multe ori mare faţă de această lungime de undă.
Linia de transmisiune a undelor electromagnetice se mai numeşte ghid de unde (v.) şi, în particular, linie electrică (v.), dacă e constituită din cel puţin două conductoare filiforme, parcurse de curenţi electrici de conducţie.
în telecomunicaţii, termenul linie de transmisiune e folosit în înţelesul mai restrîns de linie electrică de telecomunicaţii (v.).
s. ~ de transmisiune a antenei. Telc.: Linie de transmisiune de-a lungul căreia se propagă unde electromagnetice între
o	antenă şi un radioemiţător sau un radioreceptor. Linia de transmisiune folosită la emisiune se mai numeşte şi linie de alimentare sau feeder de antenă (şi în particular cablu de alimentare a antenei), iar cea folosită la recepţie se mai numeşte şi linie de coborîre. Ca şi antena, linia poate fi folosită alternativ Ia emisiune şi la recepţie.
Liniile de transmisiune ale antenelor pot fi linii electrice propriu-zise sau ghiduri de unde. Liniile electrice pot fi simetrice, monofilare sau coaxiale, cum şi aeriene sau în cablu (cablu de antenă). Dintre ghidurile de undă fac parte şi liniile de transmisiune unifilare.
în cele ce urmează sînt prezentate problemele referitoare la liniile de transmisiune ale antenelor constituite din linii electrice (v.) propriu-zise (pentru celelalte tipuri, v. Ghid de unde, şi Linie de transmisiune unifilară). Caracteristicile electrice fundamentale ale acestor linii sînt următoarele: impedanţa caracteristică, determinată de dimensiunile geometrice şi de permitivitatea dielectricului; atenuarea (în dB/km), determinată în primul rînd de pierderile în dielectric şi în suporturile liniei; viteza de propagare (redusă, faţă de viteza de propagare în vid, invers proporţional cu rădăcina pătrată a permitivităţii relative echivalente a dielectricului); puterea maximă transmisă, limitată de distanţa minimă dintre conductoare (prin tensiunea de străpungere) şi de diametrul conductoarelor (prin efectul corona).
iî_______
Linie de transmisiune a antenei
219
Linie de transmisiune a antenei
Principalele tipuri de linii de transmisiune pentru antene, folosite în practică, sînt: feeder-ele simetrice, feeder-ele monofilare, feeder-eie coaxiale, liniile de cobo-rîre simetrice, liniile de coborîre monofilare şi liniile de cobo-,rîre coaxiale.
Feeder-ele simetrice sînt constituite din două grupuri de conductoare, prezentînd simetrie electrică faţă de pămînt, şi pot fi bifilare, tetrafilare sau ecranate.
Feeder-ul bifilar (v. fig. I a, b) e format din două conducte paralele, de cupru sau de bimetal, suspendate prin izolatoare
o) stîlp cu o traversa cu două feeder-e bifilare; b) stîlp portal, cu patru feeder-e bifilare; c) porţiune de feeder tetrafilar; d) porţiune de feeder coaxial deschis; e) secţiune într-un feeder simetric ecranat; 0 secţiune într-un feeder coaxial tubular; 1) stîlp de lemn; 2) traversă; 3) izolator; 4) conductor; 5) punte de legătură; 6) pilon metalic; 7) cerc exterior; 8) conductor exterior; 9) conductor interior; 10) cerc interior; 11) ecran;
12) conductor-bandă; 13) ţeavă exterioară; 14) ţeavă interioară.
de traversele stîlpilor de susţinere. Impedanţa lui caracteristică e de ordinul a 600 O, distanţa dintre fire fiind de 20-"30 cm. El poate transmite puteri de sute de kilowaţi, în unde kilometrice, hectometrice sau decametrice; se adaptează foarte bine la antenele rombice.
Feeder-ul tetrafilar (v. fig. / c) e format din patru conducte paralele, situate două cîte două într-un plan vertical, şi reunite prin punţi de cupru. Are impedanţa caracteristică de circa 300 £2 şi se foloseşte mult în unde decametrice.
Feeder-ul simetric ecranat (v. fig. / e) e cuprins în interiorul unui burlan metalic de secţiune dreptunghiulară şi are conductoarele constituite din fire sau din benzi paralele. Se foloseşte în cazurile în cari intemperiile periclitează feeder-ul în aer liber. Are impedanţa caracteristică de ordinul unei sute de ohmi.
Feeder-ele simetrice se instalează pe stîlpi de susţinere cu traverse sau stîlpi portali (v. fig. / a, b), plantaţi mult mai des decît pentru lihiile telefonice (la circa 20 m). înălţimea de suspensiune e de 3*-*4 m deasupra solului. Pe un traseu sînt permise, de regulă, cel mult patru feeder-e paralele. Conductoarele feeder-elor se întind puternic, prin diverse dispozitive speciale. Se evită traseele cotite şi nu se permit unghiuri ale traseului mai mici decît 120°. Atenuarea pe feeder-ele simetrice e de 1-*-2 dB/km.
Feeder-ele monofilare sînt constituite dintr-un fir paralel cu pămîntul, la 2---3 m distanţă de el, cu întoarcerea prin pămînt, ceea ce înseamnă să se considere drept conductor echivalent de întoarcere, imaginea primului în pămînt (v. Imaginilor, metoda ~). Nu sînt feeder-e bune, avînd mari pierderi prin radiaţie şi impedanţa caracteristică prea mare; pot fi acceptate însă pentru staţiuni mici si pentru lungimi pînă la 10-15 m.
Feeder-ele coaxiale sînt constituite dintr-o conductă interioară înconjurată de o a doua conductă cilindrică (exterioară), concentrică cu prima, şi pot fi deschise, tubulare sau pot fi cabluri coaxiale.
Feeder-ul coaxial deschis (v. fig. / d) are conducta exterioară constituită din 6*--12 fire de cupru, dispuse pe generatoarele unui cilindru circular şi reunite prin cercuri de cupru, iar conducta interioară, constituită dintr-o ţeavă sau dintr-un mănunchi de fire de cupru dispuse în axa cilindrului. Impedanţa e de ordinul a 150-’-200 Q .
Feeder-ul coaxial tubular (v. fig. / f) are ambele conducte constituite din ţevi de cupru, cea interioară sprijinindu-se de cea exterioară prin grupuri de cîte trei izolatoare. Impe-danţa caracteristică e de ordinul sutei de ohmi.
Feeder-ele coaxiale deschise şi tubulare sînt liniile cele mai folosite în gama undelor hectometrice.
Cablul coaxial (v. sub Cablu de telecomunicaţii) se foloseşte în cazul emiţătoarelor pe unde metrice. Impedanţa caracteristică e, de cele mai multe ori, de 75 Q, iar atenuarea, de ordinul a 10---20 dB/km.
Liniile de coborîre simetrice pot fi bifilare sau pot fi cabluri de coborîre simetrice.
Linia de coborîre bifilara se construieşte din două fire de cupru al căror paralelism e asigurat prin izolatoare distanţiere. Ea are o impedanţă caracteristică de ordinul a 400--*600 H. E întrebuinţată numai pentru antene apropiate de receptor, mai ales în unde decametrice.
Ieşirea şi intrarea liniilor simetrice în clădiri se realizează prin ferestre cu izolatoare de trecere speciale (v. fig. II).
II.	Dispozitive de capăt la feeder-e de antenă, a) trecerea unui feeder prin perete cu fereastră specială; b) trecerea unui feeder prin perete cu izolator de trecere; c) capăt de feeder; 1) fereastră izolantă; 2) emisferă izolantă transparentă; 3) conductor; 4) izolator de trecere; 5) izolator-baston; 6) conductor de legare a feeder-ului spre emiţător; 7) stîlp de lemn; 8) greutate servind la întinderea feeder-ului;
9)	scripete; 10) izolator-ou.
Cablul de coborîre simetric (v. sub Cablu de frecvenţă foarte înaltă, sub Cablu de telecomunicaţii) se foloseşte în special în televiziune (adeseori sub forma de cablu aplatisat neecranat). Impedanţa caracteristică normalizată e de 300 £3, iar atenuarea e de ordinul cîtorva zeci de decibeli pe kilometru.
Liniile de coborîre monofilare sînt constituite dintr-un conductor-liţă neizolat sau izolat (numit impropriu şi cablu de coborîre) care face legătura între antena de recepţie şi borna de antenă a aparatului de recepţie, în cazul receptoarelor obişnuite pentru unde kilo-, hecto- şi decametrice (v. Coborîrea antenei).
Liniile de coborîre coaxiale sînt constituite din cabluri coaxiale şi se folosesc, în special, în televiziune. Cablul coaxial e superior cablului simetric prin protecţia faţă de perturbaţii, dar are atenuare mai mare. în ţara noastră se folosesc cabluri coaxiale cu impedanţa caracteristică de 75 Q.
Adaptarea liniilor. Pentru a evita undele staţionare, liniile de transmisiune ale antenelor se adaptează la impedanţa de intrare a antenei. Sistemul corespunzător folosit peutru cuplajul liniei cu antena se mai numeşte atacul antenei.
Linie de transmisiune adaptată
220
Linie electrică
Jn unde kilometrice şi hectometrice, la emisiune, adaptarea se realizează prin cuadripoli (v.) de adaptare situaţi în casa feeder-ului (v.). Un cuadripol.de adaptare e format, de cele mai multe ori, din două reactanţe; una tn serie şi alta în paralel
X
j
IV. Dispozitive de adaptare, o) adaptare în A; b) adaptare în T; 1) dipo!; 2) linie de coborîre; 3) suport.
IU. Cuadripoli de adaptare,
cu antena, reglabile, astfel alese, încît împreună cu antena să rezulte o rezistenţă pură egală cu impedanţa caracteristică a liniei de transmisiune, şi tensiunile pe aceste reactanţe să nu fie prea mari. Cuadripolii din fig. Iii a, b se folosesc cînd impedanţa de intrare a antenei e prea mică, cei din fig. III c, d, cînd impedanţa de intrare e prea mare. Alte tipuri de cuadripoli de adaptare sînt filtrul Col lins (v.) şi transformatoarele de adaptare.
în unde decametrice, adaptarea antenelor de emisiune se face prin transformatoare exponenţiale (v. sub Exponenţială, linie ~). Adaptarea antenelor de recepţie dipoli la liniile de coborîre simetrice se face prin conectarea în delta sau în T (v. fig. IV); alegerea punctelor în cari linia se conectează la dipol se face empiric, impedanţa de sarcină a liniei crescînd cu cît acestea sînt mai depărtate între ele. Uneori se folosesc linii total dezadaptate, dar egale cu un multiplu al jumătăţii lungimii de undă, numite linii acordate (în regim de unde staţionare).
în unde metrice, adaptarea liniilor simetrice la antene simetrice se realizează mai ales prin intercalarea unei linii în sfert de lungime de undă şi avînd impedanţa caracteristică egală cu media geometrică a* impedanţelor antenei şi liniei, în cazul liniilor asimetrice, pe lîngă adaptare e necesară şî simetrizarea (v. sub Circuit de adaptare simetric-nesimetric).
Pe feeder-ele simetrice neecranate se poate măsura în orice punct al liniei tensiunea, fie cu o linie de măsură în sfert de lungime de undă (v.) (v. fig. V c), fie cu un instrument de măsură cuplat capacitiv (v. fig. Va). Curentul se poate^ măsura cu o buclă de măsură, cuplată inductiv (v. fig. V b). înscriind pe o diagramă valorile măsurate în diferite puncte ale liniei, se pot determina tensiunile maxime şi minime, raportul de unde staţionare, impedanţa caracteristică, adaptarea şi atenuarea. Măsurări directe asupra raportului de unde staţionare se mai pot face cu ajutorul reflectometrului (v.).
Pe liniile de transmisiune inaccesibile pentru instrumente de măsură (linii coaxiale sau ecranate), măsurările se execută prin intercalarea unei linii de măsură, fie între antenă şi linia de transmisiune, fie între aceasta şi emiţător sau receptor.
V. Metode de măsură pentru linii de antenă, o) măsurarea tensiunii cu un instrument cuplat capacitiv; b) măsurarea curentului cu un Instrument cuplat inductiv; c) conectarea unei linii de măsură în ty4.
Feeder-ele de orice fel ale emiţătoarelor de putere mijlocie sau mare sînt echipate cu reflectometre instalate permanent.
1.	~ de transmisiune adaptata. Telc.: Linie de transmisiune în care nu există unde reflectate în nici o secţiune transversală a ei.
2.	~ de transmisiune unifilarâ. Te/c.: Ghid de unde (v.) constituit dintr-un fir drept de cupru — de obicei învelit într-un dielectric — , în exteriorul şi pe suprafaţa căruia se poate forma şi propaga o undă electromagnetică transversală magnetic (cu componentă longitudinală a cîmpului electric). Excitarea se face printr-o linie coaxială al cărei conductor interior continuă cu linia unifiiară, în timp ce conductorul exterior se lărgeşte în formă de pîlnie; captarea undelor la recepţie se face în acelaşi fel. Viteza de fază pe linia unifiiară e mai mică decît viteza de propagare în vid (de ex. cu 1-*-5%'). Pierderile în cupru şi în dielectric cresc cu frecvenţa; pierderile şi neomo-geneităţile datorite obiectelor apropiate cresc la frecvenţe joase; frecvenţele optime de transmisiune se situează între 100 şi 300 MHz. Impedanţa caracteristică a liniei unifilare e de ordinul sutelor de ohmi. Linia unifiiară poate înlocui, pe distanţe mici, radioreleul, şi are o atenuare de 10*--20 de ori mai mică decît acablului coaxial (între 0,3 şi 1 Np/km). Se foloseşte ca linie de transmisiune pentru antenele pe unde metrice, pentru distanţe pînă la 2-**3 km. Sin. Conductor Goubau.
3.	~ dielectricâ. Telc. V. Ghid de unde dielectric.
4.	~ electrica. E/t.: Ansamblu de conducte electrice, împreună cu eventualele dispozitive şi construcţii necesare, care asigură transmisiunea la distanţă a energiei electromagnetice— fie pentru alimentarea unor consumatori de energie (v. Linie electrică de energie), fie pentru transmisiunea de semnale electromagnetice (v. Linieelectricăde telecomunicaţii.
După natura curentului transmis, se «deosebesc linii electrice de curent continuu şi linii electrice de curent alternativ.
După aşezare, se deosebesc linii electrice aeriene, dacă conductele sînt aşezate deasupra solului; subterane, dacă conductele sînt aşezate în sol (v. şi Cablu electric), şi subfluviale sau submarine, dacă conductele sînt aşezate în apa fluviilor sau a mărilor,
După numărul de conducte, se deosebesc linii bifilare (cu două conducte), multifilare (cu mai mult de două conducte). Sistemele de transmisiune cu o singură conductă (cari nu permit propagarea unor unde electromagnetice transversale, cînd se neglijează pierderile) nu se numesc linii, ci ghiduri de unda (v.).
în studiul liniilor electrice se ţine seamă de faptul că parametrii liniei sînt repartizaţi în lungul ei. O tratare simplificată, care conduce Ia rezultate satisfăcătoare din punctul de vedere practic, consistă în considerarea unui regim cuasistaţionar pentru porţiunile elementare de linie.
în	cazul liniilor	bifilare, această aproximaţie
se aplică atribuind fiecărei porţiuni elementare Ax, mărginită de două linii ale tensiunilor la borne (v. fig. /), o rezistenţă AR^=RAx o inductivitate ALx=LAx, o capacitate ACx= = CAx şi o conductanţă laterală de pierderi AGx=GAx, în cari R, L, C, Gsînt parametrii lineici ai liniei (v. sub Constantele liniilor electrice). Astfel, fiecărei porţiuni elementare de linie i se poate	substitui un circuit
elementar cu constante con- A iii	^
centrate, ca în fig. II.
în	cazul liniilor fără	ui-
pierderi (R=0,G=0), induc-
tivitatea liniei L şi capaci- ~	*	~~	~~AX A
tatea lineică C se calculează ,	A	^	^,
.............	/.	Figuri pentru stabilirea ecuaţiilor
împărţind inductivitatea to-	Jjniej
tală calculată ca în regim
staţionar, respectiv capacitatea totală, calculată ca în Electrostatică, la lungimea liniei. Pentru liniile cu pierderi, aceste
W)[\ -f.......^U(X+âX)	\u2
\ UUAX \!______________/
Llnîe electrică
221
Linie electrică
valori sînt aproximative, la valoarea lineică de mai sus a inductivităţii trebuind să fie-adăugată şi valoarea	linei-
că a inductivităţii interi-
........	ffM	/.„
l(*+âX)
Ui
UfX)
| U(X+AX)
\U2
oare. Rezistenţa lineică Kşi perditanţa lineică G se calculează ca în regim electrocinetic staţionar pentru liniile de curent continnu, şi ţinînd seamă
de efectul pelicular şi de //. înlocuirea elementului de linie cu un pierderile prin dielectric circuit echivalent cu constante concentrate, în curent alternativ. Pa-	în	scopul stabilirii ecuaţiilor,
rametrii lineici ai liniilor
electrice-de configuraţie geometrică complicată se determină prin măsurare.
Ecuaţiile liniilor, cunoscute şi sub numele de ecuaţiile telegrafiştilor, se obţin prin aplicarea legii inducţiei electromagnetice (v.) pe conturul format de cele două elemente de conductă ale liniei şi de cele două linii ale tensiunii la borne, respectiv aplicînd legea conservării sarcinii electrice adevărate unei suprafeţe închise care înconjură unul dintre cele două elemente de conductă (v. fig. I), ceea ce e echivalent cu aplicarea teoremelor lui Kirchhoff circuitului elementar echivalent din fig. //.
Daca u{x, t), respectiv'/^, t), sînt tensiunea, respectiv intensităţile curentului, ca funcţiuni de distanţa de la capătul liniei, şi de timp, ecuaţiile telegrafiştilor sînt:
= R/ +L —
= Gu + C
+ ^ = Ki.
t &	■	,3*	^	,	r^u
-JL~ Şl +	=	Gu	+	C	-
c)*2
Ş<
avînd soluţiile:
îl{x, t)=Uj^C-
yLc)
i(x, () = ;,(X -L=\ +/.[x+-T==| =
d\ V LCJ	'{ MLCI
Uj {x — vt) — U; (x+vl)
V L.C
şi curent z.(x+pt), cari se propagă în sensul negativ al liniei
1	„ n /E	.
cu viteza v.= — v= —:---------; Z,= \/ — se numeşte impedanţa
'	v.lc e y c
caracteristică a liniei. în cazul conductelor în vid:
1 1
v = ! v , | — l v • | = .	= —-------= cQ ,
' dl ' VLC Vt^o^o unde c0 e viteza de propagare a undelor electromagnetice (a luminii) în vid, s0 e permitivitatea vidului, yi0 e permeabilitatea vidului, Yo e constanta universală a lui Gauss.
în cazul liniilor infinite fora dispersiune, pentru cari e .R. G
îndeplinită condiţia Heaviside y-=—, soluţiile sînt:
Xj C
u(x, t) — e \ t 1
'[•
t \ f
— I + Uf I x+ , 
yix7 ’{ Vlc
M]
Q}X	‘	~	g/
dacă se consideră originea distanţelor at la intrarea liniei (capătul din stînga din fig. /), respectiv:
vsM'+vfe)]
şi consistă din unde directe şi inverse de tensiune şi curent R.G
atenuate, oc=—=— fiind constanta de atenuare.
JL# C#
în cazul general, pentru integrarea ecuaţiilor se poate utiliza metoda operaţională (v. Operaţional, calcul ~), obţinîndu-se, pentru valori iniţiale nule ale tensiunilor şi curenţilor, ecuaţiile:
dJl { u }
dx
âJH {/}
dx
= (R + pL)£{>} = (G + pC)£ {«}.
0/ T 1 4 £)/ dacă se consideră originea distanţelor xf la ieşirea liniei (capătul din dreapta din fig. /), sensurile de referinţă ale tensiunilor şi curenţilor menţinîndu-se neschimbate.
Aceste sisteme de ecuaţii cu derivate parţiale sînt echivalente cu următoarele ecuaţii, în cari s-au separat funcţiunile necunoscute:
g-RG»+(LG+KC)0+LcŞ
g.Ki+(L£ + EC)| + LCp
(şi alte două analoge, pentru sistemul de ecuaţii în x').
Integrarea acestor ecuaţii în cazul general presupune cunoaşterea condiţiilor la limită (variaţia în timp a tensiunilor sau a curenţilor la intrarea şi la ieşirea liniei) şi a condiţiilor iniţiale (variaţia în lungul liniei în momentul iniţial a tensiunii sau a curentului).
în cazul particular al liniei infinite fără pierderi, ecuaţiile se reduc la ecuaţiile undelor (d'Alembert):
respectiv ecuaţiile diferenţiale ordinare echivalente:
dx*
■—(R + pL) (G + pC)Jl { « }
reprezentînd o undă directă de tensiune u^ix—vt) şi curent cari se propagă în sensul pozitiv al liniei cu viteza 1
V
respectiv o undă inversă de tensiune u-(x+vf)
^id = (R + PL) (G + pC)Jl { / } ,
în cari u} şi c£{z} sînt transformatele Laplace (v.) ale tensiunii şi curentului, iar p = a+ju> C/=Y — 1) e variabila complexă de care depind aceste transformate. Soluţia generală a acestor ecuaţii e:
1 r	j_	n	*£{»/}
^-------------------CW—
unde y=V(&+pL) {G-f-pC) reprezintă constanta operaţională de propagare a liniei, iar Zc	e	impedanţa	carac-
teristică operaţională a acesteia. Fiecare dintre termeni corespunde unei unde directe, respectiv inverse, de tensiune şi curent. Constantele de integrare Ă.j(p) şi ^(j>) se determină din condiţiile la limită.
Dacă se dau tensiunea şi curentul la intrarea liniei, imaginile lor Laplace fiind JH {u1	ix	} , calculînd constan-
tele şi substituindu-le în ecuaţii, se obţine:
\£{î/} = 0£{if1} ch yx —	(p)j£ { /‘i } sh yx
Jl { i } = — lJ-\ shvx+o£ { ix } ch y .v,
ZC(P)
Linie electrica
222
Linie electrică
Dacă se dau tensiunea şi curentul la ieşirea liniei, imaginile lor Laplace fiind Jl{u2} şi Jl {i2 } , se obţin ecuaţiile:
Jl { u} = Jl { u2j ch yx' + Zc (p) Jl { i2 } sh yx'
zcip)
-sh ych yx'.
Z2(^)shy/ + Z Cf)ch y/
şi reprezintă unde de tensiune şi de curent atenuate în direcţia de propagare (v. fig. /// şi /V), cu viteza de fază v=	depinzînd
în general de frecvenţă. Lungimea de undă e X=	, iar £ =
Pentru determinarea valorilor instantanee ale tensiunilor şi curenţilor se utilizează transformarea inversă Mellin-Fourier
A	o
//(x, /) = -r—-.1	Jl{u}ePfdp,
2tzj J c-joo K	r
respectiv
a fc+jao
t(x, =	£{i }eP‘dp.
llzjJc-jn 1
Raportul
.	^	£{"i)	^	f	Z2{p)chyl + Zc{p)shyl
Z1 i ~~nT7~\= e
1 I*	Lco	Ccol
= 2 [3	S “](£	arCtg —Q J
e argumentul impedanţei carac-
teristice.
se numeşte impedanţa operaţională primară de intrare a liniei, Z2{p) fiind impedanţa operaţională a receptorului conectat la bornele secundare.
în regim armonic permanent, ecuaţiile liniilor devin în complex:
dU	-	dl	—
-	—=(R + ycoL)/ şi	(G + jcoC) C/,
respectiv
d 2U	-	d2f
^- = (R+j<*L) (G + jatC) U sau —=(R. + joL)(G + j<»C)I,
unde_/ = Y —1, U şi 1 sînt reprezentările în complex simplificate ale tensium| u(x, t) = ^2 U(x) sin [w/+8(x)] şi curentului sin [co/-f~S(x)—<p(x)], co e pulsaţia, 8(x) e faza iniţială a tensiunii şi <p(x) e defazajul dintre tensiune şi curent.
Soluţia generală a acestor ecuaţii e:
U(x)^Ăde~"fx+Ă.e'lx = Ull(x) + Uj(x)
III. Propagarea undei directe de tensiune pe linie.
IV. Propagarea undei inverse de tensiune pe linie.
Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită. Dacă se dau tensiunea şi curentul la intrarea liniei, reprezentările lor în complex fiind L/j şi Jlf-se obţin ecuaţiile:
| U (x) = U1 ch yx — ZQ Ix sh yx,
| I (x) = sh yx + Jj ch yx.
{ Zc
Dacă se dau tensiunea şi curentul la ieşirea liniei, reprezentările lor în complex fiind U2 şi I2, se obţin ecuaţiile:
U (x') = U2 ch yx' + Zf I2 sh yx',
I	(x')=l^A sh yx'-f12 ch yx',
Z„
distantele xf fiind măsurate de la bornele de ieşire ale liniei.
I(X)^~ [Ade-+7.(X)
c
în care y = V (R+joL) (G+ycoC)==a-f-y'P reprezintă constanta de propagare a liniei (v. Constantă de propagare a unei linii electrice), a fiind constanta de atenuare, iar (3, constanta de fază; Z„ = "\/se numeşte impedanţa V C 1 ' ^
^ e ax s i n [co/ — (3x -f 8(x) — £ ]
iiA.
ii (x, /) — -	■	i	-	eax	s	i	n	[co/	+	px	+	8{x)	-	£f]
Dacă se notează th y2 = ^—, ultimul sistem de ecuaţii se 2
mai poate transcrie:
U(x')=u2 -i^'+îgL, J(x')=r2 sh^'+r2)
ch
T 2
sh y2
G + ,j(x>C
caracteristică complexă a liniei.
Fiecare soluţie cuprinde cîte doi termeni, dintre cari primul reprezintă unda directă de tensiune, respectiv de curent, iar al doilea, unda inversă de tensiune, respectiv de curent.
Valorile instantanee corespunzătoare sînt:
ud (**’ 0 =	e~	aX	sin [<*>/ — |3x + &(x)]
Şi -
u.	(x, /) = V2 Ă.. e** s in [co/ + (3x + S(x)],
respectiv:
•, «
/) = -TX
1 C
Şi
Raportul
C71	_	Z2	ch	yl	+	Zc	sh	yl
7X e Z2sh y/ + ZfchY/
= Zv
se numeşte impedanţa primară de intrare a liniei, Z2 fiind impedanţa receptorului conectat la bornele secundare; în mod analog se poate defini o impedanţă secundară de intrare a liniei
__ ţj	Zx	ch	y/+Zfsh	yl
7	.=____= 7 ZZ-------------=----—
li „j2	cZxs\\ y/ + Zfchy/
Zx fiind impedanţa receptorului conectat la bornele primare ale liniei, şi /, lungimea liniei.
Formulele de mai sus pot..fi utilizate şi la calculul impedanţei într-un punct al liniei, dacă se cunoaşte impedanţa în alt punct al ei, aceste impedanţe fiind definite prin raportul dintre
Linîe electrică
223
Linie electrică
tensiune şi curent în punctul considerat. Dacă y e distanţa dintre ceie două puncte (1 şi 2), rezultă:
Zi(j)
Z2 _
—	ch yj + sh y y
• = r + jx = z(y)-
Zc - Z2
ch YJV + ^sh yy
în acestscopse poate utiliza diagrama cercului pentru o linie de transmisiune, care se obţine prin transformarea conformă a pla-
2
nului complex z(j)=r-\- jx\n interiorul cercului £=p+ j%= —-----
1
(v. fig. V).Curbeler=const.setransformăîn cercuri tangenteîntre
—	Z	—
a2 din diagramă şi se determină raportul =s1 din relaţia
r7ay
construindu-se punctul figurativ corespunzător pe
raza obtinută înainte la distanţa ax
i _ Ji
de centru.
•*i+ 1
O	linie electrică lungă se numeşte adaptata, dacă e conectată pe un receptor avînd impedanţa egală cu impedanţa caracteristică a liniei. în acest caz nu se produc unde reflectate şi ecuaţiile liniei sînt:
f .
{ 71-f,«T/ .
Puterea transmisă pe linie e, în acest caz,
— —	—	—	2a/	—	2a/	lai
S1 = Pi+jQ1-UlI$ = UJi;i =S2e -(Pt+jQJe , din care rezultă atenuarea liniei (v. sub Atenuare):
Orice linie electrică se poate reprezenta printr-un cuadripol simetric echivalent, avînd matricea coeficienţilor:
A B C D
ch y / Zc sh y i"
1
sh y / ch y l
Pqntru o frecvenţă dată, cuadripolul echivalent aJ unei linii poate fi reprezentat totdeauna printr-o reţea cu parametri concentraţi, care se numeşte şi linie artificială (vi). — în cazul liniilor multifilare, ecuaţiile tele-srafistilor sînt:
Rksl' + L
’ks '
(*=1, 2,...,»)
V. Diagrama circulara a liniei,
— 1
eleîn origine, £ =----+	iar curbele'jv=const. se transformă
r + 1
_	/M_j_^V)
în cercuri ortogonale primelor, £ =——— . Pe diagramă
mai sînt trasate, cu linie întreruptă, cercurile concentrice £ = = 1 + a2eJ* cari corespund ecuaţiilor liniei fără pierderi, unde - Z2-Zc
a2==i—— e coeficientul de reflexiune în punctul 2 şi e
z2+zc
egal în modul cu raza cercului. Unind un punct al diagramei cu centrul ei, se poate citi pe periferia diagramei valoarea Pj (unde p= Im y)> exprimată în lungimi de undă.
Dîndu-se impedanţa în punctul 2, impedanţa în punctul 1 se determină, pornind de la punctul figurativ al raportului Z3
rotind acest punct în jurul centrului cu unghiul cores-
^c
punzător lui $y şi citind coordonatele punctului obţinut. Dacă linia nu are pierderi, rotirea se face chiar în lungul unui cerc;
-	Z
dacă linia are pierderi, se calculează raportul s2 = -z~ ş\ apoi
0*
$ut
d* l ~ ' .
în cari u% e tensiunea conductei k în raport cu pămmtul, e intensitatea curentului din conducta k,	LMs'	Gks	?'	Cks
sînt parametrii lineici proprii şi mutuali ai conductei k. în regim armonic permanent, ecuaţiile devin;
f d~Uk _ V g T.
■£ Yksur S=<1
unde:
dx
^is = Rkt + -!aLks''
YMs = Gks + JuCJkr Ele sînt echivalente cu ecuaţiile:
d HJi	JL_ _
= St lUy.
{k=^, 2,..., n)
dx2
n
/a*1
Linie electrică de energie
224
Lînie electrica de energie
Ecuaţia caracteristică a sistemului e următoarea:
(r^-x2)
Î12
ri
Ţ 21
(T2
22 ~ T«22
2)-rl
<ri-î2)
ea are 2n rădăcini complexe (±X), cărora le corespund 2 n tipuri de unde (n directe şi n inverse) pe fiecare conductă a liniei.
Soluţia generală e:
-
s=1 U
+ A;.e
X.x
Jk(*)=	LA^e **~]'
/= 1 rx
unde Re[Xy]>0, iar Zff e impedanţa caracteristică complexă a conductei x. Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită.
Aceste ecuaţii se utilizează în studiul diafoniei (v.) liniilor* cum şi în studiul perturbaţiilor provocate de liniile de energie în liniile de telecomunicaţii.
v ~ electrică de energie. E/t.: Linie electrică de transmisiune la distanţă a energiei electromagnetice.
După funcţiunea îndeplinită în reţelele eJectrice, se deosebesc: linii de transport, linii de distribuţie, linii de utilizare (pentru alimentarea directă a consumatorilor) şi linii de contact (pentru alimentarea receptoarelor mobile). Primele două clase (pentru celelalte, v. Instalaţie electrică la consumator, sub Instalaţie electrică, şi Linie de contact) se deosebesc după felul curentului, care poate fi continuu şi alternativ (acestea din urmă putînd fi, după numărul de faze: monofazate sau bifazate — foarte rareori — şi trifazate — cele mai frecvente); după tensiune: de joasă tensiune (sub 1 kV) şi de înaltă tensiune (peste 1 kV, adică, în tara noastră, în curent alternativ, tensiunile de 3, 6, 10, 15, 25, 30, 35, 60,110, 220 şi 380 kV), dintre cari pot fi separate liniile de foarte înaltă tensiune, de Ia 220 kV în sus; după aşezare: subterane şi aeriene. (Liniile de energie subfluviale şi submarine se întîlnesc rareori.)
Liniile electrice subterane, executate în cabluri (v.), sînt folosite, în general, în reţele electrice de distribuţie (v.) urbană şi de distribuţie în interiorul perimetrului, delimitînd un mare consumator de energie electrică.
Liniile electrice aeriene, constituite din conductoare neizolate, suspendate de suporturi, sînt cele mai frecvente, şi dintre ele liniile electrice trifazate de înaltă tensiune prezintă cel mai mare interes din punctul de vedere electro-energetic (cele de curent continuu de î-naltă tensiune fiind încă puţin dezvoltate).
în general, o linie electrică de energie de înaltă tensiune e cuprinsă între două noduri de reţea (v.), constituite din staţiuni de transformare şi de conexiuni sau din posturi de transformare.
Traseul liniei, care e un factor hotărîtor al costului liniei şi al siguranţei în funcţionare, se stabileşte cu atenţie, urmărind să se realizeze: accesul uşor în timpul execuţiei şi în timpul exploatării (trasee, pe cît posibil, de-a lungul sau în apropierea căilor de comunicaţie); evitarea zonelor cari ar impune adoptarea de suporturi excepţionale, a unor condiţii de instalare cu siguranţă mărită (de ex. zone locuite), a măsurilor de degajare a terenului pe distanţe mari (de ex. zone împădurite); distanţă suficientă pînă la liniile de telecomunicaţii, pentru micşorarea perturbaţiilor produse de linia de energie în funcţionarea acestora, etc.
Porţiunile de linii aeriene la traversarea sau în apropiere de căi ferate, linii de funiculare, de tramvaie, troleibuse, de linii de telecomunicaţie, de drumuri, cursuri de apă şi căi navigabile se executăîn condiţii desiguranţămeca-nică şi electrică mărită(unghiul de traversare cît mai apropiat de 90°, puneri la pămînt eficiente în cazul tensiunilor peste 1 kV, secţiuni*» minime ale conductoarelor mai mari decît în restul traseului, dublarea lanţurilor de izolatoare, etc.
Elementele
Componente ale Elementele componente ale unei linii electrice de une linii electrice	înalta	tensiune,
de energie, aerie- 0 S‘*P de °te,î 2) consolă metalica; 3) fundaţie; ne, SÎnt următoa- 4) conductor activ; 5) conductor de protecţie; 6) lanţ rele (v. fig. /):	de izolatoare; 7) legătură la pămînt; D) deschiderea
Suporturile(v.) (în liniei; f) săgeata; h) distanţa minimă a conductorului general stîlpi (V.) de la sol; Pvc ) presiunea vîntului asupra conductoare lemn, de oţel relor; Pv} ) presiunea vîntului asupra izolatoarelor; sau de beton ar-	Pvs ) presiunea vîntului asupra stîlpului.
mat în fundaţii),
cu accesoriile lor (traverse şi console); conductoarele (v.), armaturile (v.), izolatoarele (v.) şi legăturile la pămînt (v. Legare la pămînt).
Ele se deosebesc, în principal, după: numărul circuitelor, falul izolatoarelor, felul conductoarelor şi dispoziţia lor, tipul stîlpilor, înălţimea şi distanţa dintre ei.
Numărul circuitelor unei linii are un rol important în determinarea tipului constructiv al stîlpilor (v. fig. II). Liniile de înaltă tensiune se construiesc cu unu sau cu două circuite trifazate; cele de joasă tensiune, cu unu sau cu mai multe circuite (monofazate şi trifazate).
Izolatoarele (v.) liniilor sînt de tip suport, în general pentru tensiuni pînă la maximum 35 kV, şi de tip suspendat, . pentru tensiuni mai înalte; acestea din urmă sînt folosite în lanţuri de izolatoare (v.).
Conductoarele pot fi conductoare active (v.) sau conductoare de protecţie (v.), cu tendinţa de a restrînge folosirea ultimelor (v. şî Protecţia contra supratensiunilor). După material, conductoarele active pot fi de cupru, de bronz, aluminiu, aliaje de aluminiu (almelec, aludur, aldrey, etc.), oţel-aluminiu (la tensiuni foarte înalte de peste 220 kV au utilizare excluzivă), oţei-cupru sau oţel.
în regiunile în cari atmosfera are o acţiune corozivă dăunătoare se folosesc conductoare executate din materiale cari nu sînt atacate de agenţii atmosferici.
După forma secţiunii active şi după structură, conductoarele pot fi: unifilare (numai pentru secţiuni mici), din funie plina, din funie cu gol interior, şi speciale (autoamortisoare şi anti-torsiune) (v. fig.///). La tensiuni foarte înalte se folosesc uneori conductoare jumelate (cu exclusivitate la tensiuni de la 380 kV în sus), adică cîte 2***4 pe fază, separate între ele şi menţinute la o distanţă minimă prin distanţiere metalice. La liniile astfel construite, puterea naturală e mai mare, iar pierderile prin
Linie electrica de energie	225	Linie	electrică	de	energie
efect corona (v.) sînt mai mici decît în cazul folosirii de conductoare echivalente, dar unice pe fază, chiar dacă sînt funii (sau alte construcţii) cu gol interior.
& <!>
Conductoarele se înnădesc (v. şî îmbinare de conducte electrice, sub îmbinare) prin cleme (la liniile de înaltă tensiune) şi prin legături (la liniile de joasă tensiune). Prinderea conductoarelor de izolatoarele de tip suspendat se face prin cleme (v.); prinderea conductoarelor de izolatoarele de tip suport se face prin legare (v. Legătură, sub Legătură 1).
Dispoziţia conductoarelor (v. fig. IV) trebuie să asigure simetria sistemului trifazat al conductoarelor active (v. şî
IV. Dispoziţia uzuaiă a conductoarelor pe stîlpii liniilor de energie. a,c, d, g) în linie orizontala, pe stîlpi de beton armat (o), pe stîlpi de lemn (c şi d) şi pe stîlpi metalici (g); b, e, f, j) în triunghi, pe stîlpi de beton armat (b şi e), pe stîlp metalic (J) şi pe stîlp de lemn cu console metalice (f); h şi k) în exagon, pe stîlp metalic (h) şi pe stîlp de beton armat cu console metalice (k); /) trapez cu baza mică jos, pe stîlp metalic.
Transpunere) şi anumite distanţe minime (stabilite în general de prescripţiuni speciale, funcţiune de tensiunea de serviciu
II. Tipuri de stîlpi pentru linii de energie electrică*
Conductoarele de protecţie, folosite în general numai la linii peste 35 kV, sînt de tip funie, de oţel, rareori de aluminiu.
d	e
III. Tipuri de conductoare pentru linii electrice, o) funie plină dintr-un singur metal; b) funie plină de oţel 1) şi aluminiu (7); c^conductor gol In interior dintr-un singur metal; d) conductorantitorsiune5 e )conductor autoamortisor.
V. Forţele cari acţionează la vînt asupra conductoarelor presupuse suspendate în puncte fixe (a) şi asupra lanţurilor de izolatoare (b) şi (c).
g) greutatea linearăa conductorului; fv) forţa vîntului pe unitatea de lungime a conductorului; ac) unghiul de deviere al conductorului; Gj) greutatea lanţului de izolatoare; Fj) forţa vîntului asupra lanţului de izolatoare; Gc) greutatea conductorului dintr-o deschidere; Fc) forţa vîntului asupra conductorului unei deschideri; <*/) unghiul de deviere al lanţului de izolatoare.
Deplasarea unui conductor sub acţiunea vîntului.
a liniei) între conductoarele active, cum şi între fiecare dintre acestea şi sol, construcţiile învecinate-şi conductoarele de protecţie (cari, fiind în general de oţel, se comportă în alt fel decît conductoarele active la va-
riaţia temperaturii). Distanţele stabilite în funcţiune de poziţia de repaus a conductoarelor trebuie verificate şi pentru poziţiile luate de acestea sub acţiunea vîntului care poate provoca deplasarea
11
Linie electrică de energie
226
Linie electrică de energie
în acelaşi sens a tuturor conductoarelor sau deplasări în direcţii contrare (v. fig. V, VI şi VII). In fine, distanţa dintre conductoare poate fi micşorată foarte mult în cazul saltului pe care îl face un conductor, cînd se desprinde brusc gheaţa depusă pe el; de aceea nu e indicată instalarea unuia sub altul a conductoarelor a două faze diferite (v. fig. VIII).
Conductoarele de protecţie trebuie instalate astfel, încît să nu se depăşească un anumit unghi de protecţie considerat faţă de conductoarele active extreme.
Afară de deplasarea laterală, un conductor bătut de vînt poate produce şi oscilaţii verticale (v. fig. IX), cari se propagă, datorită apariţiei unei forţe verticale, cu direcţie variabilă, a cărei frecvenţă e dată de relaţia empirică f=kvjd [Hz], în care v e viteza vîntului, în cm/s,, d e diametrul conductorului, în cm, şi k e o constantă (i^0,195).
Conductoarele sînt astfel parcurse de unde, cari pot avea diferite lungimi şi a căror amplitudine e cu atît mai mare, cu cît'tracţiunea conductorului e mai mare, greutatea mai mică şi diametrul mai mare (v.fig. X).
Pentru a face nepericu-loase oscilaţiile se folosesc, în anumite cazuri: cleme speciale de întărire la suporturi (pentru ca punctul de suspensiune să nu devină punct de re-flexiune a oscilaţiilor), amortisoare deoscilaţii (v. fig. XI) şi conductoare, autoamortisoat;e ale vibraţiilor (v. fig. III), avînd miez de oţel şi manta de aluminiu, întinse diferit, constituind astfel două formaţii cari se împiedică reciproc să vibreze.
întinderea conductoarelor liniilor electrice de energie, adică instalarea lor pe suporturi, operaţie care succede plantării stîlpilor (v.), se face în mod diferit, după felul conductoarelor (active sau de protecţie) şi după felul izolatoarelor (de suspensiune sau suport).
în cazul izolatoarelor de suspensiune şi al conductoarelor active se procedează astfel: Stîlpii plantaţi sînt echipaţi cu lanţuri de izolatoare (v.); conductorul e derulat de pe un tambur în lungul liniei, începînd de la un stîip de întindere; în dreptul fiecărui stîlp de susţinere, conductorul e ridicat şi suspendat de o rolă de susţinere; se stabileşte săgeata în funcţiune de temperatură şi de deschiderea dintre doi stîlpi; se întinde conductorul astfel, încît să se realizeze acea săgeată între cei doi stîlpi; prin vizarea în lungul liniei se menţine aceeaşi săgeată
IX. Cauzele producerii vibraţiilor conductoarelor.
î) direcţia vîntului; 2) conductor; 3) vîrte-juri de aer.
X. Propagarea oscilaţiilor mecanice în lungul unei linii.
A
3	b	"15°	c
VII. Deplasarea unui conductor şi a lanţului de izolatoare de susţinere sub acţiunea vîntului.
A) punctul de suspensiune al lanţului de izolatoare; 6) punctul de suspensiune al conductorului; f) săgeata.
VIU. Saltul unui conductor la desprinderea gheţii.
în'toate deschiderile liniei; se transpune conductorul de pe role pe clemele lanţurilor de izolatoare. Derularea conductorului
XI. Amortisor de oscilaţii, a şi b) dispozitivul; c) moduf de instalare a amortisorului pe deschideri suspendate; d)-modul de instalare a amortisorului pe deschideri de întindere; 1) corpul amortisorului; 2) greutate; 3) arc spiral; 4) bolţ; 5) clemă de susţinere; 6) clemă de întindere; 7) izolator; 8) conductor..
de pe tambur se poate face în după moduri; tamburul e menţinut pe loc şi e rotit cu turaţia necesară (potrivită cu ajutorul unei frîne), iar conductorul e purtat pe umeri în lungul liniei, sau tamburul e deplasat în lungul liniei, cu ajutorul unui tractor (v. fig. XII). Transpunerea conductorului de pe role pe clemele
XII. Derularea conductorului de pe tambur. a) manuală; b) prin tractarea tamburului; 1) tambur; 2) dispozitiv de frînare; 3) rolă de întindere; 4) rolă de susţinere; 5) tractor; 6) lucrători purtînd conductorul.
de susţinere cuprinde următoarele operaţii: ungerea conductorului cu vaselină neutră pe porţiunea care va fi acoperită de clemă; înfăşurarea acestei porţiuni cu bandă de aluminiu, în cazul conductoarelor de oţel-aluminiu; aşezarea conductorului în patul clemei şi strîngerea acesteia; fixarea clemei la lanţul de izolatoare; montarea dispozitivelor de protecţie (inele, coarne). Transpunerea conductorului de pe role pe clemele de întindere se deosebeşte în special prin modul de prindere a conductorului de clemă (v.).
întinderea conductoarelor de protecţie se deosebeşte prin unele particularităţi^ datorite modului de fixare a conductoarelor de suporturi. în cazul izolatoarelor de tip suport, operaţiile caracteristice sînt legările conductoarelor de izolatoare (v. Legătură, sub Legătură 1).
Stîlpii (v.) se execută din lemn, din beton armat şi din oţel, în diverse tipuri constructive. Distanţa orizontală (deschi-
Linie electrică de energie
227
Linie electrică de energie
derea) normală optimă dintre axele a doi stîlpi consecutivi (v. fig. XIII) se stabileşte astfel încît, pentru un kilometru, costul total al liniei să fie minim (calculul se poate faceînsumînd
XIV. Elementele pentru calculul mecanic al conductoarelor unei linii aeriene.
a)	punctele de susţinere la nivel;
b)	punctele de susţinere la niveluri diferite; a) deschiderea; d) denivelarea ; f) săgeata;
1 g « r 1	£	«.
r £* a’~i
L^a\_
G
XIII. Determinarea deschiderii optime a unei linii electrice.
7)costul izolatoarelor; 2) costul stîlpilor;
3) costul total; m) minimum.
numai costul stîlpilor şi al lanţurilor de izolatoare, deoarece costui conductoarelor nu variază, practic, cu deschiderea).
Deschiderea optimă creşte cu tensiunea; în regiuni accidentate sau cu obstacole naturale, deschiderile diferă de deschiderea normală şi se determină în raport cu condiţiile locale.
înălţimea stîlpilor se determină astfel, încît în condiţiile de săgeată maximă a conductoarelor, distanţa cea mai mică a acestora de la pămînt să nu scadă sub valoarea minimă prescrisă.
Dimensionarea liniilor electrice se face pe bază de calcule de solicitări mecanice şi electrice.
Calculele de mecanică se bazează pe cunoaşterea sarcinilor mecanice decurgînd din condiţiile meteorologice ale zonelor străbătute de finii: depuneri de chiciură (v. sub Hidro-meteori) pe conductoare, presiunea vîntului pe toate elementele liniei, temperaturile maxime şi minime (v. fig. XIV). în cazul cînd nu se cunosc aceste condiţii, se folosesc datele limită prescrise.
Calculul mecanic pentru determinarea secţiunii conductoarelor se face pentru condiţia cea mai defavorabilă, care poate f i: a) la temperatura cea mai joasă sau / . ; b) la_o temperatură tc negativă dar apropiată de 0°, cu sarcină din chiciură, din punctul de vedere al eforturilor maxime ale materialului conductoarelor; c) la temperatura cea mai înaltă în regiune tmax . din punctul de vedere al săgeţii maxime.
Condiţiile menţionate sînt concretizate, în prescripţiunile
:A=
G) greutatea unitara a conductorului; A) aria secţiunii conductorului; L) lungimea conductorului între punctele de susţinere.
din ţara noastră, cum urmează: a) temperatura t
: — 3Q°,
şi capacitatea (C), cari depind de caracteristicile fizice, de dimensiuni, de distanţele reciproce şi faţă de pămînt ale conductoarelor, etc., şi cari, pentru o anumită linie, pot fi consideraţi practic constanţi. Calculul electric al liniilor se face considerînd parametrii fundamentali concentraţi în anumite puncte sau distribuiţi uniform de-a lungul liniei şi utilizînd mărimile:
= (K. -f- j co L)l,
numită impedanţa longitudinală sau impedanţa serie totală a liniei şi
?/=(^+y«QA
numită admitanţa transversală sau admitanţa derivaţie totală a liniei de lungime /.
Calculul liniilor scurte şi de tensiuni puţin înalte se face conside-rînd parametrii concentraţi şi neglijînd- admitanţa derivaţie totală faţă de impedanţa serie totală Z^
(v. fig. XVa). în consecinţă:
U^C/a + Z/	Ii=T2=7.
XV.
Schemele echivalente ale unei linii electrice, a) neglijînd admitanţa derivaţie; b şi c) considerînd admitanţa derivaţie.
Pentru lungimi sub 50 km şi tensiuni sub 45 kV, eroarea e în general sub 1% .
Calculul aproximativ pentru linii lungi se poate face în două moduri, prin metodele circuitelor echivalente în II şi în T*
în metoda circuitului echivalent în II se consideră impedanţa serie concentrată la mijlocul liniei, iar cîte o jumătate din admitanţa derivaţie Ia fiecare extremitate (v. fig. XV b). în consecinţă:
(■*¥)
Rezultatele sînt aproximative; ele devin riguroase substituind lui Zy şi Yj valorile:
Z/=Z;
- sh_6_ 0
considerînd conductorul supus numai acţiunii greutăţii proprii; b) temperatura tc—— 5°, considerînd conductorul supus greutăţii proprii, greutăţii chiciurei şi presiunii dinamice datorite vîntului; c) temperatura maximă de vară	0°	în unele
regiuni şi +50° în alte regiuni), considerînd conductorul supus numai acţiunii greutăţii proprii.
Coeficientul de siguranţă la rupere e de 2--*2,5, crescînd în cazurile în cari conductoarele sînt instalate cu tracţiune redusă (pe porţiuni speciale de traseu, în zone locuite, etc.). Pentru calculul mecanic al stîlpilor, v. sub Stîlp.
Calculul electric practic al liniilor electrice aeriene se bazează pe cunoaşterea parametrilor lineici fundamentali ai liniei; rezistenţa (Ji), inductivitatea (L), conductanţa (G)
unde	ZjYj =	(v. Linie electrică).
în metoda circuitului echivalent în f se consideră admitanţa derivaţie concentrată la mijlocul liniei, iar cîte o jumătate din impedanţa serie, la fiecare dintre cele două extremităţi (v. fig. XV c). în consecinţă:
U. = U,
+ V.Y,
15
Linia electrica de telecomunicaţii
228
Linie electrici de telecomunicaţii
Rezultatele sînt aproximative; ele devin riguroase substituind iui Z,
şi Yj valorile:
tgh-
Si
1 1 0
Pentru linii electrice cu lungimea mai mare decît 150 km şi la tensiuni peste 110 kV, ambele metode dau erori inadmisibile.
De aceea trebuie folosit calculul exact în care toţi parametrii fundamentali sînt consideraţi uniform distribuiţi în lungul liniei (v. sub Linie electrică).
1.	~ electrica de telecomunicaţii. Telc.: Linie electrică de transmisiune la distanţă a unor semnale electromagnetice de telecomunicaţii. —
După natura comunicaţiei transmise prin semnale electromagnetice, se deosebesc: linii telefonice, linii telegrafice, linii telegrafice-telefonice, linii fonice, linii de televiziune şi linii de telecomandă, telecontrol şi telesemnalizare; fiecare dintre aceste linii poate asigura una sau mai multe căi sau canale de transmisiune (v.) şi poate fi constituită din două sau din mai multe conducte electrice.
Liniile telefonice transmit semnalele electromagnetice corespunzătoare unor mesaje vorbite (cu frecvenţe cuprinse între 300 şi 2600 sau 3400 Hz), direct sau cu transpunerea benzii lor de frecvenţe (prin curenţi purtători). Ele cuprind numai circuite fizice sau circuite fizice şi circuite fantomă, asigurînd un număr de căi egal cu numărul circuitelor, în cazul transmisiunii directe a semnalelor de frecvenţă vocală, sau un număr oarecare de căi pe fiecare circuit, în cazul folosirii curenţilor purtători (comunicaţii telefonice pe înaltă frecvenţă), în al doilea caz, linia e completată cu un echipament de multi-căi (multiplex).
Liniile telegrafice transmit semnalele electromagnetice corespunzătoare impulsiilor telegrafice, cu ajutorul cărora se reprezintă într-un anumit cod (Morse, etc.) mesaje scrise. Ele cuprind numai circuite fizice sau circuite fizice şi circuite fantomă, asigurînd fie comunicaţii telegrafice directe, în curent continuu sau alternativ [după sistemul telegrafiei (v.) infraacustice, armonice sau supraacustice], fie comunicaţii telegrafice pe frecvenţe supravocale, folosind un sistem de transpunere a benzilor de frecvenţă cu curenţi purtători. în al doilea caz, linia e completată cu un echipament de multicăi.
Liniile telegrafice-telefonice transmit semnale din ambele categorii menţionate mai sus, prin folosirea mai completă a spectrului de frecvenţe transmisibil pe un circuit dat, cu separarea prin filtre a căilor telegrafice de cele telefonice.
Liniile fonice transmit semnalele electromagnetice corespunzătoare unor mesaje şi programe sonore (perceptibile de urechea omului) şi,în special, muzicii (cu frecvenţe cuprinse între 16 şi 16 000~*20 000 Hz), direct sau cu transpunerea benzii de frecvenţe (v. şî Canal de transmisiune fonică). Sînt de obicei linii în cablu.
Liniile de televiziune transmit semnalele electromagnetice corespunzătoare mesajelor şi programelor de televiziune [cu frecvenţe pînă la cîteva zeci de megahertzi, corespunzătoare normei de televiziune (v.) considerate], de obicei direct şi în cablu.
Liniile de telecomandă, telecontrol şi telesemnalizare transmit semnale electromagnetice de comandă, control şi semnalizare, de obicei sub formă de impulsii de curent continuu sau de curent alternativ. —.
După poziţia capetelor liniei între cari se asigură transmisiunea semnalelor, se deosebesc linii de telecomunicaţii urbane şi interurbane.
Liniile de telecomunicaţii urbane fac legături în cadrul aceleiaşi localităţi, fie între două centrale de telecomunicaţii (prin linii auxiliare sau trunchiuri), fie între abonaţi şi centrale (prin linii de abonat sau linii de abonat colective, în cazul în care o linie deserveşte mai mulţi abonaţi cu apeluri separate). Ele folosescîn special circuite fizice aeriene, de cele mai multe ori în cablu, în număr mare şi cu lungimi relativ mici. Pe liniile telefonice urbane nu se folosesc repetoare vocale (v.) sau sisteme de curenţi purtători.
In cadrul comunicaţiilor telefonice urbane se mai deosebesc: linii telefonice principale, cari leagă Ia oficiul central un post principal individual sau colectiv, o centrală de întreprindere sau un sistem de intercomunicaţii; linii telefonice suplementare, cari leagă un post suplementar cu un post principal, sau un post suplementar cu o centrală de abonat; linii telefonice de intrare în post, cari leagă circuitul telefonic de la o linie cu stîlpi cu bornele terminale interioare ale postului telefonic (Sin. Linie de cădere).
Liniile de telecomunicaţii interurbane fac legături între centre urbane, sînt realizate dintr-un număr restrîns de circuite fizice aeriene sau în cablu şi au adeseori lungimi foarte mari. Pentru îmbunătăţirea calităţii comunicaţiilor, aceste linii sînt echipate cu repetoare intermediare (v.) şi cu sisteme de curenţi purtători.
După felul construcţiei, se deosebesc linii de telecomunicaţii aeriene şi linii de telecomunicaţii în cablu.
Liniile de telecomunicaţii aeriene utilizează circuite fizice aeriene, conductele fiind întinse între
n n n ni,	iLiiiiL a .	JL-.JL..
a	ir	
tl. Stîlpi pentru linii pe traverse, o) cu izolatoare fixate pe traversă de lemn cu opt suporturi; b) cu
I, Stîlpi pentru linii pe console.
a)	cu izolatoare fixate pe fiare curbe;
b)	cu izolatoare fixate pe console de lemn;
c)	cu izolatoare fixate pe console metalice.
stîlpi pe console sau traverse. Liniile aeriene pe console au circuite fizice puţine (1**-4 circuite). Conductele se leagă pe izolatoare fixate pe fiare curbe (v.) (v. fig. / a), izolatoare fixate pe traversă de console (v). de lemn (v. fig. / b) sau Iemn cu PQtru suporturi; c) cu metalice (v. fig. Ic), instalate în izolatoare fixate pe traversă me-lungul stîlpului în numărul nece- talîca cu patru suporturi, sar. Liniile aeriene pe traverse au
mai multe circuite fizice (2***20 de circuite). Conductele lor se leagă pe izolatoare fixate pe traverse de lemn (v.) cu 4, 8 sau 10 suporturi (v. fig. II a, b) sau, mai rar, pe traverse metalice cu patru suporturi (v. fig. II c). Traversele se instalează în lungul stîlpului în numărul necesar.
Liniile de telecomunicaţii în c a b l u au conductele aşezate într-un cablu (v. Cablu de telecomunicaţii) simetric sau nesimetric, armat sau nearmat, etc. Cablul poate fi aerian (purtat sau nepurtat), subteran, subfluvial, submarin, de canalizaţie, etc.—
După repartizarea parametrilor lineici, se deosebesc: Linii omogene, cari au parametri lineici constanţi în lungul liniei.
Linii neomogene, realizate prin conectarea în lanţ a mai multor porţiuni de linii omogene avînd parametri
Linie telefonică
229
Linie tehnologică
lineici de valori diferite de la o linie la alta. Pentru asigurarea unui transfer maxim de putere, diferitele porţiuni omogene ale unei linii neomogene se leagă între ele prin dispozitive de adaptare. —
După condiţiile de propagare, se deosebesc: linii de telecomunicaţii încărcate şi linii de telecomunicaţii neîncărcate.
Liniile de telecomunicaţii încărcate sînt linii în cablu cu circuite încărcate inductiv (v. încărcarea liniilor, sub încărcare 2), în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de propagare (v. Heaviside; condiţia lui ~). Din cauza efectului de limitare în jos a frecvenţelor transmise, liniile în cablu încărcate servesc în special pentru comunicaţii pe frecvenţă vocală sau pentru un număr restrîns (repartizat în banda de frecvenţe joase) de comunicaţii cu curenţi purtători.
Liniile de telecomunicaţii neîncârca te sînt linii aeriene sau în cablu cu circuite fizice fără încărcare inductivă. Cînd se întind pe distanţe mari, asigură un număr mare de comunicaţii telegrafice-telefonice pe circuite cu curenţi purtători. —
După natura frecvenţelor transmise, se deosebesc:
Linii de telecomunicaţii de joasă frecvenţă, pe cari se transmit direct semnalele de curent continuu sau alternativ corespunzătoare mesajului transmis.
Linii de telecomunicaţii de înaltă frecvenţă, pe cari se transmit semnalele cu banda de frecvenţe transpusă prin folosirea curenţilor purtători.—
în sens mai restrîns, prin linie de telecomunicaţii se înţelege numai unul dintre circuitele de telecomunicaţie realizat de ansamblul conductelor cari constituie linia.
î.’- ~ telefonica. Telc. V. sub Linie electrică de telecomunicaţii.
2.	~ telegrafica. Telc. V. sub Linie electrică de telecomunicaţii.
3.	~ tehnologica. Tehn.: Ansamblu de mijloace de producţie industriale, dispuse într-o anumită ordine, astfel încît să fie posibilă executarea unei succesiuni de operaţii tehnologice, pentru obţinerea unui produs în serie sau în masă. Linia tehnologică poate cuprinde fie întregul proces de producţie, de la materia prjmă pînă la produsul finit, fie numai o parte din acest proces. în general, procesele de producţie pe linii tehnologice pot fi de prelucrare sau de montaj, eventual combinate, iar uneori numai de dozare şi ambalare.
Liniile tehnologice se compun din mai multe posturi de lucru, echipate cu maşini de lucru şi cu unelte, cum şi din utilaje de transport, cu ajutorul cărora obiectele de prelucrat (semifabricate sau piese) sînt mutate de ia un post de lucru la cel următor. Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească posturile de lucru, cari pot cuprinde mai multe locuri- de lucru, sînt următoarele: să fie specializate, pentru una sau pentru mai multe operaţii, şi dispuse în ordinea de succesiune a operaţiilor tehnologice; să fie fixe, depla-sîndu-se numai obiectul de prelucrat.
Constituirea liniei tehnologice se obţine prin concentrarea operaţiilor diferenţiate pe^ diferite posturi de lucru şi prin ordonarea acestor posturi. în acest scop, trebuie să se cunoască: felul producţiei, care poate fi atît în serie mică sau mare, cît şi în masă; varietatea produselor, cu înrudirea lor tehnologică; planul de operaţii, întocmit pe baza principiilor tehnologice de diferenţiere şi asociere a operaţiilor.
De asemenea, la o linie tehnologică trebuie considerate: durata de lucru la fiecare post, mărimea depozitului intermediar cu obiecte de prelucrat (semifabricate sau piese), modul de transfer al obiectelor de prelucrat şi comenzile operaţiilor.— Durata de lucru poate varia de la un post la altul sau poate fi aceeaşi pentru toate posturile, după cum ritmul de lucru e liber sau reglementat. Unele operaţii pot avea o durată de cîteva ori mai mare decît durata uniformă a majorităţii celor-
lalte operaţii, în care caz se prevăd mai multe posturi de lucru pentru aceste operaţii. Durata unei operaţii la liniile tehnologice cu ritm reglementate uniformă şi se numeşte ritm sau cadenţă. — Depozitul intermediar, cu obiecte de prelucrat, e necesar în special la linii tehnologice cari nu lucrează ritmic, deoarece între posturile de lucru trebuie să existe obiecte în stadii corespunzătoare de fabricaţie. Dacă se lucrează ritmic, aceste depozite se pot reduce la minimum, devenind depo-zite-tampon de siguranţă între posturile de lucru sau între grupuri de posturi de lucru (la linii tehnologice mai mari); dacă ritmicitatea producţiei e sigură, se poate chiar renunţa la aceste depozite-tampon. — Transferul obiectelor de prelucrat, de la un post la altul, se poate face manual, semi-mecanizat sau mecanizat. Transferul cuprinde atît deplasarea, cît şi prinderea-desprinderea obiectului în poziţia de lucru.— Comenzile operaţiilor de lucru şi de transfer pot fi ‘manuale, semiautomate, automate sau combinate.
Liniile tehnologice automate, pentru producţia în masă şi în mare serie, se caracterizează atît prin automatizarea totalăacomenziloroperaţiilordelucru şi de transfer, cît şi prin mecanizarea completă a operaţiilor de transfer. La aceste linii se realizează maximum de eficienţă tehnico-economică (calitate şi cost redus), prin: ritmicizarea riguroasă şi micşorarea la minimum a duratei de lucru, respectiv a ritmului; reducerea la minimum sau chiar suprimarea depoziteior-tam-pon de siguranţă, deci a stocurilor de produse neterminate.
O întreprindere industrială (de ex. o fabrică) cu proces tehnologic complex se consideră automată sau parţial automată, după cum e automatizată integral sau sînt automatizate numai părţi din procesul tehnologic. De la liniile tehnologice lucrînd în ritm liber (cu depozite intermediare mari, cu mijloace de transfer puţin mecanizate şi fără automatizări), pînă la liniile tehnologice automate, se poate constitui o gamă de linii tehnologice, în diferite grade de ritmicizare, mecanizare şi automatizare, corespunzător felului producţiei (în serie sau în masă) şi condiţiilor economice-sociale respective.
Proiectarea liniei tehnologice se efectuează luînd în consideraţie: modul de transfer al obiectelor de-a lungul liniei, fracţionarea liniei şi mărimea depozitelor-tampon; numărul de poziţii de lucru şi numărul de fluxuri; dispoziţia şi felul utilajelor.
Factorii determinanţi pentru constituirea unei linii tehnologice pot fi referitori la produs sau la mijloacele de producţie.— Factorii aferenţi produsului sînt: felul produsului, ca execuţie şi condiţii tehnice de îndeplinit; semifabricatul, ca material, formă şi toleranţe; programul de producţie, adică seria de fabricaţie; procesul tehnologic, corespunzător atît modului de producţie ales, cît şi gradului de mecanizare şi automatizare admis.— Factorii aferenţi mijloacelor de producţie sînt: utilajele existente, folosite în producţia care urmează să fie automatizată; utilajele noi, uzuale (adică de utilizare generală, cari se pot procura uşor) sau specializate; posibilităţile practice de sincronizare şi egalizare a productivităţilor pe fiecare poziţie de lucru; posibilităţile reale de proiectare şi construcţie a utilajelor de transfer, depozitare, şi auxiliare.
Felul produsului impune modul de prelucrare. Piesele grele sau cu forme complicate (de ex.: blocuri-motor, culase, carcase, cartere, casete, etc.) se prelucrează în poziţie fixă, ceea ce permite utilizarea maşinilor agregate, compuse din elemente tipizate (de ex.: capete de frezat, de găurit, filetat, strunjit interior şi alezat, etc.); piesele de revoluţie se prelucrează prin rotire, pe maşini de utilizare generală (strunguri semiautomate, maşini de rectificat rotund, maşini de dinţat, etc.). Piesele complexe şi cari ocupă mult loc complică transferul, în special din cauză că în cursul procesului tehnologic trebuie să se schimbe modul lor de orientare şi de prindere, motiv pentru care uneori se modifică construcţia piesei (astfel, automatizarea lucrărilor de montaj al rulmenţilor cu bile a
Linie tehnologică
230
Linie tehnologică
impus asamblarea prin fălţuire a semicoliviilor rulmenţilor, în loc de nituire). Rigiditatea pieselor e determinantă pentru gradul de concentrare al operaţiilor.
Schimbările de orientare şi de prindere a obiectului de prelucrat, în cursul procesului tehnologic, trebuie să fie reduse la minimum în producţia automatizată. în modul acesta se reduc operaţiile de schimbare a bazei tehnologice şi a prinderii piesei, ceea ce are ca efect şi reducerea ciclului de fabricaţie şi a lungimii liniei.
Semifabricatul influenţează procesul tehnologic în sensul că, în trecerea de la producţia neautomatizată la pro-
/. Schema unei linii automate cu transfer în linie (pe linia poziţiilor de lucru). 1) intrarea semifabricatelor; 2) ieşirea pieselor finite.
ducţia automatizată, adeseori e necesar să se aducă semifabricatului modificări de formă, de condiţii tehnice şi de toleranţe. De exemplu: la prelucrarea pistoanelor pe linii automate,
fer învecinat, adică pe lîngă linia poziţiilor de lucru (v. fig. //), cu un transportor amplasat alături sau deasupra acestei linii, astfel încît pentru aducerea-scoaterea pieselor
11. Schema unei linii automate cu transfer învecinat (pe lîngă linia poziţiilor de lucru),
1---5) maşini de lucru; 6) transportor.
din poziţia de lucru trebuie completat cu un mijloc de transfer transversal (autooperator).
Dacă transferul obiectului de prelucrat trebuie coordonat cu instalarea lui în poziţia de lucru, se foloseşte transferul liber sau pe dispozitiv. — La transferul liber, obiectul e condus pe ghidaje (v. fig. III, IV, V) şi e orientat corespunzător aşezării lui în poziţia de lucru. Acest transfer e posibil
Linie automată pentru prelucrarea blocurilor de motor.
1) maşină de frezat; 2) secţie de frezare; 3) post de control; 4) secţie de frezare a feţelor de capăt; 5) secţie de strunjire interioară; 6,7,8, 9) maşini de frezat; 10) secţie de prelucrare a găurilor; 11) maşină de alezat; 12) maşină de frezat şi găurit; 13) secţie de prelucrare a găurilor de pe faţa superioară a blocului şi a găurilor pentru fixarea colectorului de admisiune; 14) secţie de prelucrare a găurilor de fixare a distribuitorului şi pompei de ulei; 15) maşină de găurit multibroşe; 16) secţie de prelucrare a găurilor de fixare a capacelor camerei de apă şi camerei supapelor; 17) secţie de prelucrare a palierelor arborelui cotit şi axului cu came; 18) presă pentru presarea bucşelor de ghidare a supapelor; 19, 20, 21) maşini de alezat ghidaje de supape; 22) maşină de honuit; 23) stand de probă hidraulică; 24) post de control final; 25) intrarea semifabricatelor; 26) ieşirea pieselor finite.
pentru simplificarea condiţiilor de transfer şi de concentrare a operaţiilor, în locul bazelor tehnologice formate de alezajul „fustei” şi gaura de bolţ (obişnuite în producţia neautomatizată) se foloseşte o bază realizată pe două nervuri lăsate în interiorul fustei, cărora li se frezează suprafeţele de capăt şi pe acestea se execută două găuri tehnologice; la prelucrarea inelelor de rulmenţi pe linii automate e necesar ca semifabricatele să fie matriţate la cald, iar toleranţele să fie mai strînse la adausurile de prelucrare.
Felul materialului influenţează şi indirect procesul tehnologic, prin felul aşchiei şi al rebuturilor, de cari trebuie să se ţină seamă la aşezarea sculelor şi la concentrarea operaţiilor. Aşchia de oţel reclamă dispunerea maşinilor pe o singură parte a liniei automate, pentru ca sculele să poată fi uşor accesibile şi supravegheate.
Transferul obiectelor de prelucrat, de-a lungul unei linii automate, poate fi: transfer în linie, adică pe linia poziţiilor de lucru (v. fig. /), la care piesa intră direct în poziţia de lucru, ceea ce e posibil numai pentru piese prelucrabile în poziţie fixă şi numai dacă se poate realiza egalizarea sau sincronizarea productivităţilor diferitelor posturi de lucru ; t r a n s-
dacă obiectul prezintă suprafeţe convenabile pentru ghidare şi e aplicabil în cazul obiectelor mici şi simple, a căror instalare
IV. Schema secţiei de frezare din linia de prelucrare a blocurilor de motor; 1) post de încărcare; 2) post de frezare de degroşare a feţei superioare; 3) post de frezare de degroşare a suprafeţelor de fixare a carterului; 4) post de frezare de degroşare a suprafeţelor de aplicare a capacelor de palier; 5) post de frezare fină a suprafeţelor de fixare a carterului; 6) post de frezare fină a suprafeţelor de aplicare a capacelor de palier; 7) post de frezare semifină a feţei superioare; 8) post de prelucrare a două găuri tehnologice pe suprafaţa de fixare a carterului; 9) manipulator rotativ; \ B, C, D) capete de frezat; K) cap de găurit multibroşe.
în poziţia de lucru se face de la sine (de ex.: axuri prelucrabile între vîrfuri, bucele cu suprafaţa exterioară în trepte, discuri,
Linie tehnologică
231
Linie tehnologică
etc.). Gradul de pierdere a orientării în timpul transferului trebuie să nu depăşească anumite limite, pentru ca obiectul să poată fi instalat uşor în poziţia de lucru. — La transferul
V. Schema secţiei de frezare a feţelor de capăt din linia de prelucrare a blocurilor de motor.
1) post de încărcare; 2) post de frezare a feţei posterioare; 3) post de frezare a feţei anterioare; 4) post de descărcare; 5) împingător, A) capete de frezat; 8) biocuri de motor.
pe dispozitiv, obiectul e prins pe un dispozitiv-însoţitor, care însoţeşte obiectul în tot timpul procesului tehnologic. Dispozitivul serveşte ca suport al obiectului în timpul transferului şi se instalează în poziţia de lucru, centrîndu-se automat. Acest transfer e aplicabil în cazul pieselor complexe şi cari nu au suprafeţe de ghidare; deoarece dispozitivele se întorc după ce au ajuns Ia capătul final al liniei tehnologice, linia devine complicată, eventual fracţionată şi cu depozite-tampon.
Utilajul preexistent, dinainte de automatizare, nu poate satisface complet o linie automată, mai ales pentru că ar complica instalaţiile de transport şi încărcare, fapt care uneori poate justifica modificarea constructivă a maşinilor. Unele maşini se pot încadra uşor în linii automate, fără modificări esenţiale; de exemplu maşinile de rectificat fără centre, maşinile pentru producţia de şuruburi şi piuliţe, maşinile pentru producţia de obiecte mici (bucele, supape). Maşinile semiautomate (strunguri, maşini de rectificat, maşini de dinţat, etc.) se pot încadra de asemenea în linii automate, dar cu introducerea unui autooperator pentru instalarea obiectului în poziţia'de lucru şi pentru scoaterea lui după prelucrare, cum şi a unui mijloc de transport general al obiectelor de prelucrat, pe lîngă linia de maşini; astfel, maşinile componente ale liniei pot lucra cu regimuri şi cu productivităţi diferite.
Maşinile specializate, proiectate pentru linii automate, se construiesc totdeauna în mai multe variante, dintre cari se adoptă cea mai convenabilă. Ritmicizarea producţiei, în acest
VI. Schema transportorului pentru o linie automată de prelucrare a blocurilor de motor.
1) transportor de întoarcere a dispozitivelor; 2) baie pentru spălarea dispozitivelor; 3) piesă pe dispozitiv, în curs de prelucrare; 4) capete de lucru; 5; dispozitiv fără piese, în curs de întoarcere; 6) intrarea semifabricatelor; 7) ieşirea pieselor finite.
caz, e obligatorie şi realizabilă atît prin concentrarea operaţiilor scurte şi fracţionarea celor lungi, cît şi prin utilizarea uneltelor combinate. Utilajele de transfer şi cele auxiliare pot fi concepute astfel, încît să fie cît mai simple şi mai sigure în uz.
Din punctul de vedere al obiectului prelucrat, se deosebesc: linii tehnologice pentru obiecte cari rămîn pe loc în timpul lucrului (deex.: bloc-motor, pistoane, etc.) şi linii tehnologice pentru obiecte cari sînt deplasabile în timpul lucrului (de ex.: tablă, sîrmă, etc.).— Fig. VI reprezintă o linie automată de prelucrare mecanică a blocurilor de motor, montate pe dispozitive cari le însoţesc în timpul transferului şi al lucrului. La intrarea în diferitele poziţii de lucru, dispozitivul se centrează şi se fixează automat, iar dispozitivele goale se întorc pe transportorul 1, dispus la acelaşi nivel ca şi linia posturilor de lucru. Liniile de acest fel pot fi supravegheate uşor şi mecanismele pentru întoarcerea dispozitivelor sînt simple, dar reclamă o
VII. Schema unui transportor pentru o linie automată de pistoane.
1) transportor superior (de lucru); 2) transportor inferior (de întoarcere); 3) măsuţă pentru coborîrea dispozitivelor; 4) măsuţă pentru ridicarea dispozitivelor; 5) bară de acţionare a transportorului superior; 6) fălci de antrenare; 7) reazemul barei 5; 8) cilindru pentru acţionarea mişcării longitudinale a barei 5; 9) cilindru pentru acţionarea mişcării de rotire a barei 5; 10) cilindru pentru acţionarea împingătorului 11; 11) împingător pentru întoarcerea dispozitivelor; 12) cilindru pentru acţionarea mişcării verticale a mesei 3; 13) lanţ de transmisiune a mişcării de la 12 la 3; 14) cilindru pentru acţionarea mişcării verticale a mesei 4;	15)	mecanism	cu	culisă pentru transmiterea
mişcării de la 14 la 4.
suprafaţă mare şi stînjenesc accesul la mecanismele dintre transportoarele de lucru şi cele de întoarcere.-— Fig. VII reprezintă schema transportorului unei linii automate pentru pis-
VIII. Linie automată pentru sudarea roţilor de automobil, f) conveior de alimentare; 2) transportor de lucru, păşitor; 2 a şi 2 b) acţionările transportorului 2; 3) transportoare transversale, păşitoare; 4) automate de sudat, cu manipulator pentru ridicarea roţii, cu acţionare pentru rotirea lor şi cu conducte tubulare pentru aducerea şi evacuarea fondantului; 5) conveior de întoarcere; 6) căi cu role înclinate; 7) transportor de întoarcere, păşitor; 7 o şi 7 b) acţionările transportorului 7; 8) presă neautomată, de rezervă; 9) automat pentru curăţirea cordoanelor de sudură; 10) pupitru de comandă; 11) presă automată pentru perforarea găurii de ventil; 12) automat pentru curăţirea bavurilor; 13) post de control vizual; 14) depozit pe conveior; 15) mecanism de transmiterea roţii pe conveiorul principal al secţiei; 16) cale cu role pentru recepţia semifabricatelor.
toane, la care întoarcerea dispozitivelor se face pe la partea inferioară, pe transportorul 2. Schema acestei construcţii e simplă şi suprafaţa ocupată e redusă, dar evacuarea aşchiilor e dificilă, iar supravegherea şi accesul la transportorul inferior
Lînîe tehnologică
232
Linie tehnologică
sînt stînjenite. Liniile automate cu întoarcerea dispozitivelor pe deasupra sînt mai raţionale, întrucît înlătură inconvenien-
Linia tehnologica omotib (v. tabloul I), pentru produse de un singur tip, reclamă reglementarea riguroasă a ritmului de
12 13 mo 9
cri"
CT~
IX.	Schema unei linii automate pentru fabricaţia resorturilor amortisoare de automobil.
I) maşină de înfăşurat resorturi; 2) manipulator pentru încărcarea agregatelor de călire; 3) agregate de călire; 4) transportor cu lanţ, de colectare; 5) agregate de revenire; 6 şi 7) manipulatoare pentru încărcarea agregatelor de revenire;
8)	transportor cu două căi de flux; 9) maşină de spălat; 10) instalaţii de curăţit cu alice; 11) transportor de distribuţie, cu registru de reglaj al alimentării instalaţiilor 10; 12) transportor transversal; 13) manipulator pentru încărcarea instalaţiei 10; 14) transportor de colectare a produselor finite.
tele arătate mai sus,— Fig.	reprezintă	trei	linii	tehno-
logice pentru piese de tablă şi de sîrmă, şi anume: pentru suda-
uvraf
12 3 J 7
X.	Linie pentru matriţarea din tablă a pieselor mari de caroserie de automobil, constituită din prese universale şi utilaje de transfer normalizate.
1) utilaj pentru întoarcere, transfer şi alimentare; 2) presă, reglată pentru ambutisare; 3) manipulator; 4) mecanism de întoarcere a semifabricatului; 5) cilindru de acţionare a mecanismului 4; 6) împingător; 7) prag; 8) presă, reglată pentru tăierea conturului; 9) utilaj pentru transfer şi alimentare;
10)	manipulator; 11) împingător; 12) prag; 13) presă, reglată pentru răsfrîn-gerea marginilor.
rea roţilor de automobil (v. fig. VIII), pentru fabricaţia resorturilor amortisoare de automobil (v. fig. IX), pentru matriţarea din tablă a pieselor mari de caroserii (v. fig. X). Fig. XI reprezintă schema transportoarelor păşitoare.
Producţia pe banda se realizează pe linii tehnologice pentru produse de un singur tip sau de mai multe tipuri, numite, respectiv, linii omotip şi multitip.
XI.	Scheme de transportoare păşitoare. a) cu clichete; b) cu fălci; c) cu gheare? d) cu cleşte; e) cu împingător; f) cu lanţ.
lucru şi poate fi cu posturi (locuri) de lucru în serie sau în paralel, eventual grupate. — La I i n i i c u p o s t u r i_ înşiruite se realizează o e-galizare atimpiior de lucru pentru fiecare operaţie, iar dacă o operaţie e de mai lungă durată se prevăd pentrueamai multe locuri de lucru, cari în ansamblusă aibă o productivitate egală cu aceea a posturilor de lucru unice. Egalizarea şi sincronizarea operaţii lor pot	Graflcu! de ,ucru Qj uneî Jinii tehnologice cu
fi realizate uşor la	. , ,
operaţii manuale	postun de ,ucru in paraIel<
(montai sudare	post de lucru; iM0> post de iucru Pentru °Pe'
vopsire,' ambala- roţie: LM^ post de ,ucru pentru Iinle: T> durata re) ■ la 'prelucrări °Peratieiî Pr) producţie; b) oră;SO) sector de operaţii.
prin aşchiere, cel mai bine se pretează operaţiile de frezare, strunjire interioară şi plană, dar în special operaţiile de prelucrare şifiletare a găurilor. Transportoarele sînt legate organic
Tabloul I. Linii tehnologice omotip (pentru produse de un singur tip)
Elementele caracteristice	Fetu! liniei tehnologice				
	1. Cu posturi înşiruite (în serie), de aceeaşi productivitate	II. Cu posturi paralele, de productivităţi diferite	III. Cu posturi asociate, servite de acelaşi lucrător	în flux direct	
				IV. Cu o singură operaţie pe post de lucru	V. Cu mai multe operaţii pe post de lucru
Ritmul	reglementat pentru fiecare post de lucru	liber pentru fiecare maşină din grupul care execută aceeaşi operaţie, dar reglementat pentru grup	liber pentru fiecare maşină din grupul servit de acelaşi lucrător, dar reglementat pentru grup	liber în cadrul unei perioade de rotaţie a benzii de transport	liber în cadrul unei perioade de rotaţie a benzii de transport
Funcţiunea transportorului	transport, distribuţie şi reglarea ritmului	transport şi distribuţie	transport	transport	transport
Mişcarea pieselor	cu întreruperi sau continuă	cu întreruperi	cu întreruperi	cu întreruperi	cu întreruperi
Stocuri intermediare	fără	mici	mici	mari	mari
Durata ciclului de producţie	minimă	puţin mai mare	puţin mai mare	mare	mare
Graficul de lucru		fig. XII	fig. XIII		
Linie tehnologică
233
Linie tehnologică
cu posturile de lucru şi prin acţionarea lor ritmică transferă piesele de-a lungul liniei tehnologice, avînd şi rolul de regulatoare ale ritmului producţiei. — La linii cu posturi paralele, timpul de lucru diferă de la o operaţie la alta, atît în cadrul unui grup de maşini executînd aceeaşi operaţie, cît şi de la o maşină la alta. Astfel de linii se realizează numai cînd se trece de la producţia obişnuită la producţia pe bandă, utilizînd maşini existente diverse şi cu productivităţi diferite, ceea ce face necesară introducerea mai multor posturi de lucru în paralel pentru anumite operaţii. Graficul de lucru al unei astfel de linii e redat în fig. XII.—
La I i n i i cu posturi asociate, timpii de lucru diferă de la o operaţie la alta, iar sincronizarea acestora se obţine prin servirea mai multor maşini de un acelaşi • lucrător. Graficul de lucru al unei astfel de linii e redat în fig. XIII. —
La linii în flux direct,
Timpul pentru pnndenea jim™ piesei	™
Timpulpentru scoaterea ___ piesei	E—•
I—j Timpul de prelucrare me-^. '—' canica s/ automatizată
Timpul activ al
l'ucrgtorutu/ Timpul liber al lucrătorului
Timput mdşmo-mgnu^t
Timpul de oprire a maşinii
/\	Trecem te tt/crjforu/w
•• Prec/ares piesei
XIII. Graficul de lucru al unei linii tehnologice cu mai multe posturi de lucru pe lucrător.
Tt) timpul total a! operaţiei; Tm) timpul operaţiei manuale ; T0) timpul operaţiei mecanizate şi automatizate; Cu) coeficient de utilizare; Cum coeficient de utilizare a maşinii; Cuj) coeficient de utilizare a lucrătorului; RyRe) ritm; LA4) postul de lucru al operatorului mai multor maşini; Uţ) utilizare; Pf) producţie.
sincronizarea procesului de producţie e imposibilă, din cauza diversităţii productivităţii maşinilor. în
Maşina U Maşina TU
Maşinalii--------------------------
SQmin	60min	GQmin bumm încărcătură
U7A Piesa nr.1 fH Piesa nrj Piesa nrj ■§ incompletă
X/V. Schema de lucru a unei linii tehnologice pentru grupuri de seturi.
cazul cînd la un post de lucru se execută mai multe operaţii, încărcarea maşinilor şi utilizarea lucrătorilor sînt mai raţionale.
Linia tehnologica multit’p (v. tabloul !!), pentru produse de mai multe tipuri, se foloseşte cînd prelucrarea unui obiect de un singur tip nu poate încărca o linie. Pentru a menţine avantajele liniei tehnologice şi în cazul producţiei de serie mică (dificultăţi fiind în special în atelierele prelucrătoare), se aleg grupe de piese pe cît posibil asemănătoare constructiv şi tehnologi:, pentru ca să se simplifice şi să se reducă la minimum reglajele. Piesele pot fi Chiar ne-	Mssin
înrudite şi m acest	'
caz linia e compusă, de fapt, din mai muIte 1 ini i tehnologice distincte, servite de aceeaşi bandă de transport. — La linii pentru grupuri de seturi, lucrul se desfăşoară pe grupuri compuse din unu sau din mai multe seturi de piese, necesare pentru montaj. Fig. XIV reprezintă o linie la care grupul cuprinde un singur set compus din trei repere, cu un total de şapte piese; această linie tehnologică e constituită din patru maşini, avînd fiecare un ciclu de producţie de J>0 de minute, timp în care se prelucrează un grup complet, trecerea de la un reper la altul trebuie să se facă fără reglaje sau cu reglaje foarte simple, ceea ce în practică e rareori posibil, astfel încît aceste linii sînt destul de rare, cu toate că lucrează într-o cadenţă riguroasă şi aproape fără depozite intermediare de piese.
—	La linii pentru loturi ritmicizate, cu'durate puţin diferite ale operaţiilor, prelucrarea se face reper după reper, în loturi de obicei lunare. La aceste linii (v. fig. XV), prelucrarea unui reper se efectuează cu o anumită cadenţă, ca Ia o linie tehnologică omotip, dar trecerea de la un reper la altul reclamă reglaje; depozitele intermediare şi durata ciclului sînt mici, iar pentru setul complet de piese, durata ciclului e de o lună. La liniile pentru lucrări de montaj se montează succesiv 2-**3 produse, utilizînd bancuri de montaj dispuse în ordinea de succesiune a operaţiilor şi servite de o aceeaşi bandă de transport; pentru a asigura ritmicitatea producţiei se lucrează cu o cadenţă corespunzătoare montării a două produse, iar dacă un lucrător nu a reuşit să execute în timpul reglementar ambele
Tabloul II. Linii tehnologice multitip (pentru produse de mai multe tipuri)
	Felul liniei tehnologice			
Elementele caracteristice		Pentru loturi, reper după reper		
	VI. Pentru grupuri de seturi	VII. Loturi ritmicizate, cu operaţii de durate puţin diferite	VIII. Loturi neritrnicizate, cu operaţii de durate mult diferite	IX. Sectoare ritmice cu ciclu închis
Ritmul	reglementat pentru o maşină în cadrul unui grup, iar pentru întreaga linie, în cadrul unei rotaţii a benzii de transport	reglementat pe operaţii	liber pe operaţii	liber în cadru! ciclului sectorului
Funcţiunea transportorului	transport	transport şi distribuţie	transport	—
Mişcarea pieselor	continuă	continuă	cu întreruperi	cu întreruperi
Stocuri intermediare	foarte mici	mici	mari	mari
Durata ciclului de producţie	relativ mare	mică	mare	mare
Schema de lucru	fig. X/V	fig. XV	fig. XV/	fig. XVI/
Linie tehnologică
234
Linie tehnologică
produse, produsul neterminat se scoate de pe bandă şi se trimite spre finisare, înlocuindu-l cu altul din stoc. — La linii pentru loturi neritmicizate, cu durate mult dife-
eobligatorie, dar trecerea de la un reper la cel următor se face cu reglajul întregii linii, ca şi în cazul precedent. Graficul de lucru prevede pauze între repere şi aşteptări între operaţii, cari lun-
Maşina I Maşina II Maşina M Maşina 12
'— Piesanr 1 =Piesa nr.2 ea Piesa nr.3	Piesa nr. 4
Măştii
Nr 1
Nr.2
Nr.3
Nr.5
Nn 6
Prima zi din c/ciu
Schimbul 1 UMF
Schimbul U
3-6-8'3) 5	2-Pm
TA-JÎ5J-
T77T
: 4-V-7I5)
A doua zi d/n ciclu
Schimbul 1
Schimbul H
?-mr
CZ3 P*esa nr. 7 EE3 Piesa nr,2 E3 Piesa nr3^I2Piesa nrA^PiesanrS Terminarea lucrului-------
XV. Schema de lucru a unei linii tehnologice pentru loturi ritmicizate, constituita din cinci maşini, la care se prelucrează în cinci repere.
rite ale operaţiilor, nu mai e posibilă o sincronizare a acestora. La aceste linii (v. fig. XVI), asemănarea tehnologică şi constructivă la repere nu mai
XVI. Schema de lucru a unei linii tehnologice pentru loturi neritmicizate, constituită din patru gesc ciclul şi măresc maşini, la care se prelucrează loturi de cîte trei Stocurile intermedia-	repere,
re de piese; în schimb
se asigură regularitatea producţiei, cu toate că ritmul fiecărei operaţii e liber. Astfel de linii tehnologice se folosesc frecvent, deoarece pot fi constituite uşor, iar utilizarea maşinilor şi a lucrătorilor e suficient de mare.
Deci organizarea lucrului pe bandă e posibilă şi în cazul seriilor de fabricaţie mici, deşi la liniile tehnologice constituite în acest scop (v. categoriile VII şi VIII din tabloul II) se prelucrează o mare varietate de tipuri de piese. Dificultăţile principale în organizarea unor astfel de linii sînt legate de faptul că lucrătorii respectivi trebuie să fie instruiţi pentru un număr mai mare de operaţii decît în cazul liniilor tehnologice omotip, iar dacă se lucrează pe maşini, dificultăţile sînt datorite şi reglajelor frecvente ale acestora.
Dacă organizarea unor linii pentru serii mici nu e justificată economic sau e imposibilă din motive locale, se recomandă să se organizeze sectoare ritmjce cu ciclu închis (v. categoria IX în tabloul II). în acest caz se împarte atelierul în mai multe sectoare, cărora li se repartizează un anumit număr de repere şi un echipament corespunzător în utilaje şi scule. Lucrul se execută pe loturi complete,lucrîndu-se unu sau mai multe repere deodată, cu o continuitate obligatorie pentru reperele importante, cu volum mare de lucrări; ritmul de lucru se asigură prin periodicitatea operaţiilor, livrările făcîndu-se la date fixe, stabilite prin graficul ciclic al sectorului.
Fig. XVII reprezintă un grafic ciclic al unui sector, pe care maşinile sînt înregistrate pe verticală, pe orizontală înregistrîn-du-se timpii de lucru prevăzuţi pentru executarea fiecărei operaţii, care e reprezentată printr-o rubrică împărţită în două printr-o linie orizontală mediană. Deasupra acestei mediane se înscriu produsul, reperul şi numărul operaţiei, iar dedesubt, numărul de piese de prelucrat; în compartimentul superior
al rubricilor se mai trece, !a început, numărul maşinii de la care vin piesele şi, la sfîrşit, numărul maşinii la care urmează să fie duse. Graficul ciclic e divizat şi pe zile şi schimburi de lucru, astfel încît se poate urmări şi dirija lucrul în sector, pentru ca atelierul de montaj să fie alimentat la timp cu piesele necesare.
Deşi sectorul ritmic cu ciclu închis nu poate fi
considerat ca O	Graficul	pe ciclu al unui sector ritmic cu-ciclu
variantă a lucrului	închis,
pe bandă, el poate să asigure un mers ritmic al producţiei, iar în multe cazuri poate să constituie o treaptă de trecere la formarea liniilor pe loturi (v. sub categoria Vili din tabloul II).
Efectele economice ale producţiei pe bandă sînt: eliminarea pierderilor de timp, prin continuitatea lucrului; creşterea productivităţii muncii, prin adoptarea unei tehnologii bazate pe utilaje de mare productivitate, pe mecanizare şi automatizare; scurtarea ciclului de producţie în condiţiile menţionate mai sus şi reducerea stocurilor de producţie neterminată, ceea ce permite accelerarea circulaţiei fondurilor de rulment; reducerea suprafeţelor de hale, prin îmbunătăţirea indicelui de productivitate al suprafeţelor (tf/m2); reducerea numărului de lucrători auxiliari şi simplificarea lucrărilor de planificare, evidenţă şi control; reducerea regiilor specifice ale atelierului şi întreprinderii (lei/tf), deoarece o parte din aceste cheltuieli rămîn constante în trecerea de la producţia obişnuită la cea pe bandă; creşterea simţului de răspundere prin controlul reciproc între lucrători, ceea ce favorizează calitatea lucrului şi diminuarea rebuturilor; introducerea ordinii în spatele frontului producţiei (aprovizionarea cu materiale şi cu unelte, lucrări de întreţinere a utilajelor, etc.); reducerea preţului de cost, ca rezultat final al tuturor acestor efecte.
Exemple:
Linie de laminare. Metg. V. Laminare, linie de — 1.
Linie de laminor. Metg. V. Laminare, linie de — 1.
Linie de tăiere. Metg.: Linie tehnologică pentru tăierea rulourilor de benzi în foi (cu dimensiuni standardizate), constituită dintr-un grup de maşini dispuse în flux continuu. Liniile de tăiere moderne cuprind: dispozitivul de desfăşurat banda din rulou, dispozitive de tragere, foarfecele pentru tăierea marginilor, foarfecele pentru tăierea transversală (de împărţire) a benzii, foarfecele pentru capetele benzii, maşina de îndreptat, dispozitive de sortare şi stivuire, transportoare şi dispozitive de control (v. fig. XVIII).
Rulourile, aduse cu podul rulant sau cu electrocarul pe un transportor cu lanţ (echipat cu suporturi), sînt duse de acesta pe o masă de primire de sub dispozitivul de desfăşurare. Masa acţionată hidraulic aduce axa ruloului Ia nivelul tobei desfăşurătorului peste care e împins. Toba se roteşte astfel, încît capătul benzii să poată fi introdus în dispozitivul de prindere cu ajutorul unor role magnetice oscilante. Rolele de tragere duc banda pînă în dreptul unui foarfece, care îi taie capătul din faţă, iar la sfîrşit, şi pe cel din spate. Un foarfece cu discuri taie apoi marginile benzii.
înaintea şi în spatele acestui foarfece e cîte o groapă pentru dezvoltarea liberă a buclelor benzii, constituind tampoane în timpul introducerii unei benzi noi şi al înnădirii cu cealaltă bandă şi în timpul tăierii la foarfecele pentru capete. Marginile benzii cad într-un subsol, unde se găseşte un foarfece de mărunţire, după care sînt presate şi pachetate. Banda trece la
Linie de aruncare
235
Linie electrică artificială
o maşină de îndreptat cu role şi apoi e tăiată la lungimile dorite la un foarfece volant cu tobă rotitoare. Foile de tablă rezultate sînt preluate de un transportor cu bandă de cauciuc şi sînt
4.	Linie de lumina. 2. Tehn. .-Fascicul de lumină care străbate prin interspaţiul dintre două obiecte puse în contact. Linia de lumină constituie o indicaţie de neplaneitate în „metoda liniei
13
12
	QJ3.®.© <î> <3000		©	■ a<5'/
	<5000		0	
XVIII. Linie de taiere.
1)	transportor cu lanţ; 2) rola de bandă de tablă; 3) masă de primire; 4) dispozitiv de desfăşurare; 5) rclă oscilantă magnetică; 6) dispozitiv de tras; 7) dispozitiv de curăţit arsura şi de îndreptat; 8) groapă pentru buclă; 9) foarfece de tăiat margini; 10) foarfece de mărunţit; 11) groapă pentru buclă; 12) maşină de îndreptat; 13) foarfece volant de tăiat în foi; 14) transportor de evacuare şi control; 15) clapetă de dirijare; 16) transportor; 17) masă de sortare I; 18) masă de sortare II; 19) masă de sortare III, pentru capete şi defecte.
transportate la un dispozitiv de sortare (defectoscop). Foile de bună calitate se îndreaptă spre una dintre mesele de stivuire, în timp ce prima şi ultima foaie, împreună cu cele defecte, se stivuiesc pe o masă specială. Mesele de stivuire se pot trage lateral, pentru a permite lucrul alternat de descărcare, respectiv de primire şi stivuire a foilor de tablă.
Linia pentru benzi laminate la cald are — înaintea primei gropi din faţa foarfecelui cu discuri — o maşină de îndreptat cu role pentru îndreptarea benzii, care are grosimea mai mare decît în cazul laminării la rece, şi pentru îndepărtat arsura, în cazul tablei rezultate după laminarea la rece, înaintea dispozitivului de sortare se amplasează un dispozitiv de ungere a foilor.
Linie Morgan. Metg.: în laminoarele continue de sîrmă, grup de caje duo finisoare, pentru ultimele treceri pentru dimensiunea finală, antrenate în comun de acelaşi motor electric, prin intermediul unei transmisiuni cu roţi dinţate cu un număr de axe de ieşire egal cu numărul cajelor din grup; axele legate la cajele de angrenaj respective au turaţii diferite, crescătoare de Ia prima la ultima cajă a liniei Morgan. Raporturile de reducere fiind fixe, reglajul vitezei cajelor liniei se face în raporturi fixe, ceea ce implică o calibrare corespunzătoare; vitezele cresc de Ia cajă la cajă, însă într-un raport anumit. Reglarea vitezei se face prin variaţia turaţiei motorului, în funcţiune de dimensiunile materialului care se laminează şi de calitatea oţelului.
Liniile Morgan mai vechi au şase caje, iar cele mai noi, opt caje; numărul de caje e limitat de posibilitatea construcţiei mecanice a transmisiunii, care poate fi cu roţi conice sau cilindrice.
Vitezele de intrare în linia Morgan sînt limitate la aproximativ 14 m/s, din cauza dificultăţilor de prindere şi a celor de conducere în cajele precedente. Vitezele de ieşire a laminatului sînt mari, atingînd 35 m/s. Linia Morgan cu opt caje lucrînd cu întindere — deoarece calibrajul nu poate fi construit cu precizie absolută, şi din cauza uzurii diferite a cilindrelor (ciiindrele cajelor finale se uzează mai repede) — toleranţele de dimensiuni nu sînt atît de strînse ca la liniile finisoare deschise, cu bucle.
î. Linie de aruncare. Ind. text.: Marginea formată de dinţii fonturii maşinilor de tricotat sau de platine, care determină aruncarea ochiurilor vechi de pe ace în vederea formării ochiurilor noi de tricotat.
2.	Linie de cules. Arte gr.: Uneată a culegătorului, formată dintr-o placă de alamă cu două urechi, pe care o pune între rînduri, cînd culege.
3.	Linie de lumina. 1. Tehn.: Spaţiul alb lăsat pe un desen tehnic, între conturele a două piese secţionate, cînd suprafaţa secţiunii acestora e complet înnegrită.
de lumină", folosită Ia verificarea planeităţii suprafeţelor unui obiect, cu ajutorul unei rigle sau al unei plăci de control; în acest caz, suprafaţa de verificat a obiectului e adusă în contact cu rigla sau cu placa de control, iar lungimea şi grosimea liniei de lumină (dintre obiect şi etalon) reprezintă abaterea de Ia planeitate.
5.	Linie electrica artificiala. E/t., Telc.: Cuadripol avînd ■parametrii respectiv egali (sau practic egali) cu parametrii cuadripolului echivalent al unei linii electrice (v.) reale, pentru o anumită frecvenţă sau pentru o anumită bandă de frecvenţe.
Se realizează, de obicei, sub forma unui lanţ de cuadripoli (v.) cu constante concentrate, de cele mai multe ori identici, în T, înll sau în L, după caz, avînd drept cuadripol elementar unul dintre cuadripolii reprezentaţi în fig. /.
T
tJUIT—o
o—-TUTJL—|—flTUlr-o o-JUlfb—pJUU^nnrx<,
„_______I__________. .________I_________.
dbc
I.	Cuadripoli elementari ce stau la baza liniilor artificiale. a) pentru o linie în cablu cu izolaţie mai slabă; b) pentru o linie în cablu (secţiune RC); c) pentru o linie în cablu pupinizată; d) pentru o linie în cablu bine izolată (secţiune LC).
Lanţul de cuadripoli poate cuprinde borne intermediare sau chei, cari permit scurt-circuitarea unui număr oarecare din cuadripolii folosiţi, pentru a putea obţine echivalentul unor linii de lungimi diferite, de atenuări diferite. în cazuri particulare, se deosebesc:
Atenuatorul (v.), folosit în laboratoarele de telefonie pentru obţinerea unor atenuări de anumite valori şi pentru înlocuirea liniilor reale, în diferite măsurări.
Echilibrorul (v.), constituit din două sau din trei secţiuni neidentice tip RC, folosit în telegrafia duplex (v.) pentru echilibrarea liniei reale (v. fig. //).
Linia artificială de defazare, construită, pentru realizarea unor anumite defazări, din elemente cu parametri concentraţi sau distribuiţi. Linia de defazare cu elemente cu constante concentrate e formată dintr-un lanţ de cuadripoli. Linia artificialăcu parametri distribuiţi e formată din rezistoare neinductive, introduse în axul unui tub de cupru (linie cu elemente tip RC), din două conductoare paralele, sau dintr-o porţiune de cablu coaxial (linie cu elemente tipul LC).
II. Linie artificială utilizată în telegrafie, a) cu două secţiuni; b) cu trei secţiuni.
Lînie spectrală
236
Linoleic, acid ~
Liniile artificiale de defazare pot fi folosite pentru a realiza, la o anumită frecvenţă, o defazare totală de 180°, cînd se utilizează linia întreagă, sau defazări mai mici, cînd se ia, printr-un cursor, numai o parte din linie.
1.	Lînie spectrala. 1. Fiz.; Imaginea fantei de intrare a colimatorului unui aparat spectral, formată în spectru de un fascicul de radiaţie monocromatică provenită din tranziţia atomului sau a moleculei emiţătoare între două stări energetice.
2.	Linie spectrala. 2. Fiz.: Radiaţia monocromatică în care se obţine linia în sensul de sub Linie spectrală 1.
3.	Liniere. Poligr., Ind. hîrt.: Operaţia de aplicare pe hîrtie a unei liniaturi (v.) continue sau întrerupte, cu ajutorul maşinii de liniat (v. Liniat, maşină de —).
4.	Linii paralele. Nav.: Rigle de lemn sau de material plastic echipate cu role de translaţie, servind la trasarea drumurilor şi a relevmentelor. în acest scop se aşază rigla pe gradaţia respectivă a rozei de pe hartă şi apoi e transportată, prin translaţie, prin punctul prin care trebuie trasat drumul sau relev-mentul (v. fig. /). Se mai foioseşte un alt tip de linii paralele,
y
A
I. Linii paralele.
1) linie; 2) role; 3) roza de pe harta.
II.	Linii paralele.
1)	rigle; 2) articulaţii.
compus din două rigle asamblate printr-o articulaţie formată din două bare, astfel încît se poate transporta pe o direcţie care rămîne paralelă cu ea însăşi (v. fig. II).
5.	Liniment, pl. linimente. Farm.: Preparat medicamentos lichid sau semisolid (gelatinos), folosit în terapeutică pentru uz extern, de exemplu pentru fricţiuni sau aplicaţii pe piele ori pe mucoase. Are aspect limpede sau lăptos. Din punctul de vedere fizic, linimentele pot fi soluţii adevărate, dispersiuni coloidale, emulsii sau suspensii. Se obţin prin disolvare, emul-sionare sau saponificare.
De obicei conţin săpunuri, grăsimi, uleiuri, uleiuri volatile sau alte substanţe, disolvate în alcool, în ulei, sau emulsionate în soluţie apoasă.
6.	Liniometru. pl. liniometre. Arte gr.: Riglă cu secţiune triunghiulară sau pătrată, care are pe fiecare muchie cîte o scară gradată în puncte tipografice, corespunzătoare cîte unui corp de literă. E folosită în tipografie pentru numărarea liniilor.
7.	Linişte. Cinem.: Coloană sonoră lipsită de modulaţii, care racordează între ele porţiunile modulate ale pistei sonore a unui film cinematografic. Porţiunea de linişte menţine constant zgomotul de fond care se imprimă în timpul înregistrării şi care se amplifică la reproducere.
8.	Liniştitor de nivel, pl. liniştitoare de nivel. Hidr.: Dispozitiv utilizat la măsurarea nivelurilor pe rîuri şi canale (uneori şi în alte domenii ale tehnicii) pentru înlăturarea oscilaţiilor mici ale apei datorite curgerii turbulente a acesteia, format dintr-un compartiment în care se efectuează măsurarea nivelului şi dintr-un canal de legătură cu cursul de apă sau cu canalul al cărui nivel se măsoară, canal a cărui secţiune e mai mică decît secţiunea compartimentului.
Liniştitoare de nivel.
Liniştitorul reprezentat în fig. a e format dintr-o nişă practicată în mal, în care se instalează mira hidrometrică, şi dintr-un canal de legătură cu albia rîului.în fig. b, compartimentul de măsură e un tub de sticlă a cărui strangulare înlocuieşte canalul de legătură; pentru o citire mai uşoară a nivelului se introduce în tub un flotor colorat. Liniştitorul de nivel e o parte componentă a construcţiei în cadrul căreia se montează limnigrafele (v.).
9.	Links-links. Ind. text.: Sin. Tricot cu aspect de dos pe ambele părţi. V. Legătură de tricot, sub Legătură 4.
10.	Linneit. Mineral.: Co3S4. Sulfură naturală de cobalt, de formaţiune hidrotermală, întîlnită în zăcămintele de pirite cobalto-nichelifere şi conţinînd uneori nichel, alteori fier sau cupru. Cristalizează în sistemul cubic, avînd structura cristalină asemănătoare spinelilor. Formează macle de tip spinel după (111).
Are culoarea cenuşie, uneori roşietică, cu o vie strălucire metalică, şi urma cenuşie-neagră. Prezintă clivaj după (100) şi are spărtura neregulată. E fărîmicios; are duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,8.
11.	Linoleaţi, sing. linoleat. Chim.: Săruri ale acidului linoleic cu plumb, mangan, cobalt şi, în unele cazuri, cu zinc şi aluminiu. Linoleaţii pot fi simpli (cînd, pentru saponificarea substanţei grase, se foloseşte un singur compus metalic) şi mieşti (cînd se folosesc două sau trei săruri metalice). Linoleaţii sînt folosiţi ca agenţi acceleratori ai uscării uleiurilor sicative. Se prepară pe cale uscată sau pe cale umedă. Pe cale uscată, prepararea consistă în saponificarea uleiului încălzit la 180---2500 cu oxizii sau cu hidroxizii metalelor indicate mai sus; produsul are o culoare închisă. Pe cale umedă se obţin linoleaţi printr-o reacţie de dublu schimb, în soluţie apoasă, între linoleatul de sodiu şi sarea metalului respectiv. Reacţia se produce la temperatura de 50---700 şi se formează linoleatul metalic, insolubil, care se separă. Purificarea se face prin spălări repetate cu apă caldă, după care se usucă cu aer cald. Linoleaţii obţinuţi pe această cale au un conţinut mai mare în metal decît cei preparaţi pe cale uscată. Se păstrează fie ca atari, fie sub formă de soluţie, prin solvire, de obicei în white-spirit. în soluţie se pot conserva timp îndelungat, evitîndu-se pericolul autoaprinderii prin oxidare. Sub această formă, se pot incorpora uleiurile pentru sicativare, chiar la rece, linoleaţii fiind superiori prin aceasta hidroxizilor solizi.
12.	Linoleic, acid Chim.:
CH3(CH2)4CH=CH—ch2—ch= Acid cis-9, cis-12-octadecadienoic.
=CH(CH2)7COOH.
Are p.t. —5,0*“—5,27°, d^°=0,903818, #^=1,4699, indicele de neutralizare 200,06, în stare pură fiind lichid fără miros şi incolor. Are mai multe forme isomere, cari se formează sub acţiunea temperaturii şi în prezenţa diverşilor catalizatori.
Principalele reacţii ale acidului linoleic sînt reacţii de esteri-ficare şi de adiţie. Oxigenul îl oxidează cu formarea unui hidro-peroxid conjugat.
Uleiurile vegetale mai bogate în acid linoleic sînt: uleiul de fasole soia (55%), uleiul de bumbac (50%), uleiul de porumb (40%), uleiul de in (20%). De obicei se găseşte sub formă de tri-gliceride mixte cu alţi acizi graşi. Uleiurile bogate în acid linoleic sînt folosite la fabricarea vopselelor, a săpunurilor în stare de gel sau de lichid şi a săpunurilor metalice. Sin. Acid linolic.
Llnoieina
237
LînOtîp
1.	Linoleinâ. Chim. biol.: GIiceridă vegetală, în care cei trei hidroxili ai glcerinei sînt esterifi-
caţi cu trei molecule de acid linoleic.	CH2 O OC Cl7H3l
(v. formula).	CH —O—OC—C17H31
Linoleinâ e constituentul principal j	17	31
al uleiului de in; se găseşte şi în uleiul	q\-\_q_qc__C17H3l
de cînepă. E o gliceridă nesaturată.
Prin saponificarea linoleinei cu alcalii se obţin glicerină şi sarea alcalină a acidului linoleic, săpunul. Din uleiul de in se obţine săpun pastă.
2.	Linolenic, acid Chim.:
CH3CH2CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH(CH2)7CCOH.
Acidul cis-9, cis-12, cis-15-octadecatrienoic. Are p. te —11,0— —11,3°. p. f. 157-158°, df= 0,9046, ti§= 1,4780, indi-cele de neutralizare 201,51 ; e un acid gras nesaturat, cu trei duble legături; cînd e pur, nu are miros nici culoare.
Se găseşte în proporţia de 50% Îri uleiul de in, iar în uleiul de-fasole soia, în proporţia de 5%. Uleiul de in are o bună capacitate de întărire, datorită prezenţei linolenaţilor nesaturaţi. Esterii acidului linolenic au o tendinţă pronunţată de polimerizare la căldură, reacţie care prezintă importanţă în întărirea unor astfel de uleiuri.
Prin hidrogenare, acidul linolenic se transformă în acid linoleic şi acid oleic ca faze intermediare, şi apoi în acid stearic. La aer se oxidează uşor, formînd un hidroperoxid conjugat.
3.	Linoleum. Ind. chim.: Produs obţinut prin aplicarea, pe ţesături de iută sau de bumbac, sau pe pîslă, a unui „ciment de linoleum" (linologen), preparat în anumite condiţii din lino-xină (v.), plastifianţi (gume şi răşini de Kauri şi Copal), materiale de umplutură şi oxizi coloranţi.
Schema procesului de fabricaţie a linoleumului.
1 şi 2) alimentarea cu ulei de in; 3) fierbatoare; 4) camera de pulverizare ş» oxidare; 5) dispozitive pentru pulverizare; 6) camera de fierbere a amestecurilor; 7) copal colofoniu; 8) plutâ-coloranţi; 9) amestecator; 10) valţuri; 11) moara; 12) introducerea iutei; 13) camera de uscare.
Prima fază de fabricare a cimentului de linoleum consistă în oxidarea uleiului de in sau a unui alt ulei sicativ.
După unul dintre procedee, oxidarea se face încălzind în fierbătoare uleiul de in, timp de patru ore la 200-*’220°, pulve-rizînd apoi uleiul într-un curent de aer cald, uleiul oxidat depu-nîndu-se, iar cel neoxidat, recirculîndu-se pînă la oxidare completă. Stratul de ulei oxidat se usucă, se macină, se amestecă
cu plastifianţi (colofoniu, răşini naturale, răşini fenolice).— După un procedeu mai nou, oxidarea uleiului sicativ se face prin barbotarea aerului uscat în uleiul încălzit în cazane echipate cu agitatoare. Răşinile pentru plastifiere se adaugă chiar în cazanul de oxidare.
Uleiul oxidat şi plastifiat e apoi amestecat cu materiale de umplutură (praf de plută, făină de lemn) şi cu pigmenţi coloranţi (litopon, bioxid de titan, oxizi de fier, etc.), măcinate în prealabil foarte fin. Ţesătura-suport e acoperită cu cimentul de linoleum, care apoi, prin calandrare şi presare la cald, pătrunde în ţesătură şi formează o foaie cu o suprafaţă foarte netedă. După calandrare urmează operaţia de uscare şi maturare a produsului, pentru ca linoleumul să cîştige o anumită tărie.
Produsul finit are forma unei foi flexibile, cu grosime şi lăţime variabile; e compact, rezistent la agenţi chimici, şi are o bună rezistenţă la uzură. Are multe utilizări în industrie şi la acoperirea pardoselilor.
4.	Linolic, acid Chim.: Sin. Acid linoleic (v. Linoleic, acid —).
5.	Linolit. Chim.: Ulei de in, solidificat prin hidrogenare.
6.	Linologen. Ind. chim.: Sin. Ciment de linoleum. V. sub Linoleum.
7.	Linotipi pl. linotipuri. Poligr.: Maşină de cules litere, care, prin claviere, culege matriţele literelor unui rînd şi toarnă rîndul de litere dintr-o singură bucată. Maşina cuprinde un ansamblu culegător compus dintr-o claviatură (un taster) cu alfabet, cifre şi diferite semne pentru scriere (punct, virgulă, etc.), care trimite matriţa la forma de turnare pe cale pneumatică sau mecanică, printr-un sistem de pîrghii, şi un ansamblu turnător compus din creuzet cu pompă de injectare, matriţe şi formă de turnare. Linotipul (v. fig. a) se compune din următoarele organe principale: matriţele (v. Linotip, matriţă de ~), penele (v. Linotip, pană de ^), magazinul cu matriţe 1, claviatura 2, colectorul 3, cutia penelor 4, elevatorul colector 5, dispozitivul deturnare 6, elevatorul întîi 7, elevatorul al doilea8, cutia de distribuţie 9, distribuitorul 10, căsuţa cu matriţe de ajutor 24, şi suportul manuscrisului 25. Prin apăsare pe butoanele claviaturii 2, în^ordinea indicată de text, se eliberează din magazinul 1 matriţele respective (v. fig. b), câri cad prin canalele 11 şi 12 pe cureaua fără fine, oblică, în permanentă mişcare, a colectorului 3. Magazinul cuprinde un număr de canale 11, egal cu numărul de butoane ale claviaturii, fiecare canal cuprinzînd 74***22 de matriţe ale aceluiaşi tip (v.), aşezate cap la cap şi cu dinţii în sus. Colectorul 3 conduce matriţele în elevatorul colector 5, în care ele se aşază într-un rînd, fiind suspendate de urechile lor superioare. Din cutia penelor 4, legată la pîrghia 13 a claviaturii (dispozitivul de spaţiere), cade la fiecare apăsare a pîrghiei cîte o pană în elevatorul colector, atunci cînd trebuie să se spaţieze cuvintele. Dacă rîndul e aproape complet cules, sună un clopot avertisor, în legătură cu sania elevatorului colector, care atrage linotipistului atenţia că trebuie să termine ultimul cuvînt sau, la nevoie, să-I separe în silabe. Prin apăsarea pe o pîrghie din dreapta claviaturii, elevatorul colector se ridică cu rîndul de matriţe, care e împins automat de o piesă echipată cu două degete, peste sania intermediară 14, la elevatorul întîi 7, după care elevatorul colector coboară în poziţia iniţială, pentru a culege rîndul următor. Elevatorul al doilea cu rîndul de matriţe coboară la dispozitivul de turnare 6, unde rîndul se aşază între două fălci de menghine 15 (v. fig. c), distanţate la lungimea exactă a rîn-dului, cu ajutorul unei tije (bare de spaţiere) divizate în cicero (v.) şi manevrabile de la locul linotipistului. în acest timp, roata de turnare 16 aduce forma de turnare 16 a între gura de turnare şi rîndul de matriţe. Roata de turnare execută apoi o mişcare înainte, astfel încît urechile matriţelor sînt primite de o scobitură a formei de turnare. Prin împingerea în sus a penelor, printr-un arc, cuvintele se îndepărtează egal şi presează în
Linotip electronic
238
Linotip electronic
rîndul de matriţe pînă cînd spaţiul dintre ambele fălci ale menghinei se umple complet. Creuzetul 17, care se găseşte în spatele roţii de turnare, încălzit electric sau cu gaz, execută o
Linotip.
a) schema generala a linotipului, cu drumul parcurs de matriţe şi penele de spaţiere; b) schema unui buton de claviere si a pîrghiilor cari fac sâ cadă matriţa din magazinul linotipului; c) dispozitivul de turnare al linotipului; 1) magazin de matriţe; 2) claviatura; 3) colector; 4) cutia penelor; 5) elevator colector; 6)	dispozitiv	de	turnare; 7) elevatorul întîi; 8) elevatorului	doilea;	9)	cutie	de	distribuţie; 10) distribuitor de matriţe;
11)	canale în magazinul de matriţe; 12) canale verticale; 13) pîrghia penelor; 14) sanie intermediară; 15) dispozitiv de prindere şi strîngere a rîndului de matriţe; 16) roată de turnare; 16 a) formă de turnare; 17) creuzet cu metal topit; 18) piston; 19) galion; 20) sanie de transport; 21) sanie intermediară; 22) şuruburi de distribuţie ale distribuitorului de matriţe; 23) bara cu nervuri a distribuitorului de matriţe; 24) căsuţă cu matriţe de ajutor; 25) suportul manuscrisului; 26) buton de claviere; 27) pîrghie orizontală; 28) ax de oscilaţie; 29) bară verticală; 30) pîrghie cotită; 31) ax de oscilaţie al pîrghiei cotite; 32) pîrghie; 33) ax de oscilaţie al pîrghiei 32; 34) excentric; 35) axul excentricului; 36) rotiţă de cauciuc; 37) bară; 38) piedica matriţelor; 39) axul piedicii; 40) dintele inferior al piedicii; 41) dintele superior a! piedicii; 42) arc; 43) piedica excentricului 34; 44) matriţe.
mişcare spre roata de turnare, se aşază apăsat cu gura lui pe deschiderea formei de turnare, pe a cărei faţă anterioară presează matriţele, în timp ce pistonul pompei 18 (v. fig. c) împinge metalul topit în forma ermetic închisă, prin rîndul de matriţe. După turnare, creuzetul se retrage la locul lui, roata
de turnare liberează rîndul de matriţe printr-o mişcare înapoi, iar un cuţit aşezat în spatele roţii taie culeea de la piciorul rîndului şi dă rîndului înălţimea exactă. Roata execută din nou
o	mişcare înainte şi rîndul e scos afară din formă, de un extractor care, alunecînd pe o sanie, îl împinge între două cuţite perpendiculare, unul fix şi altul mobil (aşezate la distanţă egală cu mărimea corpului de literă care se toarnă), cari curăţă bavu-rile şi eventualele îngroşări provenite din turnare. Rîndurile se adună pe galionul 19. După ce rîndul de matriţe a turnat rîndul de litere, elevatorul întîi 7 merge cu el în poziţia de sus, unde rîndul de matriţe e împins de degetul săniei de transport 20 (v. fig. a), de pe elevatorul întîi 7 pe elevatorul al doilea
8,	care, în acest moment, s-a aşezat alături; dinţii matriţelor prind bara cu nervuri a acestui elevator, după care el se ridică cu rîndul de matriţe la cutia de distribuţie 9. Matriţele fără dinţi cad în caseta amenajată în acest scop sub sania intermediară 21; penele rămîn suspendate în această sanie intermediară, fiind împinse în cutia penelor 4, iar în cutia de distribuţie 9 trec numai matriţele a căror tăietură de control corespunde caracterului matriţelor din magazin. Matriţele sînt apoi ridicate şi împinse de un zăvor în filetul şuruburilor de distribuţie 22, care le conduce de-a lungul nervurilor barei 23 (v. fig. b) a distribuitorului 10. Nervurile barei de distribuţie nu sînt continue, ca la bara de conducere a elevatorului al doilea sau ca la cutia de distribuţie, ci sînt întrerupte, deasupra canalelor magazinului, în 90 de combinaţii diferite pentru fiecare canal, astfel încît cel puţin două nervuri, una de o parte şi alta de cealaltă parte a barei, sînt continue în dreptul unui canal. Aceste combinaţii corespundcombinaţiilor dinţilor matriţelor (v. Linotip, matriţă de ~), astfel încît o matriţă pierde susţinerea în dreptul canalului care are nervurile întrerupte după aceeaşi combinaţie cu dinţii ei şi care are nervurile continue corespunzînd dinţilor lipsă ai matriţei. Matriţele fără combinaţie (matriţelede mînă), avînd toţi dinţii, nu cad în canalele magazinului, ci sînt transportate de şuruburile 22 pînă la capătul barei distribuitorului 10, unde cad într-un tub care le conduce la caseta matriţelor de ajutor 24, din dreapta claviaturii.
Mişcarea matriţelor şi a penelor e deci în circuit închis, astfel încît în cazul unei culegeri rapide, în timp ce un rînd se culege, altul se toarnă şi al treilea se distribuie. S-au construit şi linotipuri pentru mai multe caractere de litere, cu mai multe magazine (pînă la opt) suprapuse (pentru matriţe corp 6 pînă la 36) şi alăturate (în special pentru majuscule şi corp pînă la 60), cari pot avea un singur dispozitiv de distribuţie pentru toate magazinele (ceea ce nu permite intercalarea mai multor caractere în acelaşi rînd) sau cîte unul pentru fiecare. Toate modelele au însă o singură claviatură. S-au construit de asemenea linotipuri cu 124 de clape la claviatură şi cu 124 de canale în loc de 90. Lungimea maximă a unui rînd cules la linotip e de 40 cicero. Linotipul poate fi folosit şi la turnatul liniilor (v.), al chenarelor, regleţilor (v.) şi al spaţiilor (al albiturii) (v.), folosind în acest scop blocul de turnat, care are forma unei matriţe de lungimea unui rînd complet.
Linotipul e echipat cu dispozitive de siguranţă şi de control, astfel încît toate mişcările se execută automat, în ordinea stabilită, şi maşina se opreşte imediat, cînd se face o manevră greşită, cînd rîndul nu e bine împlinit, cînd matriţele s-au înţepenit în drumul lor, etc.
Linotipul culegînd rînduri întregi prezintă, faţă de maşinile cari culeg literă cu literă (v. Monotip), dezavantajul că, în cazul unei greşeli, pentru a face corectura trebuie cules din nou şi schimbat rîndul întreg, nu numai litera greşită.
i.	~ electronic. Poligr.: Linotip (v.) cu claviatură separată funcţionînd cu ajutorul unei benzi perforate prin intermediul unui sistem electromagnetic, sau prin intermediul unui calculator electronic.
Linotip, matriţă de ~
239
Linte
77 10 11
Matriţă de linotip (tipul m).
1.	matriţa de Poligr.: Matriţă de literă de formă specială şi cu dimensiuni anumite (v. fig.), fabricată dintr-un aliaj special de alamă, folosită la turnarea în maşina linotip (v.). Matriţa se compune din corpul 1 şi din urechile 2, 3, 4 şi 5 (pentru conducerea matriţei în maşină), pe marginea îngustă dinapoi a corpului fiind gravată copia inversată a tipului 6, iar pe marginea îngustă din faţă, inscripţia de recunoaştere a tipului 7 (acelaşi tip, gravat mai superficial şi neinversat). în partea de jos, matriţa are
o	crestătură de control 8 (care nu permite intrarea matriţelor unui caracter în depozitul altuia); în partea de sus are dinţii 9 (cari servesc la ridicarea matriţelor de la dispozitivul de turnare şi la conducerea lor la magazin); în mijloc e şanţul de ridicare (crestătura de săltare) 10 (care asigură trecerea matriţelor, una cîte una, la distribuirea lor în magazin) şi pe fiecare parte sînt părţile îngroşate 11 (cari uşurează juxtapunere etanşă a matriţelor, la strîngerea rîndu-rilor înainte de turnare). Pe matriţe pot fi gravate şi^ două tipuri (unul sub altul), iar uneori chiar patru, în scopul înmulţirii caracterelor folosite Ia o aceeaşi maşină. Matriţele pe cari nu e gravat tipul servesc la turnarea spaţiilor de 1, 1/2 şi 1/4 pătrişor (v.). Marginea urechii 2 asigură aceeaşi linie Ia literele rîndului care se toarnă. Marginile 12 ale urechilor servesc la ajustarea rîndului de matriţe, adică Ia strîngerea lui în faţa formei de turnare. Matriţa alunecă în canalul magazinului numai pe partea îngustă exterioară a urechilor 2 şi 4.
După dinţi, se deosebesc: matriţe principale (cu combinaţie), la cari lipseşte un număr oarecare de dinţi, într-o combinaţie diferită la fiecare fel de matriţă a maşinii, dar la care fiecare matriţă are cel puţin doi dinţi, cîte unul din fiecare şir; matriţe de ajutor (cari se aşază manual), cari au toţi dinţii, şi matriţe fără dinţi, cari sînt corespunzătoare spaţiilor foarte subţiri, folosite pentru corijarea rîndului, sau semnelor cari se adaugă cu mîna şi cari, din cauza grosimii, nu pot trece prin canalele magazinului.
2.	/v/, metal de Metg. V. sub Plumb, aliaje de
3.	pana de Poligr.: Pană pentru spaţii (v.), formată (v. fig.) din două piese, 1 şi 2, cu lungimi diferite şi cu aceeaşi încl inare. Cît timp cele două
3
3
w
piese sînt una peste alta, feţele penei sînt paralele şi pana are aceeaşi grosime pe toată lungimea piesei 2. Piesa
2,	prinsă de piesa mai lungă
1	printr-un şanţ în formă de coadă de rîndunică, se mişcă în sus şi în jos de-a lungul piesei 1 şi are la partea superioară două urechi 3, cu ajutorul cărora e condusă în linotip. La partea inferioară a penei e practicată o scobitură
5.	Şurubul 4permite scoate-
are piesei 2 din şanţul pie- Pană de Spaţiere pentru linotip, sei 1, pentru a fi înlocuită, cînd se degradează. Sin. Pană de spaţii.
4.	Linotipist, pl. linotipişti. Poligr.: Culegător (v.) care culege mecanic literele la linotip (v.).
5.	Linoxinâ. Ind. chim.: Masă plastică obţinută prin poli-merizarea termică, însoţită de oxidarea, prin suflare cu aer, a uleiurilor sicativate, de obicei de in. Se prepară prin proce-
■~v | r'
.JJ
deul oxidării pe pînză, al oxidării în tobă sau al oxidării rapide. Serveşte ca materie primă la fabricarea linoleumului.
6.	Linşare. Metg.: Netezirea feţelor de lucru ale formei de turnare, după scoaterea modelului, — sau ale miezului, după scoaterea lui din cutia de miez. Linşarea se efectuează pentru finisarea părţilor deteriorate ale formei sau ale miezului, după repararea acestora, şi pentru înlăturarea deteriorărilor provocate de cuiele de turnătorie introduse pentru consolidarea părţilor slabe ale formei sau ale miezului.
Linşarea se efectuează cu unelte de formare de formă corespunzătoare locului din formă sau din miez unde e necesară netezirea, cum sînt: truela, pentru suprafeţe plane mari; lan-ţeta, pentru suprafeţe mici; netezitoarele plane, cilindrice, etc., pentru proeminenţe şi adîncituri; esurile, pentru fundul adînciturilor, lingurile ovale şi eliptice, pentru suprafeţele curbe ale adînciturilor, etc. Var. Lisare.
7.	Lint. Ind. text.: Fibrele lungi de bumbac cari se extrag prin egrenare.
8.	Linte. Agr.: Lens esculenta Moench. Plantă anuală din familia Leguminosae. Are rădăcina ramificată, care pătrunde în sol pînă la adîncimea de 70 cm; tulpina, cu patru muchii, e acoperită cu peri fini; frunzele, paripenate, sînt terminate cu cîrcei; florile sînt albe şi albăstrui, dispuse în racem; are păstăi scurte şi late, cari conţin, de cele mai multe ori, două boabe în formă de disc, de culoare brună.
Se cultivă două specii de linte: lintea cu bobul mare (macrosperma), care atinge înălţimea de 40---70 cm, e tardivă şi are seminţe cu diametrul de 5--*9 mm, şi lintea cu bobul mic (microsperma), cu înălţimea de 20---40 cm,^e mai timpurie şi are seminţe cu diametrul de 2-**5,5 mm. în ţara noastră se cultivă mai multe soiuri locale de linte cu bobul mare, dintre cari cele mai importante sînt: lintea de Vinga şi lintea de Moldova (din care s-a obţinut, prin ameliorare, lintea laşi-9).
Lintea preferă clima călduroasă şi nu suportă excesul de umiditate. Ea se dezvoltă bine în special pe sol lutos-nisipos, afînat, cu conţinut mare de calciu. Cele mai bune plante premergătoare sînt prăsitoarele (cartof, sfeclă, porumb), iar după linte se recomandă, de obicei, o cereală de toamnă sau de primăvară. Lintea nu trebuie plantată pe acelaşi teren decît după 4***6 ani. în condiţiile din ţara noastră sînt necesare numai îngrăşăminte fosfatice (150---200 kg/ha superfosfat); băligarul nu se aplică direct lintei, ci plantei premergătoare. Pregătirea solului consistă într-o arătură adîncă de toamnă, la adîncimea de 20 cm, iar primăvara, în lucrări cu grapa şi cu cultivatorul, dacă solul s-a tasat în timpul iernii. Lintea se seamănă primăvara, foarte de timpuriu, la adîncimea de 4-*-5 cm şi la distanţa de 12---15 cm între rînduri, dîndu-se 70 şi 120 kg/ha sămînţă. Sporuri de producţie se obţin prin semănatul lintei în amestec cu ovăz sau cu orz. Prin lucrările de întreţinere se urmăreşte, în primul rînd, stîrpirea buruienilor, în special a lintoiului (Vicia sativa, var. lensisperma), ale cărui boabe seamănă cu cele ale lintei.
Lintea se recoltează cînd păstăi le aşezate la bază au culoare brună şi boabele devin tari; pentru recoltare se foloseşte cositoa-rea sau secerătoarea simplă. Se treieră cu batoza obişnuită. Producţia atinge 900***1200 kg de boabe la hectar. Se poate recolta şi cu combina, de preferinţă în două etape.
Principalul dăunător al acestei plante e gărgăriţa lintei (Bruchus lentis Frohl.), care se combate prin tratarea seminţei cu sulfură de carbon sau prin prăfuirea culturilor cu insecticidele HCH sau DDT. Dintre bolile lintei, prezintă importanţă rugina (Urom/ces viciae-craceae Const.), pentru combaterea căreia trebuie cultivate soiuri rezistente la rugină.
Boabele de linte, cari au o valoare nutritivă foarte mare, se folosesc în alimentaţia omului, iar paiele, bogate în substanţe proteice şi sărace în celuloză, sînt un nutreţ valoros.
Linte r§
240
Liofob
1.	Lîniers. ind. text., Ind. hîrt.: Fibre scurte de bumbac (6--*22mm), cari rămîn după egrenare (v.) pe seminţele de bumbac de anumite varietăţi, formînd un puf dens, acoperitor, de protecţie.
Se separă de seminţe prin lintersare (v.), cele mai bune sorturi fiind folosite pentru fabricarea vatei, iar sorturile inferioare, ca materie primă (celuloză) în industria chimică, în industria hîrtiei, etc.
Calitatea lintersului depinde de calitatea seminţelor de Ia cari provine şi de lungimea fibrelor sale.
2.	Lintersare. Ind. text.: Sin. Delintersare(v.); var. Linterare.
3.	Lintersat, maşina de ~Jnd. text.: Maşină cu care se efectuează operaţia de lintersare sau delintersare (v.).
Principiul de construcţie al maşinii e similar celui al maşinilor de egrenat cu ferestraie. Se construiesc maşini de lintersat cu perii şi maşini de
lintersat cu cameră de	3
aer. Tendinţa moder-	^------jc ^7
nă e de a trece la	4------/
maşini de lintersat cu cameră de aer, Ia cari scoaterea fibrelor de pe dinţii feres-traielor se face prin acţiunea unui curent de aer produs de un ventilator centrifug, în Ioc de acţiunea unei tobe cu perii. Maşina cu cameră de aer e constituită din: un ax echipat cu 105---141 de ferestraie circulare (1), care are turaţia de 700 rot/min; camera de aer (2), compusă din rezervo- Schema maşinii de lintersat fărâ perii, rul de aer prelungit 1) ax cu ferestraie; 2) camera de aer; 3) şor-CU un canal, care are tyl marinii de lintersat; 4) corpul alimentatoru-
O	deschizătură; ca- lui de Sămînţă; 5)transportor elicoidal pentru mera de lucru (3), nu- eliminarea impurităţilor; 6) magnet pentru remită si sortul maşinii ţinerea corpurilor metalice; 7) motor electric; de lintersat, în care 8) rotor cu palete; 9) dispozitiv de alimentare un rotor cu palete	automată.
(8) agită şi aduce
sămînţă în zona de lucru a ferestraielor; corpul alimentatorului (4), compus dintr-un rezervor de sămînţă cu un dispozitiv de alimentare automată (9); un transportor elicoidal (melc) pentru eliminarea impurităţilor; un magnet (6) pentru reţinerea corpurilor metalice; un motor electric (7), de 12 kW.
Ferestraiele smulg lintersul de pe seminţe, îl scot din camera de lucru şi ÎI evacuează printr-un canal de colectare a fibrei, care se găseşte în partea inferioară a maşinii şi care e legat de conducta principală a grupului de maşini.
în rezervorul camerei (2) se introduce un curent de aer, cu ajutorul unui ventilator centrifug, de unde e suflat, sub formă de şuvoi continuu, prin deschizătura camerei, asupra ferestraielor.
Fibrele de bumbac, smulse de pe seminţe de dinţii ferestraielor, sînt purtate prin faţa deschizăturii din care iese curentul de aer, dirijat în sensul de rotire al ferestraielor, cari le poartă prin canalul de evacuare spre conducta principală.
Principalele caracteristici tehnice ale maşinii de lintersat cu cameră de aer sînt următoarele: productivitatea maşinii 400 kg/h, diametrul tobei alimentatoare 150 mm, turaţia ameste-cătorului 360***420 rot/min, diametrul ferestraielor 320 mm.
La maşina de lintersat cu perii, care se aseamănă foarte mult cu maşina de lintersat cu cameră de aer, scoaterea fibrelor
de pe dinţii ferestraielor se face prin acţiunea unei tobe cu perii, care are turaţia de 1200---1800 rot/min. Din cauza acestei turaţii înalte, acest organ se uzează foarte repede şi provoacă opriri frecvente ale maşinilor, pentru repararea şi înlocuirea periilor. Diametrul tobei cu perii e de 400 mm. Celelalte caracteristici tehnice ale maşinii de lintersat cu perii diferă foarte puţin de cele ale maşinii cu cameră de aer; diametrul tobei alimentatoare e de 150 mm, turaţia amestecătorului 300 rot/min, diametrul ferestraielor 305 mm, numărul ferestraielor 135, turaţia axului cu ferestraie 600 rot/min, motorul electric, de 17 kW. Var. Maşină de linterat, Maşină de delintersat.
4.	Lintiţa. Bot.; Lemna. Gen de plante monocotiledonate acvatice, din familia Lemnaceae, cu dimensiuni mici, natante, lenticulare sau globuloase, caracteristice apelor dulci stătătoare. Au frunzele ovoide sau lanceolate, cu mici rădăcini, şi plutesc la suprafaţa apei. Florile mascule sînt dispuse cîte două într-o crestătură marginală a frunzelor, alături de florile femele. Are fruct uscat, iar seminţele, cu embrion ovoid sau conic.
Face parte dintre plantele natante cari formează vegetaţia acvatică plutitoare liberă (nefixată de fund prin rădăcini).’E dăunătoare apelor piscicole, deoarece se înmulţeşte activ, în special în bălţile cu adîncimi mici şi cu apă neprimenită, cum şi în eleşteele şi iazurile neîngrijite, ajungînd să acopere suprafaţa apei cu un covor compact, care opreşte pătrunderea luminii, inhibînd procesul de fotosinteză, iar la cădere formează un detritus de putrefacţie generator de hidrogen sulfurat, degra-dînd mediul, ceea ce împiedică dezvoltarea fitoplanctonului şi a zooplanctonului, cum şi a ihtiofaunei în general; afară de acestea, lintiţa astupă grătarele şi sitele instalaţiilor hidrotehnice şi îngreunează pescuitul cu unelte mobile. Se combate prin mijloace chimice şi mecanice.
5.	Lintou, pl. lintouri. Cs.: Sin. Buiandrug (v.).
e. Linza, pl. linze. Expl. petr.: Piesă masivă de fontă, în formă de lentilă plan-concavă, cu diametrul de circa 1 m (v. fig.), care se instala în trecut în turla sondei, ia înălţimea de 5---6 m, cu conca-vitatea în jos, pentru ca, în caz de erupţie liberă a sondei, să primească şi să devieze în jos curentul erupţiei, în loc ca acesta să se îndrepte în sus şi să se răspîndească
peste geamblac. Prin aceasta se reduceau pierderile de ţiţei şi se micşora pericolul de incendiere a sondei. Linza era fixată cu două sau cu patru şuruburi la partea inferioară a unui buştean cu lungimea de aproximativ 7 m, care la un capăt era fixat într-un şurub-pivot la mijlocul peretelui turlei, iar la celălalt capăt era legat cu cabluri de oţel, cu ajutorul cărora buşteanul putea fi deplasat, astfel încît linza să fie trasă deasupra gurii puţului, în caz de erupţie, sau să fie retrasă lateral, pentru a permite pistonatul sau curăţitul cu lingura.
7.	Liocrom, pl. liocromi. Chim. biol.: Sin. Flavină (v. Fla-vine).
8.	Lioenzimâ. Chim. biol.: Enzimă legată absorptiv de celulă, şi care se poate separa uşor prin procedee fizicochimice.
9.	Liofil. Chim. fiz.: Calitate a anumitor particule coloi-dale de a avea afinitate pentru moleculele mediului de dispersiune.
10.	Liofob. Chim. fiz.: Calitate a anumitor particule coloi-dale de a nu avea afinitate pentru moleculele mediului de dispersiune. Exemplu: particulele coloidale ale metalelor nu au afinitate pentru moleculele apei în care sînt dispersate.
Linză.
a) vedere longitudinală; b) vedere transversală.
Lîogel
241
Lipan
1.	Liogel, pi. liogeluri. Chim. fiz.: Gel (v.) obţinut dintr-un sol liofil prin coborîrea temperaturii.
2.	Liogryphea. Paleont.: Lameiibranhiat din familia Ostrei-dae, caracteristic pentru Jurasic (Sinemurian). Valva stîngă, foarte adîncită, prezintă un umbone puternic arcuit peste valva dreaptă, care e operculară. Ornamentaţia e formată din striuri concentrice. V. Gryphaea.
Specia Liogryphea arcuata Lam. e cunoscută în ţara noastră din depozitele de vîrstă liasică din Munţii Codru-Moma (Apuseni).
3.	Liolizâ. Chim. fiz.: Desfacerea moleculelor unei substanţe disolvate, prin reacţia dintre aceste molecule şi moleculele solventului. După natura solventului, se deosebesc: alcooliză (v.), cînd solventul e un alcool; hidroliză (v.), cînd solventul e apa; acidoliză (v. Acidoliză, reacţie de ~), cînd solventul e un acid; amonoliză (v.), cînd solventul e amoniacul, etc. Sin. Solvoliză.
4.	Liosferâ. Chim. fiz.: Stratul de lichid adsorbit pe suprafaţa unei particulecare este însuspensie, respectivîn soluţie coloidală, în lichidul respectiv. Grosimea liosferei depinde atît de natura materialului din care e constituită particula şi de natura suprafeţei, cît şi de natura lichidului, depăşind pe aceea a unui strat monomolecular. între liosferă şi lichidul înconjurător e o tranziţie .continuă, astfel încît grosimea liosferei nu constituie un parametru bine determinat.
5.	Liosorpţie. Chim. fiz.: Fenomenul de adsorpţie a unui lichid pe suprafaţa unui corp solid; de exemplu pe suprafaţa particulelor în suspensie în acel lichid. în acest din urmă caz, stratul de lichid adsorbit constituie liosfera (v.).
6.	Liotropâ, serie Chim. fiz.: Serie de ioni obţinută prin ordonarea acestora după influenţa pe care o exercită asupra proprietăţi lor diferitelor sisteme (variaţia soiubi I ităţii diferitelor substanţe, variaţia viscozităţii, a tensiunii superficiale, sau influenţa pe care o exercită asupra coagulării şi imbibării în sistemele coloidale). Seriile obţinute sînt aproape identice, sau foarte asemănătoare, indiferent de proprietatea studiată, ceea ce arată influenţa mare pe care o exercită natura ionului respectiv.
7.	Liouville, formulele lui Geom.: Formule cari dau curbura geodezică a unei curbe care aparţine unei suprafeţe, şi curbura totală a suprafeţei. Curbura geodezică a unei curbe (C), situată pe o suprafaţă (S), raportată la. o reţea gaussiană (u, v), e dată de formula:
1	dco cos oi sin co
în care co e unghiul format de (C) cu curbele familiei, z>=const.,
11
iar — > — sînt curburile geodezice ale curbelor reţelei (», v).
P#
Cu aceleaşi notaţii, valoarea curburii totale a suprafeţei (S) într-un punct e dată de formula:
(2)	i/yn	aryin
în care E, G sînt coeficienţii din prima formă fundamentală a suprafeţei
= dj-2 — Edu2 + 2 Edudv + Gdv2 ,
O	e unghiul format de curbele reţelei {u, p), iar A^EG-Wl.
Din formula (2) rezultă că, în cazul în care o suprafaţă (i1) admite o reţea gaussiană (u, v) formată din două familii de linii geodezice cari se intersectează sub un unghi constant, curbura totală e nulă; deci suprafaţa (S) e fie un plan, fie o suprafaţă desfăşurabilă.
8.	Liouville, teorema Iui ~.1.Mat., Mec.: Dacă se consideră fiecare punct al unui domeniu cu întindere mărginită D, cu
2/ dimensiuni, în spaţiul fazelor unui sistem mecanic olonom cu / grade de libertate, ca punct de stare iniţială pentru mişcarea sistemului, punctele stărilor lui finale— după trecerea unui aceluiaşi timp t — constituie un domeniu care are aceeaşi întindere ca şi domeniul D.
în Mecanica statistică clasică (v.), starea unui sistem (descris prin coordonatele generalizate depoziţie qvq2, ...,#/şi impulsurile generalizate A-^ reprezentînd numărul 'gradelor de libertate cinematică) poate fi ilustrată printr-un punct în spaţiul cu 2 / dimensiuni (spaţiul fazelor) al variabilelor qv ..., qţ. pv ... ..., jfy, iar mişcarea lui, prin deplasarea acestui punct. Consi-derînd un ansamblu de astfel de sisteme, identice dar independente unul de altul, starea ansamblului poate fi reprezentată în orice moment printr-un colectiv („nor“'l de puncte figurative în spaţiul 2/-dimensional menţionat; evoluţia stării ansamblului corespunde „curgerii" fluidului reprezentativ. Teorema lui Liouville are unul dintre următoarele enunţuri echivalente: fluidul reprezentativ din spaţiul fazelor e incom-presibil; volumul 2/-dimensional ocupat de un număr dat de puncte reprezentative, avînd expresia ţ&q\'‘dqţdpl-'dpţ) se deformează în cursul timpului fără a-şi schimba mărimea; densitatea fluidului reprezentativ (numărul de puncte figurative din unitatea de volum a spaţiului fazelor) nu variază în lungul traiectoriei unui punct reprezentativ.
Importanţa teoremei lui Liouville în Mecanica statistică rezultă din faptul că punctele reprezentative din spaţiul fazelor al unui sistem macroscopic determină stările sale (microscopice) posibile, iar densitatea fluidului reprezentativ, într-un astfel de punct, măsoară probabilitatea de realizare a stării microscopice asociate cu el.
9.	Liouville, teorema lui ~,2. Mat.: Funcţiunea întreagă /fe), cu	pentru	care
^>0i
r-foo	r
e un polinom de grad mai mic decît k. în particular, o funcţiune întreagă de modul mărginit e o constantă.
10.	Lipan, pl. lipani. 1. Pisc.: Thymallus thymallus L. Specie de peşte din familia Salmonidae, cu lungimea de 30*"50 cm şi greutatea de 0,400**-3 kg. Bun înotător, are corpul alungit, uşor comprimat, acoperit cu solzi mari; gura mică, transversală, semiinferioară, din cauza mandibulei trase uşor îndărăt, are dinţi slabi. Adultul, foarte viu colorat, are spatele verzui-cenuşiu; laturile, galbene-roşcate, stropite cu puncte şi cu linii cafenii, iar pîntecul, argintiu-roz; înotătoarea dorsală, înaltă, e brăzdată de dungi sau de puncte galbene-verzi, violete şi negre. Linia laterală completă e ridicată spre cap.
Se hrăneşte cu crustacee, cu viermi, moluşte şi insecte, pe cari le vînează sărind din apă.
Specie de ape dulci curgătoare, trăieşte în cîrduri în zona inferioară a nurilor de munte repezi, cu apă limpede, rece, şi cu fund pietros, suportînd bine variaţiile de temperatură şi de oxigenare (zona lipanului).
Carnea, foarte gustoasă, are miros de cimbru. Se pescuieşte cu undiţa cu momeli naturale şi artificiale.
Se cultivă în crescătorii, producîndu-se puiet pentru repopulare. Var. Lipean; sin. Arămiu, Cimbrişor.
11.	Lipan.2. Bot.: Verbascum nigrum. Specie de plantă din familia Verbasceae, cu frunzele de la baza tulpinii cordiforme, păroase, şi cu flori galbene. Planta conţine saponină, care e o substanţă toxică, cu acţiune hemolitică şi necrozantă.
E folosită la pescuit (clandestin), pentru a paraliza peştii. Doza peste 1/200 000 are efect letal. Lipanul nu are influenţă asupra cărnii, care poate fi consumată. Braconajul prin utilizarea lui e pedepsit de legea pescuitului.
Lîparit
242
Lîpîre
1.	Lîparit, pl. liparite. Petr.: Rocă magmatică efuzivă neo-vulcanică, de culoare deschisă (albă-gălbuie), constituită din feldspaţi alcalici (predomină sanidinul), din cuarţ (uneori în fenoeristale bipiramidate), puţini plagioclazi (uneori fără) şi din minerale negre (în cantitate relativ mică biotit, mai rar amfiboli şi piroxeni).
Liparitele, cu textură fluidală evidentă, formează termenii acizi, bogaţi în silice în seriile slab alcali-potasice. Cînd plagio-clazii apar în cantitate mare, se face trecerea spre dacitele seriei calcice, numite riodacite; cînd plagioclazii apar în cantităţi mai mici, trecerea se face către riolitele alcalice ale seriilor slab alcali-sodice.
2.	Lipaze, sing. lipază. Chim. biol.: Grup de enzime din clasa hidrolazelor; ele catalizează reacţia reversibilă de scindare a esterilor glicerinei cu acizi graşi superiori — şi au proprietăţile unor esteraze, acţionînd după schema:
CH2—OCO—Rj	CH2— OH	HOOC—R-,
I	3	HaO	|
CH—OCO—R2	c  CH—OH	+ HOOC—Ro
I	—	3	H2o	|
•	CH2—OCO— R3	CH2—OH	HOOC—r3
în care R^ ^ (3)'—COOH sînt acizi graşi superiori.
Echilibrul final al acestei reacţii e acelaşi, fie plecînd de la trigliceridă, fie plecînd de la amestecul de glicerină şi acizi graşi.	.	_
Organismul animal hidrolizează grăsimile, cu ajutorul lipaze-lor în glicerină şi acizi, prin a căror oxidare pînă la C02 şi HaO se obţine energie. Lipazele se găsesc în salivă, în sucul gastric, pancreatic şi intestinal, în ficat şi aproape în toate organele. De asemenea, se găsesc în organele plantelor bogate în grăsimi (seminţe oleaginoase).
Lipazele nu au o specificitate strictă, dar viteza de hidroliză variază cu originea enzimei. Specificitatea se manifestă în funcţiune de lungimea catenei acizilor graşi, iar selectivitatea e legată de concentraţia substratului. De asemenea, lipazele posedă şi o specificitate stereochimică ce se observă pentru ambele sensuri ale reacţiei catalitice. Viteza de scindare a diferiţilor acizi graşi din molecula trigliceridei nu e aceeaşi; scindarea nu e simultană, ci succesivă. Esterii acizilor graşi nesaturaţi se hidrolizează mai repede. Se constată şi o specificitate cis-trans în raport cu catena acizilor graşi. Substanţele străine influenţează mult activitatea lipazelor. Ionii de calciu şi albu-minele măresc activitatea enzimatică şi se admite că atît glucidele cît şi lipazele sînt fixate prin absorpţie pe activatorul albuminic, realizîndu-se astfel o apropiere între enzimă şi substrat.
„Unitatea lipază" se defineşte prin cantitatea de enzimă care hidrolizează 24% din 25 g ulei de măsline (cu indicele de saponificare 185,5), în interval de o oră la 30° şi _pH=8,9, în prezenţa a 15 mg albumină şi 30 mg CaCI2, 2 ml tampon [NH3(NH4CI)]f volumul total fiind de 13 ml. Acizii gra^i liberi cari apar în urma hidrolizei sînt dozaţi titrimetric (cu o bază), manometric (cantitatea de C02 provenită din descompunerea unei soluţii de NaHCOs) sau stalagmometric (folosind proprietăţile tensioactive).
Lipaza secretată de pancreas are activitatea maximă la 40° şi la pH=7,5, iar lipaza din ficat, Ia ^H=8---9. Lipaza pan-creatică are acţiune preferenţială asupra isomerului benzoic şi e inhibită de chinină; e rezistentă la atoxil; e activată de sărurile biliare. Prin determinarea Iipazei duodenale se obţin indicaţii asupra funcţiunii pancreasului.
Materiile vegetale sau animale cari conţin substanţe grase, degradate prin acţiunea lipaz&lpr, capătă un miros şi gust particular, de rînced (unt, untură, rîncede; făină de porumb sau de grîu, rîncedă).
Lipazele vegetale se găsesc în special în seminţe; lipaza din bobul de ricin (ph\ optim 4,7-**5) se utilizează în industrie
pentru saponificarea materiilor grase, în vederea preparării acizilor graşi fără miros, cari sînt folosiţi în industria parfu-murilor. Lipazele au o mare importanţă în biochimia grăsimilor.
3.	Lipean, pl. lipeani. Pisc.: Var. Lipan (v.).
4.	Lipide, sing. lipidă. Chim.: Clasă de produşi naturali larg răspîndiţi în organismele animale şi vegetale, combinaţii eterogene din punctul de vedere structural, însă caracterizate prin solubilitatea lor în solvenţi organici, ca eter, acetonă, cloroform, etc. în compoziţia lipidelor, un rol esenţial au acizii monocarboxilici superiori.
Lipidele se împart în două grupuri principale: lipide simple şi lipide complexe. Din grupul lipidelor simple fac parte: grăsimile neutre, ceridele şi steridele. Lipide complexe sînt fosfo-lipidele (sau fosfatidele) şi cerebrozidele. Se obişnuieşte să se înglobeze în această clasă şi alţi produşi naturali, cum sînt carotinoidele şi unele vitamine, avînd drept criterii insolubilitatea în apă şi solubilitatea în solvenţi organici. Sin. Lipoide.
5.	lipiodoh Farm.: Ulei vegetal iodat, obţinut prin tratarea cu iod a uleiului din seminţele de mac în soluţie cloroformică, fiind apoi purificat. Uleiul astfel obţinut conţine circa 40% iod'legat în combinaţie organică. E un lichid cu aspect limpede, culoare brună, fără gust, cu miros aliaceu slab. Are densitatea 1,34**-1,35. Se foloseşte ca substanţă de contrast pentru examenul radiologie. E indicat pentru depistarea tumorilor canalului rahidian (mielografie), a leziunilor bronhopulmonare (bronhografie), în ginecologie (uterosalpingografie).
Din cauza viscozităţii mari şi a eliminării dificile, lipiodolul reprezintă o sursă potenţială de accidente. în prezent e din ce în ce mai rar întrebuinţat, fiind înlocuit cu produşi opaci-zanţi de sinteză, cari nu produc accidente. Se întrebuinţează, totuşi, cu rezultate bune, în tratamentul cu iod, în care dă rezultate mai bune decît iodurile alcaline. Sin. Iodipin.
6.	Lipire. 1. Tehn.: îmbinarea nedezmembrabilă a două piese de materiale de aceeaşi natură (sticlă pe sticlă; piele pe piele; piatră pe piatră; etc.) sau de naturi diferite (sticlă pe metal; piele pe metal, pe materiale textile, pe plaste, pe cauciuc, etc.), prin intermediul unei substanţe peiiculogene lichide sau vîscoase (soluţie, suspensie, emulsie sau film), cum sînt chiturile, unele lacuri, etc., dacă numai una sau nici una dintre piesele cari urmează să fie asamblate nu absoarbe umiditatea liantului. îmbinarea pieselor de lemn cu ajutorul unui clei (a cărui umiditate e absorbită de lemn) se numeşte încleire (v.). V. şî sub Chit.
*** în industria confecţiunilor din piele (a încălţămintei, a curelelor de transmisiune, a marochinăriei, etc.), materialul peliculo-gen adeziv întrebuinţat, caracterizat prin rezistenţă la solicitări mecanice (pliabilitate şi extensibilitate), stabilitate Ia variaţii termice şi rezistenţă suficientă la uleiuri, grăsimi, solvenţi, etc., face parte din grupul materialelor macromoleculare cu greutatea moleculară mai mare decît 10 000, cari dau soluţii coloidale în solvenţi puri sau în amestecuri de solvenţi.
Se folosesc: peliculogeni adezivi sub formă de soluţii, cari pot fi peliculogeni solubili în solvenţi organici şi cari lipesc în prezenţa solventului (de ex.: nitroceluloza, acetatul de celuloză, perclorura de vinii, poliacetatul de vinii) şi peliculogeni cari lipesc cu pelicula întărită (de ex.: gutaperca, cauciucul natural şi cauciucurile sintetice); peliculogeni adezivi solubili în apă, cari lipesc la rece (de ex.: clei de amidon, dextrină, gluten, cazeină şi gume) şi la cald (de ex.: cleiul de piele, de oase şi de peşte); peliculogeni adezivi în stare de dispersiune (de ex.: dispersiuni de cauciuc natural, de cauciuc sintetic şi de diferite răşini sintetice în apă). Adezivii solubili în solvenţi organici sînt întrebuinţaţi la: fixarea tălpii încălţămintei prin lipire; lipirea fîşiilor pentru a forma o curea de transmisiune, etc.; adezivii cari lipesc cu peliculă întărită sînt întrebuinţaţi la: lipirea îndoiturii locului subţiat de la marginea pieselor componente ale feţelor de încălţăminte, închiderea ridicăturii branţului, etc.; adezivii
243
Lipit, aliaj de
solubili în apă cari lipesc la rece se întrebuinţează ca papuri pentru lipiri în interiorul încălţămintei (lipirea meşinei, a căptuşelilor, etc.) sau la lipirea pielii pe suprafeţe mai mari (pentru şelărie, marochinărie, etc.), iar cei cari lipesc la cald, la fabricarea curelelor de transmisiune, a manşoanelor transportoare în industria textilă, etc.; adezivii în stare de dispersiune se întrebuinţează mai ales la lipirea pieilor uşoare.
1.	Lipire. 2. Mett., Metg.: Operaţie de asamblare a pieselor metalice în stare solidă cu ajutorul unui metal sau al unui aliaj de adaus, topite, avînd temperatura de topire mai joasă decît temperaturile de topire ale pieselor îmbinate. Materialul de adaus, numit aliaj de lipit (v. Lipit, aliaj de —), trebuie să disolve uşor metalul pieselor îmbinate şi să asigure o difuziune cît mai adîncă a metalului (sau a metalelor) pieselor şi aliajului ds lipit, spre a realiza o rezistenţă suficientă a îmbinării. Lipirea prezintă următoarele avantaje: nu reclamă temperaturi înalte de încălzire; metalul pieselor cari se îmbină nu se topeşte, deci structura şi proprietăţile lui rămîn neafectate (ceea ce nu se constată la sudare); îmbinările rezultate prin lipire sînt curate şi nu reclamă prelucrări ulterioare; dimensiunile se păstrează exacte şi piesele îmbinate nu se deformează; în zonele lipirii, tensiunile proprii sînt reduse; procesul poate fi mecanizat şi chiar automatizat, la producţia de masă; preţul de cost e redus. Datorită acestor avantaje, lipirea tinde să înlocuiască în multe domenii alte procedee de îmbinare a pieselor metalice.
încălzirea pentru lipituri moi se poate face cu ciocane de lipit, cu lampa de lipit (cu benzină, cu ^gaze), prin imersiune (la producţia în serie), în cuptoare, etc. încălzirea pentru lipituri tari se poate face cu suflaiuri cu gaze, prin imersiune, cu arc electric, prin trecerea unui curent electric în zona de lipire, prin curenţi de înaltă frecvenţă sau în cuptoare.
Pentru a realiza umectarea suprafeţelor de lipit, cum şi disolvarea şi difuziunea între aliajul de lipit şi straturile superficiale ale pieselor, e necesar ca suprafeţele pieselor cari trebuie îmbinate să fie bine curăţite de oxizi, de grăsimi sau de alte impurităţi, iar în timpul operaţiei de lipire să fie protejate de oxidare. în acest scop, înainte de lipire, suprafeţele sînt curăţite pe cale mecanică (de ex. prin: polizare, periere, sablare, etc.), prin degresare şi decapare chimică sau electrolitică, iar în timpul lipirii se folosesc fluxuri cari disolvă oxizii de pe suprafeţele pieselor, protejează aceste suprafeţe contra oxidării şi îmbunătăţesc condiţiile de umectare.
Fluxurile folosite la lipire sînt foarte variate. Fluxurile se folosesc sub formă de soluţii lichide, de pulberi sau de paste; uneori, vergelele de aliaj pentru lipit sînt îmbrăcate într-un strat subţire de flux, sau aliajul de lipit e în formă de ţeavă, umplută cu flux. Fluxul se alege în funcţiune de temperatura care se dezvoltă în timpul lipirii şi de natura metalului (sau a metalelor) pieselor îmbinate. Pentru lipituri moi se pot întrebuinţa: colofoniu, seu, stearină, terebentină, acid ciorhidric tehnic, clorură de zinc, clorură de amoniu (ţipirig), acid fosforic, borax, soluţii ale acestor substanţe, etc. Pentru lipituri tari se întrebuinţează : borax simplu sau cu adaus de acid boric, clorură de zinc, fluorură de potasiu, etc.
Lipirea aluminiului, a magneziului şi a aliajelor lor prezintă dificultăţi mari din cauza oxidării uşoare şi rapide a acestora, a formării unui strat rezistent de oxizi şi a rezistenţei la coroziune prea reduse (chiar cu folosirea celor mai bune fluxuri) a suprafeţelor de lipit. Uneori, pentru a evita aceste dificultăţi, suprafeţele cari trebuie lipite sînt în prealabil arămite sau nichelate pe cale galvanică. Procedeul e însă complicat şi costisitor.
2.	Lipire. 3. Ind. text.: Operaţia de reunire în văl continuu a grupurilor de fibre detaşate în fiecare ciclu de piepte-nare la maşinile de pieptenat rectilinii pentru bumbac, lînă sau cîlţi de in. Lipirea se efectuează prin aducerea înapoi a vălului şi îndoirea în jos a capetelor din urmă ale fibrelor, astfel încît peste ele să se aşeze capetele din faţă ale fibrelor
pieptenate şi detaşate din pătura supusă pieptenării. Sin. Sudare. V. Pieptenat, maşină de — rectilinie.
3.	Lipire. 4. Cs.; Executarea unei lipituri (v. Lipitură 1).
4.	Lipirea urzelilor. Ind. text.: Operaţia de fixare a firelor textile urzite — în stare cît mai paralelă— pe o bandă de hîrtie gumată, pentru păstrarea paralelismului între fire, în vederea înşirării corecte în pieptenii maşinilor de urzit sau în barele cu pasete ale maşinilor de tricotat.
5.	Lipit, aliaj de Metg.: Aliaj folosit la asamblarea prin lipire a elementelor metalice. Uneori, ca material de adaus la lipire se întrebuinţează şi metale pure (Cu, Zn, Ag, etc.). Aliajul trebuie să aibă temperatura de topire mai joasă decît temperatura de topire a materialelor pieselor pe cari le îmbină, trebuie să disolve în bune condiţii aceste metale, să fie suficient de fluid la temperatura la care se face lipirea, să umecteze bine suprafeţele de lipit, să se întindă uşor pe aceste suprafeţe şi să prezinte tenacitate suficientă. De cele mai multe ori aliajul de lipit e un aliaj binar, ternar sau complex, constituit din metale neferoase, avînd adeseori compoziţie eutectică sau apropiată de aceasta,
Aliajele de lipit sînt folosite sub formă de vergele, de blocuri, fîşii de tablă, granule, pulberi, uneori sub formă de pastă (cînd e amestecat cu dezoxidantul) sau sub formă de tub (umplut cu flux).
După lipitura pentru care sînt destinate, se deosebesc: aliaje pentru lipituri moi, aliaje pentru lipituri tari, aliaje de lipit metale uşoare.
Aliajele pentru lipituri moi sînt aliaje cu temperatura de topire sub 400° şi sînt folosite la asamblarea celor mai multe dintre metalele tehnice uzuale. Aliajele pentru lipituri moi au rezistenţă mică (ar e de cel mult 5--*7 kgf/mm2). Pentru îmbinările supuse la sarcini mari se recomandă ca, înainte de lipire, piesele să fie solidarizate prin puncte de sudură, prin nituri, prin fălţuire, etc.; în astfel de cazuri, lipitura moale serveşte la etanşarea îmbinării. Aliajele pentru lipituri moi se clasifică în două grupuri mari: aliaje uşor fuzibile şi aliaje foarte uşor fuzibile.
Aliajele uşor fuzibile sînt pe bază de plumb şi de staniu sau fără staniu. Aliajele pe baza de Sn-Pb au compoziţii cari variază între 20% Sn + 80% Pb şi 90% Sn + 10% Pb, putînd conţine uneori şi 0,10—2,5% Sb; conţinutul în staniu trebuie să fie cu atît mai mare, cu cît lipitura de executat e mai pretenţioasă; intervalul de temperaturi de topire variază între limitele 183 * *-216° şi 183-**270° (183° fiind temperatura eutectică a sistemului Sn-Pb). Aliajele fora staniu sau cu staniu puţin sînt pe bază de plumb sau de cadmiu; de exemplu, aliajele pentru lipituri moi la piese cari funcţionează la temperaturi înalte, cu compoziţia 95—97,5% Pb + 2,5-”5% Ag sau 95% Cd + + 5% Ag.
Aliajele foarte uşor fuzibile întrebuinţate mai mult sînt aliajele ternare 40% Sn+40% Pb + 20% Bi (cu temperatura de topire 145°) şi 15% Sn-j-32% Pb + 53% Bi (cu temperatura de topire 96°) şi aliajul cuaternar Lipowitz, cu compoziţia 50% Bi -h26,7% Pb + 13,3% Sn + 10% Cd (cu temperatura de topire 70°).
Aliajele pentru lipituri tari sînt aliaje cu temperatura de topire peste 400°, putînd atinge uneori 875---9000. Se elaborează astfel'de aliaje fie pe bază de Cu şi Zn, cu sau fără adaus de Sn şi Si, fie pe bază de Ag şi Cu, cu adaus de Zn, uneori şi de Cd sau Ni.
Pentru lipirea alamelor şi a altor aliaje de cupru sînt folosite alamele de lipit, cu compoziţia 40***53% Cu şi restul zinc, iar pentru fonte şi oţeluri obişnuite sînt folosite aliaje cu conţinut de 50--*60% Cu, 1--*6% Ag, 0,2-“0,5% Si; aceste aliaje au temperaturi de topire cuprinse între 810 şi 900°.
Pentru lipituri tari de piese de cupru, de bronzuri cu anumit conţinut de cupru, de oţeluri anticorozive, "de piese subţiri
16*
Lipit, lac de ~
244
Lipschitz, condiţia ~
de oţeluri sau aliaje de cupru, pentru lipirea plăcilor de aliaje dure pe scule aşchietoare, etc., se întrebuinţează aliaje pe bază de Ag şi Cu, cu sau fără alte adausuri, cum sînt aliajul 15% Ag + 80% Cu+ 5% P şi aliajele 10***82% Ag + 15***55% Cu şi restul zinc. La unele aliaje se adaugă şi 5***20% cadmiu, pentru mărirea fluidităţii; la altele se adaugă şi 4***5% nichel, pentru mărirea rezistenţei. Aliajele din acest grup se topesc la temperatura de 620***850°; ele au rezistenţă mecanică mare (or atinge uneori 50 kgf/mm2). Uneori, în loc de aliaj de lipit se foloseşte cupru tehnic pur (cu temperatura de topire 1083°).
Pentru metale nobile sînt folosite aliaje de lipit cu conţinut mare de metal nobil: pentru aur, aliaje de compoziţie 42,5*** 62,5% Au -î- 22,5* • *32,5% Ag+15***25% Cu; pentru platin, aur pur sau aliaj 80%Ag + 16% Cu+4% Zn; pentru argint, aliaje cu 60% Ag-f-restul cupru şi zinc.
Aliajele speciale pentru lipirea metalelor şi aliajelor uşoare (aluminiu, magneziu şi aliajele lor) au temperaturi de topire sub sau peste 400°. Cu zinc tehnic pur se obţin lipituri bune, şi se asigură rezistenţa ar de aproximativ 9 kgf/mm2; lipitura e însă uşor corodabilă. Aliajul cu compoziţia 85% Zn + 15% Al dă rezultate mai bune. La lipirea aluminiului pur se foloseşte aliajul 60% Zn + 40% Sn. Alte aliaje de lipit metale uşoare sînt următoarele: pentru piese turnate, aliajul 58% Zn-f-38% AI + 4% Cd sau aliajul 78% Sn + 8%Zn + 9% AI + 5% Cd; pentru produse laminate (table, ţevi, sîrme, etc.), aliajele
1	* * *88% AI + 25***60% Zn + 0-**66% Sn+0***40% Cd; pentru aliaje de magneziu, aliajul 60% Zn+40% Cd; pentru piese fără magneziu, aliajul 88% Al+ 12% Si. Mai sînt folosite, pentru piese diferite, aiiaje conţinînd 78% Al şi staniu, cadmiu, siliciu, nichel, etc. Temperaturile de topire ale acestor aliaje de lipit variază între 200 şi 570°, iar rezistenţa de rupere la tracţiune e de 8***20 kgf/mm2.	5'
î. Lipit, Iac de Mett., Metg.: Amestec de substanţe pe bază de răşini sintetice (cu adausuri de ceară, sulf şi alte substanţe), folosit la lipirea de piese executate din mase plastice, uneori chiar la lipirea de piese de metale sau de aliaje uşoare. Exemplu: lacul compus din 58% smoală de răşină, 8% ceară şi 34% sulf, care se foloseşte în stare de fuziune.
2.	Lipit, pasta de ~.Mett.: Amestec compus din substanţe cari au funcţiunea de flux şi din grăsimi animale sau vegetale, folosit la lipirea moale a metalelor. Ca flux sînt folosite: colofoniu, clorură de amoniu (ţipirig), clorură de zinc, amestecuri de aceste substanţe, etc. Pasta de lipit se întinde pe suprafeţele cari trebuie îmbinate şi, sub acţiunea căldurii, se topeşte, protejîndu-le contra oxidării.
3.	Lipit, tub de Mett: Sin. Suflător (v).
4.	Lipitura. 1. Cs.: Tencuială de lut moale, folosită pentru netezirea pereţilor de pămînt bătut, de ceamur, de văiugi, chirpici, nuiele, etc., sau ca material pentru pardosirea camerelor şi a prispelor unor case ţărăneşti.
5.	Lipitura. 2. Mett., Metg.: Asamblarea mecanică nedez-
membrabilă a două obiecte metalice, realizată prin lipirea cu ajutorul unui material de adaus (v. Lipire 2). După temperatura de topire a aliajului folosit ca material de adaus, se deosebesc lipitură moale, cînd această temperatură e sub 400°, şi lipitură tare, cînd temperatura de topire e mai înaltă decît 400°. Lipitura tare e numită şi brazurâ. Lipitura moale are rezistenţă de rupere Ia tracţiune mică (ar e de aproximativ 5***7 kgf/mm2), în timp ce rezistenţa lipiturii tari poate atinge valoarea af= 50 kgf/mm2. Lipiturile de metale şi de aliaje uşoare cu aliaje de lipit speciale au rezistenţa8*• *20 kgf/mm2. V. şî Lipit, aliaj de	f
e. ~ electrica.Mett, Elt./ Lipitură moale, de obicei cu aliaje de staniu, obţinută prin încălzirea locală cu ciocanul de lipit electric. Se efectuează cel mai mult la înfăşurările maşinilor şi aparatelor electrotehnice.
7.	~ moale. Metg. V. sub Lipitură 2.
8.	~ tare. Metg. V. sub Lipitură 2.
9.	Lipiţan. Zoot.: Rasă de cai uşori, care se creşte şi în ţara noastră, avînd la bază calul arab şi rase de cai europene. Se caracterizează prin culoarea vînătă, însă se întîlnesc şi cai lipiţani bălani, negri sau murgi. Capul cailor de această rasă e uscăţiv, cu profil convex; gîtul are forma gîtului de lebădă şi coama e lungă şi deasă; spinarea e lată, puţin lăsată; crupa e rotundă, pieptul larg, picioarele robuste, cu copite solide. Caii lipiţani mai sînt caracterizaţi printr-un mers elegant. Nu sînt pretenţioşi la hrană şi la întreţinere. Sînt uşor de condus; sînt rezistenţi, blînzi, dar vioi. înălţimea la greabăn e de 1,50* * *
1,60 m; greutatea, corporală atinge 450*• *500kg. Sînt folosiţi la călărie, la tracţiune uşoară şi ca amelioratori.
10.	Lipocromi. Chim. biol. V. Carotinoide.
11.	Lipoide. sing. lipoidă. Chim.: Sin. Lipide (v.).
12.	Lipolizâ. Chim. biol.: Hidroliza enzimatică a grăsimilor cu ajutorul lipazelor, cu formare de acizi graşi liberi şi glicerină. Ca proces dirijat constituie un procedeu industrial (învechit) de fabricare a glicerinei pe cale enzimatică; drept sursă de enzime servesc fie preparate de origine animală (pancreas sau ficat), fie, mai ales, preparate de origine vegetală (enzimele din seminţele de ricin). Deşi acţiunea lipolitică a lipazelor se manifestă asupra tuturor grăsimilor, există totuşi o specificitate pronunţată în ce priveşte viteza de reacţie care, pentru aceeaşi enzimă, scade în ordinea următoare: ulei de arahide, ricin, bumbac, soia, rapiţă, măsline, in, copite, cocos, peşte. Ca fenomen natural, reprezintă hidroliza grăsimilor din ţesuturile animale şi din materiile prime oleaginoase, fie sub influenţa enzimelor preexistente, fie sub influenţa microorganismelor cari se dezvoltă în condiţii favorabile specifice fiecărei materii prime şi fiecărei specii de microorganisme. Lipoliza e una dintre cauzele principale de degradare a materiilor prime oleaginoase. Umiditatea materiilor prime are un rol important în producerea fenomenului şi trebuie să se ţină seamă de ea la conservare. Umiditatea critică, la care fenomenul devine important, e mare pentru materii prime oleaginoase sărace, şi relativ mică pentru cele bogate în ulei; astfel, la 25° e de: 11,8***12,8% pentru in ; 9,8* * * 10,8% pentru floarea-soarelui; 7,0***8,5% pentru floarea-soarelui decorticată; 14,0* * * 14,6% pentru soia. Umiditatea critică e în general egală cu umiditatea care corespunde condiţiei de echilibru cu aerul de 74***75% umiditate relativă, între conţinutul în apă şi gradul de hidroliză al uleiului din seminţe există o relaţie exponenţială. Temperatura are, de asemenea, un rol important în lipoliza grăsimilor din materiile prime.
Lipoliza grăsimilor neutre din seminţe e un proces auto-catalitic, a cărui viteză creşte progresiv cu timpul. Pentru grăsimile vegetale, lipoliza decurge exponenţial în funcţiune de timp, iar pentru grăsimile animale decurge linear.
în grăsimi ca atare, lipoliza se produce numai cînd prelucrarea nu a fost îngrijită şi au rămas enzime neinactivate sau cînd, din cauza impurităţilor, se pot dezvolta microorganisme.
13.	Liposolubil. Chim.: Proprietatea unei substanţe de a fi solubilă în grăsimi.
14.	Lipowitz, aliaj Metg. V. Aliaj Lipowitz, sub Aliaj uşor fuzibil.
îs. Lipozitol. Chim. biol. V. sub Cefaline.
16.	Lipschitz, condiţia Mat.: O funcţiune f(x) satisface o condiţie Lipschitz pe o mulţime E cînd, pentru două valori x' şi x" din E, avem \f(x') — f(x")\<N\x' — x"|a, unde N e un număr fix, iar a<;1. Cînd oc=1, avem condiţia Lipschitz propriu-zisă, iar cînd a<1 avem condiţia Lipschitz minoră. O funcţiune f(x) care satisface condiţia Lipschitz e evident continuă.
Lîptauer
245
Liroconît
Pentru funcţiunile de mai multe variabile, condiţia Lipschitz e
l/(*;, ••• .*£„)-/(*?.••••*&) I	[ai+	•••
••• +N I x' -x"	|a»,
n m I m m	‘	’
unde a^<1.
1.	Liptauer.	Ind. alim.:	Brînză	frămîntată fabricată	din
caş de	oaie* lăsat	să matureze,	spălat,	curăţit de coajă şi	tăiat
în bucăţi mici, apoi măcinată şi sărată cu sare comestibilă în proporţia de 2% .
Pentru a obţine o pastă omogenă şi fină se trece amestecul de cîteva ori prin valţuri. Brînza e introdusă apoi în vase sau în putini de lemn şi e ţinută la temperatură joasă, pentru matu-raţie.
Are culoarea albă-gălbuie, consistenţa fină untoasă, gustul uşor sărat şi aroma plăcută de caş de oaie maturat. Sin. Brînză de Liptau.
2.	Liptinit. Petr. V. sub Macerai.
3.	Liptobiolite. Petr.: Roci sedimentare organogene causto-biolite din grupul cărbunilor minerali, constituite din mase ceroase şi răşinoase, rezultate din transformarea unor mari cantităţi de vegetale (în special conifere) bogate în astfel de substanţe, izolate total sau parţial de acţiunea oxigenului atmosferic.
Nu sînt considerate liptobiolite rocile cărbunoase în cari concentraţiile lentiliforme de răşină sau de ceruri nu au rămas, din punctul de vedere al structurii microscopice şi al faciesului, cu aspectul lor original.
Dintre răşinile vegetale cunoscute azi se citează chihlimbarul din Terţiar.
Prin distilare, Iiptobioliţele dau produse similare petrolului.
4.	Liquefier. Drum.: Solvent al bitumului, folosit la executarea îmbrăcămintelor de amiezită. Poate fi un distilat de petrol (cu densitatea de aproximativ 0,77) sau un produs obţinut la distilarea cărbunelui. V. şî sub Amiezită.
5.	Liquidus. Fiz., Metg.: Sin. Curbă liquidus (v.).
6.	Lira. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, între constelaţiile Lebăda şi Hercule, în care se găseşte steaua a, de mărimea 1, numită Vega, una dintre stelele cele mai strălucitoare. Sin. (popular) Ciobanul cu oile.
7.	Lira. 1: Instrument muzical din clasa instrumentelor cu coarde crupite, astăzi foarte puţin folosit. Coardele lirei sînt montate pe un suport special, (în formă de „liră") asemănător cu ansamblul coarnelor unui bou.
8.	Lira. 2. C. f.: Dispoziţia în formă de liră a unui fascicul de linii de cale ferată dintr-o staţie, ramificate dintr-o linie principală. Linia ramificaţiilor formează, în acest caz, diagonala lirei.
9.	Lira, pl. lire. 3. Agr.: Mecanism de reglare a sistemului de tracţiune, montat pe antetren la unele pluguri cu tracţiune animală, folosit pentru a
3	b
A.
Lira.
a) liră mare; b) liră mică.
pate cu liră, gradul de mărunţire al pietrei e mai mare decît Ia celelalte tipuri de concasoare şi poate ajunge la 30-M0.
ii.	Lira. 5. Mş.: Dispozitiv constituit dintr-o placă cu canale, în care se montează axuri le roţilor intermediare de schimb, necesar la unele maşini-unelte, în principal pentru varierea mişcării de avans. Acest dispozitiv poate avea o rotire limitată în jurul unei axe, de obicei orizontale (v. fig.\ Lira se foloseşte, deexemplu, ia: strungurile paralele, pentru roţile de transmitere a mişcării de rotaţie de la arborele de antrenare la
Liră.
mări sau pentru a micşora brazda de arat (v. fig.).
Se deosebesc: lira mare sau fereastra mare, care reglează în plan vertical, şi lira mica sau fereastra mică, care reglează în plan orizontal. Sin. Fereastră.
io.	Lira. 4. Ut., Mat. cs.: Grătar compus din bare de formă specială, utilizat la concasoarele cu ciocane (v. sub Concasor) cu două rotoare. Lira e aşezată sub pîlnia de alimentare a con-casorului şi menţine sub bătaia ciocanelor bucăţile mari de piatră, pînă cînd acestea sînt sfărîmate. în concasoarele echi-
Tipuri de liră.
a) aşezarea lirei la un strung; b) liră de tip mic; c) liră de tip mare; 1) liră; 2) roată de antrenare; 3) roată intermediară; 4) arborele conducător al strungului; 5) canal pentru roţile intermediare; 6) canal pentru
fixarea lirei într-o anumită poziţie; 7) strung; 8) electromotor.
şurubul-mamă şi, uneori, şi la arborele de tracţiune; la capetele divizoare universale, cu roţi intermediare pentru împărţirea diferenţială (v.) Sin. (parţial) Cap de cal.
12.	Lira. 6. Ind. alim.: Utilaj folosit la prima prelucrare a coagulului în industria brînzeturilor. E format dintr-o ramă metalică în interiorul căreia sînt fixate o serie de lame (cuţite) de oţel inoxidabil (v. fig.). Cînd prelucrarea coagulului se face în vane mecanizate, lira efectuează, pe lîngă tăierea coagulului, şi amestecarea lui, putîndu-i-se imprimaşi o mişcare de rotaţie.
13.	Lira de dilataţie. Tehn.: Sin. Buclă de dilataţie, Compensator de dilataţie (v.).
14.	Liriodendron. Silv.: Liriodendron tulipifera L- Arbore exotic, originar din America de Nord, de mărimea I, care, în condiţii staţionale optime, poate atinge o înălţime de pînă Ia 40 m şi diametrul de 3 m la 1,30 m de la sol. E o specie de lumină, vegetînd bine în amestec cu specii de împingere. E foarte rezistent la gerurile de iarnă (pînă la —40°), însă suferă la gerurile tîrzii, întrucît porneşte de timpuriu. Se înmulţeşte prin lăstari şi prin sămînţă. în condiţii favorabile, cum sînt cele de luncă, cu soluri.uşoare, profunde, jilave, avînd nivelul apei freatice la adîncime relativ mică (3 m), creşte repede, căpătînd o tulpină dreaptă, cilindrică şi curăţită de crăci pe o mare lungime.
Lemnul liriodendronului are duramenul galben pînă la roşu-cafeniu şi albumul albicios; e destul de dur şi uşor. Seamănă cu lemnul de plop, în ce priveşte proprietăţile fizico-mecanice, fiind potrivit pentru fabricarea furnirelor şi a placajelor, ca şi a celulozei şi a hîrtiei. E folosit, de asemenea, la construcţia instrumentelor muzicale cu coarde, a maşinilor agricole, a vagoanelor de cale ferată, etc.
15.	Liroconit. Mineral.: Cu9AI4[(OH)3 | As04]5-20 HgO. Arse-niat hidratat natural, de cupru şi aluminiu. Cristalizează în sistemul monoclinic, în mici cristale octaedrice cu bază triunghiulară, sau sub formă compactă, în mase de granule lenticulare. Are-culoarea albastră ca cerul, cu spărtura verde. Are luciu sticlos, duritatea 2-**2,5 şi gr. sp. ~2,9. E transparent.
Lis
246
Lissajous, curbele lui ~
1.	Lis. Tehn., Gen.: Sin. Neted (v.).
2.	Lisare. 1. Ind. text.: Operaţia de spălare şi netezire prin întindere şi uscare a benzilor de lînă pieptenată după laminare, de o parte pentru îndepărtarea grăsimilor rămase de la spălarea iniţială, a grăsimilor de la uleiarea ulterioară, efectuată pentru a uşura cardarea, a impurităţilor — şi, de altă parte, pentru îndepărtarea fibrelor cu ondulaţii naturale prea puternice şi cari ar împiedica obţinerea unui fir neted. Lisarea se efectuează la maşina de spălat şi netezit, numită liseză (v.).
3.	Lisare.. 2. Metg.: Sin. Linşare (v.).
4.	Lisa, pl. lise. 1. Av.: Baghetă profilată, metalică sau de lemn, care face parte din structura fuzelajului sau a aripii unui avion, fiind montată perpendicular pe cuplele fuzelajului sau pe nervurile aripii. Lisele fuzelajelor, cari se montează în crestături practicate la periferia cuplelor, formează cu acestea un schelet carenat. Lisele aripii, împreună cu nervurile ei, formează de asemenea scheletul carenat al aripii.
Se deosebesc: lise principale, cu secţiunea mai mare, de cari se fixează învelişul fuzelajului sau al aripii; lise secundare, cu secţiunea mai mică, necesare la susţinerea învelişului.
La fuzelajul-grindă, cuplele, lisele şi îmbrăcămintea constituie carenajul. La fuzelajul-cocă, cuplele şi lisele constituie scheletul de carenaj şi de suport al învelişului, care e totodată şi un schelet de rezistenţă. V. şî Fuzelaj; Aripă.
5.	Lisa. 2. Cs.; Fiecare dintre barele orizontale, de lemn, de oţel sau de beton, aşezate între stîlpii unei balustrade, pentru a micşora spaţiul dintre aceştia. Lisa superioară, care se reazemă pe capul stîlpilor balustradei, se numeşte mmâ curenta (v.).
6.	Liseză, pl. liseze. Ind. text.: Maşină de spălat şi netezit (în unele cazuri chiar de vopsit) benzile de lînă fină în filaturile de lînă pieptenată (v. Lisare). La această maşină se spală de obicei benzile pieptenate, înainte de a trece în secţia de pre-paraţie pentru filare, iar în cazul lînurilor fine, iungi, puţin ondulate, cari vor fi pieptenate la maşini circulare, spălarea se face înainte de pieptenare. Prin spălare se îndepărtează resturile de grăsime de la uleierea lînii în vederea cardării, iar cînd după spălare se efectuează şi netezirea se obţine şi îndreptarea fibrelor cu ondulaţii naturale, pentru a fabrica fire netede şi mai lucioase (v. fig.).
perforat, pentru separarea impurităţilor. Pentru spălare sînt suficiente 2***3 căzi; pentru vopsire, 3-*-5 căzi, ultimele căzi servind la limpezirea cu apă curată.
Uscarea şi netezirea se fac concomitent, prin întinderea benzilor la trecerea peste ciiindrele încălzite direct cu apă caldă sau cu abur, sau peste bucele metalice libere pe ciiindrele încălzite, în care caz se evită degradarea lînii la oprirea maşinii. La lînurile lungi cu puţine ondulaţii, uscarea se face fără netezire, pentru a păstra ondulaţiile necesare prelucrării ulterioare. Uscarea se face cu tobe-site prin cari se suflă aer cald. Viteza de trecere a materialului la uscare e de 3***5 m/min.
7.	Liskeardit. Mineral.: AI2[(0H)3|As04]-21/2.HgO. Arseniat natural de aluminiu hidratat, care conţine uneori fier. E amorf, de culoare verde pînă la albastru spălăcit.
8.	Lisocor. Poligr.: Sin. Fibrocor (v.).
9.	Lissajous, curbele lui Geom., Fiz.: Curbe plane definite parametric în raport cu un reper cartesian de ecuaţiile
{x — a sin (mt + (£) ,
y = b sin (»/ + P) ,
a şi b fiind două constante reale arbitrare, a şi [3 două unghiuri date, iar m şi n, două numere determinate, pozitive. tn
Dacă raportul — e iraţional, curbele sînt transcendente.
P2	^
Dacă — e raţional, numerele m, n pot fi presupuse întregi, pozitive şi relativ prime, iar ecuaţiile pot fi aduse la forma: x — a sin a) y^bs'\r\nt\
curbele sînt algebrice şi, în general, de ordinul 2 n, dar pentru anumite valori ale unghiului a sînt de ordinul n— si anume,
kiz
dacă m e un număr par pentru valorile oc=—, (>£=1,2, •••
n
2kn
•••, 2«— 1), iar dacă m e impar, pentru valorile =-------------, (/£ =
n
= 1,2, n — 1).
Maşină de spălat şi netezit (liseză).
1) rastel cu bobine alimentate; 2) căzi de spălare; 3) cilindre de uscare şi netezire; 4) cap laminor; 5) înfăşurarea pe bobine.
Maşina are rastel pentru alimentarea benzilor de lînă în bobine, căzi cu cilindre afundătoare şi storcătoare pentru spălare şi, eventual, pentru vopsire, cilindre uscătoare sau calandroare (cu întindere şi călcare) şi un tren de laminare cu cîmp de ace simplu sau dublu, cu dispozitiv de înfăşurare a benzilor pe bobine.
Maşina se alimentează cu 20---32 de benzi şi debitează 2***4 benzi.
Spălarea se face cu soluţie de săpun, amoniac şi, uneori, şi puţină sodă, la temperatura de 40---500. Căzile au fund dublu,
Orice curbă Lissajous se obţine aplicînd o sinusoidă pe un cilindru de rotaţie, astfel încît axa sinusoidei să se aplice pe o secţiune dreaptă a cilindrului şi proiectînd apoi ortogonal curba obţinută pe un plan care conţine axa de rotaţie a cilindrului.
Curbele lui Lissajous reprezintă, de exemplu, traiectoria unui punct supus acţiunii simultane a două forţe elastice perpendiculare cari, dacă ar acţiona fiecare singură, ar imprima punctului o mişcare vibratorie armonică, dacă aceste două mişcări vibratorii componente au frecvenţe al căror raport e
Lissajous, figurile Iui ~
247
Literă, patriţă de /S/
un număr raţional (cel mai frecvent, raportul a două numere întregi mici). Astfel de curbe se observă, de exemplu, pe ecranul fluorescent al unui oscilograf catodic, cînd se aplică tensiuni sinusoidale ambelor perechi de plăci deviatoare.
Dacă cele două mişcări componente au frecvenţe egale, traiectoria punctului e o elipsă a cărei formă depinde de diferenţa, de fază a celor două mişcări, ea reducîndu-se la o dreaptă, cînd diferenţa de fază e nulă sau n, şi la o elipsă ale cărei axe de simetrie coincid cu direcţiile în cari ar vibra punctul dacă
ar fi supus unei singure forţe, cînd diferenţa de fază e Dacă
amplitudinile celor două mişcări componente sînt egale această elipsă devine un cerc.
în cazul general, a două frecvenţe diferite, aspectul curbelor lui Lissajous (v. fig.) e mai complicat, ele fiind însă totdeauna
Figuri Lissajous pentru diferenţe de fază cuprinse între 0 şi 2 şi vibraţii
1 1 . 2
de amplitudini —, j şi - .
înscrise într-un dreptunghi. Raportul frecvenţelor celor două mişcări componente e egal cu raportul dintre numărul punctelor de tangenţă dintre curbă şi dreptunghiul în care e înscrisă.
î. Lissajous, figurile Iui Geom., Fiz.: Sin. Curbele lui Lissajous (v. Lissajous, curbele lui —).
2.	Listei, pl. listeluri. 1. Arh.: Mulură mică, cu secţiunea transversală dreptunghiulară şi cu faţa aparentă netedă, care însoţeşte sau limitează o mulură mai mare, ori care separă două muluri 1	I
cu profil concav sau convex (v. fig.). I
zf
Muluri despărţite printr-un listei (o).
degete,
Molarii
dintre cari săi, de tip
Sin. Filet.	|------------------- -Vţ
3.	Listei. 2. Arh.: Suprafaţa mică, j
plană, care separă canelurile unei	1	^
coloane.
4.	Listriodon. Pcleont.:	Mamifer
paridigitat din familia Suidae, caracteristic pentru Miocen. Avea craniul alungit şi înalt în regiunea occipitală, dentiţia completă, membrele cu patru numai cele două centrale funcţionale, bunodont, seamănă cu molarii de tapir.
Specia Listriodon splendens Meyr. e cunoscută în ţara noastră din Miocenul de la Merişor-Hunedoara.
5.	Lişiţâ, pl. lişiţe. 1. Zoo/.:
Fulica atra atra L. Specie de pasăre de ţărmuri, din familia Rallidae, cu greutatea medie între 0,600 şi 1,00 kg. Adultul e caracterizat prin penajul cenuşiu închis-negru, cu reflexe măslinii (mai deschis pe pînted, remijele secundare tivite cu alb, ciocul rotund la bază şi ascuţit la vîrf, o placă frontală dermică albă, picioarele verzi, cu nuanţe por-
Molar de Listriodon splendens.
toca!ii sus şi cu palmatura mare, cenuşie; membrana înotătoare e crestată şi tiveşte ondulat fiecare deget; irisul e roşu. Comună la noi în ţară, e puţin pretenţioasă şi sociabilă; trăieşte în cîrduri mari, la malul apelor întinse, liniştite, nu prea adînci, cu vegetaţie submersă, emersă şi tare (stuf marginal), abundentă. Se hrăneşte cu vegetale, cu moluşte şi insecte şi, în măsură mică, cu peşte, iar după unii cercetători, şi cu icre. Mediocră cufundătoare (rămîne sub apă 5---10 s), în migraţiune zburătoare greoaie, dar rezistentă, înoată destul de bine, putînd merge şi pe uscat şi putînd chiar alerga.
Pasăre migratoare şi de pasaj, soseşte în ţara noastră în februarie-martie. Cuibăreşte legîndu-şi cuibul de stuf, pentru schimbarea nivelului în funcţiune de ape, spre a-l feri de inundaţie. Depune 5---9 ouă galbene închise, cu puncte negre. Cloceşte 21 •••23 de zile. Prezintă pontă de înlocuire.
în noiembrie se înapoiază pe ambele maluri ale Medite-ranei, unde iernează. Călătoreşte noaptea, în cîrduri mici sau izolate.
Prezintă importanţă economică, avînd carnea comestibilă gustoasă.
6.	Lişiţâ. 2. Ind. ţar.: Sin. Gemănare (v.).
? 7. Li targa. Chim.: PbO. Oxid de plumb care se obţine industrial suflînd aer peste plumb topit. Dacă în acest proces se ridică temperatura peste punctul de topire al oxidului de plumb (884°), acesta la răcire cristalizează sub formă de foiţe compacte, rombice, galbene (uneori puţin roşietice, din cauza unui mic conţinut în miniu). Dacă se lucrează la temperatură mai joasă, se obţine oxidul de plumb sub forma unei pulberi afînate, galbene. Această formă a oxidului de plumb se formează şi prin calcinarea blîndă a nitratului sau a carbonatului de plumb,
Oxidul de plumb se reduce ia 400"-500° cu cărbune, şi 235° cu hidrogen, dînd plumb metalic. încălzit la aer se oxidează, dînd miniu; în apă e greu solubil; în acizi se disolvă formînd sărurile respective; cu hidroxizii formează plumbiţi.
E întrebuinţat ca oxid colorant în compoziţia smalţurilor ceramice, ca stabilizant la fabricarea sticlelor speciale, în industria electrotehnică, la fabricarea acumulatoarelor electrice.
8.	Litera, pl. litere. 1: Fiecare dintre simbolurile grafice ale unui alfabet (v. sub Alfabet 1). Literele sînt: majuscule sau mari (capitale, verzale) şi minuscule sau mici.
9.	Litera. 2. Poligr.: Mulţimea formelor de metal, de lemn sau de masă plastică, cu cari se tipăresc caracterele de literă (v.) ale unui alfabet pentru compunerea unui text.
Se numeşte literă şi figura imprimată pe hîrtie, care reprezintă tipul (v.).
10.	matriţa de Poligr.: Formă metalică, paralelepi-pedică, cu dimensiunile egale cu corpul, grosimea şi înălţimea unei litere (v.), avînd gravată în adîncime copia inversată a florii literei şi servind la turnarea literelor.
Matriţa se poate obţine, fie prin presarea patriţei (v. Literă, patriţă de ^), cu ajutorul unei prese, într-o bucată de cupru, avînd mărimea proporţională cu corpul literei, fie pe cale galvanică, în care caz patriţa de oţel poate fi înlocuită cu alta, de material mai moale şi mai uşor ae gravat, fie prin gravare directă, ca la patriţă, ceea ce reduce mult costul piesei respective.
Turnarea literelor în matriţe se face cu ajutorul dispozitivelor manuale sau al maşinilor de turnat (v. şî sub Literei maşină de turnat ~).
11.	patriţa de Poligr.: Piesă de oţel, paralelepipedică, cu lungimea de 6---7 cm, care se subţiază la unul dintre capete în formă de trunchi de piramidă, purtînd pe faţa acestuia, gravat în relief, desenul unei litere sau al unui semn tipografic (v. fig.). Baza paralelepipedului are dimensiuni proporţionale cu mărimea tipului care se gravează.
Oţelul din care se execută patriţa se decăleşte în prealabil şi, după copiere şi gravare, se căleşte din nou (se cementează),
Lîteră tipografică
248
Literă tipografică
Patriţa de literă.
T
pentru ca tipul gravat să-şi păstreze forma. Desenul literei ss transpune (se copiază) pe faţa bine lustruită a piesei de oţel, fie manual (cu ajutorul pantografului), fie fotografic, fie prin gravare mecanică directă. La transpunerea manuală se aplică o foaie de gelatină pe care se zgîrie cu mîna, după original, cu ajutorul unui ac de oţel dur sau, uneori, cu pantograful (v.)f desenul literei. Transpunerea desenului, fotografic, se face aplicînd pe faţa lustruită un diapozitiv al desenului literei, executat pe film fotografic, iar transpunerea prin gravare mecanică directă se face cu ajutorul unor maşini speciale, cari lucrează după principiul pantografului.
După copierea desenului se execută gravarea propriu-zisă, fie manual, cu ajutorul diferitelor ace, dăltiţe de gravat şi pile fine, fie mecanic, cu maşini de gravat.
Patriţa serveşte la executarea matriţelor pentru maşinile de turnat litere. Sin. Poanson.
1.	~ tipografica. Poligr.: Piesă (formă) paralelepipedică de metal (de cele mai multe or i un aliaj ternar de plumb, cu antimoniu şi staniu), de lemn sau de masă plastică (v. fig. /), care conţine în planul iniţial copia (clişeu!) unui tip (v.). Elemen- , tele unei litere tipografice sînt: copia tipu- i-—~f lui sau suprafaţa activă (1) (care tipăreşte), racordată cu suprafaţa neutra (2) (care nu tipăreşte), printr-o suprafaţă conică, avînd ca bază conturul copiei. Trunchiul de con care rezultă din această racordare constituie floarea literei (3).
Suprafaţa neutră, la unele tipuri, e la două niveluri diferite: o parte periferică (2) sub planul iniţial, ia distanţă egală cu înălţimea trunchiului de con, avînd ca bază mica copia tipului, şi altă parte (4) în interiorul tipului, la un nivel mai înalt. Linia de la baza literei imprimate (a tipului) se numeşte linia literei (5), care trebuie să coincidă pentru toate literele aşezate într-un rînd al unui text. Distanţa dintre planul iniţial (1) şi suprafaţa neutră (2) (înălţimea trunchiului de con) se numeşte înălţimea florii (adîncimea literei) (6). Baza paralelepipedului literei, opusă planului iniţial, constituie piciorul (7), la care dimensiunea bazei în direcţie paralelă cu linia literei se numeşte grosime (6) şi variază, la acelaşi corp, cu felul tipului (cea mai mică e la litera i, cea mai mare la litera M), iar în direcţie perpendiculară — corp (9), care variază cu mărimea tipului. Excesul corpului faţă de floare se numeşte carne sau spinare. Distanţa dintre planul iniţial şi picior se numeşte înălţimea literei (10). Pe una dintre feţele laterale ale paralelepipedului, corespunzînd laturii mici a bazei şi părţii de jos a tipului, e săpat un mic şanţ paralel cu linia literei, numit signatura (11), care uşurează cunoaşterea " poziţiei florii literei, după pipăit, fără a fi privită. De asemenea, tot pe suprafaţa de jos a literei se găseşte canalul literei (v.).
Pentru a putea imprima cu o cantitate oarecare de litere juxtapuse e necesar ca acestea să aibă aceeaşi înălţime; se admite totuşi o toleranţă de ±0,04 punct, respectiv ±0,015 mm Ia +16,25°. înălţimea uzuală a literelor în ţcra noastră e de ? 62 2/3 puncte.
Mărimea unei litere e determinată de mărimea corpului său, care se exprimă în puncte tipografice (v. fig. II). Mărimile uzuale sînt: corp 4= diamant; corp 5= perl; corp 6= non-pareil; corp 7 = mignon sau colonel; corp 8 = petit; corp 9 = borghis; corp 10= garmond sau corpus; corp 12 = cicero; corp 14 = m/tte/; corp 16=terţia; corp 20= text; corp 24= dublu cicero; corp 28 = dubi umittel; corp 32 = dubluterţia (micul canon); corp 36= canon; corp 40 =
I. Corp de literă.
IIIIIIIIIII
4 S 8 3 10 12 14 18 20	24	3t
II. Corpuri de literă de la 4	32	de puncte.
dublutext (marele canon); corp 48 = micul missal. Cele mai uzitate mărimi de literă sînt: corp 6, pentru tipărirea statisticilor şi a notelor în text; corp 8, pentru statistici, note în text şi cărţi cari servesc la consultare (dicţionare, lexicoane, etc.); corp 9 pentru ziare; corp 10 pentru publicaţii curente (cărţi, reviste) şi, mai rar, corp 12, care se citeşte foarte uşor.
Dacă, în ansamblu, literele unui alfabet sînt de
acelaşi corp, ele formează un caracter de literă (v.\ care cuprinde literele verzale (majuscule) şi literele de rînd (minuscule). După înclinarea literei, se deosebesc: caractere drepte, dacă liniile principale ale tipului sînt verticale şi caractere italice sau cursive, dacă tipele sînt înclinate. După grosimea floarii literei, se deosebesc: caractere albe (subţiri) cu Iiniile tipului foarte fine; carcctere normale, dacă tipele au liniile şi racordurile cari le compun de grosimi obişnuite; caractere semigrase. seminegre, sau aldine, dacă la aceeaşi mărime de corp grosimile respective sînt mai mari, şi caractere grase, c o m-pacte sau negre, dacă liniile principale ale tipului sînt foarte îngroşate.
Caractere de litere
Caractere drepte Caractere italice sau cursive Caractere semigrase, seminegre, sau aldine Caractere grase, negre, sau compacte	Lexiconul Tehnic Romîn Lexiconul Tehnic Romîn „ Lexiconul Tehnic Romîn Lexiconul Tehnic Romîn
Toate felurile de caractere ale unui alfabet se grupează în familii şi subfamilii. Alfabetul latin se grupează, de exemplu, în patru familii: anticva (v.), folosită cel mai mult în tipografiile din ţara noastră; egipţiene (v.) cu subfamiliiIe egipţiene, engleze, cu tălpile racordate curb la linii, şi italiene (v.); romane elzevir (v.) cu subfamiIiile: latine (v.), de Vinne (v.), elenice (v.) şi monumentale (v.); romane Didot (v.). Familii de litere	
Anticva (groteşti) Egipţiene Romane elzevir (medievale) Romane Didot (anticva)	Lexiconul Tehnic Romîn Lexiconul Tehnic Romîn Lexiconul Tehnic Romîn Lexiconul Tehnic Romîn
Pentru limba germană se folosesc litere din familia goticelor sau f r a k t u r, iar pentru limba rusa, litere din familia chirilicelor (v. Alfabet 1).
în nomenclatura germană a familiilor caracterelor alfabetului latin, care a pătruns şi în tehnica grafică romînească, corespondenţa numirilor e următoarea: groteşti, pentru anticva; egipţiene pentru egipţiene; medievale pentru roman-ele elzevir şi anticva pentru romanele Didot.
Schimbînd raporturile liniilor, înclinările şi tălpile, se pot obţine numeroase variante în cadrul familiilor de litere.
După scopul utilizării literelor, se deosebesc: literă pentru sublinieri care, deşi e din acelaşi corp cu restul textului, are aTtă floare (de ex., la un text tipărit cu litere drepte se folosesc pentru sublinieri caractere cursive, aldine sau compacte); literă de titluri, care e o literă mai mare decît corp 12, de obicei între 14 şi 28, folosită la tipărirea titlurilor; literă caligrafică, care e litera a cărei floare imită caracterul scrierii caligrafice de mînă; literă de text, care e litera corp 8, 10 şi 12, folosită
Litere, maşină de turnat ~
249
Litere, maşină de turnat ~
în general la tipărirea ziarelor, revistelor şi cărţilor; litera de accidenţe, executată în stil modern, folosită la lucrări de accidenţe (v.); literă de afiş, care e litera de corpuri mari, care serveşte la tipărirea afişelor şi se execută din lemn sau din metal, prin stereotipie; literă de rînd, care e ansamblul literelor mici dintr-un alfabet; literă de poleit, confecţionată, în general, din alamă, folosită în legătorie, la operaţia de tipărire a titlurilor la lucrările legate în pînză sau în piele, cu ajutorul foliilor metalice (de ex. de aur) sau al foliilor de hîrtie metalizată, presate fie manual (litere de mînă) într-o casetă specială, fie la presa de poleit (litere de presă) (v. şî sub Poleire).
Fabricarea literei tipografice, cu excepţia literei de corp foarte mare, de lemn (pentru afişe), sau a literei de alamă (pentru poleire), se face din aliajul tipografic de plumb, antimoniu şi staniu, prin turnare cu ajutorul unor maşini speciale (v. Litere, maşină de turnat ~) sau direct în maşinile da cules (v. Linotip, Monotip, Tipograf).
Literele de corp mare se pot turna şi cu ajutorul unor instrumente manuale.
Literele obţinute la maşinile de turnat speciale se numesc litere de cosă (casele de litere, v., conţin în special astfel de litere), cari au rezistenţă mai mare la uzură decît literele obţinute la maşinile de cules, fiind turnate dintr-un aliaj tipografic mai dur.
Mărimea literelor metalice variază de la corp 4 Ia corp 96, peste care literele sînt de lemn de păr sau de merişor, cari au o structură mai densă, şi sînt executate prin gravare manuală sau mecanică. Pentru cazurile în cari litera trebuie să aibă o rezistenţă mai mare Ia compresiune şi la uzură (de ex. literele pentru tiparul copertelor de cărţi, de regisţre, etc., executate din pînză sau din piele şi, în general, pentru poleire) se foloseşte alama.
Procesul tehnologic de fabricaţie a literelor tipografice turnate cuprinde următoarele faze principale: executarea desenului original al literei, în tuş, pe un carton alb de calitate foarte bună, la dimensiuni mai mari; executarea patriţei, care cuprinde litera la dimensiunea reală în relief (v. Literă, patriţă de ~); executarea matriţei, care cuprinde copia literei de pe patriţa executată prin presare sau pe cale galvanică; turnarea literei.
î. Litere, maşina de turnat Poligr.: Maşină formată din ansamblul de mecanisme automate cu ajutorul cărora se pot turna litere (literă de casă pentru culegerea manuală) din aliaj de plumb. Maşina e compusă din următoarele organe principale (v. fig. /): cazanul de topit aliajul (v. fig. la), constituit din creuzetul 1 şi din cuptorul 2, încălzit electric sau cu gaz; pompa de injectare 3, aşezată la-fundul creuzetului, şi al cărei piston e mişcat de o tijă 4, comandată, printr-un sistem de pîrghii reglabile (cari permit variaţia cursei pistonului şi deci a cantităţii de metal pompate după mărimea literei), de un ax cu came antrenat de un motor (metalul e pompat, prin catffalul 5, la vîrful de turnare 6, aşezat pe peretele lateral al cazanului şi încălzit în permanenţă pentru a evita solidificarea metalului); forma de turnat 7 (v. i'ig. ! b), aşezată în faţa vîr-fului 6 şi compusă din: sertarul (transportorul) mobil 8, supus unei mişcări rectilinii alternative pe glisiera 9, lama mobilă 10, care are o mişcare verticală alternativă, şi piesa fixă 11. Piesele
8,	9, 10 şi 11 formează între ele un gol paralelepipedic orizontal 12, avînd dimensiunile literei deturnat. Grosimea lamei 10 şi deci distanţa dintre piesele 9 şi 11, se schimbă după mărimea corpului literei care se toarnă, iar grosimea literei, la acelaşi corp, se modifică prin îndepărtarea sau apropierea lamei 10 de sertarulS. La unul dintre capetele paralelepipedului astfel format se aplică matriţa 12 (v. fig. I c), pe care e gravat în adîncime negativul florii literei, iar la capătul celălalt se aplică
o	flanşă 13, care vine în contact cu vîrful de turnare. Matriţa
ale
are forma unei plăcuţe de cupru (cu lungimea de 3 cm şi grosimea de 8 mm, lăţimea fiind proporţională cu lăţimea tipului) avînd pe o faţă, în adîncime, negativul florii literei (v. fig. II), obţinut prin.poanso-nare, prin gravare mecanică cu ajutorul unei maşini speciale, funcţionînd pe principiul pantografului, sau pe cale galvano-plastică (introducînd într-o baie galvanică, de cupru sau de nichel, un poanson de aliaj de plumb — în cazul unui tip nou—, sau o literă de plumb, în cazul unui tip existent ; cochila de cupru sau de nichel obţinută se dublează la exterior cu alamă sau cu zinc, dîndu-i-se forma cerută de maşina de turnat litere). Matriţa astfel confecţionată e fixată într-un suport mobil 14 (dulap), supus unei mişcări alternative rectilinii orizontale, perpendicu- /.
Iară pe aceea a sertarului.
în momentul turnării, piesele 8, 9, 10
11,	12, 13 şi 14, cari formează corpul de turnat, se găsesc în poziţiile din fig. I b, c, închizîndîntre ele, în mod perfect etanş, negativul literei (sertarul 8 se găseşte la extremitatea din dreapta a cursei sale,— lama 10 în poziţia cea mai de jos, iar suportul matriţei 14 apasă matriţa 12 la unul dintre capetele negativului, la celălalt capăt fiind aplicat, etanş, prin intermediul flanşei 13, vîrful 6 al pompei de injecţie). După injectarea aliajului în formă, matriţa se retrage, descoperind floarea literei turnate, iar sertarul mobil se deplasează spre stînga, pînă cînd, la capătul cursei, golul 15 din corpul sertarului ajunge în dreptul literei; în acest moment, lama mobilă 10 se ridică împin-gînd litera în golul sertarului, la nivelul planului de alunecare a acestuia. Apoi sertarui se întoarce spre dreapta şi poartă litera pînă în dreptul deschizăturii jgheabului colector 16 (v. fig. / b), în care e trecută de împingă-torul 17. în această dublă deplasare, verticală şi orizontală, litera e supusă la acţiunea a cinci cuţite, 18, 19, 20, 21 şi 22 (v. fig. / b, c), cari îi taie culeea, bavurile şi o raboteaza la forma şi la dimensiunile necesare, deşeurile fiind colectate în jgheaburile 23 şi 24 (v. fig. Ic). Un curent continuu de apă răceşte matriţa şi piesele formei de turnat. O roată de mînă, fixată pe axul camelor, permite o funcţionare înceată a maşinii, necesară reglajului.
Producţia unei maşini de turnat litere (folosind circa 20 kg metal în opt ore) variază cu mărimea corpului astfel: 13 000 de litere pe oră la corp 6 şi grosimea 1/4; 6840 de litere pe oră la corp 12 şi grosimea 1/4; 1000 de litere pe oră Ia corp 24 şi
/. Secţiuni prin dispozitivele principale maşinii de turnat litere, c) secţiune A-B; b) secţiune C-D; c) secţiune E-F şi M-N.
Matriţa de literă.
Lithinit
250
Litiu
grosimea 1/1 ; 180 de litere pe oră Ia corp 48 şi grosimea 1/1 şi 85 litere pe oră Ia corp 96 şi grosimea 1/1.
Maşini asemănătoare toarnă regleţi (v.) şi linii (v.).
Pentru turnarea unei linii continue mai lungi, maşina toarnă bucăţi de linii cari corespund unei injecţii a pompei şi cari se sudează automat una de alta. Trecînd prin sistemul de cuţite al maşinii, linia e tăiată la lungimea necesară.
Maşinile de turnat litere, regleţi sau linii, necesită o putere de 0,75*--1,5 CP, în raport cu mărimea corpurilor pe cari Ie toarnă.
î. Lithinit. Metg.: Metal dur cu conţinut mare în crom, wolfram şi carbon, cu compoziţia: 3% C, 45% Cr, 17% W, 0,5% Co,
0,5% Mo, restul fiind fier. Conţine în cantităţi mari carburi de crom, de fier şi de wolfram, cum şi carburi complexe ale acestor elemente; datorită acestora, aliajul e foarte dur şi îşi păstrează duritatea pînă la circa 600°. Are proprietăţi apropiate de ale tizitu-lui (v.), însă e mai puţin costisitor decît acesta. Se toarnă sub formă de plăcuţe cu cari se armează scule aşchietoare (cuţite, freze, etc.) sau părţile unor piese de maşini supuse la uzură mare.
2.	Lithistidae. Paleont.: Grup de spongieri silicioşi, de ape calde, cari trăiesc Ia adîncimea de 100---350 m, ai căror spiculi (desme) formează o reţea solidă, care păstrează forma exterioară a spongierului, şi la cari sistemul canalifer, bine individualizat, e de tip leucon (v.). Spiculii sînt de tip monoaxon sau tetraaxon, majoritatea prezentînd un schelet cortical. După forma desmelor, Litistidele se împart în patru familii:
Tetracladinae, cu desme tetraclone, cari provin din spiculi tetraaxoni cu depuneri secundare arborescente de silice la extremitatea ramurilor. Au fost foarte numeroase în Cretacic, în Terţiar, cum sînt şi azi. Genurile mai importante sînt: Siphonia şi Jerea, ambele din Cretacic.
Sphaerocladinae, cu desme mici tetraclone, la cari una dintre ramuri e înlocuită de ţepi mici. Cuprind specii puţine, în general paleozoice.
Rhizomorinae, cu desme avînd aspect de rădăcini, cari provin din spiculi monoaxoni şi la cari depunerile de silice secundare sînt foarte neregulate. Au fost foarte numeroase în Jurasic, în Cretacicul superior, cum sînt şi azi. Genurile mai importante sînt: Hyalotragos (lurasic) şi Verruculina (Cretacic).
Megamorinae, cu desme mari asimetrice. Sînt cunoscute din Carbonifer pînă azi, cu maximul de dezvoltare în Cretacic. Genuri mai importante sînt: Doryderma (Carbonifer-Cretacic), Isoraphinia (Cretacic).
împreună cu corali, cu briozoare, moluşte şi echinoderme, Litistidele au format, în Jurasic şi în Cretacic, adevărate bancuri recifale.
3.	Lithodendron. Paleont.: Gen de hexacoralieri, cu specii răspîndite din Triasic pînă în Neozoic. Formează colonii masive de indivizi lungi, nelipiţi, născuţi prin diviziune.
4.	Lithodomus. Paleont.: Lamelibranhiat perforant lito-fag (perforează rocile calcaroase, silicioase, şi cochiliile altor moluşte din regiunile marinei itorale) din familia Mytilidae, cu cochilia subţire şi aproape cilindrică, rotunjită la ambele capete.
Tîţîna e lipsită de dinţi. A apărut în Carbonifer, azi cunoscîndu-se peste 40 de specii actuale şi un număr dublu de specii fosile. L,thodomus ctvietmum.
Specia Lithodomus avietinum May e cunoscută în ţara noastră în basinele tortoniene din interiorul arcului carpatic. Sin. Lithophagus.
5.	Lithol. Chim.: Grup de pigmenţi azoici foarte valoroşi, utilizaţi pentru colorarea unor materiale netextile. Sub numirea tehnică lithol se cuprind, de exemplu: portocaliu rezistent Lithol RN, 3 GL (diazo de 2>4-dinitroanilină, 3-nitro-4-amino-1-trifluorbenzen cuplate cu betanaftol), roşu aprins rezistent Lithol GRN, R, RB, RN, etc. Sin. Hansa, Permanent, Monosol.
6.	Lithophagus. Paleont.: Sin. Lithodomus (v.).
7.	LithophyHum. Paleont: Algă roşie marină, din grupul Corallinaceae, constructoare de roci calcaroase, cunoscută din Eocen pînă azi, asemănătoare cu Lithothamnium (v.), cu care se găseşte asociată în sedimente. Hipotalul şi peritalul sînt însă net distincte: hipotalul eformatdin celule dispuse concentric în evantai, iar peritalul, din şiruri de celule perpendiculare pe hipotal.
8.	Lithothamnium. Paleont: Algă roşie marină, din grupul 'Corallinaceae, constructoare de roci calcaroase, cunoscută din
Eocen pînă azi. Talul, incrustat cu carbonat de calciu, se prezintă sub forma de tufe ramificate asemănătoare coralilor. Celulele hipotalului (zona ba-zală a talului) şi ale peritalului (zona superioară cu celule verticale) sînt dispuse în şiruri longitudinale, iar spo-rangii sînt grupaţi în conceptacule.
Prin îngrămădire în cantităţi mari	Lithothamnium.
a format, împreună cu foraminifere,
corali, briozoare şi moluşte, în timpul Miocenului, calcare cu grosimea de peste 100 m, cunoscute sub numele de calcare de Leitha (v. Leitha, calcare de ~), folosite ca piatră pentru construcţie.
Specia L. nummuliticum efrecventă în Eocenul de la Albeşti, iar specia L. ramosissimum Reuss e foarte răspîndită în Miocenul mediu din ţara noastră.
9.	Litiera, pl. litiere. Ped.: Strat format din resturile vegetale depuse pe suprafaţa solului, sub pădure sau sub o vegetaţie bogată de fîneaţă. Uneori, acest strat e incorporat în profilul solului, în care caz se notează cu A00, deoarece din descompunerea sa parţială ia naştere ulterior suborizontul A0 (v. Orizontul A, sub Profilul solului, şi sub Sol). Cantitatea cea mai mică de substanţe minerale (cenuşă) şi de oxid de calciu
o	conţine litiera de conifere, în timp ce cea mai bogată în astfel de substanţe e litiera ierboasă. Sin. Pătură moartă. V. şl sub Moder, M<?r, MulI.
10.	Litinâ. Chim.: Oxid de litiu.
11.	Litiofilit. Mineral.: Li (Mn-*, Fe**) [POJ. Fosfat complex natural de litiu, mangan şi fier, întîlnit rar în unele pegmatite, asociat cu cuarţ, berii, etc. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale de culoare roz deschisă, galbenă, roşie-brună sau albastră deschisă. Are urma albă, sau uşor colorată, luciu sticlos şi clivaj perfect după (001) şi bun după (010). Are duritatea 4,5***5 şi gr. sp. 3,5. Se topeşte uşor la flacăra suflătorului, pe care o colorează în roşu. Se disolvă în acizi.
12.	Litionit. Mineral.: Sin. Lepidolit (v.).
13.	Litiu. Chim.: Li. Element chimic din familia metalelor alcaline. Are nr. at, 3; gr. at. 6,940.
Se găseşte în cantităţi mici în natură, în unii silicaţi, cum e spodumenul; în cantităţi mai mari/ş® obţine din mineralul numit ambligonit, LiAI(P04F\ Litiul ablgfatine în special prin electroliza clorurii de litiu. în reghuPv^getal se găseşte în trestia de zahăr şi în tutun. Se prepară prin electroliza sărurilor topite.
Litiul e un metal alb, cu luciu argintiu, care dispare repede la aer. El are gr. sp. 0,53, p.t. 186° şi p.f. 1336°, duritatea 0,6, căldura specifică 0,84 şi o foarte bună conductibilitate electrică.
Litiul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înju-mătă-ţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
6	7,39%	__	—	_
7	92,61 %	—	—	—
8	-	0,89 s	emisiune J3~; două particule a	Li7 (d, p) Li8, Li7 (n, y) Li8, Be9 (Yl p) Li8, B11 (n, a) Li8
Litiu, aliaje de ~
251
Litografie
Litiul poate pierde cu uşurinţă un electron; e însă mai puţin reactiv decît celelalte metale alcaline. Litiul descompune apa la rece, dar căldura degajată nu e suficientă pentru a topi metalul, ca în cazul sodiuIui; se combină cu oxigenul şi cu umezeala din aer,
Litiul arde în oxigen, formînd, pe lîngă oxid de litiu, Li20, şi cantităţi mici de p e r o x i d de litiu, Li202; per-oxidul poate fi obţinut în stare pură, tratînd o soluţie saturată de LiOH în alcool cu H202 la 95°.
H i d r u r a de litiu, Li H, se formează trecînd hidrogen uscat peste litiu încălzit; hidrura formează cristale incolore, dure (de tip NaCI) şi, în absenţa aerului, se topeşte fără descompunere la 680°. Spre deosebire de analogii ei, hidrura de litiu nu reacţionează la temperatura ordinară, în absenţa umidităţii, nici cu oxigenul din aer, nici cu clorul sau cu acidul clorhidric; la cald, însă, ea se comportă ca şi celelalte hidruri alcaline, oxidîndu-se energic; e deci un reducător puternic.
Litiul reacţionează cu azotul încet chiar la temperatura ordinară şi cu viteză rnai mare la 250°; azot ura obţinută are, în lumină reflectată, un luciu verzui, iar în lumină transmisă, o coloraţie roşie-rubinie. Azotura de litiu, Li3N, reacţionează energic cu apa, după ecuaţia:
Li8l\f+3 HaO=3 LiOH+NH'3.
încălzită în atmosferă de hidrogen, azotura de litiu se transformă în hidrură, cu formare simultană de NH3.
Carbura de litiu, Li2C2, se formează prin sinteza directă din elemente, la cald.
Se cunoaşte ş\ s i I i c i u r a de litiu, Li6Si2, care ia naştere din elemente, prin încălzire.
1.	aliaje de^. Metg.: Aliaje ale litiului, cu puţine aplicaţii industriale, caracterizate prin greutate specifică mică şi prin mare activitate chimică (în special cînd procentul de litiu e mare). Aliajele pot fi elaborate prin topirea directă a constituenţilor, cele mai cunoscute fiind: aliajele litiu-beriliu; aliajele litiu-magneziu, cari au densitatea în jurul valorii de 1,4 şi sînt practic necorodabile; aliajele litiu-aluminiu, cu cantităţi mici de litiu, cari, adăugateîn aluminiu, îi îmbunătăţesc rezistenţa şi elasticitatea; aliajul 50% Li + 50% Cd care, adăugat în cantităţi mici la elaborarea cuprului, e puternic degazant, îmbunătăţeşte calitatea sudurilor de argint şi de alame, şi măreşte fluiditatea.
2.	Litocolic, acid ~.Chim. biol.: C23H39OCOOH. Acid 3-oxicolanic. Se găseşte în fiere şi, în cantitate mai mare, în calculii veziculei biliare. V. sub. Biliari, acizi —.
3.	Litofizâ. Petr. V. sub Riolit.
4.	Litogenezâ. Geol.: Disciplină care se ocupă cu studiul formării rocilor sedimentare: depunerea propriu-zisă a rocilor, cum şi transformările diagenetice ulterioare.
5.	Litografic, calcar Petr. V. Calcar litografic, sub Calcar.
6.	procedeu Poligr.: Procedeu pentru obţinerea formei de tipar (a clişeului) în litografie, pe cale manuală, mecanică, chimică şi fotochimică (v. Litografie).
7.	Litografica, cerneala Poligr. V. Cerneală pentru litografie, sub Cerneală.
8.	Litografie. Poligr.: Procedeu de tipar plan (v. ş] Plano-grafie), care foloseşte o formă de tipar (un clişeu) executată pe o piatră specială de calcar (v. Calcar litografic, sub Calcar), prin unul dintre procedeele: litografic sau fote litografic.
Procedeul litografic e folosit mai ales cînd se reproduc şi se multiplică originale lineare, copia acestora execu-tîndu-se manual sau cu aparate de desen direct pe suprafaţa plăcii. Se deosebesc procedeul indirect şi procedeul direct (anastatic).
în procedeul indirect, forma de tipar se obţine prin reproducerea originalului cu ajutorul unui clişeu intermediar (clişeul original), după care se poate repeta oricînd
forma de tipar. Reproducerea originalului pe placa litografică se obţine, fie prin desenare directă pe placă, cu tuş sau cu cerneală litografică, fie prin gravare superficială.
Liniile principale ale figurii de reprodus pot fi copiate de pe original cu ajutorul unei foi transparente de gelatină sau de hîrtie specială, pe care se zgîrie liniile respective; se tamponează apoi cu pulbere de albastru milori (v.), astfel încît acesta să intre bine în zgîrieturi, se aplică pe piatră foaia cu faţa zgîri-ată şi se presează. Suprafaţa pietrei, şlefuită şi curăţită în prealabil cu o soluţie de bioxalat de potasiu (sare de măcriş), reţine liriile marcate cu praf de albastru milori.
Desenarea directa se face cu peniţa litografică, cu pensula sau cu pulverizatorul, folosind tuşul litografic, sau cu creionul litografic; pentru haşuri sau descompuneri în puncte, dispuse după anumite norme, se folosesc şabloane speciale cu relief, numite tanghire (v.), pe relieful cărora se depune, cu un val de mînă, un strat de cerneală neagră litografică, după care tanghirul înnegrit se aplică pe piatra litografică. După ce desenul s-a term'mat, se umezeşte suprafaţa pietrei cu un burete înmuiat într-o soluţie apoasă de gumă arabică acidulată cu acid azotic; se lasă să se zvînte şi se toarnă o tinctură compusă dintr-o soluţie de asfalt de Siria şi un ulei gras şi se şterge pentru a pătrunde în piatră, pe locul ocupat de desen, uleiul gras; se trece apoi de mai multe ori cu un val de cerneală neagră litografică, aceasta aderînd numai la suprafaţa ocupată de desen şi, după o nouă ştergere cu soluţia de gumă arabică acidulată, clişeul original e gata.
Gravarea superficiala pe piatră se execută manual, mecanic cu maşina de ghiloşat şi cu pantograful, sau chimic, în acest din urmă caz folosindu-se o soluţie de acid acetic turnată pe suprafaţa pietrei acoperită cu asfalt, în care s-a zgîriat pînă la suprafaţă copia originalului. După gravare se unge piatra cu un ulei special, care pătrunde numai în părţile gravate, suprafaţa acoperită cu bioxalat de potasiu împiedicînd aderarea uleiului. Se trece apoi cu un val sau cu un tampon cu cerneală neagră litografică, care aderă numai la părţile gravate cari au absorbit uleiul. în fine, se umezeşte piatra cu soluţia de gumă arabică acidulată, care face mai receptivă la apă (mai higro-scopică) suprafaţa neutră a pietrei, şi realizează completa impermeabilitate la apă a suprafeţei active acoperite cu cerneală.
Forma (clişeul) de tipar se execută prin transpunerea copiei originalului de pe clişeul original pe piatra litografică a formei de tipar prin procedeul de transport litografic, după ce suprafaţa pietrei a fost curăţită — cu terebentină, cu petrol sau cu benzină— de cerneala rămasă din operaţia anterioară de tipărire şi apoi se şlefuieşte în prezenţa apei pe o maşină de şlefuit plan, cu ajutorul unei pietre de spumă de mare sau al unei pietre abrazive, moi şi fine, de materiale artificiale, pînă la dispariţia completă atît a gravurii superficiale rezultate prin coroziunea cu acid azotic, cît şi a primului strat din piatră în care au pătruns materiile grase de la clişeul anterior; apoi se spală piatra cu apă şi cu acid acetic diluat, şi se usucă.
Fentru realizarea transportului, clişeul original se umezeşte cu un burete înmuiat în apă, după care se acoperă cu un strat de cerneală de transport litografic, folosind un val de mînă, se aşază pe clişeu o hîrtie specială de transport care aderă uşor la cerneală, se aplică pe hîrtie un aşternut moale, apoi un carton mai gros gresat, şi se presează Ia presă. Cerneala trece de pe clişeul original pe hîrtia de transport, care se detaşează şi se aplică pe piatra pregătită. Se presează din nou şi astfel copia originalului trece de pe hîrtie pe piatră. Se fac retuşurile eventuale cu acul de gravat, cu creta litografică sau cu un creion de spumă de mare, după care se trece cu un val cu cerneală de transport peste suprafaţa pietrei umezite în prealabil; se presară praf de asfalt sau de colofoniu care aderă la cerneală şi se arde cu o lampă portativă cu benzină, astfel încît să se topească şi să formeze un strat protector pe suprafaţa activă a clişeului. Apoi se întinde o soluţie de gumă arabică acidulată,
LitoJogie
252
Litoral
cu ajutorul căreia se obţine, prin coroziune, un uşor relief al suprafeţei active faţă de cea neutră, relief care e cu atît mai pronunţat cu cît tirajul e mai mare şi hîrtia pe care se tipăreşte mai aspră. După terminarea operaţiilor de corodare, piatra se spală cu apă, primeşte cerneala pe suprafeţele active, se usucă şi apoi se acoperă cu un strat subţire de gumă arabică. Piatra astfel preparată se poate introduce în maşina de tipar litografic.
Prin transport litografic se pot transpune pe piatră şi clişee gravate, clişee zincografice sau texte, tabele, etc., culese pentru tipar înalt.
De asemenea, pe hîrtia de transport se poate scrie, cu cerneală specială, cu mîna sau cu maşina de scris, sau pot fi desenate direct figurile necesare.
în procedeul direct (anastatic), folosit pentru lucrări puţin costisitoare sau pentru reproduceri ale unor imprimate existente, foaia de hîrtie tipărită care trebuie reprodusă e umezită cu o soluţie de clorat de potasiu sau de acid acetic. Se trece apoi peste hîrtie cu un val cu cerneală neagră litografică, care aderă numai la tiparul de pe hîrtie. Foaia de hîrtie astfel preparată se aplică pe piatra litografică în acelaşi mod ca la transport.
în cazul originalelor lineare policrome se execută cîte un clişeu original şi cîte o formă de tipar pentru fiecare culoare.
Prin litografie se pot reproduce şi originale în semitonuri, desenîndu-se direct cu cretă litografică, prepararea pietrei făcîndu-se ca şi în cazul originalelor lineare. Dacă originalul în semitonuri e policrom, nu se aplică principiul tricromiei (v.), ci se descompune copia originalului într-un număr cît mai mare de copii monocrome de diferite culori, astfel încît din suprapunerea impresiunilor corespunzătoare să rezulte copia respectivă.
Litografia poate folosi clişee originale şi forme de tipar executate şi pe plăci metalice (zinc sau aluminiu), pe cari se desenează direct cu tuş, cu creion sau cu cretă litografică, sau cari se obţin prin procedeele folosite la tiparul plan în offset (v.).
Tiparul cu ajutorul formei de tipar executate pe piatră litografică se realizează în maşini (prese) cilindrice litografice similare celor folosite la tiparul înalt (pantografic) (v. Tipar, maşini de ~); se foloseşte însă umezirea formei de tipar, înainte ca aceasta să fie acoperită cu cerneală; astfel, cerneala grasă nu aderă decît la suprafaţa activă (care tipăreşte), care a respins apa la umezire, în timp ce suprafaţa neutră (care nu tipăreşte), foarte receptivă la apă, respinge cerneala de tipar.
Procedeul fotolitografic e folosit mai ales la reproducerea originalelor în semitonuri, copia acestora exe-cutîndu-se pe cale fotochimică. Şî aici se deosebesc: procedeul direct, cu ajutorul căruia se creează pe suprafaţa pietrei litografice un strat sensibil la lumină pe care se copiază un negativ fotografic al originalului, şi procedeul indirect (report fotolitografic), cu ajutorul căruia se copiază negativul fotografic al originalului pe o hîrtie specială sensibilă fotolito şi cu care se face un transport pe piatra litografică (procedeul indirect nu e recomandabil pentru reproduceri de precizie şi pentru unele negative în semitonuri, executate cu rastere cu fineţe prea mare).
în procedeul d i r e ct se folosesc ca strat sensibil albu-mina bicromatată şi, mai puţin, asfaltul de Siria sau de Tri-nidad (soluţie 4--6% în benzol). Soluţia de albumină bicromatată se aplică cu ajutorul unei turnete, uniform pe toată suprafaţa pietrei pregătite în prealabil prin acoperirea cu un strat de gumă arabică, prin încălzire şi, apoi, prin spălare cu apă fierbinte. După uscarea stratului sensibil ia întuneric, se copiază negativul fotografic prin expunere la lumină cîteva .minute (în cazul asfaltului, un timp mult mai lung) într-o ramă de copiat. Cu ajutorul unui tampon sau al unui val se acoperă apoi piatra cu un strat de cerneală specială de copiat şi se introduce în apă încălzită la aproximativ 35°, pentru developare (developarea asfaltului se face cu ulei de terebentină). Albumina
care nu a fost expusă la lumină se disolvă şi e îndepărtată de pe suprafaţa pietrei împreună cu cerneala care o acoperă. După ce piatra e bine spălată şi uscată, se acoperă cu gumă arabică, se spală din nou şi se trece la operaţia de corodare (v. şi sub Litografie), în care scop stratul protector de cerneală de pe suprafaţa activă se mai întăreşte încă, fie prin adaus de praf de asfalt şi talc care, prin încălzire cu o lampă cu benzină, se transformă într-o masă uniformă foarte tare, care face corp comun cu cerneala, fie prin adaus, cu ajutorul unui val, de tinctură de asfalt (în ulei de terebentină). La sfîrşit se întinde pe suprafaţa pietrei soluţia de gumă arabică acidulată ca la litografie.
în procedeul indirect, hîrtia specială fotolito, acoperită cu un strat de gelatină sau de albumină, se sensibilizează, imediat înaintea folosirii, prin imersiune timp de trei minute într-o soluţie apoasă de bicromat de amoniu 4---5% , la care se adaugă amoniac pînă cînd capătă o culoare galbenă vie, 1% citrat alcalin, pentru mărirea duratei de conservare a hîrtiei şi. eventual, albumină, cînd originalul are linii foarte fine. Hîrtia se usucă la întuneric, într-un curent de aer rece, fie suspendată, fie aplicată cu stratul de gelatină pe o placă de sticlă perfect curăţită, după care se copiază prin expunere la lumină într-o ramă'de copiat. Hîrtia fotolito iluminată se developează în apă curgătoare, pînă cînd dispare culoarea galbenă, şi apoi se zvîntă între două foi de hîrtie sugativă. Regiunile din stratul sensibil cari au fost atacate de lumină sînt impermeabile şi deci nu au primit apă în timpul developării. Peste foaia astfel preparată, aşezată cu stratul sensibil în sus, se trece un val cu cerneală de transport diluată cu ulei de terebentină; cerneala aderă numai la părţile de gelatină sau de albumină uscate ale foii. După zvîntare, foaia acoperită cu cerneală se aplică cu stratul sensibil pe piatra litografică bine curăţită de impurităţi şi uscată, şi apoi se aplică o presiune elastică într-o presă de transport; astfel, cerneala aderă la piatră. Hîrtia se îndepărtează, iar piatra se prelucrează mai departe ca şi în cazul procedeului direct.
î. Litologie. Geol.: Ramură a Geologiei, care se ocupă cu studiul rocilor sedimentare. Sin. Petrologia sedimentelor, Petro-grafia sedimentelor, Sedimentologie.
2.	Litopon. Chim.: Pigment mineral alb, constituit dintr-un amestec de sulfură de zinc şi sulfat de bariu în proporţii variabile, în funcţiune de calităţile cerute. Se prepară prin tratarea sulfurii de bariu cu o soluţie de sulfat de zinc:
ZnS04+ BaS=ZnS+ BaS04.
Sub acţiunea razelor ultraviolete îşi schimbă culoarea. Prin adaus de 0,02-•-0,5°/00 dintr-o sare de cobalt, rezistenţa la lumină creşte considerabil.
Produsul se întrebuinţează în cantităţi mari la prepararea vopselei albe, prezentînd, faţă de pigmentul de alb de plumb, avantajul de a nu fi toxic şi de a nu fi atacat de hidrogenul sulfurat. Are o bună putere de acoperire.
Litoponul se mai întrebuinţează la fabricarea culorilor pentru pictură, pentru tapete, în industria lacurilor, la fabricarea celuloidului, a galalitului, a linoleumului, a maselor plastice, a articolelor de cauciuc, a articolelor cosmetice, etc.
3.	Litoral, pl. litorale. 1. Geogr.: Zonă care cuprinde fîşia de uscat din apropierea contactului dintre uscatul continental şi domeniul marin, caracterizată prin prezenţa falezelor, a plajelor, etc., şi care e supusă acţiunii continue a abraziunii valurilor marine, a curenţilor şi a mişcărilor pe verticală ale uscatului şi ale apei (emersiunilor şi submersiunilor). Sin. Zonă de ţărm, Zonă litorală.
Obişnuit, din punctul de vedere geomorfologic şi geologic, se consideră că această zonă se întinde de la ţărm, coborînd pe platforma continentală pînă la adîncimea de circa 200 m.
in Marea Neagră se deosebesc; prelitoraiul, pînă la adîncimea de 10 m, influenţat de valuri şi de curenţii locali dinspre adînc,
Litoral
253
Litosferă
bogat în hrană (zonă de reproducere şi de hrănire a peştelui); litoralul propriu-zis, la 10---70 m adîncime, cu hrană foarte bogată, reînnoită continuu de aportul substanţelor azotoase aduse de rîurile afluente, cum şi de cadavrele nectonului şi planctonului cari cad continuu din straturile de la suprafaţă (zonă de hrănire şi dezvoltare), şi sublitoralul, la adîncimea de 70---180 m, în care efectul mişcării apelor nu se mai resimte, lumina e din ce în ce mai slabă, aeraţia mai grea, temperatura mai joasă, iar fauna e săracă în specii, dar bogată în indivizi (zonă de hrănire şi de iernare).
Prin extensiune, se numeşte uneori litoral şi zona de la mal (de margine) a unei ape curgătoare (de la nivelul apelor normale pînă la nivelul apelor cari trec peste maluri) sau a unui lac (de la contactul apă-uscat, pînă la adîncimea de 0.40---1,50 m).
1.	Litoral. 2. Geogr.: Sin. Coastă (v. Coastă 2), Ţărm.
2.	Litorina, Marea cu Stratigr.: Etapă în evoluţia Mării Baltice în timpul Holocenului, caracterizată prin ridicarea nivelului oceanic datorită topirii calotei glaciare şi pătrunderii apelor sărate în lacul de baraj numit Marea cu Ancylus (v. şî sub Holocen).
3.	Litosferâ. Geol.: învelişul extern, solid, al Pămîntului, format din roci.
Din punctul de vedere structural, Iitosfera e formată, de la exterior spre interior (v. fig. /), din: stratisferă, pătura granitică şi pătura bazaltică.
Stratisfera reprezintă pătura de roci sedimentare de la suprafaţă, a cărei gro- b sirne variază între zero metri, in re-	/. Secţiune schematică prin litosferă.
giunile de scuturi a) litosferâ; b) mantaua; ?) regiune de scut; i) re-Vechi, cum sînt gjune de platformă; 3) regiune de orogen ; ■'*) stra-Scutul baltic, Seu- tisfera; 5) prispa continentală; 6) povîrni^ul contul canadian, etc., tinental; 7) abisurile oceanice; 8) platforma oceanică; CÎţeva SUte de me- 9) nivelul oceanului; 10) rădăcina; D.C) discontinui-tri În regiunile de	tateConrad; D.M.) discontinuitate Mohorovicic.
platformă şi maximum 15 km în zonele orogenice tinere (munţi cutaţi), adică de foste geosinclinale. Fac excepţie, în regiunile de platformă, sineclizele (basinele de subsidenţă), în cari rocile sedimentare au grosimea de 3**-6 km, iar în regiunile de platforme oceanice (cratone adînci), mai puţin cunoscute, grosimea stratisferei rămîne probabil, în general, redusă.
Stratisfera are o structură internă în ansamblu foarte eterogenă (strate orizontale, cute, falii, şariaje, etc.), cu densitatea rocilor variind între 1,8 şi 2,5 g/cm3.
De remarcatVă între rocile magmatice vulcanice asociate cu stratisfera predomină cantitativ rocile bazice (bazaltele de platouri răspîndite în regiunile de platformă) faţă de cele acide (riolite, dacite, etc., cari apar în regiunile cutate, de geo-sinclinal), spre deosebire de soclul cristalin al stratisferei, unde rocile magmatice predominante, intruzive, sînt graniţele.
Pătura granitică (Sin. Sial, Sal, Soclu cristalin, Pătura superioară, etc.) e reprezentată prin roci metamorfice şi magmatice intruzive vechi, de cele mai multe ori penepleni-zate şi acoperite discordant de depozitele sedimentare ale stratisferei. Uneori, la contactul cu stratisfera, pătura granitică prezintă scoarţă de alterare, (v.) care cuprinde un detritus al rocilor sodului mai mult sau mai puţin alterat chimic.
Rocile predominante în pătura granitică sînt gnaisurile şi graniţele, adică roci cu densitate medie de 2,7 g/cm3. Grosimea păturii granitice variază între zero kilometri (în regiunea platformei oceanice a Pacificului, unde stratisfera, constituită din
argilă roşie abisală şi din mîluri albastre, e considerată că stă direct pe pătura bazaltică cu o compoziţie bazaltică-andezi-tică), 15***20 km în regiunile de platformă şi 40**‘50 km sub zonele muntoase cutate noi, unde se presupune că Sialul trimite rădăcini adînc împlîntate în Salsima (eventual Sima) şi încă neechilibrate isostatic. La baza păturii granitice s-a remarcat, în unele locuri, o suprafaţă de discontinuitate (discontinuitatea Conrad), a cărei generalitate nu a putut fi încă demonstrată. La adîncimea de 10---20 km s-a găsit în scoarţă o zonă din pătura granitică în care viteza de transmisiune a undelor seismice scade de la —6 km/s la —5,5 km/s. Această zonă, interpretată ca o zonă de topire a materialului scoarţei, ar reprezenta nivelul la care s-ar plasa baza catazonei, în procesele de metamorfism, şi apariţia graniţelor de anatexie, ca şi basinele magmatice cari alimentează activitatea magmatică acidă.
Pătura bazaltică (Sin. Salsima, Sialma, Pătura intermediară, etc.), cu grosimea de aproximativ 15 km sub continente şi de —5 km sub oceane, e reprezentată prin roci bazice avînd compoziţia generală a unui bazalt (densitatea 2,8*• -3,0 g/cm3). Ţinînd seamă şi de variaţia grosimii celorlalte pături de deasupra, pătura bazaltică se găseşte mult mai aproape de suprafaţă‘în domeniul oceanic decît în domeniul continental şi, în special, în zona munţilor cutaţi. La baza păturii bazaltice e suprafaţa de discontinuitate Mohorovicic, deasupra căreia viteza de transmisiune a undelor seismice e de — 6,5 km/s (pentru undele longitudinale) şi de —3,7 km/s (pentru undele transversale). Sub discontinuitate, în pătura peridotitică (Sima, pătura ultra-bazicăsau inferioară, manta, etc.), aceleaşi viteze ating — 8 km/s, respectiv —4,6 km/s.
Majoritatea cercetătorilor consideră baza litosferei în dreptul suprafeţei Mohorovicic. Cum însă în regiunile circumpacifice s-au identificat focare de cutremure (hipocentre) pînă la adîncimea de 650---700 km, s-ar putea presupune că materia e solidă pînă la această adîncime. Probabil, însă, că materia care constituie Pămîntul capătă treptat proprietăţi de plasticitate, din ce în ce mai avansate, pe măsura creşterii adîncimii (deci şi a presiunii litostatice, a temperaturii), dar în acelaşi timp, din cauza presiunii creşte şi rezistenţa, iar din cauza creşterii temperaturii pot apărea niveluri de transformare politropică, astfel încît la solicitări foarte lente (în timpul geologic), materia se comportă foarte plastic, însă la solicitări bruşte, cum sînt cele cari generează focare de cutremure, inerţia la deformarea plastică (de fapt, o inerţie la absorpţia de energie) determină
o	comportare rigidă elastică.
Din punctul de vedere mineralogenetic şi g e o c h i m i c, I itosfera se compune, de la suprafaţă spre adîncime, din următoarele zone:
Zona de alteraţie, care e limitată între suprafaţa Pămîntului şi nivelul hidrostatic al apelor subterane, avînd grosimea de la cîţiva metri la cîteva sute de metri, şi care e zona de întrepătrundere a atmosferei, litosferei şi hidrosferei. Aici apa subterană e reprezentată, în principal, de apa meteorică, care circulă pe verticală, ca apă gravitaţională, prin porii sau fisurile supracapilare ale rocilor. în secundar apare şi apa capilară pe distanţe de maximum 50 m, cînd are la dispoziţie spaţii libere capilare. în zona de alterare iau naştere, pe baza fenomenelor de oxidare şi hidratare a unor minerale primare, mai mult oxizi hidrataţi (de ex.: limonit, psilomelan, etc.), sulfaţi hidrataţi (de ex. gips) şi, mai rar, carbonat de calciu amorf sau, eventual, metale native (de ex. cupru). La zăcămintele de minereuri, zona de alterare produce o pălărie de fier (v.), în care predomină minerale secundare de tipul celor de mai sus.
Zona de cementaţie(v. Cementaţie, zonă de—) e încadrată între nivelul hidrostatic şi adîncimea pînă la care există spaţii libere în roci sub formă de zone de faliere, diaclaze sau pori cari comunică între ei şi prin cari, deci, poate pătrunde
Litosiderit
254
LivîngstOnît
Fe4,2â /te 3,25 ><? 2,40 K 2,35 Mg 2,35 Alte
etemenfe 2,87
II. Frecvenţa elementelor chimice în litosferă.
apa. Această adîncime e considerată de maximum 9* * * 12 km şi constituie totodată limita între zona de fracturare a scoarţei şi zona deformaţiilor plastice de dedesubt.
Zona de metamorfism e situată mai jos, pînă la adîncimi apropiate, probabil, de baza scoarţei Pămîntului. în această zonă, rocile se adaptează noilor condiţii create de presiunile orientate, de presiunea Iitostatîcă, de temperatură, de agenţi mineralizatori, şi dau naştere, prin cristaloblasteză, la minerale şi la roci noi. După predominanţa unora sau altora dintre agenţii metamorfismului amintiţi mai sus, iau naştere roci în facies de epizonă (v.), de mesozonă (v.) sau de cata-zonă (v.) (v. şî sub Metamorfism).
Zona de magmatism e zona de formare a topitu-rilor cari dau naştere rocilor magmatice şi, teoretic, e situată sub zona de metamorfism. în realitate, însă, masele magmatice, cari se pot forma pe mai multe căi (segregaţie magmatică, în cazul magmelor juvenile, metasomatoză şi palingeneză sau ana-texie), se întîlnesc în scoarţă la diverse adîncimi (v. şî sub Magmatism).
Din punctul de vedere chimic, proporţia principalelor elemente chimice în scoarţă, în procente de greutate, e prezentată în fig. II (v. ş] sub Element chimic).
Din punctul de vedere mineralogic, aceste elemente se combină în scoarţă, formînd mineralele. Astfel, oxigenul şi siliciul formează împreună cuarţul (SiC2 cristalizat), iar împreună cu aluminiul intră, în proporţii mari, în compoziţia silicaţi-Ior; fierul intră în compoziţia oxizilor anhidri sau hidrataţi de fier, ca şi în silicaţii feromagnezieni (de ex. piroxenii rombici); calciul intră în compoziţia calcitului, a feldspaţilor plagioclazi bazici, etc.; sodiu! şi potasiu! intră în compoziţia sulfaţilor şi a clorurilor sau a siIicaţilor (de ex.; feldspaţi, feld-spatoizi, mică albă, etc.); magneziul apare în dolomite şi în unii silicaţi (de ex.: piroxeni, amfiboli, talc, etc.).
Frecvenţa în scoarţă a mineralelor principale e următoarea: silicaţi 75,2% (între aceştia, în ordinea importanţei: feldspaţi, piroxeni, amfiboli), cuarţ 12,6%, mice 3,6%, calcit 1,5%, alte minerale 7,1% .
î. Litosiderit.Mineral.: Meteorit constituit dintr-un schelet neregulat de fier nichelifer, în golurile căruia cristalizează silicaţi de fier şi de magneziu (de ex.; olivin, piroxen rombic, etc.). Sin. Palassit.
2.	Litosol. Ped.: Sol format în orice climă (sol azonal), cu profil în general scurt, în care se găsesc numeroase fragmente din roca-mamă, tare, imperfect alterată. Situat obişnuit pe pante, pe măsură ce porţiunile de la suprafaţă sînt îndepărtate prin eroziune, noi porţiuni ale rocii sînt alterate şi suferă procesul pedogenetic. Depinzînd de climă şi de vegetaţie, litosolu-rile nu au profiluri determinate. Cînd eroziunea e stabilizată, lîtosolul poate evolua în timp către solul zonal. E un sol puţin fertil, indicat pentru împădurire sau pentru fîneţe. Sin. Sol-schelet.
3.	Litostatic. Geol.: Calitatea unei mărimi, a unui fenomen sau a unei acţiuni staţionare de a se referi la învelişul scoarţei Pămîntului, numit litosferă (v.). Exemplu: presiune litostatică (v.).
4.	Litotip. Petr.: Bandă constitutivă a unui cărbune humic, reprezentînd un constituent care se recunoaşte macroscopic (de ex.: vitrenul, clarain-ul, durenul şi fuzenul).
5.	Litra, pl. litre. 1. Ms.: Veche unitate de măsură a capacităţii, folosită în trecut în ţara noastră, egală cu un sfert de oca sau cu 100 dramuri (în Muntenia: 0,3221, iar în Moldova: 0,380 I).
Lituites.
Lituus.
6.	Litra. 2. Ms.: Veche unitate de măsură a greutăţii, folosită în ţara noastră, egală cu un sfert de oca sau cu 100 dramuri (în Muntenia: 0,317 75 kg, iar în Moldova: 0,322 75 kg).
7.	Litru, pl. litri. Ms.; Unitate de măsură a capacităţii recipientelor, egală cu volumul ocupat de un kilogram de apă distilată, la 4° şi sub presiunea de 760 mm col. Hg.
Litrul e cu 1/30 000 mai mare decît un decimetru cub.
8.	Lituites. Paleont.: Cefalopod din ordinul Nau-tiloidea, cu cochilia la început înrulată plan-spiral, discoidală, cu spirale strîns unite. Ultima circum-voluţiune, derulată şi dreaptă, se îngroaşă treptat către deschidere. Peristomul prezintă doi lobi laterali. Avea sifonul subcentral şi septele concave. E fosila caracteristică pentru SiIurianul inferior şi pentru cel superior.
9.	Lituus. Mat.: Curbă plană definită în raport cu un reper polar de ecuaţia:
(1)	r2Q	=	a2	(tf	=	const.).
Curba (1) e traiectoria unui punct mobil M, care se mişcă astfel, încît aria sectorului circular (OMM')t care aparţine cercului de rază r = OMşi corespunde unghiului lacentru xOM = 0, să aibă o valoare constantă.
Polul O e un punct asimptotic (v. Asimptotic, punct ~), iar axa polară Ox e o asimptotă a curbei (v. fig.).
Curba are un singur punct de inflexiune corespunzător valorii r=a~\l 2.
Dacă Mlf M2 sînt două puncte ale curbei, aria sectorului polar (M-fîM2) e
cÂ~a2 In —
^2
iar lungimea arcului MjJVf2 se obţine prin intermediul unei integrale eliptice de speţa II:
J VeT0 + 4«!) V02(1 + 46|y , „ fo»______________0d9_____ţ
l 01	02	+	JeIV0l1	+ 4 02)/'
10.	Liţâ. E/t.: Conductor multifilar, flexibil, executat din numeroase fire subţiri (în general cu diametrul pînă la 0,3 mm) răsucite împreună sau nerăsucite. Liţa e utilizată pentru fabricarea conductelor electrice fiexibile (v. Conductă electrică izolată) şi în particular a cordoanelor electrice (v. Cordon 4). Liţa răsucită e utilizată în instalaţii de frecvenţă înaltă, deoarece asigură repartizarea mai uniformă a curentului electric în secţiunea transversală a conductorului (reducîndu-se astfel pierderile prin efect palicuIar, v.).
11.	Liţian. Bot., Silv.: Sin. Cătină de garduri	(v.).
12.	Livada, pl. livezi. Agr.: Teren plantat	cu pomi	sau	cu
arbuşti fructiferi ori cu specii din amîndouă clasele de plante. Se deosebesc: livezi comercial-industriale, cari dau producţie-marfă pentru consumul intern şi pentru export; livezi pentru consumul local, înfiinţate de-a lungul drumurilor sau pe lîngă gospodării individuale, instituţii publice, şcoli, gospodării agricole de Stat şi gospodării agricole colective din regiunile în cari condiţiile de mediu nu sînt favorabile plantaţiilor pe suprafeţe mari; livezi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice (v. şî sub Pomicultură).
13.	Livant. Bot., Agr.: Sin. Levănţică (v.).
14.	Liveingit. Mineral.: 4 PbS*3 As2S3. Sulfoarseniură	de
plumb, cristalizată în sistemul monoclinic, clasa pseudorom-bică, în cristale mici, subţiri, aciculare. Formează macle după (100). Are culoarea albastră-cenuşie şi gr. sp. 5,3.
15.	Livingstonit. Mineral.: HgSb4S7. Sulfoantimoniură naturală de mercur. Cristalizează în sistemul monoclinic pseudo-
Livrarea urzelii
255
Lizolecitîn ă
tetragonal, în cristale colţuroase sau în agregate tabulare. în secţiuni subţiri e transparentă, de culoare roşie. Are urma roşie, duritatea 2 şi gr, sp. 4,8. Prezintă clivaj perfect după (001). In cantităţi mai mari a fost exploatată pentru extragerea mercurului.
î. Livrarea urzelii.Ind. text: Desfăşurareafirelor de urzeală de pe sulurile maşinilor de tricotat cu urzeală, în vederea transformării lor în ochiuri şi, respectiv, în tricot. Raportul de livrare a urzelilor (de ex.: 3 : 4; 5 : 5 : 4; etc.) e reprezentat de proporţia în care se va face calculul consumului firelor de pe sulurile de alimentare, la realizarea legăturii respective de tricot, astfel încît urzelile de pe toate sulurile să se termine, pe cît posibil, în acelaşi timp.
2.	Lixiviere. Farm.: Sin. Percolare (v.).
3.	Lixozâ. Chim.: C4H5(OH)4CHO. Aldopentoză, isomer al xilozei (v.), cu p.t. 101°.
4.	Lizat, pl. lizate. Farm., Zoot.: Preparat organotera-peutic, obţinut prin hidroliza fermentativă a diferitelor organe. Principiul activ al iizateior sînt produşii de descompunere a ţesuturilor şi organelor.
Se folosesc în Medicină, pentru stimularea organelor cu funcţiuni slăbite, iar în Zootehnie, pentru mărirea productivităţii animalelor. în doze mici, lizatele stimulează, în doze mijlocii inhibesc, iar în doze mari pot să distrugă ţesuturile. Dintre lizate, mai răspîndite sînt următoarele: testolizatul, ovaro-lizatul, tireolizatul şi hemolizatul.
S-au preparat lizate şi din bacterii cu acţiune inhibitoare asupra virulenţei unor bacterii.
5.	Liza. 1. Chim.: Fenomenul de desfacere a moleculelor unei substanţe sub acţiunea fizică sau chimică a unui agent. Principalele tipuri de liză fizică sînt: dializa (v.) şi electroliza (v.), iar cele de liză chimică sînt: lioliza (v.), proteoliza (v.), etc.
6.	Liza, pl. lize. 2. Poligr., Ind. hîrt.: Cărucior pe două roţi (v. Cărucior 1), folosit la transportul topurilor, baloturilor şi sulurilor de hîrtie sau al pachetelor de lucrări tipografice în interiorul depozitelor, atelierelor, etc.
7.	Liziera, pl. liziere. 1. Ind. text.: Marginea longitudinală a unei bucăţi de ţesătură, care e ţesută cu altă legătură decît restul bucăţii şi este uneori de altă culoare sau nuanţă. Pe lizieră se imprimă uneori, din distanţă în distanţă, marca fabricii şi calitatea ţesăturii.
8.	Liziera. 2. Ind. text: Fîşie îngustă de stofă, de mătase sau de alt material textil, care se aplică ca garnitură la cusături sau în alte părţi ale produsului de îmbrăcăminte.
9.	Liziera. 3. Silv.: Marginea pădurii.
io.	Lizimetru, pl. lizimetre. Hidr., Ped.: Aparat utilizat pentru studiul evaporaţiei şi al evapotranspiraţiei din sol şi, în anumite situaţii, şl pentru evaporaţia de la suprafaţa apelor subterane. Se deosebesc lizimetre mobile şi lizimetre fixe.
Lizimetrele mobile, folosite curent în ţara noastră, se compun din trei perechi de cilindri, fiecare pereche fiind formată dintr-un cilindru interior în care se introduce solul asupra căruia se efectuează măsurarea, şi din cîte un cilindru exterior, care e fixat în sol, şi în interiorul căruia se introduce primul cilindru. Cilindrii interiori au fundul format dintr-un grătar demon-tabil, peste care se aplică un tifon, pentru a evita pierderile de particule de sol. Doi dintre cilindrii exteriori nu au fund şi constituie, împreună cu cilindrii interiori respectivi, lizimetrul propriu-zis. Al treilea cilindru exterior are fund, iar între cilindrul interior şi cel exterior se găseşte un colector în care se adună apa infiltrată prin cilindru şi constituie un evaporimetru. Complexul evaporimetru-lizimetru se instalează pe o platformă plană, ferită de apele de şiroire. Cilindrul interior, care se aşază într-o zi în cilindrul exterior cu fund, se aşază a doua zi într-un cilindru fără fund (lizimetru), şi invers. Al treilea cilindru interior se aşează permanent într-un cilindru exterior fără fund.
în fiecare zi se cîntăresc cei trei cilindri, cum şi apa strînsă în colector. Evaporaţia (e), în milimetri, se calculează cu formula:
e = k + :?—d ,
în care k e diferenţa de greutate, transformată în milimetri de strat de apă, între greutatea cilindrului aflat în poziţie lizi-metrică cu o zi înainte şi greutatea din ziua determinării a cilindrului aflat în poziţie evaporimetrică în ziua respectivă; z e cantitatea-de precipitaţii (în mm) căzută în ziua respectivă; d e greutatea apei din colector, transformată în milimetri de strat de apă, pentru ziua respectivă.
Infiltraţia apei în sol (/) se calculează cu ajutorul cîntăririlor efectuate asupra celui de al treilea cilindru aflat în permanenţă în poziţie lizimetrică, cu formula:
i=kx-e-{-z,
în care kx reprezintă diferenţa de greutate, transformată în milimetri de strat de apă, între greutatea celui de al treilea cilindru cu o zi înainte şi greutatea lui în ziua determinării.
Deoarece suprafaţa şi fundul monolitului de sol se găsesc în condiţii artificiale şi nu se poate ţine seamă de influenţa vegetaţiei (evapotranspiraţia), acest tip de lizimetru dă numai o imagine relativă a fenomenului de evaporaţie din sol. Aceste inconveniente se elimină, în parte, prin construirea de lizimetre foarte mari, cu soluri cultivate şi cu adîncime mare, astfel încît condiţiile de la baza solului să nu influenţeze decît foarte puţin fenomenele de evapotranspiraţie.
Lizimetrele fixe, folosite în special în cazul apelor freatice de mică adîncime, dau rezultate mai corecte, dar sînt mai greu de realizat. Ele sînt formate dintr-un cilindru metalic, cu diametru cît mai mare posibil (uneori pînă la cîţiva metri) introdus în sol, la care se montează, prin- subsăpare, un fund deasupra căruia se amenajează un filtru invers, legat printr-un canal de legătură cu un puţ de observaţie. Se determină nivelul apelor subterane, care se menţine printr-un sistem de vase comunicante în I izimetru. Prin conducta de legătură se evacuează apele cari depăşesc nivelul apelor subterane (infiltraţiile) sau se introduce apa necesară pentru menţinerea acestui nivel (evaporaţia şi evapotranspiraţia).
Pentru cercetările pedologice, lizimetrul se umple cu solul cercetat, orizont cu orizont, astfel încît să reproducă întocmai profilul natural. La intervale determinate se umezeşte solul cu cantităţi de apă măsurate. După ce percolează prin profil, apa e colectată prin fundul lizimetrului într-un sistem de drenaj de tuburi de sticlă sau de porţelan şi se analizează atît substanţele disolvate, cît şi cele antrenate în suspensie fină. Experienţa poate dura o serie de ani, putîndu-se cerceta solul în condiţii variate de umezeală si de temperatură (în sere speciale).
11.	Lizina. Chim.: H2N—(CH2)4—CH(NH2)—COOH. Amino-acid diaminomonocarboxilic. Se prezintă sub formă cristalină cu p.t. 224°, puţin solubilă în apă, insolubilă în alcool sau în eter. Are un caracter bazic, cu pH.— 9,7. Aparţine seriei L, avînd rotaţie optică (-f).
Sub forma liberă, lizina apare uneori în sucul plantelor tinere, servind probabil la sinteza polipeptidelor vegetale. E foarte răspîndită în natură, intrînd în compoziţia multor proteine. în cantitate mai mare se găseşte în serumalbumina de bou, în (3-lactoglobulină, în a-cazeină, în miozină şi în hemoglobina de cal.
E un aminoacid esenţial, neînlocuibil. Zeina, proteina din porumb, nu are valoare alimentară completă, lipsindu-i lizina.
Sintetic, lizina poate fi obţinută din oxima ciclohexa-nonei, prin trecerea în caprolactamă (transpoziţie Beckmann) şi apoi prin bromurarea şi aminarea în a a acidului s-amino-capronic. Sin. Acid a,s-diaminocapronic.
12.	Lizocitinâ. Chim. biol.: Sin. Lizolecitină (v.).
13.	Lizolecitină.Chim. biol.: Substanţă care se obţine din lecitina din ou sub acţiunea unei enzime, lecitinaza, din veninul
Lizozim
256
Lîna
de cobra. Această enzimă are o acţiune specifică; ea separă din lecitină numai acidul gras nesaturat, restul moleculei rămî-nînd intact. Lizolecitină are o acţiune puternic hemolitică, chiar în diluţii de 1:26 000. Sub acţiunea lecitinazei B, e separat hidrolitic şi restul de acid gras saturat, obţinîndu-se gliceril-fosforilcolina:
h2c-ooc-r	h2c-oh
HC—OH O
I t
HaC—O—P—O—CH2—CH,
I
OH
lizolecitină
Clasificarea lînii din ţara noastră şi corespondenţa ei cu clasificarea bradfordiană
(CH„)S
I
-N
H
HCOH i
O t
O-P-
(CH,)8 III
o-ch2-ch,-n
OH	OH
glicerilfosforilcolină
se găsesc în ficat, în pancreas, în inimă şi în
OH
Lecitinazele splină.
î. Lizozim. Ch im. biol.: Enzimă din grupul carbohidrazelor, avînd acţiune de dezintegrare asupra capsulei bacteriene, în special asupra bacteriilor Micrococcus lysodeiticus. Se găseşte în lichidul lacrimal, în leucocite, în albuşul de ou, şi e un antibiotic de natură animală. Are o acţiune liticăîn special asupra bacteriilor saprofite şi gram-pozitive; de aceea are un rol protector pentru ochi. Lizozimul e inactivat de al cal i i, per-oxizi, iod şi oxid de cupru; îşi păstrează activitatea la încălzire şi în mediu acid.
A fost obţinut sub formă cristalină. El acţionează prin hidro-lizarea mucopolizaharidelor din pereţii celulei bacteriene. Are importanţă biologică, acţionînd ca antibiotic, şi e folosit drept conservant alimentar (de ex. pentru icre).
2. Lînd. Ind. text.: Fibră textilă naturală, de origine animală; se foloseşte la producerea ţesăturilor, tricotajelor şi pîslelor. Se obţine ca masă legată, sub formă de cojoc (v.), prin tunderea oilor. Oile cu lîna groasă se tund de două ori pe an (primăvara şi toamna); recolta de primăvară e mai mare şi calitatea acestei lîni e superioară.
Operaţia de împărţire pe clase, tipuri, subtipuri şi calităţi a cojoacelor de lînă întregi, nemărunţite (clasarea lînii) are drept scop să determine valoarea comercială şi să uşureze sortarea ulterioară a lînii în fabrici, pentru obţinerea partidelor cît mai omogene şi pentru orientarea cît mai exactă la alcătuirea amestecurilor.
în diferitele părţi ale cojocului, lîna nu e calitativ uniformă. Lîna'cea mai bună se obţine de pe şolduri; calităţi inferioare de lînă se obţin de pe partea inferioară a picioarelor, de pe cap, gît şi piept. în industrie, fiecare cojoc e rupt în bucăţi cari se sortează apoi în calităţi omogene ca fineţe, culoare, lungimea fibrelor, etc., se spală pentru eliminarea usucului (v.) şi a altor impurităţi, se usucă şi se prelucrează în filatură.
Lîna se clasifică din mai multe puncte de vedere, şi anume: după rasa oilor (merinos, spancă, ţigaie, stogoşă, ţurcană), după starea generală în care se găseşte lîna (lînă murdară, lînă spălată, lînă curăţită şi lînă complet spălată), după culoare, după provenienţă (lînă europeană, lînă exotică), etc. Importantă e clasificarea ştiinţifică a lînii, pe baza unor criterii precise, şi anume: clasificarea bazată pe lungimea fibrei şi clasificarea bazată pe grosime (lînă fină, semifină, semigroasă, groasă) şi pe numărul de încreţituri pe unitatea de lungime de fibră.
încreţiturile prezintă o importanţă deosebită, ele mărind elasticitatea lînii şi porozitatea ţesăturilor, contribuind la păstrarea formei confecţiunilor şi reducînd sifonarea.
Fibra de lînă se compune din cheratină (v.). Pe aceasta se bazează identificarea sumară a fibrei de lînă: arde încet, fără flacără, cocsifică şi emană un miros specific cornului (copitelor) şi laptelui ars. — Datorită sulfului din cheratină, lîna albă se poate înnegri, cînd vine în contact cu părţile metalice din utilajul de prelucrare sau cînd apa de spălare conţine ioni de fier; sulful din lînă se combină uşor cu metalele, dînd sulfură de culoare neagră.
		Caracteristici de bază			
Grupul de lînă	Sortul de lînă	Sistemul Bradford	Gro- simea	Lungi- mea medie mm	Metoda de filare indicată
	11 :	64 s, limita superioară	<23	>70	Pieptenare
	12	64/60 s, 60/63 s, 60 s	23,1-25	>70	Pieptenare
Fină	13	60/60 s, 60/64 s, 60 s	23,1 ■ ■ ■ 25	<70	"Cardare
	14	64 s, limita inferioară	<25	<70	Cardare
	Miţă fină	<60 s	<25	<30	Cardare
	Codină fină	< 60 s	< 25	-	Cardare
	21	60/58 s, 58/60 s, 58 s	25,1 ■••27	>70	Pieptenare
	22	60/58 s, 58/60 s, 58 s	25,1 •••27	>70	Cardare
	23	58/56 s, 56/58 s, 56 s	27,1-29	> 80	Pieptenare
Semi- fină	24	58/56 s, 56/58 s, 56 s	27,1—29	< 80	Cardare
	25	56/50 s	29,1-31	> 80	Pieptenare
	26	56/50 s	29,1-.-31	-	Cardare
	Miţă semifină	< 56/50 s	<31	<30	Cardare
	Codină semifină	< 60 s/56	<31	—	Cardare
	31	50 s, 60/48 s	31,1---37	—	Pieptenare- cardare
Semi-	32	46 s, 44 s	37,1-42	-	Pieptenare- cardare
groasă	Miţă semigroasă	50 s, 44 s	37,1-42	< 40	Cardare
	Codină semigroasă	50 s, 44 s	31,1-42	—	Cardare
	41	40 s, 36/40 s	42,1...55	—	Pieptenare- cardare
Groasă	42	36 s, 32 s	> 55	—	Pieptenare- cardare
	Miţă groasă	< 40 s	>42	< 40	Cardare i
	Codină groasă	<40 s	> 42	—	Cardare
Fibra de lînă prezintă la microscop, în partea care porneşte de la suprafaţa pielii animalului, o formă cilindrică, mai mult sau mai puţin regulată. Se compune din trei straturi: stratul solzos (cuticular), stratul cortical (coaja sau zona medie) şi stratul medular (măduva), foarte dezvoltat la fibrele de lînă groasă şi foarte redus, aproape invizibil, la lînurile fine. Se identifică uşor la microscop, datorită prezenţei solzilor caracteristici cari, la lîna de calitate superioară, apar ca olanele petrecute la capete, iar la lîna de calitate inferioară, ca ţiglele pe un acoperiş (v. fig.). Aceşti solzi, cari acoperă compact fibra de lînă, sînt în număr de 40-*-120 pe 1 mm lungime de fibră şi produc împîslirea ţesăturilor de lînă, adică formarea unui
Lînâ
257
Lînă
strat în care numeroasele fibre de lînă constituie o suprafaţă uniformă, datorită adeziunii reciproce. Aceasta face ca ţesăturile de lînă, deşi subţiri, să fie foarte călduroase.
Lîna e sensibilă la soluţiile alcaline (chiar diluate), iar faţă de acizi şi oxidanţi e mai stabilă decît bumbacul. Prin fierbere cu soluţie cu hidroxid de sodiu 1C%, lîna se disolvă. Carbonaţii alcalini, în soluţie cu.concentraţia maximă de 0,5%, la temperatura de maximum 40°, nu dăuneazălînii. în concentraţia mai mari şi la temperatură mai înaltă distrug lîna pînă la completa ei disolvare. Dacă acţionează însă în comun cu săpunul, nu dăunează pînă la 50° şi la o concen-traţie de maximum 0,5%. Pînă la o Fibre de lînă văzute la anumită limită de concentraţie şi de	microscop
temperatură a soluţiei, într-o durată
limitată de acţionare, săpunul are şi funcţiunea de coloid protector al lînii. Clorură de amoniu şi carbonatul de amoniu au asupra lînii o acţiune mai redusă decît aceea a carbonaţilor alcalini. Tratată cu acizi diluaţi, lîna reţine o parte din ei, pe care nu o mai cedează prin simplă spălare şi nici prin fierbere în apă, dar o cedează prin neutralizare. Acizii organici sînt reţinuţi mai puţin decît cei minerali. Măsura în care lîna reţine acizii urmează această ordine descrescătoare: acidul azotic, acidul clorhidric, acidul oxalic, acidial sulfuric, acidul formic, acidul acetic, etc.
Tratarea lînii cu acid sulfuric 5-- 6% ^nu are efect distrugător asupra fibrelor, nici la rece nici la cald. în concentraţii mai mari, acidul sulfuric o distruge într-o măsură care depinde de concentraţie, de durată şi de temperatura de tratare. Acidul clorhidric se comportă faţă de lînă în acelaşi fel ca acidul sulfuric.
Fibrele tratate cu acizi concentraţi capătă un aspect zdrenţuit la vîrf, uşor de observat la microscop. Acidul azotic concentrat colorează fibrele de lînă în galben, le umflă şi le distruge.
Lînâ cu conţinut mic de acid nu se degradează prin depozitare. Lîna e relativ stabilă faţă de oxidanţi; de aceea nu suferă schimbări importante în aer. Prin acţiunea îndelungată a oxigenului din aer, combinată cu acţiunea luminii solare, lîna începe să se îngălbenească, iar apoi îşi micşorează rezistenţa şi capacitatea de împîslire. Vopsirea o protejează în mare măsură de acţiunea combinată a aerului cu lumina solară.
Luciul lînii depinde de rasă (prin încălzire, lîna lucioasă devine mată).
Lîna se prezintă drept cea mai interesantă fibră la vopsire, avînd afinitate atît pentru coloranţii acizi, cît şi pentru cei bazici, direcţi, etc.
Lungimea medie a fibrelor, de la o tundere Ia alta, depinde de rasa oilor şi de intervalul de timp dintre cele două tunderi. Lungimea aparentă e mai mică decît lungimea reală, din cauza încreţiturilor naturale ale fibrelor, cari la lîna fină sînt mai numeroase.
Rezistenţa specifică a fibrelor de lînă variază în limite largi (10**-33 kgf/mm2), fiind cu atît mai mare cu cît lîna e mai fină. Alungirea la rupere a fibrei e de 10—2.5% . Flexibilitatea, supleţea şi moliciunea lînii superioare ating un grad mai înalt. Coeficientul de conductibilitate termică al I în Ti e de 0,03 kcal/h-grd.
Uscarea lînii la temperatură mai înaltă decît 70° îi reduce greutatea, higroscopicitatea, rezistenţa şi elasticitatea. O încălzire de scurtă durată la temperatură înaltă are influenţă mai puţin dăunătoare asupra calităţii lînii decît încălzirea de lungă durată, la temperaturi mai joase. La temperatura de 80°, lîna e absolut uscată şi devine fragilă. Lăsată să absoarbă vapori din atmosferă, îşi recapătă proprietăţi le iniţiale; la 100-- -105°, pierde umiditatea higroscopică, rigiditatea creşte şi fibrele se îngălbenesc; la 120°, lîna începe să se descompună, iar la 170* * * 1 S0° se umflă şi se descompune total. Atunci răspîndeşte miros de copită arsă, degajă amoniac, hidrogen sulfurat şi lasă un reziduu
zguros. Frigul, pînă la temperatura de lichefiere a aerului, nu modifică proprietăţile mecanice ale lînii.
Lîna e rea conducătoare de căldură şi de electricitate, dar se încarcă uşor electric, cînd e prea uscată şi încălzită.
Lîna uscată, bine întinsă şi lăsată într-o atmosferă cu umiditatea relativă de 0%, nu manifestă nici o tendinţă de con-tracţiune. Capacitatea de contracţiune a lînii creşte cu cît umiditatea atmosferică se apropie de saturaţie.
Apa pătrunde între catenele macromoleculare, slăbeşte legăturile reciproce şi modifică proprietăţile mecanice ale lînii. De aceea, prin umezire, lîna se umflă, pierde din rezistenţă, iar alungirea de rupere creşte. în apă rece, din punctul de vedere chimic, cheratina (lîna) nu se modifică; temperatura apei pînă la 50° are influenţă relativ mică. Un efect important exercită apa la temperatura de 80---1000 şi vaporii de apă la 100**• 115°. Peste aceste limite, lîna se distruge, cheratina diso-ciindu-se lent. în abur, la 100°, lîna pierde din rezistenţă, după cum urmează: în trei ore, peste 18% ; în şase ore, peste 23% ; în 60 de ore, peste 70%. Influenţa apei şi a aburului asupra întinderii şi asupra proprietăţilor elastice ale fibrelor de lînă se utilizează larg în procesele de finisare a ţesăturilor de lînă. Lîna absoarbe umiditatea în cantităţi mai mari decît alte fibre, în condiţii de saturaţie maximă, poate absorbi 30---35% umiditate. Umiditatea admisă a lînii e de 17% şi e realizată în condiţii atmosferice obişnuite (temperatura de 15***20°; umiditatea relativă a aerului 60--*70%). — în comparaţie cu alte fibre textile, lîna absoarbe încet umiditatea, dar o şi cedează încet la schimbarea umidităţii relative şi a temperaturii aerului. Această proprietate a lînii are o mare importanţă igienică, apărînd corpul de variaţiile umidităţii şi temperaturii. în mediu umed şi la întuneric, lîna prinde mucegai. Coloranţii acizi şi orice acid cu care se tratează împiedică mucegăirea.
In ţara noastră există următoarele rase bine definite: meri-nos, tigaie şi ţurcană.
Merinosul, originar din Asia Mică, se găseşte în Dobrogea, Banat şi Cîmpia Munteniei. De cîţiva ani se experimentează, cu rezultate bune, rasa „Precoce", importată din URSS. Totodată se dă în prezent multă atenţie lînii fine obţinute de la oaia merinos de Palas, rasă formată la staţiunea experimentală a Institutului de Cercetări Zootehnice Palas, care poate fi considerată ca o rasă proprie ţării noastre, avînd caractere cari o deosebesc fundamental de celelalte rase de oi cu lînă fină.
Ţigaia, originară şi ea din Asia Mică, creşte mult în şesul Dunării şi în Cîmpia Transilvaniei.
Ţurcana e foarte răspîndită în ţara noastră şi e lîna romî*-nească de cea mai slabă calitate.
Dintre lînurile recoltate în URSS şi importate de ţara noastră se menţionează următoarele: diferite sorturi de merinos (v. Merinos); Bukhara (sin. Caracul), lînă cu fibre moi, de fineţe mijlocie, cu conţinut mare de fibre medii (mai aspre şi mai groase), avînd culoarea închisă; Bozah, cu un conţinut de 44% fibre moi şi 40% fibre medii, restul fibre aspre, culoarea: o treime albă şi două treimi colorate; Belucistana, caracterizată ca lînă semiaspră; Buriatul, lînă cu fibre moi şi cu o cantitate mică de fibre medii. Alte sortimentede lînă din URSS, mai puţin cunoscute în ţara noastră, sînt: Curdia, Rumeliană, Bâlbas, Mazeh, Cercasă, Kandahara, Mongolă, etc.
Mai prezintă interes comercial următoarele sorturi de lînă: Babas, lînă semiaspră, în general albă şi lucioasă, cu 49% fibre moi cu diametrul mediu de circa 30 (x; Erildun, lînă foarte fină, moale, elastică, de culoare albă, provenind de la o specie de
oi	de rasă merinos din Tasmania şi folosită pentru produse cu fineţe mare şi de calitate superioară; Electoral, lînă de calitate foarte bună, cu fibre de fineţea ce-a mai mare, cu încreţituri multe, provenind de la o rasă de oi merinos, numită şi de Saxonia, din Germania, şi folosită pentru produse fine, de calitate superioară; Escurial, lînă de calitate bună, provenind de ia oi de
17
Lînă regenerată
258
Lînă, coloranţi pentru
rasă merinos spaniol; El Hamman, lînă de calitate medie, obţinută de ia oi de rasă marocană.
Lîna nu se tunde cînd oile sînt bolnave, lîna acestora fiind pătată, impură, „tocată" de microbi, lipsită de rezistenţă, de elasticitate şi de afinitate la coloranţi, constituind şi un pericol pentru sănătatea lucrătorilor cari o manipulează. Bolile cele mai frecvente, cari degradează cel mai mult lîna, sînt următoarele: căpierea, cîrceagul, antraxul sau dalacul, gălbeaza, turbarea, stranguloza şi rîia. Aceasta din urmă degradează în mare măsură lîna, fiindcă produce neliniştea animalului prin mîncărimea pielii, şi-l constrînge să se frece de obiecte, pierzînd astfel o parte din lînă, încîlcind-o şi impurificînd-o cu particule de piele descărnată.
1.	~ regenerată. Ind. text.: Fibră de lînă provenită din zdrenţe de stofe şi tricoturi (îmbrăcăminte uzată), rebuturi textile (fire cu defecte, capete de semitorturi, resturi de benzi, etc.) şi deşeuri de fabricaţie (fibre cari cad pe sub maşini, în procesul de filare, ţesere şî tricotare; fibre scurte, separate la pieptenarea lînii; ghemotoace de pe scaieţi şi garnituri de carde; şuviţe de postav şi de tricot nou, cari rămîn din secţiile de croit din fabricile de confecţiuni), prin destrămarea şi defi-brarea acestor zdrenţe, rebuturi şi deşeuri; produsul se car-dează în amestec cu lîna obişnuită, pentru a obţine fire de lînă cardată groase şi apoi ţesături şi pîsle.
Pentru obţinerea lînii regenerate, zdrenţele, rebuturile şi deşeurile colectate se dezinfectează şi se desprăfuiesc în maşini de desprăfuit cu tobe. Li se elimină nasturii, copcile, căptuşelile şi părţile cu conţinut de fibre vegetale, se sortează după culoare, calitate şi natura materiei prime, se spală, se carbonizează, se decolorează sau li se întăreşte culoarea (cînd e cazul), se usucă şi apoi se stropesc cu emulsie de acid oleic sau de ulei mineral, se trec prin lupul destrămător de zdrenţe şi apoi se drusează (v. Drusare) sau se trece materialul prin de-fibratorul dublu pentru lînă regenerată, maşină de construcţie asemănătoare unei carde de lînă.
Maşina (v. fig.) cuprinde două corpuri distincte, unul în continuarea celuilalt, cari au aspectul unor carde, separate
Maşină dublă de defibrat fibre regenerate.
printr-un cilindru perietor. în primul corp, puful e purtat de banda transportoare 1 şi de două perechi de cilindre de alimentare 2, iar cilindrul cu dinţi de ferestrău 3 destramă şi predă materialul cilindrului distribuitor 4, care îi repartizează uniform pe suprafaţa tobei destrămătoare 5; aceasta are dinţi de ferestrău şi se învîrteşte cu viteză mare. Materialul e destrămat într-o serie de cilindre mici, dispuse în jurul tobei în sisteme dese „lucrător-întorcător" 6, şi între tobă (zona de defibrare); cilindrul alergător 7 scoate fibrele din dinţii garniturii, iar un cilindru perietor-colector 8 le conduce în corpul al doilea al maşinii. în acest corp, care e un ansamblu asemănător cu primul corp (cu deosebirea că îi lipseşte banda de alimentare), materialul — după destrămare — e detaşat sub formă de văl (pătură) de cuţitul oscilant 9, şi e depus pe o bandă transportoare 10; la ieşirea din maşină, vălul se înfăşoară pe sulul 11, formînd un cojoc.
Numeroasele ruperi de fibre în procesul destrămării determină o lungime mică a fibrei de lînă regenerată (circa 20 mm) şi o rezistenţă slăbită. De aceea, lîna regenerată se foloseşte în amestec cu lînă nouă şi se filează numai prin procedeul car-dării (v. Cardare), sub formă de fire groase şi păroase.
Fibrele de lînă regenerată apar la microscop în culori multiple (afară de culoarea de la ultima vopsire vizibilă cu ochiul liber, apar culori din vopsiri anterioare, invizibile cu ochiul liber), cu grosimi foarte deosebite şi cu degradări (capete zdrenţuite şi lipsă de solzi pe anumite porţiuni).
Lîna regenerată se clasifică în trei categorii, în funcţiune de lungimea de fibră şi de calitate: „mungo“ provine din zdrenţe de ţesături piuate; are fibre de 15---20 mm; ,,alpaca“ sau „extract“ provine din zdrenţe de ţesături de lînă în amestec cu alte fibre şi are fibra mai lungă decît „mungo“ ; se carbonizează pentru eliminarea părţilor vegetale, ceea ce are ca efect că fibrele din această categorie sînt aspre şi rigide; ,,shoddy“ provine în special din destrămarea zdrenţelor de tricoturi; lungimea fibrei e mai mare decît 20 mm.
2.	~ tâbâcâreascâ. Ind. text.: Fibră textilă care se obţine ca produs secundar în tăbăcărie, la depărarea pieilor oilor sacrificate.
După ce se distruge rădăcina părului prin imbibarea părţii cărnoase a pieilor cu substanţe depilatoare (lapte de var, sul-fură de sodiu, etc.), fibrele se smulg, se spală, se storc între ciiindrele unei prese, se usucă şi se împachetează.
Aceste fibre se caracterizează prin neomogeneitate, prin lungime mică, comportare slabă în procesul de filare (v.) şi de vopsire. Se comportă totuşi bine la pîslire şi au, în general, proprietăţile lînii de tunsoare.
Se întrebuinţează la fabricarea pîslarilor (v.), a pîslelor de curelărie, a pîslelor tehnice şi a pîslelor de tălpi pentru încălţăminte.
In măsură mică se filează (v.) în amestec cu lînă de tunsoare (v. Lînă), obţinîndu-se fire groase pentru ţesături inferioare.
3.	coloranţi pentru Ind. chim.: Coloranţii utilizaţi la vopsirea lînii şi cari, în general, îşi datoresc solubilitatea şi afinitatea pentru fibra de lînă prezenţei în moleculă a unor grupări acide, în special a uneia sau a mai multor grupări sulfonice şi, în puţine cazuri, şi a grupărilor carboxilice. Formează o largă varietate şi pot fi clasificaţi, fie din punctul de vedere al metodei de aplicare, fie după constituţia lor.
Din punctul de vedere al metodei de aplicare, ei pot fi: coloranţi acizi, bazici, sau anumiţi coloranţi speciali de cadă, leucoesteri, coloranţi direcţi sau de dispersiune.
Cei mai importanţi sînt coloranţii acizi, cari cuprind: Coloranţi acizi simpli, cari vopsesc din baie acidă cu adaus de sulfat de sodiu (v. Azoici, coloranţi ^).— Coloranţi acizi cu mordant, la cari procesul de vopsire consistă în formarea unui lac colorat cu ajutorul unui mordant de crom. Vopsirea se poate face după procedeul de cromare ulterioară (întîi se vopseşte lîna cu colorantul acid, apoi se face tratamentul cu mordanţi în aceeaşi flotă, prin fierbere de durată scurtă) sau prin procedeul meta-crom (monocrom sau crom-mordant), la care vopsirea lînii şi mordansarea se fac în acelaşi timp şi din aceeaşi flotă. Pe lîngă mordant (bicromat de sodiu) se utilizează şi săruri de amoniu, pentru ca liberarea cromului, deci formarea lacului colorat, să se producă treptat. O metodă apropiată, numită metoda „calcomet", realizează formarea lentă a lacului pe fibră prin introducerea de sulfat de magneziu şi de agenţi de spălare; în prima fază s-ar forma complexul de magneziu, care ar fi apoi înlocuit cu complexul de crom. — Coloranţi cu complex metalic preformat, complex care conţine grupări hidroxilice şi carboxilice în poziţia orto- şi orto'- faţă de gruparea cromo-foră azoică (—N=N—) şi azometinică (—N=CH—), solubilitatea lor fiind datorită unor grupări sulfonice. Se deosebesc
Lînâ artificială
259
Lobdă
două categorii: complecşii (1:1)f în cari la o moleculă de colorant revine un atom de crom (v. Neolan; Palatin; Rezistenţi, coloranţi ~), coloranţi cari vopsesc lîna în bucată şi în fir, într-un mediu puternic acid şi complecşii (2:1), în cari la un atom de crom se leagă două molecule de colorant şi cari vopsesc lîna în puf, în fir, în bucată, din baie neutră sau slab acidă.
Aceşti coloranţi nu conţin grupări solubilizante de tip —S03H, ci conţin grupări sulfonamidice sau sulfometilice
(-so2-ch3).
Pot exista şi complecşi de tipul (2:1), în molecula cărora sînt legaţi doi coloranţi diferiţi cu acelaşi atom de crom sau de cobalt; unul dintre cei doi monoazocoloranţi poate să nu conţină grupări solubilizante în apă, pe cînd al doilea mono-azocolorant conţine o grupare sol ubi l izantă sulfonamidică (care poate avea atomul de azot substituit cu radical alchilic sau hidroalchilic). La aplicarea acestor coloranţi pe lînă şi pe fibre poliamidice se obţin nuanţe diferite după metalul utilizat la complexare. în ultimul timp s-au preparat şi complecşi de tip (1:1), cari se aseamănă cu complecşii (1:2), cu deosebirea că în locul celei de a doua molecule de colorant apare o moleculă incoloră (de ex. acidul salicilic), complexul avînd structura de tip Neopalatin (v.).
în tehnică, aceşti complecşi metalici apar sub numirile Irgalan, Lanasin, Capracyl, Neutracyl, Izolan, etc. Ei vopsesc, de asemenea, şi fibrele mixte (lînă-poliamide).
Din punctul de vedere al structurii chimice, coloranţii utilizaţi pentru vopsirea lînii prezintă o mare varietate: azo-coloranţi, coloranţi antrachinonici, coloranţi acridinici, azi nici, oxazinic-i, tiazinici, azometinici (folosiţi doar sub forma unor complecşi metalici analogi cu azo-colo-ranţii o-o'-disubstituiţi, altfel nu sînt stabili la acid), coloranţi nitro, nitrozo, ftalocianinici (produşii sulfonaţi), stiIbenici; de asemenea, unii coloranţi tiazolici, di- şi trifenilmetanici, chino-linici, polimetinici. Cei mai importanţi produşi aparţin în special coloranţilor cu grupări azo (v. Azoici, coloranţi ^) şi coloranţilor antrachinonici (v. Antrachinonici, coloranţi ^-) cari dau culori de la violet la verde.
în ultimul timp, varietatea culorilor a fost completată cu nuanţe roşii şi galbene, prin obţinerea unor derivaţi ai 1,9-antrapiridonei (roşii-albăstrui, roşii-purpurii), ai antrapiridinei (nuanţe galbene intense, roşii), ai 1,9-antrapirimidmei (nuanţe roşii pure) (v. Pirimidantrone).
î. Lînâ artificiala. Ind. text.: Sin. Lanital (v.).
2.	~ de colodiu. Chim.: Fibră de azotat de celuloză, obţinută la fabricarea fibrelor de celuloză prin procedeul nitrat. Soluţia de colodiu (v.) obţinută e extrudâtă prin filiere în burlane de filat şi se obţin fibrele de colodiu sau lîna de colodiu. Aceste fibre sînt folosite, după trecerea nitrocelulozei în celuloză hidrat, prin tratare cu sulfhidrat de sodiu, la obţinerea fibrelor de celuloză.
3.	Lînâ de ‘lemn. Ind. lemn.: Produs constituit din fîşii de lemn cu lăţimea de 1---6 mm, grosimea de 0,3**-0,5 mm şi lungimea de 25---70 cm, obţinut prin tăierea, la maşini speciale, a lemnului uscat în prealabil. Lîna de lemn se obţine din lemn de răşinoase (molid, brad, pin) sau de foioase (în special plop şi rareori fag). E folosită ca material pentru ambalaje şi pentru lucrări de tapiţerie, ca material termo- şi fonoizolant, ca materie primă pentru fabricarea unor plăci uşoare de construcţie (v. sub Placă aglomerată din aşchii de lemn), etc. Lîna fabricată prin tăiere se presează şi se leagă în baloturi paralelepipedice.
Maşinile - de fabricat lîna de lemn sînt 'maşini de rindeluit echipate cu un cuţit lat de rindea, cu mişcare lineară alternativă, şi cu un grup de cuţite trasoare, dispuse pe sania port-cuţite, înaintea cuţitului de rindea. Sania port-cuţite e antrenată în mişcarea de lucru printr-un mecani:m bielă-manivelă (v. fig. ) şi e ghidată de şinele de ghidare ale batiului. Lemnul debitat în bucăţi de lungimea necesară se
Schema maşinii de fabricat lînă de lemn.
J) volan ; 2) biela; 3) port-cuţite trasoare ; 4) şine de ghidaj ; 5) bucăţi de lemn; 6) sanie port-cuţit de rindea.
fixează, fie pe 1---4 cărucioare port-material, fie direct pe batiu, cu ajutorul unor cilindre, şi primeşte la fiecare cursă moartă o mişcare de avans egală cu grosimea necesară pentru aşchie. Distanţa dintre cuţitele trasoare, cari pătrund în lemn
•	pe o adîncime cu puţin mai mare decît grosimea lînii, se reglează prin distanţiere şi determină lăţimea fîşiilor. Se construiesc maşini cu sanie port-cuţite verticală sau orizontală, la ambele tipuri mişcarea de lucru fiind orizontală.
4.	Lînâ de zgurâ. Tehn. :
Sin. Vată de zgură (v.).
5.	Lînâ mineralâ. Tehn.:
Sin. Vaca de zgură (v.).
6.	Llandeilian. Stratigr.: Etaj al Ordovicianului, tipic dezvol-tatîn Anglia, cuprins între etajul Skiddavian (Arenig), situat dedesubt, şi etajul Caradocian, mai nou. Llandeilianul cuprinde zonele de graptoliţi 7—10 (Diceilograptus, Nemagraptus), în special sub formă de şisturi în părţile mai adînci sau de larg ale ariei geosinclinale caledoniene, şi sub formă de depozite nisipoase, marnoase şi calcaroase cu o bogată faună de brahio-pode (Leptaena, Plectambonites, Orthis), trilobiţi (Lichas laxa-tus, Asaphus t/rannus), briozoare, crinoidee şi cistoidee în regiunile periferice ale acesteia.
în domeniul baltic-scandinav, LIandeilianului îi corespunde baza seriei de Chasmops (zona cu Caryocystis aranea), în care apar primii reprezentanţi ai genului de trilobiţi Chasmops, alături de specii de Asaphus. în Europa de sud-vest, fauna acestui etaj cuprinde, ca forme caracteristice, trilobiţii Calymene arago, C. tristani, Dalmanites socialis, Placoparia tourneminei şi brahiopodele Orthis riberoi şi O. calligrama.
Local, Llandeilianul conţine (ca şi Skiddavianul) minereuri de fier. în timpul LI andei I i anu iui, în Anglia a avut loc o puternică activitate vulcanică cu revărsări submarine de lave bazice (pil low-lava).
7.	LSandoveryan. Stratigr.: în sens larg, partea inferioară a sistemului Silurian, cuprinsă între Ashgillian (Ordovicianul superior) şi Wenlockian (etajul mediu al Silurianului), numită şi Valenţian. în sens restrîns, numai Valenţianul inferior, celui superior corespunzîndu-i etajul de Gala sau Tarannon.
8.	Im. Fiz., Opt.: Simbol literal pentru lumen (v.).
9.	Lob, pl. lobi. Bot., Zool.: Prelungire, de cele mai multe ori rotunjită şi mai lată, a unui organ, la plante şi la animale. Exemple: lobul unei frunze (v. sub Frunză), lobii cerebrali (frontal, parietal, temporal sau sfenoidal şi occipital), lobul urechii (partea rotunjită şi moale, cu care se termină în jos, pavilionul urechii).
10.	Lob de radiaţie. Telc.: Porţiune a caracteristicii de direc-tivitate (v.) a unei surse de radiaţie (difuzor, antenă, lampă, etc.) sau a receptorului corespunzător (microfon, antenă, fotocelulă, etc.), cuprinsă între orientări de radiaţie minimă, şi în cuprinsul căreia coeficientul de directivitate are un singur maxim. Lobul corespunde unui fascicul de unde (v.). O caracteristică poate cuprinde un lob principal (care conţine direcţia principală de radiaţie), lobi laterali şi un lob posterior (opus direcţiei principale de radiaţie).
11.	Lobacevski, ecuaţia Iui Mat.: Ecuaţia funcţională:
/2 (*) =/ (* + y) f (x-y),
cu mulţimea soluţiilor continue / (x) = Cax, în cari a şi C sînt constante arbitrare.
12.	Lobda, pl. lobde. Silv., Ind. lemn.: Bucata de lemn care rezultă din despicarea cu toporul sau cu icul a unei piese de
Lobelia
260
Loc geometric, diagramă
lemn rotund şi care are la capătul subţire grosimea de cel puţin
14	cm. Sortimentul e folosit ca lemn de foc şi ca materie primă pentru anumite produse ale industriei lemnului, cum sînt doagele. Sin. Despicătură.
1.	Lobelia. Bot.; Lobelia inflata. Plantă erbacee anuală, din familia Campanulaceae, care creşte în America de Nord. E folosită, în Medicină, uscată, fără rădăcină. Conţine unii alcaloizi ca lobelina (v.) şi inflatina, şi o glucozidă, lobacrina. Are proprietăţi expectorante, vomitive şi antidispneice (uşurează respiraţia).
2.	Lobeiinâ. Chim.:
h2
c
h2c/ xch2 I I
C6H5.CHOH.CH2.HC CH.CH2.CO.C6H5 XN^
I
CH,
Alcaloid cu nucleu piperidinic, extras din planta Lobelia inflata (v. Lobelia), în care se găseşte alături de alţi alcaloizi înrudiţi. E un excitant al centrului respirator, folosit, în Medicină, în tratamentul astmei.
3.	Loboda, pl. lobode. Agr.: Atriplex hortensis L. Plantă erbacee anuală, din familia Chenopodiaceae. Are tulpina înaltă de 0,5*** 1,5 m şi frunze catifelate: cele inferioare, cordiforme cu marginile dinţate, iar cele superioare, triunghiulare alungite, nedinţate. Fructele, rotunde, turtite, conţin seminţe cu lungimea de 4-*-8 mm, galbene sau negre.
După culoarea frunzelor, se deosebesc: lobodă galbenă, lobodă verde şi lobodă roşie. Loboda e puţin pretenţioasă faţă de sol şi climă. Pentru semănat e necesară o cantitate de 10-**
15	kg de sămînţă la hectar. Se recoltează cînd frunzele au ajuns la mărimea şi frăgezimea potrivite pentru consum, obţinîndu-se,‘ în medie, 300***400 q frunze la hectar. Plantele semincere se recoltează în lunile iulie sau august. Frunzele proaspete de lobodă se folosesc în arta culinară.
4.	Lobry de Bruyn-van Eckenstein, transpoziţia Chim.
V.	sub Transpoziţie chimică.
5.	Loc, pl. locuri. 1. Gen.; Poziţie în spaţiu.
6.	~ de lucru. Tehn. V. Lucru, loc de —.
7.	~ de munca. Tehn.: Sin. Loc de lucru (v. Lucru, loc de ^).
8.	Loc. 2. Gen.: Domeniu limitat în spaţiu.
9.	~ de acostare. Nav.: Porţiune din malul unui fluviu sau al unui cheu, unde o navă poate să acosteze. în port, aceste locuri sînt marcate prin dane, iar în fluvii sînt marcate pe harta respectivă.
10.	~ de ancorare. Nav.: Loc rezervat, pe cursul unui fluviu, într-o radă sau într-un port, în care o navă poate să ancoreze, în general, aceste locuri sînt marcate pe hărţile maritime printr-o ancoră cu ghearele în jos, iar acolo unde nu se poate ancora, din cauza fundului stîncos sau a pericolului de avariere a unui cablu submarin sau a unui canal de scurgere, locul se marchează printr-o ancoră cu ghearele în sus.
11.	Loc geometric. Gen., Mat.: Curbă, respectiv suprafaţă ale căror puncte au o proprietate geometrică comună.
Astfel: cercul e locul geometric al punctelor dintr-un plan egal depărtate de un punct fix (centrul cercului), sfera fiind locul punctelor din spaţiu cari au aceeaşi proprietate; parabola e locul geometric al punctelor dintr-un plan egal depărtate de un punct fix (focarul parabolei) şi de o dreaptă fixă (directoarea parabolei); elipsa e locul geometric al'punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanţelor la două puncte fixe (focarele elipsei) e constantă; bisectoarea unui unghi e locul punctelor egal depărtate de cele două laturi ale unghiului; etc.
12.	Loc geometric, diagrama Elt.: Hodograful vectorului reprezentativ din pianul complex al unei mărimi alternative
sinusoidale (curent, tensiune) sau al impedanţelor, respectiv al admitanţelor complexe ale unui circuit electric, cînd un parametru al acestuia variază continuu. Din ecuaţiile de funcţionare ale circuitului electric (maşină, reţea, etc.) rezultă relaţii de forma:
B0X« + B1X«-1 + ...+ Bb_1X + Bb
în care V e una dintre mărimile complexe enumerate mai sus, A0, A1--Am şi B0, Bi"Bn sînt coeficienţi complecşi determinaţi de structura circuitului, iar X e un parametru real variabil.
Trasarea locului geometric se face, în general, prin puncte; dacă există anumite proprietăţi speciale, se poate trasa direct; uneori — dacă e mai simplu — se trasează funcţiunea inversă, din care se obţine locul căutat prin inversiune complexă.
Gradul curbei e dat de cea mai mare dintre valorile m-\-n şi 2 n.
Forma curbei e astfel, încît nu poate fi tăiată de un cerc decît într-un număr de puncte dat de cea mai mare dintre valorile 2n şi 2m.
Inversa curbei în raport cu un punct exterior oarecare e o curbă închisă de aceeaşi speţă, al cărei grad e dat de valoarea cea mai mare dintre 2n şi 2m.
Inversa curbei în raport cu unul dintre punctele sale e o curbă de aceeaşi speţă, dar discontinuă, al cărei grad e mai mic decît cea mai mare dintre valorile 2 n şi 2 m.
Trasarea diagramei loc geometric se utilizează în electrotehnică pentru studiul circuitelor de curent alternativ în regim sinusoidal permanent, permiţînd citirea directă a valorilor complexe pe cari le iau anumite mărimi în cazul în care un anumit parametru e variabil.
Exemple de diagrame loc geometric: Dreapta, cu ecuaţia
V	= Â+1B.
Cazuri particulare: A—0, V—\B, dreaptă care trece prin origine; A=yiB, V=(k-\-yi)B, dreaptă care trece prin origine, care corespunde valorii X= — p.; B=Be^°, V—A+XB, dreaptă paralelă cu axa reală, trecînd prin vîrful fazorului A\ B—±jB, V~A±j\B, dreaptă paralelă cu axa complexă, trecînd prin vîrful fazorului A.
Cercul (oarecare, v. Cercului, diagrama ^-) cu ecuaţia:
F=(^ + XÎ3)/(C + XD) .
Conica (oarecare), cu ecuaţia:
—	Ax + XB± + X2Q
a -|- \b -j- X*V Cazuri particulare: Elipsa:
V = Â+Be~j<i+Ce^ ,
cercul:
K = F + R^'0,
parabola:
v==Â+m+cQ2,
i	p e r b o I a :
V = A + BQ +
u
în cari 0 e un nou parametru variabil care poate fi exprimat în funcţiune de X pentru fiecare caz în parte.
Cubica circulară, cu ecuaţia:
-	Ă+XB + WC
V =-----—----—---- -
D + XB
Local
261
Localizarea defectelor pe linii
Cuarticele, cu ecuaţia generală:
-	Ă+TS+WC
d+x£ + \*T
Caz particular, melcul lui Pascal, cu ecuaţia: V=Â+Be~j& + Ce-j 2 6 .
în electrotehnică se utilizează, în special, dreapta şi cercul (v. Cercului, diagrama —), mai rar celelalte curbe (de ex. melcul lui Pascal la maşina sincronă).
î. Local. 1. Gen.: Calitatea unei mărimi de a fi definibilă pentru un singur punct curent din spaţiu, respectiv pentru un singur mic domeniu din spaţiu.
2.	Local. 2. Meteor.: Calitatea unui fenomen meteorologic de a se desfăşura pe o mică suprafaţă geografică şi de a nu participa la fenomenele asociate cu marile suprafeţe frontale sau cu fronturile. Fenomenele cu caracter local sînt datorite, în general, mişcărilor convective în interiorul unei aceleiaşi mase de aer, mişcări produse de încălzirile locale sau de accidentele orografice.
3.	Local, pl. localuri. Arh., Cs.: Clădire de utilitate publică.
4.	Locală, pl. locale. C. f.: Instalaţie de telecomunicaţie prin telegraf sau prin telefon între birourile de mişcare a două staţii vecine sau între o staţie şi un post de reavizare vecin, adică între două puncte limită de circulaţie, care serveşte la cererea şi la darea căii libere, la darea avizului de plecare şi a reavizului de sosire, — operaţii necesare pentru asigurarea circulaţiei trenurilor în linie curentă, pe liniile de cale ferată cari nu sînt echipate cu instalaţii de bloc de linie. In circuitul unei locale nu e permis să se conecteze alte posturi de telecomunicaţii decît ale impiegaţilor de mişcare cari supraveghează circulaţia pe linia curentă respectivă.
5.	Localitate, pl. localităţi. 1. Geogr.: Aşezare omenească (oraş, sat, comună, etc.).
6.	Localitate. 2. Geobot.: Punctul geografic din care se recoltează o plantă sau în care se notează o asociaţie, indicîn-du-se vecinătăţile, altitudinea, etc. Totalitatea localităţilor în cari se găsesc o anumită specie, o anumită asociaţie, etc. formează aria de răspîndire (v.) a speciei, a asociaţiei, etc. respective (v. şi sub Staţiune).
7.	Localizare. Tehn.: Detectarea şi precizarea poziţiei unui defect într-o piesă, a unui zăcămînt în scoarţa terestră, a unui post de radioemisiune, etc.
8.	~a defectelor pe linii. Elt., Telc.: Identificarea locului unui defect pe liniile electrice de energie şi de telecomunicaţii, prin metode electromagnetice, în scopul înlăturării acestuia pentru repunerea liniilor în funcţiune.
Pentru localizarea defectelor pe linii, prin măsurări preliminare, se determină întîi porţiunea de linie pe care se găseşte defectul şi numai după separarea acesteia urmează operaţia propriu-zisă .ffe localizare a lui. în acest scop se utilizează m e-toda punţii sau acăderilor de tensiune, pentru cazurile de punere la pămînt, metoda măsurării capacităţilor, pentru cazul întreruperii conductoarelor liniei, cum şi cău tătoare de defect, în cazul cablurilor.
Pentru efectuarea măsurărilor prin metoda punţii sau a căderilor de tensiune se utilizează un conductor auxiliar de rezistenţă cît mai mică, căutîndu-se ca, în general, să aibă aceeaşi secţiune ca şi cablul sau ca şi linia cercetată. în acest scop se pot folosi: un fir fără defect al liniei, firul de cale al liniei de tramvai, etc.
Localizarea defectelor prin metoda punţii (metoda buclei). Fiind dat un cablu subteran cu lungimea L, avînd o punere la pămînt în punctul d, situat la distanţa lx de la capătul cablului, se realizează, împreună cu un
fir auxiliar H, cu lungimea LH' şi cu un fir calibrat AB, o punte, conform montajului din fig. I. Legăturile V1 şi V2 K se fac din fire de rezistenţă cît mai mică. Polul negativ al sursei de
I+k B0e d xts..
*1
iG\l ■ iyg;':W
w
H,
+ T (?)o
mu
Wb
Localizarea defectelor pe linii.
/) localizarea defectelor prin metoda punţii cu fir; //) prin metoda punţii cu rezistente cu fişe; IU a şi b) metoda buclei, varianta I; IV) metoda buclei, varianta II; V) metoda conductoarelor auxiliare; Vl) metoda căderii de ten* siune; VII) metoda căderii de tensiune cu două cabluri auxiliare.
polul
pozitiv Rj.. La echili-
alimentare a punţii se leagă la cursorul D, iar se leagă la pămînt prin	rezistenţa de	protecţie
brarea punţii, prin variaţia raportului	a/b, se	obţine	valoarea
rezistenţei cablului pînă	la punctul cu	defect,	din	care	rezultă
distanţa lx pînă la locul	defectului:
a şi b fiind distanţele dintre cursor şi capetele firului calibrat.
’ Dacă în locul unei punţi cu fir se foloseşte o punte cu cutii de rezistenţă (v. fig. II) în care se scurt-circuitează braţul 6, înlocuindu-se cu rezistenţa de comparaţie R, rezultă:
Există mai multe
* R + a'
a fiind rezistenţa celuilalt braţ variante ale acestei metode.
Varianta I (Murray), utilizată la localizarea defectelor pe linii de telecomunicaţii (cu rezistenţă mare), se bazează pe montajul din fig. III a, în care legăturile A A' şi CC au rezistenţe neglijabile faţă de a, respectiv faţă de R, distanţa pînă la locul defectului fiind:
Pentru cabluri de curenţi tari (cu rezistenţă mică) din montajul precedent se obţine montajul din fig. III b în care se utilizează două conductoare auxiliare (de ex. două dintre firele
Localizare radiografică
262
Locaţie
fără defect ale cablului cercetat), rezistenţa celui de-al doilea conductor auxiliar, H2, neglijîndu-se în raport cu a. Expresia distanţei pînă la punctul cu defect e
/
*	R + a
Varianta II (Varley), utilizată în special pentru cabluri cu rezistenţă mare, prezintă avantajul că se poate trece uşor de la măsurări de rezistenţă la măsurări pentru localizarea defectelor. Montajul corespunzător e reprezentat în fig. IV, iar expresia distanţei pînă la locul cu defect e:
/ =-
b (L -j- L/t t) — aL
1	R
a + b
undeLR=-------— e lungimea unui cablu cu aceeaşi secţiune (A)
P	«	a
ca şi cablul cercetat şi cu rezistenţa R. In cazul în care — = 1 şi Lţj—L, se obţine:
2	L-L»
în cazurile în cari conductorul de întoarcere are o lungime necunoscută se utilizează montajul din fig. V, în care se folosesc două conductoare auxiliare H1 şi H2, efectuîndu-se două echilibrări succesive ale punţii, corespunzătoare poziţiilor 1 şi 2 ale întreruptorului. Distanţa căutată e:
lx = L^’ x a
unde a şi a' sînt distanţele dintre cursor şi punctul A al firului calibrat, obţinute în cele două măsurări.
Localizarea defectelor prin metoda căderii de tensiune se bazează pe măsurarea căderilor de tensiune pe cari un anumit curent de intensitate constantă le produce pe cele două porţiuni ale cablului, despărţite prin punctul cu defect. Aceasta se obţine menţinînd constantă tensiunea de alimentare şi introducînd în serie cu sursa o rezistenţă fixă Rs, suficient de mare faţă de rezistenţele cari fac parte din circuit. Montajul fiind ca în fig. VI, se citesc deviaţiile ax şi a2, obţinute la galvanometru prin inversarea legăturilor acestuia la bornele Gj şi G[,l şi se obţine:
/ =-
celelalte notaţii avînd aceleaşi semnificaţii ca mai sus.
Tensiunea de alimentare e, de cele mai multe ori, U«100 V, iar R^SOOOOQ. Pentru cabluri cu rezistenţă mică se utilizează două conductoare (unul pentru alimentarea cu curent şi altul pentru măsurarea tensiunii), montajele fiind reprezentate în fig. VII a şi b. în aceste cazuri:
<Xj.
-L.
Pentru înlăturarea rezistenţelor de contact din punctele cu defect, cari pot lua uneori valori foarte mari, se utilizează punţi de înaltă tensiune, cari permit „arderea" izolaţiei slăbite în punctul cu defect şi punerea netă a cablului la pămînt.
Metoda măsurării capacităţilor se utilizează la localizareaîntreruperii conductoarelor măsurîndu-se capacităţile celor două porţiuni separate de ruptură, fn acest scop se utilizează, fie metode balistice, fie punţi speciale pentru capacităţi. Sînt folosite din ce în ce mai mult punţile universale gata montate şi transportabile, specializate pentru localizarea diverselor tipuri de defecte,
Căutătorul de defect pentru cabluri e o instalaţie compusă dintr-un generator de 1000 Hz şi dintr-un receptor-amplificator audio, echipat cu bobină de explorare.
Căutătorul permite precizarea locului unde cablul e pus la pămînt, cum şi stabilirea traseului unui cablu bun. în acest scop se deconectează cablul la ambele capete. Dacă se alimentează cablul pe la unul dintre capete, se pot recepţiona într-o cască telefonică semnalele de frecvenţă audio emise de generator, în cazul în care bobina exploratoare se deplasează în lungul traseului. în locul cu defect, sunetul dispare.
La cablurile coaxiale, neomogeneităţile şi defectele (rupturi sau scurt-circuite) pot fi determinate prin folosirea unui generator de impulsii şi a unui receptor cu tub catodic. Dacă perioada de repetiţie a impulsiilor, T , se ia
r v
unde l e lungimea cablului, iar v e viteza de propagare a semnalelor, o impulsie trimisă de la un capăt dă pe parcurs o serie de reflexiuni, cu atît mai importante, cu cît neomogeneitatea e mai mare.
î. ~ radiograficâ. Tehn.; Determinarea radiografică, în proiecţie şi în adîncime, a unui corp străin sau a unei structuri din corpul unui anumit subiect.
2.	Localizatcr radiologie, pl. localizatoare radiologice. F/z. : Tub opac care se adaptează la diafragmă şi limitează regiunea expusă radiaţiilor X.
3.	Locaş, pl. locaşuri. Tehn.: Cavitate sau degajare, practicate într-un obiect, în care urmează să intre sau să fie introdus' un alt obiect, asociat în serviciu cu primul. Locaşurile pot fi spaţii libere, lăsate prin turnare, sau excavaţii obţinute la prelucrarea obiectului respectiv.
4.	Locaş de tragere. Tehn. mii.: Lucrare de fortificaţie pasageră, constituită dintr-o platformă pentru arma respectivă şi din locurile de adăpostire ale servanţilor, putînd fi consoW-cjată sau nu cu material improvizat, în funcţiune de timpul şi materialul disponibil. Se deosebesc: locaşuri pentru puşci-% mitralieră, pentru mitralieră, pentru aruncătoare şi pentruj tunuri-anticar.
5.	Locator radio, pl. locatoare radio. Te/c. V. Radiolocator, Radiolocaţie.
6.	Locaţia sondei. Expl. petr.: Locul de la nivelul terenului, corespunzător gurii sondei, în jurul căruia se amenajează suprafaţa pe care urmează să fie montate turla şi instalaţia de foraj. Alegerea locaţiei unei sonde se face întîi pe o hartă de producţie sau pe un plan de explorare sau de prospectare, pe baza studiilor geologice anterioare şi în funcţiune 'de scopul forajului respectiv. Astfel, locaţia sondeldr pentru exploatarea ţiţeiului sau a gazelor naturale se alege în funcţiune de gabaritul de fund al zăcămîntului respectiv, stabilit pe baza hidrodinamicii zăcămîntului, locaţia sondelor de explorare se alege în funcţiune de necesităţile de studii geologice în zona respectivă, folosind, de obicei, metoda profilurilor transversale pe structura studiată.
Pe teren, stabilirea locaţiei se face ţinînd seamă şi de relief şi de condiţiile de suprafaţă, în funcţiune de cari se stabileşte volumul de lucrări de săpături, defrişări, drumuri, etc., necesare. Dacă lucrările de suprafaţă sînt prea costisitoare sau alte cauze nu permit amplasarea sondei chiar pe locul fixat, locaţia poate fi deplasată lateral, respectînd însă zona gabaritului de fund, sau forînd deviat.
7.	Locaţie, pl. locaţii. 1. Ec.: Contract prin care una dintre părţi se obligă să procure celeilate folosinţa unui lucru pe timp daterminat, în schimbul unui preţ determinat (locaţia lucrurilor) sau să presteze serviciile sale (antrepriză, etc.), în schimbul unui preţ de asemenea fixat, materialele necesare fiind puse la dispoziţie de partea pentru care se prestează serviciul (locaţie de lucrări).
Locaţie
263
Locomobilă
/. Loch manual.
1)	sector de lemn lestat cu plumb;
2)	legătură în labă de gîscă; 3) dop;
4) saulâ de remorcă.
1.	Locaţie. 2. Ec., C. f.: Raport accesoriu contractului de transport feroviar de mărfuri, care survine automat între calea ferată şi predător sau destinatar, începînd de la un anumit timp (de obicei 3-*-6 ore) după ce vagoanele au stat la dispoziţia predătorului sau destinatarului, la locul de încărcare sau de descărcare, —în virtutea căruia mărfurile stau în continuare la dispoziţia acestuia în schimbul unor taxe avînd caracter de penalitate, numite taxe de locaţie.
2.	Loch, pl. loch-uri. Nav.: Instrument cu care se determină distanţa parcursă de o navă prin apă şi, uneori, şi viteza prin apă a acesteia. Se deosebesc:
Loch manual (v.	fig. /), constituit	dintr-un sector	de	lemn
avînd partea curbă	lestată cu	plumb; sectorul	e	legat	în	labă
de gîscă de o saulă de remorcă, unul dintre braţele	/
labei de gîscă fiind	prins în
gaura din sector cu	un dop,
astfel încît la o smucitură să fie scos, lăsînd astfel sectorul prins numai în două braţe. Saula de remorcă are noduri echidistante (în general la 1/129 dintr-o milă, respectiv la 15,432 m) şi e înfăşurată pe un mosor.
Âcest loch, împreună cu un ceasornic cu nisip (clepsidră) de 30 s, era folosit în vechime pentru determinarea vitezei la navele cu vele. Viteza era măsurată prin aruncarea sectorului în apă de la pupă, care, datorită lestului şi prinderii în laba de gîscă, se aşeza în poziţie verticală, opunînd astfel rezistenţă în apă şi conducînd la desfăşurarea saulei de remorcă de pe mosor. ’ La aruncarea sectorului se întorcea ceasornicul cu nisip, iar la scurgerea nisipului se socotea numărul de noduri filate, de unde rezulta distanţa parcursă de navă în 30 s. Sin. Loch ordinar.
Loch mecanic (v. fig. II), constituit dintr-o elice (un corp cilindric cu aripioare) saulă de remorcă(sau-
lă specială care nuse	/	4
răsuceşte, numităsau-lă engleză), un volan şi un contor/Printr-un mecanism de ceasornic, contorul marchează milele parcurse şi poate fi acţionat’de la distanţă, prin transmisiune electrică. Elicea fiind remorcată la pupa navei, se învîrteşte în apă, transmiţînd rotaţiile sale la contor, care înregistrează milele parcurse: citind contorul loch-ului la fiecare oră, se obţine viteza navei, în noduri.
Loch electric, bazat pe acelaşi principiu ca şi loch-ul mecanic, adică pe măsurarea vitezei prin viteza de rotaţie pe care o capătă o elice, din cauza rezistenţei ei în apă, la viteza respectivă a navei. E constituit (v. fig. ///) dintr-un tub care are la capăt o elice care mişcă un ax din interiorul tubului şi la celălalt capăt are un dispozitiv electric care înregistrează viteza navei -şi numărul de mile parcurse. înregistrarea loch-ului poate fi transmisă la distanţă în mai multe puncte ale navei. O valvulă specială permite scoaterea capătului tubului cu elice în afara bordului.
1) el'ce; 4) volan;
II. Loch mecanic.
2) ,,peşte"; 3) saulă de remorcă; S) contor; 6) cablu electric; '/) repetitor.
Loch-ul trebuie să fie montat în axul navei, astfel încît să permită scoaterea elicei la 0,5 * * *0,7 m sub fund.
Loch hidraulic, al cărui principiu de funcţio- «,	^
nare se bazează pe măsura diferenţei dintre presiunea statică (presiunea datorită adîncimii pescajului) şi presiunea dinamică produsă de deplasarea navei. E constituit (v. fig. IV) dintr-un recipient, montat sub linia de plutire a navei, în care se găseşte un sistem de foaie metalice cari îl împart în două camere, şi anume: camera superioară, în contact cu apa printr-un tub de presiune statică, terminat cu un orificiu în fundul navei, şi camera inferioară, de asemenea în contact cu
o piesă de legătură, numită „peşte", o 7
III. Loch electnc de fund, cu elice.
1) tub cu e'ice; 2) fundul navei; 3) dublu-apa printr-un tub Pitot, fund; 4) ecluză; 5) dispozitiv de manevră; care iese sub navă cu 6) CQhIu electric. 7) mecanism tranţmi.
50---75 cm şi care are siune. 8) lum;na cu sclipiri; 9, t0) con-
tăiată spre proră O fe- tcare pentru măsurarea vitezei în noduri, reastră; un dispozitiv de	re.Dectiv în mile marine,
angrenaje şi de ceasornic,
cu transmisiunea electrică la distanţă, care transmite mişcarea diafragmei, transformînd-o în înregistrarea vitezei şi a milelor parcurse. Cînd nava stă imobilă, presiunea statică din camera superioară şi presiunea dinamică din camera inferioară sînt egale; deci diafragma e în repaus şi marchează zero; la mişcarea deînaintare a navei, în tubul Pitot se obţine o presiune care se transmite în camera inferioară, ri-dicînd diafragma.
La o altă variantă a loch-ului hidraulic, tubul Pitot e înlocuit cu un orificiu în etravă.
3.	Locomobil.
Tehn.: Calitatea unei maşini de forţă sau prelucrătoare de a putea fi deplasată la IV. Loch hidraulic de fund, cu tub Pitot. iocul de Utilizare, a- f) tub Pitot; 2) fundul navei; 3) dublufund; VÎnd, in acest scop, 4) tub de presiune statică; 5) diiDO-ritiv de organe adecvate (roţi, manevră; 6) manometru diferenţial; 7) contor, tălpi sau patine, etc.).
4.	Locomobilă, pl. locomobile. 1. Mş.: Agregat format dintr-un generator de abur şi un motor cu abur, montat pe un vehicul (de obicei cu roţi cu obadălată), a cărui propulsiune e realizată printr-o sursă de energie străină (v. fig.). Generatorul de abur e o căldare cu focar şi ţevi de fum, presiunea de regim fiind de 6* * * 12 kgf/cm2, iar motorul cu abur (monocil indric) e de putere mică (6***20CP) şi cu turaţia de 100**• 120 rot/min. Locomobilă consumă combustibil inferior (lemn, lignit, paie, diferite deşeuri
Locomobilă
264
Locomotivă
combustibile, etc.) şi e folosită uneori în agricultură pentru antrenarea diferitelor maşini de lucru (treierători, mori, etc.).
Locomobilă cu abur.
?) coş de fum ; 2) motor cu abur; 3) regulatorul motorului cu abur ; -d) volan; 5) cameră de fum ; 6) căldare longitudinală cu ţevi de fum ; 7) cuplă de lepare ;
8) cenuşar; 9) cutie de foc: 10) căldare verticala.
1.	Locomobilă. 2. Ms.: Motor cu ardere internă de mică putere (5*--25CP), montat pe un cărucior deplasabil, propulsiunea căruciorului fiind realizată printr-o sursă de energie străină (forţă'muscuJară, tractor, etc.). Tipul de motor folosit de obicei e motorul cu electroaprindere sau motorul semi-Diesel (cu cap incandescent). Pe cărucior se montează accesoriile motorului: toba de eşapament, rezervorul de combustibil, rezervorul de apă de răcire, etc. Locomobilă e folosită în special pentru lucrări agricole, pentru tăiat lemne, etc.
2.	Locomotiva, pl. locomotive. C f.: Vehicul motor de cale ferată, pentru producerea forţei de tracţiune necesare la pro-pulsiune, fără ca vehiculul să transporte sarcini utile.
Locomotiva cuprinde: o sursă de energie proprie (căldare, motor cu ardere internă) sau străină (folosind o priză, şi anume un pantograf sau un receptor), motoare de tracţiune, un car constituit dintr-un şasiu şi din tren de roţi, cum şi instalaţiile auxiliare.
Locomotiva îndeplineşte 'condiţiile de stabilitate în mers, cu orice viteză inferioară vitezei limită prescrise, corespunzătoare diferitelor secţiuni de remorcare. Condiţiile de stabilitate impun modul de realizare a suspensiunii, a echilibrării maselor în mişcare, a înscrierii în curbă şi a vitezelor de circulaţie maxime.
Tendinţele în construcţia locomotivelor urmăresc simplificarea maximă a acestora, mărirea puterii specifice, reducerea maselor în mişcare, armonizarea caracteristicilor de funcţionare cu condiţiile de exploatare feroviară, consumuri specifice minime de energie şi de 1 ubrifianţi.
Forţa de tracţiune Ff, produsă, trebuie să învingă suma rezistenţelor pe cari le întîmpină trenul (locomotiva plus vagoanele remorcate) la demarare şi în mers, cum şi forţele de inerţie.
La deplasarea pe cale a unui tren remorcat de locomotivă, într-un regim de funcţionare stabil, forţa de tracţiune F„ produsă de locomotivă, se determină folosind ecuaţia de mişcare a trenului:
F=Wt + Ma ,
în care Wţ (kgf) sînt rezistenţele la mers ale convoiului de vehicule (locomotivă plus vagoane; v. şi sub Rezistenţa la mers a vehiculelor de cale ferată), iar Ma sînt forţele de inerţie (M fiind masele în mişcare ale convoiului şi a, acceleraţia convoiului).
Forţa de tracţiune, pe care locomotiva o dezvoltă pentru a pune şi a menţine în mişcare convoiul, poate fi raportată la trei locuri: forţa de tracţiune primară, produsă de motorul locomotivei; forţa de tracţiune la periferia roţilor motoare, care e egală cu forţa de tracţiune primară, minus suma rezistenţelor interioare ale locomotivei; forţa de tracţiune la cîrligul locomotivei, numită şi forţă de tracţiune efectivă sau de remorcare, care e egală cu forţa de tracţiune la periferia roţii, minus forţa de tracţiune necesară rulării locomotivei ca vehicul.
Posibilitatea de rulare a locomotivei pe cale e determinată de condiţiile de aderenţă între roţile propulsoare ale locomotivei şi calea de rulare (v. sub Aderenţă). Pentru realizarea unei rostogoliri a roţilor locomotivei fără alunecare e necesar ca
între aderenta F si forţa de tractiune F. să existe (v. sub a '	t	K
Rulare; Patinare) condiţia:
Ft<Pa-
Aderenţa stabileşte, astfel, valoarea limită maximă posibilă a utilizării forţei de tracţiune dezvoltate de locomotivă. Ea e determinată de relaţia:
Fa = ^G,
în care G e greutatea aderentă (greutatea locomotivei repartizată pe osiile motoare) şi ^ e coeficientul de aderenţă. Deoarece greutatea pe osie e limitată de greutatea admisă pe cale, pentru a putea obţine o forţă totală de aderenţă satisfăcătoare, locomotivele se construiesc cu un număr mai mare de osii motoare, fie prin legarea osiilor între ele prin biele cuplare, fie prin folosirea de motoare de tracţiune individuale pentru fiecare osie (v. sub Aderenţă).
Condiţiile de exploatare feroviară (greutăţi mari de transportat, gabarit de construcţie limitat, greutate pe osie limitată de caracteristicile de construcţie ale căii, profil de linie cu rezistenţe variate) impun locomotivei o funcţionare cu sarcini variabile,, datorită rezistenţelor la mers şi vitezelor de mers variate, cum şi necesităţii de demarare în sarcină. Serviciul locomotivei trebuind să se adapteze acestor condiţii de funcţionare, cuplul organelor sale de propulsiune trebuie să asigure echilibrarea cuplului variabil datorit rezistenţelor şi vitezelor de mers variate.
Puterea dezvoltată la periferia roţilor motoare fiind considerată aproximativ constantă pentru un regim de mers cu un randament anumit, rezultă că, dacă v e viteza de rulare,
F fv = const.
Dependenţa reală de viteză a forţei de tracţiune, F =zf(y), reprezintă aproximativ o iperbolă echilateră. Pentru a corespunde condiţiilor de tracţiune feroviară, curba care reprezintă variaţia forţelor tangenţiale la periferia roţilor motoare, adică variaţia forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers, trebuie să aibă o formă cît mai apropiată de aceea a unei iper-bole echilatere. Caracteristicile de funcţionare ale motorului locomotivei trebuie să se adapteze mersului acestei curbe, pentru a satisface condiţiile de stabilitate, de funcţionare şi de economicitate. Adaptarea se poate realiza direct (la locomotivele cu abur şi la cele electrice) sau indirect (la locomotivele Diesel şi la cele cu turbine cu gaz).
Producerea şi mărimea forţei de tracţiune la periferia roţilor motoare, respectiv la cîrligul de tracţiune, sînt determinate de modul în care se asigură energia necesară în locomotivă.
Dacă sînt satisfăcute condiţiile de aderenţă pentru rulare, capacitatea de tracţiune a locomotivei depinde de valoarea energiei disponibileîn locomotivă. Sub acest aspect, locomotivele pot fi cu sursă proprie sau cu sursă străină de energie.
Din punctul de vedere constructiv, locomotivele se prezintă într-o diversitate mare de tipuri, datorită condiţiilor variate
Locomotivă
265
Locomotivă
pe cari le impun: balanţa energetică, natura transportului, felul exploatării feroviare şi caracteristicile căii. — Balanţa energetică determină sursa de energie pentru sistemul de tracţiune folosit. — Natura transportului impune felul şi greutatea trenurilor cari trebuie remorcate, şi deci capacitatea de tracţiune pe care trebuie să o aibă locomotiva.— Felul exploatării feroviare reprezintă proporţia dintre diferitele categorii de trenuri (călători, marfă, manevră, servicii speciale), fiecare categorie necesitînd un anumit tip de locomotivă. — Caracteristicile căii, definite de relieful geografic al regiunii şi de condiţiile de construcţie, determină greutăţile pe osie şi viteza de circulaţie pe cari le pot avea locomotivele.
Construcţia locomotivei mai e condiţionată de patru parametri principali: ecartamentul căii, greutatea admisă pe osie, gabaritul de construcţie şi rezistenţa admisibilă a dispozitivelor de tracţiune.
Notaţia locomotivelor se face prin cifre şi litere şi diferă după tipul lor. Ea pune în evidenţă diferiţi parametri şi se bazează, de obicei, pe dispoziţia osiilor. De exemplu, 2-3-0 sau 230, 2-C-O sau 2C0 indică o locomotivă cu abur cu două osii alergătoare, cu trei osii cuplate şi fără osii purtătoare. Litera D în faţa sau în urma numărului de serie indică locomotiva Diesel, şi litera E indică locomotiva electrică, iar litera A după litera D indică un singur motor Diesel, şi litera B, două motoare Diesel. Indicele 0, care afectează literele sau cifrele, indică antrenarea individuală a osiilor, iar accentul care afectează literele şi cifrele indică osie independentă.
Unele administraţii de cale ferată notează locomotivele cu litere şi cu cifre convenţionale, cari au diferite semnificaţii, nu numai semnificaţia dispoziţiei osiilor, iar altele folosesc nume unanim acceptate (locomotive IS, FD, Pacific, Decapod, etc.).
Clasificarea locomotivelor se face după mai multe criterii, şi anume: după felul energiei folosite în sistemul de tracţiune, se deosebesc locomotive cu abur, cu motor Diesel, electrice, cu turbine cu gaz, cu energie nucleară; după felul ecartamentului, se deosebesc locomotive cu ecartament normal, larg sau îngust; după modul de realizare a forţei de tracţiune, se deosebesc locomotive cu aderenţă, cu roţi dinţate, cu aderenţă şi cu roţi dinţate; după utilizare, se deosebesc locomotive pentru trenuri rapide, pentru trenuri de persoane, de marfă, pentru manevră, pentru servicii speciale; după dispoziţia osiilor, numărul de osii cuplate determinînd totodată şi modul de folosire a locomotivei în exploatare.
După felul energiei folosite, se deosebesc:
Locomotivă cu abur:	Locomotivă	a cărei sursă de
energie e un generator^de abur, agentul motor (aburul) produs în generator acţionînd unu sau mai multe motoare cari antrenează roţile locomotivei. Generatorul de abur e montat, în general, pe carul locomotivei; unele locomotive, în număr foarte restrîns, primesc aburul de la o sursă termică străină şi se numesc locomotive cu abur „fâra foc“.
Termenul „locomotivă cu abur" e folosit, în general, pentru locomotivele cu abur cu motor cu piston.
După sistemul motorului de antrenare, locomotivele cu abur se clasifică în: locomotive cu motor cu piston şi locomotive cu turbine.
Locomotivă cu abur cu motor cu piston: Locomotivă cu abur la care forţa de tracţiune necesară pentru antrenarea osiilor (remorcare) e produsă de un motor cu piston montat pe carul locomotivei. Ca sistem funcţional, locomotiva cu abur e constituită din trei părţi principale, legate organic între ele, şi anume: căldarea de abur, motorul şi carul locomotivei; separat mai cuprinde comanda şi echipamentele auxiliare. Schema de funcţionare a locomotivei cu abur cu motor cu piston (v. fig. /) e următoarea: aburul produs în căldare (montată pe carul locomotivei), prin arderea unui combustibil în focar, e admis
în cilindrii motorului, unde efectuează lucru mecanic, provocînd deplasarea rectilinie-alternativă a pistoanelor. Lucrul mecanic efectuat de pistoane e transmis la osia motoare prin intermediul unor mecanisme
motoare (bielă-	2	5	r-v^	*	6	%,
manivelă), cari	—/______________________J——t—
transformă mişcarea rectilinie	a
pistoanelor în mişcare circulară	a
osiei motoare. Deplasarea roţilor antrenate de motor devine posibilă
prin satisfacerea /. Schema de funcţionare a unei locomotive cu abur.
COndiţi i lor de ade-----y) drumul aburului; .....-»-) drumul gazelor;
renţă dintre roţi 1) cutie de foc; ?) căldare; 3) regulator; *) ţevi şi şine. Prin mon- de fum; 5) ţevi de supraîncălzire; 6) cameră de tarea căldării pe fum; 7) camerăde distribuţie; 8) cilindru; 9) ?li:.iere; Carul locomotivei 10) cap He cruce; 11) bielă cuplară; 12) bie*ă se asigură greuta- motoare; 13) buton cuplar; 14) buton motor; tea aderentă ne- 15) manivelă; 16) carul locomotivei; 17) roată mo-cesară pentru rea- toare; ÎS) roţi cuplare; 19) roată liberă, lizarea forţei de
tracţiune, iar prin producerea tirajului automat (datorită acţiunii aburului de emisiune din cilindrii motorului), intensitatea arderii	în	focar	(solicitarea	termică	a	grătarului) e
influenţată direct de variaţia sarcinii.
La locomotiva cu abur cu motor cu piston, valorile forţei de tracţiune şi ale puterii sînt determinate de caracteristicile de funcţionare	şi	de construcţie ale motorului	cu	abur, de
capacitatea de	producţie	de abur a	căldării	şi	de	condiţiile
de4 aderenţă.
—	Forţa de tracţiune, în funcţiune de caracteristicile motorului, se exprimă prin relaţia:
i-d2-s-p.
F,- 0,97 1D m [kgf],
în care i e numărul de cilindri (la locomotiva compound, numai cilindri de joasă presiune), d (cm) e diametrul cilindrului (la locomotiva compound, numai al cilindrilor de joasă presiune), s (cm) e cursa pistonului, D e diametrul roţii motoare, Pim ([<gf/cm2) e presiunea indicată medie în cilindri, care se exprimă în funcţiune de presiunea nominală a căldării pg, prin relaţiapim ~<x.pK, a fiind coeficientul presiunii indicate.
Introducînd în relaţia forţei de tracţiune presiunea nominală a căldării (practic constantă), ea devine:
unde
se numeşte modulul forţei de tracţiune şi constituie o caracteristică de construcţie principală a locomotivei cu abur. Valoarea forţei de tracţiune depinde de două grupuri de valori, dintre cari unul constant M, şi unul variabil a, adică F=f(oL). Coeficientul presiunii indicate a e o funcţiune foarte complicată a gradului de admisiune a aburului în cilindri s, a deschiderii regulatorului de abur p şi a vitezei de mers v\
a=/(c, p, v).
Valoarea forţei de tracţiune depinzînd de variaţia coeficientului a care, la rîndul său, variază şi în funcţiune de viteza de mers, urmează că prin variaţia gradului de admisiune a abu-
Locomotivă
266
Locomotivă
rului s şi prin cea a deschiderii regulatorului se poate obţine o variaţie continuă a forţei de tracţiune în funcţiune de viteză. Astfel, motorul cu abur poate realiza un cuplu motor variabil între limite foarte largi, care echilibrează în orice moment cuplul variabil datorit rezistenţelor la mers ale locomotivei. Pentru o anumită producţie orară totală de abur a căldării şi pentru anumite condiţii de aderenţă, locomotiva cu abur permite o suprasolicitare limitată de gradele de admisiune practic realizabile. Caracteristicile Ff = /iy) ridicate pentru diferite grade de admisiune au o alură	aproximativ	iperbolică,
astfel încît locomotiva cu motor cu	abur	cu	piston	se	confor-
mează condiţiilor de exploatare feroviară (v. fig. //).
—	Forţa de tracţiune dată de capacitatea de producţie de abur a căldării se expri-mă prin relaţia:	K3
270'« 1 ri,ofl,«
--------LKgTJ. wooV
0 v	nooo	-
(kgf/m*h) e prc- 12
ducţia orară specifică de jjqqq
abur a cazanului,	e'JOOOO
v	SffOO
suprafaţa de vaporizare, ongg
FK=-
C
~p (Kgf/CPh) e consumul
7000
5000
specific de abur pentru Pu~ ^qqq terea dezvoltată de locomo- 3000 tivăîn timp de 1 oră, V(km/h) *2000 e viteza de mers.	I'lOOO
Considerîndconsumuispe- ^ cific deabur constant, curba fk — f^V) e 0 iperbolă echi-lateră. în realitate, mersul curbei se abate de la acela
0.6
.05
OA
0,2
20 30 40 50 60 70
vKmjn
II. Caracteristica Fţ=f (V) pentru diferite grade de admisiune, la o locomotivă cu abur cu-piston, al unei iperbole echilatere,	epuizarea uniorarâ; b) epuizarea în
din cauza dependenţei care de minute; Ft) forţa de tracţiune; există între consumul spe-	V)	viteza de mers.
cific de abur şi viteza de
mers, el variind direct proporţional cu aceasta. Forţa de tracţiune dată de capacitatea de producţie orară de abur a căldării variază invers proporţional cu viteza de mers şi depinde direct de producţia orară totală de abur a căldării\K-Hp. Factorii cari influenţează producţia orară de abur sînt: mărimea suprafeţei de grătar Sgf, solicitarea orară specifică a grătarului y,
suprafaţa de vaporizare a căldării H , şi cifra de vaporizare a combustibilului u.
între producţia orară specifică de abur a căldării şi consumul orar specific de abur există o mică diferenţă, datorită’pierderilor 'pe traseu ale aburului de la căldare la cilindri, de unde rezultă că valoarea forţei de tracţiune produse în cilindri e limitată de producţia orară specifică de abur a căldării, care depinde, la rîndul ei, de: solicitarea orară specifică a grătarului (conducerea focului), cifra de vaporizare (felul combustibilului), raportul dintre suprafaţa de grătar şi suprafaţa de vaporizare (alegerea raţională a datelor constructive ale locomotivei). Puterea pe care o poate dezvolta o locomotivă cu abur e direct proporţională cu solicitarea termică a grătarului, adică cu cantitatea şi cu puterea calorifică a combustibilului care poate fi ars în focar într-un timp determinat.
—	Forţa de tracţiune în funcţiune de aderenţă se exprimă prin relaţia:
Fa = ^Ga CkSn ■
iar pentru realizarea unei rulări a roţilor fără alunecare e necesar ca F,
Forţa de tracţiune produsă de motorul locomotivei variază în cursul unei rotaţii complete a roţilor motoare, atingînd valoarea maximă la un anumit unghi al manivelei motoare. Prin însumarea forţelor de tracţiune instantanee produse de fiecare cilindru se obţine o valoare medie a forţei de tracţiune rezultante.
Raportul dintre forţa de tracţiune medie şi forţa de tracţiune maximă e determinat de factorul de uniformitate
' t med
<1,
care exprimă variaţia forţei de tracţiune în cursul unei rotaţii complete a roţilor motoare şi variaţia repartiţiei greutăţii locomotivei pe osiile cuplate, ca urmare a jocului suspensiunii; valoarea acestuia depinde de numărul de cilindri ai locomotivei, de gradul de admisiune a aburului, de viteza de mers şi de jocul suspensiunii, considerîndu-se în medie 9=0,78 pentru locomotivele cu doi cilindri, cp= 0,91 pentru locomotivele cu trei cilindri şi 9=0,78 pentru locomotivele cu patru cilindri.
Forţa de tracţiune dată de aderenţă prezintă importanţă în special la demarare şi la viteze mici, pînă la regimul vitezei limite de aderenţă care, la locomotivele cu abur, e cuprinsă, în general, între 15 şi 25 km/h.
Funcţionarea în bune condiţii a locomotivei e determinată de armonizarea celor trei forţe de tracţiune, care rezultă din armonizarea elementelor caracteristice principale din reprezentarea grafică alăturată.
Forţa de tracţiune maximă nece-	**	^	K
sarăFdeterminăgreutateaaderentă f	S	A
^ p A	n
G si dimensiunile cilindrilor V’, G a •	z	c
din valoarea vitezei de mers necesare V se deduce diametrul roţilor motoare D. Puterea locomotivei P rezultă din produsul F-V, pentru realizarea căreia e necesar un anu- V
p>
\
c
/“
c
/K
B
I
gr
mit consum specific de abur ^.respectiv un anumit consum orar de aburC. Consumul orar de abur determină, ţinînd seamă de randamentul căldării r]K, consumul orar de combustibil Bt de unde rezultă su-	\
prafaţa grătarului Sgr şi suprafaţa	^
de vaporizare Hp. De aceste mă-	, v
rimi depinde, în primul rînd, greu-	*
tatea totală Gf a locomotivei.
Forţa de tracţiune a locomotivei apare în trei valori diferite, după intervalul la care ea intervine în procesul energetic al ioco-moti'/ei: forţa de tracţiune indicată în cilindrii motorului F., forţa de tracţiune la periferia roţilor	motoare	F	şi	forţa
de tracţiune la cîrlig Fff. Legătura dintre	forţele	de tracţiune
respective e dată de randamentul intervalului considerat.
Randamentul total al locomotivelor cu abur e
unde 7]^ = 0,50-*-0,75 e randamentul căldării, t]^=0,09-“0i15 e randamentul motorului, ■/]£= 0,95-•-0,98 e randamentul carului,
—	de unde rezultă un randament total y)/=0,04*--0,11. Cifrele se referă la locomotivele de încercare, la locomotivele în serviciu global, valoarea reală a randamentului total fiind în medie V3^= 0,07***0,08, la serviciul de linie, şi ^=0,03 ••• 0,04, la serviciul de manevră, datorită pierderilor suplementare cari intervin, provocate de răcirea şi de încălzirea locomotivei, de curăţirea focului, de purjarea şi spălarea căldării, de demarări cu grade mari de admisiune, de timpul de presiune pe loc fără prestare de lucru util, etc.
Locomotivă
267
Locomotivă
Consumul specific de abur variază între circa 30 kgf/CPh, la primele locomotive cu abur, şi 5,5-**7 kgf/CPh, la locomotivele de construcţie recentă, iar cel de combustibil (luînd ca cifră de referinţă un combustibil convenţional cu puterea calorifică de 7000 kcal/kgf), între 10 kgf/CPh iniţial şi 0,8 kgf/CPh actual.
Puterea locomotivelor cu abur în regimul normal de funcţionare e de 1000*‘*3000 CP.
Căldarea locomotivei e, în general, cu ţevi de fum şi cu cutie de foc, şi are presiunea nominală de 12---20 kgf/cm2.
roanelor şi între roţi (focar larg, S af=3
5 m2), deasupra roţilor formă
1) corp (căldare) vertical; 2\ corp (căldare) orizontal; 3) cameră de fum; 4) cutie de foc; 5) cutie exterioară; 6) ţevi de fum ; 7) nivelul minim al apei.
Ea e formată din corpul vertical, din corpul orizontal şi din camera de fum, şi e echipată cu armatură şi cu instalaţii speciale (v. fig. III şi iV).
(focar debordant, ^r=6-8m2) (v, fig. V). — Focarul Tn de cutie poate fi cu pereţi plani de tablă, legaţi de pereţii cutiei exterioare prin antretoa-ze şi prin diferite piese de ancorare, sau cu pereţi constituiţi din ecrane de tuburi cu circulaţie de apă (aşa numitul tip Brotan, care are o răspîndire I imitată). Toate focarele sînt echipate cu boltă de cărămidă. Unele locomotive au ţevi de circulaţie a apei cari 'leagă partea de sus a plăcii portalecu partea de jos a plăcii tubulare, ţevile servind şi ca reazem de boiţi; aitelesîntcutermo-sifoane, cu sau fără camere de combustie, servind la intensificarea circulaţiei apei şi la mărirea producţiei de abur a căldării. Sistemele de alimentare cu combustibil variază după felul acestuia (diferiţi cărbuni, păcură cu ardere simplă sau în amestec cu cărbuni inferiori, cărbune pulverizat, etc.) şi după volumul focarului, respectiv dupăsuprafaţagrătarului (alimentare manuală sau mecanizată cu stochere) (v. sub Focar de locomotivă). — Grătarul e adaptat felului de combustibil folosit şi e format din mai multe rînduri de bare de fontă aşezate longitudinal pe
V. Sisteme de amplasare lor.omotivî. c) îngust (cu grătarul între longeroane); h) larg (cu grătarul deasupra lonperoane-lor şi între roţi): c) debordant (deasupra roţilo r).
Secţiune A'A
IV, Căldarea locomotivei cu abur.
0 corp (căldare) vertical; II) corp Ccăldare) orizontal; III) cutie de fum; 1) cutie exterioară; 2) perete lateral al cutiei exterioare; 3) plafonul cutiei exterioare; 4) placa frontală a cutiei exterioare; 5) placa de racordare a cutiei exterioare; 6) antretoaze; 7) cadrul corpului vertical; 8) tiranţi transversali; 9) placă portală; 10) grătar; 11) barele grătarului fix; 12) barele grătarului mobil; 13) mecanismul grătarului mobil; 14) boltă de cărămidă; 15) suport de boltă; 16) placă tubulară a cutiei de foc; 17) ancore curbe; 18) ancore de plafon; 19) uşa cutiei de foc; 20) locaşul pulverizatorului de păcură; 21) tiranţi longitudinali; 22) ţevi mari de fum; 23) ţevi mici de fum; 24) bara de comandă a regulatorului; 25) capul regulatorului; 26) ţeavă de comunicaţie cu regulatorul; 27) dom de abur; 28) coş; 29) clopot; 30) parascîntei; 31) conus; 32) zăvor; 33) dispozitiv de închiderea uşii camerei de fum; 34) uşa camerei de fum; 35) placă de protecţie a uşii camerei de fum; 36) pîlnie pentru evacuarea fraisilului; 37) ţeavă de emisiune; 38) ţeavă de admisiune; 39) placă tubulară dinspre camera de fum; 40) pîlnia sacului de nomol.
Corpul vertical se compune din focarul (în cafe se produce arderea combustibilului) şi din cutia exterioară, care înconjură focarul, între cele două cutii fiind spaţiu pentru apă şi abur. Corpul vertical poate fi aşezat între longeroanele şasiului (focar îngust, suprafaţa de grătar,^ <3 m2), deasupra longe-
două sau pe trei suporturi prinse de cadrul focarului. La locomotivele cari ard numai combustibil lichid, grătarul e înlocuit cu o vatră de cărămizi refractare. Pentru evacuarea mai uşoară a zgurii de pe grătar se folosesc grătare mobil^rau basculante (v. sub Grătar).
Locomotivă
268
Locomotivă
Corpul orizontal e format dintr-un corp cilindric legat de corpul vertical, şi din ţevi de fum mici şi mari, în cari se amplasează elementele de supraîncălzire. Pe corpul orizontal se montează domul de abur şi domul epuratorului de apă. Pentru separarea apei din aburul care se adună în dom se folosesc separatoare de apă, reducîndu-se astfel efectele primajului în motorul locomotivei.
Camera de fum e aşezată în prelungirea corpului orizontal, are lungimea de 1,5***3,0 m şi serveşte la colectarea şi la conducerea gazelor de ardere spre coş. Ea e închisă ermetic în timpul serviciului, pentru a nu permite pătrunderea aerului în interior, ceea ce ar avea ca urmare reducerea depresiunii şi deci a tirajului, şi arderea în camera de fum a particulelor de combustibil antrenate. In camera.de fum se montează: capul de emisiune sau conusul, — prin care se evacuează din cilindri aburul uzat, activînd tirajul, — coşul cu parascînteiul, suflătorul auxiliar pentru activarea focului, cînd locomotiva stă pe loc, —ţevile de admisiune şi de emisiune a aburului în cilindri, colectorul de abur (la locomotivele cu supraîncălzire) şi ţevile de comunicaţie (la locomotivele compound). Tirajul e realizat prin depresiunea provocată de aburul de emisiune, astfel încît intensitatea lui, şi deci activarea arderii, sînt în directă legătură cu regimul de funcţionare a motorului (v. şî sub Tiraj).
Armatura cuprinde armatura grea şi armatura fină (v. sub Armatură), iar instalaţiile speciale sînt constituite din instalaţia de alimentare cu apă, instalaţia de epurare a apei, instalaţia de purjare, supraîncălzitorul, preîncălzitorul de apă, preîncălzi-torul de aer, instalaţia de ars păcura, respectiv cărbunele pulverizat, instalaţia de suflat funinginea.—Alimentarea cu apă a căldării se realizează prin injectoare cu abur viu sau de emisiune şi prin pompe de apă. Apa de alimentare e tratată în prealabil pentru reducerea depunerilor din apă şi protecţia pereţilor căldării contra coroziunii. Tratarea se face prin dezin-crustanţi introduşi în apa din tender şi prin epuratoare.— Instalaţia de purjare serveşte la evacuarea, la anumite intervale de timp şi în mers, a nămolului adunat în căldare. — Supra-încălzitoarele folosite numai la tipurile recente de locomotive cari funcţionează excluziv cu abur supraîncălzit (temperatura de supraîncălzire fiind de 350---4200) sînt formate din elemente de ţevi montate într-un fascicul de ţevi de fum, diferind între ele prin diametrul şi prin numărul elementelor, ca şi prin legătura lor la colectorul de abur.— Preîncălzitoarele de apă sînt prin amestec sau prin suprafaţă şi folosesc ca agent de preîncălzire aburul de emisiune, sau gazele de ardere (preîncălzitorul Franco-Crosti). — Preîncălzitoarele de aer nu au încă o formă consacrată; ele funcţionează cu gaze de ardere. — Instalaţia de ars păcura, respectiv cărbunele pulverizat, e formată din rezervorul de combustibil pe tender, din conductele de combustibil şi din instalaţia de pulverizare. — Instalaţia de suflat funinginea serveşte la curăţirea suprafeţelor ţevilor şi, deci, la ameliorarea coeficienţilor de transfer ai căldurii la apa din căldare.
Căldarea de locomotivă fiind caracterizată prin o producţie orară specifică mare de abur în raport cu căldările stabile (^=40-100 kgf?m2h abur) şi deci prin o solicitare foarte mare a suprafeţei grătarului, mărimea suprafeţelor, totală de vaporizare Hp, directă de vaporizare (a focarului) Hp, indirectă de vaporizare (a ţevilor de fum) HT, şi a grătarului Sor. trebuie să se găsească într-un raport anumit bine determinat. In general, aceste raporturi au valorile:
—	= 35. ..70,	-~	=	5,5-	•	•	6,6,
■V	-V
H
__V_
Hrr
= 8,2...11,5,
%
= 6*.*13.
Se poate considera că producţia orară specifică de abur pe suprafaţa de vaporizare directă e de aproximativ 8**-9 ori mai mare decît cea pe suprafaţa indirectă. Se tinde la realizarea de suprafeţe de radiaţie mari.
La tipurile recente de locomotive, izolarea termică completă a căldării se obţine folosind plăci de asbest, vată de sticlă şi vată de zgură. Cutiile de foc se construiesc din oţel, în locul celor vechi, cari erau de cupru. Asamblarea întregii căldări se face prin sudare. De asemenea, la montare se au în vedere solicitările suplementare provocate de dilataţii le termice şi oscilaţiile sistemului în timpul mersului locomotivei.
Motorul cu abur al locomotivei are cel puţin doi cilindri, e fixat de cadru şi e legat de dispozitivul de rulare, antrenînd una sau două
osii motoare (v. fig. W şi	7	6	S 7
VII). El e constituit din	/	4-	S	1
cilindri cu piston, din mecanismul motor şi din mecanismul de distribuţie.
Cilindrii (doi, trei sau
patru) nu formează un v'-Schema motorului cu abur al locomotivei.
•_„ r-	-r	0 cilindru; 2) cap de cruce; 3) glisiere;
singur bloc, fiecare ci lin- ' ,. t c... ,	,
,	....	.	4) bieb motoare; 5) biele cuplare; 6) mam-
ru lin montat separat vele; 7) roţi cuplare; 81 roată motoare, pe şas iu I locomotivei,
avînd axa longitudinală de obicei orizontală şi, uneori, înclinată. Volumjl total (cilindreea totală) al cilindrilor depinde de forţa de tracţiune maximă necesară în exploatare. Acţiunea aburului în cilindri poate fi cu simplă expansiune sau cu dublă expansiune (compound). — Locomotivele cu simplă expansiune pot avea: doi cilindri aşezaţi în exteriorul şasiului (locomotivă geamănă) sau, rareori, în interiorul şasiului; trei cilindri, unul în interiorul şasiului şi doi în exteriorul lui; patru cilindri, doi în exterior şi doi în interior. — Locomotivele compound pot avea: doi cilindri, unu de înaltă şi altul de joasă presiune, legaţi între ei prin ţeava de comunicaţie; trei cilindri, cilindrul interior, de înaltă presiune, şi cilindrii exteriori, de joasă presiune; patru cilindri, cilindrii interiori de înaltă presiune şi cei exteriori de joasă presiune, cu antrenare la o singură osie motoare (v. fig. VIII a), respectiv la două osii motoare în dispoziţie simplă (v. fig. WII b) sau în dispoziţie Mallet (v. fig. XLVII). La locomotivele cu doi cilindri, manivelele sînt decalate între ele cu 90°; la locomotivele cu trei cilindri sînt decalate cu 120°; la locomotivele cu patru cilindri, cu simplă expansiune, cu 180°, la mecanismele alăturate, sau cu 90°, între perechea de mecanisme din dreapta faţă de cea din stînga; la locomotivele cu patru cilindri compound, manivelele cilindrilor de înaltă presiune, respectiv de joasă presiune, sînt decalate între ele cu 90°, mecanismele de joasă presiune fiind decalate în ansamblu cu 180° faţă de cele de înaltă presiune.
Locomotivele cu simplă expansiune se construiesc, în prezent, excluziv cu abur supraîncălzit. Locomotivele cu trei şi cu patru cilindri dau o echilibrare mai bună, locomotivele cu trei cilindri avînd şi un grad de uniformitate mai înalt; în schimb, ele necesită osii cotite cari reclamă o tehnologie de fabricaţie mai complicată decît a osiilor cu manivele exterioare.
Locomotivele cu dublă expansiune cu doi cilindri nu se mai construiesc, din cauza dificultăţilor provocate de demarare, de repartiţia neuniformă a lucrului mecanic şi de diametrul mare al cilindrului de joasă presiune. Locomotivele cu trei cilindri, cu supraîncălzire şi cu expansiune fracţionată, au tendinţă mare la patinare; se construiesc numai excepţional şi cînd se dispune de greutate aderentă mare. Locomotivele cu patru
Locomotivă
269
Locomotivă
cilindri, cu supraîncălzire şi cu expansiune fracţionată, se construiesc numai pentru puteri mari, cînd locomotivele cu doi cilindri devin necorespunzătoare, ca urmare a forţelor axiale
47 itf
Pe cilindri se montează armatura respectivă (supapa de siguranţă, robinetele de scurgere, etc.). Pistonul are formă de disc şi e echipat cu segmenţi înguşti (4--*5) sau secţionaţi, confec-
VII. Motocul locomotivei cu abur.
1) cilindru; 2) capacul dinainte al cilindrului; 3) capacul dinapoi al cilindrului; 4) capacul dinainte al camerei de distribuţie; 5) capacul dinapoi al camerei de distribuţie; 6) cutia de etanşeitate dinainte, a tijei pistonului; 7) cutia de etanşeitate dinapoi, a ti jei pistonului; 8) cutia de etanşeitate dinainte, a tijei sertarului; 9) cutia de etanşeitate, dinapoi a tijei sertarului; 10) robinet de scurgere al cilindrului; 11) supapă de siguranţe a cilindrului; 12) pistonul şi tija pistonului; J3)sertar cilindric; 14) tija sertarului; 15) cap de cruce al tijei sertarului; 16) cămaşa cutiei de distribuţie; 17) cameră de emisiune dinainte; 18) cameră de emisiune dinapoi; 19) cap de cruce; 20) vas de uns al capului de cruce; 21) adaus la patina capului de cruce; 22) patina capului de cruce; 23) pana capului de cruce; 24) bulonul capului de cruce; 25) pinten de articulaţie al capului de cruce; 26) bară de comandă a sertarului; 27) bară de avans a sertarului; 28) bară de articulaţie a sertarului; 29) glisieră; 30) bielă cuplară între primele două osii; 31) bielă cuplară între cele două osii din mijloc; 32) bielă cuplară între ultimele două osii; 33) bielă motoare; 34) legătura de siguranţă a bielei motoare; 35) bară de comandă a culisei; 36) culisă (cu piatra culisei); 37) articulaţia culisei; 38) arbore de comandă ; 39) bară de ridicare; 40) palierul arborelui de comandă; 47) bara schimbătorului de mers; 42) suportul culisei; 43) pîrghia arborelui de comandă; 44) arc de rapel al arborelui de comandă; 45) suportul schimbătorului de mers; 46) tijă filetată a schimbătorului de mers; 47) piuliţa schimbătorului de mers; 48) placă gradată a schimbătorului de mers; 49) roată de mînă a schimbătorului de mers; 50) ghidajul barei de comandă a distribuţiei; 57) butonul de manivelă motoare; 52) contramanivelă; 53) buton cuplar; 54) bulonul de articulaţie al bielei cuplare; 55) pana bielei motoare; 56) cusineţi de bielă motoare; 57) şurubul penei de la biela motoare; 58) pana bielei cuplare; 59) cusineţi de bielă cuplară; 60) şurubul penei de la biela cuplară; 61) gresorul bielei motoare; 62) gresorul bielei cuplare.
	■=^=7—ffl'	
			■	 -J'	\/
	.. ._/r_	
3 * c >J]		
şi de inerţie mari. Acestea prezintă, faţă de locomotivele cu patru cilindri cu simplă expansiune, avantajul că au un consum specific de combustibil mai mic.
Cilindrii, confecţionaţi din fontă, cu tendinţa de a se trece la cilindri de oţel cu cămăşuieli de fontă, au trei compartimente distincte:	comparti-
mentul în care se deplasează pistonul (*/= 400—700 mm), cutia de distribuţie,' care conţine sertarele (*/=200"300 mm), şi canalul de legătură (J=Î40 • • • 160 mm), prin care aburul care a efectuat lucru mecanic pe una dintre feţele pistonului trece spre capul de emisiune. La cutia de distribuţie, pe partea superioară sau lateral, rului, iar la cele
VIII. Locomotivă cu abur, compound, cu patru cilindri.
a) cu o osie motoare; b) cu două osii motoare; 1) cilindru de joasă presiune ; 2) cilindru de înaltă presiune; 3) osie motoare cu doua coturi; 4) o^ie motoare necotită.
se leagă ţeava de admisiune a abu-două capete se leagă ţevile de emisiune.
ţionaţi eventual din două materiale (fontă aliată şi bronz special). Pistonul reazemă, prin tija pistonului, pe cutiile de conducere montate pe capacele cilindrilor, cutiile de etanşare împie-dicînd scăparea aburului din cilindri. Cursa pistonului e în general de 650---720 mm, iar raportul cursa pistonului-diame-trul roţilor motoare e de 0,33*-*0,47, în funcţiune de viteza locomotivei. Viteza medie a pistonului e de 7,5 m/s, cu tendinţa de creştere. Tija pistonului se leagă de mecanismul motor prin intermediul capului de cruce (v.), care alunecă pe una sau pe două glisiere.
Mecanismul motor e un sistem bielă-manivelă. Bielele motoare au secţiunea în formă de X , sînt exterioare sau interioare (după dispoziţia cilindrilor pe cari îi deservesc) şi sînt legate de butoanele motoare montate pe steaua roţilor, Ia o distanţă egală cu braţul de manivelă. Bielele cuplare fac legătura, prin butonii cuplări, dintre roţile motoare şi roţile cuplare.
Mecanismul de distribuţie e format din distribuţia interioară şi din cea exterioară. Distribuţia interioară poate fi cu sertar plan (nu se mai construieşte), cu sertare cilindrice simple, cu sertare cilindrice egalizatoare şi cu supape. Distribuţia exterioară primeşte mişcarea de la osia motoare, prin contramanivele şi culise. La locomotivele de construcţie recentă se foloseşte, în general, distribuţia sistem Heusinger-Walschaert (v. sub Distributia locomotivei cu abur). Pentru reducerea contrapresiunii în cilindri, la mersul cu regulatorul închis, serveşte egalizatorul de presiune; la tipurile noi de locomotive, acesta e combinat cu sertarele de distribuţie, constituind sertare egalizatoare.
Locomotivă
270
Locomotivă
Carul locomotivei serveşte la susţinerea şi Ia rularea acesteia, el fiind format din şasiu, numit şi cadru (sau frem), şi din diapozitivul de rulare (v, fig. IX şi X).
IX,	Schema unui car de locomotivă cu abur, cu longeroane de tablă.
1) longeron; 2) cheson de întărire între cilindri; 3) cheson de întărire la traversa frontală; 4) traversa frontală; 5) bloc ae înhamare; 6) tampon; 7) suspensiune; P) suport de dilataţie; 9) căldarea locomotivei; 10) suport pentru fixarea cazanului; 11) cilindri interiori; 12) cilindri exteriori.
Saşiul e format din două longeroane legate între ele prin traversa frontală (la partea dinainte), din chesonul dintre cilin-
9 10 12 5 4
dri, din traversele intermediare şi din blocul de înhămare, care face legătura dintre locomotiva propriu-zisă şi tender.— Longeroanele sînt montate. în general între roţi şi, rareori, în exteriorul acestora. Ele se confecţionează din tablă de oţel cu grosimea de 25*--35 mm, din bare profilate sau turnate împreună cu cilindrii; există tendinţa de a se utiliza şasiuri de tablă complet sudată sau turnată monobloc cu cilindrii. Căldarea reazemă pe şasiu în două puncte, avînd o legătură rigidă în dreptul camerei de fum şi o legătură mobilă cu suporturi de dilataţie la partea dinapoi, în dreptul corpului vertical. Suporturile intermediare dintre cele două puncte de sprijin servesc la rigidizarea în plan vertical a şasiului cu căldarea orizontală, la ridicarea ei de pe osii.— Pe traversa frontală se montează dispozitivul de tracţiune şi dispozitivele de ciocnire; în spate se montează dispozitivul de legare cu tenderul, iar lateral, diferitele suporturi pentru rezemarea diferitelor organe ale locomotivei (suporturile culiselor, ale podului, ale injec-toarelor, ale glisierelor, etc.).
Dispozitivul de rulare e constituit din osiile montate, din cutiile de osie cu patinele şi cu plăcile de gardă şi din suspen-siunea locomotivei.
Osiile montate sînt osii motoare antrenate de mecanismul motor, osii cuplare legate de osiile motoare prin biele cuplare şi osii libere (alergătoare şi purtătoare). Numărul
X.	Carul locomotivei cu abur.
1) bloc de înhămare; 2) buceaua bul-onului cuplei principale; 3) buceaua bulonului cuplei auxiliare; 4) bulonul cuplei principale; 5) bulonul cuplei auxiliare; 6) cuplă principală; 7) cuplă auxiliară; 8) placă de ciocnire; 9) aparat de strîngere; 10) pod mobil mare; H) pod mobil mic; 12) suportul podului mobil; 13) scară la blocul de înhămare; 14) scară la marchiza locomotivei; 15) balansier de suspensiune longitudinal şi suportul lui; 16) opritoare de balansiere; 17) suporturile căldării verticale; 18) cenuşar; 19) clapa dinainte a cenuşarului; 20) clapa dinapoi a cenuşarului; 2?) bară de comandă pentru clapele cenuşarului; 22) găuri de curăţire în pereţii cenuşarului; 23) sita parascîntei a cenuşarului; 24) gură de vizitare a fundului cenuşarului; 25) clapă de fund a cenuşarului; 26) bară de comandă pentru clapa de fund a cenuşarului; 27) stropitorul cenuşarului; 28) arc de suspensiune; 29) legătură de arc; 30) atîrnător la cutia de unsoare; 31) tijă de suspensiune (suspensor); 32) suportul tijei de suspensiune; 33) cutie de osie superioară, pentru osia cuplară; 34) fusulosiei; 35) buton cuplar; 36) contragreutate; 37) centrul (steaua) roţii; 38) roată motoare; 39) contramanivelă; 40) butonul de manivelă al osiei motoare; 41) bandajul roţii; 42) osie cuplară; 43) osie liberă; 44) pana cutiei de unsoare; 45) placă de gardă; 46) osie cuplară montată; 47) legătura longeroanelor, în faţa căldării verticale; 48) traversă de consolidare In dreptul osiei motoare; 49) osie motoare montată; 50) grup de roţi montate; 51) bare de consolidare; 52) traversă de consolidare în dreptul cilindrului de frînă; 53) opritorul boghiului; 54) osie liberă montată; 55) traversă de consolidare între cilindri; 56) pivotul boghiului; 57) suportul camerei de fum; 58) arc elicoidal al cîrligului de tracţiune; 59) suport pentru felinarele de colţ dinainte; 60) curăţitor de şină dinainte; 61) tampon; 62) placă de zăpadă; 63) traversă frontală dinainte; 64) mînerde cuplare; 65) ghidajul cîrligului de tracţiune dinainte; 66) cuplă cu şurub; 67) balustrada traversei frontale; 68) platformă (pod); 69) suporturile platformei (podului); 70) suportul glisierei; 71) legătură orizontală a longeroanelor; 72) traversă de consolidare după prima osie cuplară; 73) placă pendulară a căldării longitudinale; 74) traversă de consolidare înaintea primei osii cuplare; 75) legătură orizontală a longeroanelor deasupra osiei libere; 76) traversă de consolidare în partea dinainte a cadrului; 77) cîrlig de tracţiune dinainte ; 78) cuplă cu cîrlig de siguranţă; 79) scară la traversa frontală;
80) legătură pentru placa de gardă.
Locomotivă
271
Locomotivă'
osiilor cuplate (suma osiilor motoare şi cuplare) e determinat de forţa de tracţiune necesară, de greutatea pe osie admisă de cale şi de condiţiile de aderenţă; numărul şi dispoziţia osiilor libere sînt determinate de greutatea pe osie admisă, de viteza de mers şi de condiţiile de mers în curbe. Diametrul roţilor cuplate depinde de viteza de mers prescrisă şi e limitat la 2000---2300 mm, din cauza greutăţilor de construcţie, pentru o turaţie maximă admisă /z=340 rot/min. Prin mărirea vitezei medii de deplasare a pistonului se măreşte şi limita maximă de turaţie, putîndu-se realiza viteze de mers de 150— 180 km/h, cu roţi cu diametrul de 1750* * * 1850 mm (v. şl Roată de locomotivă).
Cutiile de osie reazemă în ferestrele longeroanelor prin patinele şi plăcile de gardă, respectiv în cadrul boghiu-rilor. Palierele sînt cu alunecare, cu tendinţa de a se trece la paliere cu rulmenţi. Pe roţile cuplate se montează contragreutăţile de diferite mărimi, determinate conform condiţiilor de echilibrare a locomotivei.
Suspensiunea locomotivelor cu abur cuprinde arcurile, tija de suspensiune, tija de compresiune şi bal ansi erele. Arcurile de suspensiune sînt, în general, resorturi lamelare simple şi, rareori, resorturi elicoidale, însă numai combinate cu resorturi lamelare, pentru a realiza amortisarea oscilaţiilor. După modul de grupare a arcurilor de suspensiune legate prin balansiere, suspensiunea poate fi independentă sau conjugată, care, la rîndul ei, poate fi stati-c determinată sau static indeterminată, după numărul punctelor de reazem (v. sub Suspensiunea locomotivei cu abur). Repartiţia greutăţii locomotivei pe osii constituie, în funcţiune de condiţiile suspensiunii, o operaţie de bază pentru stabilitatea în mers a locomotivei.
Comanda locomotivelor cu abur se efectuează din marchiza locomotivei prin regulator, prin schimbătorul de mers (v.) şi prin robinetul de comandă a frînei automate (v.).
Echipamentele auxiliare ale locomotivei cu abur sînt: marchiza, în care se găsesc aparatele de comandă, de conducere şi de control; instalaţia de ungere (pompe de uns, conducte de ungere, supape de reţinere, etc.); instalaţia de nisipare; instalaţia de frînă; instalaţia de iluminat (felinare, turbogenerator, conducte electrice, etc.); instalaţia de încălzire a trenului; vitesometre: instalaţia de reproducere automată a semnalelor; etc.
Locomotivă cu abur cu turbine: Locomotivă la care forţa de tracţiune necesară pentru antrenarea osiilor (remorcare) e produsă de una sau de două turbine cu abur montate pe şasiul locomotivei. Tracţiunea cu turbine cu abur se realizează, fie prin antrenarea directă a osiilor motoare, fie prin antrenarea osiilor prin intermediul unei transmisiuni electrice.
Locomotivele cu antrenare directă a osiilor au forma locomotivei cu abur clasice, avînd turbina principală
XI. Locomotivă cu turbină cu abur, cu antrenare directă.
1) conductă de apă de răcire; 2) rezervor pentru condensat; 3) pompă de alimentare a că’dării; 4) condensator; 5) conductă de abur de emisiune; 6) angrenaj de transmisiune; 7) osie fa!să; 8) turbină cu abur; 9) exhaus-tor pentru tiraj.
de aproximativ 2000--2500 CP, montată pe şasiul locomotivei, care antrenează osiile motoare prin intermediul unei osii false
cu reductor de turaţie de aproximativ 1 : 25 (turbina funcţio-nînd economic la turaţii foarte înalte, 8000---9000 rot/min) şi al unui sistem bielă-manivelă (v. fig. XI). Aburul de emisiune de la turbină e trimis în două condensatoare cu apă rece. Răcirea apei se efectuează pe tender într-un răcitor cu pompă şi cu ventilator. Circuitul apei de alimentare e: căldare-turbină-condensator-căldare. Tirajul e realizat cu ajutorul unei suflante. Pentru mersul înapoi serveşte o turbină auxiliară de aproximativ 450---500 CP, deoarece turbina principală are un singur sens de rotaţie. Reglarea forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers se obţine prin variaţia numărului de ajutaje active ale turbinei.
Caracteristica de tracţiune F—f(V) e destul de avantajoasă. Cuplul uniform al turbinei pe timpul unei rotaţii şi lipsa maselor în mişcare rectilinie-alternativă ameliorează condiţiile de aderenţă. Puterea la viteze mici e mică. Locomotiva cu turbine cu antrenare directă a osiilor e folosită numai pentru servicii pe parcursuri de lungă durată, şi fără opriri, turbina func-ţionînd cu randament mic la variaţii mari de turaţie.
Locomotivele cu antrenare prin transmisiune electrică cuprind o turbină cu abur principală, care acţionează un generator electric în curent continuu şi un număr de motoare electrice de tracţiune. în general, căldarea şi rezervorul de combustibil se montează pe carul locomotivei propriu-zise, iar pe tender se amplasează turbina cu generatorul electric şi condensatorul.
Sistemul prezintă avantajul că turbina funcţionează Ia turaţie aproximativ constantă, corespunzătoare randamentului ei maxim. El necesită un sistem de reglare care cuprinde şi dispozitivul de re.elare a tirajului artificial (turbosuflantă cu abur de emisiune prelevat). Transmisiunea electrică funcţionează în condiţii similare celor de pe locomotivele Diesel cu transmisiune electrică. Caracteristica de tracţiune F=f(V) şi condiţiile de aderenţă sînt similare celor ale locomotivelor Diesel electrice.
Pentru a obţine un randament acceptabil, de ordinul 75-0,10-0,12, trebuie să se folosească turbine de putere mare şi la turaţii înalte. Condensatorul măreşte mult dimensiunile locomotivei.
Folosirea acestui tip de locomotivă nu prezintă interes decît pentru linii cu rezistenţă caracteristică mare şi pentru trenuri cu vehicule avînd dispozitive de tracţiune întărite, corespunzătoare forţelor de tracţiune mari cari se dezvoltă în locomotivă.
După felul aburului folosit, locomotivele cu abur pot fi:
Locomotivă cu abur de înaltă presiune: Locomotivă cu abur cu motor cu piston sau cu turbine, la care presiunea nominală a aburului e mai mare decît 30 kgf/cm2.
La locomotivele cu piston, căldarea clasică (tip Stephenson, Seguine-Crampton), care nu corespunde acestor presiuni, e înlocuită cu căldări de tip special (Velox, Loeffler-Schmidt, etc.). Motorul e cu expansiune fracţionată. Aceste locomotive sînt puţin folosite şi sînt încă în faza de experimentare, deoarece cîştigul realizat prin reducerea consumului specific de combustibil (datorit randamentului mai înalt al motorului) nu compensează cheltuielile de construcţie şi de întreţinere a locomotivei.
La locomotivele cu turbine se foloseşte căldarea de tip Babcock-Wilcox, cu timbrul de 80 kgf/cm2 şi cu supraîncălzire de 520---5500. Locomotiva lucrează cu condensaţie. Aburul de înaltă presiune e folosit în mod curent la locomotivele cu abur, cu turbine.
Locomotivă cu abur cu condensaţie: Locomotivă cu abur cu motor cu piston sau cu turbine, la care emisiunea aburului nu se face în atmosferă, ci într-un condensator, în care aburul emis din cilindri se condensează şi e retrimis în căldare sub formă de apă de alimentare.	*■
Locomotivă
272
Locomotivă
La locomotivele cu motor cu piston, condensatorul e montat pe tender.
Pentru răcirea aburului de emisiune se folosesc apa sau curenţi de aer. La răcirea cu.apă, condensatorul e format din unu sau din doi cilindri cu ţevi interioare, în cari circulă aburul, agentul răcitor circulînd în exteriorul ţevilor; apa încălzită se colectează	^
într-un rezervor, de unde se alimentează căldarea Locomotivei. La răcirea cu aer, aerul de admisiune e condus într-o reţea de ţevi amplasate pe tender, asupra cărora se suflă un curent de aer produs de o turbosuflantă cu abur de emisiune.
Circuitul abur-apă e format din: căldarea de abur (presiunea nominală 12* * * 15 kgf/ cm2) cilindrii motorului, ţevile de emisiune (presiunea aburului scade la 0,6***0,9 kgf/cm2), separatorul de apă, turbina cu abur de emisiuneaexhaus-torului care realizează tirajul în focar, conducta de emisiune (presiunea aburului
0,4-”0,6 kgf/cm2), separatorul de ulei, cuplarea sferică telescopică dintre locomotivă şi tender, turbosuflanta de răcire (presiunea aburului 0,3**'0,5 kgf/cm2), condensator (presiunea
XII. Locomotivă cu abur cu piston şi cu condensaţie.
1) coiector inferior; 2) conductă de evacuare a aburului din colectorul inferior; 3) ţeavă de scurgere; 4) colector superior de abur: 5) robinet pentru încălzirea apei proaspete; 6) cap distribuitor de abur pentru tender; 7) robinet pentru încălzirea apei condensate; 8) robinet de schimbare de direcţie a apei; 9) rezervor de apă condensată; 10) turbina ventilatoarelor; 11) conductă de abur; 12) cap central de abur; ?3)cap de alimentare cu apă a căldării: 14) supapă de reglare a turbinei de aspiraţie; 15) turbină de aspiraţie a fumului; 16) separator de apă din aburul de emisiune; V') pompă de aer pentru frînă; 18) cilindru de locomotivă; 19) separator de ulei; 20) pompe de alimentare; 21). conductă de abur de emisiune; 22) ejectoare de apă fierbinte; 23) cuplare telescopică între locomotivă şi tender; 24) rezervor de apă fi!trată; 25) condensator cu compartimente; 26) rezervor de apă proaspătă.
aburului 0,1 kgf/cm2), rezervorul de apă condensată, filtrele, pompele de alimentare, căldarea de abur.
Contrapresiunea	în	cilindri	scade	de	la	1,1 •••1,3 kgf/cm2 (la
locomotivele	cu	emisiune	în	atmosferă).	la	0(2-“0,3 kgf/cm2.
Refularea apei	de	condensaţie	încălzite în	căldare se realizează
prin ejectoare montate pe conducta de aspiraţie a pompelor
de alimentare (v. fig. XII şi XIII).
Locomotivele cu condensaţie sînt puţin folosite, din cauza complicaţiei şi a costului instalaţiilor de condensare a aburului. înainte de introducerea locomotivelor Diesel se foloseau, în special, pe liniile situate în regiuni lipsite de apă sau cu apă foarte dură. Alimentarea cu apă de condensaţie, pelîngă economia • mare de apă, reduce în mod considerabil coroziunea pereţilor.
La locomotivele cu abur cu turbine, emisiunea a-burului se face într-un condensator amplasat pe tender sau pe locomotiva propriu,-zisă.
Se mai deosebesc:
Locomotivă cu abur fără foc:	Locomotivă cu abur la care
căldarea cu focar e înlocuită cu un rezervor cilindric orizontal,
XIII. Locomotivă cu abur, cu preîncălzirea apei în tender.
1) cap de emisiune; 2) supapă de derivaţie; 3) conductă de refulare; 4) conductă de stropit camera de fum; 5) turbogenerator; 6) manometru; 7) termometru de control; S) cap central de luat abur; 9) conductă de stropit cărbunii; 10) conduc+ă de circulaţie; 11) camera din faţă a rezervorului deapă caldă; 12) rezervor de apă caldă; 13) supapă de comunicaţie; 1 d) rezervor de apă rece; 15) conductă de aspiraţie a apei reci; 16) ejectoare de refulare a apei reci în rezervorul cald; 17) condensator prin amestec, pentru preîncălzire; 18) Filtru; 19) condensator prin amestec; 20) termometru pentru apa preîncălzită; 21) supapă de reglare; 22) conductă de a^pinaţie a turbopompei; 23) pompă de alimentare cu apă caldă filtrată; 24) conductă de abur viu; 25) conductă de abur de emisiune de la turbopompă; 26) conductă de stropit cenuşarul; 27) robinet cu trei căi.
Locomotivă
273
Locomotivă
umplut cu apă pe 3/4 din volumul său şi cu un tub de încălzire în care se introduce abur luat de Ia o centrală de abur fixă. Aburul introdus în căldare ridică temperatura apei pînă la temperatura de saturaţie a aburului. în general, presiunea maximă în căldare se ridică la 12 kgf/cm2, iar vaporizarea începe aproximativ la 20 de minute după începerea încălzirii cu abur.
Motorul e construit cu cilindri cu diametru foarte mare, pentru a putea funcţiona la presiuni cuprinse între 1,5 şi 12 kgf/cm2.
Rezervorul de apă trebuie bine izolat termic, pentru a reduce schimbul de căldură cu exteriorul.
Locomotivele fără foc sînt folosite pentru serviciul de manevră pe liniile din zonele în cari există pericol de incendiu.
Locomotivă cu abur cu antrenare individuală: Locomotivă cu abur Ia care antrenarea osiilor se realizează individual, rrin mai multe motoare cu piston, montate cîte unu sau cîte două pe cîte o osie. Se deosebesc: locomotive cu motoare în V, fiecare motor acţionînd cîte o osie, şi locomotive cu motoare mono-cilindrice, fiecare osie fiind antrenată de două motoare, montate cîte unu la fiecare capăt de osie.
Locomotiva cu motoare în V are motoarele montate pe cele două laturi, alternativ la stînga şi la dreapta; motoarele sînt cu dublă expansiune şi cu distribuţie cu sertar. Avantajul acestui sistem constă în faptul că diametrul roţilor a putut fi redus mult, iar greutatea aderentă e foarte mare.
Locomotiva cu motoare monocilindrice are motoarele montate pe aceeaşi osie, dar cu bielele decalate ia 180°, iar grupul de motoare de pe fiecare parte sînt decalate unul în raport cu celălalt la cîte 120°; motoarele sînt cu simplă expansiune şi cu cilindri orizontali. Transmisiunea se realizează prin angrenaje de tip Winterthur.
Avantajele antrenării individuale sînt următoarele: puterea mare a locomotivelor de construcţie recentă se transmite la mai multe osii, reducînd astfel solicitarea pe osie; la locomotivele de tip curent, cilindrii fiind concentraţi în partea din faţă a locomotivei, numărul acestora şi diametrii lor sînt limitaţi de gabaritul locomotivei, spre deosebire de antrenarea individuală, la care numărul cilindrilor distribuiţi de ambele părţi şi pe toată lungimea poate să crească; posibilitatea fracţionării puterii şi a creşterii greutăţii aderente totale; antrenarea individuală permite folosirea de motoare rapide, uşor demontabile şi interschimbabile; Ia locomotivele curente, pentru a mări viteza de mers trebuie mărite diametrul roţilor sau turaţia acestora, pe cînd la locomotivele cu antrenare individuală, viteza poate fi mărită fără a spori diametrul osiei, ci numai prin mărirea numărului de osii motoare (eventual se poate realiza aceeaşi viteză reducînd diametrul roţilor şi sporind numărul osiilor motoare), de unde rezultă reducerea ampata-mentului rigid al locomotivei şi, deci, realizarea unei înscrieri în curbe avantajoase, reducerea lungimii locomotivei, a greutăţii roţilor şi, implicit, şi a greutăţii pe osie (reducîndu-se astfel oboseala căii). Mai multe osii motoare realizează o echilibrare între ele a maselor în mişcare alternativă şi deci reduc contragreutăţile şi solicitările dinamice în cale, evită bielele motoare de dimensiuni mari, cum şi osiile cotite, costisitoare şi greu de executat.
Dezavantajele antrenării individuale sînt următoarele: la patinarea unei osii, celelalte osii — nefiind cuplate între ele — nu pot să intervină pentru a o antrena; masele în rotaţie fiind mici, forţa de inerţie e mai mică, astfel încît şi locomotiva opune o rezistenţă mai mică la patinare.
Locomotivă Diesel:	Locomotivă a cărei sursă de
energie e dată de unu sau de mai. multe motoare Diesel (cu autoaprindere), cari antrenează roţile motoare prin intermediul unei transmisiuni. Introducerea transmisiunii rezultă din condiţiile de funcţionare ale motorului Diesel şi din necesitatea de adaptare a lui la caracteristicile cerute de exploatarea feroviară.
Din punctul de vedere funcţional, motorul Diesel se caracterizează prin următoarele proprietăţi: la o valoare constantă a presiunii efective medii, puterea e direct proporţională cu turaţia, cilindreea fiind constantă; cuplul motor depinzînd de mărimea cilindreei totale şi de presiunea efectivă medie constantă, e constant pentru orice turaţie, valoarea lui fiind determinată de cantitatea de combustibil injectat pe durata unui ciclu; demararea sub sarcină nu e posibilă, deoarece numai unul dintre timpii ciclului efectuează lucru mecanic util; puterea maximă se obţine la o anumită valoare a turaţiei, motorul nemai-funcţionînd sub o valoare anumită minimă a acesteia, cînd aprinderea amestecului combustibil-aer nu se mai produce; cuplul motor nu suportă suprasarcini.
în cazul unei antrenări directe a osiilor motoare, viteza de mers a locomotivei e direct proporţională cu turaţia motorului Diesel, iar forţa de tracţiune la periferia roţilor motoare, cu valoarea cuplului motor. Curba PD =f(V) variază linear direct proporţional cu viteza, de laO la Pf = Pmax corespunzător unei viteze de mers maxime fixate. Acestei variaţii lineare a puterii îi corespunde o valoare constantă a forţei de tracţiune pentru orice valoare a vitezei F£)=/(K) = const. (v. fig. XIV).
Pentru a realiza un regim de funcţionare stabil, condiţiile de exploatare feroviară necesită un mers iperbolic pentru
270 P
caracteristica de tracţiune Fţ —---------care asigură utili-
zarea puterii maxime a motorului pentru orice viteză de mers.
între cele două curbe de variaţie a forţei de tracţiune în funcţiune de viteza de mers Fjy= f(V) şi F/=f(V) fiind o deosebire esenţială, transmisiunea, avînd diferite grade de transformare, adaptează funcţionarea motorului Diesel la condiţiile de cuplu variabil pe cari le reclamă tracţiunea. Ea transformă, prin variaţia raportului de transformare, cuplul constant al motorului Diesel pentru o anumită valoare a presiunii efective medii, într-un cuplu variabil al organelor de propulsiune, pentru ca acesta să echilibreze cuplul variabil datorit rezistenţelor la mers şi pentru demararea locomotivei în sarcină.
Forţa de tracţiune şi puterea sînt determinate, astfel, de caracteristicile de funcţionare şi de construcţie ale motorului Diesel, de felul transmisiunii şi de condiţiile de aderenţă.
—	Forţa de tracţiune în funcţiune de caracteristicile motorului Diesel rezultă din relaţia:
0	~	V
XIV. Caracteristica Fţ= =f(V) şi P=f(V), în funcţiune de viteza de mers, la o locomotiva Diesel antrenare directa a osiilor
Pjj) puterea la arborele motorului Diesel: Pţ) puterea maxima cerută de condiţiile de exploatare; Fj)) forţa de tracţiune constantă corespunzătoare puterii Pp; Fţ) forţa de tracţiune cerută de condiţiile de exploatare.
270 Pr
F,-
V
[kgf] ,
în care PD (CP) e puterea motorului Diesel la arbore, iar V (km/h) e viteza de mers.
Puterea motorului Diesel e:
PD = ~
Cm'P,
K
unde Cm(\) e cilindreea totală, p (kgf7cm2) e presiunea efectivă medie, n (rot/min) e turaţia, iar K e factorul de proporţiona-litate în funcţiune de numărul de timpi.
Relaţia forţei de tracţiune e valabilă numai la o funcţionare a locomotivei fără transmisiune (caz ipotetic).
Locomotivă
274
Locomotivă
Forţa, de tracţiune în funcţiune de caracteristicile motorului şi ale transmisiunii (caz general) la periferia roţilor motoare e dată de relaţia:
2/. 7)
pr -7/ u [kgf]'
în care 7 e raportul de transformare a transmisiunii, r\f e randa-^ mentul transmisiunii, D (m) e diametrul roţilor motoare, M (kgf/m) e cuplul motor, sau de relaţia:
M»y).
T?	t	9JJ&X	r	i	r-t
max
Puterea pe dare o dezvoltă locomotiva e direct proporţionala cu turaţia motorului Diesel p2ntru o anumită presiune efectivă medie, adică cu gradul de injecţie a combustibilului, şi cu randamentul transmisiunii.
•	—' Forţa de tracţiune din condiţiile de aderenţă rezultă din relaţia:
Fa^^’Ga
în care <]/■ e coeficientul de aderenţă fizic, iar GJt) e greutatea aderentă; valoarea coeficientului de aderenţă variază în funcţiune de coeficientul de uniformitate, care la locomotivele Diesel cu patru sau cu şase cilindri, cu transmisiune mecanică şi cu aderenţă totală, se consideră 0,96***0,97, — la locomotivele Diesel cu 8, 12 şi 16 cilindri, cu transmisiune hidraulică şi electrică cu aderenţă totală, se consideră ~1, dacă diametrul tuturor roţilor motoare e riguros egal şi starea momentană a suprafeţelor'de rulare e aceeaşi pentru toate roţile (cabrajul poate provoca, în special la demarare, o reducere cu 20~30% a forţei de tracţiune din aderenţă, la locomotivele cu transmisiune electrică).
Forţa de tracţiune a locomotivei apare în patru valori diferite, după intervalul la care ea intervine în procesul energetic al locomotivei: forţa de tracţiune la arborele motorului Diesel (la ambreiaj) Fp, forţa de tracţiune la ieşirea din transmisiune Fft forţa de tracţiune la periferia roţilor motoare Ff şi forţa de tracţiune la cîrlig Fg.
Randamentul total al locomotivelor Diesel e:
unde 0,35*• -0,40 e randamentul motorului Diesel, e randamentul transmisiunii şi diferă după sistemul acesteia, şi anume la transmisiunile mecanice 7]r=0,92-*-0,94, la transmisiunile hidraulice 77^~0,75—0,88, iar la cele electrice 7]^ = 0j78-**0,82;t)(-=:0)96-“0,98 e randamentul carului; 7)^ = 0,94-**
0,95 e factorul de consum de energie în serviciile auxiliare. Randamentul total al locomotivei e cuprins între 0,24 şi 0,32.
Consumul specific de combustibil al motoarelor Diesel de tracţiune e de 160***200 gf/CPeh, luînd ca bază motorina cu puterea calorifică de 10 000 kcal/kgf.
Puterea locomotivelor Diesel variază între limite foarte mari, locomotivele putînd fi construite cu secţiuni multiple avînd o comandă unică. Valorile obişnuite sînt cuprinse, pentru o secţiune, între 120 şi 2000 CP, cu tendinţa de standardizare a anumitor valori, formînd‘un număr de clase de locomotive, după serviciul pe care îl prestează.
Părţile principale ale locomotivelor Diesel sînt următoarele: motorul (respectiv motoarele) Diesel, carul, caroseria, transmisiunea, comanda şi echipamentele auxiliare.
Motorul D j e s e / formează un ansamblu complex cu restul locomotivei. Alegerea tipului de motor rezultă din condiţiile speciale de funcţionare a locomotivei, şi anume: siguranţă completă jn serviciu; greutate şi gabarit limitate de caracteristicile de construcţie ale căii; funcţionare în condiţii de micro-
climă foarte variate. Ca date de referinţă cari rezultă din aceste condiţii se pot lua: greutatea specifică 4---13 kgf/CPe, turaţia 700---1500 rot/min, consumul specific de combustibil 160*--200 g/CPeh.
Se folosesc motoare în doi şi în patru timpi. După consumul specific de combustibil, motoarele în patru timpi sînt superioare celor în doi timpi, diferenţa de consum specific fiind de 10*** 15%, iar după greutatea specifică, motoarele în doi timpi sînt mai avantajoase, prezentînd o diferenţă de 15---20%. Cilindrii verticali sînt în număr de 8* * * 16 şi sînt dispuşi pe o singură linie, pe două linii sau în V. Motoarele de 120*-*1200 CP se construiesc de obicei cu cilindrii pe o singură linie; la puteri peste 1200 CP se preferă aşezarea cilindrilor pe două linii, cu cei doi arbori motori cuplaţi printr-un dispozitiv de sincronizare, sau în V. Diametrul cilindrilor e cuprins între 200 şi 350 mm, raportul cursă-diametru fiind între 1,1 şi 1,4. Blocul cilindrilor şi carterul sînt complet sudate; cămăşile cilindrilor sînt schimbabile şi răcite cu apă. Pistoanele sînt de aliaj uşor, prelucrate fin, iar bielele sînt de oţel aliat. Se utilizează atît motoare cu injecţie directă, cît şi motoare cu camere auxiliare, neexistînd o linie de demarcaţie între cele două tipuri. Supra-alimentarea e generalizată la toate'motoarele Diesel de locomotivă, folosindu-se în special sistemele cu turbosuflantă. Se urmăreşte mărirea continuă a presiunii efective medii (pem = 8---12 kgf/cm2), reducîndu-se astfel greutatea şi gabaritul motorului, ceea ce reclamă însă folosirea de materiale de construcţie cu rezistenţe mari, Tendinţa de mărire a turaţiei apare în special la locomotivele cu motoarele Diesel amplasate pe boghiuri (ancombrament mic la dispoziţie). Motoarele sînt echipate cu carcasă etanşă (contra pătrunderii prafului şi a uleiului), cu pompe de combustibil cu comandă automată a începutului fazei de injecţie şi cu un dispozitiv de evitare a amestecului uleiului de lubrifiere cu combustibilul. ,
Carul locomotivei e format din şasiu (împreună cu accesoriile) şi din dispozitivul de rulare. Construcţia carului poate fi cu osii antrenate prin biele şi cu o osie falsă centrală (antrenare colectivă), cu osii cu antrenare individuală rezemate pe şasiul locomotivei, cu boghiuri- motoare cu două sau cu trei osii (ultima construcţie e cea mai uzuală).
Şasiul e construit din două longeroane de tablă dispuse în interiorul roţilor,Ta locomotivele cu biele, şi în exteriorul lor, la ceîe cu antrenarea individuală a osiilor, sau în formă de ramă de grinzi profilate sau tubulare, toate îmbinările fiind sudate. Boghiurile motoare sînt construcţii sudate integral în formă de cadru, în care reazemă osiile prin intermediul cutiilor de osie. Legătura dintre cadrul boghiului şi cutie se realizează prin pivot central sau printr-un sistem de rezemare laterală cu blocuri silenţioase. Accesoriile şasiului sînt dispozitivele de ciocnire şi de tracţiune, iar la locomotivele articulate formate din mai multe secţiuni cuprind şî dispozitivul de legare între diferitele secţii.
Dispozitivul de rulare e constituit din osiile montate (libere, motoare, respectiv cuplare), din osia falsă la locomotivele cu antrenare colectivă a roţilor, din dispozitivele de înscriere în curbă, cutiile de osii cu patinele şi plăcile de gardă, şi din suspensiune. La locomotivele cu transmisiune hidraulică, legătura dintre osiile motoare şi transmisiune se face printr-un sistem pendular format cu articulaţii cardanice. La locomotivele cu transmisiune electrică, electromotoarele de tracţiune sînt suspendate integral sau parţial, legătura dintre arborele motoarelor şi osie fiind realizată prin diferite sisteme de antrenare, de obicei sistem cu arbore tubuiar şi resorturi elicoidale rezemate în carcasa motorului, sau prin lagăre cu gheare (la electromotoarele cu suspensiune parţială).
Suspensiunea locomotivei e realizată prin arcuri lamelare şi resorturi elicoidale în combinaţie cu blocuri silenţioase.
Locdmdtiva
275
Locomativă
Sistemele diferă după dispoziţia osiilor, rezemate în şasiu sau în boghiuri motoare (v. şî sub Suspensiunea locomotivei Diesel).
Caroseria diferă după puterea locomotivei, după felul transmisiunii şi dispoziţia osiilor.
Locomotivele de mică putere (pînă la 600 CP), cu transmisiune mecanică şi hidraulică şi cu antrenarea osiilor prin biele, au caroseria formată dintr-o cutie de tablă care îmbracă motorul Diesel, transmisiunea, şi ghereta de comandă. Forma caroseriei e în L sau în dublu X I în ultimul caz, cabina de comandă e la mijlocul locomotivei.
Locomotivele de mare putere (peste 600 CP), cu transmisiune hidraulică şi electrică, au caroseria în formă de cutie de vagon şi cuprinde cabinele de comandă la cele două capete ale locomotivei, compartimentul motorului Diesel, compartimentul transmisiunii, compartimentele diferitelor servicii auxiliare şi ale rezervoarelor de combustibil, de ulei, apă şi nisip. Compartimentele comunică între ele prin coridoare.
Transmisiunea trebuie să fie elastică, cu transformări cuprinse între limite largi şi cu trecere între diferitele trepte pe intervale scurte, pentru a se asigura demararea şi mersul în bune condiţii fără şocuri şi fără oscilaţii perturbatoare de mare amplitudine. Forţa de tracţiune fiind maximă la o utilizare completă a puterii motorului, transmisiunea trebuie să asigure utilizarea ei la orice viteză de mers între valoarea zero şi cea nominală a locomotivei. Sistemele de transmisiune folosite sînt mecanice, hidraulice sau electrice.
Comanda locomotivelor Diesel diferă după felul transmisiunii.
La locomotivele cu transmisiune mecanică, comanda acţionează asupra cuplării angrenajelor diferitelor trepte de viteză, asupra ambreiajului şi a inversorului de mers. Ea se efectuează fie direct, fie prin servomotoare pneumatice (v. fig. XV).
3
XV. Transmisiune mecanică cu cinci trepte.
1) arbore motor; 2) ambreiaj cu lamele; 3) servomotor de acţionare a ambreiaiuiui; 4) roată de a:ţionare a inversorului de mers (mers înainte); 5) roţi baladoare ale inversorului de mers; 6) roată de acţionare a inversorului de mers (mers înapoi): 7) roată intermediară a inversorului de mers; 8) ambreiaje cu lamele pentru fixarea roţilor dinţate pe arbori; 9) foţi dinţate mobile pe arborele lor; 10) roţi dinţate fixe; 11) arbore intermediar; 12) arbore de transmisiune principal: 13) roată intermediară; 14) osie motoare.
La locomotivele cu transmisiune hidraulică, comanda acţionează asupra debitului de lichid (agent motor) în transmisiune, asupra conectării şi deconectării treptelor de transmisiune (formate, de asemenea, din mai multe trepte) şi asupra inversorului de mers. Debitul variabil de lichid e asigurat printr-o pompă regulatoare care introduce, respectiv evacuează uleiul din sistemul pompă-turbină, al transmisiunii. Comanda pompei de ungere se realizează, în general, cu un servomotor pneumatic. Comanda transmisiunii e interconectată cu reglarea turaţiei motorului, pentru a se menţine un regim stabil de mers. Se realizează, astfel, o legătură permanentă între puterea motorului Diesel (determinată de gradul de injecţie a combustibi-
lului şi de reglarea turaţiei prin echilibrarea cuplului motor şi rezistent), între puterea de transmisiune (determinată de debitul de fluid motor) şi între puterea la roţile motoare ale locomotivei. Această legătură e tradusă prin comandă automată în variaţia continuă fără trepte a caracteristicii de tracţiune a locomotivei F~f(V). Comanda inversării sensului de mers e, în general, cu acţionare mecanică sau electropneumatică.
La locomotivele Diesel cu transmisiune electrică, comanda realizează legătura permanentă dintre puterile celor trei organe principale, şi anume: motorul Diesel, generatorul de curent electric şi motoarele de tracţiune, — obţinîndu-se variaţia continuă fără trepte a caracteristicii de tracţiune a locomotivei F^fţV). Comanda e automată pentru diferite sarcini ale locomotivei şi e iniţiată de conducătorul locomotivei; necesitatea automatizării rezultă, pe lîngă uşurarea conducerii locomotivei, din evitarea supraîncărcării motorului Diesel, respectiv a utilizării incomplete a puterii acestuia. Comanda se realizează printr-un controler principal, manevrat de conducătorul locomotivei, care acţionează reostatul de excitaţie al generatorului, servomotoarele hidraulice ale regulatorului de turaţie a motorului Diesel (pentru stabilirea diferitelor trepte de turaţie), şi supapele electropneumatice de acţionare a contactoarelor de închidere a circuitelor electrice ale motoarelor de tracţiune. Comanda inversării sensului de mers se obţine prin inversarea conexiunilor electrice ale circuitului rotoric al motoarelor de tracţiune, de cele mai multe ori cu un controler rotativ cu acţionare electropneumatică. Protecţia circuitelor electrice se obţine prin relee electromagnetice maximale montate pe circuitele motoarelor de tracţiune şi prin întreruperea automată a circuitului contactoarelor. Locomotivele formate din mai multe secţiuni şi cu mersul în tracţiune multiplă sînt comandate de la un singur post central, prin diferite sisteme de telecomandă, de obicei electropneumatice.
La locomotivele cari funcţionează cu schimbarea montajului electromotoarelor de tracţiune şi cu variaţia excitaţiei motoarelor, comanda se efectuează de la un post central, prin comutatoare de conexiune.
Echipamentele auxiliare^ diferă după felul transmisiunii şi după puterea locomotivei. în general, ele cuprind:
La locomotivele cu transmisiune mecanică: aparatura de bord, instalaţia de aer comprimat pentru demarare, instalaţia de frînă, rezervorul de combustibil, rezervorul de apă, instalaţia de semnalizare optică şi acustică, etc.
La locomotivele cu transmisiune hidraulică: aparatura de bord, instalaţia de răcire, instalaţia de ventilaţie, instalaţia electrică pentru demarare şi iluminat, instalaţia de aer comprimat, instalaţia de frînă, rezervorul de combustibil, rezervorul de apă, rezervorul de lubrifianţi, instalaţia de încălzire a apei de răcire, instalaţia de încălzire a trenului (căldare şi rezervoare de combustibil şi de apă), instalaţia de semnalizare optică şi acustică, etc.
La locomotivele cu transmisiune electrică: aparatura de bord, instalaţia de răcire, instalaţia de ventilaţie, instalaţia electrică pentru demarare, instalaţia de iluminat electric, instalaţia de aer comprimat, instalaţia de frînă, rezervorul de combustibil, rezervorul de apă, rezervorul de lubrifianţi, instalaţia de încălzire a apei de răcire (căldare şi rezervoare de combustibil şi de apă, sau instalaţie electrică), instalaţia de semnalizare optică şi acustică, etc.
Instalaţiile electrice sînt montate, în general, în două grupuri: bateria de acumulatoare încărcate automat de generatorul auxiliar la 220 V şi grupul convertisor format dintr-un motor electric acţionat la tensiunea de 24 V a bateriei de acumulatoare de un generator electric.
Instalaţiile de răcire formează sisteme complexe pentru răcirea apei şi răcirea uleiului în motorul Diesel, cu acţiune mutuală între e\k (v. sub Răcirea locomotivelor Diesel).
18
Locomotivă
276
Locomotivă
Toate locomotivele sînt echipate cu dispozitive de siguranţă „om mort" (v.)
După felul transmisiunii, locomotivele Diesel pot fi clasificate cum urmează:
Locomotivă Diesel mecanică: Locomotivă cu motor Diesel şi cu transmisiune mecanică.
Transmisiunea mecanică e formată din ambreiaj, schimbătorul de viteză, inversorul de mers şi atacul de osie (v. fig. XW). Ea cuprinde 3-*-6 trepte de transformare prin angrenaje.
XVI. Locomotiva Diesel cu transmisiune mecanica.
I) camera motoarelor; 2) marchiză; 3) osie falsă; 4) contragreutate; 5) bielă motoare; 6) bielă cuplară.
Din cauza dificultăţilor de cuplare a ambreiajului şi a roţilor dinţate cu dimensiuni mari, nu poate fi folosită la locomotive de mare putere. La schimbarea treptelor de viteză, transmisiunea puterii la osia motoare se întrerupe, din care cauză caracteristica de tracţiune Fr =f(V) are un mers în trepte (v. fig. XVII), care prezintă dezavantajul unei variaţii bruşte, cu întrerupere instantanee a forţei de tracţiune la trecerea de la o treaptă de viteză la alta (v. sub Schimbător de mers ; Transmisiune mecanică).
•	în general, sînt locomotive cu puteri mici de 250-*-300 CP, folosite pe linii de cîmp cu declivităţi pînă Ia maximum 15°/00.
Locomotivă Diesel hidraulică:	Locomotivă	7o	9
cu motor Diesel şi cu transmisiune hidraulică (v. fig. XVIII).
Transmisiunea hidraulică e constituită excluziv cu schimbătoare de viteză hidrodinamice bazate pe principiul circuitelor hidraulice închise ale lui Fottinger, formate din cel puţin un agregat pompă- 7 turbină; agregatele se construiesc ca transformatoare hidraulice sau ca ambreiaje hidraulice, în general, transmisiunile hidraulice se construiesc prin combinarea mai multor transformatoare hidraulice (unul de demarare şi celelalte de mers) sau prin combinarea unui transformator cu două ambreiaje, transformatorul hidraulic servind la demarare. Transmisiunile hidraulice realizează un mers iperbolic continuu pentru caracteristica de tracţiune Fr—f (V), reglarea vitezei fiind de la zero la valoarea nominală, fără întreruperea transmisiunii puterii la osiile motoare (v. fig. XIX). La locomotivele cu puteri mai mari decît 1000 CP, transmisiunile se construiesc cu două motoare, şi cu două agregate hidraulice, din cauza
dimensiunilor mari ale schimbătoarelor ae viteză. Forţa de tracţiune (sarcina) e limitată de încălzirea uleiului folosit ca agent motor în transmisiune, limita de încălzire fiind aproximativ la 200°, pentru uleiurile minerale^/ g obişnuite. Legătura	^~t
dintre schimbătorul	5
de viteză hidraulic şi osiile motoare se	4
realizează printr-un sistem mecanic de	3
angrenaje cu arbori cardanici. Inversarea	1
sensului de mers se	^
efectuează cu un in-versor mecanic (v. şî sub Transmisiune hi- Q 0,2	0,4	0,6	0,8 V/y
draulică la locomotive	m3x
Diesel).	XViL	Caracteristica	Fr=f(V)	n	=/(F), la
t	,	°	locomotivă	Diesel	cu transmisiune mecanică
In general, smt	(patru	trepte),
locomotive cu puteri forţQ de tracţiune |a perHeria roţilor mo.
mijlocii de 3 0 toare; n) turaţia motorului Diesel; Fj) forţa •■•600 CP^ CU^ osh'le de tracţiune teoretică la Vmax\ G) sarcina; grupate CÎt mai strîns,	vma>:)	viteza	de mers maximă,
şi sînt folosite pe orice
fel de linie şi la declivităţi de maximum 32°/00.
Uneori, locomotivele Diesel hidraulice dau rezultate satisfăcătoare şi cînd au puterea peste 2000 CP.
La egalitate de putere, locomotiva Diesel hidraulică e cel mai puţin costisitoare şi cu cea mai mare regularitate în funcţionarea maximă.
Locomotivă Diesel electrică: Locomotivă cu motor Diesel şi cu transmisiune electrică.
Transmisiunea electrică e constituită în principiu dintr-un generator electric principal de curent continuu, cuplat direct cu arborele motorului Diesel, şi din cîteva motoare electrice alimentate de generator, antrenînd fiecare cîte una sau cîte
două osii motoare. Ea asigură, Ia periferia roţilor motoare, o putere constantă, adică un produs constant dintre forţa de tracţiune şi viteza de mers, pentru o putere optimă (nominală) PD a motorului Diesel. Pentru a menţine la valoare constantă acest produs la diferite variaţii ale fiecărui factor, e necesar ca
UgIg = PD — const"
unde U e tensiunea Ia bornele generatorului iar Ig e intensitatea curentului debitat.
Electromotoareledetracţiunefiind cuexcitaţieînserie,caracteristica mecanică (cuplu motor-turaţie),M==/(#), are un mers iperbolic, care sesuprapune pe caracteristica de tracţiune — f(V) (v. fig. XX). Pentru schimbarea regimului de viteză se modifică excitaţia generatorului, iar regulatorul de turaţie al motorului Diesel menţine automat turaţia la valoare constantă, prin acţionarea injecţiei de combustibil. Viteza locomotivei putînd varia între limite largi, menţinerea turaţiei motorului Diesel la o singură valoare conduce la o solicitare mare; de
8	7
XVIII. Locomotivă Diesel cu transmisiune hidraulică.
1) instalaţie de iluminat şi ventilaţie; 2) transmisiune Ia osie; 3) motor; 4) rezervor principal de combustibil; 5) arbore .cardanic; 6) transmisiune hidraulică; 7) răcitor; 8) rezervor de apă de alimentare; 9) instalaţie de încălzire; 10) rezervor secundar de
combustibil.
Locomotivă
277
Locomotivă
aceea, motoarele Diesel de locomotive cu transmisiune electrică se construiesc cu mai multe regimuri de turaţie, în funcţiune de prestaţiile cari se cer locomotivei.
Sistemele de reglare a tensiunii generatorului sînt fie sisteme de reglare automată cu excitaţie mixtă a generatorului, fie sisteme automate r folosind o excitatoare avînd o combinaţie specială de excitaţii, servind la realizarea unei caracteristici U =/(I) aproximativ iperbolice. Ambele sisteme se utilizează cu diferite variante de montaje ale înfăşurărilor. Unele sisteme noi de reglarese construiesc cu amplificatoare magnetice.
Locomotivele Diesel cu transmisiune electrică, folosite pe căile ferate romîneşti au un sistem de reglare a tensiunii generatorului prin excitaţie mixtă diferenţială, formată din excitaţia în derivaţie nereglabilă, conectată direct la circuitul rotoric al generatorului, din excitaţia independentă alimentată sub tensiune constantă de la generatorul auxiliar, lucrînd în acelaşi sens cu excitaţia în derivaţie, din excitaţia în serie montată în opoziţie cu celelalte două (compoundaj diferenţial) (v. fig. XXI).
Un mers convenabil pentru caracteristica U=f{I) se obţine prin interacţiuneadin-tre cele trei înfăşurări de excitaţie (v. sub Transmisiune electrică la locomotive Diesel).
Excitaţia mixtă serveşte şi la limitarea valorii curenţilor de scurt-circuit, re-ducînd automat tensiunea generatorului, şi ca excitaţie principală la funcţionarea ca motor a generatorului la pornirea motorului Diesel. Reglarea excitaţiei se efectuează prin acţiunea regulatorului de excitaţie (reostat-servo-motor hidraulic) coordonată cu a regulatorului centrifug al motorului Diesel, astfel încît excitaţia generatorului să aibă,
\		! i	i l	n
		* ✓ * / I /	fi i \n	
—	\ r /		I		
	w X'	; i' ; !;		
		F-L		
		!	1	
1.0
0.8
0.6
OA
0.2
VK
XIX. Caracteristica Fr—f(V) şi n —f(V) ta o locomotivă Diese! cu transmisiune hidraulica. Fr) forţa de tracţiune la periferia roţilor motoare; ti) turaţia motorului Diese!; Ff) forţa de tracţiune teoretică la VmaX' G) sarcina;
„) turaţia
V,
max> v'teza merî maximă;
maxima.
XX. Caracteristica	la o locomotiva
Diese! cu transmisiune electrică.
1-"8) curbele caracteristice în funcţiune de cele opt poziţii ale controlerului.
XXI. Schema electrică a transmisiunii cu generator cu excitaţie mixtă diferenţială.
1) generator principal; 2) generator auxiliar; 3) motor de tracţiune; o) excitaţie în derivaţie; b) excitaţie independentă; c) excitaţie în serie diferenţială.
Ia orice viteză de mers a locomotivei, o valoare care să asigure motorului Diesel o sarcină constantă pentru turaţia de regim respectivă. Turaţia de regim a motorului Diesel e 3*-4.
Generatorul principal e multipolar, avînd poli auxiliari de comutaţie şi înfăşurare de compensaţie. Tensiunea e reglabilă, în general, între 0 şi 1000 V. Ventilaţia se realizează cu un ventilator montat pe arborele generatorului. Generatorul auxiliar, montat pe acelaşi arbore cu generatorul principal, alimentează excitaţia independentă şi serviciile auxiliare ale locomotivei. El e cu excitaţie în derivaţie, are o tensiune 220 V) corespunzătoare bateriei de acumulatoare şi motoarelor serviciilor auxiliare; pentru menţinerea tensiunii la o valoare riguros constantă, acesta e echipat cu un regulator de tensiune.
Motoarele electrice de tracţiune cu excitaţie în serie sînt echipate cu poli de comutaţie şi sînt răcite prin curenţi de aer produşi de un grup de ventilatoare. Unele locomotive cu transmisiune electrică funcţionează şi cu schimbarea montajului electromotoarelor de tracţiune (în serie, în serie-paralel, în paralel) şi cu variaţia excitaţiei motoarelor.
Demararea motorului Diesel se produce prin funcţionarea generatorului electric ca motor, curentul de demarare fiind dat de o baterie de acumulatoare electrice.
Circuitele electrice ale transmisiunii sînt: circuitul principal între generator şi motoarele de tracţiune; circuitul auxiliar
XXII. Schema instalaţiei electrice a unei locomotive Diesel electrice,
tip 2 D1 + 1 D2.
I)	motor Diesel: a) regulator de viteză; 2) generator electric principal: b) excitaţie în derivaţie; c) excitaţie separata; d) excitaţie în serie; 3) releu maximal de intensitate; 4) contactor electropneumatic pentru motoarele de tracţiune; 5) inversor de mers; 6) motor de tracţiune; 7) baterie de acumulatoare pentru demarare; 8) contactor de demarare; 9) contactor la bateria de acumulatoare; 10) generator electric auxiliar;
II)	regulator de tensiune pentru generatorul auxiliar; 12) contactor la excitaţie; 13) reostat de cîmp; 14) regulator al reostatului de cîmp: e) piston oscilant; f) sertar de distribuţie; 15) electromagnet de redare; 16) pîrghie de acţionare; 17) controler: g) cilindru principal; h) cilindru de inversare; /) cilindru de demarare; 18) buton de oprire a motorului Diesel; 19) ventilator pentru motoarele de tracţiune; 20) ventilator de răcire; 21) contactor pentru mersul în paralel al ventilatoarelor; 22) contactor pentru mersul în serie al ventilatoarelor; 23) ventilator pentru masa de comandă; 24) calorifer electric pentru cabina de comandă; 25) epurator de ulei; 26) aparat de încărcare a bateriei de acumulatoare; 27) grup convertisor; 28) pompă de răcire; 29) compresor pentru frînă; 30) pompă de ulei; 31) instalaţie de iluminat; 32) aparat de degivrare; 33) încălzitor de geamuri; 34) bornele circuitului de comandă; 35) legătura între cele
două cutii ale locomotivei.
între bateria de acumulatoare, respectiv între generatorul auxiliar şi aparatajul electric; circuitul de excitaţie, diferit
Locomotivă
278
Locomotivă
după sistemul de reglare folosit; circuitul de comandă între postul de comandă şi diferite aparate şi maşini (v. fig. XXII).
Locomotivele Diesel cu transmisiune	1
electrică se construiesc pentru puteri de 600***3000CP pe o singură secţiune; pentru puteri mai mari, ele se construiesc în secţiuni multiple. Forţele de tracţiune cari se dezvoltă sînt limitate de valorile admise pentru încălzire şi comutaţie. Aceste locomotive sînt folosite pe orice fel de linie (v. fig. XXIII, XXIV).
La egalitate de putere, locomotiva Diesel electrică e cea mai uşoară şi dă randamentul maxim.
Locomotivă electrică: Loco-. motivă care foloseşte energia electrică primită de la o sursă centrală exterioară — constituită din unu
XXIII. Locomotivă Diesel cu transmisiune electrică.
1) cabină de comandă; 2) radiator de răcire; 3) rezervor de aer; 4) electromotor de tracţiune; 5) rezervor de combustibil; 6) rezervor de apă; 7) cabină cu aparataj electric; 8) generator, electric auxiliar; 9) generator electric; 10) cadru-suport pentru motorul Diesel; 11) motor Diesel; 12) răcitor pentru apă şi uleiuri; 13) grup ventilator pentru motoarele de tracţiune; 14) articulare între cele doua cutii ale locomotivei; 15) grup compresor.
sau din mai multe puncte energetice — şi transmisă printr-un sistem de alimentare fix, de-a lungul căruia se deplasează vehiculul.
După sursa şi după sistemul de alimentare	^	^
electrică folosit, locomotivele electrice diferă constructiv, deosebindu-se locomotivele de curent continuu, de curent alternativ monofazat, de curent alternativtrifazat, şi de înaltă frecvenţă.
Indiferent de natura curentului de alimentare a locomotivei, sursa de alimentare centrală cuprinde o centrală termoelectrică, hidroelectrică, etc., în care se generează energia electrică. Centrala poate fi proprie căilor ferate sau poate aparţine sistemului energetic al ţării.
De fa centrală, respectiv de la reţeaua energetică, energia e transmisă prin curent alternativ trifazat de înaltă tensiune, uzual de 60---220 kV, şi de frecvenţa 50 Hz,
25 Hz sau 16 2/3 Hz. Energia electrică e primită de substaţiunile de tracţiune, în prin transformatoare
Substaţiunile alimentează linia de alimentare a locomotivelor, care e montată paralel cu calea ferată.
Curentul electric e primit de locomotivă, fie prin contact direct cu linia de alimentare, fie prin inducţie. Dacă alimentarea se efectuează prin contact direct, locomotiva preia curentul de la firul (respectiv de Ia firele) de contact, cu ajutorul prizei de curent, iar dacă alimentarea se efectuează prin curenţi de inducţie, preluarea se realizează printr-un receptor de inducţie.
Curentul electric trece prin circuitele de pe locomotivă, ai i-mentînd motoarele de tracţiune, şi se închide apoi, fie prin şină, pămînt şî priza de pămînt, fie prin receptorul de curent (cum
e cazul la locomotivele cu curent de înaltă frecvenţă).
Motoarele electrice, alimentate cu energie electrică, produc cuplul motor, care antrenează osiile motoare, realizînd forţa
de tracţiune necesară propulsiunii vehiculului.
La locomotivele electrice, valorile forţei de tracţiune şi ale puterii sînt determinate de puterea instalată a motoarelor de tracţiune şi de condiţiile de aderenţă, ele avînd sursă de energie străină (centrală electrică de alimentare a reţelei de tracţiune); puterea centralei depăşind cu mult necesităţile cerute de tracţiune, practic sursa de energie nu limitează capacitatea de tracţiune a locomotivei.
— Forţa de tracţiune dată de motoarele de tracţiune e exprimată prin relaţia:
F,-
367 Pr
~V~
[kgf] ,
XXIV. Locomotivă Diesel cu transmisiune electrică.
1) căldări pentru încălzirea trenului; 2) mecanisme pentru comenzi auxiliare; 3) compresor;
4) rezervor auxiliar de combustibil; 5) motor Diesel; 6) cutie de acumulatoare; 7) rezervor de combustibil; 8) rezistenţa; 9) rezistenţe pentru slăbirea cîmpului magnetic; 10) stingător de incendiu; 11) re7ervoare de apă pentru	căldări; 12)	pompe de vid: 13) ventilatoare
pentru motoarele de tracţiune; 14) radiator;	15) radiator	pentru ulei; 16) filtre de ulei;	]n	care p	fkWl e puterea
17) generator electric; 18) tablouri pentru comenzile principale; 19) pupitrul mecanicului.	r
la periferia roţilor mo-
cari curentul e transformat,	toare şi V (km/h) e viteza. Diagrama din fig. XXV reprezintă
.	mutatoare,	convertisoare,	fie în curent	caracteristicile de funcţionare ale unei locomotive electrice
alternatjv de joasă	tensiune, fie în curent continuu, fieîn curent	în curent	continuu, iar cea din fig.	XXXIII,	ale	unei	loco-
de înaltă	frecvenţă	(v.	şî	sub Tracţiune electrică).	motive în	curent monofazat.
Locomotivă
279
Locomotivă
■	Puterea Ia periferia roţilor motoare rezultă din puterea nominală a electromotoarelor de, tracţiune, care, la rîndul ei, e limitată de condiţiile de încălzire, de condiţiile de comutaţie şi de rezistenţă mecanică ale motorului.
—	Forţa de tracţiune dată de condiţiile de aderenţă rezultă din relaţia de ordin general:
a T a
ţj; şi Ga avînd aceleaşi semnificaţii ca şi Ia locomotivele cu abur.
Pentru a asigura rularea roţilor fără alunecaree necesar să fie satisfăcută relaţia Ffme^Ga.
La locomotivele electrice, Ff ^ în timpul unei rotaţii complete a roţilor motoare este determinată de raportul dintre cuplul motor mediu al motoarelor de tracţiune şi valoarea maximă a cuplului motor pe care o poate atinge un electromotor.
La un diametru practic egal al roţilor motoare .şi la stări identice ale suprafeţelor de rulare, la toate' roţile motoare, factorul de uniformitate
F
9	=
100 v%
XXV. Caracteristica F—/O/O şi p=jT(]>r) la o locomotivă electrică de curent continuu. Pd.Pu,Pi,Fi, F„. F;) puterea, respectiv forţa de tracţiune în regim de mers de durată, uniorar şi instantaneu.
t med
e aproximativ egal cu unitatea.
Locomotiva electrică cuprinde următoarele părţi principale: partea mecanică, partea electrică şi instalaţiile auxiliare.
Partea mecanica e constituită din carul şi din cutia locomotivei. Carul e format din: cadru, dispozitivul de rulare, suspensiune, transmisiunea de la motor la osie (la locomotivele cu antrenare individuală), dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire.
Cadrul locomotivei e constituit dintr-o grindă rigidă de tole sau de bare sudate şi poate fi aşezat pe osii, fie prin două pivoturi cari pătrund în crapodinele celor două boghiuri (cadrul pur-tînd dispozitivele de tractiune si de ciocnire)
(v. fig. XXVI a), fie cu două pivoturi cari pătrund în crapodinele celor două boghiuri cari poartă şi dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire (v. fig. XXVI b), sau are două longeroane cu locaşuri cu plăci de gardă pentru cutiile de osie (asemănător celor de Ia locomotivele cu abur), boghiurile purtînd dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire.
poartă resorturi elicoidale cari constitui-e suspensiunea secun*-dară. Uneori traversa dansantă (v.) e aşezată pe două arcuri lamelare longitudinale, cari pot prelua şocurile laterale şi pot amortisa mişcările de şerpuire.
Transmisiunea, respectiv antrenarea osiilor, poate fi colectivă sau individuală.
Antrenarea colectivă e realizată cu unu sau cu două motoare de tracţiune montate pe cadrul locomotivei,
XXVI. Aşezarea cutiei pe carul locomotivei, o) car cu două boghiuri cu cîte două osii (aparatele de	legare şi de ciocnire montate
pe şasiu); b)	car cu două boghiuri şi două
osii pe boghiu	(aparatele de legare şi de cioc-
nire montate la boghiu).
Dispozitivele de rulare pot fi cu aderenţă totală sau parţială, în general, locomotivele electrice au cîte două boghiuri, fiecare boghiu avînd două sau trei osii, total sau parţial motoare.
Suspensiunea	cuprinde în general	o parte primară şi una
secundară.	Suspensiunea	primară e	asigurată prin resorturi
elicoidale cu amortisoare, aşezate în centrul unui balansier care leagă cutiile de osii; acestea sînt legate la cadrul boghiului prin bielete echipate cu bloc silenţios. La rîndul lor, boghiurile
XXVII. Sisteme de antrenare colectivă a osiilor de locomotivă electrică, o) prin mecanism bielă-două manivele; b) cu arbore intermediar; c) cu două motoare şi cadran triunghiular; 1) bielă motoare; 2) bielă cuplară; 3) osie falsă; 4) angrenaj reductor; 5) motor electric; 6) arbore inter* mediar; 7) bielă triunghiulară (motoare); 8) palier culisant.
suspendate integral şi legate în comun la osia motoare. Legătura dintre arborele motorului electric şi osia motoare se obţine printr-un mecanism bielă-două manivele, direct cu angrenaj reductor (v. fig. XXVII a), sau prin intermediul unui arbore intermediar (v. fig. XXVII b), cu sau fără osie falsă, respectiv prin cadran triunghiular (v. fig. XXVII c). Antrenarea colectivă prezintă avantajul reducerii tendinţei de patinare şi de cabrare a locomotivei datorită cuplării mecanice a osiilor motoare. Din cauza rigidităţii sistemului şi a necesităţii folosirii de contragreutăţi pentru echilibrarea maselor în mişcare, antrenarea colectivă se foloseşte foarte rar şi numai la locomotive cu viteze sub 100 km/h.
Antren ar ea individuală se real-izează cu mai multe electromotoare, fiecare motor antrenînd o osie motoare, numărul motoarelor fiind determinat de puterea locomotivei. Sistemele de antrenare individuală sînt cu motorul semisuspendat (suspensiune parţială)sau integral suspendat.— Antrenareacu motorul semisuspendat se realizează cu motoare cu lagăre cu gheare (motorul se reazemă prin lagărul cu gheară pe osie şi cu celălalt capăt e suspendat elastic de şasiul locomotivei), folosind un angrenaj reductor (v. fig. XXVIII a). Sistemul fiind simplu, e introdus la un număr mare de locomotive, în special la cele cu viteza maximă pînă la 100 km/h. El prezintă însă dezavantajul că motorul recepţionează şocurile din cale. — Antrenarea cu motoare de tracţiune integral suspendate se realizează prin transmisiune mecanică între arborele motorului electric de tracţiune şi osia motoare. Motorul electric e montat pe şasiul locomotivei, respectiv pe cadrul boghiului motor, şi urmează jocul întregii suspensiuni, transmisiunea mecanică adaptîndu-se deplasărilor verticale şi orizontale ale osiei motoare. Antrenările individuale sînt de diferite sisteme, şi anume:
Sistemul Kleinow-AES, care e format din angrenaj reductor, arbore cav coaxial cu osia şi un sistem de resorturi elicoidale dispuse în exagon pe roata motoare. Osia motoare se poate deplasa faţă de arborele cav înJimita jocurilor resorturilor, realizîndu-se astfel o legătură elastică între osia şi arborele electromotorului (v. fig. XXVIII 5).
Sistemul Buche, care e format din două sectoare dinţate angrenate între ele, avînd capetele legate de corpul roţii prin bielete cu articulaţie sferică. Deplasările verticale ale osiei motoare în raport cu şasiul locomotivei (suspendat) sînt preluate de sectoarele dinţate, iar articulaţiile sferice permit deplasările laterale ale osiei faţă de şasiu. Osia motoare se poate deplasa liber, orizontal şi vertical (v. fig. XXVIII c).
Sistemul Brown-Boveri, care e format din două discuri subţiri flexibile, de oţel, montate pe manşonul cav al motorului. Osia
Locomotivă
280
Locomotivă
se poate deplasa liber vertical şi orizontal prin elasticitatea sistemului de transmisiune (v. fig. XXVIII d).
Sistemul Alsthom, care e format din angrenajul elastic, avînd pinionul montat pe arborele motorului, şi roata mare dinţată solidară cu arborele cav, coaxial cu osia; acuplajul e constituit din patru biele,te dispuse în romb, articulate pe blocuri silen-
XXVIII. Sisteme de antrenare individuală a osiilor de locomotivă electrică. a) cu motor semisuspendat; b) prin acuplaj mecanic cu resorturi elico-idale (sistem Kleinow-AES); c) cu bielete şi sectoare dinţate (sistem BOche); d) cg discuri flexibile şi cu arbore cav (sistem Brown-Boveri); e) cu bielete şi arbore cav (sistem Alsthom); 1) osia motoare; 2) angrenaj reductor; 3) lagăr cu gheare; 4) motor electric de tracţiune; 5) resort elicoidal; 6) pinion motor; 7) roată dinţată mare; 8) articulaţie sferică; 9) bieletă; 10) roată motoare; 11) sector dinţat; 12) arborele roţii dinţate; 13) disc flexibil; 14) piesă de antrenare (bridă); 15) manşon; 16) arbore de torsiune; 1?) arborele pinionului de antrenare; 18) arbore cav;
19) inel dansant.
ţioase între arborele cav şi osia motoare, — şi cîte un inel dansant montat pe steaua roţilor, în exterior (v. fig. XXVIII e).
Dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire sînt de tipurile curente admise în tracţiunea feroviară.
Cutia, asemănătoare cutiei de vagon, e constituită dintr-un schelet metalic sudat, îmbrăcat în tablă de oţel sau parţial de aluminiu, şi cuprinde: fie cîte o cabină la fiecare dintre capete şi un compartiment central, fie o cabină centrală şi cîte un compartiment la fiecare capăt, în cari sînt montate echipamentele mecanic şi electric. în cabină sînt montate aparatele de măsură şi de control, instalaţia de conducere, etc. Uneori cutia poate forma corp comun cu cadrul. Ea poartă priza de curent, şi uneori, rezistenţele^de frînare electrică, întreruptorul principal de înaltă tensiune. în unele cazuri, cutia e secţionată (ca şi cadrul), secţiunile fiind articulate între ele.
Partea electrica cuprinde, pe lîngă motoarele de tracţiune descrise la antrenarea osiilor: regulatorul de viteză, frînarea electrică, sistemul de comandă, sistemul de averti-sare, priza de curent.
Regulatorul de viteza dă conducătorului locomotivei posibilitatea să regleze viteza în mers, prin: variaţia excitaţiei motoarelor, schimbarea cuplajului motoarelor între ele şi faţă de linia de contact şi şină, intercalarea de rezistenţe între linie şi motor (neeconomică), ceea ce corespunde variaţiei tensiunii (şi deci variaţiei puterii). Schimbarea* se poate face manual şi într-o anumită ordine, sau automat, prin electrovalve, cu ajutorul aerului comprimat.
Frînarea, la locomotivele electrice, se realizează, conform prescripţiunilor, printr-un sistem de frînă automată cu aer comprimat, un sistem de frînă electrică şi un sistem de frînă de manevră. Frîna automată e reglabilă la frînare şi la defrînare
(de ex. frîna Oerlikon). Locomotiva are o frînă de mînă care acţionează asupra osiilor boghiului celui mai apropiat. Frînarea electrică se realizează fie printr-o frînă reostatică, fie printr-o frînă cu recuperare.
Comanda locomotivei electrice se efectuează din una dintre cabinele de la capetele locomotivei (v. fig. XXIX). Ea cuprinde
XXIX. Schema comenzilor şi reglării într-o locomotivă Diesel-Sulzer cu transmisiune electrica.
1) motor Diesel cu şase cilindri; 2) generator electric principal; 3) aparatura circuitului electric principal; 4) motoare electrice de tracţiune; 5) regulator de combustibil (centrifug); 6) dispozitiv de prereglarea pompei de injecţie; 7) sertar de comandă pentru 6)8.9) tije de legătură între dispozitivul de prereglare şi regulatorul-reostat de cîmp; 10) sertar de comandă al servomotorului 12; 11) dispozitiv hidraulic de readucere a sertarului 10;	12) servomotor de comandă al reostatului de cîmp;
13) reostat de cîmp; 14) exicitaţie separată a generatorului principal; 15) generator auxiliar; 16) controler; 17) legătură elastică între regulator şi tija de reglare a pompei de injecţie; 18) tija de reglare a pompei de injecţie; 19) pompă de injecţie; 20) contactoare pentru sistemul de supra-alimentare; 21) sistemul de supraalimentare; ■*■) circuit electric principal; ——) circuit electric de comandă: —•—*) încadrarea agregatului motor.
un grup de manete cari, fiecare, poate comanda o anumită operaţie, ca de exemplu: inversarea sensului de mers, eliminarea rezistenţelor de demarare, schimbarea cuplajului, frînarea, comanda aparatului de nisipare, a dispozitivului de antipatinare, etc. Comanda se efectuează, în general, de ia un pupitru.
Sistemul de avertlsare e constituit, în general, dintr-un aparat avertisor, un fluier cu aer comprimat sau un aparat sonor comandat electric.
Priza de curent diferă după felul curentului folosit în tracţiunea electrică. în general, culegerea curentului se obţine prin contact direct, fie prin piese de frecare, fie prin pantografe. Piesele de frecare sînt palete cari freacă pe o a treia şină de alimentare (cîte patru palete de locomotivă), în cazul alimentării locomotivei pe o a treia şină. Pantografele, două pe fiecare locomotivă, sînt montate pe acoperişul acestora, folosind un sistem de ridicare elastic, care menţine (prin resort şi aer comprimat) un contact permanent între priză şi linie (circa 5 kgf/cm2). Pantograful e comandat de la tablou. După felul curentului, între motoarele de tracţiune şi linia aeriană se intercalează uneori un transformator de tensiune şi un redresor.
Instalaţiile auxiliare cuprind un sistem de instalaţii pentru funcţionarea locomotivei, iar altele, cari urmăresc îmbunătăţirea funcţionării, ca de exemplu: ventilatoarele antrenate cu motoare electrice, cari servesc la răcirea motoarelor de tracţiune; compresoarele pentru aer comprimat necesar frînelor, electrovalvelor, fluierului de semnal; bateria de acumulatoare pentru curentul de joasă tensiune, care alimentează circuitul de control; instalaţia de încălzire a cabinei conducă-
Locomotivă
281
Locomotivă
torului, care se obţine prin curent electric preluat de la grupurile de serviciu de pe locomotivă, cum şi instalaţia de încălzire a trenului pe care îl remorchează locomotiva, care se realizează' fie cu o căldare de abur încălzit electric cu ajutorul unui grup special, fie electric, cu ajutorul unei prize speciale, care preia curentul electric de la un transformator la 800--1000 V, putînd debita o putere de aproximativ 400 kW; dispozitivul de siguranţă în mers, numit dispozitiv de siguranţă „om mort“ (v.); instalaţia de ungere, constituită din pompe antrenate de motoare electrice; aparatele de măsură şi de control (voltmetre şi amper-metre), aparatele de iluminat (felinare de semnalizare, faruri), vitesometrul; releele de protecţie, cari prin declanşare împiedică distrugerea aparatelor importante, în caz de perturbaţii electrice (releu de tensiune nulă, relee de intensitate maximă, etc.).
Sub aspectul dinamic, locomotiva electrică are puterea limitată de încălzirea motoarelor de tracţiune, respectiv de forţa de tracţiune. Din această cauză, se deosebesc trei categorii caracteristice ale forţei de tracţiune şi ale puterii: puterea şi forţa de tracţiune de durată, de tracţiune uniorară şi de tracţiune de suprasarcină. Cuplul motor e proporţional cu intensitatea curentului la saturaţie magnetică şi cu pătratul intensităţii, cînd nu e saturat.
între 0 şi 0,5 Vm , forţa de tracţiune e constantă, şi are
posibilitatea de a se supraîncărca.
Locomotivele electrice sînt, în general, cu aderenţă totală, iar cuplul mediu e aproape egal cu cuplul maxim; în schimb, datorită efectului de cabraj, pierd aproximativ 5--*20% din aderenţă, după felul sistemului de antrenare.
Sub aspectul energetic, randamentul locomotivei electrice e superior celui al locomotivei cu abur, atingînd 0,80--*0,85, dacă se consideră locomotiva izolată, sau 0,16*♦ *0,2.1, dacă se consideră în ansamblul centrală-instalaţia de transport-locomotivă.
Avantajele locomotivelor electrice, faţă de ale locomotivelor cu abur sau Diesel, sînt următoarele: supleţe mare, datorită puterilor mari pentru cari se pot construi şi rezervelor de putere; se adaptează uşor necesităţilor de parcurs, demarînd uşor; consumul de energie depinde direct de tonajul remorcat; mare promptitudine la punerea în serviciu, neavînd nevoie de pregătiri speciale şi îndelungate, înainte de a fi puse în serviciu; alimentare continuă cu energie electrică, fără opriri pe parcurs pentru alimentarea cu combustibil sau cu apă; siguranţă la mers (nu poate pierde presiunea, ca locomotiva cu abur); poate atinge maximul de utilizare zilnică, adică pînă la 24 de ore, realizînd astfel parcursuri anuale aproape duble faţă de ale locomotivelor cu abur; personalul redus la un singur agent de conducere, care uneori poate conduce mai multe unităţi cuplate; funcţionare cu un cuplu motor uniform şi cu o bună stabilitate în mers, datorită lipsei maselor neechilibrate; puterea de regim a locomotivei electrice, la o viteză de peste 50 km/h, e superioară celei a locomotivei cu abur (la care se produce fenomenul laminării aburului); reversibilitatea în funcţionare, ceea ce permite o schimbare rapidă a sensului de mers, fără necesitatea unei plăci turnante; o posibilitate de frînare în plus (frînarea electrică); posibilitatea de recuperare a energiei la mersul în pante; înlăturarea fumului, a funinginii, a prafului de cărbune şi'a pericolului de incendiu pe parcurs ; confort pentru personalul de conducere şi pentru călători; raza de acţiune teoretic infinită; accelerare la limita de aderenţă; capacitatea de transport cu 25-*-40% peste aceea a locomotivei cu abur sau Diesel, la putere egală.
Dezavantajele sînt următoarele: lipsa de autonomie în serviciu, prin dependenţa de linia de contact de la care ia energia necesară; instalaţii fixe costisitoare (linie de transport, staţiuni de transformare); costul mare al locomotivei, care e uneori dublu faţă de al locomotivei cu abur.
După felul curentului de alimentare, se deosebesc tipurile indicate în continuare.
Locomotivă electrică de curent continuu: Locomotivă electrică alimentată cu energie electrică sub formă de curent continuu.
în general, din motive economice, sursa de alimentare face parte din complexul energetic al ţării (uneori se completează cu surse proprii căilor ferate), care de cele mai multe ori e de curent alternativ trifazat. Centralele alimentează substaţîuni prin linii de transport de 11 “-ÎS kV, în cari tensiunea se coboară, prin transformatoare statice, Ia 1500---3000 V, iar substaţiunile alimentează, prin feeder-e protejate prin disjunctoare automate ultrarapide, fie liniile catenare, fie a treia şină; ultimul sistem e din ce în ce mai puţin folosit, din cauza pericolului pe care îl prezintă pentru lucrătorii de întreţinere a căii şi pentru personalul staţiilor, iar costul e superior sistemului catenar. Sistemul de tracţiune catenar, folosit curent, e fie catenar compound, fie catenar simplu (cu unu sau cu două fire de contact, de cupru electrolitic) (v. sub Tracţiune electrică).
Tracţiunea electrică cu curent continuu prezintă avantajul că locomotiva electrică foloseşte motoare electrice de curent continuu cu excitaţie în serie, — cele mai corespunzătoare pentru tracţiune, — ele fiind cuplate fie cîte unu pe tensiunea de 1500 V, fie două în serie (deci 750 V fiecare), iar pentru tensjunea de 3000 V se montează cîte două motoare în serie.
în general, substaţiunile amplasate la circa 15 km folosesc redresoare cu vapori de mercur (pînă la 3000 V), cu răcire cu aer şi cu suprimarea pompelor de vid (de ex. redresoarele de tipul ignitron).
Partea mecanica cuprinde carul şi cutia sudată. — Carul e constituit din cadrul sudat, din dispozitivul de rulare, suspensiune, transmisiune (în general cu arbore cav şi cu bielete), dispozitive de tracţiune şi de ciocnire.
Partea electrica cuprinde motoarele de tracţiune, controlerul, sistemul de frînare reostatică, sistemul de comandă, sistemul
XXX. Schema instalaţiei electrice la o locomotivă electrică de curent continuu.
1) pantograf; 2) releu de intensitate maximă; 3) contactor individual;
4)	rezistenţă de demarare; 5) motor de tracţiune; 6) rezistenţă în derivaţie pentru slăbirea cîmpului; 7) rezistenţă inductivă în derivaţie;
5)	inversor de mers; S) legătură în serie; S-P) legătură în serie-paralel;
P) legătură în paralel.
de avertisare, priza de curent formată din două pantografe. Locomotiva electrică de curent continuu nu foloseste frînarea
Locomotivă
282
Locomotivă
recUpe-rativă decît pentru pante mari (15°/p0), fiindcă, Ia viteze mici,-motoarele electrice de curent continuu nu pot depăşi tensiunea reţelei pe care-urmează să debiteze ca generatoare (v. fig» XXX). •
Spre deosebire de motoarele electrice de la tipul general al locomotivei electrice (v.), motoarele electrice de curent continuu foIosite“suportă uşor suprasarcini; au comutaţie bună şi reglare uşoară a vitezei: Caracteristica mecanică are un mers iper-bolic, care are aspectul curbei de mers' F=/(7) necesar unei locomotive, adaptarea fiind totală. Reglarea vitezei şi a forţei de tracţiune se obţine, fie prin variaţia excitaţiei, folosind shuntarea inductorului cu 50*•'•70% , fie prin schimbarea conectărilor dintre motoare (în serie, în paralel şi în serie-pâralel), cari pot fi 4, 6; 8 sau 12, fie prin variaţia rezistenţei de demarare.
Instalaţiile auxiliare cuprind: instalaţia de ungere, disjunc-torul, instalaţia de ventilaţie, instalaţia de aer comprimat, instalaţia de încălzire, instalaţia de iluminat, cabina de comandă, aparatele de măsură şi de controi.
, Locomotivele electrice de curent continuu prezintă următoarele avantaje: transformarea uşoară a curentului electric trifazat de 50 Hz în curent continuu; randamentul mare (95%) al redresoarelor cu vapori de mercur, cari funcţionează în substaţiurii, faţă de* convertisoarele rotative trifazate-mono-fazate (87%); folosirea motoarelor electrice de curent continuu pentru tracţiune, cari au randament superior motoarelor de curent alternativ şi sînt capabile de suprasarcini cari permit accelerarea demarărilor.
Dezavantajul special al locomotivelor electrice de curent continuu consistă în faptul că folosirea curentului continuu Ia linia de contact necesită consum mare de cablu de cupru electrolitic, foarte costisitor, care se îmbunătăţeşte la tensiunea de 3000 V, faţă de 1500 V.
Locomotivă electrică de curent alternativ trifazat: Locomotivă electrică alimentată cu energie electrică în curent alternativ trifazat.
Electrificarea reţelelor de cale ferată în curent alternativ a fost o consecinţă a faptului transformării uşoare a tensiunii cu ajutorul transformatoarelor statice. Energia electrică distribuită de la centrală Ia substaţiuni sub formă de tensiune înaltă 10---12 kV e redusă Ia 750 V şi, mai uzual, la 3000 V, 50 Hz.
Curentul electric, cules din reţeaua de alimentare prin pantograf^ trece prin întreruptorul principal, prin motoarele electrice şi prin şine. Curentul electric, sub 3000 V şi la o frecvenţă de 16 2/3 sau de 25 Hz, poate fi primit de locomotivă sub două forme, diferite după reţeaua de alimentare. Dacă reţeaua de alimentare are trei fire de contact, locomotiva culege curentul de pe cele trei fire, între cari trebuie să existe o izolaţie perfectă, cum şi între ele şi pămînt.
Dacă reţeaua are numai două fire de contact, ea e echipată cu o catenară dublă, iar linia a treia o constituie chiar şina. Se cere o izolaţie perfectă între aceste trei linii, iar motoarele sînt de tipul derivaţie, foarte puţin corespunzătoare tracţiunii. Curentul se preia la 3000 V între faze.
Linii de curent alternativ trifazat s-au construit puţine şi funcţionează şi astăzi, însă nu se mai construiesc, din cauză că prezintă următoarele dezavantaje: catenara dublă reclamă o izolaţie perfectă foarte dificilă; motoarele derivaţie nu corespund fracţiunii feroviare; dificultate la încrucişări de linii şi la schimbătoarele de cale; dificultatea de a regla viteza motoarelor deoarece, din tendinţa de a menţine viteza constantă rezultă vîrfuri mari de curent în rampe şi deci dificultatea de a folosi ■osii antrenate individual, cu roţi cu diametru diferit.
Locomotivă1 electrică de curent de frecvenţă înaltă: Locomotivă electrică alimentată cu energie electrică prin curenţi ,de inducţie de frecvenţă înaltă. Curentul electric alternativ ,de, frecvenţă înaltă e produs de Un grup, avînd un generator
de frecvenţă înaltă de 4000*“5000 Hz, fără ca tensiunea indusă să depăşească 40 V. Reţeaua electrică e constituită din două cabluri izolate, dispuse deasupra liniei ferate de deplasare, şi încrucişate la fiecari 60-*-70 m, pentru a elimina posibilitatea de inducţie în cablurile vecine.
Pentru echilibrarea sarcinii inductive a circuitului, de-a lungul reţelei de alimentare sînt montate condensatoare la fiecari 500“*600 m.
Locomotiva e echipată cu un receptor de curent constituit dintr-o succesiune de bobine fără miez şi din condensatoare în serie.
Datorită frecvenţei înalte nu se pot folosi motoare electrice de curent alternativ, locomotiva fiind echipată cu motoare electrice de tracţiune de curent continuu, cu excitaţie compound, montate pe osii. Curentul de inducţie de frecvenţă înaltă e trecut prin celule redresoare cu seleniu.
Cînd circuitul receptorului de curent intră în rezonanţă, motoarele dezvoltă puterea maximă; reglarea vitezei şi demararea se efectuează prin modificarea capacităţii bateriei de condensatoare din receptor.
Uzual, distanţa dintre receptor şi linia de alimentare e de aproximativ 75 mm.
Iluminatul locomotivei e asigurat printr-un transformator, un autotransformator şi un stabilizator de tensiune.
Din cauza lipsei unei prize de curent, care produce scîntei, acest tip de locomotivă e folosit în exploatări miniere subterane, fiind mai avantajoasă decît locomotiva cu acumulatoare.
Dezavantajul consistă în faptul că curenţii turbionari induşi în construcţiile metalice vecine şi în construcţia metalică a locomotivei produc pierderi şi cădere de tensiune.
Locomotivă electrică policurent: Locomotivă electrică avînd echipamentul electric corespunzător pentru a putea funcţiona în sisteme de alimentare diferite. Astfel de locomotive sînt necesare pentru a face legătura între diferite reţele electrice de căi ferate, în interiorul unei aceleiaşi ţări sau între reţele aparţinînd unor ţări diferite.
După combinaţia sistemelor electrice, se deosebesc:
Locomotiva poli tensiune: Locomotivă electrică policurent, care poate funcţiona sub tensiuni diferite.
Cele mai frecvente sînt locomotivele de curent continuu bitensiune, cari pot funcţiona pe două dintre tensiunile curente (750, 1500, 3000 V). Datorită faptului că tensiunile sînt în progresie aritmetică cu raţia doi, motoarele de tracţiune de curent continuu sînt legate la un dispozitiv care le poate cupla cîte două în paralel sau în serie, după cum tensiunea e simplă sau dublă. Pentru a funcţiona fără pierderi de putere şi de randament, motoarele sînt izolate pentru cea mai înaltă tensiune şi bobinate pentru cea mai joasă.
Motoarele auxiliare (necesare ventilatoarelor, compresoa-relor, etc.) sînt echipate cu dispozitive speciale, cari permit alimentarea sub două tensiuni (de ex. colector dublu, cuplaj serie şi paralel).
Pantografele sînt concepute astfel, încît să poată satisface condiţiile de gabarit pentru ambele sisteme. în cazul în care, totuşi, construcţiile existente nu o permit, se echipează vehiculul cu două pantografe, fiecare făcînd serviciu pentru cîte un sistem electric.
Faţă de preţul de cost al locomotivei de curent continuu de 3000 V, echipamentul suplementar pentru a o transforma în locomotivă bitensiune reprezintă un spor de aproximativ 2***3% .
Locomotiva pol if rec venţâ:	Locomotivă elec-
trică policurent, care poate funcţiona la frecvenţe diferite. Cel mai frecvent folosite sînt locomotivele cari funcţionează cu grup transformator-redresor, cari permit totodată şi transformarea concomitentă a tensiunii, ca, de exemplu, 15 kV, 16 2/3 Hz şi 25 kV, 50 Hz, pentru curent monofazat—, iar motoarele de tracţiune sînt de curent continuu, cari pot funcţiona pe două tensiuni.
Locomotivă
283
Locpmptiyă
5
Dacă motoarele de tracţiune sînt alimentate în curent monofazat, ele se calculează la comutaţie pentru frecvenţa cea mai înaltă.
în general,	fie că transformatorul e sau nu	e legat	la un
redresor, el se dimensionează pentru frecvenţa	cea mai	joasă
şi	se izolează	pentru frecvenţa cea mai înaltă.
Motoarele	serviciilor auxiliare şi pantografele au	ace-
laşi echipament electric ca şi cele de la locomotivele electrice politensiune.
Atît costul echipamentului suplementar cît şi greutatea adiţională sînt foarte mici.
Locomotiva polimorfa: Locomotivă electrică pol i-curent, care poate funcţiona atît sub curent continuu cît şi sub curent alternativ.
Adaptarea necesită folosirea redresorului ^ cu vapori de mercur, care intră în schema generală de montaj (v. fig. XXXI).
în general, locomotivele polimorfe sînt de tipul bimorf, pentru curent continuu şi curent alternativ monofazat. Redresorul cu vapori de mercur e un redresor monoanodic ignitron sau excitron, iar Ia cele mai recente se foloseşte, în condiţii mult mai avantajoase, redresorul cu germaniu sau cu siliciu.
Dacă se urmăreşte circulaţia continuă pe cele două sisteme diferite, învecinate, locomotiva electrică trebuie să aibă performanţe echivalente în ambele sisteme, iar categoria se numeşte „mare bicurent11 (adică poate să folosească puterea integrală în ambele sisteme). Dacă se urmă reşte manevra în staţia de interpenetraţie a celor două sisteme, locomotiva are într-un sistem puterea integrală, iar în celălalt (unde face manevra) are numai o fracţiune din putere. Categoria se numeşte „mic bicurent11 şi prezintă dezavantajul complicaţiei în instalaţiile fixe şi în dispoziţia căii. O locomotivă de curent continuu (1500 V, 4000 CP.
72,5	t), fiind completată în cele două forme diferite, a prezentat următoarele rezultate: curent monofazat 25 kV, 50 Hz, 25%x4000 CP = 1000 CP, 79,4 t (mic bicurent); curent monofazat 25 V, 50 Hz, 100% X 4000 CP = 4000 CP, 83,7 t (mare bicurent).
XXXI. Schema circuitelor electrice la o locomotivă polimorfă (bicurent: monofazat-continuu). 1) comutator; 2) disjunctor; 3) reostat de demarare ; 4) motoare de tracţiune; 5) transformator; 6) redresor; 7) panto-graf.
:	Se	deosebesc	trei	variante	de	alimentare	cu	curent	monofazat:	. . ;	’	_	.	.
—	Curentul electric e produs în centrale mari la.162/s Hz
şi e transportat la 60*-*100 kV în substaţiuni.. Substaţiunile prezintă dezavantajul că se desfăşoară o reţea electrica feroviară alături de cea industriala de 50 Hz, de unde rezultă Q formulă neeconomică.	,	'
—	Curentul electric e produs în centrale Ia 50 Hz şi se transportă Ia substaţiuni sub înaltă tensiune, unde i. se reduce tensiunea Ja tensiunea de alimentare a, unui motor electric trifazat de 50 Hz, care; e cuplat direct cu un alternator monofazat de 162/3Hz. Curentul e trecut apoi printr-un transformator care ridică tensiunea, uzual la 16 kV, 162/3 Hz. Afară de sistemul convertisoarelor se folosesc şi mutatoare, montate în staţiuni, cari transformă direct curentul trifazat de 50 Hz în curent monofazat de 162/3 ;Hz. Staţiunile de transformare sînt în general la distanţa de 35---100 km de staţiunile de curent trifazat. Dezavantajul acestui sistem consistă în faptul că reclamă cheltuieli mari.
—	Curentul electric produs în centrale se transportă sub înaltă tensiune (40***220 kV, 50 Hz) la posturi de transformare, unde se reduce tensiunea la 20---25 kV, 50 Hz, cu care se alimentează catenarele.
Avantajele pe cari le prezintă*această locomotivă sînt: catenară mai puţin costisitoare şi mai uşoară; substaţiuni puţine şi puţin costisitoare; se reduc pierderile de demarare; se reduc cheltuielile în reţeaua de tensiune înaltă.
Dezavantajele sînt următoarele: dezechilibrează fazele; creează dificultăţi la adaptarea tunelelor şi a podurilor pentru catenarele de 20---200 kV; randament mai mic faţă de sistemul anterior.	::
Locomotivele electrice construite pentru fiecare dintre sistemele descrise trebuie considerate, din punctul de vedere $1 randamentului energetic, în strînsă corelaţie cu calităţile sis^ ternului adaptat.
Se deosebesc:	•	*	-	>
Locomotivă de curent a 11 e r n a t i v; m o rr o-fazat de 162/3 Hz: Locomotivă electrică de curent alternativ monofazat şi cu frecvenţa de 16 2/s Hz (v. fig. XXXII).,
Reţeaua electrică poate fi . proprie căilor ferate, separată de reţeaua industrială (neeconomic), sau poate fi• reţea industrială de 50 Hz, care alimentează"substaţiuni de convertisoare pentru transformarea frecvenţei de la 50 Hz la 16 2/'3 Hz.
Partea mecanică cuprinde: carul, format, din două boghiuri cu două sau cu trei osii fiecare, cu cadru de tablă sudată şi cu suspensiunea prin etriere pendulare, cu cutii de osii cu ru!-
pa	□	5T~ P.:.		Cj C;d
		m \ Jmmr.	-			
icT^F
GD i
XXXII. Locomotivă electrică în curent monofazat, de 162/8Hz.
J) pantograf; 2) electromotor de tracţiune; 3)angrenaj reductor; 4) transmisiune la osie; 5) cabina motoarelor electrice; 6) cabina transformatorului •
7)	articulaţie a celor două părţi ale locomotivei.
Locomotivă de curent monofazat: Locomotivă electrică alimentată cu energie electrică în curent alternativ monofazat.
Construcţia acestei locomotive e în strînsă dependenţă de modul de distribuţie a energiei electrice.
menţi, două arcuri cu foi longitudinale şi două pivoturi felse; cutia de tip autoportantă, în general purtînd la capete aparatele de legare şi de ciocnire. Suspensiunea cutiei pe boghiuri se realizează prin resorturi elicoidale şi cu inele de cauciuc,;
Locomotivă
284
f
Locomotivă
•transmisiunea se obţine prin platan cu gheare montat cu coroana dinţată pe osie, iar motorul (cu pinionul de atac) e montat rigid pe şasiu.
Partea electrică cuprinde: şase, respectiv patru motoare de tracţiune de curent monofazat (380 V) serie cu colector (cu carcasă sudată pentru a reduce greutatea, circa 3 kg/CP), cu răcire forţată; trei frîne, şi anume una automată cu aer comprimat (reglabilă la frînare şi la defrînare, tip Oerlikon cu distribuitor cu membrane), una directă cu aer comprimat, una auxiliară (manuală) şi, în plus, frîna cu recuperare; două panto-grafe cu comandă electropneumatică; disjunctor pneumatic ultrarapid; un regulator de viteză pentru reglarea efortului de tracţiune şi a vitezei, care e introdus în circuitul de înaltă tensiune, menajînd astfel motoarele şi mărind aderenţa la demarare; un transformator de 15 kV/0,400 kV. Comanda e compusă din două sisteme separate: manuală şi prin graduator (care acţionează contactele motoarelor printr-un arbore), manevra efectuîndu-se prin volant.
Instalaţiile auxiliare cuprind: instalaţia de răcire a motoarelor prin ventilare; instalaţia de răcire a uleiului de transformator; compresorul de aer pentru frînare; dispozitivul antiderapant; aparatele de măsură şi de control (vitesometru, dispozitiv de siguranţă „om mort11, voltmetru, ampermetru, lămpi de semnalizare); instalaţia de încălzire electrică; instalaţia de iluminat (cu acumulatoare); etc.
Avantajele acestor locomotive sînt următoarele: motoarele de curent. monofazat în serie cu colector au caracteristică bună de funcţionare (v. fig. XXXIII), cu înfăşurări de compensaţie şi poli	^
de comutaţie; variaţia vitezei şi a ^ forţei de tracţiune se obţine uşor ■ prin graduator, prin variaţia ten- 125 siunii de alimentare, folosind fie un transformator al cărui secundar ^ are un număr mare de derivaţii, fie două transformatoare, dintre cari unu e reglabil; foloseşte mai	^
bine aderenţa Ia demarare şi la manevre bruşte, care menajează 50 motoarele de tracţiune. Considerată în ansamblu, cu reţeaua de alimen-	^
tare, linia de transport de energie electrică de la centrală Ia substa-ţiuni e mai puţin costisitoare decît ^ aceea a curentului de 50 Hz; reac-tanţa fiind mai redusă, iar tensiunea XXXIII. Caracteristicap=f(V) la catenară fiind mai joasă, cos- şi F=f(V) la o locomotivă tul liniei e mai mic faţă de cel electrică în curent monofazat pentru transportul curentului la	(16*/8Hz).
25 kV, 50 Hz.	Pj,PM,Pi,Fd.FM.Fi) puterea,
Dezavantajele sînt următoa- respectiv forţa de tracţiune în rele:	greutatea transformatoru- regim de mers de durată, unio-
lui şi a echipamentului electric rar sau instantaneu.
(la putere egală) e mai mare faţă
de 50 Hz, frecvenţa fiind mai joasă,	deoarece, la egalitate de
putere, locomotiva are o greutate mai mare; demarajul rapid
—	necesar pentru a ţine motoarele de tracţiune sub viteză mică — cere puteri exagerate, cari cresc cu tonajul trenului; o supraîncărcare de lungă durată produce arderea colectoarelor motoarelor; instalaţiile fixe sînt mai costisitoare; locomotiva, fiind mai grea, e mai costisitoare Ia egalitate de putere; colector mare şi perii multe; comutaţie slabă (ceea ce a impus frecvenţa de 16 2/3 şi, uneori, de 25 Hz), deoarece tensiunea electromotoare produsă a motorului monofazat trebuie compensată (datorită acestui fapt se montează, în paralel cu polii auxiliari, o rezistenţă de compensaţie care îi scade randamentul).
Compensaţia nu se poate realiza însă decît pentru o anumită viteză (în general se alege O^-'-O,? din viteza nominală), iar cu cît viteza scade, cu atît compensaţia e mai mică; la demarare, motorul trebuie să se supraîncarce de aproximativ două ori, ceea ce impune construcţia colectorului la dimensiuni mult mai mari decît pentru tensiunea nominală.
Locomotiva de curent alternativ monofazat de 50 Hz:	Locomotivă	electrică	alimentată	prin
curent alternativ monofazat cu frecventă industrială de 50 Hz (v. fig. XXXIV).
XXXIV. Locomotivă electrică în curent monofazat C0C0 de 50 Hz.
/) secţiune A-a; //) secţiune B-B; 1) inversor de mers; 2) pantograf; 3) turboventilator de răcire; 4) aparataj de recuperare; 5) grup conver-tisor monofazat-trifazat pentru alimentarea echipamentelor auxiliare; 6) contactoare principale; 7) disjunctor; 8) turbocompresor; 9) motor de tracţiune; 10) transformator; 11) baterie de acumulatoare; 12) grup convertisor din continuu în monofazat, pentru circulaţie (pe distanţe mici) pe linii cu curent continuu.
Reţeaua electrică de alimentare cuprinde centrale, linia de transport de energie^electrică în curent alternativ trifazat de 40---220 kV, 50 Hz; apoi substaţiuni de transformare tri-fazat-monofazat la aproximativ 25 kV, 50 Hz, catenară de 25 kV, 50 Hz în curent alternativ monofazat. Uneori complexul poate fi realizat fără substaţiuni de alimentare, ci numai cu posturi de transformare amplasate la 70---100 km unul de altul (v. şî sub Tracţiune electrică).
Avantajele sistemului, în comparaţie cu sistemul de curent alternativ monofazat de 162/3 Hz, sînt următoarele: se racordează reţeaua electrică a căilor ferate la reţeaua electrică industrială, ceea ce aduce un corectiv regulator la curba de consumaţie industrială; reduce sensibil cheltuielile de investiţie în instalaţiile fixe, ca, de exemplu, centrale şi linii de transport; folosirea unui transformator pe locomotivă permite o tensiune înaltă la catenară, deci economie de cupru şi de stîlpi la catenară; din cauza integrării reţelei la reţeaua generală, permite electrificarea economică chiar pe linii cu trafic redus.
Dezavantajele sistemului sînt următoarele: complicaţie în construcţia motoarelor de tracţiune ale locomotivelor şi repercusiunea pe care o are asupra instalaţiilor electrice de iluminat şi asupra maşinilor electrice rotative, prin faptul că se foloseşte un consumator de curent monofazat pe o reţea trifazată, ceea ce provoacă un dezechilibru al fazelor (pierderi suplementare în motoarele asincrone ale abonaţilor).
Pentru a evita aceste inconveniente aparţinînd reţelei de alimentare, există două soluţii: locomotiva electrică de curent monofazat de 50 Hz cu motoare de tracţiune serie monofazate şi locomotiva electrică de curent alternativ monofazat de 50 Hz cu motoare de tracţiune de curent continuu (cu redresor).
Locomotiva electrica de curent monofazat de 50 Hz cu motoare serie monofazate (v. fig. XXXV) prezintă următoarele
Locomotivă
285
Locomotivă
dezavantaje: comutaţie slabă a motorului serie monofazat de în general, motoarele de tracţiune serie monofazate au tracţiune. Aceasta provine din faptul că spirele scurt-circuitate	fost ameliorate prin shuntarea polilor auxiliari cu o rezis-
de o linie de perii sînt sediul unei tensiuni electromotoare care	tenţă şi o capacitate variabile cu viteza.
9	15	8	10	7?
XXXV. Locomotiva electrică de curent monofazat de 50 Hz. î) pantograf; 2) transformator; 3) motor de tracţiune; 4) rezervor principal de aer; 5) răcitor de ulei; 6)antrenarea contactorului; 7) compresor de aer; 8) ventilatorul motorului de tracţiune; 9) capacul de vizitare al colectorului; 10) ventilatorul rezistenţelor de frînare; 11 ÎS) dulapurile
aparatajului electric.
se poate descompune în două: una provine (ca şi în curentul continuu) din inversarea curentului la trecerea prin linia de perii şi e proporţională cu turaţia (tensiunea electromotoare dinamică); a doua (care nu are o analogie în curentul continuu) e indusă de fluxul pulsator al inductorului* şi care variază în cadenţa frecvenţei reţelei (tensiunea electromotoare statică sau de transformare); ea e independentă de viteză, dar e proporţională cu fluxul inductor şi cu frecvenţa.
Ca şi în curent continuu, se foloseşte soluţia prin poli auxiliari de compensaţie, cari induc dinamic o tensiune electromotoare de corecţie în spira de comutaţie (shuntată cu o rezistenţă şi cu o capacitate pentru decalarea la 90°) care se inversează în cîmpul lor. Această soluţie e valabilă însă numai pentru o anumită viteză pentru tensiunea electromotoare statică; pentru oricare altă viteză, tensiunea electromotoare statică — care depinde de frecvenţă şi de fluxul inductor — rămînînd constantă, nu e compensată decît parţial. Dezavantajul apare mai evident la demarare.
O ameliorare se realizează prin: micşorarea fluxului pe pol prin sporirea numărului de poli; fluxul pe pol trebuie să fie invers proporţional cu frecvenţa; micşorarea fluxului pe poli reduce însă tensiunea şi (pentru o putere dată) sporeşte curentul, ceea ce impune un colector mai lung. Rămîne însă necompensată tensiunea electromotoare statică la oprire, iar la demarare, scînteile puternice impun o trecere rapidă. Din aceste cauze, randamentul locomotivei electrice de curent monofazat cu motoare de tracţiune de curent monofazat e mic.
De asemenea, s-a adoptat tipul de motor suspendat prin nas, care reazemă pe osie prin două lagăre şi, printr-un sistem elastic, de şasiul boghiului.
T ransformatorul funcţionînd pe 25 kV şi 50 Hz e de tip reglabil, motoarele funcţionînd toate numai în paralel (v. fig. XXXVI).
Spre deosebire de transformatorul pentru 16 2/a Hz, la care reglajul se face pe joasă tensiune, pentru motoarele de 50 Hz, cari (din cauza numărului mare de poli) reclamă un curent de intensitate mare, aceasta ar necesita un aparataj greu, mare şi costisitor. în acest scop, locomotiva e echipată
cu un graduator care reglează în înaltă tensiune, avînd izolaţie puternică şi secţiune de cablu mică, deci aparataj uşor. Locomotiva are un autotransformator aşezat între catenară şi şină,
XXXVI. Locomotivă electrică tip 1 D01, în curent monofazat, pentru trenuri de marfă (schema circuitului motoarelor de tracţiune).
I, II, III, IV) motoare de tracţiune; 1) înfăşurare de excitaţie; 2) înfăşurarea polilor auxiliari; 3) înfăşurare de compensaţie; 4) rezistenţe ohmice; 5) secundar cu contacte în trepte al transformatorului; 6) primarul transformatorului ; 7) legătura la pantograf.
Locomotivă
286
Locomotivă
al cărui secundar alimentează un transformator fix, şt secundarul acestuia alimentează, motoarele în paralel- Pentru â reduce gabaritul şi greutatea, transformatoarele (montate într-o cuvă) au înfăşurările răcite printr-o circulaţie de ulei de răcire.
Circuitul de înaltă tensiune cuprinde: două pantografe normale, dar montate pe izolatoare de înaltă tensiune; două între-ruptoare comandate din cabină, pentru a scoate din uz panto-graful avariat; un paratrăsnet conectat la pămînt; un disjunctor pneumatic montat pe acoperiş şi comandat din cabină; un comutator de punere la pămînt a instalaţiei de înaltă tensiune; relee de maxim, semnalizatoare de înaltă tensiune cu neon, etc.
Circuitul de joasă tensiune cuprinde: transformatorul de intensitate pentru aparatură; comutatorul de tracţiune-frînare; contactorul de motor electropneumatic; inversorul de sens comandat electropneumatic, permutînd la vid conexiunile inductorului; volanul de comandă pentru conectare şi deconectare; releul maximal pentru suprasarcinile liniei.
fn plus, locomotivele au o frînă electrică reostatică, motoarele funcţionînd. cu generatoare de curent continuu, iar un motor funcţionînd cu excitatoare.
Serviciul auxiliar cuprinde: compresor pentru frîna pneumatică, pompă de circulaţie a uleiului de răcire, ventilatoare de răcire a motoarelor şi a uleiului ; toate motoarele serviciilor auxiliare se alimentează printr-un transformator legat la reţea.
El debitează pe secundar curent monofazat la 380 V, care e trecut printr-un grup rotativ Arno, pentru a furnisa curent trifazat motoarelor asincrone trifazate (motor asincron mono-fazat-generator trifazat).
Locomotiva e echipată cu un tablou cu lămpi de control semnalînd: declanşarea disjunctorului, patinărea osiilor, oprirea răcirii transformatorului, etc., cum şi cu aparate de măsură şi de control.
Locomotiva de curent alternativ monofazat de 50 Hz cu motoare serie de curent continuu prezintă următoarele avantaje: capacitatea de a asigura acelaşi serviciu, dar'cu greutate mai mica '' faţă de o locomotivă de putere mai mare, care funcţionează în curent monofazat -de 162/3 Hz; poate funcţiona cu viteză con- ’ stantă pe o gamă mare de sarcini; la egalitate de greutate:deraa- i rează cu o sarcină mai mare decît o locomotivă de 162/s Hz;, se poate supraîncărca fără pericol, dat fiind avantajul pe care îl prezintă motorul de tracţiune de curent continuu; ridică sensibil coeficientul de aderenţă; la egalitate de putere,,preţul de cost e mai mic decît al unei locomotive de 16 2/3 Hz; consumul specific mai redus, deci randament mult mai bun; întreţinere mai uşoară decît a locomotivei de 16 2/3 Hz.
Echipamentul electric al locomotivei, care cuprinde panto-graful, disjunctorul, transformatorul, graduatorul, redresorul, seiful şi motoarele de tracţiune de curent continuu, prezintă următoarele particularităţi: transformatorul, care reduce tensiunea de la 25 kV la tensiunea necesară redresorului (600---900 V), trebuie să aibă greutate cît mai mică, să aibă răcire cu ulei care trece printr-un mare radiator de aer (întrucît circulaţia de aer devine insuficientă la 25 kV), în care scop densitatea de curent admisă e de cîteva ori mai mare decît pentru transformatoarele din staţiune; comandă de înaltă tensiune, cu întreruptoare funcţionînd în aer liber, şi antrenată prin .servomotor sau manual, ori comandă de joasă tensiune folosind un autotransformator, cu întreruptoarele în aer liber, antrenate printr-un arbore cu came sau separat prin comandă electropneumatică (uneori reglarea tensiunii motoarelor se poate reaiiza şi prin regulatoare de inducţie sau prin transfor-_naator.de reglaj); redresorul e în general un redresor cu vapori de mercur mon.oano.dic, de ţip mic, răcit cu apă (aceasta fiind răcită, la rîndul ei, prin radiator cu ventilator) şi uneori redresare cu semiconductori (germaniu sau siliciu), cari prezintă avantajul simplicităţii, fiind fără dispozitiv de preîncălzire, excitaţie" şi aprindere (redresoarele se montează în punte); motoarele-de tracţiune folosite sînt de curent continuu' serie;
în general de tip exapolar (pentru a fi mai uşoare), conectate în paralel (ceea ce măreşte coeficientul de aderenţă), a căror tensiune se reglează cu ajutorul graduatorului.
Întrucît curentul dat de redresor conţine armonice pare, se realizează un curent ondulat (dintre toate armonicele cea cu frecvenţa de 100 Hz e cea mai sensibilă), a cărui tensiune e proporţională cu tensiunea continuă. Pentru aceste motive se montează o bobină de seif care nivelează curentul, dar îngreunează sistemul; se admite o toleranţă de ondulaţie de 20--*50% (raportul dintre jumătatea amplitudinii ondulaţiei şi intensitatea curentului mediu al motorului).
Privit în ansamblu: centrală-linie de transport-catenară-locomotivă de curent alternativ monofazat 50 Hz (cu transformator, redresor monoanodic ignitron şi motoare serie de curent continuu)., rezultă că acest sistem e cel mai convenabil.
Locomotivă de curent monofazat-trifazat: Locomotivă electrică alimentată în curent alternativ monofazat cu frecvenţa industrială de 50Hz şi motoare de tracţiune de inducţie asincrone.
Sistemul de alimentare cuprinde centrale, reţeaua de transport de 110 kV şi 50 Hz, substaţiunile de transformare tri-fazat-monofazat, catenara de 16 kV şi 50 Hz curent monofazat.
Locomotiva se deosebeşte de celelalte locomotive electrice prin echipamentul electric, care cuprinde: două pantografe, un disjunctor în ulei pe înalta tensiune, un convertisor monofazat-trifazat (care transformă fazele, reduce tensiunea, reglează randamentul şi dă energia necesară pentru instalaţiile auxiliare), motoarele de tracţiune trifazate cu inele colectoare şi reostat lichid (v. fig. XXXVII). Motorul are patru polarităţi diferite, corespunzînd la patru viteze; frînarea se realizează pneumatic şi cu recuperare; transmisiunea e prin biele.
Avantajul acestui tip de locomotivă e randamentul mare, iar dezavantajul consistă în sistemul de transmisiune cu bielă, care limitează viteza la 200 km/h. XXXV)L Schema electrica a loco-
Acest sistem se numeşte motivei electrice sistem Kandd. şi sistem Kandâ. Sistemu^ a ?) primar curent monofazat; 2) se-fost îmbunătăţit, locomotiva cundar curent trifazat; 3) motor electrică fiind echipată cu: pan- electric trifazat cu inele; 4) reostat tograf, convertisor de fază mo- iichid; 5) linie; 6) pantograf. nofazat-trifazat, convertisor de
frecvenţă constituit dintr-un motor asincron cu 6 sau cu 12 poli cuplat cu un alternator cuadripolar care alimentează patru motoare de tracţiune în colivie de veveriţă (patru poli), montat în pa-ralel şi funcţionînd cu 500*•-900 V.
Variaţia frecvenţei permite variaţia	_l
vitezei motoarelor de tracţiune.	1	~— -----------------1
O variantă e locomotiva Ratkov?.ky (v. fig. XXXVII/), care cuprinde: pantograful, transformatorul, con-vertisorul de fază cuadripolar cu-	J	^
plat cu un generator de curent XXXV///. Schema electrică a continuu, care alimentează un motor locomotivei electrice sistem de curent continuu cuplat cu un	Ratkovski.
generator asincron cuadripolar pen- f) transformator; 2) converti-tru conversiunea frecvenţei. Ge- sor de fază cuadripolar; 3) con-neratorul alimentează două mo- vertisor Ward-Leonard; 4)contoare de tracţiune asincrone, vertisor de frecvenţă; 5) linie; Crupul dinam-motor de curent	6) pantograf.
continuu formează un grup Ward-
Leonard care permite variaţia vitezei generatorului convertisor de frecvenţă, care poate alimenta motoarele de tracţiune
Locomotivă
287
Locomotivă
cu frecvenţă variabilă. Sistemul are o frînă cu recuperare, demarează fără pierderi reostatice, dar are randament mic, din cauza unui număr prea mare de maşini rotative.
Locomotivă cu turbină cu gaz: Locomotivă la care motorul e o turbină acţionată de gazul provenit din arderea unui combustibil. în turbină, gazele de ardere acţionează ca un agent ^ motor transportînd energia 77 lor interioară pînă în turbină, unde aceasta se transformă în energie mecanică (v. fig. XXXIX).
Locomotiva conţine în principal, ca grup generator-motor, trei elemente: camera de combustie, compresorul rotativ şi turbina (v. fig. XL).
Agentul motor (gazul) e produs în camera de combustie, prin arderea continuă a unui combustibil, iar aerul de combustie e comprimat în prealabil la
XXXIX. Locomotivă cu turbină cu gaz.
1) injector de combustibil; 2) canal de aer; 3) preîncălzitor de aer; 4) conductă de aer proaspăt la compresor; 5) compresor axial; 6) conductă de,aer de la compresor la preîncălzitor; 7) reductor cu angrenaje; 8) generator electric de curent continuu; 9) turbină cu gaz; 10) camera de amestec a gazelor de ardere şi a aerului de răcire; îl) cameră de combustie; 12) canal pentru aer de răcire.
aproximativ 5 kgf/cm2, cu ajutorul unui compresor coaxial cu turbina, avînd fluxul axial si multietajat. Combustia contribuie la expansiunea gazelor calde cari părăsesc camera de combustie cu o viteză foarte
apoi la motoarele de tracţiune de curent continuu, cari sînt cuplate fiecare cu cîteoosie, printr-un arbore fals şrun acuplaj elastic. Locomotiva cu păcură, cu ^preîncălzitor de aer, cu transmisiune electrica şi cu motoare de tracţiune electrice, foloseşte gazele de evacuare din turbină., pentru. pre-încălzirea aerului comburanţ ş i precom primat la.5 kg f/c no2, înainte de a intra în camera de combustie; preîncălzirea se efectuează într-un schimbător de ; căIdură. Are. un generator electric decurent continuu cuplat direct cu v turbina şi motoare de trac-j ţiune electrice de curent
•	continuu. Locomotiva prezintă particularitatea că por.^ n i rea se efectuează printr-un grup Diesel-generator auxiliar care alimentează generatorul principal; acesta acţionează turbina, care porneşte fiind alimentată la început prin carburant uşor (de ex.
cu păcură
XL. Locomotivă cu turbină cu gaz.
1) generator electric; 2) cuplaj; 3) compresor axial; 4) turbină; 5) cameră de combustie; 6) schimbător de presiune; 7) supapă de siguranţă.
mare, dirijîndu-se către turbină. Deoarece temperatura gazelor atinge aproximativ 1600°, ele nu pot ataca direct paletele turbinei; în acest scop, gazele sînt trecute în prealabil printr-un amestecător cu aer proaspăt, unde temperatura scade la 550** 600°. Intrînd în turbină, gazele se destind, răcindu-se, energia termică transformîndu-se în energie mecanică. Grupul gene-rator-motor funcţionează în circuit deschis, deoarece absoarbe aer şi evacuează gazele de ardere în atmosferă.
Transmisiunea energiei mecanice de la turbină ia osiile motoare se poate efectua în mai multe moduri.
Dintre locomotivele construite, se deosebesc: locomotivele cu păcură cu transmisiune electrică şi cu motoare electrice de tracţiune; locomotivele cu păcură cu preîncălzitor de aer, cu transmisiune electrică şi cu motoare electrice de tracţiune, şi locomotivele cu cărbune pulverizat, cu transmisiune electrică şi cu motoare electrice de tracţiune.
Locomotiva cu păcura, cu transmisiune electrica şi cu motoare de tracţiune, foloseşte drept combustibil păcura, care e trimisă prin injectoare în camera de combustie; energia mecanică la arborele turbinei se transmite unui generator de curent continuu, cu care e cuplat direct; energia electrică se transmite
motorină), după care se continuă alimentarea preîncălzită.
Locomotiva cu cărbune pulverizat, cu transmisiune electrică şi cu motoare de tracţiune electrice, prezintă particularitatea că în camera de combustie se arde cărbune pulverizat. în acest scop, tenderul locomotivei e echipat cu o instalaţie de uscat şi de concasat cărbunele, un pulverizator cu bile şi un compresor de cărbune pulverizat. Arzătorul poate funcţiona, fie cu cărbune pulverizat, fie cu combustibil lichid. Turbina e cuplată direct cu generatorul electric de curent continuu, care transmite energia la motoarele electrice de tracţiune de curent continuu, montate pe osiile motoare. Pentru a evita introducerea în turbină a gazelor încărcate cu praf de cărbune, gazele sînt în prealabil desprăfuite în cicloane, fără -însă ca desprăfuirea să se poată realiza integral. Paletele turbinei, pentru a rezista diverselor solicitări (termice, mecanice, etc.), sînt durificate folosind oţel care conţine crom, nichel şi cobalt.
Faţă de celelalte locomotive, aceasta prezintă avantaiui unui randament mare (15---20%) şi al folosirii unui combustibil inferior; faţă de locomotiva Diesel cu transmisiune electrică, prezintă avantajul unei economii de ungere şi de întreţinere, în schimb, locomotiva cu cărbune pulverizat prezintă dezavantajul instalaţiei grele de pregătit cărbunele pulverizat.
în general, avantajele locomotivelor cu turbină cu gaze sînt următoarele: deservirea locomotivei de o singură persoană; punerea uşoară în funcţiune (de la punerea în funcţiune a grupului auxiliar, durata pornirii e de aproximativ 3 min); absenţa apei, ceea ce evită transportul unei greutăţi moarte apreciabile; consum de păcură redus faţă de al locomotivei cu piston (aproximativ 50% pe CP*h); cheltuieli de ungere reduse faţă de ale locomotivei cu abur (aproximativ 10%); nu are organe în mişcare alternativă, deci echilibrarea şi frecarea sînt avantajoase; foloseşte combustibili inferiori, cu cari ar putea concura uneori locomotiva Diesel electrică.
Dezavantajele sînt următoarele: consumul de combustibil relativ mare la mersul în gol sau cu sarcină parţială, din care cauză se recomandă folosirea ei pe parcursuri mari şi în plină sarcină (în aceste condiţii, randamentul la cîrlig variază de la 8*15%); necesitatea anumitor instalaţii auxiliare ca, de exemplu, camera de combustie, preîncălzitorul de aer, instalaţia de pregătire a combustibilului (la cele cu cărbune pulverizat), etc.
Locomotivă
288
Locomotivă
Locomotivă cu generator cu pistoane libere: Locomotivă a cărei sursă de energie e un generator cu pistoane libere conjugat cu o turbină cu gaz. Sistemul lucrează după principiul lui Pescara şi e format dintr-un generator cu două pistoane opuse nelegate la arbore motor, din colectorul de gaze şi turbina cu gaz (v. fig. XLI). Presiunea în spaţiul de ardere al cilindrului e variabilă, ca urmare a deplasării pistoanelor; se pot admite astfel temperaturi mai înalte decît ia locomotivele cu turbine cu gaz (^1800°).
Temperaturileînalte produc Lun randament mai mare, decît în cazul turbinelor cu gaz. întreaga putere de la arborele turbinei serveşte la producerea forţei de tracţiune, sistemul neavînd compresor de aer.
Antrenarea roţilor se efectuează printr-o transmisiune mecanică cu acuplaje cardanice şi cu reductoare de turaţie.
Locomotiva se găseşte în faza experimentală (motor 1200 CP).
Locomotivăcu acumulatoare de energie: Locomotivă care funcţionează folosind energie acumulată chimic sau mecanic.
Principiul de funcţionare consistă în acumularea energiei în acumulatoare, cari se montează apoi pe locomotivă, unde debitează energia acumulată fie direct motoarelor de tracţiune, fie prin intermediul unui generator care transformă energia mecanică în energie electrică.
Locomotivele de acest tip sînt folosite, în general, fie în staţii şi pe liniile de triaj pentru manevră, fie în uzine sau în mine. Ele necesită o sursă fixă pentru alimentarea periodică cu energia necesară.
Se deosebesc:
Locomotivă cu acumulator electric: Locomotivă cu acumulator de energie, la care acesta e o baterie de acumulatoare electrice. Locomotiva cuprinde: şasiul, bateria de acumulatoare, motorul (sau motoarele) de tracţiune, aparatele de măsură, de control şi de siguranţă, dispozitivul de rulare, constituit din 2*“3 osii sau din două boghiuri. încărcarea acumulatoarelor se efectuează pe locomotivă, de la o staţiune fixă de încărcare; motoarele electrice sînt cu excitaţie în serie, suspendate (ca ia tramvaie); transmisiunea e cu roţi dinţate, cu lanţ sau cu angrenaj cu şurub-melc.
Pentru variaţia vitezei se fac combinaţii diferite cu conexiunile motoarelor de tracţiune şi se fracţionează bateria în mai multe secţiuni, cari se grupează în f aralel sau în serie.
Aceste locomotive prezintă următoarele avantaje: pot fi alimentate de la centrale electrice staţionare în orele de consum minim; randamentul total poate atinge 64-**68% , cu care pot funcţiona la orice sarcină; pot fi folosite la manevre, la cari locomotivele cu abur, Diesel, etc. funcţionează Ia sarcină redusă.
Se deosebesc: locomotiva cu acumulator şi locomotiva mixtă cu acumulator.
Locomotiva cu acumulator se foloseşte numai la manevre, pentru trenuri fiind prea costisitoare. Avantajele acestor locomotive sînt următoarele: acceleraţie mare la pornire; motoarele se pot supraîncărca; lipsă de fum şi de cenuşă; fnanevră simplă; întreţinere redusă; economie de personal;
în caz de deranjament la uzină, locomotiva poate funcţiona, deoarece se poate adapta la orice tensiune; se suprimă firele şi plăcile turnante ale locomotivei Diesel electrice; bateria de acumulatoare măreşte sensibil şi favorabil greutatea aderentă; pe liniile de garaj prezintă avantaje apreciabile faţă de tracţiunea electrică.
Locomotiva mixta cu acumulator e o locomotivă echipată cu pantograf, cu transformator, convertisor (rotativ sau cu mercur), cu baterii de acumulatoare şi cu motoare de tracţiune de curent continuu, cari se alimentează fie de la baterie, fie de la reţea. Se foloseşte pe*linii de triaj.
Locomotivă cu acumulator mecanic: Locomotivă la care sursa de energie e un volan greu lansat în prealabil. Se foloseşte pentru linii de manevră, în mine, etc.
Du pa ecartamentul căii, se deosebesc tipurile:
Locomotivă de cale normală:	Locomotivă
pentru cale cu ecartamentul ^ = 1435 mm=4/81/2“. Gabaritul de construcţie al locomotivelor începe de la acest parametru de bază.
Locomotivă de cale largă:	Locomotivă pentru
cale cu ecartamentul mai mare decît cel normal. Se construiesc locomotive pentru diferite ecartamente largi, dintre cari cele mai importante sînt pentru: <? = 1524 mm=4' 11", e = 1600 mm = 5'3", <? = 1676 mm = 5/6“.
Gabaritul de construcţie al locomotivelor pornind de la un ecartament mai larg decît cel pentru ecartament normal., permite realizarea de puteri mai mari (focare mai mari la locomotivele cu abur, motoare cu dimensiuni mai mari la locomotivele Diesel şi electrice).
Locomotivă de cale îngustă: Locomotivă pentru cale cu ecartamentul mai mic decît cel normal. Se construiesc locomotive pentru diferite ecartamente înguste, dintre cari cele mai importante sînt pentru: d? = 1000 mm, e = 16Q mm =2/6“, £ = 750 mm, e = 600 mm.
Locomotivele de cale îngustă au gabaritul mai redus, pornind ca parametru de bază de la ecartamentul căii; în consecinţă, puterea lor de referinţă e mult redusă faţă de cea a locomotivelor de cale normală.
Rezistenţele la rulare şi ia mersul în curbe sînt diferite, iar condiţiile de aderenţă sînt mai rele, în general, decît la locomotivele de cale normală, întrucît suprastructura căii e mai puţin îngrijită. Din aceste considerente, locomotivele de cale îngustă se construiesc, indiferent de sistemul de tracţiune, în majoritatea lor, cu patru osii motoare şi cu aderenţă totală. Locomotivele cu abur sînt, în general, locomotive-tender; locomotivele Diesel cu transmisiune mecanică sau hidraulică cu antrenare colectivă cu biele şi osie falsă; locomotivele electrice (rar) cu antrenare colectivă sau cu suspensiunea motoarelor electrice prin nas.
După modul de realizare a forţei de tracţiune, se deosebesc tipurile:
Locomotivăcu aderenţă simplă: Locomotivă la care deplasarea pe cale e realizată prin satisfacerea condiţiilor de aderenţă dintre roţile motoare şi suprafaţa căii de rulare.
Majoritatea locomotivelor, indiferent de sistemul de tracţiune, sînt locomotive cu aderenţă simplă. Aderenţa simplă corespunde la ecartament normal pe declivităţi pînă la 40o/oo, în funcţiune de sistemul de tracţiune, iar ia ecartament îngust, pînă Ia 80°/00.
Locomotivă cu roţi dinţate:	Locomotivă	la
care forţa de tracţiune necesară pentru deplasare e realizată prin angrenarea uneia sau a mai multor roţi dinţate motoare pe o cremalieră. Locomotivele cu roţi dinţate se folosesc pe linii de mare rezistenţă caracteristică, cu declivitatea între 80 şi 500°/00. Motorul antrenează roata (sau roţile) dinţate de tracţiune cari angrenează cu cremalierea, osiile roţilor de rulare fiind libere (v. fig. XLII).
XLI. Schema instalaţiei de turbina alimentată cu generator cu pistoane libere.
I) generator cu pistoane libere; 2) rezervor de gaze, tampon; 3) turbina cu gaz; 4) piston liber motor-compresor; 5) cilindru de lucru ; 6) cilindru de compresor de aer; 7) supape de admisiune; 8) supape de refulare; 9) injector de combustibil; 10) fante de baleiaj; 11) fante de evacuare; 12) perna de limitare a cursei pistoanelor libere.
Locomotivă
289
Locomotivă
în general, locomotivele cu roţi dinţate sînt folosite pentru cale cu ecartament îngust. Sin. Locomotivă dinţată. Locomotivă cu	,
XLII. Schema de funcţionare a unei locomotive cu roţi dinţate.
C U
tracţiune combinată:	Locomotivă	la
care forţa de tracţiune necesară pentru deplasare e realizată prin 'angrenarea unor roţi dinţate motoare pe o cre-malieră combinată cu rularea unui tren de roţi motoare cu aderenţă simplă la cale. Se construiesc ca locomotive cu abur sau electrice. în ambele sisteme de tracţiune, unul dintre motoare antrenează anumite osii cu roţi cu simplă aderenţă, iar celălalt motor an- • trenează una sau mai multe roţi dinţate cari angrenează cu cremaliera.
:	Locomotivele,
cu abur cu tracţiune combinată sînt, de cele mai multe ori, cu doi cilindri dispuşi .între longeroane, cari antrenează mecanismul motor dinţat; cilindrii sînt de ioasă presiune şi primesc
XLIII. Locomotiva cu abur combinata, cu roţi dinţate ţi cu aderenţă,
1) angrenaj cu roată dinţată; 2) cilindru (de joasă presiune) pentru- mecanismul -dinţat; 3) cilindru (de înaltă presiune) pentru mecanismul cu adeziune;-4) cremalieră; 5) roată dinţată, pentu frînare.
aburul de emisiune de la cilindrii de înaltă presiune ai mecanismului motor cu aderenţă simplă (v. fig. XLIII).
Locomotivele electrice cu tracţiune combinată sînt, fie cu motor de tracţiune separat pentru fiecare mecanism motor (prin cremalieră şi prin aderenţă simplă), fie cu mecanisme cuplate între ele, astfel încit un singur motor de tracţiune antrenează atît osia motoare cu aderenţă simplă, cît şi roata dinţată motoare (v. fig. XLIV).
3
A
pC/XD»1
n
XLIV. Locomotivă electrică tip B0-B0 în curent monofazat, combinată, cu roţi dinţate si cu aderenţă (schema circuitelor motoarelor de tracţiune). /) mersul în regimul de motor; II) mersul în regimul de frînă; A) circuit al roţilor cu aderenţă; B) circuit al roţilor dinţate; 1, 2, 3,4) motoare de tracţiune; 5) dinam de frînare; 6) inductor; 7) rezistenţe de frînare;
8)	transformator; 9) pantograf.
Locomotivele combinate se folosesc pe linii cu porţiuni cu declivitate mai mare decît 40% , deplasarea locomotivei fiind realizată alternativ numai cu mecanismul cu aderenţă simplă sau cu ambele mecanisme, prin cremalieră şi prin aderenţă simplă.
Unele locomotive au o roată dinţată care serv®şte numai ca frînă de siguranţă 1a coborîrea pe pante.
Locomotivele cu tracţiune combinată se folosesc pentru toate tipurile de ecartamente.
Locomotivă dinţată: Sin. Locomotivă cu roţi dinţate (v.).
După forma, se deosebesc tipurile:
Locomotivă carenată: Locomotivă îmbrăcată în tablă astfel, încît să poată asigura, de o parte continuitatea suprafeţei exterioare, iar de altă parte, dirijarea curentului de aer în jurul acesteia (v. fig. XLV).
XLV. Schema unei locomotive carenate.
Carenajul locomotivei serveşte la realizarea parţială sau totală a profilului aerodinamic, pentru a se putea reduce la minimum rezistenţa la înaintare a locomotivei.
Printr-o carenare raţională, care poate să coboare pînă ia maximum 0,25 m de ia coroana şinei, se poate realiza o economie de consum de energie de 10*--20%, care altfel se pierde pentru învingerea rezistenţei aerodinamice. V. şî Carenaj de locomotivă, sub Carenaj.
Locomotivă - tender:	Locomotivă cu abur pe
cadrul căreia sînt montate atît rezervoarele de apă cît şi cutiile de combustibil (v. fig. XLVI). Loco-motivele-tender sînt folosite ca locomotive pentru trenuri uşoare de mare viteză. Au consum mic de combustibil şi de apă; se pot înscrie uşor în curbe cu raze mici; au o mişcare de şer-puire mai mică decît a locomotivelor cu tender.
Locomotivă articulată:	Locomotivă	al	cărei
cadru sau a cărei cutie sînt fracţionate în mai multe părţi articulate între ele, în vede-
___________CL
XLVI. Reprezentarea schematică a unei locomotive-tender.
1) cutie de combustibil; 2) rezervor de apă; 3) cutie de scule; 4) rezervoare de aer.
rea înscrierii în curbe în condiţii mai bune.Cadrele fracţionate se întîlnesc la locomotivele cu abur, iar cutiile fracţionate, la locomotivele Diesel sau electrice.
Exemple de locomotive articulate:
Locomotiva Mallet; are un cadru fracţionat în două părţi articulateîntre ele. Are căldarea fixată pe secţiunea dinapoi si XLVIL Locomotivâ MaI*e* (articulată), posibilitatea de a oscila 1) articulatia cadrului; 2) unghiul de oscilaţie pe cadrul din faţă. Moto- f axei c5,dârii longitudinale; 3) cilindru de rul e compound cu patru înaltâ Presiune; 4) cilindru pe joasă presiune, cilindri, dintre cari doi de înaltă presiune şi doi de joasă presiune; cilindrii de înaltă presiune sînt dispuşi astfel., încît antrenează mecanismul motor montat pe cadrul dinapoi, iar cilindrii de joasă presiune antrenează mecanismul montat pe cadrul dinainte (v. fig. XLVII).
19
Locomotivă
290
Locomotivă
Locomotiva Garrat; are căldarea fixată pe un cadru rezemat pe două boghiuri distanţate, fiecare boghiu fiind echipat cu
XLV///. Locomotivă articulată tip Garrat.
doi cilindri de abur şi cu mecanismele aferente (v. fig. XLVIII).
Locomotiva Diesel electrica articulată; are cadrul şi cutia din două sau din trei părţi identice, articulate între ele. Are o comandă comună de la ambele capete.
Locomotiva electrică articulată; are cadrul şi cutia constituite din două sau din trei părţi articulate între ele şi cu comandă comună la ambele capete.
După dispoziţia osiilor, se deosebesc tipurile:
Locomotivă cu aderenţă totală: Locomotivă la care toate osiile sînt motoare, respectiv sînt cuplate prin biele cu .osia motoare. Ele folosesc ca greutate aderentă întreaga greutate a locomotivei.
Locomotivele cu abur se construiesc cu aderenţă totală pentru serviciul de manevră şi, uneori, pentru serviciul trenurilor de marfă. Prezintă dezavantajul unei înscrieri în curbă grele, din cauza rigidităţii sistemului cu biele cuplare, osiile neputîndu-se deplasa decît în sens axial.
Locomotivele Diesel şi cele electrice se construiesc în general cu aderenţă totală, fie în sistemul cu antrenare colectivă prin osie falsă şi biele cuplare (locomotive de puteri mici), fie în sistemul cu antrenare individuală a osiilor. Tendinţa de construcţie actuală consistă în folosirea boghiurilor motoare, fiecare osie fiind antrenată de un motor (locomotivele electrice sau Diesel cu transmisiune electrică), respectiv două osii antrenate de un motor (locomotivele Diesel cu transmisiune hidraulică).
Locomotivă cu aderenţă parţială: Locomotivă la care numai o parte dintre osii sînt motoare, restul fiind osii libere cari servesc la susţinerea unei părţi din greutatea locomotivei şi la conducerea ei la mersul în curbe.
Locomotivele cu abur se construiesc în general cu aderenţă parţială, avînd diferite formule pentru osii, în funcţiune de destinaţia locomotivei. Conducerea locomotivelor în curbe se efectuează prin osiile libere din faţă (bisel, osii radiale, boghiuri) sau prin combinaţia unei osii libere cu o osie cuplară (sistemul Krauss-Helmhoitz, Zara\ ‘
Locomotivele Diesel şi cele electrice se construiesc rar cu aderenţă parţială, în general după sistemul Krauss-Helmhoitz, sau cu boghiuri. Locomotivele grele cu boghiuri cu trei osii se construiesc uneori cu două dintre osiile boghiului motoare, şi una liberă (A'-1-A'\
După utilizare, se deosebesc tipurile:
Locomotivă pentru trenuri de călători: Locomotivă a cărei viteză de mers depăşeşte 65 km/h.
La locomotivele cu o singură osie motoare, cu sau fără osii cuplate, diametrul roţilor motoare şi cuplare e mai mare decît
1,5	m. Pentru locomotivele cu antrenare individuală, condiţia mărimii diametrului nu mai e esenţială (v. sub Locomotivă cu abur cu antrenare individuală).
Se deosebesc:
Locomotivă pentru trenuri rapide de călători; la aceasta viteza de mers depăşeşte 90 km/h.
Din cauza gabaritului şi a dificultăţilor de construcţie, locomotivele cu abur nu au putut depăşi viteza de aproximativ 200 km/h şi numai cu condiţia de a folosi antrenarea individuală şi diametri de roţi de circa 2,3 m. Parcursul mediu variază de la 350---650 km/zi.
Locomotivele Diesel electrice au depăşit 200 km/h ca viteză de mers, datorită antrenării individuale. Totuşi, viteza maximă e limitată de efectul oscilaţiilor, datorit mersului motorului Diesel. Parcursul mediu zilnic e de 350---800 km/zi.
Locomotivele electrice au atins viteze de mers de 331 km/h (în curent continuu 1500 V) şi parcursul mediu zilnic de 650*** 900 km/locomotivă şi zi.
Locomotivă pentru trenuri de persoane; la aceasta viteza de mers e cuprinsă între 65 şi 90 km/h.
La locomotivele cu abur cu antrenare pe o singură osie motoare, diametrul rotiior motoare si cuplate e cuprins între
1,5	şi 1,8 m.
Locomotivă pentru trenuri de marfă:
Locomotivă a cărei viteză de mers e sub 65 km/h. E caracterizată prin forţă de tracţiune mare la cîrlig. La locomotivele cu antrenare pe o singură osie motoare, diametrul roţilor e mai mic decît 1,5 m şi parcursul mediu zilnic e de 180---300 km/locomotivă şi zi.
în general, locomotivele Diesel şi cele electrice pot fi folosite cu aceleaşi caracteristici la trenuri de persoane ca şi la trenuri de marfă, cu puteri de aproximativ 750---2000 CP.
Locomotivă pentru trenuri de manevră: Locomotivă de mică viteză şi de mică putere, folosită la compunerea şi descompunerea trenurilor, cum şi Ia mici curse locale. Locomotiva corespunzătoare e aceea care poate demara uşor, fie într-un sens, fie în altul. Sînt folosite în condiţii favorabile locomotivele cu abur de tip locomotivă-tender, locomotivele Diesel cu cabina la centru şi cu puterea de 350---600 CP, locomotivele cu acumulatoare electrice (simple sau mixte).
Locomotivă pentru servicii speciale: Locomotivă folosită pentru anumite funcţiuni în plus faţă de aceea de a produce forţa de tracţiune necesară remorcării trenurilor.
Din această categorie fac parte:
Locomotiva-macara; aceasta poartă pe ea o macara folosită la eliberarea liniilor în caz de accidente.
Locomotiva-plug; ea poartă un plug necesar deszăpezirii liniilor.
Locomotiva de servicii multiple; ea poate remorca trenuri la circa 60 km/h maximum, poate face serviciu de manevră la maximum 30 km/h, poate remorca trenuri de lucru la viteza de 1*‘*3 km/h, procurînd totodată şi energia necesară trenului de lucru sau plugului de zăpadă rotativ.
După profilul liniei pe care trebuie să circule locomotiva, se deosebesc tipurile:
Locomotivă pentru linie de şes: Locomotivă care poate circula pe linie de şes cu viteză mare (peste 70 km/h) şi avînd diametrul roţilor mare (peste 1,6 m).
Locomotivă pentru linie de munte: Loco-motivă care poate circula pe linie de munte (cu rampe şi curbe pronunţate) cu viteza de 30---65 km/h şi avînd diametrul roţilor relativ mic (1,1 —4,6 m\
După sistemul de comandă, se deosebesc tipurile:
Locomotivă cu comandă individuală: Locomotivă la care comanda se efectuează dintr-o cabină pentru un singur vehicul.
Locomotivă cu comandă multiplă:	Loco-
motivă la care comanda se efectuează dintr-o cabină pentru mai multe vehicule simultan.
Locomotivele electrice sau locomotivele Diesel formate din două secţiuni articulate au, de exemplu, cîte o cabină la fiecare capăt, de unde se pot comanda ambele secţiuni.
Locomotivă telecomandată: Locomotivă la care comanda se efectuează dintr-un punct care nu se găseşte pe locomotivă.
Locomotivă de mina
291
Locomotivă de mină
Locomotiva telecomandată e o locomotivă de tip Diesel electrică, folosită la manevră. Ea îndeplineşte următoarele condiţii esenţiale: i se poate comanda, printr-un post emiţător de unde electromagnetice, o viteză de 0---40 km/h; mersul înainte şi înapoi; acostarea (cu 2 km/h) prin scoaterea şi punerea ulterioară sub comanda postului; posibilitatea de a se transfera comanda la un alt post; posibilitatea unei comenzi locale, printr-un post portativ; posibilitatea de a fi comandată şi manual, pentru cazul cînd merge în drum spre depou sau pentru cazul cînd s-ar defecta telecomanda.
Sistemul realizează concomitent frînarea pneumatică şi transmisiunea sigură a ordinelor. în acest scop, locomotiva are motorul cuplat cu un generator de curent continuu, care alimentează motoarele de tracţiune; excitatoarea, cu acţiune diferenţială care reglează grupul; regulatorul cu pilă de cărbune — inserat în curentul excitatoarei — a cărui rezistenţă ohmică e influenţată de sarcina motorului Diesel. Reglarea consistă în faptul că, la o anumită viteză de rotaţie a motorului Diesel, puterea la borne are o valoare independentă de viteza locomotivei. Puterea se transmite roţilor prin regulatorul de viteză al motorului, acţionat prin servomotor comandat de un robinet cu aer comprimat cu care se variază forţa de tracţiune (presiunea variază de la 0***4 kgf/cm2, provocînd variaţia efortului de la 0 la maxim).
Frîna automată e acţionată de un robinet care comandă variaţia presiunii aburului în cilindrul de frînă.de la0-**3,5 kgf/cm2.
Modul de funcţionare consistă în realizarea unei servo-comenzi electropneumatice a motorului Diesel şi a frînei; în aservirea vitezei locomotivei la o valoare proporţională cu o forţă electromotoare care se induce în circuitul electric de comandă de aservire cu ajutorul unui post emiţător de unde hertziene. Principiul de servocomandă electropneumatică consistă în comanda a două robinete, unul pentru comanda motorului şi al doilea pentru comanda frînei. „Presiunea-pilot" e dată de aerul comprimat, provenit din rezervorul principal de aer al locomotivei; această presiune e variată prin variaţia curentului electric indus prin undele hertziene emise (/=(>•• 150 mA), care acţionează asupra unui regulator-pilot electromagnetic:	cînd presiunea e înaltă, acţionează robinetul
motorului, iar cînd presiunea e joasă, acţionează robinetul frînei.
î. ~ de mina. Mine, Ut.: Locomotivă special construită spre a servi la remorcarea convoiului de vagonete prin galeriile miniere (subterane), pe o cale de circulaţie care are, în general, un ecartament îngust. Spaţiul limitat al galeriilor şi condiţiile speciale de aerisire a lucrărilor miniere, cum şi cerinţele regulamentelor de securitate minieră privind evitarea pericolelor de incendiu, de electrocutare şi de explozie a gazelor şi a prafului de cărbune în suspensie în atmosfera minelor, impun locomotivelor de mină condiţii speciale de construcţie a echipamentului şi exclud folosirea aburului ca agent motor.
Principalele caracteristici ale locomotivelor de mină sînt cuprinse între următoarele valori: greutatea proprie 1,8*-*25 t; lungimea 0,8* * *5,5 m ; lăţimea 0,7* * * 1,3 m ; înălţimea 1,2***1,7 m; ecartamentul 0,5* * * 1 m; puterea 2,5* * * 100 CP; viteza maximă 2,5-20 km/h.
Întrucît viteza de regim e limitată de starea liniei şi de cerinţele de securitate minieră, folosirea unor acceleraţii mari, deci a unor locomotive cu forţă de tracţiune şi cu putere mare e indicată în special pe traseele scurte, pentru sporirea capacităţii de transport. Pe trasee mai lungi e mai economic să se folosească locomotive cu putere mai mică.
Elementele constructive, comune tuturor tipurilor de locomotive de mină, sînt: rama, tampoanele, osiile montate, sistemul de suspensiune şi cabinele pentru conducere. Toate locomotivele sînt echipate cu dispozitive de iluminat şi de semna-
lizare. Pe locomotivă sînt aşezate motoarele de acţionare, mecanismul de transmisiune, mecanismul de frînare şi, eventual, un acumulator de energie.
Rama e confecţionată din plăci de oţel, sudate sau nituite, cu grosimea de 12—80 mm. La capete, rama e echipată cu tampoane, în general rigide, şi uneori elastice (cu resorturi). Tampoanele au 3***4 locaşuri situate la înălţimi diferite, pentru cuplarea cu cîrligele vagonetelor.
/. Tipuri de locomotivă după sistemul de osii. o) locomotivă pe două osii; b) locomotivă pe două boghiuri cu două osii şi comandă dublă; r) locomotivă dublă pe cîte două osii şi comandă unică.
Roţile sînt în general de fontă (uneori de oţel turnat) cu bandaje de oţel carbon. Ele sînt calate pe osie, fiind introduse cu o forţă de aproximativ 50 tf. Locomotivele de mină au toate roţile motoare şi sînt în general cu două osii. Uneori se construiesc locomotive cu patru osii montate pe două boghiuri. Se construiesc, de asemenea, locomotive duble, cu cîte două osii fiecare, cuplate permanent (v. fig. /).
Osiile sînt montate în lagăre de alunecare sau cu rulmenţi, cari sprijină rama locomotivei prin intermediul unor resorturi lamelare.
Suspensiunea folosită poate fi: cu bară transversală la o osie şi cu legătură directă la ramă la cealaltă osie, legătura cu rama realizîndu-se în şapte puncte (v. fig. II a); cu pîrghii balansoare longitudinale, legătura cu rama realizîndu-se în şapte puncte (v. fig. II b).
Primul sistem e indicat pentru înscrierea în curbe de rază mică; al doilea e preferabil pentru adaptarea la denivelări în lungul căii.
Transmisiunea forţei de la motoarele de tracţiune la roţi se face prin angrenaje, prin lanţ sau cu biele.
Cabinele sînt fie închise (construcţie europeană), fie deschise
(construcţie americană). Se construiesc locomotive cu una sau cu două cabine de capăt, ori cu o cabină centrală (v. fig. III). O singură cabină de capăt (construcţia cel mai frecvent întîl-
II. Suspensiunea locomotivei de mină. o) cu bară transversală; b) cu pîrghii balansoare longitudinale; ]) bară de suspensiune; 2) legătură articulată; 3) pîrghie balansoare.
III. Schemele poziţiei cabinelor, a) cabină de capăt; b) cabine !a ambele capete; c) cabină centrală.
nită) e folosită în general la locomotivele mici şi mijlocii; cabina centrală e folosită la unele tipuri de locomotive electrice de manevră (alimentate din reţea), iar două cabine sînt folosite la locomotivele grele, la cari echipamentul motor sau acurnu-
19*
Locomotivă de mînă
292
Locomotivă de mină
latorul de energie avînd un ancombrament mare, împiedică vizi- . bilitatea conducătorului.
Locomotivele de mină se echipează cu faruri electrice, la ambele extremităţi, alimentate din reţea, de la acumulator sau de la' un generator propriu (acţionat de motorul locomotivei sau de o mică turbină pneumatică). Pentru semnalizare, locomotivele de mină sînt echipate cu clopot.
Echipamentul de frînă e constituit numai din frîne mecanice cu saboţi, aplicate la toate roţile şi acţionate manual; la locomotivele grele de construcţie recentă, pe lîngă acţionarea manuală, se mai foloseşte şi acţionarea pneumatică sau hidraulică, iar locomotivele electrice au, în general, şi posibilitatea frînării electrice.
Faţă de celelalte sisteme mecanizate de remorcare a vago-netelor în mină (cu cablu cu capăt, cu cablu fără fine), remorcarea cu locomotive de minăe superioară, prezentînd următoarele avantaje: flexibilitate mare, putînd fi folosite pe galerii cu profil mai mic, cu o singură cale, cu curbe mai numeroase şi cu rază mai mică (chiar sub 5 m) şi putîndu-se adapta schimbărilor de trafic; locomotivele pot deservi, în limita capacităţii lor de transport, mai multe trasee, fără a necesita instalaţii speciale; economisirea forţei de muncă, necesitînd un număr minim de ■ lucrători (un mecanic şi un ajutor pentru cuplarea vagonetelor); pot fi folosite şi pentru manevra de formare a trenurilor şi pentru triere, în punctele în cari traficul nu e prea intens. -
Folosirea locomotivelor de mină prezintă următoarele dezavantaje: scăderea rapidă a capacităţii de. remorcare odată cu creşterea pantei; capacitatea de transport limitată de obli-, gaţia de a se păstra o anumită distanţă între trenuri, din motive de securitate; necesitatea amenajării de gări subterane pentru formarea trenurilor de vagonete, cari, la trafic intens, ating lungimi mari.
Locomotivele de mină constituie cel mai răspîndit mijloc mecanizat de transport şi de manevr? a vagonetelor în mină, fiind folosite în toate cazurile, cu următoarele excepţii: trafic foarte intens şi stabil pe distanţe mari (galerii duble sau cu sens unic, peste 500 m), în care caz devine avantajoasă uneori tracţiunea prin cablu fără fine; pante mari (peste 30°/00), în care caz se foloseşte tracţiunea prin cablu cu capăt; manevre la puncte cu trafic intens, unde se folosesc trolii de manevră sau împin-gătoare.
Pentru folosirea optimă a capacitătii de remorcare a locomotivelor de mină, panta galeriilor se alege astfel, încît locomotiva să poată remorca acelaşi număr de vagonete pline în coborîre, cîte vagonete goale poate remorca în urcare. La fiecare orizont de transport la care se folosesc locomotive trebuie amenajată o remiză. Pentru orizonturile cari au legătură cu suprafaţa e preferabil ca remiza să se amenajeze la suprafaţă.
Locomotivele de mină se clasifică după următoarele criterii mai importante: după destinaţie, deosebindu-se locomotive pentru galerii principale, cu greutatea proprie de peste 4 t şi puterea de peste 20 CP, şi locomotive pentru galerii secundare, locomotivele avînd înălţimea maximă de 1,3 m, lungimea maximă de 2 m şi greutatea maximă de 3 t, iar puterea de 12 CP, — şi după felul motoarelor, deosebindu-se: locomotive electrice, locomotive cu motor cu ardere internă şi locomotive cu motor pneumatic.
Locomotivă electrică:	Locomotivă de mină la
care forţa de tracţiune e furnisată de unu sau de două motoare electrice aşezate pe locomotivă şi cuplate cu osiile printr-un sistem de angrenaje.
Locomotivele de mină cu motoare electrice se clasifică după următoarele criterii: după felul curentului,'în locomotive de curent continuu şi în locomotive de curent alternativ; după modul de execuţie, în construcţie antigrizutoasâ şi.în construcţie minieră normală; după modul de aşezare a motoarelor =de tracţiune, în locomotive cu antrenare individuală (avînd cîte un motor
pentru fiecare osie, cu axa paralelă cu osia, sau cîte un motor pentru fiecare osie, cu axa perpendiculară pe osie) şi cu antrenare colectivă (un singur motor cuplat cu ambele osii); după modul de alimentare cu curent, în locomotive cu acumulatoare (alimentate de la o baterie de acumulatoare electrice aşezate pe locomotivă); de contact (alimentate dintr-o linie aeriană prin troleu); mixte (alimentate prin troleu avînd şi o baterie de acumulatoare pentru trecerea prin zone fără linie aeriană); de contact cu cablu (alimentate prin troleu, avînd totodată posibilitatea de alimentare prin cablu, de la o priză fixă de curent, la trecerea pe porţiuni scurte fără linie aeriană); giroscopice (curentul fiind furnisat de un generator propriu, energia necesară fiind acumulată într-un volant de pe locomotivă).
Locomotivele cu antrenare individuală se construiesc cu axa motoarelor paralelă sau perpendiculară pe osie. în primul caz se obţine o construcţie mecanică simplă, cu o singură perechede roţi dinţatecilindrice.Carcasa motorului reazemă de o parte pe osie (prin intermediul unui lagăr), iar de altă parte pe rama locomotivei (prin intermediul unor resorturi). Această construcţie, simplă şi puţin costisitoare, e cea mai răs-pîndită. Ea prezintă dezavantajul că reclamă un motor cu turaţie joasă .(300---600 rot/min), din cauza raportului mic de demultiplicare al transmisiunii mecanice. — Antrenarea indi-
6
5	9	3	2	1
b
iV. Locomotive electrice cu acumulatoare,
o)	locomotiva de 2 t; b) locomotivă de 8 t; 1) ramă; 2) tren de roţi; 3) arc lamelar; 4) tampoane : 5) motoare de tracţiune ; 6) baterie de acumulatoare ; 7) cutie cu re?istoare; 8) controler; 9) saboţi de frînă.
viduală cu axa motorului perpendiculară pe osie foloseşte o transmisiune mecanică formată din şurub elicoidal-roată mel-cată sau din două perechi.de roţi dinţate, dintre cari una conică.-Reductorul.de viteză e închis într-o carcasă solidară cu carcasa, motorului. Ansamblul reductor-motor reazemă pe osie printr-un.
Locomotivă de mină
293
Locomotivă de mină
lagăr şi, pe ramă, prin resorturi. Această construcţie e mai costisitoare şi are un randament mai mic decît prima. Permite însă folosirea unui motor cu turaţie mai înaltă (800* * * 1500 rot/min). Locomotivele
J_ BA	S
—ohH‘Ih “-
cu antrenare colectivă folosesc un arbore longitudinal cuplat prin angrenaje conice cu ambele osii şi acţionat de un motor prin roţi dinţate cilindrice. Motorul e fixat solidar cu carcasa transmisiunii, care reazemă prin lagăre pe ambele osii.
Această soluţie conduce lagabaritelecele mai mici, dar randamentul e foarte mic.
E folosită numai la locomotivele cu gabarit foarte mic, pentru galerii secundare.
Locomotivele cu acum u lato a-r e, construite în special în execuţie antigrizutoasă, se folosesc în minele cu metan sau cu praf de cărbune. Pentru galerii secundare se folosesc locomotive mici de aproximativ 2 t, iar pentru galerii principale, locomotive de 4*** 14 t (v. fig. IV). Motoarele sînt de construcţie închisă, neventilate, de
2—25 kW, în regim intermitent, cu perioada de conectare de 40% . Ele au caracteristică serie.
Reglarea vitezei se face de regulă prin reostat, folosind, la locomotivele cu două motoare, două vite-' ze economice, cores-punzînd conectării în serie şi în paralel a • motoarelor. Comutarea se face prin controler. Schema u-zuală e cea reprezentată în.fig. V; s-au -introdus şi* scheme pentru pornirea fără reostat, tensiunea de
alimentare reducîndu-se la pornire prin schimbarea conexiunilor acumulatoarelor.
Aparatura electrică mai cuprinde un întreruptor automat de suprasarcină, siguranţe contra scurt-circuitelor şi o cuplă . pentru legarea bateriei.
Faţă de locomotivele cu motoare cu combustie internă, prezintă avantajul că sînt mai economice la trafic relativ redus (pînă la 2300 t km-brutto/locomotivă zi); la trafic mai intens sînt totuşi uneori preferate, datorită faptului că evită pericolul de incendiu şi nu înrăutăţesc aerajul minei.
V. Schema electrica a locomotivelor cu acumulatoare, cu două motoare.
BA) baterie de acumulatoare;	mo-
toare de tracţiune; IF) întreruptorul farurilor; R1(R2) reostate de pornire; S) separatoarele bateriei.
Tabela de închidere a con fadelor							
Ni	Contactul						Rezistenta, SI ’ 7
	1	£	3	4	S\6		
1		•			!		0,95
2		e		\			0,532
3		•		• i«l			0,19
		•		©' ® ©			0
h		•		e	|e		
x?		«	9			9	
			O			9	
5	•		•			•	0.23b
6	•		•	•		•	0,131
7	•		•	•	•	•	0
O construcţie specială are locomotiva cu acumulatoare şi cu transmisiune hidraulică. Aceasta are un singur motor cu caracteristică derivaţie, care antrenează o pompă hidraulică.
Osiile sînt acţionate de motoare hidraulice, reglareavitezei ne-făcîndu-se în trepte, printr-un ventil montat în conducta de ulei. Acumulatoarele folosite sînt fie alcaline, fie cu plumb. Capacitatea bateriilor e de 200*• *400 Ah, calculată la un regim de descărcare de 5 h. Tensiunea bateriei e de 40-160 V. Se folosesc, în general, acumulatoare de construcţie întărită (Panzer), cari rezistă la 1400 de încărcări. Consumul specific de energie e de 0,06—
0,08 kWh/t km-brutto. Bateriile de acumulatoare sînt montate pe role, astfel încît să poată fi scoase uşor şi înlocuite pentru încărcare, în staţiuni speciale, cari se găsesc în subteran sau la suprafaţă.
Locomotivele de contact se folosesc ^pentru trafic
intens. în minele cu 5	emanaţii de metan,
^	folosirea lor e limitată
la galeriile principale bine aerisite. Dintre toate tipurile de locomotive de mină, acestea asigură cea mai mare capacitate _ de transport, fiind corespunzătoare la viteze şi la sarcini mari, fiind, totodată, cele mai economice. Prezintă pericolul de ac-
VI.	Locomotivă electrică cidentare prin elec-de contact, de 10 t. trocutare, care se O ramă; 2) trenuri de poate preveni printr-o roţi; 3) arcuri lamelare; instalare COrespunză-4) troleu; 5) far; 6) com- toare a liniei elec-partimentul rezistoarelor; trice de alimentare.
■	7) controler.	Construcţia	loco-
motivelor de contact e similară celei a locomotivelor cu acumulatoare de greutate echivalentă (v. fig. VI). Ele au echipamentul în construcţie minieră normală. Motoarele au tensiunea de alimentare de 250—500 V şi pot dezvolta o putere mai mare decît a locomotivelor cu acumulatoare de greutate egală (pînă la 50 kW).
Pentru captarea curentului se folosesc trofee de tip panto-grafic sau trolee în formă de tijă, echipate la extremitate cu o rolă sau cu o patină (v. fig. VII). Această ultimă formă permite aşezarea firului de contact într-un jgheab de material izolant, pentru evitarea electrocutării.
Locomotivă de mină
294
Locomotivă' de mină
Locomotivele de contact se alimentează de la o reţea de contact de curent continuu sau de curent alternativ monofazat. Prima soluţie e cea mai răspîndită, întrucît construcţia locomotivelor e mai simplă şi mai robustă, iar caracteristica motoarelor serie corespunde mai bine la tracţiune. Pentru obţinerea curentului continuu e necesară instalarea unor staţiuni de redresare. —
Locomotivele de curent alternativ sînt alimentate direct din reţeaua minei.
Ele sînt echipate cu cîte două motoare asincrone monofazate şi cu condensatoarele necesare pentru pornire. Motoarele au rotorul în scurtcircuit şi număr variabil
de poli, pentru a obţine două viteze de regim. Schema electrică e reprezentată în fig. VIII. Locomotivele de curent alternativ au caracteristici de tracţiune mai puţin corespunzătoare, dar
380 V
VII. Troleele locomotivelor de contact, a) troleu pantografic; b) troleu-tijă cu rolă.
rx'N	Hfflt			
		■ZTTFm£	li
Confrofer 12 Tambur principal
q 1l3jSXt^y789^
-1	j -J --j —' —! —— -4-
^■ C? "hz
Tabelapenlrrţ închiderea condeielor
'Tamburpt inversarea sens. înainte Jnap^oi
/ —o	n
	Contactul								Rezistenk £1	(jpdci-htej n F
	1	?	3	4	5	6	7	8		
0					•					
1	•		«		•				2.0	750
2	•		•		•			•	1,0	750
3	•		•		•		•	•	0,5	750
4	•		•		•	m	•	•	0.0	750
*	•		•			9	0	0	0,0	210
b			•			•	•	0		
*3					•	•		0		
				•	•			0		
6		•		•	•			0	10	750
7		•		•	•		•	0	0,5	750
&		•		•	•	•	•	0	0.0	750
&		•		•		•	•	0	0.0	210
*4							•	0		
VIII. Schema electrică a locomotivelor de contact de curent alternativ. 1-"8) contactele controlerului; llltll2,l21,l22) contactele inversorului de sens; M) motoare de tracţiune; CltC.2) condensatoare; S) siguranţe fuzibile;
P) troleu; R) rezistoare.
nu mai necesită staţiuni de redresare, iar motoarele de tracţiune sînt mai robuste.
Locomotivele mixte sînt al imentate în mod obişnuit din linia aeriană de contact prin troleu, iar pentru trecerea prin zone în cari acest sistem de alimentare e interzis (din cauza pericolului de explozie sau de electrocutare) se foloseşte o baterie de acumulatoare de capacitate redusă, aşezată pe locomotivă sau într-un tender care se ataşează numai pe porţiunile respective. Alimentarea de la baterie se face cu tensiune mai joasă, locomotiva avînd puterea şi viteza mişcorate. Se execută în construcţie antigrizutoasă.
Locomotivele de contact cu cablu sînt echipate cu un tambur pe care e înfăşurat un cablu electric flexibil monofazat, cu lungimea de 10***50 m. Prin conectarea cablului
la o priză fixă de curent se pot parcurge, cu viteză redusă, distanţe scurte, pecari lipseşte I inia electrică de contact.
Locomotivele g i roscopice sînt echipate cu unu sau cu două volanturi avînd un moment de inerţie de
10	* * * 15 kgm/s2. Aceste volanturi sînt montate cu axa verticală şi sînt antrenate în mişcare de rotaţie de un motor electric asincron monofazat, montat coaxial. încărca-rea cu energie a volantului se face în staţiuni de alimentare. La turaţia de 3000 rot/min, volantul acumulează 2---5,4 milioane kgm, în 1---3 min. Pentru creşterea randamentului acestui mecanism, volantul şi motorul sînt închise ermetic, într-o carcasă conţinînd hidrogen sau heliu la presiune joasă.
Energia acumulată în volant e folosită la obţinerea energiei electrice, motorul de antrenare devenind generator asincron. Pentru funcţionarea normală a locomotivei, reîncărcarea volantului trebuie făcută atunci cînd turaţia volantului a scăzut la 50%. Randamentul global al locomotivelor giroscopice e de aproximativ 60% . La staţionarea locomotivei, energia acumulată în volant se disipează în circa 10 h.
Pentru tracţiune, locomotivele giroscopice au cîte două motoare asincrone de cîte 25 kW, 500 V, cari acţionează asupra osiilor prin roţi dinţate şi prin transmisiune şurub melc-roată elicoidală. Motoarele au poli comutabili, putînd avea patru viteze de regim. Comutarea numărului de poli şi schimbarea sensului de rotaţie se obţin prin controler.
Locomotivele giroscopice construite pînă în prezent (v. fig. IX) au greutatea de 7’*-12 t, lungimea de 3"'4,6 m, lăţimea
IX. Locomotivă de mină, giroscopică.
de 1 ••• 1,25 m, înălţimea de circa 1,3 m. Ele se folosesc pentru remorcarea vagonetelor în zone cu pericol mare de explozie. Deoarece raza de acţiune e redusă (circa 2 km), pe traseu sînt instalate puncte de încărcare a volantului. în zone cu pericol de explozie, încărcarea se poate face mecanic, folosind un motor pneumatic, care se cuplează la locomotivă.
Locomotivă cu motor cu ardere internă: Locomotivă de mină la care puterea de tracţiune e furnisată de un motor cu ardere internă aşezat pe locomotivă şi cuplat cu osiile prin-intermediul unui sistem de transmisiune mecanică sau hidraulică.
Locomotivă de mină
295
Locomotivă de mină
Motoarele folosite sînt în general motoare cu autoaprindere; rareori se folosesc motoare cu electroaprindere si au 1-*-6 cilindri, 9---100 CP şi 700---1200 rot/min. Motoarele cu autoaprindere (Diesel) folosite pe locomotivele de mină sînt echipate cu dispozitive speciale (v. fig. X) pentru evitarea pericolului
35 CP; acumulator şi electromotor, folosite numai la minere fără pericol de explozie.
Pentru transmisiunea mişcării se foloseşte un schimbător cu 2***4 viteze. Legătura dintre motor şi schimbător se face prin ambreiaje (cîte unu pentru fiecare viteză) sau printr-un
00*---
X. Dispozitivele de siguranţă antigrizutoase ale motoarelor Diesel pentru locomotivele de mină. f) filtru de aer; 2, 7) aparat de protecţie cu lamele; 3, 5) conductă de evacuare a gazelor; 4) pulverizator de apă; 6) baie; 8) radiator; 9) rezervor de apă; 10) filtru de apă; 11) pompă de apă; 12) regulator cu plutitor; 13) rezervor de combustibil; 14) pompă de combustibil; 15) instalaţie de producere
a spumei carbonice; 16) rezervor de bioxid de carbon; 17) aparat de stins- incendii.
de explozie, posibil în caz de rateuri sau în cazul supraîncălzirii ţevii de eşapament, evitarea pericolului de incendiu, evitarea evacuării în atmosfera minei a unor gaze toxice.
Pentru evitarea ieşirii de flăcări prin orificiul de aspiraţie sau prin cel de evacuare, acestea sînt protejate prin’grupuri de lamele de oţel inoxidabil, aşezate Ia distanţa de 0,5 mm întreele.
Colectorul de evacuare e răcit cu apă, pentru a fi menţinut la o temperatură sub 200°. Gazele evacuate sînt stropite cu apă printr-un pulverizator răcindu-se sub 75°, după care trec într-o baie (conţinînd la 100 I apă, aproximativ 12 kg sulfat de sodiu şi 0,5 kg hidrochinonă), unde sînt epurate de particulele nearse şi de oxidul de carbon.
Pentru protecţia contra incendiilor se foloseşte o butelie de bioxid de carbon sub presiune, care, în caz de pericol, e degajat în ambele părţi ale motorului, în conducta de aspiraţie şi în cea de evacuare, prin trei ajutaje.
Pentru pornire, motoarele locomotivelor Diesel de mină sînt echipate cu: pornitor de inerţie, format dintr-un volant antrenat manual şi cuplat apoi cu motorul; pornitor cu aer comprimat, care e introdus la pornire în unul dintre cilindrii motorului (aerul comprimat e furnisat, înainte de oprire, de unul dintre cilindrii motorului şi eînmagazinat într-un rezervor); decompresoare, pentru pornire manuală, la motoare sub
acuplaj hidraulic. De Ia schimbătorul de viteză, mişcarea e transmisă unui inversor de mers cu trei roţi conice şi apoi la osii, printr-un sistem de biele sau de lanţuri. La unele locomotive
de mare putere se foloseşte numai transmisiunea hidraulică prin pompă şi prin motoare hidraulice.	;
Locomotivele de mină cu imotor Diesel se construiesc pentru forţe de tracţiune de 235---3100 kgf şi au lungimea de 2***5,4 m, lăţimea de0,7*v1 m şi înălţimea de 1,4*** 1,7 m (v. fig. XI). Din punctul de vedere econofnic, aceste locomotive sînt inferioare locomotivelor electrice de contact, dar superioare celor cu acumulatoa-
XI.	Locomotivă de mină cu motor Diesel.	re, la un trafic de peste
1)	ramă; 2) roată; 3) arcuri lamelare ; 4) tampoane; 5) motor; 6) radiator; 7) schim- circa 2300 tkm-brutto/loco-bător de viteze; 8) filtru de aspiraţie; 9) vas de epurare a gazelor arse; 10) rez er- motivă zi. In anumjte Cir-vor de aer comprimat pentru pornire; 11) rezervor de combustibil; 12) rezervor CUmstanţe (număr mare de de apă; 13) inversor de mers; 14) transmisiune cu lanţ.	locuri de încărcare, energie
electrică costisitoare) pot deveni chiar mai economice decît locomotivele de contact. Ele pot. fi folosite în minele cu emanaţii de metan. Faţă de locomoţivele cu acumulatoare şi cu aer comprimat prezintă dezavantajul de a consuma din aerul proaspăt al minei; în calculul aerajului pentru fiecare locomotivă cu motor cu ardere internă trebuie deci prevăzut un consum de 100 m3/min.
Locomotivă cu motor pneumatic:	Loco-
motivă de mină la care puterea de tracţiune e furnisată de un motor pneumatic, alimentat cu aer comprimat dintr-o baterie de butelii aşezate pe locomotivă. Bateria e formată din 1“*9
Locomotivă de şantier
296
Locotractor
butelii, avînd o capacitate totală de 2.00**-300 I, Ia locomotivele pentru galerii secundare, şi de 600***1500 I, la locomotivele pentru galerii principale. Buteliile se umplu în 1***2 min cu aer comprimat la 175---225 at, înmagazinînd o energie de 0,8***6 milioane kgm.
Întrucît motorul locomotivelor funcţionează cu o presiune mai joasă (16 kgf/cm2), aerul comprimat trece întîi printr-un reductor de presiune; această reducere se obţine cu pierdere de energie.
După felul motorului locomotivelor cu motor pneumatic, se deosebesc locomotive cu motor lent şi locomotive cu motor rapid (v. fig. XII).
Locomotivele cu motor lent au motoarele similare motoarelor cu piston ale locomotivelor cu abur. Ele au doi cilindri şi lucrează cu destindere fracţionată în două sau în trei trepte şi cu transmisiuni prin biele motoare şi cuplare.
Distribuţia aerului comprimat e cu sertar, în general sistem Stephenson sau Heusinger. Gra- XIL Schemele motoarelor pneu-dul de umplere e de 50% . Regla- matice pentru loc°m°tive de mină. rea forţei de tracţiune şi a vitezei motor ,ent:	motor rapid,
se face prin reglarea admisiunii;
forţa de tracţiune poate fi reglată fi prin modificarea presiunii aerului la intrarea în motor, cu ajutorul reductorului.
O particularitate a locomotivelor cu motor pneumatic lent o constituie necesitatea încălzirii aerului la +15° după fiecare detentă. încălzirea aerului comprimat se face în încălzitoare, cu ajutorul unui curent de aer cald (circa 24c) din atmosfera minei.
Locomotivele cu motor lent (v. fig. XIII) se folosesc pentru transportul pe galeriile principale. Ele au greutatea de 8---10 tf, puterea de 30***40 Cp şi forţa de tracţiune, în mers de regim cu 10*** 18 km/h, de aproximativ 750 kgf.
Randamentul lor global e de 25***41 % , fiecare 0,8*** 1 Nm3 de aer comprimat realizînd circa 1 tkm-brutto.
Loc om o t i v e le cu motor rapid sînt echipate cu motoare cu patru cilindri în linie sau cu cinci cilindri în st ea.
Ele au dimensiuni mici, fiind folosite pentru transportul pe galerii secundare. Admisiunea se face prin supape, iar reglarea, prin variaţia avansului şi a timpului de admisiune. Gradul de umplere, în mers, e de numai 30% . Au randamente mai mici decît locomotivele cu motor lent.
Locomotivele cu motor pneumatic sînt cel mai puţin economice dintre toate categoriile de locomotive de mine. Ele necesită o instalaţie specială pentru producerea şi distribuirea aerului comprimat la presiune foarte înaltă şi au raza de acţiune redusă (1,5***2 km); din aceste cauze, folosirea lor e limitată la minele foarte periculoase, unde se produc erupţii neaşteptate de gaze sau unde există praf de cărbune şi în cari aerajul slab nu permite folosirea celorlalte tipuri de locomotive.
î. ~ de şantier. Cs., Ut.: Locomotivă de cale îngustă (600---750 mm), folosită pentru transporturi pe şantiere de construcţii. Se construieşte ca locomotivă-tender cu abur, sau cu motor Diesel (cu transmisiune mecanică sau electrică) de tipul locotractor, şi, uneori, de tipul 0-C-0, cu un ampa-tament rigid cît mai mic, pentru înscrierea în curbe cu raze mici. Greutatea aderentă e egală cu greutatea totală a locomotivei. Cadrul, ca şi dispozitivul de tracţiune şi de ciocnire, sînt întărite, pentru a prelua şocurile mari, produse de dispozitivele de ciocnire rigide ale vagoanelor. Se construieşte pentru puteri de 10—30 CP. r
2.	~ de uzina. Tehn.: Locomotivă de orice ecartament, folosită pentru transporturi în uzine şi pe liniile de garaj industriale. Se construieşte ca locomotivă-tender cu abur sau cu motor Diesel (în general cu transmisiune mecanică şi, uneori, cu transmisiune hidraulică sau electrică), sau electrică (cu acumulatoare sau cu fir aerian), cu forţă de tracţiune mare, adeseori pînă Ia limita de adeziune. Caracteristicile de construclie ale locomotivei se apropie de caracteristicile locomotivelor de marfă (în general cu cinci osii cuplate, frînă cu aer comprimat, etc.), avînd dispozitive speciale pentru înscrierea în curbe cu raze mici (osii cu joc lateral, biseluri, articulaţii, etc.). Locomotiva e echipată totdeaunacu un fluier puternic şi cu clopot, pentru semnalizări acustice pe liniile uzinelor.
3.	~ forestieră. Silv., Ut.: Locomotivă de cale îngustă (600---750 mm), folosită pentru transporturi în exploatările forestiere. Se construieşte ca locomotivă-tender cu abur, folosind drept combustibil lemn şi deşeuri forestiere (brichete de rumeguş de lemn). De obic'ei are patru osii cuplate, întreaga ei greutate'fiind folosită ca greutate aderentă. Condiţiile speciale de exploatare forestieră (linii cu deciivităţi mari şi curbe cu raze mici, şi fără racordări, instalaţii rudimentare de întreţinere şi de reparaţii, apă de alimentare dură, etc.) impun locomotivei o construcţie robustă, dar în acelaşi timp simplă
şi fără echipamente de construcţie complicată.
4.	~-frîn&, C. f.: Locomotivă sau grup de locomotive cuplate, folosite în metoda vitezelor constante, la încercările locomotivelor pe linie. Locomotiva-frînă înlocuieşte greutatea convoaielor de vagoane, prin rezistenţele pecari leopune la înaintare (menţinerea constantă a vitezei şi variaţia forţei de tracţiune). Ea foloseşte, pe lîngă frîna obişnuită, fie contraabur (rar), fie contrapresiune de aer.
5.	Locomoţiune. Gen.: Mişcarea unei persoane, respectiv a unui corp, efectuată în scopul mutării dintr-un Ioc în altul. Var. Locomoţie.
6.	Locotitâ, pl. locotiţe. ^ilv. r Sin. Clocotiş (v.), Clocotici.
7.	Locotractorj pl. locotractoare. Tronsp.: Locomotivă de putere mică (8---120 CP), cu două osii, ambele cuplate. Are de obicei motor Diesel, cu transmisiune mecanică (4---12 trepte de viteză), electrică (v. fig.) şi, uneori, hidraulică, motorul Diesel funcţionînd cu două regimuri de turaţie. Locotractorul are viteză mică şi forţă de tracţiune mare .(aproape de limita
XIII. Locomotivă cu motor pneumatic, lent.
1) butelie de aer comprimat; 2) reductor de presiune; 3) cilindru motor; 4) biele; 5) manetă de
comandă; 6) maneta frînei.
Locuinţă
297
Lodus
de adeziune), greutatea lui totală fiind folosită ca greutate aderentă. E folosită la manevre în triaje, în staţii, ateliere, etc.
Locotractor cu motor Diesel şi transmisiune electrică.
' 1) marchiză; 2) tobă de eşapament; 3) cap de aspiraţie ; 4) generator electric > de curcnt continuu; 5)'cuplaj elastic; 6) motor Diesel; 7) radiator; 8) motor de tracţiune; 9) arbore de transmisiune; 10) angrenaj reductor; 11) lanţ de transmisiune; 12) rezervor de combustibil; 13) acumulator;	74)	comanda
combustibilului; 15) schimbător de mers.
i.	Locuinţă, pl. locuinţe. Arh.: Clădire sau parte dintr-o ' clădire, care serveşte la adăpostirea, pe timp mai lung, a unei persoane sau a unei familii, împreună cu mobilele, diferitele aparate de uz casnic, lucrurile de îmbrăcăminte, etc.
, După modul de grupare, se deosebesc: locuinţe unifamiliale (sau individuale), cari constituie unităţi autonome, şi locuinţe plurifamiliale (sau colective), cari se grupează într-o singură clădire, sub un acelaşi acoperiş, fiind juxtapuse şi suprapuse sub formă de etaje. De asemenea, din acelaşi punct de vedere al grupării, locuinţele se împart în: locuinţe izolate, locuinţe cuplate cîte două, cu un perete separator; locuinţe înşiruite, alipite unele de altele; locuinţe în blocuri cu 2—10 caturi şi, uneori, chiar mai mult, deservite de intrări, scări şi, uneori, de ascensoare comune.
în general, locuinţele individuale au curţi, grădini sau terenuri de cultură proprii. Locuinţele colective (sau blocurile de locuit) au curţi şi grădini comune, iar în unele cazuriau şi mici terenuri de cultură pentru locuitorii cari doresc să aibă o astfel de ocupaţie, fie ca recreaţie, fie ca mijloc de ieftinire a alimentaţiei. '
O locuinţă se compune din mai multe încăperi cari cuprind: camere locuibile, încăperi auxiliare, dependenţe. Camerele locuibile cuprind: dormitoare, o cameră de zi şi, în unele cazuri, justificate prin ocupaţia unuia dintre locatari, o cameră de lucru, încăperile auxiliare consistă din: vestibul, toaletă-baie, closet, bucătărie, cămară şi, eventual, coridoare de circulaţie. Depen-’ denţele consistă din boxe pentru combustibil, din spălătorie cu anexele sale, eventual din garaj.
în ce priveşte mărimea locuinţelor există o infinită varietate, atît în ce priveşte numărul camerelor, destinaţia lor, cît şi dimensiunile lor. în ţara noastră, suprafaţa totală a încăperilor locuibile e de 8 m2 pentru fiecare locuitor (cu excepţii justificate, pentru suprafeţele suplementare). în consecinţă, construcţiile noi de locuinţe prevăd o serie de tipuri cuprin~înd, fie o singură cameră (numită garsonieră), fie două, trei sau patru camere locuibile, pentru diferite alcătuiri numerice de familii. în construcţiile moderne trebuie să se asigure un raport raţional între suprafaţa totală a camerelor locuibile şi între suprafaţa totală a locuinţei. Acest raport e, de circa 0,50.
Dependenţele se prevăd după necesităţi şi circumstanţe locale. Boxele pentru combustibil există obişnuit la locuinţele la cari e prevăzută încălzirea cu sobe cu lemne sau cu cărbuni.
•	în blocurile de locuinţe, în locul acestor boxe sînt amplasate,
adeseori, centrale termice. Spălătoriile, centralele termice, cum şi scările, culoarele de acces la diversele locuinţe, eventual ascensoarele, la cari se adaugă uneori camera portarului, a mecanicului, vestibulul general cu loc.de parcare pentru biciclete şi cărucioare, constituie părţile comune ale blocului de locuinţe. Spălătoriile se amenajează, în general, numai în blocurile cu locuinţe şi sînt folosite succesiv de toate locuinţele din bloc. Garajele sînt construite, în general, numai pentru o parte din locuinţe.
în ce priveşte modul de grupare, a diferitelor părţi componente ale unei locuinţe se pot deosebi: locuinţe pe un singur nivel (tipul cel mai obişnuit): locuinţe pe doua niveluri, legate printr-o scară interioară (numite duplex), în cari, în general, la nivelul inferior se găsesc vestibulul, camera de zi, bucătăria şi cămara, iar la nivelul superior, dormitoarele, baia şi clocetul.
Afară de elementele de mai sus, locuinţele mai pot avea şi balcoane sau logii.,
în modul de aşezare şi de distribuţie interioară a locuinţelor au un rol important orientarea faţă de punctele cardinale. Din motive de igienă şi de confort e necesar ca diversele camere locuibile să primească, iarna, cît mai multă căldură şi cît mai multă lumină solară, iar vara să fie ferite de arşiţa din cursul zilei. In acest scop se caută să se orienteze cît mai multe camere locuibile spre sud, eventual spre sud-est, est sau sud-vest şi vest (mai puţin favorabil), dar nu spre nord, nord-vest şi nord-est. Contra arşiţei se folosesc logii sau panouri orizontale, aşezate deasupra ferestrelor, în exterior (eventual verticale), similare, ca funcţiune, vechilor prispe ale locuinţelor ţărăneşti. Deoarece, în unele cazuri, nu e posibil să se dea tuturor camerelor locuibile o orientare convenabilă, se admite ca cel mult una dintre aceste camere să fie orientată spre puncte cardinale defavorabile.
2.	Locuri dure. Metg.; Defect de omogeneitate a pieselor de fontă turnată, care consistăîn formaţiuni localizate de cemen-tită liberă, cu duritate mare şi aspect alb, lucios, cari îngreunează sau împiedică prelucrarea prin aşchiere. Sin. Puncte dure, Zone albite.
3.	Loden, pl. lodene. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte (manta, pelerină, etc.; cu tăietură specifică raglanului, confecţionat din ţesătură loden. Această ţesătură, impermeabilă la apă, e o stofă de fire de lînă groasă, cardate, care, afară de spălare, nu a fost supusă la operaţii de piuare şi scămoşare, din care cauză a păstrat un aspect pîslos.
4.	Lodis, pl. lodisuri. Topog.: Instrument topografic constituit dintr-o lunetă şi un echer cu două prisme pentagonale (v. fig.), utilizat, în metoda absciselor şi ordonatelor, la măsurarea optică a lungimilor liniilor, pentru ridicarea detaliilor.
Instrumentul, avînd o tijă verticală suspendată pe un trepied, ia automat poziţia verticală. Luneta specială, aşezată în sens orizontal, sub echer, perpendicular pe tija verticală, permite, cu ajutorul unor mire speciale, să se determine coordonatele X şi Y. Sin. Echer tahimetric, Echer cu lunetă.
V, şî sub Kipplodis..
5.	Lodus. Meteor.: Vînt din vest-sud-vest, continental, secetos; defavorabil în pescuitul marin —şi care bate tot timpul anului în regiunea Mării Negre, fără a dura o dată mai mult decît 24---4S h. El produce pe mare un curent puternic, valuri mari, răscoleşte nisipul în tot lungul litoralului şi îndepărtează apele calde şi aerisite de ia suprafaţă. Astfel, lodusul produce o scădere a nivelului mării la coastă şi în complexul Kazelmului, formînd un .contracurent puternic de
Loess
298
Logaritm
adîncime, cu ape reci şi viciate („holodnic"), care alungă peştii şi periclitează existenţa numeroaselor forme de vietăţi din dreptul litoralului nostru marin.
1.	Loess, pl. loess-uri. Petr.: Rocă sedimentară detritică, din grupul rocilor peiitice, de vîrstă cuaternară.
Se deosebesc: loess primar, tipic, de origine eoliană, format la marginea deserturilor, în regiuni de stepă acoperite cu vegetaţie ierboasă, din praful fin ridicat şi transportat de vînturi, în epoca glaciară, de pe malurile rîurilor şi ale lacurilor, de la ţărmul mării, din albiile secate ale torenţilor, de pe pantele dezgolite de vegetaţie, etc., şi loess secundar, avînd alte origini (aluvială, glaciară, etc.), în general în legătură cu procesul de formare a solurilor.
Loess-ul e constituit din particule fine de diferite minerale ca: feldspaţi, cuarţ, calcar, minerale colorate, mică, argilă, slab cimentate prin calcifiere. Analiza chimică indică aproximativ: 65% Si02, 11% Al203, 3% FeO, 1,5% MnO, 10% CaO, restul revenind altor oxizi.
Culoarea loess-ului e, în general, galbenă deschisă, uneori mai închisă (ruginie) sau cenuşie-gălbuie; are porozitate mare (40“*50%), datorită unor pori vizibili (macropori), cum şi unor canale şi canalicule fine verticale, cari reprezintă, de multe ori, locurile cari au fost ocupate de rădăcinile şi de tulpinile putrezite ale plantelor ierboase; compoziţia granulometrică indică particule de nisip în proporţia de aproximativ 25% , cu diametrul de 0,05***0,25 mm, praf argilos cu diametrul de
0,01 •••0,002 mm în proporţia de 25*• -75% , şi argilă cu particulele
-	granulometrice (formate din montmorillonit, caolinit, iilit, etc.), sub 0,002 mm; e permeabil la apă şi prezintă dese concreţiuni de calcar de forme rotunde, neregulate sau ramificate (păpuşile loess-ului).
Loess-ul formează pereţi verticali, din cari se desprind blocuri mari, mai mult sau mai puţin prismatice. Apare, în general, sub formă de bancuri nestratificate sau slab stratificate, cu grosimi variabile, de la cîteva zeci de centimetri pînă la 100 m şi chiar mai mult. în prezenţa apei se transformă într-un noroi lipicios, iar în timp de secetă, în praf.
Proprietăţile fizico-mecanice ale loess-ului sînt următoarele: greutate volumetrică mică, 1,2***1,6 t/m3; porozitate mare; viteză mare de ridicare a apei prin capilaritate; dezagregare rapidă în apă; coeficient de vibraţie relativ rnare; tasare mare sub sarcină şi, în stare umedă, chiar fără sarcină; capacitate de umezire şi de ablaţiune rapidă, care condiţionează dezvoltarea pe scară mare a prăpăstii lor în loess.
în unele regiuni, loess-ul se întrebuinţează ca materie primă la fabricarea cărămizilor şi a ţiglelor.
Loess-ul e foarte răspîndit în URSS (în Ucraina, în stepele Turkestanului şi în Siberia de Sud) şi în China, unde depăşeşte grosimea de 100 m în basinui Fluviului Galben.
în ţara noastră, loess-ul acoperă o mare parte din cîmpia Munteniei, a Olteniei, partea de sud a Moldovei şi aproape toată Dobrogea.
2.	Loeweit. Mineral.: Na2Mg [SOJ 2’21/2 H20. Sulfat dublu hidratat de sodiu şi magneziu, natural, întîlnit rar în zăcămintele de sare gemă. Cristalizează în sistemul trigonal. Are culoarea albă-gălbuie, galbenă de chihlimbar pînă la roşie-roză. Are indicii de refracţie: co= 1,490 şi £=1,471, duritatea 2,5 şi gr. sp, 2,4.
3.	Lo-Ex. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu cu conţinut mare de siliciu şi nichel, cu compoziţiile indicate în tablou. Se elaborează pornind de la silumin (v. sub Aluminiu, aliaje de —), prin adăugare de prealiaje conţinînd celelalte elemente. Sînt aliaje de turnare, cu proprietăţi mecanice cu totul deosebite (în special dilataţie termică mică) şi sînt folosite la turnarea de pistoane solicitate mult.
Compoziţiile aliajelor Lo-Ex (în %.)
Al	Si	Ni	Mg	Cu
82,1	14	2	1	0,9
84,1	12	2	1	0,9
Rest	13-15	1,5--2,5	0.75---1.25	0.5--1.0
4.	Lofodont. Paleont.: Tip de dentiţie caracteristic mamiferelor erbivore şi omnivore, la care tuberculele molarilor se alungesc şi se unesc formînd creste de smalţ transversale. Numărul crestelor variază: la speciile primitive sînt două creste, unite printr-o creastă externă longitudinală (de ex.: la rinocer, tapir), iar la speciile mai evoluate sînt mai multe creste unite prin ciment (de ex. la proboscidieni). Cu cît o specie e mai evoluată, cu atît numărul crestelor e mai mare şi cimentul e mai bogat. Dispoziţia crestelor e în general perpendiculară pe sensul masticaţiei. V. şî sub Mamifere.
5.	Lofofor, pl. lofofore. Paleont.: Organ special, caracteristic Briozoarelor şi Brahiopodelor, format din doi lobi sau din două apendice bucale în formă de potcoavă, dispuse în jurul gurii şi acoperite de tentacule ciliate. Serveşte la respiraţie şi la producerea unui curent de apă care uşurează alimentaţia acestor animale. V. sub Bryozoa, şi sub Brachiopoda.
6.	Logaritm, pl. logaritmi. Mat.: Puterea / la care trebuie ridicat un număr dat b, numit bază, pentru a obţine un număr dat N, la care se referă logaritmul. Dacă b^=N, /= log^-ZV (şi se citeşte logaritmul lui IVînbaza b).
Logaritmul are următoarele proprietăţi:
log AB=\og A-ţ- log B, log £- = !og A—log B, log A™=m log A, \ogiyÂ=^\og A; log 1 = 0,
în orice bază. Logaritmul bazei e 1, log 0= — oo . Baza e un număr supraunitar. Bazele mai importante sînt 10 (logaritmi decimali) şi numărul e (logaritmi neperieni sau naturali).
Trecerea de la o bază b la o bază b' se face cu formula: log^N=logĂ,- logbb’.
Logaritmul unui număr N într-o bază dată, de exemplu
10,	se exprimă printr-un număr decimal, a cărui parte întreagă (care poate fi nulă în cazul 0<N<1) se numeşte caracteristică şi a cărui parte decimală se numeşte mantisă. Caracteristica e cu o unitate mai mică decît numărul cifrelor de la partea întreagă a numărului dat. Mantisa e aceeaşi pentru un grup de cifre ale unui număr, indiferent de locul virgulei. Cînd caracteristica e negativă, semnul — se pune deasupra. Operaţiile cu logaritmi se efectuează ca cele cu numerele decimale: pentru adunare se adună aritmetic mantisele, apoi algebric caracteristicile; pentru scădere se adună descăzutul cu cologaritmui scăzătorului (adică cu logaritmul inversului scăzătorului) ; pentru împărţirea cu un număr întreg se adaugă şi se scad caracteristicii negative atîtea unităţi pînă cînd aceasta se divide cu împărţitorul.
în cazul în care Ne un număr negativ sau complex, / e un număr complex. In acest caz, N are o infinitate de logaritmi. Dacă N=a1-{-ia2 ş\ 1= ip2, se obţine, de exemplu, în bazae
a! + iat =	= »*>+/(A+2 mx) =
— [cos (^ + 2 mn + i sin (/>2 + 2 ®7t)] ,
unde m e un număr întreg oarecare. Baza e a sistemului de logaritmi naturali are, deci, un logaritm real egal cu unitatea şi o infinitate de logaritmi complecşi. V. şi Funcţiune logaritmică.
Logaritm integra!
299
Loghetronic, procedeu
1.	Logaritm integral. Mat. V. Funcţiune logaritm integral, sub Funcţiune exponenţială integrală.
2.	Logaritmic, condensator Elt.: Condensator variabil cu variaţie logaritmică a capacităţii. V. sub Condensator electric.
3.	Logaritmicâ, curba ~ .Geom.: Curbă plană reprezentată în raport cu un reper cartesian de ecuaţia:
(1)
y = b I
(p> 0).
’p-
Se poate presupune că (2)	a>0	,	b>0,
deoarece cazurile a<0, b<0 se reduc la cazul (2) prin simetrii în raport cu axa y'y, respectiv cu axa x'x.
Curba (1) e identică cu curba
(3)
x = ap
care e o curbă exponenţială şi a cărei simetrică în raport cu prima bisectoare a reperului cartesian e curba:
(4)	y~apD	.
Ecuaţia (1) a curbei logaritmice se mai scrie sub forma:
(5)
şi din relaţia
(6) unde
(7)'
y = -.---------ln-
■ In p
y-Ji-
(1 — In p)Ji
In p
yi^b In -
1 -Wp*‘
(8)
x = x, y-
suficient să se studieze proprietăţile curbei neperiene
y = b In— (a>0, b>0).
Din ecuaţia tangentei la (8) în punctul AI0(x0, j0)
(9)	b(x-x0)-x0(y-j0)=0 şi din ecuaţia normalei în acelaşi punct
(10)	xa{x-x0) + b{y-y0) = 0
se deduc elementele locale relative la axa y'y (v. fig. II):
—	subtangenta:
—	subnormala:
—	tangenta:
—	normala:
—	curbura:
M'T = —b]
______ *o
MT — yx% + bz ; MN=^\/^4+b2;
bxc.
M'N2
Subtangenta e constantă şi aceasta e o proprietate caracteristică a curbei (8), deoarece o curbă plană care are subtangenta constantă e o curbă logaritmică.
Aria domeniului pian a cărui frontieră e formată de un arc M0M de curbă, de axa y'y şi de paralelele duse prin MQ şi M ia x'x, e dată de formula:
cÂ^b {x — x^) ;
deci e egală cu aria dreptunghiului construit pe subtan-gentă şi pe segmentul MJM".
se deduce relaţia dintre curbele logaritmice corespunzătoare la diferite baze p şi curba logaritmică neperiană (7) (v. fig. /).
Curbele logaritmice (1), (2) admit axa y'y ca asimptotă şi există numai în semiplanul x>0.
Deoarece curbele logaritmice generale (5) sînt transformate ale curbei logaritmice neperiene (7) prin afinitatea omologică:
(** + **)•/* MN*
în particular, aria domeniului nemărginit care are ca frontieră segmentul OA, semiaxa Oy' şi arcul infinit respectiv al curbei logaritmice, e finită:
c = ab .
4.	Logatom, pl. logatomi. Telc.: Cuvînt artificial monosilabic, fără semnificaţie, format din trei sunete (primul şi al treilea, consoane; al doilea, vocală), folosit la măsurarea articulaţiei pentru aprecierea calităţii unei transmisiuni telefonice sau a audiţiei într-o sală de conferinţe.
Logatomii se transmit, grupaţi cîte trei, pe circuitul telefonic care se verifică într-o succesiune corespunzătoare. Pentru ca măsurarea să fie independentă de Iimba folosită pe circuitul telefonic respectiv, logatomii sînt aranjaţi, de exemplu, într-o succesiune corespunzătoare limbii esperanto şi reuniţi în 300 de liste a cîte 50 de logatomi. V. sub Articulaţie 3.
5.	Loggia, pl. logii. 1. Arh.: Galerie exterioară, deschisă, izolată sau făcînd parte dintr-un edificiu, mărginită de arcade sprijinite pe coloane sau pe pilaştri, pe una dintre laturile lungi sau şi pe una ori pe amîndouă laturile scurte, iar uneori pe toate laturile, folosită, fie ca degajament sau ca element decorativ de faţadă al edificiului din care face parte, fie ca loc public pentru reuniuni sau pentru comerţ, ori ca element decorativ sau monumental al unei artere de circulaţie sau al unei pieţe. Poate fi situată la parter, la nivelul unui etaj sau chiar la partea superioară a edificiului. Loggia a fost folosită mult în arhitectura italiană clasică, înălţată cu cîteva trepte deasupra solului şi accesibilă direct din afară, — şi constituia o construcţie independentă, care servea ca loc de întrunire sau ca muzeu în aer liber. Cele mai remarcabile exemple sînt: Loggia della Signoria, numită curent Loggia dei Lanzi, din Piazza della Signoria din Florenţa, construită între anii 1376 şi 1391 şi care servea ca loc de alegeri pentru administraţia oraşului, şi Loggia de la parterul campanilului bazilicei San Marco din Veneţia.
6.	Loggia. 2. Arh.: Balcon mărginit în părţile laterale şi la partea superiof/ă cu panouri pline sau traforate, pentru a împiedica luminavdirectă a soarelui să pătrundă în încăperi prin ferestre.
7.	Loghetronic, procedeu Poligr., Foto.: Procedeu pentru obţinerea reproducerilor pe cale fotografică, cu redarea tuturor detaliilor negativului, prin „dozarea" luminii la copiat sau la mărit, ceea ce permite ca porţiunile mai dense ale negativului să fie expuse mai mult, iar porţiunile cu densităţi mai mici să fie umbrite, rezultînd astfel un contrast mult mai mic.
Logic, calculator ~
300
Logometru
Prin acest procedeu se obţin fotografii cari reproduc detaliile negativului cu toate intervalele de densitate. Procedeul se
/. Schema de principiu a aparatului de copiat electronic ‘‘Loghetronic". î) semnale variabile; 2) tub cu raze catodice ; 3) negativ ; 4) hîrtie sau diapozitiv; 5, 6) celule fotoelectrice ; 7) controlul expunerii; 8) semnal; 9) semnalul expunerii; 10) integrator de lumină, comutator electronic;
11) amplificator cu reacţiune negativă; 12) timpul de expunere; 13) modulare; strălucirea luminii.
Densitatea negativului
II. Densitatea expunerii în funcţiune de densitatea negativului (densitatea măsurată cu ajutorul penei fotometrice). A) copiere standard; 8) copiere cu aparatul de copiat loghetronic.
aplică cu ajutorul aparatului de copiat sau de mărit loghetronic, care asigură umbrirea electronică automată, cum şi controlul general al nivelului limită al expunerii.
Procedeul se foloseşte cu succes în special ia reproducerea nega-. tivelor obţinute cu radiaţie Roentgen, cari, avînd intervale mari de densităţi, se reproduc greu cu oricare dintre procedeele fotomecanice curente. Permite, de asemenea, îmbunătăţirea detaliilor la tiparul policrom, obţinerea diapozitivelor după negativele parţiale de culoare făcîndu-se cu păstrarea detaliilor în porţiunile de umbră şi lumină.
Principiul de funcţionare a aparatului de copiat loghetronic (v. fig. /) e următorul: lumina produsă de 'un tub pentru radiaţie catodică „mătură" negativul, trece prin el şi prin pozitiv şi cade pe cîteva celule fotoelectrice, cari modulează intensitatea luminii trecute, transmiţînd un impuls înapoi la tubul catodic, care-şi schimbă astfel automat intensitatea luminoasă, pentru a asigura o repartiţie relativ omogenă a luminii pe suprafaţa sensibilă a materialului fotografic. Acest procedeu dă o copie expusă uniform (v, fig, //). Măturarea negativului se face astfel, încît pe copie liniile nu sînt vizibile.
î. Logic, calculator E/t.: Calculator electronic (v.\ de cele mai multe ori numeric, capabil să efectueze operaţii caracteristice Logicii. Exemple de astfel de operaţii sînt: prelucrarea materialului informativ referitor la o anumită problemă (informaţii preliminare, rezultate experimentale, probe, etc.); automatizarea procesului cercetării materialului informativ referitor la o anumită problemă (clasare, clasificare, sistematizare); prelucrarea datelor statistice acumulate în industrie, în economia naţională, în transport, etc., pe baza tabelelor, graficelor, sondajelor, etc.; prelucrarea rezultatelor observaţiilor efectuate în clinici asupra pacienţilor, în scopul stabilirii diagnosticului; prelucrarea datelor statistice referitoare la fenomene din natură (fenomene meteorologice, seismice, cosmice).
2. Logometru, pl. logometre. E/t.; Instrument de măsură electric, care dăJLadl£4ti>Ge~s,int funcţiuni de raportuidintre două mărimi electrice. Construcţia logometrelor e caracterizată prin .lipsa dispozitivelor mecanice pentru producerea cuplului rezistent indispensabil oricărui instrument electric de măsură. La acest'instrument, cuplul rezistent e obţinut, ca şi cuplul activ, pe cale electrică (de aceea, ele sînt numite şi instrumente fără ,cuplu rezistent mecanic). După această particularitate, un logometru e compus din două dispozitive de măsură, fiecare cu un
echipaj fix şi unul mobil. Echipajele mobile—distincte ca piese constructive — sînt solidarizate pe acelaşi ax (axul echipajului mobil al aparatului); echipajele fixe sînt de cele mai multe ori suprapuse (confundate), dar pot fi şi distincte. Cele două mărimi electrice aplicate, aparatului acţionează separat asupra cîte unuia dintre cele două dispozitive de măsură, deter-minînd cîte un cuplu asupra echipajului mobil respectiv, a cărui expresie poate fi pusă sub forma:
Mj = Pj9j
y7 (7=1, 2),
unde Y e mărimea electrică ce creează cuplul în dispozitivul de măsură; pe o constantă, depinzînd numai de elemente constructive ale dispozitivului de măsură respectiv; if e un factor variabil, a cărui mărime depinde de unghiul de deviaţie a al echipajului mobil, iar «• e un exponent egal cu 1 sau cu 2, în funcţiune de sistemul dispozitivului de măsură.
Cele două cupluri — prin măsurile constructive luate — au sensuri de acţionare antagoniste. Prin convenţie, cuplul care are tendinţa de a roti axul echipajului mobil în sensul mişcării acelor unui ceasornic se numeşte cuplu activ, iar celălalt, cuplu rezistent. La egalitatea celor două cupluri antagoniste: M1=M2 sau
d)
mişcarea încetează.
(2)
A €l Y'1* — A #2 ^22»
De aici rezultă:
rt-ii. p ^
yf. p1 q1
Pentru ca devierea a să depindă numai de raportul mărimilor Yx şi Y2 e necesar ca exponenţii nx şi n2 să fie egali (%= n2=n), iar funcţiunile q± şi q2 de a să fie diferite (adică cuplurile Mx şi M2 să depindă diferit de unghiul de deviere a). Astfel, (2) devine (2'):
(2')
de unde rezultă
M
- m2
(3)	a	=	F(Y1/Y2).
Expresia generală (3) a deviaţiei logometrelor e valabilă în ipoteza că afară de cuplurile Mx şi M2 nu se mai produc alte cupluri. în realitate mai intervin cuplurile de frecări şi cele datorite eventualelor contacte electrice la echipajele mobile, cari sînt sursa erorilor în indicaţii ale instrumentului.
Pentru ca poziţia de echilibru (obţinută la Mj=M2) să fie stabilă e necesar ca dependenţele M^oc) şi M2(oc) să fie astfel încît panta curbei cuplului activ să fie mai mică decît panta curbei cuplului antagonist (v. fig. /).
Pe principiul logometrului funcţionează diferite aparate de măsură.
După sistemul de construcţie a celor două dispozitive de măsură, se deosebesc tipurile de mai jos:
Logometru de sistem magne-toelectric: Logometru avînd magnet permanent, cu mai multe variante constructive.
Ohmmetrul-logometru reprezentat în fig.'*// e constituit dintr-un magnet permanent (care reprezintă echipajul fix, comun celor două dispozitive de măsură), între ale cărui suprafeţe polare plane se găsesc solidarizate, pe acelaşi ax, două bobine ale căror plane fac un unghi den/l. Cele două bobine încrucişate ale instrumentului, bx şi b2 (v. fig. III a), de rezistenţă rt şi r2, sînt montate în serie cu rezistoarele de protecţie fixe
A ce
/. Dependenţa cuplurilor logometrului de unghiul a de deviere a echipajului mobil.
Logometru
301
Logometru
Rx şi R2. Tensiunea necesară U e produsă de generatorul de curent continuu (magnetoul) G, al cărui rotor e acţionat de o manivelă.
Curenţii sînt conduşi la bobinele mobile bx şi b2 prin benzi flexibile de argint sau de aur, cari în mod practic nu determină cupluri rezistente la rotaţia echipajului mobil. La trecerea curenţilor i^şi I2 prin aceste bobine aşezate în cîmpul magnetului permanent (practic uniform şi de inducţie B în. zona de mişcare a bobinelor) se exercită asupra conductoarelor active de lungime lx şi l2 -forţe electromagnetice (v. fig. III b), cari creează cupluri.
Din egalarea celor două cupluri antagoniste se ajunge la o expresie de forma (2) sau (2'):
(4)	I1_N2A2B	cos	a _	1
12	sin	a tg a ’
Măsurile constructive menţionate permit totodată corectarea după necesitate a caracterului neuniform al scalei.
II. Ohmmetru-Iog6metru.
sin a
unde	şi	A2=l2b2 reprezintă ariile suprafeţelor spirelor
medii ale celor două bobine, avînd N± şi N2 spire.
Curenţii cari parcurg bobinele avînd valorile I1=C7/(r1-j--R1) şi I2— UI(r2+&>+Rx)» unde Rx e rezistenţa necunoscută de măsurat, rezultă:
(5)
h
tg ol =p0 y
ri + Rx
- = F(R ).
independentă
1 ^2 + ^-2 + ^
Scara aparatului e neuniformă; indicaţia a e de tensiunea U, adică de viteza de rotaţie a manivelei magne-toului (care totuşi nu trebuie să scadă sub o anumită limită, sub care influenţa frecărilor s-ar face resimţită în indicaţii).
III. Ohmmetru-Iogometru. a) schema electrică; b) dispoziţia bobinelor încrucişate în cîmpul magnetului permanent.
/V.Logometru magnetoelectric cu cîmp magnetic neuniform în întrefier prin strunjirea necilindrică a jumătăţii piesei polare din dreapta (instrumentul funcţionează ca ohmmetru, cu schema electrică ca în fig. III a), dispozitivul de măsurare; b) schema de conectare a logometrului ca ohmmetru.
Varianta constructivă descrisă prezintă dezavantajul unui cîmp magnetic slab în întrefier (datorit reluctanţei mari a întrefierului), ceea ce face ca valorile cuplurilor să fie mici. Acest inconvenient se remediază introducînd la capetele magnetului piese polare profilate şi un miez de fier fix în spaţiul din interiorul bobinelor mobile. Pentru a realiza condiţia astfel încît dependenţa cuplurilor M1 şi M2 de deviaţia a să fie diferită, bobinele instrumentului nu trebuie să se găsească în cîmpuri magnetice identice, ceea ce se realizează prin diferite metode, ca: prelucrarea necilindrică a ambelor sau a uneia dintre piesele polare (v. fig. IV), ori profilarea specială a miezului central (v. fig. V şi VI). Bobinele se aşază de obicei încrucişate, cu planele lor făcînd un unghi (3 ales convenabil. Există însă şi construcţii cu cadrele aşezate într-un singur plan (v. fig. VI). -
V. Logometru cu miez alungit. V/. Logometru cu cadre aşezate într-un .
At şi A,) cadre.	singur	plan.
Ax şi A2) cadre; C) miez.
Logometru de sistem electrodinamic: Logometru cu sistem de tipul electrodinamic, fie fără fier, fie cu fier (ferodinamic); funcţionează similar logometrului magnetoelectric; diferenţa consistă numai în ce priveşte cîmpul magnetic, în care se rotesc cadrele mobile, produs la acest logometru de bobine fixe (una-sau mai multe), parcurse de un curent auxiliar, în loc să fie produs de un magnet permanent. Logometrele electrodinamice sînt folosite excluziv în circuite de curent alternativ, pentru-măsurarea defazajelor (fazmetre), a frecvenţei (frecvenţmetre cu ac indicator), a capacităţii (faradmetre), etc. Teoretic, ele pot fi folosite şi în curent continuu, dar în acest caz sînt mai avanta^ joase logometrele magnetoelectrice.
La logometrele electrodinamice f â r â f i e r, echipajul mobil e compus din două bobine B1 şi B2,-solidarizate sub un unghi y (v. fig. VII) pe un acelaşi ax. Curenţii sînt conduşi la aceste bobine prin benzi de argint cari nu creează cupluri.
Bobina fixă A, parcursă de un curent sinusoidal * (de valoare efectivă I), are formă cilindrică alungită şi e împărţită în două secţiuni (legate electric în serie), aşezate la o oarecare distanţă, în scopul obţinerii, în zona de mişcare a bobinelor 61-B2, a unui cîmp magnetic cît mai uniform. La trecerea curenţilor sinusoidali it şi i2 (cu valorile efective Ix şi I2) prin bobinele mobile, ca urmare a interacţiunii dintre cîmpul magnetic al curentului i şi curenţii i\ şi i2, asupra conductoarelor active ale bobinelor B1 şi fî2 se exercită cupluri instantanee, ale căror valori medii sînt (din cauza inerţiei, echipajul mobil nu poate urmări variaţiile instantanee ale cuplurilor, ci se aşază pe o poziţie corespunzătoare valorii lor medii):
M1~c1I cos sin a M2 = c2II2 cos cp2 sin (y —a) ,
unde <px şi cp2 sînt unghiurile de defazare dintre curentul i şi curenţii Iv respectiv I2, a e unghiul dintre planul bobinei fixe A-A şi al bobinei mobile 61( iar cx şi c2 sînt constante depinzînd de factori constructivi.
Cuplurile Mx şi M2 sînt îndreptate în sensuri contrare şi în: pozitia.de echilibru a echipajului mobil (.Mx—M2), considerînd ^câ'Tpjr/ia ^construcţie cl=c2, rezultă:
* h cos sin (y — a)
f?s/n(f-0Lp VII. Logometru electrodinamic.
(6)'
I2 cos <p2 sin a
Lohmanit
302
Lollingît
Fazmetrul a cărui schemă electrică e reprezentată în fig. VIU corespunde principiului expus şi e construit astfel, încît ramura bobinei să aibă reactanţa inductivă neglijabil de mică faţă de rezistenţa ei ohmi-	_
că (în acest scop, în serie cu B1 se introduce un rezistor fix de rezistenţă R foarte mare), iar ramura bobinei 82trebuiesă aibă rezistenţa neglijabilă faţă de reactanţa ei inductivă (în acest scop, B2 se leagă în serie cu o bobină fixă de inductivitate foarte mare), in acest caz,
<Pi=<P. 92=90 — cp, iar
VIII. Fazmetru electrodinamîc monofazat, o) schema de principiu ; b) diagrama vectoriala; 1) generator; 2) sarcină.
prin construcţie y=S
dacă
rezultă a=q? (v. fig. VIII b).
Scala aparatului poate fi gradată în valorile unghiului cp (fazmetru) sau cos <p (cos cp-metru); în primul caz e uniformă, iar în al doilea caz, neuniformă. Pentru obţinerea unei scale aproximativ uniforme în valori ale lui cos cp se recurge la diverse procedee; de exemplu, bobinele şi 82 se fixează sub un unghi y<90°, sau se aleg parametrii circuitului astfel, încît
Indicaţia instrumentului depin-	______
zînd de frecvenţă, din cauza prezenţei inductivităţii L în circuitul bobinei fî?, unele fazmetre au dispozitive de corectare a acestei influenţe.
Faradmetrul, a cărui schemă electrică e reprezentată în fig. IX, e realizat după acelaşi principiu.
Neglijînd rezistenţele ohmice şi reactanţele inductive ale tuturor cu reactanţele capacitive ale
IX. Faradmetru electrodinamîc.
——•nxirinJ'1*
O
■-OflAr-# ă
X. Frecvenţmetru a) principiu de construcţie;
rerodinamic. b) schema electrică.
XI. Logometru electromagnetic.
XII. Faradmetru cu io-gometru electromagnetic.
bobinelor în comparaţie condensatoarelor, curenţii I, I± şi I2 sînt în fază şi la y=90o, după (6) se obţine următoarea relaţie între capacitatea Cx de măsurat şi unghiul oc de deviere a echipajului mobil:
sau r=C„tga.
T ———	x	n °
Cx Slna
Logometrele electrod inamice cu fier (f e-rodinamice) se construiesc fie cu cîmp magnetic variabil în întrefier, prin profilarea nesimetrică a pieselor polare (de ex. frecvenţmetrul-logometru ferodinamic din fig. X), fie cu cîmp magnetic uniform în întrefier. în al doilea caz, unul dintre cadrele mobile e folosit ca resort electric", prin scurtcircuitarea lui (e-ventual prin o im-pedanţă redusă).
Cuplu! creat de
acest cadru depinde de unghiul da deviere a al echipajului mobil, deoarece pe măsura creşterii lui oc se măreşte tensiunea electromotoare indusă în el şi, concomitent, curentul care rezultă în acest cadru. La o astfel de construcţie, bobinele mobile nu se mai aşază încrucişat, ci coaxial.
Logometru cu sistem electromagnetic: Logometru caracterizat prin lipsa legăturilor electrice la echipajul mobil, prin care nu trec curenţi (v. fig. X/). Instrumentul e compus din două dispozitive de măsură A şi E>, la cari paletele de fier magnetic moale sînt fixate rigid pe acelaşi ax. Cuplul activ al fiecărui dispozitiv
depinde de pătratul valorii efective a curentului sinusoidal care trece prin bobina fixă şi de unghiul de rotaţie oc al echipajului mobil (poziţia paletei în interiorul bobinei fixe). Sensul cuplului activ depinde de semnul derivatei d-L/doc, după cum se măreşte sau se micşorează inductivitatea bobinei odată cu unghiul oc.
Miezurile (paletele) sînt fixate astfel pe axul comun, încît la o rotaţie a echipajului mobil între anumiteIimite, pentru o bobină dL/doc>0, iar pentru cealaltă dL/doc<0, datorită cărui fapt cuplurile cari se dezvoltă în cele două dispozitive sînt antagoniste.
Faradmetrul a cărui schemă electrică e reprezentată în fig. XII e construit pe acest principiu. Curentul I2 depinde de tensiunea U a sursei sinusoidale de alimentare, de impedanţa bobinei logometru-lui şi de capacitatea Cx de măsurat. Curentul It depinde numai de tensiunea U şi de impedanţa bobinei logometrului. Raportul	de care depinde unghiul de
deviaţie al echipajului mobil e o funcţiune de Cx şi, în consecinţă, scala poate fi gradată în unităţi de capacitate. Schimbarea tensiunii U nu influenţează raportul IJI^-deoarece curenţii Ix şi I2 depind în aceeaşi măsură de U.
Există şi alte variante constructive de logometre electromagnetice.
î. Lohmanit. Meig.: Metal dur turnat, constituit din carbură de wolfram şi din cîteva procente de carbură de molibden, întrebuinţat la armarea organelor de maşini supuse la uzură mare.
2.	Loitrâ, pl. loitre. Ind. ţar.: Partea laterală în formă de scară a coşului carului. Sin. Draghină. V. Coşul carului, sub Car 1.
3.	Loja, pl. loji. 1. Arh.: Fiecare dintre încăperile amenajate în jurul unei săli de spectacol, deschise spre scenă sau spre ecran — şi în cari încap fotolii pentru un număr mic de spectatori.
4.	Loja. 2. Arh.: Sin. Cabină (v. Cabină de actor).
5.	Lojâ. 3. Arh.: în şcolile de Arte frumoase sau de Arhitectură, încăpere în care lucrează fiecare dintre participanţii la un concurs.
6.	Loja. 4. Arh.: Cameră sau mic pavilion în care stă portarul unei clădiri sau al unei instituţii în timpul serviciului.
7.	Loja orchestrei. Arh.: Spaţiul dintre scenă şi primul rînd de scaune pentru spectatori, amenajat sub nivelul platformei scenei şi, de obicei, într-o adîncitură a planşeului sălii, unde stau executanţii muzicii pentru spectacolele acompaniate de muzică. Sin. Fosa orchestrei.
8.	Loja seminala. Agr.: Fiecare dintre camerele din interiorul unui fruct, căptuşite cu o membrană cornoasă, în interiorul cărora se găsesc seminţele fructului.
9.	Lojniţâ, pl. lojniţe. Ind. ţâr.: împletitură de salcie pe care se usucă fructe.
io. Lollingit. Mineral.: FeAs2. Arseniură de fier naturală, care conţine în stare pură 27,2% Fe şi 72,8% As. Uneori se mai întîlnesc, în cantităţi mici, sulf (pînă la 6%), stibiu (pînă la 5%), cobalt (pînă la 6%) şi nichel (zecimi de procente). Mai rar decît mispichelul (v.), se găseşte excluziv în zăcămintele hidrotermale filoniene şi metasomatice, în zona de oxidare a cărora se descompune în scorodit (v.).
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, în cristale cu habitus, în general, prismatic. E întîlnit şi sub formă de mase compacte.
Lom
303
Longeron de aripă
Are culoare albă-argintie pînă fa cenuşie de oţel, cu urma neagră-cenuşie şi cu luciu metalic. E casant şi prezintă clivaj uneori net după (001) şi (110). Are spărtura neregulată, duritatea 5**-5,5 şi gr. sp. 7***7,4. E bun conducător de electricitate. Se disolvă în acid azotic, cu separarea de trioxid de arsen.
Prin conţinutul său mare în arsen, e un important minereu de arsen. Sin. Glaucopirită.
î. Lom, pl. lomuri. Tehn.: Rangă de oţel folosită pentru reaşezarea la cotă a şinelor de cale ferată montate în cale. Extremitatea care ridică şina are o piesă metalică curbată în formă de cioc de vultur.
2.	Lombarde, benzi Arh.: Benzi verticale, ieşite puţin în relief, legate la partea superioară printr-un sistem de arcaturi de acelaşi relief, folosite la decorarea faţadelor edificiilor în stil romanic.
3.	Lonarit. Ind. chim.: Material termoplastic pe bază de acetilceluloză secundară (celIit), folosit la confecţionarea pieselor izolante, în special de telecomunicaţii, atît prin presare cu un plastifiant, în forme încălzite la 120*--160° cît şi prin turnare. Are o mare rezistenţă mecanică şi un luciu foarte plăcut, şi nu suferă deformaţii ulterioare. Sin. Troi ituI.
4.	Londinian.Stratigr.: Etaj reprezentînd Eocenul inferior din Anglia, corespunzător Ypresianului din Belgia şi din Franţa şi cuprins între Sparnacian, ca etaj mai vechi, şi Luteţian, ca etaj mai nou.
Londinianul e constituit din argile (London clay) cu numeroase crustacee (Xanthopsis leachi) şi moluşte (Natica hanto-nensis, Cyprina planata).
5.	London Pepping. Agr.: Varietate de mere de masă, cu fructul mare sau mijlociu, scurt, tronconic, cu cinci creste pronunţate în partea de sus, cu cavitatea pedunculară largă. Culoarea pieliţei e galbenă ca de ceară, foarte unsuroasă, şi, uneori, cu o roşeaţă afumată. Miezul e gălbui, fondant, suculent, dulce şi fin aromat. E una dintre cele mai bune varietăţi de mere de masă, care se cultivă în toată ţara noastră.
6.	Longarinâ, pl. longarine. Tnl. V. Longrină 3.
7.	Longeron, pl. longeroane. Tehn.: Grindă longitudinală metalică sau de lemn, aparţinînd unui schelet sau unui cadru de susţinere a anumitor sisteme tehnice, în vederea rigidi-zării acestuia sau a preluării unei părţi din încărcările permanente sau mobile ale acestuia. Var. Lonjeron.
s. ~ de aripa. Av. .'Grinda longitudinală în osatura aripii unui avion, care reprezintă elementul principal de rezistenţă al acesteia. Longeronul e asamblat cu celelalte elemente ale osaturii aripii, de exemplu cu traversele, cu montanţii şi cu diagonalele acesteia. Datorită poziţiei sale şi legăturilor cu celelalte elemente ale aripii, longeronul e solicitat atît la încovoiere (în plan orizontal şi vertical), cît şi la compresiune, la întindere, forfecare şi torsiune; aceste solicitări nefiind egale de-a lungul longeronului, secţiunea lui transversală poate varia, ca formă şi dimensiuni, după rezistenţa pe care trebuie să o prezinte.
Se folosesc longeroane de lemn şi longeroane metalice.
Longeronul de lemn se confecţionează în general din esenţe de foioase (de ex. frasin) sau din esenţe de conifere (de ex. molid) şi poate avea secţiunea plină sau cu goluri. Se deosebesc: ipngeroane pline, longeroane scobite şi longeroane în cheson.
Longeronul plin e constituit din una sau din mai multe grinzi de lemn, încleite între ele. Grinzile juxtapuse trebuie să nu aibă fibrele paralele, pentru a împiedica continuarea unui început de ruptură.— Longeronul scobit e constituit, fie din una sau din două grinzi cu scobituri exterioare (v. fig. / şi II a), fie dintr-o grindă plină combinată cu adausuri, cari îi asigură o formă scobită în exterior (v. fig. II b şi c). De cele mai multe ori, aceste longeroane sînt scobite numai pe anumite porţiuni din lungimea lor, atît cît e necesar pentru ca să fie uşurate în secţiunile mai puţin solicitate, astfel cum rezultă din calculul de rezistenţă.— Longeronul în cheson e cav în interior si are întărituri în locurile solicitate mai mult, fiind
executat fie prin îmbinarea (încleirea) a două sau a mai multor grinzi cu scobituri interioare (v. fig. III), fie prin asamblarea a două tălpi de scînduri cu pereţi laterali de contraplacaj. La longeronul cu contraplacaj, tălpile pot fi ~ confecţionate din
/. Longeron de lemn, cu secţiune variabilă, dintr-o bucată, scobit.
II. Longeron de lemn, din două
şi d
n trei bucăţi, scobit.
I
H-
-t-
II!. Longeron de lemn, în cheson, cu secţiune variabilă, din două bucăţi scobite.
scînduri de aceeaşi esenţă de lemn sau de esenţe diferite (talpa solicitată la compresiune fiind de lemn tare şi cea solicitată ia întindere fiind de lemn moale), eventual pot fi formate din lamele mici încleite la un loc, în ultimul caz prezentînd avantajul că Se obţine o rezistenţă mai mare la compresiune, că e posibilă menţinerea longeronului în uz, cînd i se rupe o lamelă, şi că e mai uşoară realizarea curburii aripii (conform condiţiilor constructive); pereţii laterali, de contraplacaj, sînt întăriţi de regulă cu baghete de lemn dispuse în formă de zăbrele şi pot avea găuri de uşurare.
Longeronul metalic se confecţionează din oţel, din duralumin, bronz de aluminiu, etc. şi poate avea formă tubulară simplă sau combinată. Aceste longeroane, faţă de cele de lemn, au o rezistenţă mai mare şi prezintă mai multă siguranţă în caz de accident.
Longeronul tubular simplu e constituit dintr-un tub metalic tras, cu diferite profiluri (v. fig. IV). Această construcţie e abandonată, deoarece prezintă dezavantaje la asamblarea cu celelalte elemente constructive ale aripii.
—	Longeronul tubular combinat e constituit din două tălpi asamblate cu o inimă (v.fig. V), ceea ce permite o dimensionare adecvată sol icitări lor, fără a îngreuna construcţia. Acest longeron poate avea tăi pi de tablă sau tubulare, eventual profil masiv plat. Dupăfelul în care e construită inima, se deosebesc: longeron cu o inimă, care e confecţionată din susţinătoare (redresoare) profilate şi nituite cu ea, sau din tablă ondulată vertical; I o n-geron tip cheson, cu două inimi,
IV. Frofiluri de longeroane tubulare metalice.
Odb
r
V. Longeron metalic combinat, cu talpa din tuburi. 1) talpă tubulară; 2) inimă.
VI. Longeron metalic, cu talpa tubulară şi cu inima de tablă găurită în formă de zăbrele.
cari sînt fie de tablă dreaptă şi rigidizată prin susţinătoare (redresoare) profilate, fie de tablă ondulată vertical sau profilată, eventual aceste inimi fiind
Longeron de boghiu
304
Longeron de vagon
solidarizate prin antretoaze sau prin tuburi fixate cu buloane; longeron cu. zăbrele, cu două inimi de zăbrele (v. fig. VI), profilate sau pline şi dantelate prin găurire.
1.	~ de boghiu. C. ţ.: Longeron aparţinînd cadrului unui boghiu de vehicul de cale ferată. Se folosesc longeroane de rezistenţă şi intermediare, cari, după poziţia pe care o au faţă de roţi, pot fi interioare sau exterioare.
Forma longeroanelor diferă după sarcina pe care trebuie să o suporte boghiul şi după vehiculul la care e montat. Pentru a nu influenţa greutatea moartă, longeroanele sînt construite cu ferestre de uşurare. Datorită denivelării căii şi suspensiunii (prin care longeronul se leagă cu cutia de osie), longeronul e supus la solicitări compuse şi variabile în timp.
2.	~ de fuzelaj. Av.: Fiecare dintre grinzile longitudinale ale scheletului de bază al fuzelajului unor avioane. Longeroa-. nele cari se folosesc la fuzelaje cu zăbrele (numite şi fuzelaje-grindă) sînt legate între ele prin montanţi, prin traverse şi diagonale; datorită poziţiei pe care o are în scheletul fuzelajului, longeronul e solicitat în principal Ia încovoiere.
Se folosesc longeroane de lemn şi longeroane metalice.
Longeronul de lemn, pentru fuzelaj, se confecţionează în general din esenţe de foioase (de ex. frasin) sau din esenţe de conifere (de ex. molid). Se deosebesc: longeroane pline, de reguiă cu secţiune dreptunghiulară sau pătrată; longeroane scobite, cu scobituri longitudinale pe anumite porţiuni din lungimea lor, unde solicitarea e mai mică.
Longeronul metalic, pentru fuzelaj, se confecţionează din oţel, din duralumin, etc. Se deosebesc: longeroane tubulare, de regulă cu secţiune circulară sau rectangulară; longeroane profilate, cu secţiunea în formă de U, L, etc.
3.	~ de locomotiva. C. f.: Longeron aparţinînd cadrului unei locomotive. El poate fi executat din tablă laminată de 25***30 mm (v. fig. /), din bare de oţel cu secţiune dreptunghiulară forjate şi sudate (v. fig. U), din oţel turnat şi, uneori, dintr-un monobloc de oţel turnat (cuprinzînd cele două longe-
/. Longeron de locomotivă, de tablă.
si cilindrii *) longeron; 2) gol de mişcare a greutăţii; 3) gol.
de abur).
pentru cutia de unsoare
După poziţia cilindrilor locomotivei faţă de longeroane, deosebesc: longeroane exterioare şi longeroane interioare.
Longeroanele formează grinzile prin-
cipale de sprijin soli-	t	/	*	j	*	^—t'M
darizate între ele prin antretoaze de capete şi intermediare constituind un cadru in-deformabil. Ele trebuie să realizeze for-
r#	#	Hhi--p-
mele adecvate pen-tru a susţine diferi-	TYţ’rT
tele elemente componente ^ ale locomoti-	Longeron	de locomotivă	din bare.
Vei (dispozitivele de ^ go| pentru cu-tia de unsoare; 2) placă de tracţiune Şl de CIOC- Iegatura. 3) go, de vizitQre; 4) longeron. nire, caldarea, mecanismele, cilindrii), oferind totodată	posibilitatea	controlului,
a demontării şi a montării elementelor componente. De asemenea, longeroanele	trebuie să reziste, fără deformaţii,	la
solicitările variabile provocate de mecanismele motoare, la neregularităţile căii, cari solicită longeroanele la deformaţii compuse pe cele frei direcţii principale.
Rezistenţa cît mai mare, forma complicată şi greutatea cît mai mică impun. condiţii grele la executarea unui longeron,: care, datorită fenomenului de obosire, se fisurează, în general, la unghiurile locaşurilor cutiilor de osie.
La	locomotivele cu	osii	dublu	cotite, cadrul locomotivei
e echipat cu un al treilea longeron intermediar, legat la un capăt de blocul cilindrilor interiori, iar la celălalt capăt, la antretoaza de susţinere a căldării.
4.	~ de suport-motor. Av.: Fiecare dintre grinzile pe cari
se	montează motorul	unui	avion.	La avioanele cu motorui
situat în capul fuzelajului se. folosesc,'de cele mai multe^ori, două longeroane de suport-motor, asamblate 'cu fuzelajul, respectiv cu cele două longeroane de la baza acestuia.
Se deosebesc: longeroane de lemn, de regulă de frasin sau de ulm, cu secţiune rectangulară .şi cu găuri pefitru ancorarea motorului; longeroane metalice, tubulare, cu secţiune rectangulară sau profilate în formă de U.
5.	~ de vagon. C.	f.: Longeron	aparţinînd cadrului unui
vagon.	Se execută din	oţel	laminat	cu secţiuni diferite,^ după
numărul osiilor şi sarcina pe care trebuie să o suporte. în general, secţiunea longeronului e de oţel lami-nat cu profi-l U şi rareori de grinzi cu inimă plină, — cu platbande şi corniere —, grinzi cu zăbrele, tablă amb.utisată, tuburi îmbinate. Condiţiile de funcţionare a vagonului şi sarcina deosebit de-mare impun o construcţie de longeron consolidat, fie prin platbande sau oţel profilat pe porţiunea suprasolicitată (de ex. la vagoanele de marfă de tonaj mare), fie prin armare simplă, dublă sau multiplă. Armarea consistă în realizarea unei grinzi cu zăbrele, în care longeronul constituie elementul de bază. în construcţia simplă, armarea consistă dintr-un montant şi din doi tiranţi, • nituiţi cu cîte un capăt la partea inferioară a longeronului (v. fig. /). în cazul armării duble sau multiple, construcţia cuprinde două sau mai multe bare verticale (suporturi montante) prinse de longeron şi echipate la capete cu lagăre de trecere, prin cari străbate o bară cu secţiune circulară, ale cărei capete sînt prinse articulat de longeron, iar în porţiunile înclinate aujcîte un întinzător (v. fig. II).
Se deosebesc: longeroane de rezistenţă şi longeroane	,1
intermediare. — Longeroanele de rezistenţă sînt astfel dispuse în sistemul de bare ale cadrului, încît ele preiau eforturile principale de compresiune şi întindere pro-
/. Longeron de vagon cu armare simplă. a) armare cu fier plat; b) armare cu fier profilat; 1) longeron; 2) montant; 3) tirant.
//. Longeron cu armare multiplă, venite de la dispozitivele de f) longeron; 2) suport montant; 3) în-tracţiuneşi de ciocnire, cum	tinzător.
şi momentele de încovoiere
provenite din sarcina utilă şi din greutatea proprie, şbmomen-tele de torsiune, rezultatedin cale. — Longeroanele intermediare completează cadrul vagonului, realizînd sistemul indeformabil, impus de funcţiunea lui (v. fig. Hi).
Longeroanele de rezistenţă pot fi către interiorul cadrului şi distanţate, sau către exteriorul cadrului.
La vagoanele mari pe două boghiuri, longeroanele sînt exterioare şi consolidate cu traversele intermediare sprijinite pe boghiu, sau interioare şi solidarizate, formînd un cheson.
Longinescu, constanta lui ^
305
Longrină
L.a vagoanele cu două sau cu trei osii, sarcina se transmite direct de longeroane la osii, prin intermediul arcurilor de suspensiune.
1	e
■ IV i““T			II I-		-7 !	
i . pi ii	,3. J			U^		H-l
	U	1	L /'			
		II	II	f		|L			
6
III. Şasiu de vagon cu două sau cu trei osii.
1) longeron; 2) traversă frontală; 3) traversă intermediară; 4) longeron intermediar; 5) contrafişe; 6) grindă de susţinere a cutiei vagonului;
7) consolă.
i.	Longinescu, constanta lui Chim. fiz.: Constantă k, egală cu raportul dintre temperatura absolută de fierbere T a unui lichid şi produsul d^\j n, unde d0 e densitatea lichidului la 0°, iar n e numărul de atomi din molecula sa:
d0^J n
Pentru un lichid neasociat, valoarea acestei constante e egală cu 10. Constanta e folosită pentru determinarea greutătii moleculare a substanţelor în stare lichidă.
2.	Longitudine, pl. longitudini. 1. Astr.: Sin. Longitudine astronomică, Longitudine ecliptică. V. Coordonate ecliptice, sub Coordonate astronomice.
3.	Longitudine. 2. Geogr.: Coordonată geografică (v.) reprezentată de unghiul format de meridianul geografic al punctului la care se raportă şi de un. meridian geografic de origine. Acesta e, de regulă, meridianul observatorului de la Green-wich. Longitudinea se consideră de la 0° la 180°, pozitiv către vest (longitudine occidentala sau vestica) şi negativ către est (longitudine orientală sau estică). Longitudinea unui loc, exprimată în grade sexagezimale, e egală cu de 15 ori diferenţa dintre ora siderală a acelui loc şi ora siderală a observatorului de la Greenwich. Sin. Longitudine geografică.
4.	~ geodezica. Geod.:	Longitudinea unui punct M
(v. fig. sub Latitudine geodezică), în raport cu suprafaţa elipsoidului terestru. Ea e identică cu longitudinea sa geografică şi se măsoară prin unghiul diedru X dintre planul care conţine meridianul punctului M şi axa polilor, şi planul care conţine meridianul origine (meridianul Greenwich) şi aceeaşi axă a polilor. Unghiurile se măsoară de la meridianul Greenwich între 0° şi 180° (sau 0G şi 200G) spre dreapta (longitudini estice) sau spre stînga (longitudini vestice), de asemenea între 0C şi
180° (sau 0G şi 200g).
Longitudinilegeodezice X ale punctelor curente geodezice dintr-o reţea se determină excluziv prin măsurări şi prin calcule geodezice efectuate asupra tri-unghiurijor din acea reţea, considerate pe elipsoidul de referinţă şi în raport cu un punct fundamental. V. şt Latitudine geodezică.
5.	~ geomagnetica. Ceofiz.: Lon-	,9 A
gitudinea considerată spre est, începînd Longitudine geomagnetică, de la semiplanul meridianului determinat de axa geometrică a globului şi care conţine polul sud geografic. Longitudinea geomagnetică A se măsoară de-a lungul
ecuatorului geomagnetic sau de-a lungul unui paralel geomagnetic (v. fig.).
6.	Longrinâ, pl. longrine. 1. C. f.; Grindă de lemn, de beton armat sau de oţel profilat, aşezată, în lungul căii, sub fiecare fir de şine al unor căi ferate, pentru a repartiza încărcările vehiculelor pe o suprafaţă de teren mai mare. V. şî sub Cale ferată cu longrine.
7.	~ de deraiere. C. f., Pod.: Grindă de lemn cu secţiunea dreptunghiulară, conică, sau şină de oţel, fixată pe traverse alături de şinele principale ale unei linii de cale ferată (spre interiorul căii), în curbe sau pe poduri, pentru a reduce pericolul de deraiere. La podurile mari de cale ferată se montează longrine de deraiere între şine sau în afara şinelor pe toată lungimea podului şi pe o distanţă de 15—20 m, în afara podului. Datorită faptului că elasticitatea căii de terasament diferă de elasticitatea căii de pe pod, e posibilă deraierea osiilor materialului rulant la intrarea pe pod sau la trecerea de pe pod pe terasament. Pentru ca osiile deraiate să nu provoace un accident mai mare prin răsturnarea vagoanelor deraiate, la calea pe pod se pun longrine de deraiere, cari se aşază de obicei între şinele căii pe pod, iar la capetele podului se aşază longrine atît în interiorul, cît şi în afara şinelor.
La podurile metalice, longrinele de deraiere se realizează printr-o construcţie metalică formată dintr-o cornieră longitudinală susţinută pe suporturi formate din guseuri şi din cor-niere (v. fig. o) cari se fixează de traversele căii. între şine şi cornieră trebuie să se asigure un spaţiu cu lăţimea de 160 mm şi cornieră longitudinală trebuie să fie cu 30 mm deasupra nivelului superior al şinei, adică al suprafeţei de rulare. Rolul longrinei de deraiere e de a prinde roata deraiată între şină şi această longrină; de aceea, distanţa de 160 mm e necesară fiind mai mare decît lăţimea maximă a bandajului.
La podurile de zidărie şi la cele de beton armat, la cari calea pe pod se execută cu balast, longrinele de deraiere pot fi executate din contraşine de acelaşi tip ca şinele căii sau de un tip diferit, dar aşezate pe plăci astfel, încît să se asigure denivelarea de 30 mm între suprafaţa de rulare a şinei căii şi faţa superioară a contraşinei, cum şi distanţa de 160 mm între feţele verticale ale ciupercii şinei şi contraşinei respective (v. fig. b).
La podurile provizorii de lemn sau chiar la unele poduri metalice, longrinele de deraiere pot fi constituite din grinzi
Longrină de deraiere, o) longrină pentru poduri metalice; b) longrină pentru poduri de zidărie şi de beton armat; c) longrină de lemn; 1) traversă; 2) cornieră-longrinâ; 2') contraşină-longrină; 2") longrină executată dintr-o grindă de lemn; 3) suportul longrinei metalice; 4) cornieră de protecţie; 5) şina căii.
de lemn cari au muchia superioară dinspre şina căii protejată cu o cornieră metalică (v. fig. c). Longrină de deraiere se prinde detraversele căii cu buloane cu cap înecat, asigurîndu-se aceleaşi distanţe între şina căii şi longrină de deraiere.
s. Longrinâ. 2. Drum.: Grindă de lemn, de oţel sau de beton armat, care se aşază la marginea unei îmbrăcăminte de beton'
20
Longrină
306
Loparit
vibrat, în timpul executării acesteia, pentru a constitui cofrajul lateral al îmbrăcămintei. Are înălţimea puţin mai mare decît grosimea îmbrăcămintei, şi trebuie fixată bine, pentru a nu se
Looping normal e evoluţia care începe cu un picaj slab, urmat de urcare ia verticală şi de zbor pe spate; apoi continuă în
Longrine pentru limitarea îmbracâmintelor rutiere, a) longrinade lemn; b) longrină de beton armat; c) longrină de oţel profilat; d) longrină de tablă profilată.
deplasa, denivela, sau deforma în timpul lucrului. Deasupra longrinelor se pot -monta şine de cale ferată îngustă sau piese speciale de oţel profilat, pe cari se deplasează maşinile de lucru (betoniere, vibratoare, finisoare, etc.) folosite la executarea îmbrăcămintei. Longrinele metalice sînt formate fie din piese de oţel profilat, fie din piese de forme speciale, executate din tablă de oţel (v. fig.).
1.	Longrinâ. 3. Tnl.: Element component al sprijinirii unei galerii de tunel, constituit dintr-o piesă de lemn rotund, cu lungimea unui inel de tunel (v.), aşezat în lungul tunelului şi destinat să preia presiunea terenului, prin intermediul marciavantelor, şi să o transmită la ferme, şi să lege fermele de susţinere, constituind o construcţie rigidă şi indefor-mabilă (v. fig. sub Buţi). Se execută din lemn elastic, de preferinţă de brad, cu grosimea de 0,35-**0,55 m şi cu conicitatea cît mai mică, pentru ca diferenţa dintre diametrii de la cele două capete să fie cît mai mică. Longrinele se aşază simetric faţă de planul vertical de simetrie al tunelului, numărul lor depinzînd de presiunea masivului muntos. Primele două longrine (numite coroane) sînt mai groase (0y45---0,55 m) şi se aşază ia partea superioară a excavaţiei, în colţurile de sus ale galeriei superioare. Ele sînt solidarizate şi fixate cu lemne rotunde aşezate între ele (numite şpanuri) în planele verticale ale fermelor de susţinere. Se recomandă să se aşeze iongri-nele astfel, încît capetele subţiri să fie alternate cu capetele groase. Longrinele sînt menţinute în lucrare pînă se ajunge cu executarea căptuşelii galeriei în dreptul lor, şi apoi se demontează, marciavantele fiind sprijinite cu diferite susţineri provizorii, trecîndu-se presiunea masivului muntos asupra cin-trelor şi asupra celorlalte piese de lemn cari n-au fost încă demontate.
Deoarece longrinele trebuie confecţionate numai din lemn sănătos, ele pot fi recuperate în parte, întregi sau jumătăţi, şi numai dacă nu prezintă puncte de putrezire sau de rezistenţă slabă. Var. Longarină.
2.	Lonicera. Silv.: Lonicera L. Numire generică pentru circa 18Q de specii de arbuşti erecţi sau căţărători din emisfera nordică. în ţara noastră se întîlnesc specii cari cresc spontan (Lonicera aipigena L., Lonicera caerulea L., Lonicera nigra L., Lonicera xylosteum L.), subspontan (Lonicera capri-folium L.) sau cultivate în grădini ca plante ornamentale (Lonicera tatarica L., Lonicera japonica Thumb., Lonicera pericly-menum L,, etc.). Lonicera prezintă importanţă în special ca plantă ornamentală în constituirea de zone verzi sau parcuri şi — în oarecare măsură — în constituirea de perdele forestiere pentru protecţia cîmpului. Sin. Caprifoi.
3.	Looper, pi. looper-e. Metg.; Sin. întinzător de bucle (v.).
4.	Looping. 1. Av.: Evoluţie acrobatică complexă, în care un avion trebuie să descrie o buclă în plan vertical, urmată de redresarea acestuia. în cursul unui looping, poziţia de „echi-libru“ dinamic al avionului devine instabilă; se obişnuieşte ca avionul să fie redresat cînd acest ^echilibru" tinde să se rupă şi s-ar putea produce prăbuşirea avionului. Looping-ul se numeşte normal sau invers, după cum se execută în urcare sau în coborîre.
/. Traiectoria avionului în looping II. Traiectoria avionului în looping normal.	invers.
AB) picaj slab; BC) urcare Ia verti-	AB) picaj accentuat; 8C) zbor pe
cala; CD) zbor pe spate; DE) picaj	spate; CD) urcare la verticală; D£) re-
accentuat.	dresare	orizontala.
picai accentuat şi se termină prin redresare bruscă (v. fig.'/).' Probabilitatea de execuţie a looping-ului normal creşte cînd raza buclei e mai mică, dar această rază nu poate fi sub o anumită limită inferioară, care depinde de sustentaţie şi de rezistenţa la înaintare a avionului. Dacă raza de curbură a buclei e prea mică, la o urcare bruscă s-ar produce cabrarea avionului şi apoi alunecarea lui pe spate, respectiv o pierdere de viteză periculoasă.
Looping invers e evoluţia care începe cu un picaj pronunţat, urmat de zbor pe spate şi de urcare la verticală, şi se termină prin redresare orizontală (v. fig. li). La trecerea de la picaj la urcarea la verticală, prin zborul intermediar pe spate, acceleraţia verticală ascendentă a avionului descreşte pînă la anulare şi schimbarea de semn; deoarece, în acest moment, avionul începe să alunece pe spate, execuţia looping-ului inverse foarte dificilă. V. şî Evoluţiile avionului, sub Evoluţiile aeronavei.
5.	Looping. 2. Expl. petr.: Sector de conductă de o anumită lungime, montat în paralel la o conductă principală de transport şi racordat mecanic şi hidraulic la aceasta.
Prin folosirea looping-urilor rezultă o conductă cu un diametru echivalent mai mare decît al conductei principale, şi se realizează uniformizarea debitului de curgere prin conductă; se măreşte, local capacitatea de transport a conductei; se reduce căderea de presiune pe un anumit sector de conductă; se reduce numărul de staţiuni de pompare necesare pentru transportul conductei respective,
în cazul transportului ţiţeiurilor sau al produselor petroliere cari nu necesită încălzire, looping-urile pot fi instalate atît în prima, cît şi în ultima porţiune de conductă deservită de o staţiune de pompare; cînd însă se transportă ţiţei sau produse cari necesită încălzire în vederea pompării lor mai uşoare prin conductă, looping-ul se instalează pe sectorul final de conductă deservit de o staţiune de pompare. Sin. Conductă de derivaţie; var. Luping.
6.	Loparit. Mineral.: (Na, Ce, Ca) (Nb, Ti)03. Mineral din grupul perowskitului (v.), de formaţiune magmatică, răspîndit uniform în sienitele nefelinice de culoare închisă, bogate în
Cristale şi macle de loparit.
egirin şi, sub formă de diseminaţii sau de incluziuni mici în feldspaţi şi în eudialit, în multe filoane pegmatitice.
Cristalizează în sistemul cubic, clasa exakisoctaedrică, avînd structura cristalină identică cu a perowskitului. Se întîlneşte, de cele mai multe ori, sub formă de cristale mărunte (1*,#2 mm,
Lopata	307	Lopată	mecanică
rar 1,5 cm) cubice, uneori cu feţele (111) curbe şi mai totdeauna maclate după legea de maclare a fluorinei (v. fig.).
Are culoarea neagră sau neagră-cenuşie, urma brună deschisă şi luciu semimetalic. în secţiuni subţiri e roşu-brun, semi-transparent. Are indicele de refracţie n= 2,3---2,4 şi prezintă unele anomalii optice. Nu prezintă clivaj şi are spărtura neregulată. Are duritatea 5,5***6 şi gr. sp. 4,75---4,89. Nu se disolvă în acizi; se descompune complet în acid fluorhidric şi se topeşte în sulfat acid de potasiu.
Loparitul e considerat sursă de niobiu, de pămînturi rare, de titan, etc.
î. Lopată, pl. lopeţi. 1. Tehn., Agr., Mine, Silv.: Unealtă pentru ridicarea şi aruncarea pămîntului, a rocilor şi a substanţelor minerale moi, a produselor solide pulverulente, gra-nulare, ori formate din bucăţi mici sau, rareori, lichide, consti-
Diferite lopeţi.
o)	lopată	(metalica) pentru	nisip; b) lopata (metalică)	pentru	cărbuni;
c) lopată	(de lemn) pentru brutărie.
tuită dintr-o foaie plană de lemn sau dintr-o foaie metalică uşor concavă sau cu marginile laterale răsfrînte, fixată în prelungire la o coadă de lemn; la lopeţile metalice, foaia metalică e numită lamă sau căuş. Lama are diferite forme, după materialul pe care îl deplasează. Lama metalică are la partea superioară un dispozitiv de prindere la coada de lemn, numit teacă, toartă sau manşon. De cele mai multe ori ea are în lungul ei, axial, o ondulaţie ori o nervură de rigidi-zare formată prin deformarea tablei. Lama lopeţii se confecţionează din oţel prin forjare, ori din tablă de oţel, prin presare la cald. Uneori partea inferioară e călită şi revenită.— Teaca poate fi monobloc cu lama, ori formată, prin deformarea acesteia şi asamblarea prin nituire la aceasta, a unei piese de tablă de oţel. — Coada se confecţionează din lemn de esenţă mijlocie, uşor (brad, răchită, paltin, etc.), şi- are lungimea de 0,8—
1,3	m;	unele cozi de	lopată sînt echipate, la	capătul	liber,
cu	un mîner transversal	sau cu o toartă (v. fig.).
Forma lopeţii depinde de scopul în care e folosită.
Exemple de lopeţi:
Lopata de b rutărie are foaia de lemn, lată, şi fixată, fără teacă, în continuarea unei cozi de lemn, lungi. E folosită la introducerea aluatului şi la scoaterea produselor de panificaţie din cuptorul de copt (v. fig. c).
Lopata de mină se foloseşte, de exemplu, la abatajul, încărcarea şi deplasarea rocilor şi a substanţelor minerale utile dezagregate sau foarte moi. Căuşul e de oţel şi formează cu coada un unghi de 140* * * 150°. Pentru nisip, minereu sau steril se folosesc lopeţi în formă de scut (v. fig. o), cu greutatea de 1,1 •••1,7 kg şi capacitatea de 6-*-7 kg. Pentru cărbune se folosesc lopeţi în formă de inimă, cu marginea răsfrîntă (v. fig.-5), cu greutatea de 1,8**-2,3 kg si cu capacitatea de 8*-10 kg.
Lopata Linnemann eo lopată mică, cu lamă mică, aproape plană şi dreptunghiulară, asamblată cu o coadă scurtă, pentru a putea fi mînuită cu o singură mînă. Are o muchie Jaterală crestată în formă de dinţi de ferestrău, şi cealaltă ascuţită, pentru a putea fi folosită la tăiat şi la spart lemnul.
E folosită de trupele de infanterie pentru necesităţi de lucru imediate, de exemplu la săpat locaşuri individuale de adăpost.
2.	~ de suflaj. C. f.: Lopată folosită la lucrările de suflaj (v.) pentru introducerea balastului sub talpa traverselor de cale ferată. E constituită dintr-o
foaie de oţel plană, dreptunghiulară, cu grosimea de
0,5***0,7 mm şi întărită pe margini cu sîrmă de oţel cu grosimea de 3 mm, şi dintr-o coadă cotită, pentru ca foaia lopeţii să rămînă orizontală în timpul lucrului. Se folosesc două tipuri de lopeţi de suflaj: lopeţi pentru suflajul longitudinal, pe la capetele traverselor, cari pot fi lungi sau scurte (v. fig. a şi b); lopeţi pentru suflajul lateral,
la traversele ale căror capete	,	.	,. .
r	Lopeţi de suflaj.
nu pot fi dezvelite (de ex. lopata lungă pentru suflajul longi-
lîngă peroane sau în porţiu- tudina| (sus_ vedere ,Qtera|&
jos, vedere
file de linie la cari prisma de desus);£l) lopata scurta pentru suflajul balast e ridicată pînă la faţa longitudinat. c) lopata
pentru suflajul
superioară a traverselor)	lateral
(V. fig. c).
3.	Lopata. 2. Tehn., Agr., Silv., Mine: Sculă constituită din lama sau căuşul de oţel al uneltei numite lopată, în accepţiunea Lopată 1 (v. fig. sub Lopată 1).
4.	Lopata. 3. Nav.: Sin. Ramă (v.)f Vîslă.
5.	Lopata, burghiu- Mett.:Sin. Burghiu pentru ţevi de. tun, cu un singur tăiş. V. Burghiu pentru găuri adînci, sub Burghiu pentru metal.
6.	Lopatâ-cancîoc. Cs., Ut.: Cancioc (v.) de formă aproximativ troncopiramidală, echipat cu o coadă lungă de lemn (v. fig.), folosit în lucrările de zidărie Ia amestecarea mortarului, la scoaterea lui din Iada de mortar şi la aşternerea în cantitate mare pe ziduri, cum şi la nivelarea stratului aşternut.
7.	Lopata mecanica.
Ut., Cs.: Maşină de lucru folosită la descărcarea materialelor granulare (nisip, pietriş, etc.) sau a materialelor pulverulente transportate în vrac (ipsos, ciment) din vehiculele de transport.
Se compune dintr-un troliu (v. fig.) şi un panou-racletă de formă dreptunghiulară, echipat cu mî-nere pentru conducere şi legat de troliu printr-un cablu de tracţiune. La punerea troliului în funcţiune, panoul etras decablu, astfel încît poate deplasa în faţa sa o cantitate de 0,1—0,2 m3 de material. Pornirea şi oprirea troliului' sînt comandate de acelaşi lucrător care manevrează şi panoul, cu ajutorul unui releu electric sau cu ajutorul unui dispozitiv care cuplează
Lopată-cancioc.
Lopată mecanică.
1) troliu electric; 2) role de ghidare a cablului; 3) cablu de tracţiune; 4) panou-racletă.
20*
Lopată mecanică directă
308
Lorentz, grupul de transformări al lui **
troliul printr-un şoc al panoului. Productivitatea orară a lo-peţilor mecanice e de 20--30 m3.
1.	Lopata mecanica directa. Mş.: Sin. Excavator cu lingură dreaptă (v. sub Excavator).
2.	Lopata mecanica inversa. M?. .* Sin. Excavator cu I ingură inversă (v. sub Excavator).
3.	Lopâtare, Agr.: Operaţia de întoarcere a cerealelor prin răsturnare, cu ajutorul unei lopeţi, în vederea răcirii şi aerisirii lor.
4.	Lopâţicâ, pl. lopăţele. 1: Lopată mică.
5; Lopâţicâ. 2. Pisc.: Sin. Caloneţ (v.).
6.	Lopâţicâ. 3: Scîndură mică servind la imobilizarea unui membru fracturat.
7.	Lopâţicâ. 4. Ind. ţâr.: Sin. Bulfeu (v.).
8.	Lopolit, pl. lopolite. Geol.: Intruziune magmatică concordantă, în formă de cupă, în cadrul unui basin structural (sinclinal scurt sau brahisinclinal) (v. fig.). Lopoiitele, legate uneori de mari zăcăminte lichid-
magmatice situate la contactul dintre păturile de compoziţie diferită ale corpului magmatic, au probabil un coş de alimentare, transformat în stock, situat	Lopolit.
sub. zona cea mai adîncă a basinului structural, cu care e asociat lopolitul. în această zonă, de trecere spre stock, forma concordantă a intruziunii trece la o formă' discordantă, în care corpul magmatic capătă o înclinare mai mare decît a rocilor înconjurătoare.
Lopoiitele au, în general, grosimi mari (sute de metri), din care cauză ele apar diferenţiate în pături cu compoziţie chimică şi mineralogică diferită.
9.	Loran. Av., Nav., Telc. : Sistem de radionavigaţie cu procedeu iperbolic (v. sub Radionavigaţie) pentru mari distanţe, folosind emisiunile modulate cu impulsii a trei staţiuni (una centrală, de comandă, şi două secundare) situate la distanţe de cîteva sute de mile marine (200--1000 km), pe frecvenţe de ordinul a 150-*-500 kHz. La recepţie, măsurarea diferenţei de timp dintre impulsiile unei perechi de staţiuni permite identificarea iperbolei corespunzătoare pe care e situată nava.
Punctul care indică poziţia navei se determină la intersecţiunea a două iperbole (una de fiecare pereche de staţiuni constituite din staţiunea centrală şi din cîte una dintre staţiunile secundare). Cele trei staţiuni emit impulsii de înaltă frecvenţă cu o durată de 40 (xs, la intervale de 29 000**40 000 [îs, riguros comandate şi sincronizate de staţiunea centrală. Mărimea intervalului de timp se măsoară pe ecranul fluorescent al unui tub catodic indicator, pe care apar două linii verticale luminoase, una corespunzătoare staţiunii centrale, iar cealaltă, staţiunii secundare. Intervalul dintre aceste linii corespunde diferenţei de timp caracteristice unei anumite iperbole. Dacă se folosesc şi undele indirecte reflectate de straturile ionizate ale atmosferei, sistemul Loran poate acoperi distanţe pînă la 1400 de mile marine, îo caz contrar (cu unda directă) bătaia nedepăşind 400 de mile, ziua, şi 700 de mile, noaptea. Eroarea punctului obţinut cu sistemul Loran e de circa 0,5% din distanţa pînă la mijlocul liniei de bază care uneşte staţiunile perechii considerate (adică de zece ori mai mică decît eroarea rezultată prin radiogoniometrie).
10.	Lorentz, condiţia iui Fiz., Fit.: Relaţie impusă între divergenţa potenţialului electrodinamic vector A. şi derivata parţială în raport cu timpul a potenţialului electrodinamic scalar V \
pentru a defini univoc potenţialele electrodinamice generale ale unui cîmp electromagnetic variabil în timp, în medii omogene, isotrope şi lineare;'în relaţia de mai sus, c e viteza de propagare a undelor electromagnetice în mediul considerat, iar y0 e constanta lui Gauss, egală cu unitatea în sistemele uzuale de 1
unităţi şi cu —» c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid, co
în sistemul de unităţi al lui Gauss.
Potenţialele electrodinamice generale (v.) se introduc prin
-	-	9Â -
relaţiile B=rot A& şi E= — grad Vg-C6 fiind inducţia
magnetică şi t, intensitatea cîmpului electric), cari Iasă arbitrară divergenţa potenţialului electrodinamic vector, care, împreună cu rotorul şi condiţiile de pe frontiere, determină univoc cîmpul de vectori Ag. Condiţia lui Lorentz, numită şi condiţie de etalonare, fixează divergenţa vectorului A , permiţînd determinarea univocă a acestui cîmp. în acelaşi timp, ecuaţiile pe cari Ie satisfac potenţialele electrodinamice generale în medii omogene se simplifică, reducîndu-se la ecuaţia undelor. De aceea, potenţialele electrodinamice generale astfel determinate se numesc potenţiale electrodinamice retarda t e. Condiţia lui Lorentz aplicată la cîmpul electromagnetic din (vid c=c0) e invariantă la schimbarea sistemelor inerţiale de referinţă (în cadrul cinematicii relativiste) şi exprimă anularea divergenţei cuadridimensionale a cuadrivectorului
potenţial de componente (a , j —i). Sin. Condiţia de eta-V 9	coXoJ
lonare a potenţialelor electrodinamice generale.
11.	Lorentz, ecuaţia de mişcare a lui Fiz., Elt. în teoria clasică a electronilor ecuaţia aproximativă de mişcare a unui electron legat cuasielastic, în oscilaţie liberă, în care se ţine seamă şi de forţa de autofrînare corespunzătoare pierderii de energie prin radiaţie, care determină amortisarea oscilaţiilor:
m0x + m0o)lx-
■ x — 0.
6 7TS0fg
în această ecuaţie, x e coordonata de poziţie a electronului faţă de centrul atractiv, şi — q0 sînt masa şi sarcina lui, co0 e
pulsaţia oscilaţiilor libere,
permitivitatea vidului, c0
viteza luminii în vid, iar x e coeficientul de raţionalizare (egal cu 1 sau cu 4tc, după cum sistemul de unităţi e raţionalizat sau neraţionalizat). Termenul al doilea e forţa cuasielastică, iar termenul al treilea e forţa de autofrînare — într-o primă aproximaţie, care asigură linearitatea ecuaţiei—, corespunzînd numai în medie (pe o perioadă) pierderilor de energie prin radiaţie.
12.	Lorentz, ecuaţiile Maxwell- Fiz., Elt. V. sub Maxwell, ecuaţiile lui
13.	Lorentz, grupul de transformâri al lui Fiz. .'Grupul transformărilor coordonatelor şi timpului producerii unui eveniment oarecare în raport cu un sistem de referinţă inerţial S, în coordonatele şi timpul producerii aceluiaşi eveniment în raport cu un alt sistem de referinţă S', în translaţie rectilinie şi uniformă faţă de primul, prin care se efectuează, în teoria relativităţii restrînse, trecerea de la raportarea evenimentelor la primul sistem de referinţă la raportarea lor la al doilea. El Iasă invariant dalembertianul corespunzător vitezei cQ de propagare în vid a undelor electromagnetice, aplicat scalarului cîmp V al oricărui cîmp de scalari:
div^4 +-
c' Yo cK
= 0,
div grad V -
1 tfV *î C)'2
Lorentz, transformare ~
309
Lot de seminţe
şi deci şi intervalul de univers (v. Univers, interval de corespunzător:
ds = ţ/ dr2 —	.
Dacă r e raza vectoare a unui eveniment în raport cu sistemul de referinţă S şi t e timpul de producere a lui în raport cu sistemul S, iar r' e raza Iui vectoare în raport cu sistemul^' şi t' e timpul corespunzător în raport cu sistemul S', dacă se aleg originile coordonatelor şi ale timpului astfel, încît la coincidenţa originii O a lui S cu originea O' a lui S', să fie realizată- condiţia /=/'= 0, şi se notează cu v viteza Iui O' faţă de O, grupul de transformări al lui Lorentz e dat de relaţiile:
V) v -
vt
V
r v
~TF
1 —
Dacă axele de coordonate cartesiene Ox, Oy, O% şi 0'x\ O'y', O'^, ale celor două sisteme de referinţă, se aleg două cîte două, respectiv, omoparalele între ele şi se orientează axele Ox şi O'x' astfel, încît să se suprapună şi să fie omoparalele cu viteza v, de valoare absolută v, a lui O' faţă de O, grupul de transformări al lui Lorentz e dat de relaţiile:
x — vt
V’
y =y, z =z’>
V
t-----T" X
d
'-V	V’-*
Ecuaţiile cari exprimă legile generale clasice ale fenomenelor electromagnetice în spaţiul vid sînt invariante faţă de grupul de transformări al lui Lorentz. Fiindcă ecuaţiile cari exprimă legile generale ale Mecanicii clasice nu sînt invariante faţă de acest grup, ele trebuie generalizate astfel, încît să fie invariante şi să degenereze în cele clasice, cînd v e neglijabil faţă de £§, cînd grupul lui Lorentz degenerează în grupul lui Galilei (v. Galilei, transformare^), ceea ce permite detectarea legilor Mecanicii relativiste. V. sub Relativităţii, teoria restrînse.
î. Lorentz, transformare Fiz. V. Lorentz, grupul de transformări al lui
2.	Lorenzenit. Mineral.: Na^Ti, Zr)2[0](Si04)2]. Titanosili-cat natural de sodiu şi zirconiu, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale clivabile după două direcţii. Are duritatea 6 şi gr. sp. 3,4.
3.	Loretin. Chim.: Acidul iodoxichinoleinsulfonic. E o pulbere cristalină galbenă, greu solubilă în apă, puţin toxică. Se întrebuinţează ca succedaneu al iodoformului.
Loretinatul de bismut se întrebuinţează ca astringent şi antiseptic în tratamentul diareei.
4.	Lornietâ, pl. lorniete. Cpt.: Binoclu mic pentru teatru, uneori cu mîner. Var. Lornetă.
5.	Lorol. Chim.: Produs obţinut prin hidrogenarea acizilor graşi izolaţi din untul de cocos sau prin hidrogenarea untului de cocos ca atare. E un amestec de alcooli graşi normali, în care predomină alcoolul lauric. Are următoarea compoziţie: 15% alcool octilic şi decilic, 40% alcool lauric, 30% alcool miristic, 15% alcool cetilic, stearilic şi oleilic; d. 0,833***0,835.
Se utilizează în industria plastifianţi lor şi a insecticidelor.
6.	Lorol sulfonat. Chim.: Amestec de săruri de sodiu sau de trietanolamină ale alcoolilor graşi sulfonaţi (în principal, alcool lauric sulfonat) obţinuţi prin hidrogenarea untului de cocos sau a acizilor săi liberi. Se prezintă sub forma de pudră albă, solubilă în apă, şi care produce o soluţie spumoasă, cu proprietăţi detergente. Se utilizează în industria cosmetică (shampoon-uri, ţ>aste da dinţi, pastile spumante) şi în industria textilă,
7.	Loschmidt, numărul lui Chim. fiz.: Nfumărul de molecule conţinute, în condiţii normale de temperatură şi de presiune, într-un centimetru cub de gaz, adică raportul dintre numărul lui Avogadro şi numărul de centimetri cubi ocupaţi de o moleculă-gram de gaz.
s. Loseyit. Mi ne ral.: (Mn, Zn, Mg)7 [(0H)6|(C03)]2. Carbonat bazic natural de zinc, mangan şi magneziu, cristalizat în sistemul monoclinic. Are duritatea ~3 şi gr. sp. 3,27.
9.	Lost. Chim., Tehn. mii.: Sin. Iperită (v.).
10.	Lcstoacâ, pl. lostoace. Pisc.: Sin. Lostriţă (v.\
11.	Lostopan, pl. lostopane. Pisc. V. Lostopană.
12.	Lostopana, pl. lostopane. Pisc.: Bucată de sol, scoasă din malurile salu din fundul rîurilor şi din Dunăre, folosită pentru identificarea locurilor în cari poate fi pescuită cega,, după prezenţa vetricelor (larve de efemeride), hrana preferată a acestui peşte. Scoaterea se face începînd din luna august, cu .ajutorul ghinului (ghionder cu un cilindru metalic deschis la ambele capete, fixat la extremitatea superioară). Lostopana se scoate şi pentru strîngerea larvelor de efemeride, cari reprezintă o momeală bună, utilizată la pripoanele de cegă, şi pentru undiţe, la pescuitul ciprinidelor în general. Var. Lostopan.'
13.	Lostozâ, pl. lostoze. Pisc.: Sin. Lostriţă (v.).
14.	Lostriţă, pl. lostriţe. Pisc.: Hucho hucho L. = Sal mo hucho. Specie de peşte, cel mai mare reprezentant al familiei Salmonidae în apele noastre, care depăşeşte lungimea de i m şi atinge greutatea de 10 * * • 12 kg. Are corpul musculos aproape cilindric, capul de răpitor tipic, lăţit dorsoventral, gura largă, terminală, cu dinţi puternici. Solzii, mici, sînt bruni-verzui-violacei pe spate şi argintii cu reflexe roşcate pe laturi şi pe pîntece. Corpul şi aripioara adipoasă, bine dezvoltată, sînt „stropite" cu pete negre.
Specie endemică în basinul dunărean, trăieşte solitară şi în afluenţi mai jos de zona păstrăvului şi a lipanului, prin coturi, pe sub maluri şi în gropile adînci ale fundului.
Răpitor nocturn feroce, cutreieră apele vînîrid peşti, rozătoare şi păsări de apă, cum şi proprii semeni. Matur sexual la 4---5 ani, întreprinde, pentru reproducere, în aprilie, migra-ţiuni în amontele apelor, spre zona lipanului, depunîndu-şi acolo icrele mari portocalii (cu diametrul de 3*--5 mm), într-o groapă săpată cu coada pe fundul cu pietriş mărunt. Creşte repede.
E bun pentru cultură. Carnea, foarte gustoasă, se consumă proaspătă, dar în special afumată. Sin. Lostoză, Lostoacă.
15.	Lot, pl. loturi. 1. Gen.: Mulţime de obiecte de acelaşi fel, sau cantitate mai mare de material relativ omogen, de aceeaşi provenienţă.
16.	~ de recepţie. Gen.: Lot în accepţiunea Lot 1, constituit în vederea recepţiei.
Loturile de recepţie se pot referi la materiale relativ omogene în vrac (minereuri, cărbuni, pietriş, nisip) şi în saci (ciment, făină), sau la obiecte distincte, cari au anumite caracteristici comune şi cari pot fi verificate sau încercate individual (piese de aceeaşi formă, turnate din acelaşi material, — bare de aceleaşi dimensiuni, laminate din aceeaşi şarjă de oţel, sau metale neferoase, cărămizi, brichete, piese uzinate de acelaşi tip: pistoane, rulmenţi, şuruburi, nituri, etc.).
17.	~ de seminţe. Silv.: Cantitatea de seminţe de pomi, de arbori sau de arbuşti care se livrează deodată, în condiţiile prevăzute de standardul corespunzător în vigoare (condiţii de omogeneitate cu privire la specie, varietate sau formă, provenienţă şi arboret — dacă e cazul—, condiţii de recoltare, de păstrare sau de omogeneizare). Fiecare lot de seminţe forestiere e livrat însoţit de un formular de provenienţă, liberat de şeful ocolului silvic în cadrul căruia s-a făcut recoltarea sau de şeful unităţii care a recoltat seminţele. Pentru ridicarea culturii forestiere la un nivel superior şi, în special, pentru uşurarea acţiunii de selecţie a arborilor de elită, e necesar ca integritatea lotului să se păstreze cu atenţie nu numai pînă
Lot
310
Lovinit
în momentul livrării şi al recepţiei seminţelor, ci şi mai tîrziu, -atît în cultura din pepinieră, cît şi pe locul de plantare definitivă. respectiv de semănare directă.
1.	Lot. 2. Gen.: Fiecare dintre porţiunile în cari au fost împărţite un teren sau o pădure. V. şî Parcelă.
2.	de exploatare. Silv.: Unitate de exploatare şi de valorificare constituită dintr-un număr de arbori în picioare din cadrul „produselor11 accidentale. Acest număr de arbori, respectivi volumul de lemn al unităţii corespunzătoare, depind de vîrsta arborilor, de frecvenţa acestora pe unitatea de suprafaţă, de gruparea lor teritorială, de sortimentele lemnoase probabile, de condiţiile de scos — apropiat şi de transport, etc. Lotul de exploatare constituie obiectul unui act de punere în valoare.
3.	Lot. 3. Mett.: Sin. Aliaj de lipit (v. Lipit, aliaj de ~).
4.	Lot-aparat. Topog.: Instrument topografic, similar unui teodolit, cu luneta în poziţie verticală, care serveşte la aşezarea centrică (pe verticala punctelor topografice) a trepiedelor în măsurările de precizie ale lungimilor (de ex. la trasarea lucrărilor de construcţii).
5.	Lotca, pl. lotci. 1. P/'sc.: Barcă pescărească. (Termen regional.) Sin. Dubă pescărească.
6.	Lotca. 2. Nav. V. sub îmbarcaţiune.
7.	Lotharingian. Stratigr.: Subetajul superior al Sinemu--rianului, corespunzător diviziunii Jura negru (3 din Suabia şi cuprinzînd, de ios în sus, zonele cu Asteroceras obtusum (şi Promicroceras planicosta), Oxynoticeras oxynotum şi Echio-ceras raricostatum.
în ţara noastră, depozite cu faună tipic lotharingiană (dezvoltată în faciesul calcarelor roşii de Adneth) sînt cunoscute în masivul Rarău din Carpaţii orientali şi în munţii Persani (în defileul Oltului).
8.	Lotic. Pisc.: Calitatea unei ape de munte de a avea un curent puternic.
9.	Loticâ, forma Pisc.. Formă animală specifică apelor de munte, de curent, formînd excluziv fauna pietrelor (biocenoza de Nereide, animale fixate sau tîrîtoare ca Planaria alpina, Gammarus pules, Perla, Liponeura) şi, în majoritate, fauna vegetaţiei de fund (biocenoza de fitophile ca Cypris, Baetis, Dicranota, Chironomide). Formele lotice se caracterizează prin dimensiuni mici, corpul turtit dorsoventral, suprafaţa de aderenţă mare, prezenţa unor organe de fixare sau de retenţiune, ouă mari dar puţine, şi o viaţă activă în tot timpul anului. Res-trînse la cei doi biotopi (pietre şi muşchi), asemănători în pîraie şi în rîurile de munte, sînt adevărate forme raobionte (de curent). Prezenţa lor e condiţionată de o apă bine oxigenată. Sub raportul termic sînt stenoterme (legate de temperaturi joase). Reprezintă grupa de forme cea mai importantă în nutriţia peştilor de munte, crustaceele, insectele şi larvele lor fiind căutate de salmonide şi^de puietul lor.
10.	Lotisare. Tehn.: împărţire metodică în loturi, în raport cu o anumită caracteristică, a unei cantităţi de material, a unei mulţimi de obiecte, a terenurilor (în vederea sistematizării şi organizării suprafeţelor agricole, a pădurilor, a centrelor populate, etc.), etc. V. şi sub Parcelare.
11.	Lotus, metal Metg.; Aliaj antifricţiune cu compoziţia 75% Pb-f-15% Sb-}-10% Sn. Var. Lotus-metal.
12.	Loţiune, pl. loţiuni. Ind. chim.: Preparat cosmetic care răcoreşte şi tonifică pielea capului, menţine creşterea părului sănătos, împiedică formarea mătreţii şi căderea părului, curăţă pielea feţei, pentru a o înviora, etc.
Loţiunile de por au drept component principal alcoolul etilic, cu acţiune întăritoare şi antiseptică, utilizat în concentraţia de 50-**60%, alături de alcoolul isopropilic sau de alcoolul propilic, cu o mai puternică acţiune antiseptică, şi în amestec cu unele adausuri ca:substanţe antiseboreice (sulf, hidrat de cloral, euresol, colesterol, hormoni folicuIari), spumanţi (saponină, sapamine, alcooli graşi sulfataţi), produse cheratoplastice (re-zorcină, (3-naftoI, acid sal ici I ic, acetonrezorcină), tonice şi astrin-
gente (săruri de chinină, tanin, apă de hamamelis, tinctură de Ratanhia, acizi citric, - lactic, tartric), substanţe de îngrăşare (ulei de ricin, isopropil palmitat, lecitină, alcool oleic, propilen-glicol), antiseptice (uleiuri eterice, esterii acidului p-oxibenzoic, chinosol, carvacrol, timol), coloranţi (safran, alkanin, clorofilă).
Loţiunile de faţă sînt soluţii hidroalcoolice cu un conţinut de alcool de 20---40% , la concentraţii mai mari alcoolul iritînd pielea. Pentru mărirea acţiunii de tonifiere se adaugă acizi slabi, cari acţionează concomitent şi ca antiseptice. Alcaliile nu sînt recomandate, cu excepţia boraxului. Adeseori se adaugă distilate de plante ca: apă de hamamelis, de trandafir, de flori de portocal, de muşeţel, de lavandă, etc. De asemenea, se incorporează substanţe cu acţiune antiseptică: fenolsulfonat de zinc, esteri ai acidului p-oxibenzoic, acid boric, chinosol, camfor.
Loţiunile de folosit după ras sînt produse cosmetice cu acţiune de răcorire şi de tonifiere. Se deosebesc de loţiunile de faţă printr-un conţinut mai bogat în alcool, pînă la 50%. Se adaugă, de obicei, substanţe cu acţiune uşor astringentă, de exemplu alaun, extract de hamamelis, lactat de aluminiu, acid lactic şi substanţe antiseptice: chinosoi, rezorcină, acid sal ici 1 ic, camfor, timol, clortimol, etc. Pentru a împiedica usturimea pielii se poate incorpora anestezină.
13.	Lovcenipora. Paleont.: Tabulat 'mesozoic cu calicii tubulare subţiri, grupate în mănunchiuri dese.
Specia L. dobrogiaca Sim. e cunoscută din Cretacicul din Dobrogea (Cernavoda).
14.	Love, formulele lui Rez. mat.:
Formule cari exprimă componentele vec-torului deplasare, în problema plană.a teo- Lovcenipora dobrogiaca.
riei elasticităţii, cu ajutorul unor funcţiuni de potenţial. Reprezentarea stă la baza rezolvării acestei probleme cu ajutorul funcţiunilor de variabilă complexă. V. şi Elasticitate plană.
15.	Love, reprezentarea lui Rez. mat.: Reprezentare care exprimă componentele tensorului tensiune, în cazul unui corp de rotaţie, elastic linear, omogen şi isotrop, supus la o solicitare axial simetrică, cu ajutorul unei singure funcţiuni de tensiune.
Folosind coordonate cilindrice, tensiunile normale se exprimă sub forma:
^	*-âk-7-£)-
vlh1*-?]'
unde (x e coeficientul de contracţiune transversală al lui Poisson.
Numai una dintre tensiunile tangenţiale e diferită de zero, şi anume:
e>
Funcţiunea de tensiune verifică ecuaţia biarmonică:
(3)	MJV+±±+ţ-V*-0.
r c)r	)
forţele masice fiind considerate nule.
Rezolvarea primei probleme fundamentale (condiţii în tensiuni pe contur) se reduce astfel la integrarea ecuaţiei (3), cu anumite condiţii la limită date.
16.	Lovinit. Mat. cs.: Produs refractar bazic cromo-magnezi-tic, care se obţine din magnezie sinterizată şi cromit crud granulat. Conţine sub 8% Si02 şi 15***20% Cr203.
Lovinitul (în special produsul cunoscut sub numele de Lovinit III) e foarte rezistent la atacul zgurilor bazice şi neutre
Lovitură
31 î
Lovitură de berbec
şi la şocuri termice, înmuindu-se sub sarcină la temperaturi înalte (2 kg/cm2 la 1550---16000). E folosit în siderurgie, în locurile cele mai periclitate ale cuptoarelor Siemens-Martin (la boltă, pereţii frontali şi dorsali, arzătoare, etc.), avînd o conduc-tibilitate termică mult mai mică decît refractarele magnezitice.
1.	Lovitura, pl. lovituri, 1. Nav.: Fiecare realizare a unui ciclu de mişcări ale ramei, consistînd în deplasarea penei spre proră (fără. a atinge apa), introducerea acesteiaîn apă, mişcarea spre pupă, scoaterea din apă şi revenirea în poziţia iniţială. Numărul de lovituri pe minut constituie cadenţa.
2.	Lovitura. 2. Tehn. mii.: Ansamblul format din proiectil, tubul-cartuş şi încărcătura de azvîrlire a unei guri de foc.
Lovitura se numeşte cuplata, cînd tubul-cartuş, în interiorul căruia e aşezată încărcătura de azvîrlire, e sertisat la proiectil.
O	astfel de lovitură se întîlneşte la gurile de foc portative, ca şi la cele de artilerie cu calibrul pînă la 80 mm. Lovitura poate fi constituită dintr-un corp unic, proiectilul, în interiorul căruia poate fi aşezată atît încărcătura de explozie, în vederea efectului la ţintă, cît şi încărcătura de propulsiune, la gurile de foc cu reacţiune.
Lovitura la care cele trei părţi nu sînt unite într-un tot legat rigid se numeşte decuplata. în acest caz, încărcarea se face pe părţi: întîi proiectilul, apoi încărcătura de azvîrlire şi, în fine, tubul-cartuş. La calibrele mai mari, tubul-cartuş se poate reduce la un fund de tub în care e fixată amorsa, iar la gurile de foc cari au închizător cu obturator, nici acest fund nu mai e necesar; la astfel de guri de foc, amorsa e aşezată în corpul închizătorului, pe axul lui, are o construcţie specială şi se numeşte stupilă (v.).
Loviturile cuplate trebuie să fie uşor manevrabile; deci greutatea lor e limitată, iar pentru calibrele mici şi pentru gurile de foc portative trebuie să permită automatizarea încărcării şi descărcării gurii de foc.
3.	Lovitura de apa. C. f.: Lovitură asupra pereţilor cilindrului unei locomotive cu abur, produsă de apa antrenată în cilindri (prin condensarea aburului). Lovitura de apă apare la punerea în mişcare a locomotivei, cînd cantitatea de apă în cilindru e mai mare decît volumul spaţiului mort; ea provoacă spargerea cilindrului, a capacelor, respectiv ruperea sau îndoirea tijelor de piston, a bielelor, etc. Lovitura de apă apare în special la temperaturi joase ale mediului înconjurător, cînd în cilindru se condensează aburul, în timpul staţionării locomotivei, şi la demarare, dacă nu se evacuează din cilindru apa de condensaţie.
4.	Lovitura de berbec. Hidr.:	Fenomen ondulatoriu de
creştere (scădere) a presiunii în conductele forţate ale hidrocentralelor sau ale staţiunilor de pompare, produs prin închiderea (deschiderea) bruscă a vanelor la capătul aval al conductelor respective.
Dacă într-un interval scurt din timpul funcţionării unei conducte forţate are loc o închidere a vanei ei din aval, viteza iniţială a apei la capătul aval scade, ceea ce conduce la o creştere a presiunii. Deoarece pereţii conductei şi apa au o anumită elasticitate, creşterea presiunii produce în această zonă o oarecare dilataţie a pereţilor şi o creştere a densităţii apei. Acţiunea comună a acestor doi	/• Schema deplasării undei de pre-
factori conduce la apariţia	siune a loviturii de berbec'
unui domeniu de presiuni sporite (v. fig. I). Cu timpul, acest domeniu se lungeşte,^secţiunea 1-1 care împarte conducta în două domenii — unul cu presiunea sporită, celălalt cu presiunea normală
—	deplasîndu-se spre amonte cu o viteză c. La atingerea rezervorului, a cărui masă e în general suficient de mare pentru ca presiunea sporită în conductă să nu producă modificări ale
nivelului, se produce o reflexiune a undei de suprapresiune, care se întoarce pe conductă, sub forma unei unde care anulează suprapresiuniie primei unde. Această undă se reflectă din nou la capătul aval, unde vitezele se anulează (sau sînt foarte mici, în cazul închiderii treptate a vanei). Fenomenul se repetă de data aceasta sub forma unei unde de subpresiune. Notînd cu / lungimea conductei, se observă că faza în care apar
suprapresiuni e T = —, Faza în care apar subpresiuni e de
asemenea egală cu T. Durata totală a perioadei fenomenului e2T. Viteza c e funcţiune de modulul de elasticitate al apei (Ej) şi al materialului conductei (E2) şi de dimensiunile conductei:
ti
(nE'D'
V ' E2 8
[m/s]
unde modulele de elasticitate sînt exprimate în kg/m2; p, densi-
tatea apei, în kg s2/m4(p=—); D0, diametrul conductei, în m;
S,	grosimea conductei, în m. La conductele forţate de beton armat, valoarea lui c poate fi calculată cu formula:
1425	■
V
1+0,1
[m/s] ,
8(î + 9,5a)
în care D0 (m) e diametrul conductei, 8(cm) e grosimea conductei, oc e coeficientul de armare al armaturii circulare.
Mărimea suprapresiunii (subpresiunii) şi variaţia ei depind de c, de viteza iniţială v0, şi de timpul de închidere a vanei T.. Dacă T.<T, închiderea vanei se produce în prima fază, adică înainte ca unda reflectată să atingă capătul aval al conductei; în acest caz, valoarea maximă a presiunii va fi dată de expresia:
[în m col. apă] .
cT.
Inegalitatea l>~~ exprimă condiţia de lungime a conductei ca Tt.<T.
La conductele foarte lungi sau la închideri foarte bruşte, lovitura de berbec se numeşte directă. Diagrama variaţiei presiunilor, în acest caz, e cea reprezentată în fig. II. în cazul închiderii instantanee a vanei, indiferent de lungimea conductei,
— T
II. Variaţia presiunilor provocate de lovitura de berbec directă.
III. Variaţia presiunilor provocate de lovitura de berbec în cazul închiderii instantanee a vanei.
lovitura de berbec e directă, iar variaţia presiunilor la capătul aval al conductei e reprezentată în fig. III. cT :
Dacă T.>T, sau />________închiderea completă a vanei are
1	2 ioc în a doua, a treia sau a n-a fază. Unda reflectată găseşte vana încă parţial deschisă, iar presiunea e mai mică decît în cazul loviturii directe; în acest caz, lovitura se numeşte / n d i-rectâ. Acesta e cazul cel mai frecvent întîlnit în practică, în cazul loviturii indirecte, fenomenele cari se produc la capătul aval al conductei au un caracter foarte complex. Aceste feno-
Lovitură de mare
312
____________s.
Lovitură de mare
mene nu au putut fi studiate analitic^decît pentru ipoteza închiderii vanei proporţional cu timpul. în unele cazuri de lovitură indirectă, variaţia presiunilor are aspectul din fig. IV, prima
unde •
/V. Variaţia presiunilor provocate de lovitura de berbec indirectă (co-respunzînd cîmpului II dm fig. VII).
V. Variaţia presiunilor maxime provocate de o lovitura indirecta (co-respunzînd cîmpului II din fig. VII).
fază dînd o creştere a presiunilor, a doua o scădere, a treia din nou o creştere, etc.. varjaţia presiunilor maxime tinzînd să se amortiseze (v. fig. V). în alte cazuri, fiecare faza nouă conduce la o creştere a presiunii, diagrama presiunilor maxime tinzînd asimptotic către o valoare maximă (v. fig. W\ Pentru
aw
T 2T 37 4T ST ST
VI. Variaţia presiunilor maxime provocate de o lovitură indirectă (corespunzînd cîmpului 1 din fig. VII).
pi 0,4 W 12	1.6	WjJ70
VII. Diagramă pentru determinarea caracteristicilor loviturii de berbec.
calculul loviturii de berbec e necesar să se stabilească situaţia în care se găseşte conducta respectivă. Aceasta se poate face cu- ajutorul diagramei din fig. VII. în diagramă se folosesc doi coeficienţi adimensionali ^ şi or, determinaţi de relaţiile:
lvn
Ti=1-
2£
ar
ii
%T7
în cari h0 e presiunea statică în conductă, iar g e acceleraţia gravitaţiei. După ce se calculează coeficienţii [t şi a se folosesc în diagramă coordonatele fi. t0 şi a, în cari t0 e raportul dintre secţiunea deschisă în momentul începerii închiderii şi secţiunea totală a vanei. Dacă punctul cade în zona I, ymax<Jnm Şi în calcul ymax se ia egal cu ylim (variaţia presiunilor maxime ca în fig. VI). Pentru t0=1, ymax se poate calcula cu formula:
iar dacă punctul se găseşte în zona II, atunci ymax se produce în prima fază (ca în fig. V) şi se calculează cu formula:
■3max =2 [xA0 (1 -f (xt| — t1 V1 + 2 [x + t2 [jl2) ,
Dacă punctul cade în zona III se produce o lovitură directă.
Dacă are loc o deschidere bruscă a vanei, se produce o lovitură directă pentru T>Td(Ţd e timpul de deschidere), iar valoarea subpresiunii minime e egală (şi cu semn schimbat) cu valoarea presiunii maxime, în cazul loviturii directe la închiderea conductei. în cazul T<Td se produce o lovitură.indirectă, avînd valoarea
-W=2	('V1 + v-2^ — t^l) h0 •
Pentru apărarea conductelor forţate de efectele loviturilor de berbec se iau diferite măsuri: se introduc vane cu închidere lentă, se folosesc castele de echilibru (cari micşorează lungimea conductei forţate), sau supape de aerisire (pentru evitarea subpresiunilor), se dimensionează corespunzător pereţii conductei, etc.
Fenomenul loviturii de berbec se poate produce şi la conductele de refulare, ca urmare a întreruperii accidentale a curentului electric, electromotoarele rămînînd fără alimentare. Rezultă o scădere a turaţiei pompei şi, odată cu aceasta, se reduc înălţimea de pompare şi debitul livrat de pompă. La începutul conductei de refulare se produce deci o scădere a presiunii, care se transmite cu viteza sunetului către capătul aval al conductei, de unde se reflectă cu schimbare de semn. Mişcarea apei pe conducta de refulare e mereu încetinită, pînă cînd viteza atinge valoarea zero. După aceasta urmează schimbarea sensului de scurgere. Dacă la pompă există clapetă inversă, scurgerea apei prin pompă, către basinul de aspiraţie, e împiedicată şi undele de suprapresiune cari ajung la clapetă se reflectă fără schimbare de semn, dublîndu-şi valoarea şi producînd o creştere a presiunii, care poate atinge valori foarte mari.
Fenomenul e şi mai complex şi mai periculos, dacă Ia scăderea presiunii se atinge, undeva pe conductă, presiunea de cavitaţie. Aceasta se constată la conductele de refulare cu lungime mare şi cu un profil în lung brusc ascendent. în acest caz se întrerupe continuitatea coloanei de lichid, formîndu-se două coloane cari oscilează un timp separat, după care se produce ciocnirea lor, ceea ce conduce la o lovitură de berbec mai violentă.
Calculul loviturii de berbec la conductele de refulare se efectuează prin metode grafice-analitice, fiind necesar să se verifice atît suprapresiunile maxime, cît şi subpresiunile cari pot apărea în diferitele puncte ale conductei.
Atenuarea loviturii de berbec la conductele de refulare se poate obţine prin diverse dispozitive.
Pentru reducerea suprapresiunilor se folosesc: ventile cu resort, cari se deschid^cînd presiunea creşte la o anumită valoare şi permit ieşirea în afara conductei a unei cantităţi de apă, deci reducerea presiunii; ventile cu deschidere la scăderea presiunii, astfel încît la creşterea presiunii ventilul e deschis şi se produce imediat eliminarea unei cantităţi de apă; diafragme cari se rup, cînd presiunea creşte pînă Ia o anumită limită ; trecerea curentului de apă invers prin corpul pompei, prin eliminarea clapetei de reţinere, soluţie permisă numai dacă nu se ajunge la o ambalare prea mare a pompei în sens contrar; ocolirea clapetei de reţinere printr-o conductă cu diametru mic, prin care trece spre pompă numai un debit mic de apă; clapetă inversă găurită; clapetă inversă cu închidere lentă; ventil conic cu închidere lentă, în loc de clapetă inversă.
Pentru reducerea subpresiunilor se folosesc: introducerea unui volant Ia părţile în rotaţie ale pompei, pentru mărirea momentului de inerţie; instalarea unui rezervor de apă cu clapetă inversă în zonele periculoase, care permite trecerea apei din rezervor pe conductă, cînd presiunea scade sub o anumită limită; castelul de echilibru ; hidroforul; ventilul de aer.
Afară de acţiunile dăunătoare descrise mai sus, lovitura de berbec constituie şi un fenomen util, de exemplu la pompa berbec hidraulic, care prezintă avantajul că nu necesită sursă energetică străină.
î. Lovitura de mare. Nav.:	Lovitură puternică a valului
asupra bordajului navei, trecînd peste bordul acesteia. V. şî Pachet de mare.
Lovitură de vînt
313
Loxodromă
v i. Lovitura.de vînt. Nav.: Vînt puternic avînd o durată mai mare decît a unui gren (v.), dar mai mică decît .24 de ore.
2.	Loxodromâ, pl. loxodrome. Geom., Geod., Nav.; Curbă situată pe o sferă determinată (S) şi care e o traiectorie iso-gonaiă a unei familii de cercuri mari ale căror plane formează un fascicul avînd ca axă un diametru dat PP' ai sferei. Cercurile unei astfel de familii se numesc meridiane relative la diametrul considerat.
Prin definiţie, deci, unghiul format în fiecare punct a! curbei de tangenta la curbă şi de tangenta la meridianul care conţine punctul considerat are o măsură constantă de-a lungul curbei.
Faţă de un reper cartesian a cărui axă z'Z coincide cu diametrul PP', coordonatele unui punct M al sferei ('i') de rază a sînt:
(1)
x — a cos u cos i
y = asm ucosv, ^ — asmv,
u fiind longitudinea, adică măsura unghiului format de meridianul punctului M cu meridianul de origine care conţine axa x'x, şi v fiind latitudinea, adică măsura unghiului format de
vectorul de poziţie OM cu planul xOy, care se numeşte ecuatorul diametrului PP'.
Dacă Ve măsura unghiului constant format de loxodromă cu meridianele considerate, ecuaţia finită a loxodromei care conţine punctul M0(a, u0, v0)—diferit de polii P, P' — e
/-%) cotg V=\n
tg
tg
(iti)
(t+?)
Lungimea unui arc de loxodromă avînd extremităţile în punctele M1(a,u1,v^), M2(a,u2,v^) e dată de formula:
(3)
s (M1, M2) =
cos V
(*>a —*-!)•
Ea e proporţională cu diferenţa latitudinilor celor două puncte. Cei doi poli P, P' sînt puncte asimptotice pentru curbă. Loxodromă care conţine punctul A(a, 0, 0)
(4)
u cotg V
(7T P\
t+t]
se proiectează ortogonal pe planul ecuatorului după curba . definită în coordonate polare de ecuaţia: o
k — cotg V)
eku+-ku
şi numită spirala lui Poinsot.
Aria domeniului sferic mărginit de meridianul de origine u = 0, de un arc de loxodromă avînd originea în punctul A şi extremitatea în punctul M (a, u, v), şi de arcul de cerc mic care trece prin M e:
c = tg V (cos u In tg In sin u) . în reprezentarea conformă a sferei pe planul ecuatorului:
.0 = », r = atgj^- + yj
realizată prin proiecţie stereografică din polul P, loxodromă
(4)	se transformă în spirala io^aritmică:
r = ae .
în reprezentarea conformă a lui Mercator
X = u, jr-lntg (^ + y).
în care reţeaua meridianelor şi a paralelelor se transformă în reţeaua, cartesiană ortogonală:
x = const.,. j/ = const., loxodromele (2) se transformă în dreptele
y-jo=(x-xo) c°tgK şi această transformare e folosită în navigaţie.
în general, dacă pe o suprafaţă (,S) se dă o familie de curbe cu un parametru
(5)	9 (u, v) = c ,
o curbă, care intersectează curbele acestei familii sub un unghi constant, se numeşte loxodromâ o familiei date.
Astfel, dacă prima formă fundamentală a suprafeţei (i*) e:
(p1=ds2 — Edu2 + 2 F dudv+Gdp2 (A=VEG—F2) ,
iar familia (5) e formată din curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale
(6)	adu + bdv = 0 ,
o	loxodromă a familiei (6) corespunzînd unui unghi dat V e curbă integrală a ecuaţiei diferenţiale:
{ (bE-aF) sin V-ab, cos V } du+
(7)	(bF — aG) sin V—M cos V j d*> = 0.
Dacă familia e reprezentată de ecuaţia (5), în (7) se face substituţia:
£ =	(X*0).
Q)U	q)P
Prin fiecare punct M0(u0, p0) aparţinînd unui domeniu determinat (D) al suprafeţei (JT) trece o curbă integrală a ecuaţiei (7). în special, loxodromele familiilor de curbe:
2> = const., & = const. ,
cari formează reţeaua gaussiană la care e raportată suprafaţa
(S), sînt curbele integrale ale ecuaţiilor diferenţiale:
(8)	(z> = const.) Es\r\Vdu+(FslnV—AcosV)dp=0,
(9)	(« = const.) (Fsin K+Acos K)d*+G sin.Kdf> = 0.
Astfel, în cazul unui con de rotaţie ale cărui generatoare formează unghiul constant 0 cu z'z:
(10)	sin 0 cos y=u sin 0 sin v, z=uCos 0,
unde u e măsura vectorului de poziţie OM, iar v e măsura unghiului format de planul %OM cu planul	ecuaţia (8)
devine:
(11)	sin V du—u sin 0 cos V dv — §,
şi defineşte loxodromele generatoarelor conului cari sînt reprezentate de ecuaţia:
u — Cekv (£ = sin 0 cotg V)
şi sînt elice cilindroconice (v. Elice cilindroconică); loxodromele generatoarelor unui cilindru sînt elice (v. Elice), în cazul unei suprafeţe de rotaţie
x = (ţ>(u)cosv, y=(p(u)s\np, ^=^(«),
unde
*=?(#)■ s=<K»)
sînt ecuaţiile curbei meridiane situate în planul %Ox, axa de rotaţie fiind luată ca axă z'z a unui reper cartesian ortogonal, iar v fiind unghiul format de planul %Ox cu planul determinat
Lu
314
Lubricator
de zz' Ş* un punct M al suprafeţei, loxodromele meridianelor (î»=const.) sînt curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale;
V9'a + r*sin V du —9 cos Vdv = 0 , care se integrează printr-o cuadratură:
v^gV{^±^ă u+C.
J 9
Lungimea arcului unei loxodrome avînd extremităţile pe paralelele
u — u^, u — P,'2
e dată de formula
pv (<p,a+^/2) (<p2 +^2 tg2 v) du
j Ut	<P	U'
—	Generalizînd într-un sens diferit de cel precedent, loxodromele se definesc ca fiind curbele cari intersectează planele unui fascicul sub un unghi constant.
Raportînd figura la un reper cartesian ortogonal a cărui axă e însăşi axa fasciculului de plane, loxodromele sînt curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale de tip Monge:
(xdy — j/dx)2 — (.x2 + y2) (dx2 + dj2 + d^;2)	s i n2 V = 0 ,
a	cărei soluţie generală e dată	sub formă	parametrică	de
relaţiile:
x—ucosv, y — us\r\v, ^ = 9' —9", în cari 9(/)eo funcţiune arbitrară de un argument t şi
u = V 9/2 —9"2 , v = ^ I n ~7~~77 — uj tg V.
Loxodroma e folosită, în navigaţie, pentru menţinerea aceluiaşi cap la compas al navei.
Curba neputînd fi construită rapid cu mijloace simple, pe hărţile de navigaţie e necesar să	apară ca	o linie dreaptă.
V. şî sub Hartă marină, şi sub Proiecţia Mercator.
1.	Lu ■ Chim.:	Simbol	literal pentru elementul Luteţiu.
2.	Luete deterţaroie. Nav.: Reducerea suprafeţei velei pe timp rău. La velele pătrate, luarea de terţaroie se efectuează trăgînd pălănceii de terţaroie „ia semn", adică la maximum; apoi se „iau" (se execută) împuntăturile (v.)f începînd cu împun-tătura din vînt; se ia apoi filiera terţarolei şi se fixează pe filiera de invergare cu sacheţii sau cu baierele de terţarolă. Odată cu tragerea pălănceilorse filează (se slăbesc, scotele velei respective. La velele aurice şi latine, pentru luarea de terţaroie funga trebuie filată. La flocuri, în lipsa unor baiere de terţarolă se poate lua o terţarolă spaniolă (v.), înnodînd flocul cu colţul de fungă.
3.	Luare din gros. Mett: Sin. Degroşare (v.V
4.	Luarea mostrelor. Tehn.: Alegerea mostrelor dintr-o cantitate de material sau dintr-o mulţime de obiecte, în general conform unor prescripţiuni, în vederea constatării sau stabilirii unor caracteristici ale produsului respectiv, sau în vederea prezentării acestuia. Se iau mostre de comparaţie, ca modele de prezentare a unui produs, mostre-etalon (sau de referinţă) si mostre de recepţie, ca modele cari indică exact anumite caracteristici ale unui lot de produse (mostre reprezentative) sau probabilitatea ca acele caracteristici să se regăsească la fiecare obiect din lot (mostre Ia întîmplare).
5.	Luarea probelor. 1. Tehn.: Extragerea unor epruvete dintr-un material, în general conform unor prescripţiuni, pentru a fi încercate. Epruvetele se iau în mai multe exemplare, dintre cari unele sînt pentru încercări, iar celelalte (sau cel puţin una) se păstrează ca rezervă şi pentru control (contra-încercare), dacă rezultatele încercărilor efectuate sînt incon-cludente sau contestate.
La alegerea epruvetei se ţine seamă de felul materialului şi de încercările la cari trebuie să fie supusă. în general, pentru epruvete se indică forma şi dimensiunile lor, numărul necesar şi modul de prelevare, condiţiile de păstrare sau de transport, etc.
6.	Luarea probelor. 2. Geol., Mine: Sin. Colectarea probelor (v.).
7.	Lubiţ. Agr.; Sin. Cameiină (v.).
8.	Lubricare. Expl. petr.: Introducerea unui lichid, cu ajutorul lubricatorului (v.), într-un sistem tehnic (sondă, conductă, etc.) care se găseşte sub presiune. La sonde, lubricarea se efectuează, fie în scopul „omorîrii" acestora, fie pentru introducerea în gaura de sondă, cu precauţiune, a unor lichide cari conţin nisip, pietriş, etc., necesare la unele operaţii de fund.
Pentru efectuarea lubricării se umple corpul lubricatorului cu lichidul respectiv, după care se închid robinetele cari asigură comunicaţia mediului exterior cu lubricatorul (robinetul de la caDătul inferior al ţevii de scurgere); se deschide robinetul care permite comunicaţia între lubricator şi sondă, astfel încît fluidul aflat sub presiune din sondă (ţiţei sau gaze) pătrunde în corpul lubricatorului şi dislocă lichidul, care se scurge în sondă. După evacuarea ţiţeiului sau a gazelor din lubricator, se continuă operaţia pînă la introducerea în sondă a cantităţii de lichid necesare scopului în care se efectuează lubricarea.
9.	Lubricator, pl. lubricatoare. Expl. petr.: Dispozitiv de forma unui recipient tubular, montat deasupra instalaţiei de siguranţă de la capul sondei, care serveşte la introducerea în condiţii de siguranţă, într-o sondă cu tendinţă de erupţie, a unui lichid necesar la o anumită operaţie.
Se deosebesc: lubricatoare prin picurare (pentru conducte) şi lubricatoare pentru introducerea lichidelor.
Lubricatorul prin picurare, folosit pentru introducerea treptată şi proporţională, în curentul de gaze dintr-o conductă, a unor lichide (de ex. metanol), în vederea combaterii formării criohidraţilor, e constituit, în principal, dintr-un rezervor cu lichid şi dintr-o ţeavă care face legătura, printr-o ramificaţie, între partea superioară a rezervorului şi conductă, iar prin cealaltă ramificaţie, între partea inferioară a re/ervorului şi conductă. Menţinîndu-se în rezervor aceeaşi presiune ca în conductă, lichidul din rezervor curge liber în conductă, la deschiderea robinetului respectiv.
Lubricatoarele prin picurare sînt: de construcţie simplă (v. fig. / o), reglate manual, sau complexe, cu funcţionare nesupravegheată (v. fig. I b).
1
[. Lubricator prin picurare simplu (a) şi cu orificiu (b).
1) rezervor; 2) conducta de gaz; 3) ţevi de racord; 4) ţeavă de ieşire din rezervor; 5) ţeavă de sticlă pentru controlul alimentării cu lichid; 6) orificiul din conductă; 7) fereastră de control; 8) duză; 9) cameră cu plutitor.
Lubricatorul prin picurare cu funcţionare nesupravegheată se racordează la conducta de gaze în amontele şi în avalul unui disc cu orificiu, intercalat pe conductă, cu ajutorul căruia se creează o diferenţă de presiune între cele două ţevi ale lubricatorului; ţeava montată în amontele orificiului (unde presiunea e mai mare) face legătura cu partea superioară a rezervorului lubricatorului, iar ţeava montată în avalul orificiului de pe conductă face legătura cu partea cu lichid a rezervorului şi prin ea se face scurgerea. Diferenţa de presiune care se manifestă asupra lichidului din rezervorul lubricatorului permite
Lubricator pentru pistoane
315
Lubrifiant
ca scurgerea metanolului în conducta de gaze să se facă automat în funcţiune de debitul de gaze al conductei.
Lubricatorul pentru introducerea lichidelor e format dintr-un burlan de oţel cu diametrul de ?••• 12“ şi cu lungimea de aproximativ 12 m, montat deasupra capului de erupţie (v. fig. II a) sau deasupra- robinetului de siguranţă al coloanei (v. fig. II b).
La ambele capete ale burlanului (lubricatorului) se montează cîte un robinet: la capătul inferior, un robinet de manipulare de 4", iar la capătul superior, un robinet de 3", la care se -racordează o ţeavă de scurgere, a cărei comunicaţie cu exteriorul poate fi întreruptă de asemenea cu ajutorul unui robinet.
Burlanul lubricatorului e echipat la partea inferioară cu racorduri pentru manometru şi pentru conducta de la pompa cu care se injectează fluidul introdus prin lubricare (v.) în sondă.
î. ~ pentru pistonare. Expl. petr.:
Dispozitiv care serveşte, în principal, la operaţia de pistonare a sondei, pre- 5) conducta de la pompa; venind astfel ieşirea şi răspîndirea gaze- ţeava de extracţie, lor şi a ţiţeiului în turla sondei, şi per-
miţînd captarea fluidelor extrase prin pistonare şi, în secundar, la introducerea unui aparat într-o sondă sub presiune.
II. Schemă de montare a lubricatorului la capul de erupţie (a) şi peste robinetul de siguranţă (b).
1)	corpul lubricatorului ;
2)	cap de erupţie cu un braţ; 3) ventil de manevră; 4) ventil de siguranţă;
m.
I___	Lubricator	pentru	pistonare.
|	|	a) construcţia lubricatorului; b) detaliul
1	unui ştergător de ţiţei cu zăvor de
^	siguranţă.
între robinetul supepfor al capului de erupţie sau robinetul de la coloană şi capul lubricatorului se montează, de cele mai
multe ori o ţeavă sau un burlan, avînd dimensiuni corespunzătoare pentru a permite manipularea uşoară a instrumentului cu care se lucrează.
Lubricatorul pentru pistonare standardizat (Sin. Cap de coloană pentru pistonare) se compune din două părţi principale (v. fig. o): ştergătorul de ţiţei 1, compus din corpul inferior 2, corpul intermediar 3 şi capul 4, — şi burlanul de pistonare5, care are lungimea de 12 m şi diametrul de 43/4l,<
Etanşeitatea lubricatorului în timpul pistonării e asigurată cu ajutorul unor garnituri de cauciuc sintetic (rezistent la acţiunea ţiţeiului si a apei sărate) strînse cu inelele de presare
6	şi 7.
Deşi rezistent şi cu o etanşeitate satisfăcătoare, acest tip de lubricator prezintă două dezavantaje: în cazul lovirii pistonului în lubricator, acesta din urmă nu se deschide, producîn-du-se astfel, fie ruperea cablului, fie spargerea lubricatorului, şi, pentru scoaterea racordului de cablu, cînd cablul are diametrul mai mare decît 45 mm, trebuie să se taie cablul. Primul inconvenient e eliminat prin folosirea lubricatoarelor pentru pistonare decianşabile, ia cari capacul e echipat cu un dispozitiv de fixare, în corpul său, a unor arcuri similare celor de la pompele de tip P, şi cari, în caz de lovire, aruncă afară capacul, fără a mai fi pericol de rupere a cablului.
Un alt tip de lubricator pentru pistonare e lubricatorul la care ştergătorul e echipat cu zăvor de siguranţă (8) (v. fig. b), format din două jumătăţi simetrice cari se asamblează pe cablu cu ajutorul şuruburilor, ceea ce permite montarea şi demontarea lui rapidă şi evită necesitatea tăierii nodului de la racordul cablului. Lubricatorul cu zăvor de siguranţă e echipat cu două rînduri de garnituri de cauciuc, cari îi asigură o bună etanşeitate, şi permit înlocuirea garniturilor uzate cînd cablul e introdus în sondă. Legătura dintre acest lubricator şi burlanul de pistonare se face printr-un dispozitiv echipat cu zăvor de siguranţă, cu arc. în cazul lovirii pistonului în lubricator, zăvorul se deschide şi capul lubricatorului e scos afară din locaş fără a se produce ruperea cablului.
2.	Lubrifiant, pl. lubrifianţi. Tehn.: Material în orice stare de agregare, care se interpune între suprafeţele de contact a două obiecte solide şi în mişcare relativă, pentru ca să formeze un film care să asigure o frecare fluidă între ele şi cele două suprafeţe, astfel încît să se împiedice creşterea prea mare a temperaturii şi degradarea suprafeţelor respective. Prin folosirea unui lubrifiant se evită deci frecarea uscată dintre suprafeţele considerate.
La temperatura ambiantă obişnuită, lubrifianţii pot fi: solizi (de ex.: grafitul, sulful, etc.), semifluizi (de ex.: seul, uleiul mineral compact, unsoarea consistentă, etc.), lichizi (deex.: uleiul, apa, etc.). iar uneori (la anumiţi arbori cu turaţie înaltă) aerul.
Lubrifiantul asigură o ungere mai bună dacă are o aderenţă cît mai mare la suprafeţele între care e interpus, pentru ca filmul format să rămînă continuu în timpul mişcării suprafeţelor şi să nu se întrerupă din cauza presiunii exercitate asupra lui, prin apăsarea dintre cele două suprafeţe. Aderenţa lubrifiantului la suprafaţa cu care e în contact depinde de tensiunea inter-facială dintre lubrifiant şi acea suprafaţă şi de structura moleculară a lubrifiantului, fiind datorită afinităţii unora dintre grupările din molecula lubrifiantului pentru atomii materialului suprafeţei respective.
Caracteristicile unui lubrifiant sînt următoarele: onctuozi-tatea (v.); vîscozitatea, care trebuie să fie destul de mare pentru ca lubrifiantul să reziste la presiunea dintre suprafeţele obiectelor în contact, fără să depăşească limita care ar face ca frecarea în interiorul lubrifiantului să devină prea mare, micşorînd eficacitatea ungerii; căldura specifica şi conductivitatea termicâ, cari trebuie să fie suficient de mari, pentru a primi şi a transfera căldura dezvoltată prin frecare; starea isocoloidală, ştiind că adezivitatea create mult prin adausul de coloizi străini de natura
I
Lubrifiant
316
Lubrifiant
lubrifiantului (de ex.: cauciuc brut, grafit, talc, etc.); punctul de explozie, recomandabil cît mai înalt, acesta reprezentînd temperatura la care vaporii lubrifiantului pot forma un amestec exploziv cu aerul; punctul de inflamabilitate, recomandabil cît mai înalt, acesta reprezentînd temperatura la care vaporii lubrifiantului se aprind; rezinificarea, care trebuie să fie cît mai mică, pentru ca să nu se formeze cruste solide pe suprafeţele lubrifiate, cari ar mări frecarea dintre aceste suprafeţe: stabilitatea chimică, adică lubrifiantul să nu se descompună sau să nu se modifice în uz; comportarea la căldura, lubrifiantul trebuind să aibă punctul de solidii icare cît mai jos şi temperatura de evaporare cît mai înaltă; puritatea, adică lubrifiantul să conţină cît mai puţine corpuri străine şi să nu conţină acizi, cari ar altera materialul suprafeţelor cu cari ajunge în contact; conţinutul în apă, recomandabil aproape inexistent, deoarece apa micşorează lubrifianţa şi reduce capilaritatea fitilurilor gresoarelor (la ungerile cu fitil).
După natura lor, se deosebesc: Iubrifianţi vegetali, lubri-fianţi animali, lubrifianţi minerali, lubrifianţi combinaţi.
Lubrifianţii vegetali sînt uleiuri obţinute fie prin presarea unor seminţe sau a unor fructe, fie prin extracţie din acestea cu benzină sau cu sulfura, de carbon. Aceşti lubri-fianţi au onctuozitate mare, dar se descompun uşor la temperaturi înalte; de asemenea, formează răşini şi acizi graşi liberi, şi se usucă. De aceea, uleiurile vegetale se folosesc mai mult în amestecuri, cu excepţia uleiurilor de rapiţă, de bumbac, ricin, muştar şi de măsline.
Lubrifianţii animali sînt uleiuri şi unsori, obţinute din grăsimi, oase sau din copitele animalelor, fie prin topire şi fierbere, fie prin extragerea cu benzină. Lubrifianţii animali prezintă o tendinţă de descompunere şi se folosesc, în special, ca adausuri la uleiurile minerale; excepţie face, de exemplu, uleiul de os, care e întrebuinţat (neamestecat cu ulei mineral) în mecanica de precizie.
Lubrifianţii minerali sînt uleiuri sau unsori, obţinute din petrol, gudroane de cărbune sau din unele minerale (de ex. grafit), în general prin distilare fracţionată şi, uneori, prin măcinare. Lubrifianţii minerali nu formează acizi, nu se usucă şi nu se îngroaşă; ei înlocuiesc lubrifianţii vegetali şi animali, fiind mai puţin costisitori şi mai rezistenţi la aer.
De obicei se folosesc: lubrifianţii produşi prin distilarea fracţionată a petrolului, cum sînt uleiurile lichide, vaselina, uleiul de vaselină, uleiul de parafină, etc.; lubrifianţii produşi prin distilarea fracţionată a gudronului de antracit (uleiul de creozot), a gudronului de lignit, a antracitului, a cărbunilor de lemn, etc.; grafitul, sub formă de fulgi şi neamestecat, eventual măcinat şi amestecat cu uleiuri minerale.
Calitatea uleiurilor minerale poate fi îmbunătăţită intro-ducînd în ele substanţe aditive, cari se disolvă într-un ulei de solubilitate optimă a aditivului, iar soluţia se amestecă în uleiul considerat. Aceşti aditivi, a căror eficacitate depinde de natura şi de structura uleiului la care sînt adăugaţi, pot fi: aditivi de viscozitate, cari măresc viscozitatea, de exemplu eteri, compuşi ai telurului şi seleniu lui, compuşi de polimerizare ai eterului vinil-butilic normal, voltoli (produşi prin voltolizare), etc.; aditivi anticongelanţi, cari coboară temperatura de congelare, de exemplu aznii, paraflow, santopor, etc.; aditivi reductori, cari măresc stabilitatea anumitor uleiuri (dar nu a tuturor) prin reducerea produşilor de oxidare, de exemplu fenoli, amine, aminofenoli, unii compuşi organometalici, săruri de acizi graşi, substanţe cu conţinut de sulf sau de fosfor, sulfamide, etc.; aditivi anticorozivi, cari împiedică coroziunea metalelor antifricţiune (în principal la paliere) de către oxizii din uleiul proaspăt, de exemplu tributilfosfituI, uleiul sulfonat, etc.; aditivi anti-oxidanţi, cari împiedică ruginirea fontei şi a oţelului, de exemplu acizi graşi, acizi naftenici, eterii acizilor graşi, etc.; aditivi detergenţi, cari împiedică depunerea de reziduuri pe piese
(transformînd reziduurile într-o suspensie fină în ulei, sau în compuşi neutri solubili în ulei, ceea ce asigură ■ curăţenia în serviciu a maşinilor), de exemplu tiatim, aznii, nami, etc.; aditivi de onctuozitate, cari măresc onctuozitatea lubrifiantului, de exemplu compuşi metalici cu metale alcaline, boraţi, sili-caţi, compuşi oxigenaţi (cum e uleiul de ricin acetilat), alcooli esterificaţi cu acizi organici, compuşi ai sulfului, ai seleniului, telurului, azotului, clorului, etc.
Lubrifianţii minerali pot fi clasificaţi după-scopul în care servesc, şi anume: ulei pentru motoare de automobile, avînd viscozitatea de circa 2,3°E ia temperatura de 98,9° şi punctul de congelare la maximum —10°, dacă e pentru vară, respectiv viscozitatea de circa 2°E Ia temperatură de 98,9° şi punctul de congelare Ia maximum —20°, dacă e pentru iarnă; ulei pentru motoare de avion (care înlocuieşte uleiul de ricin, folosit anterior), avînd viscozitatea de 3°E la temperatura de 100° şi punctul de inflamabilitate la 200---3000; ulei pentru motoare cu abur saturat (la temperatura de maximum 225°), folosit la ungerea cilindrilor, a pistoanelor şi a sertarelor acestora, avînd viscozitatea de 3***4°E la temperatura de 100°; ulei pentru locomotive cu abur supraîncălzit (la temperatura de cir&a 350°), folosit la ungerea cilindrilor, avînd viscozitatea de 6---8°E la temperatura de 100°; ulei pentru palierele vehiculelor feroviare, avînd viscozitatea de60-*-95°E la temperatura de 20° şi punctul de congelare la circa —5°, dacă e pentru vară, respectiv viscozitatea de 25*--50°E latemperatura de 20° şi punctul de congelare la —15°, dacă e pentru iarnă; ulei pentru palierele turbinelor cu abur (recomandabil ulei parafinic), avînd viscozitatea de 2,5--’3<3E la temperatura de 50° şi care trebuie să reziste la acţiunea distructivă a apei, a impurităţilor şi a aerului, să nu conţină acizi (cari ar forma săpunuri şi ar astupa canalele de ungere) şi să nu formeze emulsii stabile; ulei pentru palierele turbinelor hidraulice, avînd viscozitatea de circa 3,3°E la temperatura de 50° şi fiind foarte adeziv, deoarece prin turbină circulă cantităţi mari de apă; ulei pentru maşini electrice, avînd viscozitatea de 8 - * * 13 °E Ia temperatura de 20° (adică ulei fluid), deoarece presiunile pe paliere sînt mici (aproximativ
3--7 kgf/cm2).
La paliere cu alunecare (numite şi paliere lise) se folosesc uleiuri cu viscozitate cu atît mai mare, cu cît sarcina e mai mare şi turaţia e mai joasă. Pentru palierele greu accesibile şi neetanşe, cum şi pentru cele cari în serviciu se găsesc într-un mediu cu praf, se folosesc unsori; pentru palierele uzate se foloseşte un ulei cu grafit coloidal, ale cărui particule se depun astfel, încît se nivelează neregularităţi le produse de uzură. Dacă palierul e de lemn, de cauciuc sau de mase plastice, se foloseşte apa ca lubrifiant. — La rulmenţi cu bile sau cu role,lubrifiantul se alege în funcţiune de temperatură şi de turaţie, ştiind că un ulei prea gras provoacă frecări interne mari, iar un exces de unsoare provoacă încălziri mari şi are ca efect lichefierea unsorii respective.
Pentru mecanismele maşinilor şi vehiculelor se recomandă lubrifianţi adecvaţi condiţiilor de funcţionare a acestora.Rodajele se efectuează folosind, de obicei, petrol sau motorină.— La autovehicule se utilizează un ulei cu viscozitate mică pentru motor, un lubrifiant cu viscozitate mare şi adeziv (cum e valvolina sau uleiul grafitat), pentru schimbătorul de viteze şi mecanismul diferenţial, cum şi unsori consistente pentru articulaţii.— La locomotive cu abur se utilizează un ulei cu viscozitatea de 27***30 °E Ia50°(cum e uleiul de cilindru, valvolina, etc.) pentru organele cari ajung în contact cu aburul (de ex.: cilindrul, cutia cu sertare, etc.), un ulei cu viscozitate mai mare pentru celelalte organe ale mecanismului motor (de ex.: cap de bielă, cap de cruce, glisiere, organele distribuţiei exterioare, etc.). Ungerea cilindrului se efectuează prin pompă sau prin pulverizarea uleiului, în ultimul caz uleiul fiind introdus în prealabil în curentul de abur; uleiul trebuie să fieemulsio-
Lubrifianţâ
317
Lucerna
nabil în contact cu apa, să fie fluid şi filtrat.— La maşini-unelte, la cari ungerea se efectuează în general prin bar-botaj, se utilizează un lubrifiant cu viscozitatea de 5“*6°E la temperatura de 50°. — La cajele cu angrenaje ale laminoarelor se utilizează un lubrifiant coloidal, cu viscozitatea de circa 6°E Ia temperatura de 100° şi foarte adeziv. Fusurile cilindrilor se ung cu unsoare pe bază de ulei mineral şi de seu, cum şi cu unsoare grafitată. — La maşini frigorifice se utilizează uleiuri minerale, cu punctul de congelare — 18* * *40°.
în lucrări de mecanica de precizie şi în orologerie se utilizează ulei de os în amestec cu ulei de rapiţă rafinat, avînd viscozitatea de 12* * -13,5 ° E la temperatura de 20° şi densitatea de 0,913***0,917. Acest amestec nu trebuie să conţină urme de ulei mineral.
î. Lubrifianţâ. Tehn.: Proprietatea unui material, într-o anumită stare de agregare, de a putea fi întrebuinţat ca lubrifiant. Lubrifianţa depinde de caracteristicile materialului lubrifiant şi de condiţiile în cari acesta e folosit.
2.	Lubrificator de cale, pl. lubrificatoare de cale. C. f.: Dispozitiv de ungere a coroanei şinelor de cale ferată, în vederea reducerii uzurii şi a rezistenţei lor la înscrierea în curbe a materialului rulant. Lubrificatorul se montează pe firul exterior al liniei, la intrarea în curbă, şi execută ungerea automată a buzelor bandajelor roţilor. Lubrifiantul se repartizează aproximativ pe o lungime de şină de 1,5 km, astfel încît un singur lubrificator e suficient pentru mai multe curbe apropiate şi cu lungime mică. Materialul lubrifiant folosit de lubrificator trebuie să îndeplinească următoarele condiţii speciale: să aibă rezistenţă mare la presiune, între limite largi de temperatură, şi să nu permită lipirea prafului pe suprafeţele de ungere, etc.
3.	Lubrifiere. Tehn. V. Ungere.
4.	Lubs şî Clark, indicatori Chim.: Indicatori cari servesc la determinarea colorimetrică a exponentului de hidrogen. Se folosesc mai mult: albastru bromfenol, roşu metil, purpuriu bromcrezol, albastru bromtimol, roşu crezol, albastru timol. Pentru punctul de virare şi culorile limită, v. sub Indicator acido-bazic.
5.	Lucarna, pl. lucarne. Arh.: Fereastră mică, verticală, aşezată pe un versant de acoperiş de clădire, uneori şi pe un antablament, pentru a permite iluminarea spaţiului de sub învelitoare (pod, mansardă) şi pentru a permite ieşirea pe acoperiş, în vederea reparării şi întreţinerii acestuia, a curăţirii zăpezii, etc. Marginile panoului care susţine fereastra sînt racordate cu înve-litoarea acoperişului prin pereţi laterali (executati din zidărie sau dintr-o a) ,ucarnă drePtun8hiularâ-s,mP|â'cu acoperiş cu învelitoare susti- două versante ?' fronton triunghiular; b) lucarna nută de O şarpantă drePtun2h'ular$« monumentală, cu fronton în trepte, de lemn) şi printr-un acoperiş pf<opriu (cu un singur versant,
—	înclinat către versantul acoperişului pe care e aşezată lucarna — , cu două sau cu trei versante, ori curb). Forma lucarnelor e foarte variată, în funcţiune de destinaţia lor: lucarnele pentru ventilaţie, pot avea forma unor mici deschideri, ieşite puţin din planul acoperişului, libere sau închise cu
un panou opac sau cu geam; lucarnele destinate şi iluminării pot fi de formă rotundă sau ovală (numite în arhitectura romî-nească populară ochi de bou), pătrată sau dreptunghiulară, cu sau fără fronton, simple sau încadrate de muluri şi de ornamente în relief (v. fig. a şi b). La clădirile monumentale, lucarnele sînt încadrate de muluraţii foarte bogate, constituind elemente arhitectonice şi decorative foarte importante, uneori caracteristice unui stil sau unei epoci.
Lucarnele au început să fie folosite din secolul XII, fiind aşezate la partea superioară a fleşelor clopotniţelor; ulterior au fost amenajate şi pe acoperişul bisericilor şi clădirilor civile, fiind folosite pe scară mare începînd din secolul XV.
6.	Lucarna de ieşire. Fiz. V. Cîmp, sub Caracteristică optică.
7.	Lucarna de intrare. Fiz. V. Cîmp, sub Caracteristică optică.
8.	Lucâceşti, Gresia de Stratigr.: Gresie cuarţitică albă-gălbuie, local verzuie, mai mult sau mai puţin bogată în glauconit, formînd strate de grosimi diferite (de la cîţiva decimetri pînă la bancuri cu grosimi de mai mulţi metri). Această gresie constituie un orizont cu grosimea de 20***25 m la partea superioară a Flişului eocenic din Carpaţii orientali, şi anume, în partea externă a Pînzei de Tarcău (la nord de valea Putnei) şi în autohtonul acestei pînze. In partea externă a pînzei, orizontul Gresiei de Lucăceşti, în dezvoltarea sa tipică, e cuprins între Stratele de Plopu şi orizontul menilitelor inferioare, în autohton interpunîndu-se între Stratele de Bisericani şi acelaşi orizont de menilite; grosimea lui se reduce însă treptat de la vest spre est (pînă la 10 m sau mai puţin) şi, odată cu subţierea stratelor, acestea se separă prin intercalaţii şistoase, mai numeroase spre baza orizontului, luînd adeseori aspectul şisturilor disodi I iforme.
9.	Luceafărul. Avr. V. Venus.
io.	Lucerna. Agr.: Medicago sativa L. Plantă de nutreţ perenă din familia Leguminosae. Are rădăcină pivotantă care pătrunde foarte adînc în sol; tulpina, în formă de tufă, atinge înălţimea de 0,3***0,6 m şi, în mod excepţional, de 1,0 m; frunzele sînt trifoliate, cu foliola terminală peţiolată; florile, aşezate în racem, au culoarea vînătă, albastră, galbenă sau sînt multicolore; fructul e o păstaie în formă de spirală care conţine boabe de culoare brună. Lucerna creşte 4-**8 ani şi chiar mai mult, dacă e bine întreţinută. Afară de specia comună (Medicago sativa), se mai cultivă şi lucerna hibridă (Medicago varia sau media), un produs al încrucişării lucernei comune cu lucerna spontană (Medicago falcata; culbeceasa). Speciile mai valoroase de lucernă comună folosite în cultură sînt: lucerna de Provence, lucerna ucraineană şi, în ţara noastră, lucerna de Banat şi cea de Muntenia.
Lucerna cere un sol profund, bogat în calcar (de ex. cernoziom şi sol de pădure brun-roşcaf), are nevoie de căldură şi de soare şi nu suportă excesul de umezeală în sol şi umiditatea mare a aerului. Fiind o plantă longevivă, nu intră în asolament. Cele mai bune premergătoare pentru lucernă sînt plantele prăsitoare: după ea sînt indicate tot prăsitoarele şi, în special, sfecla de zahăr, lucerna împiedicînd dezvoltarea viermelui (nematoduluh sfeclei. Ca îngrăşămînt de bază se aplică băligar, 20”*40 t/ha, fie plantei premergătoare, fie după recoltarea acesteia, la semănatul adînc de. toamnă: se dau şi îngrăşăminte fosfatice (200 kg/ha superfosfaf' şi, pe soluri uşoare, îngrăşăminte potasice. Pregătirea solului cuprinde arătura de toamnă la adîncimea de 25***27 cm şi lucrarea cu netezitoarea şi cu grapa sau cu cultivatorul, efectuată primăvara. Semănatul, la adîncime mică (1“-2 cm), se face primăvara sau vara în regiunile cu ploi abundente în acest anotimp; cantitatea de sămînţă e de 15*• -30 kg/ha. Lucrările de întreţinere necesare sînt pli-vitul buruienilor, combaterea cuscutei, grăpatul lucernierei în fiecare primăvară şi, începînd din anul al doilea, după fiecare
Lucernieră
318
Lucrabilitatea betonului
coasă. Pe parcelele cultivate cu lucernă pentru producerea de sămînţă se aplică polenizarea artificială suplementară.
Lucerna se recoltează cu coasa, cu cositoarea mecanică sau cu secerătoarea, şi anume: pentru fîn, la începutul epocii înfloritului, iar pentru sămînţă, cînd 3/4 din păstăi sînt de culoare brună închisă. Se obţin, în general, trei coase de lucernă pe an. Pentru producerea de sămînţă poate fi folosită oricare dintre aceste coase sau se recoltează lucerna cultivată special în acest scop, pe o parcelă separată. Producţia de masă verde atinge 200-400 q/ha; cea de fîn, 50-100 q/ha şi cea de sămînţă,
4—10 q/ha.
Principalii dăunători ai lucernei sînt: gărgăriţa lucernei (Otiorrh/nchus ligustici L.), gărgăriţa frunzelor de lucernă (Phytonomus variabilis Herbst), gîndacul roşu al lucernei (Phyto-decta fornicata Brugm.), buburuza lucernei (Subcoccinella vigintiquatropunctata L.), cari se combat prin prăfuire cu HCH sau DDT, cu aparate de strîns insecte şi prin diferite măsuri agrotehnice, — cum şi viespea seminţelor de lucernă (Brucho-phagus gibbus Boh.), care se combate prin tratarea seminţei cu sulfură de carbon, cu naftalină, sau cu HCH. Lucerna e atacată mai frecvent de următoarele boli: pătarea brună (Pseudo-peziza medicaginis [Lib.] Sacc.), rugina lucernei (Uromyces •striatus Schrot.), cancerul lucernei (Urophlyctis alfalfae Magnus), mana lucernei (Peronospora aestivalis Syd.), cari se combat prin cositul lucernei la semnalarea atacului şi prin alte măsuri agrotehnice şi de igienă culturală. Lucerna e întrebuinţată ca nutreţ verde, ca fîn, nutreţ murat şi, în anumite împrejurări, ca păşune, însă numai pentru bovine şi porcine. Sin. Culbeceasă cultivată.
î. Lucernierâ, pl. lucerniere. Agr.; Teren ocupat cu o cultură de lucernă (v.).
2.	Luchaire, aparat !nd. petr.: Aparat foloJt în unele ţări la determinarea punctului de inflamabilitate al petrolului lampant. E compus din două vase de cupru, unui servind ca rezervor pentru petrolul lampant, iar celălalt, cu parafină, care se încălzeşte treptat, şi e echipat cu trei găuri: una pentru termometru, a doua pentru intrarea aerului, şi a treia pentru încercările de aprindere a amestecului de aer şi vapori de petrol lampant, la apropierea unei mici flăcări.
3.	Luciii!. Zoo!.: Calitatea unor animale de a fi iubitoare
de lumină. Exemple:	animalele acvatice (euglena, larvele
de Lepas, etc.) sau animalele terestre cari noaptea se ascund.
4.	Lucifob. Zool.: Calitatea unor animale de a se feri de lumină. Exemple: animalele din apele din peşteri (proteul, etc.) sau cele terestre de pe fundul acestora (gîndacul Anoph-talmus); animalele din fundurile abisale ale mărilor şi oceanelor. Majoritatea animalelor permanent lucifobe au pierdut organele vizuale.
5.	Lucina. Paleont: Lamelibranhiat eterodont integripaliat lucinoid, cu cochilia circulară şi lenticulară, prezentînd lunula şi corsetaşul bine dezvoltate. Ornamentaţia e formata din striuri fine de creştere. Impresiunea muşchiului adductor anterior e îngustă şi alungită; cea a muşchiului posterior e ovală şi mai mică.
Specia Lucina columbella Lam. e frecventă în Tortonianul din jurul Munţilor Apuseni.
6.	Luciu. 1. Gen., Mineral.: Aspectul corpurilor solide, netede, condiţionat de Lucma incrassata. modul de a reflecta difuz sau regulat, lumina
care cade pe suprafaţa lor. După netezimea suprafeţei reflectante şi după indicele de refracţie şi cel de absorpţie, se deosebesc: luciu metalic, caracteristic metalelor şi mineralelor metalifere, cu mare putere de absorpţie (de ex.: pirita, oligistul, magne-titul, etc.); luciu adamantin sau diamantin, foarte puternic, caracteristic mineralelor transparente cu indice de refracţie mare: n~ 1,9—2,6 (de ex. la diamant, etc.); luciu sticlos, similar
luciului sticlei, caracteristic mineralelor transparente cu indicele de refracţie «= 1,3*• * 1,9 (de ex.: feldspaţi, disten, silicaţi în general, baritină, etc.); luciu gras, caracteristic mineralelor cu spărtura concoidală, datorit reflexelor difuze de pe suprafaţa mineralelor cari conţin numeroase incluziuni (de ex.: cuarţ, nefelin, pe spărtură proaspătă, etc.); luciu mătăsos, caracteristic mineralelor cu habitus fibros, datorii reffexeror difuze de pe suprafaţa fibrelor paralele ale mineralului (de ex.: gips fibrtis, asbest, aragonit, etc.); luciu sidefos, caracteristic mineralelor cu habitus lameiar şi solzos, datorit reflexelor totale de pe peliculele de aer dintre planele de clivaj (de ex.: gips, stilbit, sericit, talc, etc.); luciu răş>'nos, caracteristic răşinilor naturale (de ex.: chihlimbar, asfalt, etc.).
La fibrele textile, luciul, care poate fi mărit prin diferite tratamente ca mercerizarea, clorarea, etc., poate fi: luciu mat (de ex. la bumbacul cu fibre groase şi mijlocii), luciu slob (de ex.: la in, la ramia cotonizată, la bumbacul mercerizat), luciu puternic (de ex.: la mătasea de^omată, la fibrele semimatisate), sau luciu foarte puternic (de ex. la fibrele nematisate obţinute prin procedee chimice).
7.	Luciu. 2. Ind text.: Aspect care apare pe faţa produselor
de îmbrăcăminte confecţionate din materiale textile (ţesături sau tricoturi), în urma tratamentului termic (călcare uscată), efectuat cu fiarele de călcat, la maşini sau la prese de călcat. Acest aspect nu dăunează produsului; el dispare definitiv prin tratament hidrotermic (operaţia de aburire) efectuat cu acelaşi utilaj.	,
8.	Luciul apei. Pisc.: Suprafaţa apei lipsită de vegetaţie emersă a unui curs de apă, în albia minoră şi în albia majoră (regiunea inundabilă şi deltă), cum şi a basinelor piscicole stătătoare, naturale sau amenajate.
La apele marine, lipsite de vegetaţie emersă, luciul de apă cuprinde întreaga suprafaţă.
La apele dulci, luciul apei se numeşte şi limpeziş.
9.	Lucrabilitatea betonului. Bet., Mat. cs.: Calitatea unui beton proaspăt preparat de a nu se segrega în timpul transportului, al turnării şi al îndesării, şi de a fi în acelaşi timp destul de fluid pentru a curge pe jgheaburile şi tuburile folosite la turnare, ca şi pentru a umple complet cofrajele şi a trece printre intervalele dintre armaturi, acoperindu-le bine, fără a fi nevoie de o manoperă excesivă. Lucrabilitatea unui beton depinde de consistenţa lui, şi e cu atît mai mare cu cît coeziunea dintre componentele sale şi viscozitatea pastei de beton sînt mai mari. De cele mai multe ori, coeziunea şi viscozitatea unui beton variază în acelaşi sens. La betoanele plastice se poate lua ca factor de apreciere a lucrabilităţii raportul dintre tasare şi răspîndire, deoarece tasarea e condiţionată de viscozitatea betonului, iar răspîndirea e condiţionată de coeziunea amestecului. Cu cît acest raport e mai mare, cu atît şi lucrabilitatea e mai bună.
Lucrabilitatea unui beton depinde de caracteristicile materialelor folosite la confecţionarea acestuia (forma şi dimensiunile granulelor) şi de compoziţia betonului (granulometrie, dozaj de liant, cantitatea de apă de amestec).
Lucrabilitatea trebuie să corespundă felului şi caracteristicilor construcţiei, betonul trebuind să fie cu atît mai lucrabil, cu cît armaturile sînt mai dese, elementele de beton au dimensiuni transversale mai mici şi îndesarea se face cu mijloace mai .puţin eficiente. Uneori, trebuie să se micşoreze lucrabilitatea unui beton, prin reducerea cantităţii de apă de amestec, pentru ca acesta să capete rezistenţe mecanice mai mari. In acest caz, cum şi în cazul cînd se cere betonului o lucrabilitate mai mare, fără a se spori cantitatea de apă de amestec, se folosesc adausuri speciale, numite plastifianţi (v.), cari măresc mobilitatea pastei de beton fără a influenţa celelalte' proprietăţi ale betonului întărit.
Lucrare
319
Lucrare de aparare
1.	Lucrare, 1. Tehn.: Operaţia sau ansamblul de operaţii efectuate, folosind utilaje, manoperă şi material, în vederea realizării, transformării* menţinerii calităţilor de serviciu sau readucerii în condiţiile cerute în serviciu, a unui sistem tehnic.
2.	Lucrare. 2. Tehn.: Sistemul tehnic realizat printr-o lucrare în accepţiunea Lucrare 1.
Lucrările , atît cele din accepţiunea 1 cît şi cele din accepţiunea 2, pot fi clasificate astfel: din punctul de vedere al scopului în care se efectuează (de ex.: lucrare de execuţie, lucrare de întreţinere, lucrare de reparaţie, lucrare de refacere, de renovare, de transformare, de apărare, etc.); din punctul de vedere al operaţiei principale care se execută (de ex.: lucrare de asamblare, lucrare de montare, de fasonare, de săpare, etc.); din punctul de vedere al felului sistemului tehnic la care se efectuează sau care se realizează (de ex.: lucrare de canalizaţie, lucrare de construcţie, lucrare de terasament, lucrare feroviară, lucrare rutieră, hidrotehnică, maritimă, portuară, etc.); din punctul de vedere al materialului folosit (de ex.: lucrare de zidărie, lucrare de beton armat, lucrare de pămînt, de piatră, de lemnărie, de tinichigerie, etc.\
3.	~ de apârare. Cs., Hidrot.: Lucrare executată pentru a împiedica degradarea unui taluz, a unei construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie sub acţiunea agenţilor distructivi externi, în special a apelor. Se execută prin mijloace diferite, în raport cu agresivitatea agenţilor distructivi, cu materialele disponibile în regiune, şi cu felul construcţiei care trebuie să fie apărată. Cel mai frecvent sînt folosite lucrările de apărare a debleurilor sau a rambleurilor şi lucrările de apărare a malurilor.
Lucrările de apârare a debleurilor sau a rambleurilor se execută, fie pentru a îndepărta agenţii
şanţ de gardă (v. fig. /) în lungul coamei taluzului (pentru colectarea apelor superficiale), executarea de îmbrăzduiri, împleti-
de suprafaţă, rigole sau pereuri
/. Taluz apărat prin şanţ de coamă şî rigolă, o) secţiune transversală prin taluz; b) secţiune transversală prin rigolă l-l; 1) şanţ de coamăi 2) rigolă pereată; 3) tub de descărcare a şanţului.
distrugători de pe suprafeţele debleului sau rambleului, fie pentru a consolida terenul care formează taluzele acestora.
//. Taluz apărat prin pereu	uscat	III. Apărarea taluzului săpăturilor
şidren.	în	terenuri	permeabile.
1) şanţ betonat; 2) dren; 3)	barba-	1) pămînt bun; 2) rigolă Sazilly;
cană; 4) pereu uscat.	3) teren permeabil; 4) teren argi-
los; o) distanţă de minimum 0,80 m.
Lucrările folosite cel mai frecvent pentru apărarea debleurilor sînt: înlocuirea materialului natural de la faţa taluzelor, prin zidărie uşoară, cu barbacane şi drenuri la spate, — la săpături executate în stînci uşor alterabile; executarea unui
IV. Apărarea taluzului săpăturilor în nisipuri acvifere. f) brazde; 2) sul de fascine; 3) pămînt bun; 4) ţăruş; 5) nisip acvifer.
V. Apărarea piciorului taluzului contra apelor de suprafaţă.
1) brazde; 2) pereu; 3) etiaj; 4) anro-cament; 5) nivelul apelor mari.
turi, plantaţii, drenuri (v. fig. II), —Ia săpăturiîn terenuri consistente; executarea de rigole Sazilly (v. fig. III), de drenuri-contraforturi (v.), de pereuri, ziduri de sprijin,
—	la săpături în terenuri cari se surpă; executarea de îmbrăzduiri, cleionaje, însămînţări sau căptuşire cu suluri de fascine, — la săpături în terenuri nisipoase sau nisipoase acvifere (v. fig. IV). Pentru apărarea rambleurilor se folosesc mai frecvent următoarele lucrări: însămînţări, îmbrăzduiri, plantaţii sau pereuri uscate, — executate pe suprafaţa taluzelor, — anroca-mente aşezate la piciorul taluzului (aşezate uneori pe o saltea de fascine fixată cu piloţi retezaţi la nivelul etia-jului), continuate eventual peste etiaj prin pereuri uscate, dacă taluzul e expus acţiunii apelor de suprafaţă (lacuri, rîuri) (v. fig. V).
Lucrările de apărare a malurilor se execută pentru a consolida malurile apelor superficiale (rîuri, lacuri) şi pentru a le apăra contra erodării lor de ape şi de gheţuri, împiedicînd prăbuşirea taluzelor. Sînt folosite în următoarele cazuri: la regularizarea rîurilor, fie aşezate în lungul malurilor existente (cînd acestea coincid cu traseul regularizat), fie aşezate pe linia noilor maluri (lucrări de îngustare a albiei); la protejarea terenurilor riverane contra acţiunii de erodare a rîului; la lucrările portuare şi de'navigabilizare, pentru a realiza şi a menţine profilul de mal reclamat de operaţiile de încărcare-descărcare; la diferite lucrări de artă sau în legătură cu acestea (prize, baraje, poduri, etc.). Sin. Apărări de mal.
Dimensiunile elementelor de construcţie ale lucrărilor de apărare a malurilor depind de mărimea forţei de tîrîre a apelor contra cărora se execută lucrarea, cum şi de acţiunea valurilor. Pentru a evita spălarea particulelor fine de pămînt din spatele unor tipuri de apărări de mal, de către valuri şi de apeie infiltrate, lucrările sînt completate cu filtre inverse (v.). Pe porţiunile de albie în aliniament sau cu curbură mică, ambele maluri se apără cu acelaşi tip de lucrări, iar pe porţiunile de traseu foarte curbe, lucrările de apărare aşezate la malul concav trebuie să fie mai puternice.
Tipul de apărare de mal, ca şi materialele de execuţie, depind de condiţiile locale. în general, se folosesc tipuri de lucrări utilizate în condiţii analoge şi cari au dat rezultate bune, folo-sindu-se în măsură cît mai mare elemente prefabricate. Deoarece apărările de mal sînt supuse la solicitări multiple, cari' nu pot fi stabilite, tipurile uşoare de lucrări, deşi sînt puţin costisitoare, reclamă cheltuieli ulterioare de întreţinere mari. D.e asemenea, trebuie să se ţină seamă de sporurile, uneori mari, de materiale, cari sînt necesare datorită tasării terenului, a saltelelor de fascine, etc., atît în timpul executării lucrării, cît şi în timpul întreţinerii ulterioare.
După durata de serviciu şi modul de execuţie, lucrările de apărare a malurilor pot fi uşoare (sau provizorii) ori masive (permanente).
Lucrare de aparafS
320
Lucrare de apârare*
Lucrările de apârare de tip uşor sînt executate din garduri de nuiele, din capre de lemn, din stuf, fascine, etc., şi durează un timp foarte scurt (uneori cîteva luni, pînă la venirea epocii scurgerii gheţurilor
sau a apelor mari).	2
în fig. V7---V7// sînt _________wA-Jli_
reprezentate trei tipuri uşoare de lucrări de apărare de mal, executate cu îmbrăz-duiri şi pereuri, consolidate cu garduri de nuiele, şi întărite, uneori, la bază, cu un sul de fascine umplut cu piatră şi fixat cu un rînd de pari.
Lucrâriie de apârare masive sînt constituite, în principal, din două părţi: una inferioară, care constituie elementul de sprijinire sau de fun-
1 _
K
VI. Apărare de mal uşoară, cu brazde.
1) gard de nuiele; 2) îmbrăzduire; A.M.) nivelul apelor mari; £) etiaj.
„ A.M.
daţie, şi una superioară, care constituie apărarea propriu-zisă a malului (v. fig. IX).
Partea de sprijinire e situată în permanenţă sub apă, prelungind apărarea propriu-zisă pînă la fundul albiei, şi împie-dicînd alunecarea lucrării. Cînd se presupune că, după consolidarea malului, nu se mai produc schimbări importante ale fundului albiei, această parte poate fi executată rigid, pentru a rezista numai forţei de antrenare a apelor şi acţiunii de-
Apărare de mal uşoară, cu brazde şi pereu, consolidata cu garduri de nuiele, î) garduri de nuiele; 2) pereu; 3) îmbrazduire A.M.) nivelul apelor mari; £) etiaj.
IX. Părţile principale ale unei apă
rări de mal masive.
1) partea de sprijinire; 2) apărarea
, ,	„	propriu-zisă.
VIU. Lucrare de apărare uşoară, cu
pereu şi brazde, consolidată cu garduri de nuiele şi sul de fascine.
1) garduri de nuiele; 2) sul de fascine; 3) pereu; 4) îmbrăzduire;
A.M.) nivelul apelor mari; A.m.) nivelul apelor mijlocii; £) etiaj.
1 2
bitului tîrît. în caz contrar, ea X. Apărare de mal masiva, cu an-trebuiesăfieelastică, adaptabilă uşor schimbărilor ulterioare ale fundului, să nu se desprindă de apărarea propriu-zisă şi să poată umple golurile produse de afuieri. Pentru executarea părţii de sprijin a apărării se recomandă folosirea saltelelor şi a cîrnaţilor de fascine, a gabioanelor, a anrocamentelor mari şi a piloţilor.
rocamente şi protecţie de nuiele. 1) bloc de beton; 2) anrocamente; 3) protecţie de nuiele; A.M.) nivelul apelor mari; A.m.) nivelul apelor mijlocii; £) etaj.
XI. Apărare de mal masivă, cu pereu şi anrocamente.
7) saltea de fascine; 2) anrocamente; 3) pereu; A.M.) nivelul apelor mari; £) etiaj.
Apărarea propriu-zisă, din punctele de vedere la.condiţiilor de lucru şi al alcătuirii constructive, poate fi împărţit în trei zone caracteristice: Prima zonă e situată în permanenţă sub nivelul apelor obişnuite, deci în condiţii de stabilitate mai defavorabi le decît zonele superioare. A-ceastă zonă e executată, în general, mai puternic, din anrocamente aruncate, din moloane aşezate regulat, din plăci de beton, etc., mai rar din lemn sau din fascine, deoarece sînt expuse putrezirii. Zona a doua e situată între nivelul apelor obişnuite şi nivelul apelor mari, şi e expusă inundaţiilor periodice. Cîndfnivelul apelor mari scade brusc, apa subterană se scurge prin taluz, antrenează particulele fine de pămînt, iar scurgerea apelor infiltrate periclitează stabilitatea taluzu-lui. De asemenea, în această zonă se manifestă acţiunea cea mai puternică de erodare şi de , dislocare produsă de gheţuri. Apărarea din această zonă poate fi executată în acelaşi fel ca în zona precedentă, sau mai uşoară. în funcţiune de durata inundaţiilor, pot fi folosite cleionaje, garduri de împletituri de nuiele şi de butaşi, etc, Zona a treia e situată deasupra nivelului apelor mari şi e inundată rar, de apele extraordinare. Malul e supus, însă, la acţiunea de dezagregare a agenţilor atmosferici. în această
XII. Apărare de mal masivă, cu anrocamente, pereu şi brazde.
1) gard de nuiele; 2) suluri de fascine (0 1,00 m) umplute cu bolovani; 3) anrocamente; 4) pereu; 5) îmbrăzduire; A.M.) nivelul apelor mari; £) etiaj.
XIII. Apărare de mal masivă, cu anrocamente şi pereu zidit, consolidată cu un perete de piloţi.
1) saltea de fascine; 2) perete de piloţi (0 20 cm); 3) anrocamente; 4) pereu ' zidit; A.M.) nivelul apelor mari; E) etiaj.
XIV. Apărare de mal masivă, cu anrocamente grele deacoperire. 1) pari; 2) suluri de fascine; 3) anrocamente grele de acoperire; 4) pereu; A:M.) nivelul apelor mari; A.m.) nivelul apelor mijlocii; £) etiaj.
zonă pot fi folosite, cu rezultate bune, brazdele, însămînţările cu iarbă, etc.
înclinarea taluzurilor poate varia între 1 : 1,5 şi 1 : 3; în funcţiune de caracteristici ie geotehnice ale terenului. La talu-
Lucrări culturale
321
Lucru în lanţ
zele înalte pot fi executate banchete intermediare, cu lăţimea de 2—3 m, aşezate în vecinătatea nivelului apelor medii. în fig. X** XVsînt reprezentate cîteva tipuri de apărări de maluri masive.
î. Lucrări cultu- i rale. A^r.; Totalitatea lucrărilor agricole executate cu unelte şi cu maşini (aplicarea asolamentelor, îngrăşarea solului,	XV. Două	apărări de	mal masive, cu umplu-
pregătirea terenului,	tură	de	nisip,
semănatul, întreţine-	f) saltele	de fascine;	2)	anrocamente; 3) îm-
rea culturilor), pînă	pietruire;	4) pereu;	5)	umplutură de nisip;
la recoltarea plante-	A.m.)	nivelul apelor	mijlocii; £) etiaj.
lor cultivate.
Lucrările executate înainte şi după semănat, pentru a pregăti terenul şi a menţine şi ridica fertilitatea solului, constituie lucrările solului. Prin efectuarea raţională a acestor lucrări, cari cuprind în general: aratul, lucrarea cu freza şi cu cultivatorul, grăpatul şi tăvălugituI, şi cari depind de natura solului, de condiţiile climatice şi de maşinile agricole disponibile, se îmbunătăţeşte structura şi, în general, starea fizică a solului, ceea ce contribuie la intensificarea proceselor chimice şi, deci, la solubilizarea substanţelor nutritive greu solubile din sol, creîndu-se totodată condiţiile favorabile dezvoltării şi activităţii microorganismelor din stratul arabil.
Lucrările executate în timpul perioadei de vegetaţie, pentru a asigura creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, constituie lucrările de întreţinere. Ele cuprind: completarea golurilor, prăşitul, pl ivitul. răritul, buchetatu I, muşuroitul, îngrăşarea suplementară, copilitul,■ cîrnitul, ciupitul, prin cari se combat buruienile, se echilibrează vegetaţia şi se menţine influenţa factorilor de vegetaţie în condiţii optime.
2.	Lucrator, pl. lucrători. Gen.: Persoană care depune o activitate (fizică, intelectuală, etc.) în vederea satisfacerii unei nevoi sociale.
3.	~ ajutor. Gen..* Lucrător (v.), necalificat sau în curs de calificare, care îndeplineşte lucrări auxiliare pe lîngă un lucrător calificat, un maistru, etc. Sin. Ajutor, Lucrător auxiliar.
4.	Lucru. 1. Gen.: Activitate care cere un anumit efort fizic sau intelectual, în vederea realizării unui anumit scop.
5.	~ în banda. Tehn. V. Lucru în lanţ.
s. ~ în lanţ. Tehn.: Producţie caracterizată printr-o deplasare relativa intre obiectul de confecţionat şi echipele de lucru, aceasta efectuîndu-se în mod ritmic şi după un itinerar prestabilit, iar operaţiile succedîndu-se conform planului de desfăşurare a procesului tehnologic.
Intervalul de timp în care se efectuează un proces tehnologic asupra unui obiect.de la începerea pînă la terminarea lui, se numeşte durata ciclului de producţie. Pentru raţionalizarea producţiei e necesară o durată a ciclului de producţie cît maT mică posibil, condiţie care se poate realiza prin: mişcarea relativă dintre obiect şi echipele de lucru, într-un timp constant şi cît mai scurt posibil; încărcarea completă a postului de lucru, respectiv a locului de lucru; evitarea întreruperilor sau a opririlor.
Raţionalizarea producţiei se caracterizează prin următoarele particularităţi: operaţiile distincte ale procesului tehnologic fracţionat se efectuează la anumite posturi de lucru specializate, încărcîndu-le complet; ordonarea în lanţ a posturilor de lucru, de-a lungul căruia se deplasează obiectul, respectiv se deplasează echipele specializate prin faţa obiectului în lucru; sincronizarea tuturor operaţiilor liniei unui lanţ de lucru, reali-zîndu-se o mişcare continuă, fără întreruperi între operaţiile
succesive, fie a obiectului pe lanţul de lucru, fie a lanţului de echipe specializate.
Specializarea posturilor de lucru, respectiv a echipelor, are drept consecinţă: perfecţionarea lucrătorilor, specializarea utilajului, reducerea timpului de lucru, creşterea capacităţii de lucru şi a productivităţii, reducereaj preţului de cost, reducerea suprafeţei de lucru şi, în general, reducerea volumului de lucru neterminat (deci reducerea fondului de rulment) reducerea cheltuielilor fixe (deci reducerea regiei).
Dacă posturile de lucru nu sînt ordonate în lanţ, utilajele sînt grupate pe tipuri, ceea ce reclamă drumuri lungi de deplasare şi deplasări în loturi ale obiectelor în lucru, deci imobilizări ale acestora. Deplasarea în lanţ, a obiectului sau a echipelor, permite lucrul în paralel, fără imobilizări între operaţii, cum şi mecanizarea deplasărilor.
Sincronizarea operaţiilor se realizează dacă intervalul de timp necesar trecerii succesive a unui obiect între două posturi de lucru, respectiv a unei echipe între două posturi de lucru, e acelaşi şi simultan la toate operaţiile. Acest interval de timp se numeşte tactul lanţului de lucru: t=TjN, unde T e timpul efectiv de lucru, adică timpul nominal din care s-a scăzut durata întreruperilor, iar N este numărul de obiecte date prin plan, care trebuie să se producă în timpul nominal. Tactul poate fi dat în minute pentru obiecte mici, în ore sau în schimburi, pentru obiecte mari (vagoane, avioane, locomotive).
Continuitatea se realizează dacă durata fiecărei operaţii, numită cadenţa, e egală cu tactul sau cu multiplul de tact. în cazul lucrului în lanţ într-un atelier mecanic, cadenţa e produsul dintre numărul de maşini de acelaşi tip, afectate unei operaţii, şi tactul lanţului; în cazul lucrului într-un şantier de construcţie, cadenţa e produsul dintre numărul lucrătorilor afectaţi operaţiei şi tactul lanţului.
Condiţiile asigurării tactului sînt următoarele: un transport interoperaŢional .bine organizat, scule şi utilaje adecvate, materiale corespunzătoare (calitativ şi cantitativ, aprovizionate la timp), organizarea prin lucrări pregătitoare (de ex.: drumuri de acces, clădiri, etc.), normativ de lucru judicios stabilit (pentru calculul cadenţei), organizarea controlului şi a lucrărilor după sistemul dispecerului (pentru a constata dereglările şi a înlătura pauzele tehnologice). Respectarea tactului reprezintă eficienţa lanţului (chiar dacă nu e mecanizat), care se manifestă prin: reducerea aglomerărilor, reducerea depozitelor, curăţenie, disciplină, control eficient. întreruperile din motive tehnologice se numesc pauze tehnologice şi sînt provocate de inegalitatea dintre duratele operaţiilor.
Legătura dintre ateliere (pentru semifabricate, fabricate, finite), cum şi dintre liniile de lucru în lanţ şi dintre operaţii, se asigură prin mijloace de transport. Funcţionarea optimă a lanţului de lucru se efectuează cînd în fiecare moment obiectele sînt, fie pe transportor, fie în operaţie. Reducerea timpului de lucru se obţine atît prin alegerea sculelor şi a utilajelor adecvate, cît şi prin amplasarea lor judicioasă.
Mijloacele de transport pot fi: manuale (pentru obiecte mici), cu acţiune întreruptă şi cu acţiune continuă (în special pentru debite mari şi continue). Mijloacele de transport cu acţiune întreruptă sînt: cărucioare cu stelaje, cari se deplasează succesiv, împinse manual pe podea, pe şine sau pe estacade, linear sau în elipsă; monoraiuri electrice, în special pentru transporturi spre lanţul de lucru; macarale. Mijloacele de transport cu acţiune continuă, cari sînt economice şi reclamă puţini lucrători, pot fi: fără transmisiune (incluziv prin gravitaţie), de exemplu: plane înclinate, sănii, jgheaburi, transportoare cu role (cari reclamă suprafaţa plană a obiectului şi o înclinaţie uşoară), mese rotative; cu transmisiune, de exemplu transportoare cu bandă (în turnătorii şi în hale de montaje), transportoare cu plăci (în forjerii şi în hale de montaj^), cărucioară legate cu lanţuri sau suspendate pe linii în circuit închis.
4	3
1%
Lucru pe bandă
322
Lucru, formaţie de ^
Lucrul în lanţ se clasifică după diferite criterii, şi anume: după caracterul mişcării obiectului, adică după gradul de intermitenţă, se deosebesc lucru în lanţ neîntrerupt şi în lanţ întrerupt; după natura obiectului produs, se deosebesc lucru în lanţ continuu, în lanţ variabil şi în lanţ pe obiecte; după metoda de asigurare a tactului, se deosebesc lucru cu tact liber şi cu tact reglementat; după situaţia obiectului pe lanţ, se deosebesc lucru în lanţ mobil şi în lanţ staţionar; după raza de acţiune a lanţului, se deosebesc lucru în lanţuri interateliere (între ateliere), în lanţuri de atelier (în interiorul unui atelier) sau în lanţuri de sector (într-un compartiment al unui atelier).
Fiecare tip de lucru în lanţ se foloseşte după tipul producţiei, adică: la producţia în masă, la care se prelucrează unul şi acelaşi obiect, utilajele din lanţ funcţionează cu un singur reglaj; la producţia în serie, la care se prelucrează obiecte în loturi şi se înlocuiesc unele cu^ altele, utilajele reclamă schimbarea reglajului după lot. în ultimul caz, schimbarea reglajului variază de la rar la foarte des, după cum seria poate fi mare, mijlocie, mică sau cu bucata. Sin. Lucru în bandă.
Lucru în lanţ neîntrerupt:	Lucru în lanţ, în
care prelucrarea şi mişcarea obiectului sînt continue, cu transmiterea imediată a obiectului, după prelucrare. Se caracterizează prin: sincronizare riguroasă, fără reglări, fără aglomerări; utilajul ordonat, în lanţ, după procesul tehnologic.
E indicat la producţia în masă şi în serii mari, în atelierele de montaj, în atelierele mecanice, în atelierele de prebafricate.
Lucru în lanţ întrerupt: Lucru în lanţ, în care mişcarea obiectului nu urmează prelucrării, ceea ce întrerupe mersul. Modul de lucru impune realizarea de loturi, pe parcurs.
E indicat în atelierele mecanice, în cari se ameliorează tactul prin schimbarea unui lucrător la mai multe maşini sau se afectează. aceeaşi maşină la mai multe operaţii, fără să se poată realiza o încărcare integrală a lucrătorului sau maşinii.
Lucru în lanţ continuu: Lucru în lanţ, în care tipul obiectului rămîne acelaşi pe un interval relativ mare de timp. E indicat la producţia în masă şi în serie mare.
Lucru în lanţ variabil: Lucru în lanţ, în care tipurile de obiecte variază relativ puţin, constituind loturi similare. Lucrul în lanţ variabil poate fi întrerupt sau neîntrerupt. E indicat în atelierele de montai.
Lucru în lanţ pe obiecte: Lucru în lanţ, în care se deosebesc loturi de obiecte identice, tipul de obiect diferind de la un lot la altul. E indicat în fabricile constructoare de maşini.
Lucru în lanţ cu tact liber: Lucru în lanţ, în care trebuie să se asigure o anumită productivitate, fără ca fiecare operaţie să dureze cît durează tactul. O productivitate anumită se asigură cu un mic lot intermediar, care satisface tactul după nevoie şi se regenerează în cursul producţiei. E indicat în atelierele mecanice şi prezintă avantajul că nu încurcă lanţul, iar tactul se asigură în medie, ceea ce uşurează sensibil efortul lucrătorului.
Lucru în lant cu tact reglementat: Lucru în lanţ, în care lucrătorul e informat din timp cînd operaţia trebuie terminată. Informarea se efectuează prin semnalizări optice sau acustice, cari uneori se realizează automat. E indicat în uzinele de construcţie sau de reparaţie de obiecte mari (de ex.: vagoane, automobile, avioane).
Lucru în lanţ mobil: Lucru în lanţ, în care obiectul se deplasează, continuu sau intermitent, la postul de lucru următor. în acest caz, echipele sînt legate de posturile de lucru. Dacă obiectul se deplasează continuu, el e aşezat pe un transportor, pe care se efectuează şi operaţiile succesive; de exemplu, la turnătoriile cu turnarea mecanizată, formele sînt aşezate pe cărucioare legate, cari se deplasează în circuit eliptic prin faţa oalei de turnare, a tunelului de absorpţie şi a dezbătătorului. Dacă obiectul se imobilizează în timpul duratei tactului, el
e.scos din circuit, prelucrat şi redat circuitului, cu o semnalizare prealabilă; aceasta se foloseşte în forjerii, turnătorii, matriţerii, cum şi în halele de montaj în lanţ de vagoane, avioane, maşini-unelte, obiecte de precizie.
Lucru în lanţ staţionar: Lucru în lanţ, în care obiectul e fix, iar echipele se succed la acelaşi post de lucru, efectuînd operaţia care li s-a afectat, în ordinea prestabilită. Deplasarea se efectuează de fiecare echipă simultan, cu toate uneltele şi în tactul fixat. E indicat la fabricarea în serie de unităţi mari şi grele, ca de exemplu: nave, avioane, vagoane, locomotive, construcţii de case, reparaţii de căi ferate.
Lucru în lanţ i nteratel ie re:	Lucru	în lanţ,
efectuat între atelierele unui complex. La acest mod de lucru se folosesc transportoare cu bandă, transbordoare, etc. E indicat la construcţia de automobile, vagoane, etc. în acest caz, pentru realizarea unui lucru raţional se impune ordonarea atelierelor în fluxul raţional de fabricaţie.
Lucru în lanţ de sector: Lucru în lanţ efectuat într-o secţie a unui atelier. Lipsa de coordonare cu restul secţiilor, cari nu sînt montate în lanţ, nu permite o eficienţă integrală.
Lucru in lanţ automat: Lucru în lanţ în care operaţiile sînt efectuate de utilaje, transportul e mecanizat şi comenzile sînt automatizate (v. şi sub Linie tehnologică).
1.	~ pe banda. Tehn.: Lucru în lanţ mobil continuu, în care Transportorul e o bandă rulantă. Obiectele în lucru sînt aşezate pe o bandă rulantă şi sînt lucrate în timpul deplasării, folosind echipe specializate, situate pe locuri fixe de-a lungul benzii rulante.
E lucrul în lanţ cu cea mai mare eficienţă. Condiţia unei bune executări a lucrului impune ca viteza de deplasare a benzii rulante să fie de 0,3-*-0,8 m/min, iar distanţa dintre obiecte să fie
l	= unde v e viteza şi t e tactul. E indicat în atelierele de montaj.
2.	^, etaj de Cs.; Porţiune a unei construcţii, pe verticală, care se execută de pe un singur nivel de lucru (loc de hjcru). Clădirile înalte se împart în mai multe etaje de lucru, în multe cazuri, înălţimea construcţiei nu depăşeşte înălţimea unui etaj de lucru (construcţie cu un singur etaj de lucru), împărţirea în etaje de lucru e determinată de crearea condiţiilor optime de lucru pentru lucrători. înălţimea etajului de lucru poate fi influenţată şi de caracteristicile tehnice ale maşinilor de construcţie. Astfel, la executarea mecanizată a terasamentelor, înălţimea etajului de lucru în debleu e determinată de înălţimea maximă pînă la care poate acţiona excavatorul cu o singură cupă, sporită cu înălţimea prismei de pămînt care rămîne în consolă prin săpare, admisă de condiţiile tehnicii securităţii muncii. în umplutură, înălţimea etajului de lucru e determinată de gradul de compactare cerut umpluturilor, care e condiţionat de mijloacele de compactare folosite şi de grosimea straturilor compactate. La construcţiile civile, etajele de lucru coincid, de obicei, cu etajele de construcţie. La construcţiile industriale înalte (castele de apă, centrale electrice sau termice, etc.) sau hidrotehnice (baraje, ecluze, etc.), etajele de construcţie se împart în mai multe etaje de lucru.
3.	formaţie de Tehn., Cs.; Grupă del ucrători cari îşi completează reciproc lucrul, astfel încît să rezulte un proces de producţie organizat şi bine executat din punctul de vedere tehnic. Formaţiile de lucru sînt organizate pe baza următoarelor principii generale: realizarea unei diviziuni amănunţite a muncii, pe baza studierii ştiinţifice a proceselor de producţie; coordonarea activităţii lucrătorilor, pentru evitarea timpilor morţi, a strangulărilor sau a vîrfurilor de producţie, prin sincronizarea proceselor învecinate şi printr-o componenţă cît mai adecvată a formaţiei; coordonarea activităţii lucrătorilor cu productivitatea utilajelor mecanice, pentru a asigura folo-
Lucru, front de
323
Lucru, front de ^
sirea intensivă a utilajelor şi a realiza economie de forţe de muncă.
în construcţii, se deosebesc tipurile de formaţii de lucru descrise mai jos:
Formaţia minimă de lucru are o componenţă numerică minimă posibilă pentru realizarea unei producţii finite, de un anumit volum, şi poate fi constituită din unu sau din mai mulţi lucrători (de aceeaşi calificare sau de calificări diferite), după cum munca se efectuează individual sau în colectiv, respectiv după cum procesul de producţie se pretează sau nu la diviziunea muncii.
Modul de constituire a unei formaţii minime de lucru depinde de felul procesului de lucru, de metodele de lucru folosite şi de condiţiile locale de execuţie.
în practică, pentru constituirea formaţiei minime de lucru la procesele manuale, se descompune procesul de lucru în operaţii distincte şi se elimină mişcările şi operaţiile inutile, păs-trîndu-se numai operaţiile strict necesare pentru executarea lucrării; apoi se repartizează sarcinile la diferiţi lucrători operativi, în conformitate cu specialitatea şi cu gradul lor de calificare.
La repartizarea sarcinilor se ţine seamă de următoarele condiţii: lucrătorii cu calificare superioară execută toate operaţiile mai complicate şi mai de răspundere, iar cei cu calificare inferioară preiau operaţiile cari nu comportă cunoştinţe speciale: fiecărui lucrător i se repartizează operaţiile astfel, încît să i se asigure continuitatea muncii; operaţiile executate de fiecare lucrător se acordă în timp şi se succed în mod raţional, corespunzător condiţiilor tehnice prescrise; modul de repartizare pe teren a lucrătorilor se stabileşte în funcţiune de operaţiile executate.
Formaţiile minime de lucru pentru procesele mecanizate se constituie ca la procesele manuale, avînd în vedere relaţia care există între productivitatea maşinii respective şi productivitatea lucrătorilor din formaţie.
Lucrătorii. cari intră în formaţia de deservire a maşinii se împart în următoarele categorii:	lucrători cari conduc şi
deservesc propriu-zis maşina (mecanicii) şi al căror număr depinde de tipul maşinii; lucrători cari stau lîngă maşină, efec-tuînd încărcarea cu materii prime şi descărcarea producţiei terminate; lucrători cari transportă materialele prime şi producţia terminată; lucrători cari execută diferite alte procese adiacente procesului mecanizat.
Echipa de lucru e o formaţie de lucru constituită din una sau din mai multe formaţii minime de acelaşi tip, legate organic pentru executarea unui volum dat de lucrări într-un termen determinat. în cadrul echipei, formaţiile minime lucrează alăturat sub conducerea şefului de echipă.
în funcţiune de felul procesului de lucru (simplu sau complex), echipele pot fi: echipe constituite din lucrători cu specialitate şi calificare, cari execută fiecare o fracţiune din volumul lucrării, efectuînd aceleaşi operaţii, astfel încît munca depusă de un lucrător nu e legată tehnologic de munca celorlalţi lucrători, dar e condiţionată de măsurile de organizare necesare coordonării activităţii tuturor lucrătorilor în vederea realizării unei producţii continue; echipe constituite din formaţii minime cu mai mulţi lucrători de aceeaşi specialitate, dar cu calificări diferite, fiecare lucrător executînd operaţii specifice diferite.
Constituirea unei echipe de lucru e determinată de următoarele elemente: felul şi volumul lucrării; planificarea şi organizarea execuţiei (termenul de execuţie, frontul de lucru); normele de timp şi de producţie; productivitatea efectivă a echipei.
Echipa de lucru e condusă de un şef de ech'pă, carele lucrătorul cu calificarea cea mai înaltă şi care lucrează în cadrul uneia dintre formaţiile minime.
Brigada de lucru e o formaţie de lucru constituită din mai multe echipe de aceeaşi specialitate (brigadă specializată) sau din mai multe echipe de specialităţi diferite (brigadă complexă).
Brigăzile de lucru pot fi constituite numai pe şantierele importante, bine organizate, avînd proiect de organizare a lucrărilor şi planificarea operativă a forţelor de muncă, sau planuri calendaristice de execuţie întocmite de conducerea şantierului, în funcţiune de termenul contractual de execuţie.
Constituirea şi funcţionarea brigăzilor se fac cu acordul conducerii şantierului şi a întreprinderii.
Brigada specializata execută întregul ciclu de procese simple de lucru legate între ele prin unitatea producţiei finale (proces combinat de lucru). De .exemplu: brigada de betonişti, care execută prepararea, transportul şi turnarea betonului; brigada de fierari, care execută descolăcirea, îndreptarea, tăierea, fasonarea, transportul şi montarea armaturii.
Brigada complexa execută procese complexe de lucru (constituite din mai multe procese combinate de lucru). De exemplu: brigada pentru executarea lucrărilor de beton armat, constituită din dulgheri cari execută confecţionarea, montarea şi demontarea cofrajelor, din fierari cari execută confecţionarea şi montarea armaturilor şi din betonişti cari execută prepararea, transportul şi turnarea betonului.
Brigăzile se constituie pe baza următoarelor elemente: caracteristicile lucrării (determinarea exactă a proceselor de lucru componente şi desfăşurarea lor tehnologică; stabilirea procesului principal şi a unităţii de măsură corespunzătoare, care va deveni unitatea de lucrări pentru fiecare proces component şi pentru-volumui total corespunzător unităţii de măsură de bază); metoda de execuţie, corespunzătoare materialelor din cari se execută lucrarea, utilajelor disponibile şi calificării lucrătorilor; planificarea şi organizarea execuţiei în ce priveşte termenul de execuţie, împărţirea lucrării în sectoare de lucru, determinarea frontului optim de lucru pentru fiecare proces de lucru, eşalonarea în timp a execuţiei pe întreaga perioadă de lucru şi în cadrul fiecărei luni; normele de timp şi de producţie pentru toate procesele componente; productivitatea efectivă a brigăzii, în funcţiune de productivitatea echipelor sau a utilajelor principale.
Pentru compunerea brigăzii se stabileşte, în raport cu voiu~-mul lucrărilor principale, alcătuirea echipei respective sau, în cazul proceselor mecanizate, se stabilesc numărul şi capacitatea maşinilor, cum şi efectivul personalului de deservire. în mod analog se determină apoi alcătuirea celorlalte echipe, în funcţiune de volumul lucrărilor principale.
Brigada de iucru execută lucrările primite, sub conducerea unui şef de brigadă. Acesta primeşte planul de organizare a brigăzii, sarcina de producţie şi toate indicaţiile tehnice şi de organizare necesare, de la meşterul sub a cărui conducere lucrează. Şeful de brigadă e ales dintre lucrătorii fruntaşi, cu calificarea cea mai înaltă. El execută lucrări alături de ceilalţi lucrători, dar îşi poate întrerupe lucrul pentru îndeplinirea sarcinilor speciale pe cari le are în cadrul conducerii brigăzii.
1.	front de . Cs., Mine: Porţiune dintr-o construcţie în curs de executare, în care lucrează concomitent mai multe formaţii de lucru, echipate cu utilajele şi cu materialele necesare.
în funcţiune de felul lucrărilor, frontul de lucru se măsoară în metri (de ex. la montarea conductelor), în metri pătraţi (de ex. la executarea tencuielilor), sau în bucăţi (de ex. la montarea prefabricatelor).
Cu cît fronturile de lucru sînt mai întinse, cu atît pot fi. utilizate mai multe echipe în acelaşi schimb de lucru, scurtîndu-se astfel termenul de execuţie a lucrării. La lucrări lineare (de ex. de căi ferate, şosele, canale, tunele etc.) pot fi create oricîte fronturi de lucru, prin împărţirea lucrării în mai multe sectoare. Unele lucrări prezintă însă fronturi de lucru foarte mici, ca, de exemplu, la galerii de mine sau de tunel, unde frontul de
21
Lucru, loc de ~
324
Lucru, sector de ~
lucru e punctul cel mai avansat al galeriei în curs de înaintare, permiţînd activitatea unei singure echipe. în acest caz se pot crea fronturi de lucru suplementare, prin construirea unor galerii laterale (ferestre), deschizînd noi fronturi de atac pe traseul galeriei.
Frontul optim al unei formaţii de lucru reprezintă frontul de lucru în care formaţia lucrează în condiţii optime pentru efectuarea lucrărilor care-i revin. Mărimea frontului optim al unei formaţii, pentru diferite procese de lucru, se stabileşte prin calcul sau se ia din tabele.
1. loc de Tehn.: Domeniul din spaţiul de producţie ocupat de un lucrător împreună cu maşinile-unelte, uneltele, dispozitivele, instrumentele de măsură, etc. necesare, specifice executării unei anumite lucrări. Locul de lucru în care îşi desfăşoară activitatea un lucrător sau eventual o echipă poate fi staţionar sau mobil.
Volumul de muncă necesar pentru confecţionarea unui produs, prin urmare şi preţul de cost al acestuia, depind direct de organizarea raţională a locului de lucru, adică de o repartiţie (distibuţie) relativă spaţială şi de interacţiunea tuturor elementelor cari conlucrează în procesul de lucru, prin care se realizează economia maximă de muncă, Sînt necesare şi alte condiţii favorabile, de exemplu curăţenia la locul de lucru, iluminatul corespunzător, lipsa zgomotului, asigurarea unei temperaturi adecvate în spaţiul de lucru, ventilaţia corespunzătoare şi haine de protecţie comode.
Organizarea locului de lucru e legată direct de felul producţiei (individuală, în serie mică, mijlocie ori mare, sau în masă) şi de nivelul organizării producţiei. Utilajele necesare la locul de lucru pot fi de utilizare ocazionala, al căror număr şi a căror nomenclatură depind de felul lucrului efectuat la un moment dat (de ex.: scule aşchietoare, instrumente de măsură, dispozitive de prelucrare, piese prelucrate), cum şi de utilizare permanenta, folosite în timpul întregului schimb şi independent de felul lucrului efectuat (de ex.: unele scule aşchietoare şi auxiliare, dispozitive, etc.).
La amplasarea utilajelor la locul de lucru trebuie să se ţină seamă de ordinea utilizării acestora, de frecvenţa utilizării lor, de poziţia lor în raport cu mîinile lucrătorului şi de constanţa locului de amplasare. Toate utilajele trebuie să fie situate astfel, încît mişcările lucrătorului să fie cît mai comode, deci cît mai economice şi mai puţin obositoare. De regulă, uneltele se amplasează mereu în aceleaşi locuri, şi anume tot ce se apucă cu mîna dreaptă se amplasează în dreapta lucrătorului, iar tot ce se apucă cu mîna stîngă, în stînga lui; ceea ce se apucă mai frecvent se amplasează mai aproape, după cum ceea ce se apucă mai rar se amplasează mai departe, pentru ca mişcările lucrătorului să fie cît mai scurte. Astfel, mişcările lucrătorului capătă un anumit automatism şi nu mai cer atenţie deosebită pentru efectuarea lor.
Uneltele aşchietoare şi instrumentele de măsură se amplasează astfel, încît acestea să fie păstrate în condiţii cît mai bune. Pentru păstrarea lor se amenajează dulapuri, la cari înălţimea rafturilor şi adîncimea sertarelor trebuie să corespundă dimensiunilor sculelor şi instrumentelor pentru cari sînt destinate, fiecare dintre acestea trebuind să fie aşezate într-un anumit loc. Sculele uşoare trebuie aşezate mai sus, iar cele grele, mai jos; instrumentele de măsură trebuie păstrate în locuri speciale, ferite de praf, de umezeală şi de alte influenţe dăunătoare.
Deoarece, de obicei, numărul cel mai mare de mişcări suplementare şi inutile sînt efectuate pentru manipularea semifabricatelor şi a obiectelor prelucrate, acestea trebuie amplasate în imediata apropiere a lucrătorului şi a maşinii-unelte, la o înălţime egală cu nivelul mîinilor lucrătorului şi cît mai aproape de zona prelucrării lor la maşina-unealtă (de ex. prin folosirea de cărucioare şi de cutii depiasabile).
Poziţia lucrătorului la maşina-unealtă sau la bancul, de lucru trebuie să fie cît mai comodă; astfel, la lucrul la maşini-
unelte, poziţia cea mai comodă pentru lucrător e aceea la care distanţa de la zona prelucrată a obiectului pînă la ochiul lucrătorului e egală cu aproximativ 450 mm, iar la pilirea manuală,
0)	Loc de lucru la maşina de frezat:
1)	maşină-unealtă; 2) dulap de unelte; 3) lăzi pentru piese; ’d) ioc de iucru al unui lăcătuş-ajustor: 1) poziţia obişnuită a lucrătorului; la şi 1b) deplasări spre stînga şi spre dreapta ale lucrătorului; 2, 2a şi 2b) posturi (poziţiile obiectelor) de lucru; 3) masă (banc) de lucru; 4) unelte folosite foarte des; 4a) unelte folosite în poziţia 1a; 4b) unelte folosite în poziţia 1b; 4c) unelte folosite atît în poziţia /, cît şi în poziţiile Joşi 1b; 5) dulapuri cu unelte folosite foarte rar, sau lăzi cu piese. — La 4 se ajunge din toate posturile de lucru prin mişcarea braţului de la cot, la 4a, 4b şi 4c prin rotirea braţului întins; la 5, prin întoarcere sau prin răsucirea trupului.
4a	+c	Jb
>EJ—-p—
c(
'D
3 1a&0 &'tb y 1
acea înălţime a bancului la care cotul lucrătorului şi suprafaţa de pilire, în poziţie orizontală, sînt în linie dreaptă. Acolo unde e posibil, locurile de lucru trebuie să fie echipate cu scaune comode, pentru ca lucrătorul să poată lucra aşezat.
Fig. a reprezintă o schemă de organizare raţională a locului de lucru pentru un frezor, iar fig. b, pentru un lăcătuş-ajustor, în cazul producţiei în serii mici. Sin. Loc de muncă. V. şî sub Post de lucru.
2.	post de /x/. Tehn. V. Post de lucru.
3.	poziţie de Tehn. V. Poziţie de lucru.
4.	—, sector de Cs.: Porţiune dintr-un front de lucru, care cuprinde lucrările cari se execută de o formaţie într-un anumit interval de timp.
împărţirea lucrărilor în sectoare de lucru se face pe baza proceselor de lucru principale, astfel încît volumul şi dificultatea de execuţie a lucrărilor să fie aceleaşi în fiecare sector, în general, numărul sectoarelor de lucru se consideră egal cu numărul proceselor de lucru cari se execută simultan, la care se adaugă şi numărul sectoarelor cu întreruperi tehnologice. Cînd lucrările se execută după metoda de lucru în lanţ, numărul sectoarelor se menţine constant pe tot timpul executării lucrărilor.
Necesarul maxim de lucrători şi de utilaje dintr-un sector se stabileşte prin împărţirea dimensiunii frontului de lucru al sectorului respectiv la dimensiunea frontului de lucru corespunzător productivităţii optime pe schimb a lucrătorilor şi utilajelor respective. Cunoscînd volumul de muncă al întregii construcţii şi al fiecărui sector de lucru în parte, cum şi numărul de lucrători şi utilajele cari pot fi amplasate pe frontul de lucru al unui sector, se poate stabili termenul minim pentru executarea unui anumit proces de lucru.
Şantierele mari, cu lucrări complexe, se împart în sectoare şî după caracterul lucrărilor de executat sau după situaţia lor topografică (de ex. la o centrală hidroelectrică: sectorul captare, sectorul aducţie, sectorul centrală, etc.).
Lucru, structura timpului de ^
325
Lucru mecanic
împărţirea în sectoare e influenţată de condiţiile tehnice obligatorii în timpul executării lucrărilor (de ex. executarea în sectoare a unui baraj, pentru a permite, în primele faze, scurgerea apelor între sectoare, iar mai tîrziu, prin construcţiile executate). împărţirea lucrării poate fi determinată şî de felul şi de capacitatea maşinilor de construcţie planificate pentru execuţie (de ex.: maşini de săpat şi de compactat la canalul de aducţie, instalaţii de aer comprimat şi de perforat la galerii sau tunele, instalaţii de epuizment şi de betonare la captări, etc.).
1.	structura timpului de Cs.: Modul de repartiţie a consumului de timp al unui lucrător sau al unei maşini, dintr-o zi de lucru sau dintr-un ciclu, pe consumurile de timp pentru diferite actvităţi, respectiv funcţiuni, —stabilite pe baza de cronometrări. Timpul de lucru (fondul de timp) al unui lucrător, egal cu durata schimbului (fără repausul pentru masă), se împarte în două clase de consumuri principale: consumul necesar de timp (timp normat), în care lucrătorul efectuează o muncă utilă, şi pierderi de timp, cînd lucrătorul nu lucrează din diferite cauze (timp nenormat) (v. schema).
Consumul necesar de timp cuprinde, pe lîngă lucrul util şi repaus (întreruperi necesare şi normate pentru refacerea forţelor), şî întreruperi tehnologice inevitabile (treceri de la un loc de lucru la altul, aşteptarea în timpul încărcării şi descărcării maşinilor de transport, etc.). Lucrul util se compune din: lucrări pregătitoare şi de încheiere a lucrului (de ex.: primirea notei de comandă, studiul planurilor, pregătirea locului de lucru, etc.), lucrări de bază (destinate procesului efectiv de lucru) şi lucrări auxiliare, cari nu sînt în directă legătură cu lucrul de bază (de ex.: mutarea scărilor sau a dulapilor la schelele mici, curăţirea locului de lucru, etc.).
Pierderile de timp provin din: lucrări incidentale şi lucrări inutile (desfaceri şi refaceri/, stagnări şi nerespectarea disciplinei în muncă (întîrzieri, absenţe nemotivate, nerespectarea directivelor primite, etc.). Stagnările pot fi incidentale, independente de şantier (ploi, furtuni, întîrzieri în livrările de materiale, etc.) sau de organizare (neconcordanţe în procesele adiacente de lucru, funcţionarea defectuoasă a maşinilor, etc.).
Structura timpului de lucru al unei maşini e analogă cu aceea a timpului de lucru al unui lucrător. Pentru clasificarea
consumului de timp al unei maşini trebuie să se ţină seamă dacă maşina poate lucra în sarcină plină, în sarcină redusă, fără sarcină (în gol), sau cu întreruperi inevitabile (de ex. la lucrul cu excavatoarele pentru înlocuirea garniturii de vehicule încărcate cu o garnitură de vehicule goale, repausul de serviciu, etc.). Lucrul efectiv în sarcină redusă se normează dacă se datoreşte procesului tehnologic. De asemenea, se nor* mează lucrul în gol inevitabil (de ex. mersul în gol la funcţionarea ciclică a betonierelor sau lucrul periodic al pompelor de epuizment) (v. schema).
2.	Lucru. 2. Gen.: Obiect material.
3.	Lucru de conducţie. E/t., F/z.: Echivalentul în lucru mecanic al acţiunilor implicînd transformarea energiei electromagnetice în energie interioară de alte forme, în conductoarele parcurse de curent electric de conducţie. V. Lucrului, legea — de conducţie.
4.	Lucru mecanic. Mec.: Mărime mecanică scalară de relaţie între un sistem fizic care exercită o forţă F şi corpul asupra căruia o exercită, egală cu suma produselor scalare dintre forţa F şi deplasările elementare dr ale punctului ei material de aplicaţie?, în raport cu referenţialul inerţial faţă de care se consideră lucrul mecanic, suma fiind efectuată de-a lungul traiectoriei C a punctului P, între poziţiile sale iniţială Pj şi finală P2:
P2	P,
L,r = f F dr~ f Fdrcosoc,
PlPî lc	lc
unde df= |dr|, iar oc este unghiul format de F cu dr.
Lucrul mecanic e o mărime relativă, adică valoarea lui depinde şi de referenţialul inerţial la care e raportat, ca şi deplasarea, care intervine în expresia lui.
Lucrul mecanic efectuat de un sistem fizic asupra unui sistem de corpuri, asupra cărora se exercită mai multe forţe, e suma lucrurilor mecanice corespunzătoare diferitelor forţe. După cum forţele sînt exterioare, respectiv interioare, se deosebesc lucru mecanic exterior—, respectiv interior.
Suma lucrurilor mecanice efectuate de mai multe forţe a căror sumă vectorială e nulă nu depinde de alegerea particulară a sistemului inerţiăl Ia care e raportată,_adică este o mărime scalară absolută. în adevăr, dacă r- şi r'. sînt razele vectoare ale punctelor materiale de aplicaţie ale forţelor F., raportate Ia două sisteme inerţiale S şi S', ultimul avînd viteza constantă de translaţie v faţă de primul, urmează dr-=drJ. — vdt,
Lucru mecanic specific de deformaţîe
326
Lucru mecanic maxim
şi suma lucrurilor mecanice elementare ale forţelor F. în raportul cu sistemul S este
dL = lF/d^ =S	F. = £ F.dr'^ăL'.
fiindcă 5jF-=0, unde dl/ este suma lucrurilor mecanice elementare faţă de sistemul S'. în acest caz, lucrul mecanic are deci aceeaşi valoare faţă de oricare dintre sistemele de referinţă ale grupului inerţial.
Lucrul mecanic pozitiv efectuat asupra unui corp se numeşte şi lucru mecanic motor, iar cel negativ se numeşte şi lucru mecanic rezistent. în particular, lucrul mecanic rezistent al frecărilor din maşini se numeşte lucru mecanic pierdut, cel necesar pentru ridicarea şi coborîrea pieselor lor se numeşte lucru mecanic al greutăţii, iar cel efectuat de o maşină în scopul în care a fost construită se numeşte lucru mecanic util.
Lucrul mecanic
cLL^F dr ,
corespunzător unei deplasări elementare a forţei, se numeşte lucru mecanic elementar.
Lucrul mecanic elementar al unui cuplu de forţe caracterizat prin vectorul moment Al, într-o deplasare elementară d#, are expresia:
dL = AI• d#■ = M• d#• cos a,
a fiind unghiul dintre M şi dih
Lucrul xnecanic din cursul unei rotaţii finite a unui corp rigid, între două poziţii ^ şi &2în jurul unei axe fixe, are deci expresia:
şi deci
d u-
:up.-upt'
adică L,q depinde numai de poziţia iniţială P1 şi finală P2 a punctului material P de aplicaţie a forţei, — fiind independent de curba descrisă de punctul material PîntrePj şi P2. Dacă punctul P2 coincide cu Pv adică dacă curba C e închisă, lucrul mecanic total al forţei conservative F în lungul ei e nul.
Considerînd funcţiunea potenţială V——U, în locul funcţiunii de forţă, expresia lucrului mecanic elementar devine:
dL = -dV .
în cazul particular al greutăţii G a unui corp, al cărei punct de aplicaţie P descrie o curbă C între punctele Px şi P2, func-
^(x)
0
d*
~x2
Diagrama lucrului mecanic»
în care <9* e unghiul de rotaţie al rigidului.
Lucrul mecanic elementar efectuat de un sistem fizic asupra unui corp rigid, asupra căruia exercită un sistem de forţe, se obţine înlocuind sistemul prin torsorul de reducere a sistemului în raport cu un punct O, adică:
dL = Ii dr0 + Aldd- , unde R şi M sînt elementele torsorului, şi anume forţa rezultantă R şi momentul rezultant M, dr0 e deplasarea elementară a punctului O în mişcarea de translaţie a rigidului, iar dO- e unghiul elementar de rotaţie a corpului în jurul unei axe care trece prin O.
în cazul unei forţe conservative F care derivă dintr-o funcţiune de forţă U (r):
F = grad U , expresia lucrului mecanic elementar devine: dL — grad Udr =dU
ţiunea de forţă din care derivă G e U=—Gz, dacă % e altitudinea, iar lucrul mecanic efectuat de Pămînt asupra corpului de greutate G e:
LPt Pa ~ UPZ~UP=G	= ±Gh >
unde h e diferenţa de nivel dintre poziţia finală P2 şi cea iniţială Pj a punctului tde aplicaţie a greutăţii, lucrul mecanic fiind pozitiv sau negativ, după cum punctul P2 e situat mai jos decît punctul Pv sau^mai sus decît acesta.—
în probleme legate de funcţionarea motoarelor şi a maşinilor de lucru, pentru determinarea lucrului mecanic efectuat de forţe variabile, se folosesc diagrame (v, fig.).
Dacă componenta forţei variabile în direcţia deplasării poate fi reprezentată grafic	sau exprimată analitic
printr-o funcţiune F = cp(x), expresia lucrului mecanic elementar e dL = F • dx = 9 (x) dx şi e egală cu mărimea suprafeţei PiPţP^ din diagramă.
Lucrul mecanic total realizat pe o deplasare finită între două poziţii	A şi 8 de coordonate xt	şi	x2	e	dat	de relaţia:
L — fcp (x) • dx .
Jxx
î. ~ mecanic specific de deformaţie. Rez. mat.: Lucrul mecanic care corespunde energiei potenţiale specifice de deformaţie, adică energiei potenţiale acumulate de un element al corpului de	volum egal cu unitatea:
V. Energie	de deformaţie elastică (sub	Energie	1).
2.	~ mecanic interior. Fiz., Mec., Rez. mat. :	Lucrul
mecanic efectuat de forţele interioare cari se exercită asupra punctelor unui sistem de puncte materiale.
Suma dintre lucrul mecanic interior L.nf şi lucrul mecanic Lexţ al forţelor exterioare aplicate punctelor sistemului e egală cu creşterea energiei cinetice a sistemului (v. Energie mecanică, sub Energie 1) în transformarea considerată — şi se anulează pentru transformări elementare reversibile în jurul unei configuraţii de echilibru a sistemului (v. Lucrului, principiul — mecanic virtual).
Dacă forţele interioare derivă dintr-o energie potenţială interioară W
există relaţia:
'A =U., considerată nulă în starea iniţială, pint 1
Un corp deformabil elastic e asimilabil unui sistem de puncte materiale dacă se asimilează energia potenţială interioară cu energia lui de deformaţie elastică W^. în acest caz,
adică prin lucru mecanic interior (sau prin lucrul mecanic de deformaţie) se înţelege energia de deformaţie elastică, cu semn schimbat (v. Energie de deformaţie elastică, sub Energie 1).
3.	~ mecanic maxim. Termot.: Lucrul mecanic efectuat de un sistem, prin aducerea acestuia în echilibru cu mediul ambiant, în condiţii de reversibilitate totală a transformărilor.
Lucrul mecanic maxim e o mărime care exprimă capacitatea energetică maximă a sistemului, ţinînd seamă de condiţiile impuse de mediul ambiant.
Lucru mecanic maxim utilizabil
327
Lucrului, legea ~ de conducţ:e
Reprezentarea în diagrama p-V a lucrului mecanic maxim.
1-2') transformare adiabatică-isen-tropicâ; 2'-2) transformare isotermică; Ţ0) temperatura mediului ambiant; pn) presiunea mediului ambiant; Lmax) lucrul mecanic maxim ; p) presiunea; V) volumul.
în general, echilibrul cu mediul ambiant, la presiunea p0 şi temperatura T0, poate fi realizat prin două transformări succesive (v. fig.); o adiabată-isentro-pă, prin care se ajunge la temperatura T0 de echilibru, şi o isotermă, .prin care se ajunge la presiunea p0 de echilibru.
Dacă temperatura iniţială a agentului termic e egală cu temperatura mediului ambiant (T0), echilibrul se poate realiza printr-o singură transformare isotermică, iar dacă entropia iniţială a agentului termic e egală cu entropia acestuia după aducerea sa în echilibru cu mediul ambiant, echilibrul se poate realiza printr-o singură transformare adiabatică-isentropică. Lucrul mecanic maxim se exprimă prin una dintre relaţiile:
f ^max ~	~~ ^ 0 ~	—
în cari indicii 1 se referă la starea iniţială a sistemului şi indicii 0, la starea de echilibru cu mediul ambiant, iar J e echivalentul mecanic al caloriei. Diferenţa U1—U0 indică lucrul mecanic efectuat prin variaţia energiei interne a sistemului, iar T0(S-^ — S0) e echivalentul termic al lucrului mecanic efectuat prin schimbul reversibil de căldură cu mediul ambiant (în transformarea isotermică 2'-2), la temperatura T0. în diagrama p-V (v. fig.), lucrul mecanic maxim e reprezentat prin suprafaţa cuprinsă între curbele de transformare şi axa absciselor (suprafaţa 12'2ab1).
î. ~ mecanic maxim utilizabil. Termot.: Lucrul mecanic maxim (v.) preluat de alte sisteme exterioare de la un sistem dat, prin aducerea acestuia în echilibru cu mediul ambiant, în condiţii de reversibilitate totală a transformărilor. Lucrul mecanic ’ maxim utilizabil e o mărime care exprimă cantitatea de energie maximă disponibilă sau utilizabilă a sistemului, ţinînd seamă de condiţiile impuse de mediul ambiant.
Lucrul mecanic maxim utilizabil se exprimă prin una dintre relaţiile:
(Lmax,
(1)	) Lmax, « = J (h-Iol-JUSl-Sot-ViiPi-Po).
de unde rezultă că e mai mic decît lucrul mecanic maxim (v.) cu cantitatea p0{V0 — Vi), care e lucrul mecanic decomprimare isobară a mediului ambiant (datorită variaţiei de volum a sistemului, de la V1 la V0). în diagrama p-V (v. fig.), lucrul mecanic maxim utilizabil e reprezentat prin suprafaţa cuprinsă între curbele de transformare şi isobara mediului ambiant (suprafaţa 12'‘2c1), suprafaţa 2cde2 reprezentînd lucrul mecanic de comprimare a mediului ambiant.
Dacă transformările sînt însoţite de un schimb de substanţă (agent termic) cu exteriorul, lucrul mecanic maxim utilizabil va fi
,a=/(W oWoGSWo);
Reprezentarea în diagrama p-V a lucrului nrtecanic maxim utilizabil. 1-2') transformare adiabatică-isen-tropica; 2'-2) transformare isotermică; To) temperatura mediului ambiant; Po) presiunea mediului ambiant ; Lmax u) lucrul mecanic maxim utilizabil; p) presiunea; V) volumul.
sau
(4)	1
în acest caz, lucrul mecanic maxim utilizabil e mai mare decît lucrul mecanic maxim utilizabil corespunzător transformărilor fără schimb de substanţă, cu cantitatea V^p^ — p0), care reprezintă lucrul mecanic primit de sistem prin aportul de substanţă, numit şi lucru mecanic tehn ic (v. sub Entalpie). Lucrul mecanic maxim utilizabil, în transformările însoţite de schimb de, substanţă cu exteriorul, e reprezentat în diagrama p-V (v. fig.) prin suprafaţa cuprinsă între curbele de transformare şi axa ordonatelor (suprafaţa I2'2ba1), suprafaţa alcba reprezentînd lucrul mecanic primit de sistem prin aportul de substanţă.
2.	Lucrului, legea ~ de conducţie. E/t., F/z,: Lege generală a Electrodinamicii macroscopice, conform căreia densitatea de volum a lucrului de conducţie (v. Lucru de conducţie) dezvoltat în unitatea de timp într-un conductor e egală cu produsul scalar al intensităţii cîmpului electric E prin densitatea J a curentului electric de conducţie în punctul considerat:
-*2i.
8/
£/■
în relaţia de mai sus, pj e densitatea de putere considerată, iar S/y e densitatea de volum a lucrului de conducţie elementar,
dezvoltat în timpul ht. înlocuind E = pJ — E. (în conformitate cu legea conducţiei electrice, v.), se obţine relaţia:
Pj-pP-Bj.
în care p e rezistivitatea conductorului, iar E. e intensitatea cîmpului electric imprimat, primul termen din membrul al doilea (p J2) reprezentînd puterea dezvoltată ireversibil în unitatea de volum (expresia locală a efectului Joule-Lenz, v.), iar al doilea termen cu semn schimbat (E.J), puterea cedată pe unitatea de volum de sursele de cîmp electric imprimat (corespunzătoare transformării de energie interioară chimică, termică, etc. a acestor surse, în energie electromagnetică).
Puterea totală dezvoltată prin lucru de^ conducţie într-un conductor de volum V^ e
P.= f EJâp — f pj2 âp — { E.Jdp ,
3 JVş J JVşJ JVj, lJ
cu interpretare analogă a celor doi termeni. în conductoare omogene există numai dezvoltarea de căldură ireversibilă, proporţională cu pătratul ^ curentului, dată de primul termen ţv. Joule-Lenz, efect ~). în conductoare de primul ordin neaccelerate (cu conducţie electronică) există numai cîmp imprimat de natură termoelectrică, iar
<2r=~ fd'j EiJdp^O
(3)
-Wi-U0) -J0(S1-S0) + {p^-p^V,)
_ v_\
reprezintă căldura primită (E .J<0), respectiv cedată (E.J>0), reversibil, de mediul ambiant de la, respectiv la conductor, localizată la contactul a două conductoare de natură diferită (căldură Peltier; v. Peltier, efect —) sau în masa unui conductor încăjzit neomogen (căldură Thomson; v. Thomson, efecte).
în regim staţionar (în curent continuu), cîmpul electric fiind potenţial (rot E = 0), iar cel electrocinetic, solenoidal (div J = 0), se obţine pentru un ansamblu izolat de conductoare Pj — 0, adică
f E. / ăv = f p J2 ăv ,
J>V ]vi
ceea ce exprimă egalitatea dintre puterea debitată de toate sursele de curent continuu şi puterea dezvoltată ireversibil
Lucrului, principiul ~ mecanic virtual
328
Ludian
sub formă de căldură în conductoare [regimul fiind staţionar, energia cîmpului e constantă, cîmpul asigurînd numai transmisiunea energiei de la surse la conductoare, prin flux (v.) de energie].
Din legea lucrului de conducţie se obţin următoarele teoreme:
Puterea instantanee totala dezvoltata de cîmp într-o porţiune de circuit filiform activ are expresia:
Pj = u j i — Ri2 — e. i , unde Uje tensiunea în lungul firului, i e intensitatea, iar e. = ţE.dr e tensiunea electromotoare imprimată a sursei (Pj = C pentru un circuit închis de curent continuu).
Puterea instantanee dezvoltata sub forma de căldura într-o porţiune pasivă de circuit filiform are expresia:
Pj = Ri2
(legea Joule-Lenz) (v. Joule-Lenz, efect ~).
Puterea instantanee cedată de o sursă de tensiune electromotoare e într-un circuit filiform are expresia;
1.	Lucrului, principiul ~ mecanic virtual. Mec., St. cs.:
Formulare a condiţiilor de echilibru a sistemelor de puncte materiale, conform căreia, pentru ca un astfel de sistem să se găsească în echilibru, e necesar şi suficient ca lucrul mecanic virtual, într-o deplasare virtuală compatibilă cu legăturile, al tuturor forţelor cari acţionează asupra sistemului, să fie .nul.
Principiul lucrului mecanic virtual e aplicabil numai sistemelor susceptibile de transformări reversibile (fără forţe disipative de tipul frecărilor).
La corpuri rigide, în expresia lucrului mecanic virtual intervin numai forţele exterioare. Deci, pentru echilibru, trebuie ca lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare într-o deplasare virtuală ^ N cinematică, compatibilă cu legăturile, să fie nul:
-ds
s±±Ă(ds)
L , = 0
ext
interioare şi lucrul mecanic virtual al acestora e:
dl^-FĂtdx).
Deoarece F^N, rezultă că: 1^= — şi deci principiul lucrului mecanic, virtual aplicat corpurilor elastice ia forma
JL .
^ext	'
Expresiile celor doi termeni sînt
Lef = jKy zxi + xxj Vxi> Av
unde P • sînt sarcinile reale cari produc eforturile unitare a ■
___j	XJ’
A/;e deplasarea virtuală din punctul /, pe direcţia forţei P .. ~ J _ ^	’	’	J'
£xi' ^xi s'nt deformaţiile specifice (afungire, respectiv lunecare) virtuale din secţiunea x pe direcţiile eforturilor unitare gxj, t •. Deplasările virtuale pot fi concepute ca deplasări elastice produse de forţele virtuale Q.. în acest caz, deplasarea& înseamnă deplasarea virtuală din j pe direcţia sarcinii din j datorită forţelor virtuale Q.. Sub această formă:
principiul lucrului mecanic virtual se prezintă în varianta deplasărilor virtuale.
E posibilă exprimarea lui şi în varianta forţelor virtuale:
V
= faxfxj + 1:xifxj)dp'
Element izolat dintr-o bara întinsă.
ds) lungimea elementului de
mărimile virtuale se notează cu bară deasupra şi nu trebuie confundate cu mărimile vectoriale).
La corpurile elastice, deplasările virtuale compatibile cu legă-
tu ri le sînt deplasări elastice cores- 1^^)'eforturile cari actio-punzătoare unor deformaţii cari nează pe fete!e eiementului. păstrează atît rezemă r ii e cît şi con- j(ds) deplasarea virtUQ|âa e(e. tmuitatea sistemului. Principiul lu- mentu[ui ds; F) forţe de ctrac-crului mecanic virtual se exprimă,	ţiune
în acest caz, prin:
^exf Lfnf = 0
care exprimă că suma dintre lucrul mecanic virtual exterior şi cel interior, într-o deplasare virtuală elastică compatibilă cu legăturile, e nulă.
~L-nţ se exprimă prin lucrul mecanic virtual al eforturilor Lejr. Pentru aceasta se izolează un element de lungime ds dintr-o bară întinsă, pe feţele căruia se introduc eforturile N (v. fig.). Se dă o deplasare virtuală elementului A(dx). Lucrul mecanic al eforturilor e:
dL#/=N-Â(dr) .
Dacă se admite ca elementul e constituit din două granule la distanţa ds, forţele de atracţiune dintre acestea F sînt forţele
în care forţele sînt virtuale (Q-), iar deplasările sînt reale &.j, produse de sistemul real de sarcini P-.
Sub această formă, principiul lucrului mecanic virtual e folosit direct la calculul deplasărilor elastice şi la rezolvarea sistemelor static nedeterminate.
2.	Lucrului, teorema ~ mecanic minim. Rez. mat., St. cs.: Starea deformată de echilibru elastic a unui corp corespunde poziţiei pentru care energia potenţială totală {We minimă (teorema minimului energiei potenţiale totale).
Energia potenţială totală se compune din energia potenţială de poziţie a sarcinilor exterioare U şi din energia potenţială de deformaţie U. a sistemului:
wp=ut+ur
Energia potenţială Uge egală şi de semn schimbat cu lucrul mecanic al forţelor exterioare, cînd sistemul se deplasează din poziţia deformată la cea nedeformată (reperul iniţial):
u=-ZPfj.
(Pentru U., v. Lucru mecanic interior.)
Aplicînd teorema minimului energiei potentiale totale în
cWj_„......................
raport cu forţele
= 0 şi în raport cu deplasările
= 0
se obţin cele două teoreme ale lui Castigliano (v. şî Castigliano, teoremele lui ^).
3.	Lucule solare. Astr. V. sub Soarele.
4.	Ludian. Stratigr.: Etajul terminal al Eocenului din basinul Parisului, corespunzător Priabonianului superior din domeniul alpin. E cuprins între Bartonian (sau Ledian), ca etaj mai vechi şi Sannoisian (etajul inferior al Oligocenului), constituit din marne cu Pholadomya ludensis, urmate de Gipsul de Mont-martre, ca etaj mai nou. Bogata faună de mamifere a gipsurilor
Ludlamit
329
Lumen-secundă
ludiene cuprinde, ca forme mai caracteristice, speciile: Palaeo-therium magnurm, Anoplotherium commune şi Xiphodon graciie.
1.	Ludlamit. Mineral.: Fe^[(0H)4|(P04)2]2*6H20. Fosfat bazic de ^er, natural, cristalizat în sistemul monoclinic în cristale relativ mari, cu habitus tabular după (001) şi chiar după alte feţe (100), (110), etc. Are culoare verde strălucitoare, e transparent şi prezintă clivaj perfect după (001) şi bun după (100). Are duritatea 3--*4 şi gr. sp. 3,1.
2.	Ludlow, maşina de turnat Poligr.: Maşină de turnat litere în rînduri, pentru titluri, totdeauna de un corp mai mare decît textul obişnuit, şi care prezintă, faţă de maşinile de cules (linotip, monotip, etc.), avantajul că poate turna orice corp, de la 12 pînă la 72 de puncte. Toate literele se toarnă pe un picior de aceeaşi grosime, de obicei de 12 puncte, iar.floarea literei se sprijină pe picior numai la mijlocul sau la unul dintre capetele ei. Sub floare se aşază rînduri de albitură (v.) turnate la aceeaşi maşină, avînd însă o înălţime mai mică, cari servesc drept suport suprafeţei pe care e turnată floarea literei. Matriţele folosite lamaşinăseculeg manual, în acelaşi fel ca şi literele, şi se aşază într-un culegar (v.) special, cu gravura literei în sus. Pentru spaţiere se folosesc matriţe speciale de spaţiat. După ce rîndul de matriţe e cules şi împlinit, se fixează culegarul pe maşină, în dreptul formei de turnat, şi se face turnarea; rîndul turnat, împins afară din maşină, se aşază pe un colţar care înlocuieşte şiful (v.).
Avantajele pe cari le prezintă maşina de turnat Ludlow sînt următoarele: titlurile, ca şi rîndurile de text culese la maşină, au totdeauna o literă nouă, neuzată; cu un număr relativ mic de matriţe se pot culege cantităţi oricît de mari de titluri sau de text de corp mai mare, fără a mai fi necesare, în culegătorie, cantităţi de litere de titluri voluminoase, grele şi costisitoare; după tipărirea unei lucrări se poate da la retopit tot textul cules, incluziv titlurile, fără a mai pierde timp cu împărţirea literelor de titlu.
3.	Ludlowian. Stratigr.: Etajul superior al sistemului silu-rian din Anglia, cuprins între etajul Wenlockian, mai vechi, şi bonebed-ul de Ludlow, baza Downtonianului superior (etaj considerat actualmente ca reprezentînd un facies întins atît asupra Ludlowianului superior, cît şi asupra Devonianului inferior). în Ludlowian se deosebesc două sau trei subetaje: Ludlo-wianui inferior, cuprinzînd zonele degraptoliţi 32**-35; Ludlowia-nul mediu, cuprinzînd zona 36degraptoliţi(acestsubetaj e înglo-batde unii autori în Ludlowianul inferior, care, în acest caz, corespunde Salopianului superior); Ludlowianul superior, corespunzător zonei 37 de graptoliţi, dar fără graptoliţi în Anglia.
Speciile caracteristice ale Ludlowianului inferior (în sens larg) sînt brahiopodele Pentamerus (Conchidium) knighti şi Wilsonia wilsonia, trilobitul Phacops downingiae şi, printre ultimii graptoliţi, Dayia navicula. Fauna Ludlowianului superior, acolo unde acest subetaj e dezvoltat în special sub un facies calcaros (Wales), cuprinde speciile Spirifer elevatus, Orthis lunula şi Homalonotus knighti, alături de Pterygotus şi Beyrichia.
în părţile mai adînci şi de larg ale basinelor de acumulare s-au depus în Ludlowian şisturi argiloase negre sau cenuşii cu graptoliţi, iar pe marginea acestor basine, şisturi calcaroase, marne şi, local, depozite nisipoase şi conglomerate. în anumite regiuni (Gotland, basinul oraşului Praga) se dezvoltă calcare recifale cu corali, stromatopore, brahiopode şi briozoare. Ludlowianul superior cuprinde, local (regiunea Oslo), depozite grezoase a căror origine e pusă în legătură cu ridicarea cale-donidelor.
4.	Ludwigit. Mineral.: (Mg, Fe--)2Fe",[02|(B03)]. Borat de fier şi de magneziu natural, întîlnit în unele calcare metamorfozate, de contact, asociat cu magnetitul. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale prismatice fibroase. Se prezintă sub formă de agregate compacte fibroase. E verde închis-negru, cu luciu sticlos mătăsos. E optic biax, cu indicii de refracţie
tîp~ 1,84; nm— 1,85; n^— 1,98*• *2,02 şi prezintă pleocroism: tîp=nm=verde; «^=brun-roşcat.
5.	Lufa. Bot.; Lufa cylindrica. Plantă anuală din familia Cucurbitaceae, răspîndită în China, în Japonia, etc., unde se consumă ca legumă. Face fructe alungite (50---60 cm), asemănătoare castraveţilor cari au în interior un ţesut fibros. La maturitate, ţesutul se întăreşte şi se întrebuinţează la spălat şi în industria încălţămintei.
6.	Lufar, pl. lufari. Pisc.: Pomatomus saltatri L. Specie de peşte din familia Pomatomidae, cu lungimea de 30---75 cm şi greutatea de 2*-*4 kg. Are corpul robust, alungit, la abdomen avînd o carenă obtuză; capul mare, comprimat lateral, cu gura mare şi oblică, mandibula proeminentă şi caninii puternici; marginea preoperculului e zimţată. Dorsala, despărţită în două, e situată într-un şanţ; ventrala are poziţie toracică, iar înaintea analei lungi sînt doi ţepi scurţi. Are culoare cenuşie-albastră, sau verzuie pe spate, cu laturile argintii, şi e acoperit cu solzi caduci.
Formă marină, migratoare, e considerată cel mai feroce răpitor marin ; trăieşte în bancuri, la suprafaţa apelor, urmărind alte bancuri de peşti (scrumbii, stavrizi, etc.). în căutarea hranei, noaptea coboară la adîncime, urmărind mişcările pe verticală ale diferitelor specii de peşti.
Sensibil la variaţiile de temperatură şi de salinitate, preferă apele calde. De coastele romîneşti se apropie în mai, rămînînd pînă toamna, cînd se retrage la adînc, unde şi iernează.
Matur sexual la 2***3 ani, se reproduce la oarecare distanţă de ţărm, în mai—iulie. Creşte repede. Se pescuieşte vara, la taliene. Carnea, calitativ superioară, e foarte căutată şi se consumă proaspătă sau afumată.
7.	Luft, pl. lufturi. Tehn.: Interstiţiu (v.). (Termen de atelier).
8.	Lugol, soluţie Farm.: Soluţie 1% iod în soluţie apoasă de 2% iodură de potasiu. E folosită în Microbiologie pentru colorarea preparatelor bacteriologice, în Medicina veterinară ca antihelmintic, în chirurgie, în dermatologie şi în bolile cavităţii bucale ca dezinfectant, datorită proprietăţilor sale antiseptice. E puţin iritant.
9.	Lujer, pl. lujeri. Bot: Porţiunea de tulpină crescută în cursul unei perioade de vegetaţie a plantelor perene.
10.	Lumachellei roci cu Petr.: Roci formate în mare parte din cochilii sau din fragmente de cochilii (lumachelle), în special de gasteropode şi de lameiibranhiate. Se deosebesc: calcare cu lumachelle (cele mai răspîndite), brecii cu lumachelle şi conglomerate cu lumachelle, în cari cimentul de legătură e argilos sau marnos.
Aceste roci caracterizează anumite formaţiuni geologice de vîrstă neogenă, putînd servi la sincronizarea şi paralelizarea lor.
Cînd cimentul e coeziv, sînt întrebuinţate ca piatră naturală în construcţii.
11.	Lumen, pl. lumene. 1. Ind. text.: Canal axial al unor fibre textile naturale ca bumbacul, inul, etc.
12.	Lumen, pl. lumeni. 2. Opt., Fiz.: Unitate de măsură foto-metrică a fluxului luminos, egală cu fluxul luminos emis, în unghiul spaţial de un steradian, de o sursă luminoasă, punctuală şi isotropă, avînd intensitatea de o candelă. Are simbolul literal Im. Lumenul e unitatea de flux luminos în sistemul internaţional, cum şi în toate sistemele de unităţi cari au ca unitate de intensitate luminoasă candela şi ca unitate de unghi spaţial steradianul.
îs. Lumenmetru, pl. lumenmetre. F/z. V. sub Fotometru.
14.	Lumen-orâ, pl. lumeni-ore. Opt., F/z.; Unitate de măsură secundară a cantităţii de lumină, egală cu 3600 de lumeni-secunde. Are simbolul literal lm*h.
15.	Lumen-secundâ, pl. lumeni-secunde. Opt., Fiz.: Unitate de măsură fotometrică a cantităţii de lumină, egală cu
Lumincrom
330
Luminator
cantitatea de lumină corespunzătoare unui flux luminos de un lumen (v.), emis în timp de o secundă. Are simbolul literal Im*s.
1.	Lumicrom. Chim.: Derivat al aloxazinei prin introducerea a două grupări metil în poziţiile C6 şi C7.
Lumicromul	ia naştere	j_j	^
prin degradarea	riboflavinei	CNN
(vitamina Bs) sub acţiunea	rS»\r/»%r/»\,
luminii ultraviolete în mediu	^	^
neutru sau acid. Reacţia e ^ p________i	i.
reversibilă. Lumicromul con- 3 ks/ \io^ \* .
XCX N XC^
H	O
*CO
I
„NH
ţine în moleculă doi atomi de hidrogen activi (poziţiile 1 şi 3). în soluţie prezintă o fluorescenţă intensă. Sin. 6,7-Dimetilaloxazină.
2.	Lumiflavinâ. Chim.: Produs de degradare a riboflavinei (vitamina Ba) prin iradiere cu lumină ultravioletă în mediu bazic. Are structura unei
6,7,9-trimetil-isoaloxazine.	H	CH3
3. Luminai. Farm.: Sin.	CNN
Feniletilmaloniiuree (v.).	^	\ ^ x
4. Luminanţâ. Fiz. V. *~i3L-—^	^	^u
Strălucire	I	II I I
'	HoC—C	C C NH
5. ~ a culorii. Fiz., Po-	3	^	/ \ # x /
li gr.: Mărime fizică dinsis-	c	N	c
temul monocromatic, care	^	A
caracterizează luminozitatea
unei culori. Luminanţa B a unei culori e egală cu suma luminanţe-lor a culorii spectrale şi Bs a albului de referinţă necesare pentru reproducerea acestei culori. Dimensiunile luminanţei sînt: [B] = L"2I,
iar unităţile fotometrice sînt nitul (v). şi stilbul (v.). Luminanţa poate fi măsurată şi în unităţi relative. în cazul culorilor cor-purilorse ia drept luminanţă unitară luminanţa unui corp perfect difuzant şi reflectător sau transmiţător şi, în acest caz, luminozitatea e caracterizată, de fapt, prin factorul de luminanţă (de reemisiune) (3.
6.	^, factor de Fiz. V. Strălucire, factor de —.
7.	Luminanţmetru, pl. luminanţmetre. Opt., Fiz.: Instrument fotometric pentru măsurarea luminanţei. Se folosesc diferite construcţii bazate, în general, pe compararea luminanţei de măsurat cu un cîmp cu luminanţa reglabilă. La egalitate se citeşte valoarea pe o scară etalonată. Luminanţa observată poate fi redusă printr-un joc de filtre. Luminanţa de comparaţie poate fi modificată în modul următor: fluxul luminos al unei lămpi etalonate cu precizie e primit pe un ecran difuzant, a cărui distanţă pînă la o oglindă, care e observată în timpul măsurării, poate fi variată. Sin. (improprii) Stilbmetru, Nitmetru.
8.	Luminar, pl. luminare. 1. E/t.; Dispozitiv de iluminat electric compus în principal din: sursa de lumină (v.) şi din corpul de iluminat (v.).
9.	Luminar. 2. E/t.; Sin. Corp de iluminat (v.).
10.	Luminator, pl. luminatoare. Cs.; Dispozitiv constituit din panouri transparente sau translucide (de sticlă sau de mase plastice) care înlocuieşte o porţiune din învelitoarea unui acoperiş, de clădire civilă sau industrială, sau o porţiune dintr-un plafou, şi care serveşte la iluminarea naturală a unei încăperi care nu are ferestre spre exterior sau ale cărei ferestre nu pot asigura o iluminare suficientă a interiorului (v. fig. /). De cele mai multe ori, luminatoarele servesc şi la aerisirea încăperilor respective, în care scop întregul dispozitiv sau unele panouri ale lui sînt mobile. Var. Luminător. Sin. Lanternou.
Luminatoarele clădirilor civile sînt executate, fie din panouri fixate pe un suport constituit din bare de lemn, de metal sau de beton armat, situat în planul învelitorii acoperişului sau supraînălţat puţin faţă de acesta, fie din dale de sticlă înglobate în beton (cînd acoperişul e executat din
beton armat). Ele sînt folosite, în special, la hal l-uri le centrale ale clădirilor monumentale şi la săli cu dimensiuni mari (de expoziţie, de spectacole, de reuniuni, de sport, etc.).
Luminatoarele clădirilor industriale prezintă importanţă deosebită, deoarece determină, în mare măsură, condiţiile de lucru din interiorul halelor (v. fig.
II). Ele sînt constituite, de cele mai multe ori, dintr-o porţiune de învelitoare de acoperiş, supraînălţată şi racordată cu restul învelitorii prin pereţi cu ferestre (fixe şi mobile).
Clasificaţia luminatoarelor clădirilor industriale se	'
poate face din mai multe L Secţiune transversală printr-o hală puncte de vedere. Din pune-	cu	luminator-fluture.
tul de vedere al simetriei, se
deosebesc: luminatoare simetrice, cari au geamuri pe două laturi ; ■ luminatoare asimetrice, cari au geamuri numai pe o singură latură. — Din punctul de vedere a! tipului de acoperiş propriu, se deosebesc: luminatoare fără acoperiş, cari au învelitoarea transparentă; luminatoare cu a-coperiş cu două Versante, cari pot II. Luminarea naturală a unei hale industriale, fi îndreptate spre a) luminare numai prin ferestre; b) luminare prin exterior (lumina- '	ferestre	şi	luminator,
toare cu coamă)
sau spre interior (luminatoare cu dolie); luminatoare cu acoperiş cu o singură pantă. — Din punctul de vedere al modulului cum sînt aşezate ferestrele, se deosebesc: luminatoare verticale, înclinate sau mixte (în parte verticale şi în parte înclinate). — Din punctul de vedere al formei secţiunii verticale, se deosebesc: luminatoare plane, fără supraînăiţare, la cari geamurile sînt aşezate în acelaşi plan cu învelitoarea acoperişului; luminatoare triunghiulare, constituite din ferestre aşezate în două plane cari fac un unghi cu vîrful în sus; luminatoare trapezoidale, la cari ferestrele sînt înclinate la partea superioară către interior; luminatoare dreptunghiulare, la cari ferestrele sînt montate în două plane verticale paralele; luminatoare în formă de M, cari au ferestrele aşezate în două plane verticale paralele, iar acoperişul propriu constituit din două versante cari fac un unghi cu vîrful îndreptat în jos; luminatoare-fluture, cari se deosebesc de cele în formă de M prin faptul că au ferestrele înclinate la partea superioară către interior; luminatoare combinate, la cari ferestrele sînt dispuse în mai multe plane, racordate între ele; luminatoare „ferite de vînt", la cari ferestrele mobile sînt dispuse pe latura opusă direcţiei din care bat vînturile dominante sau la cari ventilaţia se face prin deschideri amplasate între pereţii luminatorului, ori cari sînt echipate cu paravane speciale, cari împiedică pătrunderea vîntului prin ferestrele mobile ale luminatorului; luminatoare în trepte, cari sînt constituite din suprapunerea a două sau a mai multor luminatoare cu deschideri din ce în ce mai mici; luminatoare shed, cari sînt luminatoare asimetrice, la cari ferestrele sînt dispuse numai pe o singură parte, şi cari pot fi cu acoperiş drept sau curb; luminatoare conoide, cari au învelitoarea în formă de suprafaţă conoidă, iar peretele, cu geamuri în formă de sector de cerc (v. fig. III).
Amplasarea luminatoarelor clădirilor industriale depinde de forma clădirii şi de fluxul tehnologic, de soluţia constructivă a luminatorului şi de forma acestuia. La halele industriale cu secţiune plană dreptunghiulară, luminatoarele pot
Luminator
331
Luminator
fi aşezate fie în lungul axei longitudinale a clădirii, fie transversal pe axa longitudinală, sau în ambele sensuri (v. fig. IV a***c), după cum fluxul tehnologic din hală se desfăşoară în lungul
^ 10 m	710m
Yfrr7TTTyyn Ţ
b	c,	c2	d1	d2
jT\.
/'vwia
m-.
m0
/7,
07
III.	Tipuri de luminatoare pentru hale industriale (schemă). a) luminator plan; b) luminator triunghiular; cx şi c.J luminatoare trapezoi-dale; dt şi d2) luminatoare dreptunghiulare; e) luminator în formă de M; f) luminator-fluture; g3 si g2) luminatoare combinate; h) luminator în trepte; /, şi i2) luminatoare shed drepte; i3 şi r4) luminatoare shed curbe; j) luminatoare shed alternate ; kt şi k.J luminatoare shed în formă de grinzi cu zăbrele; /t şi l2) luminatoare shed conoide; m1 şi m2) luminatoare shed montate pe deschideri alternate; nx şi n.J luminatoare „ferite de vînt"; ot şi oa) luminatoare cu paravan.
halei, sinuos-transversal, sau mixt. La halele dreptunghiulare cu lăţimea mai mare decît 30 m (care reprezintă limita maximă admisă pentru asigurarea unui iluminat natural bun) şi cu fluxul
IV.	Modul de aşezare a luminatoarelor (săgeata indică fluxul tehnologic), a) luminator aşezat longitudinal; b) luminatoare aşezate transversal; c) luminatoare aşezate pe două direcţii; d) luminatoare longitudinale, la hale late; e) luminatoare diagonale, la hale late.
tehnologic repartizat în mai multe linii paralele, corespunzătoare deschiderilor (navelor) halei, luminatoarele se aşază după mai multe direcţii paralele cu latura lungă a clădirii, cîte unul pentru fiecare deschidere a acesteia, sau cel puţin pentru deschiderile centrale, cînd iluminarea deschiderilor laterale e asi-
gurată prin ferestre amenajate în pereţii longitudinali ai clădirii (v. fig. IV d). La halele cari se întind pe suprafeţe foarte mari (uneori de cîteva hectare), luminatoarele pot fi aşezate atît într-un sens cît şi în celălalt, de-a lungul deschiderilor, în funcţiune de amplasarea şirurilor de stîlpi şi a fermelor acoperişului. Cînd hala e amplasată astfel, încît laturile ei nu sînt paralel cu direcţiile după cari trebuie orientate luminatoarele, acestea pot fi aşezate în şiruri paralel cu diagonala clădirii, pentru a permite iluminarea suficientă a interiorului întregii hale (v. fig. IV e).
în funcţiune de soluţia constructivă a luminatorului şi de forma acestuia, luminatoarele pot fi aşezate, fie deasupra uneia sau a mai multor ferme ale acoperişului, fie în spaţiul destinat fermelor, sau pot face parte din construcţia fermelor (de ex. luminatoarele shed şi luminatoarele conoide). Deoarece în apropierea pereţilor exteriori iluminarea prin ferestre e suficientă, luminatoarele nu sînt duse pînă la linia faţa'dei, ci rămîn retrase faţă de aceasta.
Orientarea luminatoarelor faţă de punctele cardinale şi faţă de direcţia vînturilor dominante prezintă importanţă deosebită pentru orientarea întregii hale, deoarece interiorul acesteia trebuie ferit de pătrunderea directă a razelor solare, cari produc supraîncălzirea aerului, contraste mari de lumină şi de umbre, reflexe orbitoare, etc. Din punctul de vedere al aşezării faţă de punctele cardinale, se recomandă următoarele orientări optime: pentru luminatoarele shed şi pentru alte tipuri de luminatoare cu geamuri aşezate pe o singură latură, spre nord, cu o abatere admisă de cel mult 15° către est; pentru luminatoarele cu geamuri pe ambele laturi, spre nord sau spre sud. Luminatoarele triunghiulare permit pătrunderea razelor solare în tot timpul zilei, indiferent de orientare. De aceea, aceste luminatoare trebuie evitate, iar la clădirile existente ele trebuie executate astfel, încît să permită trecerea razelor solare în cantitate cît mai mică (de ex. folosind geamuri duble, geamuri termoizolante, sau cari absorb radiaţiile ultraviolete şi infraroşii, materiale plastice termoabsorbante, dispozitive cu persiene, etc.). Pentru a crea condiţii favorabile pentru o bună ventilaţie, luminatoarele trebuie amplasate după direcţii înclinate cu 60*,*90° faţă de direcţia vînturilor dominante. De asemenea, ele trebuie amplasate astfel, încît să nu fie expuse înzăpezirii şi îngheţului.
Din punctul de vedere al construcţiei, luminatoarele sînt constituite din trei părţi principale: sistemul portant al luminatorului: partea fixă, constituită din acoperişul, soclul şi ramele luminatorului; partea mobilă, constituită din cercevelele ferestrelor luminatorului (afară de luminatoarele plane şi de cele triunghiulare, cari nu au acoperiş şi nici cercevele mobile).
Sistemul portant şi partea fixă a luminatoarelor sînt executate, de cele mai multe ori, din acelaşi material din care e executat şi acoperişul clădirii (lemn, oţel sau beton armat, monolit sau prefabricat). Cercevelele pot fi executate din lemn sau din oţel. Alegerea materialului de execuţie a luminatoarelor depinde de felul construcţiei şi al procesului tehnologic din interiorul halei; de exemplu, lemnul trebuie evitat în cazul unor procese tehnologice umede sau cînd există pericol de incendiu; oţejul şi betonul trebuie evitate în cazul unor degajări de agenţi agresivi, etc. Afară de acestea trebuie să se ia în consideraţie că piesele de lemn au dimensiuni mai mari decît cele metalice, astfel încît suprafeţele de trecere a luminii sînt micşorate (v. fig. V). Se recomandă folosirea geamurilor armate (cu grosimea de 6 mm), deoarece difuzează lumina în măsură mai mare decît cele simple şi evită accidentele prin căderea cioburilor în urma spargerii geamului. Ele prezintă dezavantajul că absorb o cantitate de flux luminos mai mare (circa 25%) decît geamurile simple (15* * * 10% ). La luminatoarele plane se folosesc uneori dale prismatice de sticlă, susţinute de nervuri de beton
Luminator
332
Luminator
19%
armat, cari prezintă avantajele că difuzează lumina în mare măsură, asigură etanşeitatea luminatorului, izolează bine de zgomote, sînt rezistente la solicitările mecanice, izolează bine contra focului şi pot fi folosite pentru orice forme de acoperişuri (de ex. curbe). Ele prezintă însă dezavantajele că nu permit ventilaţia încăperilor şi colectează uşor apa condensată pe faţa interioară a lor. Din această cauză, sînt re-comandate pentru hale cu ven- v. Micşorarea suprafeţelor de tre. tilaţie artificiala. De asemenea, uneori se folosesc geamuri striate şi riglate, cari însă pot produce accidente prin spargere, şi geamuri armate ondulate, cari prezintă avantajul că pot fi montate fără rame, direct pe barele sistemului-suport al luminatorului.
Pentru deschiderea ferestrelor mobile, luminatoarele sînt echipate cu dispozitive cu bare articulate (bascule), cu roţi dinţate acţionate printr-o manivelă sau printr-un lanţ, ori cu dispozitive acţionate de un motor electric (v. fig. W).
cere a luminii la luminatoarele cu ferestre metalice (a) şi la cele cu ferestre de lemn (b).
1
H1
VI. Dispozitiv de deschidere a ferestrelor mobile ale luminatoarelor, o) dispozitiv cu bare cotite; b) dispozitiv cu cremalieră şi manivelă; c) dispozitiv cu roţi dinţate şi manivelă; d) dispozitiv cu roată dinţată şi lanţ.
în ultimul timp se folosesc pe scară tot mai mare luminatoare executate din mase plastice (polimeri). Ele sînt executate, de cele mai multe ori, din poîimetacrilat de metil sau din poli-ester (armat cu fibre de sticlă sau nearmat), transparente, translucide sau colorate în masă. Aceste luminatoare sînt constituite dintr-un element-suport şi dintr-o învelitoare, executată din fîşii, din plăci ondulate sau din piese de formă specială.
Cel mai frecvent sînt folosite luminatoarele cu un versant, luminatoarele curbe şi luminatoarele tip „dom“. Luminatoarele cu un versant sînt executate din plăci ondulate sau netede, montate pe o ramă racordată cu învelitoarea acoperişului, şi care e mai înclinată decît linia de cea mai mare pantă a acestuia. Acest tip e folosit, în special, cînd luminatorul se sprijină la partea superioară pe un zid vertical care depăşeşte planul acoperişului, deoarece racordarea etanşă a capătului superior al învelitorii luminatorului cu rama-suport se execută greu. Luminatoarele curbe sînt executate din foi netede curbe sau
din fîşii lungi curbate în sensul lungimii şi cu marginile longitudinale fasonate în formă de reborduri semicirculare, cari servesc la racordarea fîşi-ilor adiacente, prin acoperire. Foile şi fîşiile sînt autoportante şi sînt rezemate pe două longrine aşezate pe acoperiş în lungul luminatorului, şi cari au fasonat, la partea superioară, un şanţ longitudinal pentru colectarea apei care se condensează pe faţa inferioară a învelitorii luminatorului (v. fig. VII). Lu- 3 minatoarele tip „dom" sînt constituite dintr-o piesă fasonată prin formare în vid (în formă de emisferă, de calotă sferi- MQCM de fixare a fîşiilor luminatoa-Că, de piramidă pătrată,	relor curbe executate din polimeri,
sau de alte forme spe-	detaliu de fixare; b) schema de îmbinare
• § \	r	~	a	afişulor;	3)	fişie;	2)	longrinâ de lemn;
ciale), care formeaza in- 3) profj| metoli'. 4) piesa de lemn fasonată
velltoarea, Şl care e TI- după profilul fîşiei; 5) jgheab de scurgere xată etanş pe elementul- a apei acumulate în şanţul longrinei; 6) ron-suport, sau e racordată delă de masă plastică; 7) rondelă metalică, etanş direct cu învelitoarea acoperişului (v. fig. VIU). învelitoarea poate fi simplă sau dublă, pentru a realiza un spaţiu de aer cu rol izolant, care să împiedice condensarea vaporilor de apă pe faţa inferioară a ei. Uneori, învelitoarea e executată astfel, încît să împiedice trecerea razelor solare directe sau să filtreze radiaţiile calorice. Pentru a permite şi aerisirea interiorului, învelitoarea luminatorului poate fi montată pe un dispozitiv care permite ridicarea şi coborîrea ei pe verticală (v. fig. VIII h).
VIII. Luminatoare tip „dom". a) luminator cu învelitoare simplă; b şi c) luminatoare cu învelitoare dubla; d) luminator cu învelitoare simplă, cu parasolar; e) luminator cu învelitoare dublă, asimetrică, şi filtru de radiaţii ultraroşii; f) luminator cu învelitoare simplă, racordată direct cu învelitoarea acoperişului; g) luminator cu învelitoare dublă, racordată direct cu învelitoarea acoperişului; h) luminator cu dispozitiv de ridicare a învelitorii, pentru a permite ventilaţia.
Pentru evacuarea apei provenite din condensarea vaporilor pe faţa interioară a învelitorii, se amenajează un jgheab aşezat la partea superioară a elementului-suport (v. fig. IX). Lumina-
Lumină
333
Lumină
toarele tip „dom“ se aşază distanţate între ele, în rînduri paralele, pe toată suprafaţa acoperişului încăperii pe care trebuie să o lumineze. Ele sînt folosite atît la construcţiile industriale cît şi la cele civile, pe acoperişuri-terasă.
Luminatoarele executate din mase plastice prezintă avantajele că sînt rezistente la intemperii şi la solicitări mecanice, nu reclamă întreţineri costisitoare şi se execută repede şi uşor.
1.	Lumina. 1. Fiz.: Radiaţia electromagnetică (v.) ce impresionează retina ochiului, avînd lungimi de undă, în vid, cuprinse între apro-
°
ximativ 4000 A (lumină violetă ex-
o
tremă) şi aproximativ 7500A (lumină roşie extremă). Se numeşte lumina monocromatico lumina care consistă din radiaţii electromagnetice de o singură lungime de undă, şi lumina compusa, lumina care consistă în radiaţii electromagnetice de mai multe lungimi de undă. în acest din urmă caz, observînd cu unspectroscop un fascicul de lumină,
se obţine fie un spectru de linii, ceea	,	,
’	„ .	.	r	*	t	»i	'X. Modul de racordare a !u-
ce arata ca lumina analizata a spec- minatoareior
tip „dom“.
troscop conţine un număr finit de i)învelitoare: 2) corp cilindric
radiaţii monocromaticecomponente, de susţinere, executat din ta-
fie un spectru continuu, cînd Iu- blă; 3) izolaţie termică; 4) strat
mina analizată conţine radiaţii mono- deetanşare; 5) piesă fasonată
cromatice ale căror lungimi de undă care Qlcâtuieşte jgheabul de co-
variază continuu între două limite. '<;ctQre ° ^ de “^ensaţie; ii	,	,	,	,	o) garnitura de etansare; 7) inel
Un caz particular important de	de	fixare
lumină compusă, cu spectru continuu, îl constituie lumina albă, care conţine, pe lîngă radiaţii invizibile cu ochiul, toate radiaţiile spectrului vizibil, în proporţia în care le conţine lumina solară.
Lumina care reprezintă o radiaţie în care direcţiile transversale ale intensităţilor cîmpurilor electric şi magnetic au toate azimutele faţă de direcţia de propagare se numeşte lumina naturala, iar lumina ale cărei intensităţi de cîmpuri vibrează într-un singur azimut se numeşte lumina polarizata linear (v. şî Polarizaţia luminii). Sin. Lumină vizibilă.
în sens larg, se numeşte lumină şi o radiaţie electromagnetică produsă prin mijloace asemănătoare celor folosite pentru producerea luminii vizibile, chiar dacă ea nu impresionează retina, în această accepţiune a termenului sînt cuprinse şî radiaţiile ultraviolete (v. Ultraviolet) şi cele infraroşii (v. Infraroşu).
2.	~ anodică. Fiz., E/t.: Fenomen luminos în descărcările electrice în gaz care, în anumite condiţii de presiune şi de distanţă între electrozi, apare la anod sau în vecinătatea acestuia. E separat de fenomenele catodice ale descărcării prin spaţiul întunecat al lui Faraday. Sin. Lumină pozitivă.
3.	cantitate de Fiz. V. Cantitate de lumină.
4.	cerului nocturn Meteor.: Lumina primită de un observator de pe pămînt, de la fondul cerului, în nopţile fără Lună. Strălucirea cerului nocturn e de aproximativ tO8 ori mai mică decît cea a cerului diurn. Cauzele strălucirii sînt: lumina provenită de la stelele invizibile cu ochiul, lumina stelară difuzată de norii de substanţă din spaţiul interplanetar, cum şi lumina emisă prin fotoluminescenţă de azotul şi oxjgenul din straturile înalte (100-*-1000 km) ale atmosferei. în aceasta din urmă predomină radiaţia verde, cu lungimea de undă
5577 A, a oxigenului.
5.	~a difuza a solului. Arta, Arh.: Lumina reflectată în toate sensurile de suprafaţa solului considerată mată. Ea luminează părţi ale unui obiect îndreptate către sol, deşi acestea se găsesc în umbră proprie sau purtată. De exemplu: cornişa, sau orice alt profil al unei clădiri îndreptat spre sol, primeşte o lumină difuză de la sol, de culoarea acestuia. Lumina difuză a solului, combinată cu lumina reflectată a atmosferei, determină contraumbra obiectelor situate într-o umbră purtată.
6.	~ de fond. Cinem.: Lumina căreia i se datoreşte iluminarea fondurilor desenate, a decorurilor sau a altor suprafeţe în faţa cărora se găseşte obiectul filmării.
7.	~ directa. II.: Lumina sursei, care cade direct pe un obiect, realizînd iluminarea directă a acestuia. Curbele de egală iluminare se construiesc ca locuri geometrice ale punctelor în cari razele luminoase sînt incidente sub acelaşi unghi pe suprafaţă, deoarece iluminarea unei suprafeţe, în fiecare punct al ei, e proporţională cu cosinusul unghiului de incidenţă (v. şî Iluminat).
8.	~ indirecta. //.; Lumina pe care un obiect o primeşte prin reflexiunea sau difuziunea luminii directe a unei anumite surse luminoase de către alte obiecte lucioase sau mate din mediul înconjurător. Ea modifică gradaţia luminii şi a umbrei obiectului dat, ca şi culoarea proprie. în teoria „redării11, cele mai importante lumini indirecte sînt cea reflectată de atmosferă şi cea difuzată de sol (v. şî Iluminat).
9.	~ mixta. II.: Lumină obţinută prin amestecarea a două sau a mai multor radiaţii vizibile cu compoziţii spectrale foarte diferite. De obicei, se amestecă lumina produsă de surse incandescente şi luminescente, pentru a obţine o lumină mixtă de compoziţie spectrală asemănătoare cu lumina zilei (v. şî Iluminat).
10.	~ negativa. Fiz., Elt. V. sub Descărcare electrică 1.
u.	~ pozitiva. Fiz., Elt.: Sin. Lumină anodică (v.).
12.	~ purpurie. Meteor. V. sub Optica atmosferei.
13.	/x/ solara. Fiz. V. Radiaţia solară.
14.	stadiul de Biol., Agr.: Al doilea stadiu de dezvoltare a plantelor, care urmează după stadiul de iarovizare (v. Iarovizare, stadiul de ~). în stadiul de lumină, plantele au nevoie de o anumită durată şi intensitate de lumină, în timpul zilei, cerinţe cari sînt diferite de la o plantă la alta (v. sub Foto-periodism).
Plantele cari şi-au format ereditatea în condiţii de zi lungă, cultivate în condiţii de zi lungă îşi dezvoltă masa vegetativă, dar în general nu fructifică. Se cunosc însă şi plante cari se comportă identicîn ambele regimuri (de ex. :mazărea, sfecla, etc.),
15.	~a zilei. Meteor. V. Radiaţia solară.
16.	~ zodiacala. Meteor. V. Zodiacală, lumină
17.	Lumina, pl. lumini. 2. Tehn.: Sursă de lumină.
> îs. Nav., Av.: Sursă de lumină folosită la nave şi la aeronave, în mers sau în timpul staţionării, care serveşte fie la prevenirea sau la evitarea accidentelor, fie la anumite semnalizări. Lumina poate fi albă sau colorată, eventual de intensitate variabilă, iar poziţia şi felul ei sînt indicate prin prescrip-ţiuni sau regulamente (uneori internaţionale). Sin. Foc, Felinar.
Luminile aeronavelor sînt necesare în navigaţia aeriană de noapte, pentru orientare sau semnalizări. La aeronave se folosesc: lumini de aterisare, numite faruri (v.); lumini de semnalizare, numite focuri de poziţie, instalate la cele două extremităţi ale aripilor; lumini de poziţie şi semnalizare, pentru comunicări prin semnale optice, în caz de necesitate; lumini de bord, cari sînt lămpi mici pentru iluminarea instrumentelor de bord şi a interiorului habitaclului (de ex. carlingă); eventual bombe luminoase cu paraşuta, pentru iluminarea solului, la aterisări forţate în timpul nopţii.
Luminile aeronavelor, cu excepţia bombelor luminoase, sînt alimentate de generatoare electrice, antrenate de o elice proprie (pusă în mişcare de curentul de aer) sau de motoarele aeronavei. Farurile de aterisare pot fi alimentate şi de o baterie de acumulatoare, care suplineşte sursa de energie electrică, cînd viteza de zbor a aeronavei scade sub o anumită limită.
Lumina de control
334
Luminescenţă
1.	~ de control. C. f.: Indicaţie luminoasă care serveşte la controlul stării şi al modului de funcţionare a unei instalaţii de telecomandă a macazurilor şi a semnalelor de cale ferată, cum şi pentru a furnisa agentului care deserveşte instalaţia diferite informaţii asupra pieselor telecomandate, şi anume: poziţia semnalelor şi a macazurilor, starea de liber sau de ocupare a macazurilor şi a liniilor, etc.
La semnalele mecanice, lumina de control folosită e de cele mai multe ori lumina albă şi se observă în partea din spate a felinarului de semnal; ea serveşte, totodată, şi ca un control că lampa felinarului de semnal funcţionează.
La semnalele luminoase, luminile de control se realizează prin indicatoarele luminoase de pe luminoschema (v.) sau de pe masa aparatului de comandă a instalaţiei de centralizare.
2.	~ de reper. C. f. V. Foc de reper.
3.	Lumină.3. Cinem.: Iluminarea în fereastra de expunere a unei „maşini" de copiat, atunci cînd se copiază un negativ. Se poate folosi un ecart de aproximativ 20 de lumini, deci 20 de valori ale iluminării în ferestra de expunere (între 100 şi 1000 Ix).
4.	Lumina. 4. Tehn., Cs.: Sin. Deschidere liberă (v.).
5.	Nav.: Canal de ungere practicat în raiurile de bronz sau de oţel.
6.	~ de distribuţie. Mş.: Deschiderea canalului de admisiune, respectiv de emisiune, al cilindrului unui motor cu abur cu distribuţie cu sertar. V. şî sub Sertar.
7.	~a dintre armaturi. Bet.: Sin. Distanţa minimă dintre armaturi (v.).
8.	—a galeriei. /VWne. V. sub Galerie 5.
9.	Lumina morii. Hidrot.: Basinul format înainte de intrarea apei la roţi, prin lărgirea iazului (canalului). Sin. Bulboaca morii.
io.	Luminescente, materiale Tehn.: Substanţe cari pot emite radiaţie vizibilă prin fotoluminescenţă. Materialele luminescente pot fi fluorescente sau fosforescente (v. sub Fotoluminescenţă.
Materialele luminescente preparate pe cale artificială se numesc fosfori sau luminofori.
Apariţia luminescenţei depinde de prezenţa unui activator în compusul iuminescent, de existenţa unor bande de absorpţie în spectrul radiaţiilor ultraviolete în compusul 'activat şi de lungimea de undă a radiaţiilor excitatoare, astfel încît acestea să se găsească în interiorul limitelor unora dintre bandele de absorpţie ale materialului Iuminescent.
Materialele luminescente folosite obişnuit se împart în trei grupuri: sulfuri, compuşi cu oxigen şi substanţe organice.
Dintre sulfuri, reprezentantul cel mai important e sulfura de zinc. Banda de absorpţie principală a sulfurii de zinc se extinde mult în domeniul radiaţiilor ultraviolete şi în acest domeniu apare cea mai intensă excitaţie. Activatorii sulfurii de zinc sînt argintul, cuprul şi manganul. E foarte important să se obţină o sulfură de zinc foarte pură, deoarece concentraţia optimă a activatorului e de 0,005% şi cantităţi chiar foarte mici de fier, nichel sau cobalt inhibesc capacitatea sa lumi-nescentă. Materialul Iuminescent se prepară adăugînd sulfurii, după purificare, clorură de sodiu 2% ca fondant, şi cantitatea corespunzătoare de activator; se amestecă la umed şi apoi se topesc într-o atmosferă inertă. Substanţa astfel obţinută poate cristaliza în sistemul cubic sau în cel exagonal. Acest material e excitat atît de radiaţiile ultraviolete cît şi de radiaţiile catodice.— Deoarece sulfura de cadmiu e solubilă în sulfura de zinc în orice proporţii, se pot obţine materiale luminescente dintr-un amestec de aceste sulfuri, folosind aceiaşi activatori. De data aceasta se obţine un spectru de emisiune cu lungimea de undă mai mare, după proporţia dintre sulfuri. — Sulfurile pămînturilor alcaline şi sulfura de stronţiu, activate cu bismut, sînt şi ele fosforescente. x
Materialele luminescente cu oxigen cuprind compuşi ca: silicaţi, boraţi, fosfaţi, wolframaţi, în general compuşii formaţi prin legarea unui oxid metalic de un radical carecon-ţine oxigen, de regulă anhidrida unui acid. Convenţional, sînt incluşi şi halogenii. Aceste substanţe sînt intens excitate de lumina
o
ultravioletă cu lungimea de undă de 2537 A. Din acest grup fac parte fosforii folosiţi în lămpile fluorescente. Activatorul cel mai mult folosit la majoritatea acestor fosfori e manganul în proporţia de 0,5—3?^o . Se mai pot folosi plumbul, antimoniul şi ceriul. Metoda de preparare generală consistă în topirea oxidului metalic pur cu anhidrida acidului şi cu oxidul activatorului. în cazul fosfaţilor se precipită întîi fosfatul pur, care apoi e topit cu adausurile necesare. Topirea se poate efectua în atmosferă de aer sau în recipiente închise. Formarea fosforului depinde de reacţia în soluţia solidă, a cărei viteză depinde de viteza de difuziune a particulelor reactante.
Primele materiale luminescente fabricate, cari pot fi excitate de radiaţiile ultraviolete pentru a emite în spectrul vizibil, au fost siiicatui de calciu activat cu plumb şi fosfatul de calciu activat cu ceriu. Dacă în aceste materiale se incorporează numai mangan, ele pot fi excitate şi de radiaţiile catodice, pentru a emiteîn roşu. Dacă pe lîngă mangan segăsesc şi activatorii amintiţi mai sus, materialele pe bază de silicaţi pot fi excitate şi de ra-
o
diaţiile ultraviolete de 2537 A. Siiicatui de calciu cu plumb şi mangan, CaSi03:Pb:Mn, emite în roşu moderat, iar ortofosfatul de calciu cu ceriu şi mangan, Ca(P04) Ce:Mn, emite în roşu aprins. Materialele pe bază de fosfat de calciu şi halogenură de calciu (structura apatitică), 3 Ca3(P04)2CaX2, în care X poate fi F (fluor) sau CI (clor), şi cu concentraţii variabile de activatori pe bază de antimoniu şi mangan, excitate de radiaţii ultraviolete, pot emite o gamă largă de radiaţii între roşu şi albastru. O proporţie convenabilă din aceşti activatori poate conduce la obţinerea unei emisiuni de lumină albă. — Silicaţii de zinc şi cadmiu activaţi cu mangan 1%, boraţii de cadmiu activaţi cu mangan
0,5% , şi fosfaţii de calciu de structura apatitului activaţi cu stibiu şi mangan sînt şi luminofori fosforescenţi.
Materialele luminescente organice sînt numeroase, însă la cele mai multe fluorescenţa se manifestă foarte slab. Unii compuşi organici, deşi nu sînt, ca atare, fluorescenţi, devin intens fluorescenţi în soluţii în concentraţii mici şi cu solvenţi adecvaţi lichizi sau solizi; în acest caz, solventul are rolul activatorului din materialele luminescente cristalizate. Printreacestesubstanţesînt rodamina Bşi rodamina6 G, cari emit în roşu şi în portocaliu, şi safranina T şi oranjul de acridină, cari emit în galben-portocaliu. Solventul lichid adecvat e alcoolul, şi solvenţi solizi satisfăcători sînt nitratul şi acetatul de celuloză. Luminescenţă substanţelor organice se reduce foarte mult dacă sînt expuse continuu la lumină.
Materialele luminescente sînt folosite în analize bazate pe colorimetrie şi fluorimetrie, ca trasori pentru a indica fisurile în piesele metalice, pentru a cerceta sistemul circulator în plante şi animale, la fabricarea de lacuri şi vopsele luminescente, în industria fotografică, la fabricarea lămpilor cu fluorescenţă, a tuburilor catodice în instalaţiile de radiolocaţie şi în televiziunea alb-negru şi în culori.
ii.	Luminescenţă. Fiz.: Emisiune de lumină datorită excitării prealabile a corpului emiţător în alt fel decît prin încălzire (în care caz, radiaţia emisă se numeşte radiaţie termică, v.). După felul excitaţiei, se deosebesc: fotolumines-cenţa (v.) (excitare prin iluminare), electroluminescenţa (v.) (excitare prin aplicarea unui cîmp electric constant sau, mai ales, alternativ şi de joasă frecvenţă), catodoluminescenţa (excitare prin iradiere corpusculară cu electroni), chemolumi-nescenţa (excitare prin reacţii chimice), bioluminescenţa (lumi-nescenţa anumitor organisme, reductibilă la chemolumines-cenţă), triboluminescenţa (excitare prin abraziune sau prin ruperea unui cristal).
Luminescenţă electrica
335
Luminoscop
în catodoluminescenţâ, electronii incidenţi (primari) transmit energia lor cinetică unor electroni aparţinînd atomilor substanţei de bază (electroni din banda de valenţă, conform teoriei zonelor, v.) sau atomilor de impurităţi, elibe-rîndu-i din legăturile lor şi făcîndu-i cuasiliberi (ridicîndu-i în banda de conducţie). Aceşti electroni pot, fie să ionizeze, la rîndul lor, alte centre activatoare (atomi de impurităţi), fie să cadă ei înşişi în ele prin tranziţii radiative. Lumina emisă se propagă în ambele sensuri (înainte şi înapoi) şi, întrucît, într-un tub catodic, numai primul dintre aceste sensuri e util, ecranul catodoluminescent e acoperit în interior cu o foiţă de aluminiu, care lasă să treacă electronii primari, dar reflectă lumina răspîndită înapoi. în acest fel se creează şi o cale de scurgere pentru electronii în exces, cari ar încărca altfel negativ ecranul, împiedicînd funcţionarea lui normală. Pentru o tensiune de acceleraţie a electronilor primari cuprinsă aproximativ între 500 şi 20 000 V, încărcarea negativă a ecranuluj e de altfel evitată automat prin emisiunea secundară, asociată cu fasciculul primar; în afara acestui interval, emisiunea secundară e insuficientă şi eliminarea sarcinii suplementare necesită metode speciale. Compoziţia chimică a unui ecran de tub catodic variază după cuioarea urmărită; ca substanţe de bază se întrebuinţează sulfurile de zinc sau de cadmiu, silicatul de zinc, wolframatul de calciu sau de cadmiu; ca impurităţi activatoare se folosesc argint, mangan, cupru.
în chemoluminescenţâ, energia eliberată în anumite reacţii chimice (exotermice) e în total sau în parte energie a unei radiaţii luminoase. Strălucirea fosforului, de exemplu, se datoreşte oxidării lui; combinarea vaporilor de sodiu cu vaporii de clor, la 50---600, conduce de asemenea la o chemolumi-nescenţă, în care energia de reacţie rezultată din procesul Na-[-CI = NaCI serveşte la excitarea unor atomi neutri de sodiu cari, prin revenire la starea fundamentală, emit o
o
lumină caracteristică galbenă (linia dublă D, X = 5889,963 A
şi X = 5895, 930 Â).
Bioluminescenţa se întîlneşte la unele animale sau plante (licurici, sepie, anumite ciuperci, etc.) şi e un tip de chemoluminescenţâ bazat pe anumite reacţii chimice la cari participă substanţe secretate de organismele respective. în multe cazuri ea rezultă din oxidarea Iuciferinei în oxiluciferină, sub acţiunea catalizatoare a enzimei numite luciferază.
în triboluminescenţâ, energia devenită liberă prin deplasări relative macroscopice sau semimacroscopice ale unor părţi dintr-un cristal permite excitarea atomilor lui, urmată de o dezexcitare radiativă. în acest fel se explică, de exemplu, lumina emisă prin ruperea sau pisarea unei bucăţi de zahăr.
1.	~ electrica. Fiz.: Sin. Electrofuminescenţă (v.).
2.	~ negativa. Fiz., Elt.: Sin. Lumină negativă. V. sub Descărcare electrică 1.
3.	Luminescenţi, coloranţi Ind. chim. V. Lumogen,
coloranţi	Fluorescenţi, coloranţi ~.
4.	Lumini de drum. Nav.: Luminile roşu şi verde din bord, iar uneori şi luminile albe de la catarg. Termenul lumini de drum nu e impus d3 documente oficiale, însă are în general accepţiunea indicată mai sus.
5.	~ de poziţie. Nav.: Luminile albe de la catarg, iar uneori şi luminile roşie şi verde din borduri. Termenul lumini de poziţie nu e impus de documente oficiale, însă are în general accepţiunea indicată mai sus.
*6. Luminii, aberaţia Fiz. V. Aberaţie optică. c 7. Luminile navelor. Nav.: Lumini speciale, cari nu pot fi confundate cu celelalte lumini ale navei, cari trebuie purtate de orice navă în mers sau ancorată, de la apusul pînă la răsăritul soarelui. Aceste lumini sînt stabilite prin Regulamentele pentru prevenirea abordajelor la navele de mare, sau prin regulamente
locale stabilite prin acord internaţional, ca, de exemplu, Regulamentul de navigaţie pe Dunăre, sau — pentru apele teritoriale
—	prin regulamente locale, ale statului respectiv.
Felul luminilor diferă după mărimea, tipul navei şi situaţia în care se găseşte aceasta.
Pentru navele în mers, cele mai uzuale sînt luminile din borduri (verde în tribord şi roşu în babord) şi luminile albe la catarge. Se folosesc, de asemenea, lumini speciale pentru navele nesigure pe manevră, pentru navele puse pe uscat, pentru navele cabliere remorchere şi pentru navele de pescuit, la cari luminile indică genul de pescuit (cu plasă de fund, etc.) şi direcţia uneltei de pescuit.
Hidroavioanele cari se găsesc pe apă poartă lumini asemănătoare cu ale navelor, însă la distanţe verticale şi orizontale mai mici.
Afară de cele menţionate mai sus se mai folosesc lumini speciale la trecerea prin anumite canale (Suez, etc.). Navele cari draghează mine, navele comandant, navele port-avioane au de asemenea lumini speciale cari nu sînt stabilite prin acorduri internaţionale, dar sînt anunţate, de regulă, prin avize, navigatorilor.
8.	Luminiş, pl. luminişuri. Silv.: Suprafaţă fără arbori din cuprinsul unei păduri (gol în arboret), cu aria mai mică decît circa 5000 m2, spre deosebire de poiană, a cărei arie depăşeşte circa 5000 m2. Luminişul are un caracter provizoriu, spre deosebire de enclavă, care e un gol permanent.
9.	Luminoasa, pl. luminoase.Silv.: Sin. Curpen (v.Curpen 4).
io.	Luminoasa, factor de eficienţa Fiz., II.: Sin. Eficienţă luminoasă (v.), Coeficient de eficienţă luminoasă.
n. Luminobloc, pl. luminoblocuri. Elt.: Unitate autonomă pentru iluminatul de siguranţă, cuprinzînd o lampă alimentată de la reţea, o lampă alimentată de la circuitul de siguranţă, un comutator automat, o baterie de acumulatoare (v.) pentru iluminatul de^siguranţă şi un redresor — toate asamblate în aceeaşi cutie. în cazul cînd se produce o pană de reţea se aprinde automat lampa de siguranţă alimentată de la bateria de acumulatoare (menţinută mereu încărcată de redresorîn timpul funcţionării reţelei). Se montează în diferite puncte ale unei clădiri (de obicei deasupra uşilor de ieşire).
12.	Luminofor, pl. luminofori. 1. Tehn. V. sub Luminescente, materiale şi sub Luminescenţă.
13.	Luminofor, pl. luminofoare. 2. C. f. V. Semnal luminos.
14.	Luminoschemâ, pl. luminoscheme. C. f. V. Tablou schematic luminos.
îs. Luminoscop, pl. luminoscoape. Fiz., Expl. petr.: Aparat cu ajutorul căruia se analizează luminescenţă în întuneric a corpurilor, cînd cade asupra lor radiaţie ultravioletă care provoacă emisiunea, de către acestea, a altor radiaţii de fotolumines-cenţă cari, în general, sînt vizibile şi fac ca aceste corpuri să fie văzute la întuneric. Lungimea de undă a radiaţiilor emise de corpurile iradiate depinde de natura şi de structura acestor corpuri, astfel încît după culoarea rezultată la întuneric se pot recunoaşte anumite corpuri.
Cînd radiaţia ultravioletă cade asupra corpurilor se poate produce fluorescenţă sau fosforescenţă (v. sub Fotolumines-cenţă).
Ţiţeiul şi bituminele grele au o luminescenţă mare, în timp ce majoritatea materiilor anorganice, cu excepţia unor minerale, nu sînt luminescente.
Fiecare material luminescent e caracterizat prin culoarea şi intensitatea radiaţiei emise prin luminescenţă, durata emisiunii ulterioare, legea scăderii intensităţii acestei radiaţii şi gradul de excitabilitate prin radiaţie ultravioletă de diferite lungimi de undă. Indicele cel mai caracteristic e intensitatea lumines-cenţei. La analiza luminescenţă a rocilor, intensitatea depinde, în primul rînd, de cantitatea materiilor bituminoase din roca respectivă. După culoarea luminescenţei se poate aprecia, în
Luminosemnal
336
Lumînare, antenă ^
Lumînoscop,
general, componenţa bitumurilor, iar după .formele intervalelor luminescente se poate aprecia repartiţia bitumurilor în rocă. Excitaţia luminescenţă sub acţiunea radiaţiei ultraviolete de diferite lungimi de undă poate da o caracteristică aproximativă a componenţei calitative a bitumurilor.
Intensitatea luminescenţei se determină prin compararea probei de analizat cu etaloane cari conţin anumite concentraţii cunoscute.
Luminoscoapele sînt constituite din surse de excitaţie şi din filtre de lumină. Sursele de radiaţie ultraviolete pot fi naturale (Soarele), sau artificiale (lămpi de cuarţ cu descărcare electrică în vapori de mercur, etc.). Filtrele de lumină servesc la separarea radiaţiei ultraviolete, prin absorbirea radiaţiilor de lungime de undă mai mare din partea vizibilă a spectrului, cari nu trebuie să pătrundă în camera aparatului, pentru că ar masca luminescenţă emisă de corpul analizat. Filtrele de lumină consistă din sticle Wood (cu nichel), mai rar din monocromatoare.
Celmai simplu şi mai cunoscut luminoscop de teren e lumino-scopul solar pliabil (de buzunar) (v. fig.). El consistă dintr-o cameră de pînză neagră (1), impermeabilă la lumină, echipată cu un filtru de lumină Wood şi avînd un orificiu (2) pentru observarea luminescenţei substanţei care se introduce în interior prin alt orificiu (3). Aparatul poate fi utilizat în orice condiţii, pe timp însorit. Unele aparate portative de teren permit efectuarea de observaţii fără întunecare, însă au nevoie de un generator electric, avînd ca sursă de radiaţie ultravioletă o lampă de cuarţ cu vapori de mercur.
Un luminoscop staţionar e lampaanalitică de lumine scenţă L-80, care consistă dintr-o cameră impermeabilă la lumină, dintr-o lampă de cuarţ şi din filtre de lumină Wood. Cu acest aparat se lucrează într-o încăpere întunecoasă.
Un alt luminoscop staţionar e aparatul GOI, în care sursa de radiaţii ultraviolete e un descărcător cu scîntei, iar filtrul de lumină e un monocromator de cuarţ. Acest aparat e complicat şi costisitor, însă permite separarea radiaţiilor ultraviolete de diferite lungimi de undă, ceea ce contribuie la o caracterizare mai detaliată a substanţei luminescente.
în staţiunile pentru carotajul gazelor, la forajul sondelor de ţiţei şi de gaze, se folosesc luminoscoape în cari sursa de radiaţie ultravioletă o constituie lămpile UFO-4 A, cari sînt montate în carcase speciale cu sticlă Wood, care serveşte ca filtru de lumină, lăsînd să treacă numai radiaţiile ultraviolete. Alimentarea lămpilor e asigurată de la o sursă de curent continuu de 24 V.
î. Luminosemnal,pl. luminosemnale. C.f. V. Semnal luminos.
2.	Luminozitate. Fiz.: Sin. Claritate. V. sub Caracteristică optică.
3.	curba de F/z.: Curbă plană ale cărei ordonate sînt proporţionale cu radianţele spectrale sau cu strălucirile spectrale ale corpului care radiază şi ale cărei abscise sînt proporţionale cu lungimile de undă respective. Curba de luminozitate se obţine din curba spectrală a repartiţiei energiei radiate, prin înmulţirea cu factorii de vizibilitate respectivi.
4.	Lumisterinâ, Chim. biol.: Primul produs de transformare a ergosterinei în vitamina D2, sub influenţa luminii. E un stereo-isomer al ergosterinei.
5.	Lumitip, pl. lumitipuri. Poligr.: Maşină de fotoculegere (v.) cu claviatură electrică, la care se execută, în acelaşi timp cu culegerea de litere, şi o probă dactilografiată. Cînd litera e „bătută" (culeasă),două dispozitive electronice (numite „memorii") intervin pentru a o determina la cules: unui care emite
un cod diferit pentru fiecare literă şi altul care indică dimensiunile acesteia. Cînd un rînd e cules, al doilea dispozitiv determină şi spaţiul dintre cuvinte. Literele se găsesc gravate în transparenţă pe un disc de material plastic, care cuprinde 16 feluri de caractere. La fiecare literă declanşată, o lampă-fulger, stroboscopică, fotografiază litera pe un film care se găseşte în spatele discului port-litere, în momentul cînd litera respectivă trece prin raza de acţiune a lămpii. în acelaşi timp, al doilea dispozitiv electronic fixează poziţia literei pe film, care rămîne fix tot timpul cît durează iluminarea unui rînd. Fiecare dintre cele 16 caractere are cîte 90 de litere, iar sistemul optic folosit poate să dea fiecărei litere 16 mărimi diferite.
6.	Lumînare, pl. lumînări. 1. II.: Sursă de lumină la care arde, în jurul unui fitil confecţionat din fibre de bumbac, amestecate sau nu cu fibre de in (impregnat pentru ameliorarea arderii cu fosfat de amoniu, sulfat de amoniu, borax, etc.), un combustibil adus din stare solidă în stare lichidă şi apoi vaporizat, datorită căldurii dezvoltate prin ardere. Combustibilul întrebuinţat e ceara (de albine sau minerală), stearina, parafina, albul de balenă, etc. Arderea se produce aprinzînd fitilul, la a cărui căldură se topeşte apoi combustibilul care, în stare lichidă, urcă — prin capilaritate — pînă la vîrful fitilului, unde se evaporă, se aprinde şi întreţine flacăra. Din ardere rezultă vapori de apă şi bioxid de carbon. în interiorul flăcării, unde aerul pătrunde în cantitate insuficientă, şi deci arderea e incompletă, se separă particule de carbon, cari ard cu incandescenţă, dînd lumina albă a flăcării. Lumînările se confecţionează prin turnare în forme metalice, în cari fitilul e aşezat, în prealabil, în axa formei. Operaţia finală e lustruirea lumînărilor, cu o flanelă îmbibată cu alcool sau cu amoniac. O lumînare de calitate superioară e luminarea diafană, fabricată cu alb de balenă şi ceară, şi care dă o lumină foarte vie.
Lumînările de dimensiuni obişnuite produc o intensitate luminoasă orizontală de aproximativ o candelă (aproximativ 1,14 cd, la lumînările obişnuite de stearină), la o consumaţie de	g/h. Strălucirea flăcării e de aproximativ 0,5 sb.
7.	~ fumigena. Chim., Tehn. mii.: Dispozitiv folosit pentru producerea fumului în scopuri de mascare (camuflare). De obicei e format dintr-un înveliş cilindric, confecţionat din tablă subţire sau din carton, în care se găseşte substanţa fumigenă. Funcţionarea se amorsează cu ajutorul unui dispozitiv pirotehnic care se găseşte la un capăt al lumînării şi de la care reacţia se propagă ia substanţa fumigenă. Aici, printr-o reacţie chimică exotermă, de obicei prin ardere, se produc aerosolii cari se răspîndesc în atmosferă. Lumînările fumigene au greutăţi diferite, începînd de la 1, 2---50 kg. Cînd amestecul combustibil conţine şi o substanţă toxică, lumînările se numesc lumînări toxice.
8.	Lumînare. 2. Cs.: Fiecare dintre cei doi stîlpi (de lemn sau de metal) ai unei sonete, aşezaţi paralel şi la mică distanţă unul dealtul, cari ghi-
dează cursa berbecului şi determină direcţia de înfigere^a pilo-tuluiînteren. în secţiune transversală, for-malumînărilor diferă după felul secţiunii transversale a berbe-
0' S' 0
Diferite tipuri de luminări. 1) berbec; 2) lumînare.
cului (v. fig.). Uneori, lumînările sînt gradate în metri, pentru a permite citirea directă a înălţimii de ridicare a berbecului şi înfigerea pilotului după fiecare lovitură. V. şî sub Sonetă.
9.	Lumînare, antena Telc.: Antenă dielectrică cu unde progresive (v. sub Dielectrică, antenă ~), a cărei piesă dielectrică principală are o formă mult alungită în direcţia principală de radiaţie.
Lumînare Hefnsr	337	Luna
1.	Lumînare Hefner. //..* Unitate fotometrică de măsură pentru intensitatea luminoasă egală cu intensitatea unei lămpi Hefner.' V. sub Lampă etalon.
2.	Lumînare internaţionala, II.: Unitate fotometrică de măsură a intensităţii luminoase, azi abandonată, reprezentînd o anumită fracţiune din intensitatea luminoasă produsă în condiţii determinate de lămpi-etalon cu filament de carbon în vid, aparţinînd unui lot de lămpi-etalon primare. Are simbolul b. int. (bougie internaţionale). Etaloanele primare erau păstrate în laboratoarele naţionale din Franţa, Anglia şi din Statele Unite ale Americii, între cari se stabilise în 1909 înţelegerea privitoare Ia adoptarea acestei unităţi. Lumînarea internaţională, legată de etaloane perisabile, a fost abandonată în favoarea candelei (v.) cînd a fost pus la punct un etalon primar reproductibil, bazat pe radiaţia corpului negru. Relaţia de transformare e următoarea: 1 b. int.= 1,0197 cd.
3.	Lumînare zecimala. II.: Unitate fotometrică de măsură a intensităţii luminoase, azi abandonată, bazată pe anumite lămpi etalon, diferite de la o ţară la alta.
4.	Lumînâricâ, pl. lumînărele. Bot., Agr., Farm.: Verbascum phlomoides L. Plantă ierboasă, bianuală, din familia Scro-phulariaceae, care creşte spontan pe terenuri nisipoase, pietrişuri, coaste şi în poieni. Tulpina are înălţimea de 150-*-200 cm ; frunzele sînt mari, eliptice, acoperite pe ambele feţe cu peri mărunţi, galbeni; florile, aşezate într-un racem lung, au culoare galbenă. înfloritul are loc succesiv, din iunie pînă în octombrie. Seminţele, foarte mici, se seamănă în amestec cu nisip,* la începutul primăverii sau toamna tîrziu, pe sol arat adînc, cu distanţa între rînduri de 50 cm şi la adîncimea de numai 0,5 cm. Recoltarea florilor se face treptat, pe măsura dezvoltării lor, producţia ridicîndu-se la 750---800 kg/ha. Petalele uscate, conţinînd ca principiu activ substanţe mucilaginoase, sînt folosite în Medicină sub forma de infuzie, la combaterea afecţiunilor aparatului respirator şi ale aparatului digestiv. Sin. Coada-lupului, Coada-vacii, Corovatic.
5.	Lummer, cub Fiz. V. sub Fotometru.
6.	Lummer-Brodhun, fotometru Fiz. V. sub Fotometru.
7.	Lummer-Gehrcke, lama Opt. V. sub Interferometru.
8.	Lumogen, coloranţi Ind. chim.: Clasă de coloranţi cari prezintă fenomenul de luminescenţă la iradiere cu lumină ultravioletă sau în prezenţa unor agenţi chimici. Ca structură, ei aparţin la diverse clase chimice.
De exemplu, roşul-portocaliu Lumogen L e un derivat al pirimidantronei:
H
HC
I
HC
H
C
N/C^N
li l c c
c/ xcx ^c— li li l C C 6CH
/ \y \t*
II
o
NH-
NH —C
H
C-
vc =
H
/
CH
-C-------C
O
CI
H |
C—c
s %
xc = cx
CH
CI
H
C2H5OOC—C = CH-I
CN
-CH=C—COOC2H5 I
CN
Albastrul Lumogen L e esterul 2,5-dihidroxitereftalic.
Galbenul-portocaliu şi galbenul strălucitor Lumogen sînt derivaţi, respectiv, de la aldehida sal ici I ică şi 2-naftol-1-aldehidă.
Verdele strălucitor Lumogen se obţine din tereftalaldehidă cianoacetat de etil:
H H C—C
-cf V
xc=c/
H H
Ftal i I hidrazidele prezintă fenomenul de chemolumines-cenţă. De exemplu, luminolul are luminescenţă albăstruie în soluţie alcalină care conţine un oxidant. Se obţine prin reducerea produsului de condensare al acidului nitroftalic cu hidrazină.
Aminoftalimidele sînt utilizate drept coloranţi fluorescenţi pentru fibre artificiale şi naturale.
Coloranţi fluorescenţi pentru uleiuri minerale sînt 1,3-diaril-4,7-dihidrobenzofuranii, cari sînt derivaţi ai butadienei. V. şî Fluorescenţi, coloranţi .
9. Luna. Astr.: Satelitul natural al Pămîntului, de formă aproape sferică, avînd diametrul de 3476 km (de circa patru ori mai mic decît diametrul Pămîntului). Diametrul aparent al Lunii variazăîntre 29'24" şi 33'40'', puţin mai mic decît al Soarelui iar distanţa de la Pămînt variază între 354 000 km (la perigeu) şi 406 000 km (la apogeu), deoarece orbita Lunii e o elipsă cu excentricitatea 1/18.
Luna are o mişcare de revoluţie în jurul Pămîntului (pe orbită) cu viteza de 1 km/s şi, totodată, o mişcare de rotaţie în jurul axei ei, astfel încît durata de revoluţie e egală cu cea de rotaţie, din care cauză prezintă mereu aceeaşi faţă spre Pămînt; această durată se numeşte luna siderala, reprezentînd intervalul de timp după care Luna revine în dreptul aceleiaşi constelaţii şi e egală cu 27,321661 zile solare medii. Orbita lunară e înclinată cu 5C8M0" faţă de planul elipticei, această înclinaţie variind între 5°01'1" si 5°17'35" într-o perioadă de 173 de zile.
în mişcarea ei pe orbită, Luna se deplasează zilnic cu 13°2 de la apus spre răsărit (adică în sens contrar mişcării diurne a stelelor), avînd ca poziţii particulare faţă de Soare şi Pămînt: conjuncţia, cînd Luna e între Pămînt şi Soare, şi opoziţia, cînd Pămîntul e între Lună şi Soare.
Intervalul dintre două conjuncţii sau opoziţii succesive, care e adevărata perioadă de revoluţie a Lunii, se numeşte lună sinodică şi e egal cu 29,5306 zi le solare medii (Rădică cu 2,21 zile mai lung decît luna siderală, datorită mişcării de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui).
Diferitele configuraţii aparente ale Lunii, datorite variaţiilor de iluminare a Lunii de către Soare, se numesc fazele Lunii. Astfel, se deosebesc următoarele patru faze (v. fig.): Lună nouă, cînd Luna e în conjuncţie şi faţa dmspre Pămînt e invizibilă, nefiind luminată; primul 'pătrar cînd direcţiile Lună-Pămînt şi Pămînt-Soare fac un unghi drept şi e iluminată jumătate din suprafaţa vizibilă a Lunii (prin creşterea limbului ei în formă de seceră pînă ajunge la forma unui semidisc), ceea ce se produce, după aproximativ
Fazele Lunii.
S) Soarele; P) Pămîntul; L) Luna; primul pătrar; L.J Lunâ noua; L3) ultimul pătrar; L4) Lună plină.
22
Lunariu
338
Lunaţie
7^ 9hde Ia conjuncţie; Lună plina, cînd Luna e în opoziţie şi discul lunar e complet iluminat; ultimul pătrar, cînd direcţiile Lună-Pămînt şi Pămînt-Soare fac un unghi drept şi e iluminată cealaltă jumătate a suprafeţei vizibile a Lunii (datorită descreşterii suprafeţei iluminate a limbului pînă la un semidisc), ceea ce se produce după aproximativ7d 9h de la opoziţie. După ultimul pătrar, semidiscul iluminat descreşte, formînd un limb din ce în ce mai îngust, pînă cînd Luna, ajungînd în conjuncţie, ciclul fazelor ei reîncepe.
La anumite opoziţii sau conjuncţii, dacă Luna, Pămîntul şi Soarele se găsesc în linie dreaptă, se produc eclipse de Lună, la opoziţie, cînd Luna intră în conul de umbră al Pămîntului; eclipse de Soare, la conjuncţie, cînd Soarele intră în conul de umbră al Lunii. Aceste eclipse nu se produc la fiecare opoziţie sau conjuncţie, deoarece planul orbitei lunare e mai înclinat faţă de ecliptică (se produc anual, în medie, 1--*2 eclipse de Lună şi 2***5 eclipse de Soare). Alte consecinţe ale mişcării Lunii pe orbită sînt mareele (v.) şi încetinirea rotaţiei Pămîntului.
în comparaţie cu Pămîntul, volumul Lunii e de 49 de ori mai mic, suprafaţa Lunii e de 13 ori mai mică şi masa Lunii e de 81,5 ori mai mică, iar densitatea medie a Lunii de 3,33, adică
0,6043 din densitatea Pămîntului. Forţa de atracţiune gravitaţională a Lunii e de aproximativ şase ori mai mică decît cea a globului terestru, ceea ce face ca densitatea atmosferei lunare să fie de cel puţin 104 ori rr^ai mică decît cea terestră, adică, practic, atmosfera e inexistentă; de aceea, variaţiile de temperatură dintre zi si noapte pe Lună sînt cuprinse aproximativ între -160° şi +125°.
Relieful suprafeţei Lunii, foarte accidentat, cuprinde: continente, cari sînt suprafeţe largi, luminoase, brăzdate de munţi şi cari acoperă aproximativ 60% din suprafaţa vizibilă a Lunii; mări, cari sînt pete mari, întunecate, ele fiind de fapt depresiuni cari ocupă aproximativ 40% din suprafaţa Lunii (de ex. Marea ploilor, Marea crizelor, etc.); cîmpii, cari sînt regiuni de luminozitate intermediară; lanţuri muntoase, cari sînt şiruri foarte înalte de munţi, cu pereţi abrupţi, cari închid mările şi traversează uneori şi continentele; circuri (munţi inelari), caracteristice Lunii şi asemănătoare craterelor terestre, constituite dintr-un val circular (atingînd sute de kilometri în diametru), cari înconjură o suprafaţă plană, joasă; cratere, cari sînt munţi inelari asemănători circurilor, însă cu fundul foarte jos şi în al căror centru se găseşte un vîrf conic abrupt, numit muntele central (de ex. craterul Copernic); pori, cari sînt adîncituri fără val împrejur; vîrfuri masive conice, izolate, sau colţuri izolate; crăpături, cari sînt adîncituri înguste (pînă la 1,5 km lărgime), de forma unor defileuri terestre foarte lungi (de ex. Hyginus, cu lungimea de 260 km); valuri, cari sînt ridicături înguste, lungi, situate pe mări şi observabile prin umbra pe care o aruncă; raze luminoase, de culoare uşor roşietică, cari sînt dungi radiale în jurul cîtorva cratere (uneori ele constituie reţele de dungi, ca o aureolă în jurul craterului, iar alteori sînt foarte lungi, prelungindu-se peste diferite forme de relief). Cu studiul reliefului Lunii se ocupă Selenografia.
Originea accidentelor lunare s-ar datori: exploziilor corpurilor meteoritice mari şi lipsei unei atmosfere care să niveleze terenul; vulcanismului din trecut, care a dus la acoperirea în bună parte a suprafeţei Lunii cu lavă; răbufnirilor de gaze din interiorul Lunii. Se pare că razele ar fi mici ridicături de pulbere foarte fină, iar crăpăturile s-ar fi format în urma încercărilor de ţîşnire de magmă lunară. Există ipoteza că corpul Lunii e constituit din blocuri cu o oarecare mobilitate şi că faliile au fost produse de contracţiuni şi dilataţii.
Studiul formelor suprafeţei lunare demonstrează o succesiune a formării lor în timp (există cratere tinere, suprapuse unora mai vechi, semierodate).
Culoarea şi întinderea unor pete din circuri se schimbă astfel, încît la lumina Soarelui se întunecă şi mai puternic datorită, probabil, unui proces chimic local.
Se pare că pe Lună nu există viaţă.
Strălucirea Lunii e de 450 000 de ori mai mică decît a Soarelui. Iluminarea produsă de Lună e de aproximativ 0,3 lx în afara atmosferei pămînteşti, şi de 0,2 lx la suprafaţa Pămîntului în cazul Lunii pline, la zenit; această iluminare nu scade proporţional cu micşorarea suprafeţei iluminate a Lunii, ci mult mai repede (de ex., de la Lună plină pînă la a 11-a zi după aceasta, iluminarea scade la 1%). Luna reflectă lumina Soarelui de 80 de ori mai puţin decît Pămîntul, în total 1% din radiaţia solară (albedo =0,07), cantitatea de energie radiantă crescînd de la violet spre infraroşu. Suprafaţa Lunii are culoare cafenie.
Luna se roteşte în jurul axei sale, care e înclinată cu un unghi constant faţă de planul eclipticei (88028') în mod uniform, cu perioada 'riguros egală cu perioada de revoluţie mijlocie a Lunii în jurul Pămîntului. Cele trei plane (ai ecuatorului lunar, al orbitei Lunii şi al eclipticei) se intersectează după o dreaptă, numită linia nodurilor. Planul eclipticei formează cu planul ecuatorului lunar un unghi de 1°32', iar cu planul orbitei Lunii, un unghi de 5°9\ Axa de rotaţie a Lunii face deci cu planul orbitei un unghi de 83°19'. Mişcarea Lunii prezintă foarte multe neregularităţi, cele principale fiind:
—	Linia nodurilor are o mişcare retrogradă aproape uniformă pe ecliptică; ea face o rotaţie completă pe ecliptică în 18,66 ani (6793 de zile).
—	O mică perturbaţie periodică cu acţiune constantă abate nodul ascendent cu aproximativ 1°26' de la poziţia medie într-un sens şi în celălalt.
—	înclinaţia orbitei lunare faţă de ecliptică variază între 5°01T’ şi 5°17,35”.
—	Elipsa pe care o descrie Luna se roteşte în planul ei în sens direct şi aproape uniform şi din această cauză perigeul efectuează o revoluţie completă în timp de 9 ani.
—	O perturbaţie periodică, care abate perigeul de la poziţia lui medie cu o valoare care poate atinge 8°41' într-un sens şi în celălalt.
Forţa principală care acţionează asupra Lunii şi determină mişcarea ei medie e forţa de atracţiune a Pămîntului; forţa de atracţiune a Soarelui e numai o forţă perturbatoare. Orbita Lunii e supusă unor neregularităţi periodice şi seculare foarte mari. Datorită acceleraţiei seculare, durata mijlocie a unei revoluţii siderale a Lunii scade cu o valoare foarte mică, astfel încît Luna avansează cu 10” pe secol.
Se numesc li braţ ii oscilaţiile Lunii datorită cărora e vizibilă mai mult decît jumătate din suprafaţa Lunii, şi anume 59%. Se deosebesc:	Libraţia în latitudine, care
apare din cauza înclinării axei de rotaţie faţă de orbită. Axa de rotaţie a Lunii e înclinată pe planul orbitei ei cu 83°19' şi se deplasează în spaţiu executînd o mişcare de translaţie. Datorită acestui fapt, de pe Pămînt se văd alternativ, cînd regiunea situată lîngă polul nord lunar, cînd regiunea vecină polului sud lunar. Libraţia în latitudine determină o deplasare aparentă a centrului discului lunar cu un unghi de 6°41f. — Libraţia în longitudine e cea mai importantă şi provine din faptul că rotaţia Lunii se produce uniform, pe cînd revoluţia pe orbită se produce conform legii a doua a lui Kepler (cu viteză areolară constantă). Valoarea maximă a acestei libraţii e de 7054*.— Libraţia fizică e o „legănare" a Lunii în jurul axei sale de rotaţie. Libraţiile în latitudine şi în longitudine se produc în acelaşi timp şi se compun geometric, ceea ce conduce la o oscilaţie rezultantă de 10°. Suma maximă a tuturor libraţiilor e de 11°25\
î. Lunariu, pl. lunarii. Astr.: Aparat construit pentru demonstrarea mişcării Lunii în jurul Pămîntului.
2.	Lunaţie, pl. lunaţii. Astr.: Durata revoluţiei sinodice a Lunii, respectiv intervalul de timp necesar Lunii spre a reveni la aceeaşi fază (de ex. de la Lună plină Ia Lună plină).
Lună
339
Lunecare specifică
1.	Luna. Astr.: Intervalul de timp corespunzător perioadei ur.ei revoluţii a Lunii. După modul în care e definită perioada de revoluţie, se deosebesc lunile indicate mai jos.
Luna anormală corespunde trecerii Lunii de la un perigeu la perigeul următor. Luna anormală e egală cu 27d 13h 21mm3s.
Luna periodică corespunde descrierii,, de către Lună, a 360° de longitudine. Luna periodică e egală cu 27d 7h 43 mm 4,7S. Sin. Lună tropică.
Luna siderală corespunde intervalului de timp dintre două reapariţii ale Lunii în dreptul aceleiaşi stele fixe. E egală cu
27d7h43min 11,55s.
Luna sinodică corespunde intervalului de timp de la o lună nouă la cea următoare. E egală cu 29d 12h 44min 2,9S.
Lună tropică: Sin. Lună periodică (v.).
Luna zodiacală corespunde intervalului de timp dintre două treceri succesive ale Lunii la acelaşi punct nodal al orbitei sale. E egală cu 27d 5h 5min 36s.
2.	Luna calendaristica:	Fiecare dintre intervalele de
timp, apropiate de perioada unei revoluţii a Lunii, în care e subdivizat anul calendaristic (v. şî Calendar 2).
3.	~ civila: Sin. Lună calendaristică (v.).
4.	~ solara: Intervalul de timp egal cu a 12-a parte din anul solar. E egală cu 30d 10h 29min 4S.
5.	Luncarex. Metg.; Sin. Luncherit (v.).
6.	Lunca, pl. lunci. Geogr.: Albia majoră a unei ape curgătoare, ridicată deasupra nivelului obişnuit al apei (uneori cu 1---3 m), peste care se revarsă apele în timpul viiturilor. La rîurile şi fluviile mari, lunca, regulator natural al apelor de inundaţii, are lăţimea de cîţiva kilometri sau chiar de zeci de kilometri, formînd adevărate cîmpii aluvionare, iar la rîurile mici, ea are forma unor fîşii înguste, cari mărginesc albia minoră, de o parte şi de alta. în funcţiune de panta luncii, apa se revarsă acţionînd în anumite zone prin spălarea fundului (cu formarea de depresiuni), iar în altele, prin depunerea aluviunilor (cu formarea de praguri). După nivelul la care sînt situate diferitele suprafeţe de teren din luncă faţă de etiajul rîului sau al fluviului, se deosebesc, din punctul de vedere geomorfologic: depresiuni mari (bălţi permanente); depresiuni mici (bălţi temporare şi jepşi), cari în anii cu inundaţii reduse sau secetoşi seacă; terenuri potrivit de înalte (sub 5,5 hidrograde), cari rămîn sub apă în perioadele de inundaţii (terenuri inundabile), şi terenuri înalte sau grinduri (peste 7,5 hidrograde), cari nu se acoperă cu apă decît la viiturile extraordinare. Legătura dintre ele se face prin canale, gîrle, privale şi rupturi, prin cari, în anumite perioade, circulă apele de inundaţie, îmbunătăţind condiţiile hidrobiologice şi uşurînd accesul peştelui din fluviu în bălţi şi pe terenurile inundabile, şi invers, pentru a folosi condiţiile favorabile diferitelor procese vitale (reproducere, hrănire, iernare). Luncile sînt, în general, o sursă importantă de producţie naturală, datorită unui sol bogat în substanţe nutritive, fertilizat anual de apele şi aluviunile viiturilor, şi datorită unei expuneri favorabile, şi constituie zone de reproducere şi de creştere a peştelui. Sin. Regiune inundabilă.
7.	soluri de ~mPed.: Soluri formate pe aluviuni le depuse în luncile rîurilor, ale căror proprietăţi sînt în funcţiune de: timpul de cînd au fost depuse; textura şi natura petrografică a aluviunilor; poziţia faţă de albia minoră a rîului; adîncimea şi gradul de mineralizaţie al apei freatice, care, în luncă prezintă oscilaţii mari. De la aluviunile cu început de solificare pînă la tipul de sol zonal există o mare varietate de soluri de luncă. Astfel, în locurile în cari revărsările anuale au fost urmate de întreruperi, cari au durat un număr suficient de mare de ani, se întîlnesc soluri îngropate suprapuse. După adîncimea apei
freatice nemineralizate sau foarte slab mineralizate şi după zona climatică respectivă, se deosebesc în luncă: soluri gleice (v. Gleic, sol ^), lăcovişti (v.), soluri freatic umede (cernoziomuri, soluri cernoziomice, soluri brune), etc. Cînd apa freatică e mineralizată, se formează în luncă soionceacuri (v.), solo-neţuri (v.), solodii (v.) şi diferite varietăţi de tranziţie.
8.	Luncăr, pl. luncăre. Metg.: Sin. Luncher, Retasură (v.).
9.	Luncher, pl. lunchere. Metg.: Sin. Retasură (v.).
10.	Luncherit. Metg.: Amestec exoterm folosit la încălzirea suplementară a topiturii din maselotele lingourilor sau ale pieselor turnate, în vederea ridicării retasurii în maselote şi deci a obţinerii unor lingouri sau a unor piese turnate compacte, fără a folosi maselote cu dimensiuni prea mari (deci cu mărirea coeficientului de utilizare a metalului lichid).
Maselota se acoperă cu luncherit, care se aprinde şi prin ardere cedează căldură, încetinind răcirea metalului lichid. Sin. Luncarex.
Prepararea luncheritului se face prin amestecarea, în mori chiliene, timp de 4***5 minute, a componenţilor uscaţi şi măcinaţi. Consumul de luncherit e de 25---30 kg/t piesă. Prin folosirea luncheritului se realizează o economie de metal de 20-*-25% .
Luncheritul trebuie să aibă conductivitate termică mare, temperatură de aprindere egală sau mai înaltă decît temperatura de turnare a metalului, şi viteză de reacţie corespunzătoare proprietăţilor metalului turnat şi, în concordanţă, cu condiţiile termice din formă (cari variază la turnarea pieselor de diferite mărimi).
Reglarea temperaturii de aprindere, varierea vitezei de reacţie (deci a procesului de ardere a luncheritului) şi mărirea efectului termic se obţin prin introducerea, în compoziţia luncheritului, a următoarelor adausuri: substanţe cu ardere exo-termă (Al, Mg, Fe-Si, Fe, etc.); substanţe cari prin încălzire cedează oxigen (Fe304, FeO, Fe203, Mn02, NaN03, zgură de furnal); substanţe cari întîrzie reacţia de ardere (nisip cuar-ţos, şamotă, zgură de cubilou, argilă, ciment, etc.).
Exemple de reţete de luncherit folosite în practică: 12% Al, 14% Fe-Si, 60% arsură de fier (FeO), 5% mangal, 5% fluorură de calciu, 4% şamotă; 25% Ai, 50% arsură de fier, 8% fluorură de calciu, 7% mangal, 10% şamotă; 10% bauxită, 20% Fe-Si, 25% rumeguş de lemn, 25% zgură granulată de cuptor înalt, 20% mangal.
11.	Lîineburgit. VIineral.: Mg3 [(P04)2| B203] • 8HaO. Fosfo-borat hidratat natural de magneziu, întîlnit în unele gipsuri. Cristalizează în cristale monoclinice, foarte fine, fibroase. Are culoarea albă. Sin. Lunebergit.
12.	Lunecare. Rez. mat.: Deformaţie care consistă în variaţia unghiului format de două elemente lineare concurente ale unui corp oarecare. Lunecarea corespunzătoare unei micşorări a unghiului se consideră pozitivă, iar cea corespunzătoare unei măriri a acestuia se consideră negativă. O suprafaţă din corp, care are proprietatea că în planele tangente la ea nu se produc lunecări, se numeşte suprafaţă de lunecare (sau uneori şi suprafaţă de alunecare).
13.	~ longitudinala. Rez. mat.: Lunecare într-un plan principal de inerţie, în cazul unei grinzi drepte supuse ia încovoiere cu forfecare. Tensiunea tangenţială corespunzătoare e egală cu tensiunea tangenţială care se stabileşte odată cu lunecarea într-o secţiune transversală.
14.	~a pămîntului. Geot. V. Forfecarea unui pămînt.
15.	~ simpla. Rez. mat.: Fenomenul de lunecare, în cazul unei solicitări simple (de ex. forfecarea simplă).
16.	~ specifica. Rez. mat.: Lunecarea corespunzătoare unui unghi drept, ales ca unitate de măsură. Lunecarea specifică e pozitivă, în cazul unei micşorări a unghiului drept (tensiunea tangenţială corespunzătoare e pozitivă), şi negativă, în cazul unei măriri a acestuia (tensiunea tangenţială corespunzătoare e negativă). Sin. Deformaţie specifică unghiulară; Alunecare specifică. V. şî sub Elasticitate şi sub Plasticitate.
22*
Lunetă
340
Lunetă astronomică
1.	Lunetă, pl. lunete. 1. Fiz.; Instrument optic pentru observarea şi măsurarea elementelor geometrice ale obiectelor depărtate, în care scop produce o imagine virtuală a obiectului privit, care se formează la distanţa cea mai favorabilă observării şi care se vede sub un unghi aparent mărit.
Lunetele se compun, în principal, din două sisteme optice: un obiectiv convergent, în general dublet sau triplet, avînd distanţa focală mare, care dă o imagine reală şi răsturnată a obiectului, situată sensibil în pianul său focal posterior; un ocular, în general sistem compus, avînd distanţa focală mică, care transformă imaginea reală dată de obiectiv, într-o imagine virtuală şi răsturnată, văzută sub un unghi mult mărit.
Afară de obiectiv şi de ocular, unele lunete au şi alte sisteme optice, ca de exemplu: redresoarele la lunetele terestre; vehiculele la instrumentele lungi (periscoape, cistoscoape, etc.), cari transportă imaginea dată de obiectiv la distanţa cerută de construcţia instrumentelor.
în general, la lunete, montura obiectivului constituie diafragma (de deschidere) şi pupila de intrare (P.); pupila de ieşire (P ) e deci imaginea obiectivului dată de ocular. Lentila de front a ocularului constituie diafragma de cîmp.
Punerea la punct a lunetei se face deplasînd ocuiarui faţă de obiectiv astfel, încît imaginea virtuală să se formeze între poziţii le-l imită ale vederii nete (punctum proximum şi punctum remotum) la distanţa cea mai favorabilă pentru vederea observatorului. Pentru ochiul normal, distanţa cea mai favorabilă fiind teoretic infinită (practic foarte mare), luneta va fi pusă la punct atunci cînd unui obiect^ depărtat îi va corespunde de asemenea o imagine depărtată. în acest caz, focarul posterior al obiectivului se confundă sensibil cu focarul anterior al ocularului: instrumentul e sensibil afocal.
Mulţi observatori cu vederea normală au o tendinţă de miopie cînd privesc printr-un instrument optic; de aceea, unele instrumente cari nu au dispozitiv de punere la punct sînt reglate la —1/2 sau —3/4 şi chiar —1 dioptrie.
Instrumentul fiind afocal, orice rază incidenţă R, paralelă cu axa, dă naştere unei raze emergente R' de asemenea paralele cu axa. Focarele sînt aruncate la infinit; imaginile obiectelor de la infinit sînt şi ele la infinit.
Mărirea transversală fi=y/y=A'B'/AB e constantă şi independentă de poziţia obiectului.
Mărirea unghiulară y = tgu'ltgu şi mărirea axială oc= = dv' I dx—A'A' i / AAX sînt de asemenea constante, întrucît y= —1/(3 şi a • y=p.
Grosismentul G= tg «' /tg u = y e constant, instrumentul fiind afocal (grosisment intrinsec). Grosismentul e egal cu inversul măririi transversale. El e egal cu raportul pupilelor de intrare şi de ieşire, ca şi cu acela al cîmpurilor aparent şi real:
/-_ p* tg26'
Y Pe tg 2 0 '
Puterea separatoare. Teoretic, o lunetă al cărei grosisment e G poate separa (distinge) două puncte apropiate cari apar sub un unghi s1=60,,/G; fenomenul de difracţie produs de limitarea fasciculelor de lumină de către obiectiv determină un unghi deseparaţie s2 = 120'7-E> (-D fiind diametrul obiectivului, în milimetri). Puterea separatoare are valoarea celui mai mare dintre unghiurile e± şi s2.
Grosismentul util Gu e acela pentru care e^e-2’ adică 60" jG^ = M0" jD.
Dacă G=GU, puterea separatoare e 120'7-D; se utilizează penetraţia maximă permisă de diametrul obiectivului, care nu poate fi depăşită prin utilizarea unui grosisment G mai mare decît Gu] adoptînd un astfel de grosisment se obţine, cel mult, o micşorare a oboselii ochiului pentru, observarea detaliilor.
Adeseori G<G^, astfel încît pentru un obiectiv dat să se obţină o pupilă de ieşire mai mare, necesară observării cu luminozitate mică (pe timp foarte luminos, pupila de ieşire poate fi de 2 mm, pe timp cu luminozitate mică, de 4 mm, iar pentru observare în timpul nopţii, de 6***8 mm).
Pentru a mari penetraţia şi grosismentul unei lunete e necesar să se mărească diametrul obiectivului; de asemenea e necesar să se mărească în mod corespunzător şi distanţa focală a obiectivului, pentru ca aberaţiile să nu fie dăunătoare. Lunetele astronomice, a căror calitate principală e puterea separatoare, sînt aparate foarte lungi şi costisitoare, necesitînd obiective cu diametru mare.
Folosind un ocular ăl cărui cîmp e 2 6', cîmpul real al instrumentului 20 e invers proporţional cu grosismentul: tg 2 0 = tg2 0'/G; pe măsură ce grosismentul creşte, cîmpul real al instrumentului se micşorează.
Lunetele cu grosisment mare (deci cu cîmp mic) sînt echipate cu vizoare auxiliare (lunete cu cîmp mare, deci cu grosisment mic), cari să permită să se aducă uşor şi repede obiectul observat în cîmpul instrumentului.
Lunetele terestre, a căror calitate principală e claritatea, nu pot avea grosismente prea mari, întrucît ar deveni prea ancombrante şi' grele; lunetele portative au un grosisment de maximum 8***10x.
La lunetele de măsură, pentru a materializa direcţia unui punct-obiect, adică pentru a efectua o vizare, se folosesc reticule (v.), şi anume fie reticule cu încrucişare de fire, fie reticule cu linii trasate sau gravate pe o lamă plan-paralelă de sticlă, aşezată în planul focal posterior al obiectivului (respectiv planul focal anterior al ocularului). Pentru a viza un punct se aduce imaginea sa în coincidenţă cu încrucişarea reticulară.
Unele reticule, numite reticule-micrometre, au, pe lîngă liniile reticulare necesare vizării, şi linii de gradaţii pentru măsurări de lungimi, de unghiuri, etc.
2.	~ analaticâ. Fiz., Topog. V. sub Lunetă topografică.
3.	~ astronomica. Fiz., Astr. .-Lunetă numită astfel pentru că, producînd o imagine definitivă răsturnată faţă de obiectul observat, e incomodă pentru observaţii terestre, dar poate fi folosită pentru observaţii astronomice.
Luneta astronomică (v. fig.) se compune din tubul obiectivului, care are la un capăt un obiectiv (numit obiectiv astronomic), iar la celălalt capăt, un alt tub, cu un dispozitiv cu placă pe care sînt fixate un reticul cu fire, o diafragmă de cîmp şi ocularul instrumentului.
Luneta astronomică are mecanisme şi un montaj corespunzător utilizării. Luneta meridianâ are axa optică a lunetei propriu-zise mobilă în planul meridian al locului. Un cerc vertical gradat permite măsurarea înălţimii (unghiulare) a astrului. Luneta ecuatorială permite urmărirea aştrilor în mişcarea lor diurnă, putînd fi orientată în toate direcţiile printr-un mecanism de ceasornic care face să se rotească luneta propriu-zisă în jurul axei lumii (axa de rotaţie a bolţii cereşti) cu viteza unghiulară aparentă a cerului, astrul observat rămînînd continuu în centrul cîmpului vizual al lunetei. Un montaj adecvat permite ca luneta să rămînă fixă într-o poziţie orizontală sau verticală; vizarea se face cu ajutorul unui dispozitiv cu oglindă mobil (siderostat, celostat), care îndreaptă razele incidente spre axa lunetei.
Obiectivul constituie elementul optic cel mai important. El trebuie să aibă un diametru util suficient de mare, care să asigure puterea separatoare necesară. Distanţa sa focală trebuie
Lunetă astronomica.
Oj) obiectiv; 02) ocular; AB) imaginea produsă de obiectiv ; A'B') imaginea virtuală definitivă.
Lunetă cu prisme
341
Lunetă telemetrică
de asemenea să fie suficient de mare pentru a permite corectarea aberaţiilor în cele mai bune condiţii. în general, obiectivul e un dublet,- şi anume un sistem optic cu patru dioptri; trei dioptri sînt determinaţi de următoarele condiţii: distanţa focală (respectiv puterea) totală să aibă valoarea dată (corespunzătoare puterii separatoare impuse); acromatismul să fie realizat vizual pentru radiaţiile C şi F, respectiv pentru radiaţiile D şi G' (pentru fotografiat); aberaţia sferică axială principală să fie nulă pentru radiaţia D. La obiectivele mici se egalizează dioptrii interiori în contact şi se lipesc între ele cele două lentile componente, pentru a obţine o prelucrare mai uşoară şi mai economică. La obiective mari (cu diametrul peste 60 mm), lipirea e imposibilă; la acestea se dispune deci de al patrulea dioptru, care se determină, fie pentru a suprima aberaţia sferică şi a altei radiaţii (de ex. F, pe lîngă D), fie pentru a satisface condiţia sinusurilor (obiective aplanetice, lipsite de coma).
Mai rar se construiesc obiective astronomice din trei lentile (triplet astronomic); acestea permit corectarea aproape perfectă a cromatismului (pentru trei radiaţii), iarvariaţia cromatică datorită aberaţiei sferice e neglijabilă. Sin. Lunetă Kepler.
1.	~ cu prisme. Fiz. V. sub Lunetă terestră.
2.	~ de arma. Tehn. mii.: Lunetă careserveşte lamărirea
preciziei ochirii cu armele de vînătoaresau cu cele militare, cum şi pentru a descoperi uşor ţinta. Astfel de lunete au, în general, cîmp vizual mare şi putere mică, cel mult	pupila
de ieşire se formează departe de ocular, pentru a permite o ochire comodă.
3.	~ de calafat. Nav.: Lunetă tronconică, avînd baza mică de sticlă, iar baza mare deschisă, folosită pentru a privi sub apă fără a fi împiedicaţi de reflexiunea luminii şi de ondulaţiile apei, în scopul examinării stării calafatului.
4.	~ de deviaţie. Expl. petr.: Lunetă de vizare a unui reper interior sau exterior unei turle, folosită la metodele de orientare indirectă a unei scule de deviere, în timpul introducerii acesteia în gaura de sondă.
Ansamblul lunetei de deviaţie e compus dintr-o brăţară sau o bridă de vizare (?), dintr-o lunetă (2) şi dintr-o şarnieră (3) (v. fig.). Brida devizare e prinsă de un operator la partea superioară a unui pas de prăjini, CU	Lunetă	de	deviaţie,
ajutorul unui şurub. Luneta
de deviaţie se aşază pe brida de vizare, cu ajutorul şarnierei. Prin intermediul şarnierei şi al axului propriu, luneta de deviaţie se poate roti atît în plan vertical cît şi în plan orizontal.
5.	~ Galilei. Fiz. V. sub Lunetă terestră.
6.	~ Kepler. Fiz., Astr.: Sin. Lunetă astronomică (v.).
7.	~ meridiană. Astr.: Instrument optic de observaţie a cărui axă optică, perpendiculară pe axa de rotaţie orizontală est-vest, nu poate executa decît o mişcare în planul meridian. Datorită imperfecţiunilor de construcţie, planul descris de axa optică diferă de planul meridian cu un unghi foarte mic, numit c o I i m a ţ i e. Orizontalitatea axei de rotaţie se măsoară cu ajutorul unei nivele. Luneta poate fi dreaptă sau cudată (cotită).
Luneta dreaptă e o lunetă astronomică obişnuită.
Luneta cudată conţine, între obiectiv şi ocular, o prismă de sticlă cu reflexiune totală, care reflectă razele de lumină primite de Ia obiectiv, deviindu-le cu un unghi de 90°.
De lunete e legat solidar un cerc cu diametrul de 70---100 cm, gradat, de obicei, din 5 în 5'. Pe acest cerc se poate citi înălţimea astrului observat, cu ajutorul unor microscoape. Erorile de diviziune de pe cercul gradat se pot determina prin diferite procedee. Cercul gradat e afectat şi de erori de excentricitate,
cari se elimină prin citirea mai multor diviziuni diametral opuse, cu ajutorul a patru sau a şase microscoape. Citirea se face prin reglarea unor micrometre pînă la precizia de 0,1". La unele instrumente, citirea microscoapelor a fost înlocuită prin fotografiere. în planul focal al obiectivului lunetei sînt aşezate fire foarte fine perfect verticale, dintre cari unul central, marcînd meridianul, şi două fire orizontale. Observatorul, mişcînd luneta, fixează imaginea astrului între firele orizontale şi notează momentul trecerii lui la meridian. în acest fel se determină coordonatele ecuatoriale ale stelelor, ascensiunea dreaptă — prin determinarea. momentului trecerii stelei la meridian — şi declinaţia, prin citirea microscoapelor. în ultimul timp s-au introdus metode impersonale de observaţie, prin înlocuirea observatorului cu o celulă fotoelectrică.
Aparatele cu lunetă dreaptă, avînd obiectivul cu diametrul de 12---20 cm şi distanţa focală de 1,5***2,5 m, se folosesc în observatoare pentru determinarea ascensiunilor drepte ale aştrilor. Instrumente de acelaşi fel, dar de dimensiuni mai mici, fără microscoape pentru citirea înălţimii astrului, şi preferabil lunete cudate, se folosesc atît în observatoare astronomice, cît şi la lucrările astronomo-geodezice, pentru determinarea corecţiei cronometrelor.
Luneta meridiană de la Observatorul din Bucureşti are o lentilă obiectiv cu diametrul de 19 cm şi distanţa focală de 235 cm.
8.	~ panoramica. Tehn. mii.: Lunetă care permite vizarea în toate direcţiile, folosind în acest scop rotirea părţii superioare, fără să se deplaseze ocularul şi deci ochiul observatorului.
Capul lunetei se poate roti în raport cu corpul său,	cu aju-
torul unui şurub elicoidal, echipat cu o tobă gradată.
Luneta panoramică are trei axe: axa capului, axa obiectivului şi axa prismei Dove, care se găseşte în corpul lunetei şi care e perpendiculară pe celelalte şi în acelaşi plan cu ele.
O astfel de lunetă se foloseşte în special la ochirea gurilor de foc de artilerie. Ea se fixează printr-o prelungire a corpului ia gura de foc, în poziţie verticală.
Partea optică a capului e constituită dintr-o prismă rectangulară isoscelă, cu reflexiune totală, numită prismă reflectoare superioară, care se poate roti în jurul unei axe paralele cu muchia diedrului drept al	*
prismei şi perpendiculare pe planul celor trei	/'\
axe. Mecanismul acestei rotiri permite înre-	>u
gistrarea unghiului de rotire, care e vertical cînd luneta e fixată la gura de foc, în poziţia	J
de tragere (v. fig.).	*	[
întregul cap al lunetei se poate roti antre-nînd prisma reflectoare în jurul axei corpului, cu posibilitatea de înregistrare	a unghiului	X	R
respectiv de rotire; rotirea se	face astfel,	i	(V
încît cînd prisma reflectoare superioară se -* HîplSi roteşte cu un anumit unghi, prisma centrală, care e trapezoidală, se roteşte cu jumătatea acestui unghi, imaginea nu se modifică şi, în Lunetă panoramică, consecinţă, rotind capul lunetei şi privind prin ocularul fix al acesteia, se poate observa întreaga panoramă a terenului.
Sub prisma Dove se găseşte obiectivul compus din două lentile, una biconvexă şi una plan-concavă sau biconcavă, pentru a evita colorarea imaginii. Imaginea de intrare şi imaginea de ieşire faţă de prisma Dove fiind răsturnate continuu, obiectivul răstoarnă pe aceasta	din urmă şi	sistemul	ocular
o măreşte păstrîndu-i sensul, care e cel natural.
între obiectiv şi ocular se găseşte o prismă analogă celei superioare, numită prisma reflectoare inferioară, aşezată astfel, încît razele cari vin de la obiect, după ce suferă reflexiunea totală, sînt orientate paralel cu axa ocularului.
9.	~ telemetrică. Fiz., Topog.: Sin. Lunetă analatică (v. sub Lunetă topografică).
Lunetă terestră
342
Lunetă terestră
1.	~ terestra. Fiz.:	Lunetă utilizată pentru observări
terestre, deci care produce imagini avînd aceeaşi orientare, faţă de linia de vizare, ca şi obiectele privite.
Lunetele terestre au, ca şi lunetele astronomice, un obiectiv convergent care formează în planuf focal posterior imaginea reală şi răsturnată a obiectului. Această imagine e redresată în trei moduri diferite. Redresarea consistă într-o rotire a imaginii cu 180° în jurul axei; totodată se produc o translaţie şi o modificare a mărimii imaginii.
Corespunzător celor trei moduri de redresare a imaginii obiective, se deosebesc trei clase de lunete: la luneta terestra cu vehicul, redresarea se face printr-un sistem redresor cu lentile; la luneta cu prisme, redresorul este un sistem cu prisme, iar la luneta cu ocular divergent (luneta G a I i l e i), redresarea e produsă direct de ocularul aparatului.
Lunetele din ultimele două clase sînt puţin ancombrante; adeseori se asociază două astfel de lunete, avînd aceleaşi caracteristici, pentru a constitui instrumente binoculare cari să permită vederea stereoscopică.
Obiectivele utilizate la construcţia lunetelor terestre se pot grupa în mai multe clase: obiectivele astronomice ordinare sînt confecţionate cu sticle optice obişnuite şi sînt aproape totdeauna dublete lipite; obiectivele acromate moderne sînt dublete executate din sticle optice speciale cu bariu (alegînd sticle optice corespunzătoare se pot obţine obiective foarte bine corectate de aberaţii); obiectivele triplete, lipite sau nu, se utilizează la construcţia lunetelor terestre cu grosisment mare, cari să posede în acelaşi timp şi o claritate mare (J//al obiectivului poate fi 4***6); aceste obiective se execută sub două forme, lentila din mijloc putînd fi un menise de flint sau o lentilă biconvexă de crom.
Luneta terestră cu vehicul (v. fig. /): Redresorul e constituit dintr-un sistem optic format din una sau din două len-
tile (dublete) aşezate între obiectivul şi ocularul aparatului. Obiectivul OB formează imaginea obiectivă A'xBx, reală şi răsturnată, în planul său focal posterior; redresorul R dă o imagine A'2B’2, reală şi dreaptă; ocularul OC transformă această imagine redresată într-o ultimă imagine virtuală şi dreaptă A"B".
G fiind grosismentul lunetei astronomice, constituită numai din obiectivul OB cu distanţa focală f0B şi din ocularul OC cu distanţa focală fiar (3^ mărirea transversală a redresorului, grosismentul GL al lunetei terestre e:
GL=G'$R = ~T^'$.r*
Joc
Redresorul şi ocularul formează în multe construcţii un ansamblu numit ocular terestru ; lentilele redresoare şi oculare sînt fixe unele faţă de altele, iar punerea lor la punct se obţine deplasînd ansamblul ocularului terestru.
Luneta cu prisme are ca redresor un sistem de prisme cu reflexiune totală, constituit fie din două prisme separate, reunite într-un singur bloc, fie dintr-o prismă-acoperiş, fie dintr-o combinaţie de prisme.
Grosismentul Gj^ al acestor lunete e egal cu grosismentul G
al lunetei astronomice echivalente (cu acelaşi obiectiv şi ocular), adică:
foB
Efectul redresorului e independent de poziţia relativă a prismelor componente şi a obiectivului; de exemplu, redresorul poate fi aşezat în faţă sau după obiectiv.
Dimensiunile prismelor sînt cu atît mai mari, cu cît sînt mai apropiate de obiectiv; din acest punct de vedere, prismele se aşază astfel, încît faţa terminală a redresorului să fie cît mai aproape de focarul obiectivului.
Prin introducerea redresorului, axa lunetei se lungeşte cu *(» —1)/#, unde e este grosimea de sticlă traversată de o rază normală la feţele de intrare şi de ieşire ale redresorului şi n este indicele de refracţie al sticlei respective.
Lunetele cu prisme prezintă următoarele avantaje: lungime de gabarit mai mică; cîmpul aparent poate depăşi 50°, astfel
Sisteme de prisme pentru răsturnarea imaginii produse de obiectiv.
III. Prismă Abbe.
încît se pot construi lunete cu grosisment mai mare, păstrînd un cîmp real suficient; aberaţiile se pot corecta mai bine; asociind două lunete identice se pot obţine instrumente binocularecu efect stereoscopic mărit.
Cu un redresor format din două prisme cu reflexiune totală, aşe-zatecruciş, se frîn-ge axa optică în cinci segment rectangulare dispuse convenabil, putîn-du-se obţine astfel lunetecu gabarit mic; de exemplu lunetele bino-clului (v. fig. II).
Folosind diferite combinaţiidepris-me se pot obţine lunete cu obiectivul mult depărtat de ocular. Astei, se poate utiliza o combinaţie de
IV. Redresor format dintr-o prismă pentagonală şi o prismă-acoperiş.
■foc
patru prisme, dintre cari una aşezată imediat înaintea obiectivului, iar celeilalte trei, dispuse în vecinătatea focarului său La unele lunete, aceste ultime trei prisme sînt înlocuite cu altele două, dintre cari una e o prismă-acoperiş. Se pot utiliza, de asemenea, o prismă Abbe, în care caz raza mediană a fasciculului emergent e în prelungirea razei mediane a fasciculului incident (v. fig.///), o prismă pentagonală în faţa obiectivului şi o prismă-acoperiş în apropierea ocularului (v. fig. IV), etc.
Lunetă topografică
343
Lunetă topografică
Lunetă cu ocular divergent (luneta Galilei): Lunetă care produce direct o imagine virtuală A"B", avînd aceeaşi orien-
V. Lunetă Galilei.
tire faţă de axă ca şi obiectul AB. Obiectivul convergent al lunetei (v. fig. V) dă o imagine reală şi răsturnată A'B' în planul său focal posterior F'. Ocularul divergent e aşezat între obiectiv şi imaginea obiectivă A'B', astfel încît focarul-obiect al său să fie înaintea acestei imagini obiective. Ocularul transformă imaginea obiectivă A'B' într-o imagine mult mărită, virtuală, A'B", şi dreaptă faţă de obiectul privit AB.
Pentru vederea normală (ochi emetrop), sistemul optic al lunetei e afocal. Grosismentul G al acestei lunete, ca şi la luneta astronomică, e dat de relaţia:
foB
gl=g=
foc
2.	~ topografica. Fiz., Topog.: Lunetă compusă din trei tuburi (obiectiv, reticul, ocular) coaxiale telescopice, folosită în Topografie, atît pentru formarea imaginilor, cît şi pentru măsurarea optică a distanţelor şi materializarea axei de vizare a teodolitului.
Axa xx, adică axa comună de simetrie a celor trei tuburi ale lunetei, se numeşte axa geometrica a lunetei; ea nu e materializată.
Obiectivul Ob e format din două lentile cari formează un sistem convergent acromatic.
Tubul reticu Iul ui poartă diafragma acestuia cu firele reti-culare la intersecţiunea cărora se găseşte centrul c al reticu-lului (v. fig. / şi II).
Oq Toc o S1 Tf
II. Reticulul unei nete topografice.
/. Lunetă topografică.
Ob) obiectiv; Tob) tubul obiectivului; T r) tubul reticulului; c) centrul reti-cuiului; Sj) şuruburi de calare a reticulului; o) centrul optic al obiectivului;
Oc) ocular; Toc) tubul ocularului: Cr) cremalieră.
Reticulul e format dintr-un inel metalic circular (diafragmă) fixat în interiorul tubului reticular cu patru şuruburi antagoniste (Sx şi S2 din fig. / şi II). în deschiderea circulară a diafragmei reticulului se găseşte reţeaua reticu Iară gravată pe o placă de sticlă. La intersecţiunea firelor reticulare principale (/) se găseşte centrul reticulului (c din fig. / şi II). Celelalte fire (II) se numesc fire stadimetrice (v. fig. II). Reticulul îndeplineşte funcţiunea de a materializa axa optică de vizare a lunetei, adică linia care uneşte centrul c al reticulului cu centrul optic al obiectivului (linia co, c) centrul reticulului; v. fig. /). Axa de vizare trebuie să coincidă /) fjre reticulare prin-cu axa geometrică a lunetei, adică centrul cipaie; //) fire stadi-firelor reticulare c să se găsească pe axa metrice; sv s2) şuruburi geometrică a lunetei. Defectul de necoin-	de	calare,
cidenţă a axei de vizare a lunetei cu axa
sa geometrică provoacă, la măsurarea unghiurilor, erori numite erori de colimaţie.
Ocularul lunetei topografice (Oc din fig. /) se poate înşuruba întubul reticulului. Funcţiunea ocularului e dea produceo imagine definitivăîn planul reticulului. Pentru aceastase mişcă tubul reticular cu ajutorul crem^l ierei, aducîndu-se planul reticulului în planul imaginii. Se folosesc fie oculare pozitive, fie oculare nega-, tive (v. sub Ocular). La luneta topografică cu ocular pozitiv, reticulul e în afara ocularului, iar la cea cu ocular negativ, e în interiorul ocularului, între cele două lentile aleacestuia.
Pentru vizarea punctelor apropiate de verticala punctului de staţie (vizări zenitale) se poate ataşa la luneta topografică obişnuită un ocular cotit sau un ocular prismatic, astfel încît razele cari vin de la obiectiv sînt reflectate pe suprafaţa prismei şi deviate cu 100g spre ochi. Ocularul prismatic se poate înşuruba în tubul ocular în locul ocularului obişnuit.
în scopul vizării spre suprafeţe foarte luminoase, şi în special în scopul vizării asupra Soarelui, lunetele unor tahimetre sînt echipate cu oculare speciale cu sticle colorate, cari atenuează intensitatea fasciculelor de lumină.
Tipuri speciale de lunete topografice sînt următoarele: Lunetă cu lentilă interioară de focalizare:	Lunetă (v. fig. III) la care reticulul (5) e fixat în
tubul obiectiv şi nu se poate deplasa decît numai foarte puţin în sens transversal, pentru rectificarea poziţiei firelor reticulare. Tubul reticular nu	„
există.	1	2	4	6	7
O	lentilă bi-concavă interioară (4) e aşezată într-un tub deplasabil împreună cu ea în lungul tubului obiectivului,	HI- Lunetă cu lentilă interioară de focalizare,
prin intermediu! 7) obiectiv; 2) tubul obiectivului; 3) cremaliera de unei C re m al ie re deplasare axială a lentilei de focalizare ; 4) lentilă de (3) sau printr-un focalizare; 5) reticulul fixat în tubul obiectivului, dispozitiv cu man- gravat pe sticlă; 6) şuruburi de rectificare ale reticu-ŞOn.	lului; 7) ocular complex cu gradaţii în dioptrii.
Caracteristic acestei lunete e faptul că distanţa de Ia obiectiv la imaginea de pe reticul e constantă. Dacă distanţa focală a obiectivului e / şi cea a lentilei de focalizare e /", distanţa focală echivalentă a sistemului obiectiv-lentilă de focalizare e: f ffU /+/y”-V
variabilă cu distanţa a. Aceasta permite ca imaginea să fie adusă pe reticulul fix şi se formează la aceeaşi distanţă p' (v. fig. III), la orice distanţă p s-ar găsi obiectul vizat.
Grupul de lentile 1 (obiectiv) şi 4 (lentila de focalizare) din fig. III formează împreună un sistem numit teleobiectiv, care permite construirea de lunete scurte şi cu putere mare. Azi nu se mai construiesc decît lunete cu focalizare interioară şi cu teleobiectiv.
Lunetă stadimetrică: Lunetă cu fire stadimetrice, cari permit ca prin citirea distanţelor verticale interceptate de ele pe o miră sau pe o stadie gradată, aşezată vertical, să se poată executa măsurarea optică a distanţelor.
Principiul pe care se bazează e acela că prin construcţia tahime-trului se poate obţine o proporţionalitate între distanţele interceptate de firele stadimetrice pe o miră gradată verticală şi distanţele de la
Măsurarea distanţelor cu luneta stadimetrică.
Lunetă
344
Lunetă
miră la focarul F anterior al obiectivului, sau chiar la axa verticală VV a tahimetrului.
Mira fiind gradată, de obicei în centimetri, se pot citi pe miră distanţele OA şi OB, astfel încît, prin scăderea lor, se obţine: H=OB — OA, adică distanţa interceptată pe miră de firele stadimetrice, în centimetri.
Vizarea se consideră că se face astfel, încît axa optică CM a lunetei să fie perpendiculară pe miră. Distanţa măsurată pe cale optică e D de la axa VV (firul cu plumb al tahimetrului) şi pînă la miră. Dacă, conform fig. IV, c e distanţa cunoscută de la axa VV la centrul obiectivului, / e distanţa focală a obiectivului şi h e distanţa dintre firele stadimetrice, distanţa D se poate obţine în funcţiune de H (citit pe miră):
D = £-H + (c+f)-
Distanţa focală / a obiectivului e cunoscută, iar h se con-
f
struieşte de obicei astfel, încît	distanţele	(c	\-f) sînt
cunoscute prin construcţia instrumentului şi, dacă se notează (<c-\-f) — K2, rezultă: D = K1'H-\-K2. Raportul Kt se determină prin construcţia instrumentului, astfel încît să fie egal cu 100:
/
= 100.
3.	Luneta. 4. Tehn., Ut.: Piesă componentă a anumitor tipuri de matriţă pentru mase plastice (plaste), constituită dintr-o placă de metal care închide cavitatea matriţei şi serveşte ca dispozitiv de ghidare a pistonului (v. fig.).
V. şî Matriţă pentru mase plastice, sub Matriţă.
4.	Luneta. 5. Ut., Ms.; Dispozitiv de susţinere folosit la maşini-unelte, ca reazem al pieselor de prelucrat lungi şi relativ subţiri, pentru a împiedica încovoierea acestora din cauza greutăţii proprii sau a apăsării exercitate de unealtă. Se folosesc lunete în special la prelucrări la strunguri paralele, la maşini de rectificat rotund şi Ia maşini de frezat cu cap divizor.
Luneta e constituită, în principal, dintr-un cadru închis sau deschis, cu piese de reazem pentru piese de prelucrat, dintr-un sistem de sprijinire pe batiul maşinii şi un sistem de fixare pe acesta şi eventual de legare la mecanismul organic ai maşinii, pentru a i se putea imprima o mişcare în lungul batiului maşinii. Lunetele pot fi fixe sau de urmărire (mobile).
Lunetă fixă: Lunetă care se fixează pe batiul maşinii-unelte într-o anumită poziţie, rămînînd în aceeaşi poziţie în tot timpul tăierii. La strunguri obişnuite, se fixează pe patul maşinii, iar la unele strunguri speciale se fixează în consolă, pe ghidaje
Matriţa cu luneta. 1) matriţa; 2) luneta; 3) piston.
In consecinţă, D = 100 • H+jK^ e formula care dă valoarea distanţei măsurate stadimetric, unde iCj=100 se numeşte coeficient stadimetric, iar K2 e constanta adiţională.
Punctul F (focarul anterior al obiectivului) se numeşte centru de analatism şi e punctul de la care distanţele D' sînt direct proporţionale cu distanţa H citită pe miră.
Numărul H citit pe miră se numeşte generator, deoarece el, fiind evaluat în centimetri şi înmulţit cu 100, conform formulei, dă pentru fiecare centimetru de pe miră un metru de distanţă pe teren. Unghiul (co)=BFA se numeşte unghi diastimometric.
Lunetă analatică: Lunetă construită special pentru eliminarea constantei adiţionale K2 care intervine în formula de calcul al distanţei la luneta stadimetrică. Toate lunetele teodolitelor moderne sînt analatice.
Lunetă cu dispozitiv tahimetric:	Lunetă
căreia, în scopul executării lucrărilor tahimetrice, i se adaugă în faţa obiectivului lunetei teodolitului un dispozitiv tahimetric, iar spre ocular se fixează o contragreutate.
Dispozitivele tahimetrice auxiliare, cari sînt construite pe principiul tahimetrelor cu dublă imagine, pot fi autoreduc-toare sau nereductoare.
î. Luneta. 2. Tehn. mii.: Lucrare simplă de fortificaţie, cu unghiuri ieşinde, care are două feţe şi două flancuri,'— uneori deschisă (v. fig,), alteori închisă la gît. Luneta serveşte, de obicei, la apărarea unei	,
intrări într-o fortificaţie.
2.	Luneta. 3. Arh.: Boltă cilindrică, dreaptă, oblică sau rampantă, care străpunge partea inferioară a unei bolţi cilindrice sau a unei cupole mai înalte. Lunetele sînt folosite fie în scop decorativ, fie pentru a acoperi încăperi cu înălţimea şi lăţimea mai mici decît ale încăperii acoperite de bolta principală sau de cupolă (de ex. coridoare), sau pentru a crea, deasupra planului de naştere al acestora, timpane în cari să se poată amenaja o deschidere pentru o fereastră sau pentru o uşă. V. fig. sub Boltă cu lunete.
Luneta de fortificaţie, deschisă la gît.
A) feţe; 8) flancuri; C) gît.
/. Lunete fixe, închise, o) cu cadru reglabil în înălţime; b şi c) cu trei fălci reglabile, respectiv cu patru tije reglabile; 1) patul strungului; 2) lunetă; 3) piesă de prelucrat; 4 şi 4') falcă, respectiv tijă; 4a) şurub de centrare; 4b) şurub de fixare; 5) şurub de fixare a lunetei pe pat.
longitudinale, separate de pat; astfel se fereşte căruciorul port-cuţit de reacţiunea de lucru a lunetei şi e posibilă depla-
II. Lunete fixe.
a) închisă, de capăt; b şi c) închise, cu manşon, pentru piese necirculare, respectiv excentrice; 1) axa lunetei; 2) axa piesei; 3) şurub de centrare; 4) manşon de centrare, solidarizat cu piesa; 5) piesă de prelucrat; 6) corpul inelar al lunetei.
sarea căruciorului în tot lungul piesei de prelucrat, fără ca luneta să constituie un obstacol. Pentru sprijinirea piesei de
Lunge, nitrometru ~
345
Lungime
prelucrat, cadrul lunetei poate fi echipat cu: fălci schimbabile si reglabile în înălţime prin deplasarea cadrului; cusineţi de lemn montaţi într-un cadru reglabil în înălţime (v. fig. / o); fălci sau tije deplasa-bile(v. fig. /6 şi c); palier tronconic (v. fig. II o); man-soane de centrare
Lunete de urmărire. a) închisa; b) deschisa.
V. Lunete
VI. Lunetă port-cuţit, pentru frezat capete la bastoane de lemn.
III. Lunete fixe, deschise, o) cu role reglabile; b) în consolă; 1) piesă de prelucrat; 2) fălci în consolă;
3) corpul lunetei; 4) şurub de centrare; 5) rolă; 6) ghidajul lunetei.
cu şuruburi de centrare, pentru piese necirculare (v. fig. II b) sau pentru piese cari trebuie prinse excentric (v. fig. II c).
Exemple de lunete fixe: lunetă fixă închisă, cu cadru cu cusineţi de lemn, reglabil în înălţime (v. fig. I a); lunetă fixă închisă cu fălci sau cu tije reglabile prin şurub (v. fig. I b şi c); lunetă fixă închisă, de capăt (v. fig. II a); lunetă fixă îr>chisă, cu manşon, pentru piese necirculare (v. fig. II b) sau excentrice v. fig. II c); lunetă fixă deschisă, cu role reglabile pentru piese grele (v. fig. lila); lunetă fixă deschisă, pentru strunguri speciale, care se montează în consolă (v. fig. III b).
Lunetă mobilă. V. Lunetă de urmărire.
Lunetă de urmărire: Lunetă care se fixează astfel, încît să sprijine piesa de prelucrat în imediata apropiere a uneltei aşchietoare, şi se deplasează o dată cu aceasta; ea se foloseşte în special la strunjire.
Luneta de urmărire se fixează Ia căruciorul (sania) longitudinal port-unealtă al strungurilor şi serveşte, în general, numai la sprijinirea piesei de strunjit; ea poate fi deschisă sau închisă (v. fig. IV) şi e echipată cu două sau cu trei fălci reglabile, forma ccrpuiui depinzînd
port-cuţit pentru metal.
o) cu bucea pentru bară strun-jită în prealabil; b) cu cuţit de de tipul de maşină-unealtă la care degroşare şi cu cuţit de finise aplică. La unele strunguri spe- sare; c) de fmisare. cu fălcile ciale (strunguri-revolver, pentru ^ sprijin şi cu cuţitele reglabile, producţie în serie) se folosesc lunete cari servesc concomitent şi la prinderea cuţitului, numite lunete port-cuţit (v.).
Luneta port-cuţit e o lunetă de urmărire echipată cu un dispozitiv de prindere a unuia sau a mai multor cuţite, pentru menţinerea cu mare precizie a poziţiei relative dintre sculă şi piesă, şi cu un cep sau cu un alt dispozitiv de prindere în capul-revolver aj strungului. Numărul de cuţite şi dispoziţia lor şi a dispozitivului de ghidare a piesei depind de prelucrarea efectuată. Exemple: lunetă port-cuţit cu bucea (v. fig. V a), la care bara de prelucrat — strunjită în prealabil cu mare precizie — trece prin buceaînainte de a ajunge la cuţit; lunetă port-cuţit, de degroşat (v. fig. V b), la care primul cuţit degroşează bara înainte ca aceasta, după aşchiere, să intre în locaşul lunetei; lunetă port-cuţit, de fjnisat (v. fig. V c), la care atît fălcile de sprijin cît şi cuţitele sînt reglabile în direcţie radială şi axială; lunetă port-cuţit de frezat (v. fig. VI), folosită la frezarea bastoanelor de lemn rotunde,
î. Lunge, nitrometru Chim.: Aparat cu ajutorul căruia se determină conţinutul de oxizi de azot din unele combinaţii ce conţin azot. Principiul metodei de determinare se bazează pe reducerea cu mercur a combinaţiilor de azot şi măsurarea oxidului de azot rezultat din reacţie.
Nitrometru! Lunge (v. fig.) se compune dintr-o biuretă gradată 1 şi din tubu! de nivel 2, unite prin tubul de cauciuc 3, cu pereţii groşi. în partea de sus, biureta 1 e echipată cu un robinet 4, cu ajutorul căruia e pusă în legătură cu pîlnia 5 sau cu racordul 6.
Nitrometrul Lunge poate fi folosit la dozarea oxizilor azotului, a sărurilor lor (azotaţi şi azo-tiţi), a esterilor lor (nitroceluloză, nitroglicerină), a ureei în urină, a azotului din combinaţiile diazo, etc.
2.	Lunge-Rittener, metoda lui Chim.: Metodă analitică folosită la determinarea bioxidului de carbon rezultat din descompunerea carbonaţi lor.
Aparatul folosit (v. fig.) se compune dintr-un mic balon i de sticlă cu fund rotund, de aproximativ 30 ml, echipat cu un dop prin care trec pîlnia cu robinet 2 şi tubul de legătură 3; o biuretă obişnuită Bunte 4, echipată la partea superioară cu un robinet 5 cu două căi, cu ajutorul căruia se poate pune în legătură fie cu pîlnia 6, fie cu balonul 1, prin tubul 3, iar la partea inferioară, cu robinetul 7; o sticlă de nive! 8, plină cu soluţia concentrată de clorură de sediu.
Metoda se bazează pe măsurarea, cu ajutorul biuretei 4, a volumului de C02 degajat prin reacţia dezvoltată de acidul clorhidric care e adăugat din pîlnia 2 peste mostra analizată din balonul 1, nivelul lichidului din biuretă fiind reglat cu ajutorul sticlei de nivel 8, care se adaptează la robinetul 7.
3.	Lungime. Geom.: în Geometria euclidiană, lungimea unui segment de dreaptă e egală cu distanţa (v.) dintre extremităţile lui; lungimea unei linii poligcnale frînte e egală cu suma lungimilor segmentelor de dreaptă din cari e formată.
Instalaţie pentru determinarea bioxidului de carbon din carbonaţi după metoda lui Lunge-Rittener.
Lungime
346
Lungime de calcul
iar lungimea unui arc de curbă e marginea superioară a mulţimii lungimilor liniilor poligonale frînte înscrise în arcul de curbă şi cari au extremităţile comune cu arcul (v. Arc 1).
1.	F/z.; Hărime care se defineşte în funcţiune de distanţa definită în Fizică în acelaşi med ca lungimea (v.) din Geometrie în funcţiune de distanţa definită în Geometrie.
Dacă se defineşte în funcţiune de distanţa proprie, se numeşte lungime proprie, iar dacă se defineşte în funcţiune de distanţa cinematică, se numeşte lungime cinematica.
2.	~a aripii, Av.: Distanţa dintre extremităţile laterale ale aripii unui avion (v. fig.). Lungimea aripii, numită anvergura, se măsoară în planul aripii, eventual într-un plan normal pe axa de giraţie a avionului, în care se consideră proiecţia aripii pe acest plan (de ex. la aripa în diedru). Sin. Anvergură. V. şî sub Aripă.
3.	'-a avionului. Av.: Distanţa dintre extremitatea din faţă a fuzelajului unui avion şi extremitatea finală a profundo-rului acestuia. La avioanele mo-nomotor cu grupuri motopro-pulsoare sau turbopropulsoare, distanţa se măsoară începînd de la nasul butucului elicei, care e şi extremitatea fuzelajului.
4.	~a cusăturii
i,
Pentru flambajul perpendicular pe planul arcului, la arcele pleoştite, lungimea de flambaj se consideră ca pentru barele drepte, ţinînd seamă de legăturile cari există (v. Lungimea de calcul a barelor).
în calculul forţei critice de flambaj, în planul arcelor metalice, cu formula
n I7..,
er (sw)2
în care T reprezintă modulul de flambaj, raportat, iar I, momentul de inerţie al secţiunii, valoarea (jjlj) reprezintă lungimea de flambaj. în tabloul de mai jos sînt date valorile lui ţjt cînd j- e egal cu jumătate din lungimea axei arcului.
Tipul arcului	///			
	0,05	0,2	0,3	0,4
cu trei articulaţii	1,20	1,20	1,20	1,30
cu două articulaţii	1,00	1,10	1,20	1,30
încastrat	0,70	0,75	0,80	0,85
Avion monoplan.
1) fuzelaj; 2) celula (aripa); 3) nacela motorului; L) lungimea aripii (anvergura).
V. şî sub Avion.
Mett.: Lungimea pe care se întinde o cusătură (un cordon) de sudură, determinată într-o secţiune longitudinală a acesteia. Se deosebesc (v. fig.): lungime măsurata (/j), în care ^ se cuprinde lungimea corespunzătoare r-^ secţiunii pline şi egale a cusăturii, < j(-7 cum şi lungimea craterelor, de la ex- L tremitatea ei; lungime efectivă (/), care e mai mică decît lungimea mă- Lungimea cusăturii de susurată, deoarece nu include lungimea	dura.
craterelor de la extremitate.	/,)	lungimea măsurată;
5.	~ de amerisare. Av. V. Dis- /) lungimea efectivă, tanţă de amerisare.
6.	~ de angrenare. Tehn. V. sub Angrenaj.
7.	~ de aterisare. Av. V. Distanţă de aterisare.
s. ~ de calcul. 1. Cs.: Lungimea care se consideră în calculele statice, de rezistenţă sau de stabilitate, pentru axa longitudinală a unui element de construcţie cu una dintre dimensiunile plane dezvoltate (arc, stîlp, placă dreptunghiulară, etc.). Se stabileşte în funcţiune de lumină (v.) sau de distanţa dintre nodurile schemei statice a structurii din care face parte elementul, ţinînd seamă de modul de rezemare şi de legăturile dintre elementul respectiv şi elementele de cari e legat. Lungimea de calcul a elementelor încovoiate se numeşte deschidere, iar a celor comprimate se numeşte lungime de flambaj.
Exemple:
Lungimea de calcul a arcelor solicitate la compresiune excentrică se determină ţinînd seamă de flambaj. Pentru arcele de beton armat solicitate la compresiune excentrică în planul curburii, lungimea de flambaj lj, în funcţiune de lungimea s a axei arcului, trebuie si fie egală cu: 0,58 s, pentru arcele cu trei articulaţii, cu 0,54 s, pentru arcele cu două articulaţii, cu 0,36 s, pentru arcele incastrate.
Pentru arcele pleoştite, cu raportul dintre deschiderea / şi săgeata/ mai mare decît 6, nu se ţine seamă de flambajul în planul curburii, dacă înălţimea secţiunii arcului h e cel puţin egală cu 1/15, la arcele cu trei articulaţii, cu 1/17, la arcele cu două articulaţii, şi cu 1/25, la arcele incastrate.
Dacă arcul e compus, se ţine seamă de influenţa forţei tăietoare, calculîndu-se cu un coeficient de subtirime ideal X.,
' i
determinat cu formula
= + ^ '
pentru solidarizarea cu plăcuţe, şi cu formula
x'-"x;+27X
pentru solidarizarea cu zăbreluţe, în cari X^ e coeficientul de subţirime al întregii bare, Xx e coeficientul de subţirime al unei bare pe lungimea cuprinsă între două plăcuţe consecutive, Ay e aria secţiunii unei tălpi a arcului, iar Aj e aria secţiunii unei zăbreluţe (diagonale).
Calculul la flambaj transversal al arcelor metalice se efectuează considerînd distanţa dintre două puncte consecutive de prindere a arcului în contravîntuire.
Cînd secţiunea arcului e dezvoltată mult în înălţime, din cauza acţiunii unor momente importante, flambajul poate să se producă jn planul perpendicular pe cel în care acţionează momentul. în verificarea care se face în acest caz se consideră lungimea de flambaj egală cu distanţa dintre două prinderi ale arcului în contravîntuire.
Lungimea de calcul a barelor structurilor cu zăbrele se determină în funcţiune de lungimea teoretică (lungimea de reţea) şi de poziţia punctelor fixate ale structurii respective.
Lungimea de flambaj, în planul grinzii, a tălpilor grinzilor cu zăbrele, se consideră egală cu lungimea teoretică. Pentru flambajul perpendicular pe planul grinzii, lungimea de flambaj e egală cu distanţa dintre nodurile fixate în contravîntuirea transversală. Dacă pe această distanţă bara are două porţiuni cu eforturi deosebite ^i>^2 (v- ^8- I °)> calculul se efectuează cu efortul Sx şi cu lungimea de flambaj /y = /(0,75+0,25 / fiind lungimea teoretică.
Pentru zăbrele, lungimea de flambaj în planul grinzii se consideră egală cu distanţa dintre mijlocurile cordoanelor de sudură de prindere ale barei (sau mijlocurile grupurilor de nituri de prindere) şi nu poate fi mai mică decît 0,8 /. La
I
Lungime de calcul	347	Lungime	de	calcul
barele încrucişate, lungimea de flambaj se consideră egală cu distanţa dintre punctul de încrucişare şi capetele barei, cu condiţia ca barele să fie prinse suficient în punctul de încruci-
/. Lungimea de calcul pentru diferitele bare ale structurilor cu zăbrele, o) pentru barele tălpilor paralele ale grinzilor cu zăbrele şi pentru barele de capăt ale grinzilor trapezoidale; b) pentru zăbrelele grinzilor; c) pentru zăbrelele cari au două eforturi diferite în lungul lor; d şi e) pentru montanţii formaţi dintr-o singură cornieră, ai stîlpilor zăbreliţi spaţiali.
şare (cel puţin 1/4 din numărul niturilor de prindere de la capete).
Lungimea de flambaj perpendicular pe planul grinzii se consideră egală cu lungimea zăbrelei pentru barele fixate numai la capete. Pentru zăbrelele fixate la amîndouă capetele, şi cari se încrucişează cu o zăbrea întinsă sau slab comprimată, de care sînt prinse suficient (ca mai sus), şi cari nu sînt întrerupte în punctul de încrucişare, lungimea de flambaj se consideră
//=/[/ 1-0,75
El L
D L
-A
4b\ .
■b- j
grinzi sau plăci rezemate pe un aparat de reazem, din axa acestui aparat; pentru plăci cari reazemă pe ziduri sau pe centuri ori pe grinzi de cari nu sînt legate monolit, de la faţa zidului, centurii sau a grinzii, adăugîndu-se valoarea 0,025/0, darmax. b/2, /0fiind j lungimea, iar b, lăţimea de rezemare a plăcii; pentru grinzi cari reazemă pe zidărie sau pe centuri ori pe grinzi de cari nu sînt legate monolit, de la faţa zidului, ^ centurii sau a grinzii, adău-gîndu-se valoarea hj2, dar max. bj2, h fiind înălţimea grinzii care se calculează (măsurată Ia mijlocul deschiderii), iar b, lăţimea ei de rezemare; pentru plăci şi grinzi legate monolit cu o centură, cu o grindă sau cu un stîlp, de la faţa laterală a centurii, a grinzii sau a stîlpului; pentru plăci legate monolit cu centuri, de la faţa centurii.
Cînd rezemarea e'diferită, deschiderea se determină
conform regulilor de maf sus aplicate fiecărui capăt al plăcii sau al grinzii.
Placa planşeelor-ciuperci se calculează considerînd-o ca rigla unui cadru avînd deschiderea lff = l — 2 dJ3 şi cu stîlpii de înălţime h =h — dj2 (/ fiind distanţa dintre doi stîlpi consecutivi, h înălţimea etajului măsurată între axele plăcilor sau de la nivelul superior al tălpii de fundaţie pînă la axa plăcii primului
II. Lungimea de calcul a planşeelor de beton armat monolit, o) pentru grinzi sau plăci rezemate pe un aparat de reazem; b şi c) pentru plăci şi grinzi rezemate pe ziduri, pe centuri sau pe grinzi, fără legătură monolită; d) pentru plăci şi grinzi rezemate pe grinzi sau pe stîlpi, de cari sînt legate monolit.
dar cel puţin egală cu 0,5 /, Df fiind efortul din bara întinsă, Dc efortul din bara comprimată, iar lf, lungimea teoretică a barei întinse (v. fig. I b). Cînd în locul unui efort de tensiune Dt există un efort mic de compresiune, el se introduce în formulă cu semn negativ.
Pentru zăbrelele cari au două eforturi diferite în lungul lor (v. fig. Ic) se aplică formula pentru calculul tălpilor grinzilor solicitate, astfel:
Cînd zăbrelele sînt constituite dintr-o singură cornieră, pentru flambajul normal pe axa minimă de inerţie, lungimea de flambaj e egală cu media aritmetică a lungimilor de flambaj în planul grinzii şi perpendicular pe el, determinate ca mai sus.
Pentru montanţii formaţi dintr-o singură cornieră cu aripi egale, ai stîlpilor zăbreliţi spaţiali, lungimea de flambaj se consideră /y*= 0,8 /, cînd zăbrelirea are forma din fig. I d, şi /y=0,7 /, cînd zăbrelirea are forma din fig. le.
Lungimea de calcul a grinzilor şi a plăcilor se numeşte deschidere.
în construcţiile metalice, deschiderea se consideră, în general, egală cu distanţa dintre axele reazemelor. Dacă reze-marea se face pe zidărie, deschiderea (în funcţiune de lumina /0) se consideră egală cu 1,05 /0, dar de cel puţin (/0+12cm), cu condiţia ca zidăria să nu se strivească pe această lăţime de rezemare.
în calculul planşeelor de beton armat monolit, cu grinzi şi cu plăci, deschiderea se consideră (v. fig. II) astfel: pentru
planşeu, iar d£, diametrul activ al capitelului) (v. fig. III). Acesta e diametrul măsurat la faţa inferioară a plăcii, al bazei mici conice cu unghiul la vîrf de 90°, înscris în capitel. Pentru stîlpii cu capitel poligonal, dc e diametrul unui cerc cu aria egală cu a bazei, măsurată la faţa inferioară a plăcii, a unei piramide înscrise în capitel şi avînd la vîrf unghiul feţelor de maximum 90°. Pentru grinzile de
iu.
-*-3*2351-C
Capiteluri de planşee-ciuperci.
o) capitel simplu; b) capitel poligonal; c) capitel cu placă de rezemare.
lemn se aplică aceleaşi reguli ca şi pentru construcţiile metalice.
Lungimea de caicul a stîlpilor e egală cu lungimea de flambaj. Dacă / e lungimea reală a stîlpului, lungimea de flambaj lj se consideră astfel: lţ—l, dacă stîlpul e articulat la ambele capete; l^=0,5 l, dacă e incastrat la ambele capeteT/y= ^	im	■
IJ.— 0J /, dacă
în realitate sînt foarte rare cazurile în cari condiţiile de rezemare se încadrează perfect într-unul dintre cazurile teoretice de mai sus. în general, stîlpii sînt încastraţi elastic la capete în alte elemente ale structurii; capetele lor au posibilităţi de deplasare, cari depind nu numai de structura construcţiei, ci şi de cazul de încărcare respectiv. Adeseori apar pe
21, dacă e incastrat la un capăt şi liber ia celălalt; e incastrat Ia un capăt şi articulat la celălalt.
Lungime de calcul
348
Lungime de undă
lungimea stîlpului legături cari împiedică sau limitează deplasările transversale ale unor puncte ale stîlpului. Din această cauză, considerarea în calcul a tuturor acestor condiţii e dificilă, şi se folosesc formule aproximative, satisfăcătoare în practică.
Pentru construcţiile etajate se admite că lungimea de flambaj a stîlpilor e egală cu lungimea lor geometrică. în calculul structurilor etajate cu planşee-ciuperci, lungimea de calcul se reduce (v. Lungimea de calcul a grinzilor şi a plăcilor).
La halele industriale cu o deschidere, cînd stîlpii (de înălţime geometrică H) au secţiunea constantă pe toată înălţimea şi nu susţin grinzi de rulare, se consideră lj—1,5 H, dacă legătura de sus e articulată, şi	H,	dacă	această	legătură e
rigidă. Dacă hala are mai multe deschideri, se consideră ir
1,3	H, daca legătură superioară e articulată, şi lj—H, dacă legătura e rigidă. Cînd există grinzi de rulare, se consideră lj.= H, pentru toate cazurile de mai sus.
La stîlpii cu secţiune variabilă, folosiţi curent în construcţiile industriale cu poduri rulante cu capacitatea de ridicare de peste 15---20 t, cele două porţiuni se calculează separat. Lungimile de flambaj ale celor două porţiuni (v. fig. IV), cînd raportul dintre lungimea Hx a părţii de sub calea de rulare şi lungimea H2 a părţii de deasupra căii de rulareede cel puţin 1,5, se consideră
-f
lj— 2 Hv pentru partea de jos, şi /y= 2,5 H2, pentru partea de sus, dacă legătura	cu ferma e
articulată, şi 7^=2 Ha, cînd această	legătură e
rigidă.
Pentru flambajul care se poate produce în lungul halei, stîlpii se consideră articulaţi în toate punctele fixate prin legături. Pe şirurile mediane există, în general, o singură legătură,	prin inter-	IV. Lungimea de
mediul grinzii de rulare, care e prinsă în por-	caicul	a	stîipi-
talele de frînare. Pe şirurile exterioare, legăturile lor cu secţiune sînt adeseori mult mai dese, din cauza alcătuirii variabila, constructive a scheletului pereţilor.
Există şi formule cari ţin seamă de valorile unora dintre elementele cari determină lungimea de flambaj. Astfel, pentru flambajul transversal al stîlpilor cu secţiune constantă se folosesc formule cari ţin seamă de raportul k=i^lisf, dintre rigiditatea / a grinzii şi rigiditatea iff a stîlpului, şi de modul cum e realizată legătura stîlpului cu fundaţia şi cu grinda.
Pentru stîlpii cu secţiunea în trepte, formulele depind de parametrii:
mN, T:	i
N. I.
K = -
unde 7 , N , I şi is sînt lungimea, forţa axială, momentul de inerţie şi rigiditatea părţii superioare, iar /., N., I. şi i. sînt aceleaşi elemente pentru partea inferioară. De asemenea se ţine seamă de modul de legare a stîlpului cu rigla.
în cazul stîlpilor cu secţiune compusă, cu lungimile de flambaj determinate ca mai sus, se calculează coeficientul de subţi-rimeX^ al stîlpului considerat înîntregime, iar multiplicatorul de flambaj se determină cu un coeficient de subţirime ideal (v. Lungimea de calcul a arcelor).
î. ~ decalcul. 2. Nav.: Dimensiune principală (JL) pentru corpul navei, folosită la proiectare. Variază cu tipul navei şi se consideră: la navele comerciale cu pupă obişnuită, egală cu lungimea între perpendiculare (v.); la navele comerciale cu pupă de crucişător, egală cu 96% din lungimea Ia linia de plutire (v.) sau din lungimea între perpendiculare, şi anume aceea care e mai mare; la navele militare, iahturi şi şalupe, egală
cu lungimea la linia de plutire, cu excepţia navelor militare engleze, la cari se utilizează şî lungimea între perpendiculare. Sin. Lungime de construcţie.
2.	~ de construcţie. Nov.: Sin. Lungime de calcul (v.).
3.	~ de flambaj. Rez. mat. V. sub Flambaj, şi sub Lungime de calcul.
4.	/v/ de frînare. Transp. V. Distanţă de frînare.
5.	~ de pornire. Mec. f/.; Lungimea de la începutul unei conducte care pleacă dintr-un rezervor şi în care se produce modificarea diagra-
mei vitezelor în secţiunea transversală a conductei, ajungînd la forma stabilă, corespunzătoare regimului de scurgere laminar sau turbulent (v. fig.).
T"-"?
:\
Vm - Vmat
.....
L
Lungime de pornire,
în secţiunea de intrare, distribuţia vitezelor e uniformă; într-o secţiune mai depărtată, sub influenţa pereţilor, stratele de lichid îşi modifică viteza, care variază de la zero, lîngă perete, pînă la o anumită valoare în zona centrală, unde distribuţia valorilor vitezelor rămîne uniformă, cu valori puţin mai mari decît în secţiunea iniţială.
La o distanţă şi mai mare de la rezervor, influenţa pereţilor se transmite în tot curentul, iar distribuţia de viteze se stabilizează.
în cazul unui regim de mişcare laminară, lungimea de pornire, pînă la formarea diagramei normale, parabolice, a vitezelor, e:
= 0,03 • d • Re,
unde d e diametrul conductei, iar Re e numărul Reynolds caracteristic.
în cazul unui regim de mişcare turbulentă, lungimea de pornire e:
hurb.^-^y-
6.	~ de rupere. Ind. text.: Lungimea unui fir textil la care acesta, suspendat la un capăt, s-ar rupe sub propria lui greutate.
Se exprimă prin numărul maxim de kilometri de lungime de fir sub greutatea cărora rezistă la tracţiune fără să se rupă.
între lungimea de rupere Lg, sarcina de rupere P şi fineţea Nm există relaţia: L^ = P-Nm<
7.	/x/ de unda. Fiz.: Cea mai mică distanţă dintre două puncte succesive, în direcţia de propagare a unei unde periodice, după care funcţiunea de undă reia aceleaşi valori şi în aceeaşi ordine. Lungimea de undă e egală cu produsul perioadei de oscilaţie prin viteza de propagare, presupusă constantă, a undei —şi, la frecvenţă dată, depinde de natura mediului odată cu această viteză. în lipsa unei precizări suplementare, lungimile de undă se consideră date pentru vid. Simbolul lungimii de undă e X.
In cazul undelor electromagnetice, lungimile de undă se numesc, după valoarea lor: miriametrice (10 km), kilometrice (1 •••10 km), hectometrice (100-**1000 m), decametrice (10-** 100 m), metrice (1---10 m), decimetrice (10* * * 100 cm), centi-metrice (1 *• • 10 cm), etc. (v. Benzilor, nomenclatura — de frecvenţe).
Undelor de lungimi de undă cuprinse între 0,3 mm şi 0,8 jx
o
(8000 A) le corespund radiaţiile infraroşii; celor cu lungimi de
o
undă cuprinse între 8000 şi 4000 A, radiaţiile vizibile; ce!or
o	’	o
pînă către 100 A, radiaţiile ultraviolete; celor sub 1C0 A, radiaţiile X, iar celor sub aproximativ 0,01 A, radiaţiile y.
Lungime de undă efectivă a unei radiaţii
349
Lungire
1.	~ de unda efectiva a unei radiaţii. Fiz.: Lungimea de undă a unei radiaţii monocrom atice, a! cărei coeficient de absorpţie e egal cu coeficientul de absorpţie mijlociu aparent al radiaţiei electromagnetice date.
2.	~ electrica a unei linii. Telc., Elt.: Produsul prin 2iz al raportului dintre lungimea / a unei linii electrice (v.) şi lungimea de undă X corespunzătoare vitezei de propagare v a semnalelor pe linie şi unei anumite frecvenţe / = <o/2tt
1=2 tu-^- = 6:> —	[radianil.
9 X v
Pentru o linie dată, lungimea electrică e proporţională practic cu frecvenţa, deoarece viteza de propagare depinde foarte puţin (sau nu depinde deloc, la linii fără pierderi sau fără distorsiuni) de frecvenţă. Dacă impedanţa de sarcină a liniei e egală cu impedanţa ei caracteristică, lungimea electrică e numeric egală cu defazajul dintre tensiunea la intrare (sau curentul la intrare) şi tensiunea la ieşire (sau curentul Ia ieşire).
3.	~ între perpendiculare. Nav.:	Dimensiune	principală
pentru corpul navei, folosită la proiectarea acesteia. Această dimensiune se notează cu L^, variază cu tipul navei şi reprezintă:
La navele comerciale cu corp metalic, distanţa măsurată la linia de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară, între muchia anterioară a etravei şi muchia poste-rioară a etamboului cîrmei, sau, în cazul cînd nu există etamboul cîrmei, axa arborelui superior al cîrmei. Verticalele cari trec prin aceste două puncte extreme se numesc perpendiculara prova, respectiv perpendiculara pupa (v. fig. o).
Lungimea între perpendiculare.
1) linia de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară; 2) etravă; 3) etamboul cîrmei; 4) etambou ; 5) axul arborelui superior al cîrmei; 6) linia de plutire corespunzătoare deplasamentului de construcţie; 7) perpendiculara prova; 8) perpendiculara pupa.
La navele cu corp de lemn, distanţa măsurată la linia de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară, între muchiile exterioare ale baturii etravei şi etamboului sau faţa posterioară a etamboului cîrmei (cînd există) (v. fig. b).
La navele militare, iahturi şi şalupe, distanţa măsurată la linia de plutire corespunzătoare deplasamentului de construcţie, între muchia anterioară a etravei şi muchia posterioară a etamboului cîrmei, sau, în cazul cînd nu există etamboul cîrmei, axa arborelui superior al cîrmei. La iahturi şi şalupe, deplasamentul de construcţie e deplasamentul navei complet încărcate (v. fig. c).
La navele militare, definiţia deplasamentului de construcţie variază cu ţara respectivă şi cu tipul navei. De exemplu, prin deplasament de construcţie se înţelege deplasamentul
navei gata de plecare cu 1/3, 2/5,. 1/2 sau 2/3 din greutatea totală de combustibil care se poate lua la bord, 2/3 sau greutatea totală de muniţie şi 2/3 sau 1/2 din greutatea totală de apă dulce.
4.	~ la linia de plutire, Nav.: Distanţa	măsurată
între punctele extreme ale liniei de plutire corespunzătoare încărcăturii maxime de vară la navele comerciale, sau între punctele extreme ale liniei de plutire corespunzătoare deplasamentului de construcţie, la navele militare, iahturi şi şalupe.
5.	~ moarta. Nav.: Lungimea sauiei loch-uiui, cuprinsă între barca loch-ului (sector de lemn lestat la partea inferioară) şi semnul de astar (v.) care marchează momentul răsturnării nisiparului, pentru a măsura viteza navei. Sin. Lăsătura loch-ului.
6.	~ modul. Ind. text.: Lungimea de cea mai mare frecvenţă a fibrelor dintr-o probă de bumbac. Pentru determinarea lungimii fibrelor de bumbac, în prezent se folosesc aparate speciale (v. Fibrometru).
7.	~a panoului. 1. Cs.: Distanţa orizontală dintre axele a două antretoaze consecutive ale unui tablier de pod.
8.	—a panoului. 2. Cs.: Distanţa orizontală dintre centrele a două noduri consecutive ale tălpii inferioare a unei grinzi cu zăbrele.
9.	~ peste tot Nav.: Distanţa (L. ) măsurată între verticalele ridicate în punctele extreme ale pupei şi prorei unei nave. Lungimea peste tot e un element folosit la stabilirea spaţiului necesar acostării la cheu a navei.
10.	~a profilului. Av.: Distanţa dintre proiecţiile pe coardă ale bordurilor de atac şi de fugă, măsurată într-o secţiune a unui profil de aripă sau de pală
de elice (v. fig. ). Lungimea unui profil, numită profunzime, se determină considerînd coarda profilului, care e o linie arbitrară de referinţă, trasată între bordurile de atac şi de fugă (de ex., la profiluri concave, coarda e o linie bitangentă la extrados).
Sin. Profunzime.
11.	Lungimea filatorului.Ind.
text.: Criteriu pentru indicarea calităţii bumbacului folosit în tehnologia filării pentru stabilirea ecartamentelor între organele lucrătoare ale unor maşini. El exprimă lungimea convenţională a fibrelor dintr-un lot sau dintr-o probă reprezentativă de bumbac şi se foloseşte drept cel mai important criteriu în tranzacţiile comerciale.
Lungimea filatorului se determină manual, luînd o probă reprezentativă de aproximativ 10 mg şi procedînd astfel: se prinde mănunchiul de fibre (proba) cu capetele între clemele formate de degetul cel gros şi degetul arătător ale celor două mîini; se depărtează o mînă de cealaltă (capetele probei), pînă cînd, prin alunecarea fibrelor între ele ca într-o pieptenare, se realizează două mănunchiuri mai mici; acestea se suprapun aducînd capul liber al celui din mîna dreaptă în clema-degete din mîna stîngă, iar capul opus, împreună cu capul liber al mănunchiului din mîna stîngă, fiind prinse în clema-degete a mîinii drepte; se repetă ciclul de circa zece ori, pînă cînd se obţine un mănunchi cu fibrele aproximativ paralele şi cu un cap aşezat aproximativ pe o aceeaşi linie (mănunchi cu un cap drept); se măsoară cu rigla gradată lungimea acestui mănunchi (lungimea filatorului), iar rezultatul se exprimă printr-o fracţie în care cei doi termeni indică numărul de milimetri în limita cărora se găseşte lungimea bumbacului din probă (de ex. 26/27 mm arată că lungimea filatorului e cuprinsă între 26 şi 27 mm). Sin. Lungime stapel, Lungime comercială.
12.	Lungire. 1. Rez. mat.: Mărime egală cu variaţia lungimii unui element linear al unui corp, la deformaţia acestuia. în cazul
Profil de aripă.
1) profilul (conturul secţiunii transversale a aripii); 2) coarda profilului; 3) linia mediană; I) lungimea (profunzimea) profilului; e) grosimea profilului;/)săgeata profilului.
Lungire Ia rupere
350
Lup
unei bare drepte supuse la o solicitare axială simplă, lungirea e diferenţa A / dintre lungimile / şi /0 ale barei, după şi înainte de deformaţie (A/=/ —/0). Dacă solicitarea e de întindere, lungirea e pozitivă şi se numeşte alungire; dacă solicitarea e de compresiune, lungirea e negativă şi se numeşte scurtare. Lungirea e o mărime care se poate determina pe cale experimentală (încercări pe epruvete din materialul respectiv).
1.	~ Ia rupere. Rez. mat: Lungirea corespunzătoare ruperii unei bare drepte supuse la o solicitare axială simplă
A/r=/rW0l
unde lf e lungimea barei după rupere. Lungirea specifică la rupere corespunzătoare e
2.	~ simpla, Rez. mat.: Fenomenul de lungire în cazul unei solicitări simple (de ex. solicitarea axială a unei bare drepte).
3.	~ specifica.Rez. mat.: DacăM şi N sînt două puncte infinit vecine dintr-un corp continuu deformabil înainte de deformaţie şi dacă M*, N* sînt punctele geometrice cu cari coincid punctele M şi N ale corpului după deformaţie, lungirea specifică e raportul (v. sub Elasticitate):
M*iV* -MN MN
în cazul barei drepte supuse la o solicitare axială simplă, A/ _ / — /0 ^ / — /0
Iq Iq	l
Lungirea specifică e o alungire specifica în cazul unei solicitări de întindere (dacă corespunde unei tensiuni normale pozitive) şi e o scurtare specifică în cazul unei solicitări de compresiune (dacă corespunde unei tensiuni normale negative). Lungirea specifică corespunzătoare unei tensiuni normale egală cu unitatea se numeşte coeficient de lungire, care e egal cu inversul modulului de elasticitate longitudinală. Sin. Deformaţie specifică lineară.
4.	Lungire. 2. Mett.: Operaţie de formare a unui material, prin deformare plastică, efectuată pentru a mări lungimea unui obiect, micşorînd secţiunea lui transversală. Pentru operaţia de lungire se folosesc unelte manuale, ciocane mecanizate, prese, etc. V. ş] sub Deformare plastică, şi^ Formare.
5.	Luntre, pl. luntri. 1. Nav. V. sub îmbarcaţiune.
6.	Luntre. 2. Poligr.: Sin. Galion (v.).
7.	Lunulâ, pl. lunule. Geom.: Figură plană formată din două arce de cerc avînd aceleaşi extremităţi. Dacă centrele
Lunulâ. o) concava; b) convexa.
Ox, 02 ale celor două cercuri (Cx), (C2) cărora le aparţin arcele ACXB, AC2B ale unei lunule sînt situate în acelaşi semiplan în
raport cu dreapta AB, lunula se numeşte concavă (v. fig. o), iar în cazul contrar se numeşte convexă (v. fig. b).
O lunulă e cuadrabilă prin mijloace elementare, dacă aria domeniului plan care o admite ca frontieră e egală cu aria unui poligon plan convenabil determinat.
Astfel, o lunulă concavă e cuadrabilă elementar în cazul în care elementele ei determinante verifică relaţia:
(1)	R-foCi —R|a2 = 0f
în care R1, R2 sînt razele cercurilor (Cx), (C2), iar2alf 2a2 sînt măsurile arcelor cari compun lunula.
Ecuaţia (1) exprimă condiţia ca aria I unu lei să fie egală cu aria patrulaterului A0xB02. ■
Punînda1/a2 = X, problema determinării lunulelor cari răspund condiţiei (1) se reduce la problema echivalentă a rezolvării ecuaţiei:
(2)	sin Xoc2 = Vx sin a2
prin construcţii elementare, ceea ce are loc, de exemplu, pentru valorile lui X: 2, 3, 3/2, 5, 5/3.
8.	Lunura, pl. lunuri. Silv., Ind. lemn.: Alteraţie a lemnului consistînd în prezenţa, în cuprinsul zonei de duramen, a unuia sau a mai multor inele anuale de culoarea şi cu proprietăţile albumului. Lunura se formează, de cele mai multe ori, din cauza unei nutriţii trecătoare insuficiente a arborelui, produsă de condiţii meteorologice necorespunzătoare sau de alte cauze. Uneori, în special la stejar, lunura e însoţită de putregai, din cauza infectării cu ciuperci (Polysporus driophylus, Polysporus sulphureus, Stereum fructulosum, Fomes igniarius), cari se dezvoltă pe arbori în viaţă. Ca defect al lemnului, lunura se caracterizează prin scăderea omogeneităţii lui.
9.	Lunz, Strate de Stratigr.: Depozite grezoase cu intercalaţii subţiri de cărbuni, reprezentînd o parte a Carnianului inferior (Julian) din Alpii calcaroşi de nord. Aceste strate conţin o floră de tip Keuper şi o faună cu unele specii (Estheria minuta, Anodontophora lettica), răspîndite şi în depozitele de facies continental ale Triasicului superior germanic. Depozitele grezoase cari constituie ultimul termen al Triasicului în nordul Dobrogei (Stratele de Nalbant) sînt comparabile cu Stratele de Lunz.
io.	Lup, pl. lupi. 1. Zool.: Caniş lupus L. Mamifer din familia Canidae, cu greutatea variind între 40 şi 50 kg. Bun alergător (atinge viteza de 55---60 km/h), are partea dinainte a corpului mai înaltă, gîtul scurt şi puternic, picioarele relativ lungi digiti-grade, cu gheare neretractile. Auzul şi văzul sînt foarte bine dezvoltate. Răpitor temut, se hrăneşte în special cu animale domestice (oi, capre, porci), atacă vitele cornute şi caii, fiind totodată primul factor distrugător al vînatului (iepuri, căprioare, cerbi, mistreţi). La nevoie consumă şoareci, broaşte, insecte şi chiar cartofi, cum şi diferite fructe. Vînează folosind o anumită tactică, şi anume: unii lupi stau la pîndă şi alţii gonesc. Un exemplar înfometat consumă pînă Ia 10-• * 15 kg carne. Stabil numai în perioada creşterii puilor (aprilie-octombrie), e răs-pîndit la noi în pădurile de munte şi de dealuri, fiind mai rar la cîmpie, dar frecvent în deltă. Primăvara urcă la munte; toamna coboară la deal şi la cîmpie. îşi face culcuşul în locuri liniştite, aproape de apă, la distanţe de 6* * * 12 km între o familie şi alta, pentru a-şi asigura spaţiul necesar procurării hranei. Maturitatea sexuală e atinsă în al doilea an, după care femela fată în fiecare an. împerecherea are loc în ianuarie-februarie. Sarcina durează 62***63 de zile. Numărul puilor variază de la 3 pînă la 14. La început, puii sînt hrăniţi numai cu lapte; apoi tatăl adună hrana, pe care o vomită parţial la pui, dîndu-le astfel o hrană în parte digerată. Trăieşte 12—16 ani. înmulţirea accentuată a lupilor permite vînarea lor în tot timpul anului. Ca metode de vînătoare se aplică: metoda cu urlătoarea, pînda la hoit, vînătoarea cu gonaci şi metoda cu steguleţe. Combaterea lupilor
Lup
351
Lupă
se face şi cu substanţe toxice (stricnină, letolină), cum şi prin prinderea lor cu ajutorul capcanelor.
1.	Lup. 2. Silv.: Frînă pentru reducerea vitezei de alunecare a lemnelor pe jilip, constituită dintr-un buştean aşezat în lungul acestuia, avînd capătul subţire în amonte şi menţinut deasupra căii de alunecare cu ajutorul unei capre, iar capătul gros sprijinit pe uluc. Lemnul care lunecă pe jilip trece pe sub capătul suspendat şi apoi, pentru a trece mai departe, ridică buşteanul de care se freacă, ceea ce produce o frînare.
2.	Lup amestecâtor. Ind text.: Maşină de destrămat şi amestecat materia primă care constituie amestecul de fibre din filaturile de lînă şi de vigonie (v. Destrămător 2).
3.	~ bâtâtor. Ind. text. V. Crighton,	lup
4.	~ destrâmâtor. Ind. text.	V.	Destrămător de zdrenţe.
5.	~ vertical. Ind. text. V. Crighton, lup
6.	Lupa, pl. lupe. 1. Fiz.: Lentilă convergentă, respectiv
ansamblu convergent de lentile—alipite sau nu şi care are rolul unei singure lentile, — care se foloseşte pentru formarea unei imagini virtuale a obiectului observat	şi care să fie văzută sub
un unghi mai mare decît cel sub care obiectul ar fi văzut direct cu ochiul.
Dacă (v. fig. /) d e distanţa de la ochi la lupă, / distanţa focală a lupei, — p distanţa de la lupă la obiect şi —^'distanţa de la lupă la imaginea obiectului, grosismentul lupei, definit ca raportul unghiurilor co' sub care se vede prin lupă imaginea şi (o sub care se vede direct obiectul, cînd se găseşte la distanţaD de ochi, e dat de
I. Lupă.
f(d~P')
Grosismentul depinde, deci, atît de lupa folosită, cît şi de modul de folosire a ei, cum şi de proprietăţile ochiului. Dacă obiectul e observat fără ca ochiul să acomodeze, deci dacă obiectul e aşezat în focarul lupei şi p'= oo
D
/
De regulă se alege D =25 cm (distanţa minimă de vedere clară), în acest caz,
unde P e puterea lupei, exprimată în dioptrii. Grosismentul lupelor folosite în practică nu depăşeşte 40. Luminozitatea lupei e, practic, egală cu unitatea.
Cîmpul în lărgime al lupei, adică valoarea unghiului 2[x' în interiorul căruia mai pot exista puncte cari să poată fi văzute prin lupă, e dat, în cazul unui ochi fix, de + / ^ igi*-—.
/ fiind raza monturii lupei şi q, raza pupilei ochiului.
Cîmpul în adîncime e dat de diferenţa dintre distanţa maxima şi cea minimă la care pot fi aşezate, în raport cu lupa, obiecte ale căror imagini pot fi văzute prin lupă. El se determină ţinînd seamă că, pentru un ochi normal, imaginile pot fi văzute cînd se găsesc între infinit şi distanţa minimă de 25 cm de la ochi.
Puterea separatoare lineară s a lupei depinde de puterea separatoare unghiulară u a ochiului,
u t
u fiind egal cu 0,00033 radiani, puterea separatoare s atinge 3 ţi.
Fasciculele de lumină folosite pentru formarea imaginilor în lupă, fiind înguste, corectarea aberaţiilor nu se face decît la lupele cu grosisment mare.
Tipurile de lupă folosite mai frecvent sînt următoarele:
Lupă simplă: Lupă constituită dintr-o singură lentilă convergentă, neacromatizată, al cărei grosisment nu depăşeşte 5. Aberaţia de sfericitate şi aberaţia cromatică sînt neglijabile, iar astigmatismul e redus folosind un menise convergent. Se construiesc şi lupe simple aplanetice, cari au o faţă sferică şi una modificată, astfel încît aberaţiile să fie cît mai bine corectate.
Lupe simple pot fi considerate şî lupa lui Brewster (v. fig. II o), cu cîmp mic, dar cu grosisment care ajunge pînă la 500, şi lupa cilindrică (v. fig. II b).
f	9
II. Tipuri de lupă.
Lupă dublă: Lupă constituită din două lentile plan-convexe, mai mult sau mai puţin apropiate, ansamblul constituind, practic, un vizor. Exemple de astfel de lupe sînt lupa dublă a lui Wolla-ston (v. fig. II c), lupa lui Fraunhofer (v. fig. II d) şi lupa lui Wilson (v. fig. II e). Sînt lupe cu grosisment mare.
Lupă aplanată: Lupă constituită din trei lentile alipite, cea din mijloc fiind o lentilă biconvexă de crown, iar celelalte, două meniscuri convergente identice, dispuse simetric faţă de lentila biconvexă (v. fig. //f). Acest ansamblu de lentile corectează şi aberaţia cromatică.
Lupă anastigmată:	Lupă cu grosisment mare, constituită
din mai multe lentile, a cărei construcţie şi ale cărei caracteristici o apropie de anumite tipuri de obiective de microscop.
Lupă binoculară: Lupă cu grosisment mic, folosită pentru observarea stereoscopică (v. fig. II g). —
Se mai folosesc lupe speciale (lupe telescopice, etc.), a căror construcţie e complicată şi cari, propriu-zis, sînt instrumente optice al căror principiu se deosebeşte, adeseori destul de mult, de cel al lupelor obişnuite.
7.	~ textila.Ind. text.: Lupă folosită pentru stabilirea desimii firelor dintr-o ţesătură, desime care se exprimă prin numărul de fire pe cari le au 100 mm2 din suprafaţa ţesăturii.
Lupa	textila de buzunar (v. fig.) consistă	dintr-o	placă	de
metal cu	o deschidere pătrată cu latura de 1	cm	sau	de	mul-
tipli ai acestuia şi dintr-o lupă aşezată deasupra, care uşurează numărarea firelor.
Lupa textilă cu cărucior consistă dintr-o lupă fixată pe un suport cu ferestruică pătrată, avînd latura de 1 cm, care se aşază pe ţesătură, lăsînd deschis un cîmp de vedere de î cm2. Cu ambele lupe se numără pe rînd firele de	urzeală şi de bătătură în mai multe
locuri pe	cîte 1 cm2, şi se face media rezul-
tatelor.
8.	Lupa. 2. Metg.: Bulgăr de oţel buretos obţinut la elaborarea oţelului prin anumite procedee, cum sînt pudlarea, procedeul Krupp-Renn, procedeul Lancashire, etc. Lupele sînt
Lupă textilă de buzunar.
Lupă de timp
352
Lupuire
compuse din particule de oţel între cari e intercalată zgură. La elaborarea oţelului / prin pudlare, lupele cu greutatea de circa 50 kg sînt expuse gazelor de ardere din cuptorul de pudlare, astfel încît o parte din zgură se scurge din ele; prin forjarea la presă sau la ciocan se elimină în mare măsură zgura, iar produsul rezultat e întrebuinţat la elaborarea de oţel sudat sau de oţel de creuzet. Lupele cu greutate mai mică şi plate se numesc lentile.
1.	Lupa de timp. Foto., Cinem.: Aparat de filmat pentru fotografierea ultrarapidă (pînă la 33 000 000 de fotografii pe secundă), al cărui principiu de funcţionare e următorul: Pe o peliculă fotografică, imobilă, de înaltă sensibilitate, cade o rază de lumină care trece, în prealabil, printr-un sistem optic format din zeci de mici lentile şi un reductor optic care asigură desfăşurarea imaginilor. Acest reductor e format din două oglinzi plane montate pe axele paralele a două motoare electrice. Planele acestor oglinzi formează între ele un anumit unghi. Dacă oglinzile sînt aşezate riguros una în faţa alteia, raza cade, se reflectă şi iese în acelaşi plan. Dacă oglinzile sînt cît de puţin înclinate una faţă de cealaltă, raza de lumină iese sub un anumit unghi faţă de planul de incidenţă al razei, unghi care e direct proporţional cu unghiul de înclinare, al oglinzilor una faţă de cealaltă. Oglinzile se rotesc sincron, cu viteza de circa 60 000 rot/min, în sensuri diferite.
Dacă raza de lumină cade pe oglinzi înainte ca ele să ajungă una în dreptul alteia, raza se reflectă în stînga planului de incidenţă; dacă oglinzile au trecut de această poziţie, raza se reflectă în dreapta. Rotirea oglinzilor creează astfel o rază reflectată, alergătoare. Pentru a preveni trecerea razei de lumină a doua oară pe aceeaşi peliculă se foloseşte un tip special de obturator cu explozie, reprezentat de o cameră metalică, cu un paralelepiped de sticlă, transparent, fixat în ea. La terminarea unui ciclu de fotografiere se produce explozia unei capsule şi sticla crapă, pierzîndu-şi astfel transparenţa şi închi-zînd calea razelor de lumină. Aparatul e echipat cu un sistem de comandă şi de sincronizare automată.
Lupa de timp, construită de Institutul de Chimie fizică al Academiei de Ştiinţe a URSS serveşte la fotografierea proceselor foarte rapide, cum sînt exploziile, detonaţia, descărcările electrice prin impulsuri, etc.
2.	Lupigeninâ. Chim. V. sub Lupinină 2,
3.	Lupin. Agr.: Lupinus L. Plantă ierboasă anuală sau perenă din familia Leguminosae, ale cărei caractere morfologice principale sînt următoarele: rădăcină pivotantă, care pătrunde adînc în sol, acoperită în întregime de nodozităţi radiculare formate de bacteriile asimilatoare de azot; tulpină erectă, cu înălţimea de 60---200 cm; frunze palmate, cu peţiolul lung; flori grupate în racem, albe, galbene, albastre sau roze, după specie; păstăi păroase, conţinînd 3***6 boabe (cu 27-*-48% substanţe proteice şi 10* * * 15% substanţe grase). Din compoziţia chimică a plantelor, şi în special a boabelor, fac parte, de asemenea, ictrogenul şi anumiţi alcaloizi toxici (lupanina, lupinina).
Dintre numeroasele specii de lupin prezintă interes pentru cultură: lupinul alb (Lupinus albuş L.), lupinul galben (Lupinus luteus L.) şi lupinul albastru (Lupinus angustifolius L.).
Cerinţele lupinului faţă de căldură şi de umiditate sînt moderate, pentru cultura lui cele mai potrivite fiind solurile nisipoase sărace în calciu. în asolament, lupinul poate urma după orice plantă, cu excepţia leguminoaselor, Lupinul e o bună plantă premergătoare pentru cereale, pentru îngrăşămînt verde cultivîndu-se de obicei în mirişte. Are nevoie de îngrăşăminte potasice şi fosfatice. Se seamănă la începutul primăverii, în rînduri, la adîncimea de 3***4 cm. Cantitatea de sămînţă la hectar variază: la lupinul anual, după specie şi după. scopul culturii, 70---250 kg; la lupinul peren, 30---60 kg.
Lupinul se recoltează cu coasa, cu secerătoarea sau cu combina, iâ epoca în care păstăile din partea superioară a tulpinii
ajung la maturitate. Producţia de boabe atinge 7***24q/ha, iar cea de nutreţ verde, 200---400 q/ha.
Boabele de lupin constituie un nutreţ concentrat, valoros. Pentru înlăturarea toxicităţii lor, înainte de a fi date în alimentaţia animalelor, boabele se fierb sau se tratează cu diferite substanţe chimice (carbonat de sodiu, amoniac, acid sulfuric, etc.).
Prin ameliorare au fost create şi soiuri de lupin dulce, cu un conţinut foarte redus de substanţe nocive, ale cărui boabe pot fi consumate de animale fără o pregătire specială prealabilă. Lupinul obişnuit (alb, galben, albastru) se foloseşte şi ca nutreţ verde, ca nutreţ murat sau ca îngrăşămînt verde, iar lupinul peren, pentru fixarea nisipurilor şi combaterea eroziunii solului. Sin. Cafeluţă.
4.	Luping. 1. Av. V. Looping.
5.	Luping. 2. Expl. petr. V. Looping.
6.	Lupinina. 1. Chim.: Alcaloid extras din lupin. Alcaloidul extras din lupinul galben se prezintă în cristale albe, cu p.t. 67° şi p.f. 250°. Are gust amar şi miros de fructe. Are proprietăţi febrifuge şi produce intoxicaţii analoge celor produse de fosfor. Cel extras din lupinul alb e lichid, cu p.f. 215°.
7.	Lupinina. 2. Chim.: Glucozidă extrasă din lupin, care cristalizează în ace lungi, gălbui, şi care, prin fierbere cu acizi diluaţi, se dedublează în glucoza dextrogiră şi în lupigeninâ, pulbere cristalină galbenă, insolubilă în apă, dar solubilă în amoniac.
8.	Lupoaie. Agr., Bot.: Buruiană parazită, din familia Oro-banchaceae, fără rădăcini şi lipsită de clorofilă. Are tulpina groasă, cărnoasă, acoperită cu frunze în formă de solzi, de culoare brună-albăstruie. Inflorescenţele sînt spiciforme, cu flori gălbui sau albăstrii, iar fructele sînt capsule cu un număr mare de seminţe mărunte. O plantă poate produce pînă la 140 000 de seminţe. Lupoaia se fixează cu organe de sugere (haustori) pe rădăcinile plantei-gazde, din care îşi extrage hrana. Planta parazitată se dezvoltă slab, dă producţii mici şi deseori piere.
Cele mai răspîndite specii de lupoaie în ţara noastră sînt: OrobanchecumanaWalh., care parazitează în special pe floarea-soarelui ; Orobanche ramosa L., cu tulpina ramificată, care atacă în special cînepa, tutunul, cartofii, pătlăgelele roşii; Orobanche brassicae Novopokrovski atacă varza şi gulia.
Combaterea lupoaiei se face prin: arături adînci pentru îngroparea seminţelor buruienii la adîncimea de 20---25 cm, la care ele nu germinează; smulgerea şi arderea lupoaiei înainte să fructifice; semănatul timpuriu şi la adîncime mai mare decît cea normală a plantelor expuse atacului lupoaiei; transplantarea din timp a răsadului de tutun; pentru floarea-soarelui, introducerea în sol, la începutul primăverii, a unui amestec de frunze şi tulpini de floarea-soarelui măcinate, care stimulează încolţirea şi răsărirea buruienii, ceea ce permite distrugerea ei înainte de semănatul acestei plante. Pe terenuri puternic infestate, plantele expuse atacului lupoaiei nu trebuie să revină în cultură înainte de 5-*-7 ani, deoarece seminţele de lupoaie îşi menţin facultatea germinativă timp de mai mulţi ani. Pierderile provocate de lupoaie pot fi reduse şi prin cultivarea de soiuri de floarea-soarelui, tutun, cînepă, etc. rezistente la atacul acestei plante parazitare. Sin. Busuioc sălbatic, Floarea focului, Ciuma tutunului.
9.	Luptaci, pl. luptace. Ind. tor. V. Voloc.
io.	Lupu. Ind. alim.: Varietate de tutun obţinută prin selec-ţiune, dintr-o populaţie provenită din încrucişarea naturală între varietatea Ghimpaţi şi varietatea Molovata. Se aseamănă mai mult cu varietatea Ghimpaţi, de care se deosebeşte prin talia mai mică (1,80 m), foile mai mari şi mai puţine (26), precocitate şi coloraţie mai deschisă la uscat. Se întrebuinţează la fabricarea ţigaretelor de,calitate mijlocie.
n. Lupuire. Ind. text.: Operaţie de destrămare şi amestecare a materialului fibros care constituie amestecul conform reţetei
Lupul bălţilor
353
Lurgi, generator ~
în filaturile de lînă şi de vigonie, efectuată prin trecere repetată la un lup amestecător, în scopul pregătirii materialului fibros pentru cardare.
1.	Lupul bălţilor. Pisc.: Sin. Peşte-lup (v.), Avat, Haut.
2.	Lupulinâ. Chim.: C26H3804. Principalul component al răşinilor din conurile de hamei, folosite la fabricarea berii» din cari a fost izolată şi identificată. Se prezintă sub forma unei pulberi galbene strălucitoare. Se disolvăîn alcool, în eter, sulfură de carbon şi benzen. Are proprietăţi tonice, sedative şi anti-dispeptice. Are tendinţă de pol imerizare şi oxidare pronunţată, ajungîndu-se la formarea unor răşini amorfe şi moi, răşinile a şi p, cari au un rol important la fabricarea berii, şi anume la formarea aromei acesteia; la o polimerizare mai înaintată se formează răşinile y şi 8 dure, fără valoare în fabricaţia berii.
în cursul unor depozitări mai îndelungate capătă o culoare portocalie închisă, datorită proceselor de oxidare şi polimerizare cari se produc. Din această cauză se recomandă ca hameiul să fie păstrat la rece, cînd viteza de oxidare a lupulinei e mult mai mică. Sin. Acid (3-1 upulinie.
3.	Lurex. Ind. text.: Fir de efect în produsele textile,— format dintr-o panglică foarte fină de aur, argint, cupru,— aurite sau monocrome, sau imprimate cu diferite culori.
4.	Lurgi, cuptor Ind. cb.: Instalaţie de mare productivitate pentru obţinerea semicocsului, constituită din două cuve
Cuptor Lurgi, cu încălzire interioară.
I)	siloz de încărcare; 2) zonă de uscare; 3) transportor de alimentare; 4) focarul zonei de uscare; 5) zonă de semicocsificare ; 6) camera de amestec a focarului uscătorului; 7) ventilatoarele zonei de uscare; 8) coş; 9) conducta de ieşire a gazului brut; 10) zona de răcire a semicocsului;
II)	camera de amestec a focarului zonei de semicocsificare; 12) focarul zonei de semicocsificare ; 13) canale de ieşire Ia coş a gazelor de uscare ; 14) canale de aspiraţie a gazelor de uscare spre camera de amestec; 15) canale de refulare (admisiune) a gazelor de încălzire în uscător; 16) canale de refulare (admisiune) a gazelor de încălzire în zona de semicocsificare; 17) canale de aspiraţie a gazelor de răcire încălzite, spre camera de amestec; 18) canale de legătură între zone; 19) dispozitiv de descărcare a semicocsului; 20) ecluză cu dublă închidere ; 21) admisiunea gazului de răcire; 22) conducta
de gaz spre cuptor (pentru răcire şi la cele două focare).
dreptunghiulare ceramice alăturate (6000/2000 mm), între cari sînt situate focarele (v. fig.).
Fiecare cuvă se compune din două părţi unite între ele prin canalele de legătură înguste 18. La partea superioară, în zona de uscare 2, cărbunele se usucă şi se încălzeşte pînă la circa 200---2500, cu ajutorul gazelor calde cari, venind de la focarul 4 cu temperatura de 1200°, se amestecă cu gazele de circulaţie din zona de uscare, cari au temperatura de 100--* 130°, şi apoi sînt aspirate din cuvă de ventilatoarele 7, prin canalele 14, şi sînt trimise prin canalele 15 în camera de uscare.
Partea de sus a cuvei inferioare 5 e zona de semicocsificare propriu-zisă, iar partea de jos 10 e zona de răcire a semicocsului.
In cuva inferioară se introduce pe jos, prin orificiul 21, gaz propriu, epurat şi rece, pentru răcirea semicocsului, pînă la 80---1000, încălzindu-se la 250---4000 prin recuperarea căldurii sensibile a semicocsului. El e aspirat, prin canalele 17, de cele două venti latoare aşezate de o parte şi de alta.a cuvei şi e amestecat, în camera de amestec a focarului 11, cu gazele arse fierbinţi, cari au temperatura de 1200°. Se obţine astfel „gazul de spălare", purtător de căldură (SOO-^OO0), care e introdus în cuvă prin canalele 16.
Gazul de semicocsificare rezultat, diluat cu gazele de ardere şi încărcat cu vapori de gudron, iese din cuptor trecînd în instalaţia de condensare, răcire şi epurare. Gazul răcit şi epurat are puterea calorifică de circa 1800 kcal/Nm3 (deoarece e diluat cu gaze de ardere) şi se utilizează ca gaz pentru ardere în focarele zonei de uscare şi ale zonei de semicocsificare, sau ca agent de răcire a semicocsului, iar gazul în exces are diverse utilizări.
Semicocsul răcit e descărcat continuu din cuptor, cu ajutorul dispozitivului de descărcare cu mişcare oscilantă 19 şi al ecluzelor duble 20.
Productivitatea unui cuptor Lurgi e de 250---400 t/zi şarjă, la o secţiune de lucru de circa 25---30 m2. în acest tip de cuptor nu se pot semicocsifica decît cărbuni neaglutinanţi sau slab aglutinanţi, cu granulaţia de 10---50 mm sau de 20---40 mm. Pentru a putea semicocsifica şi cărbuni aglutinanţi s-au adus cuptorului Lurgi cîteva modificări, şi anume în zona de uscare se produce şi oxidarea cărbunelui, pentru reducerea capacităţii de aglutinare. Cuva de semicocsificare cuprinde două sau trei zone separate, astfel încît procesul decurge în mai multe trepte, în scopul micşorării aglutinării.
Instalaţia Lurgi clasică a fost de asemenea modificată şi îmbunătăţită, pentru a putea semicocsifica şi cărbuni mărunţi (3 * * • 10 mm). Astfel, au fost suprimate ventilatoarele zonei de semicocsificare şi de recirculare a gazului de răcire, ceea ce lichidează inconvenientul înfundării canalelor şi ventilatoarelor cu praf. V. Semicarbonizare, Semicocsificare.
5.	Lurgi, generator Ind. cb.: Instalaţie de gazeificare sub presiune a combustibililor solizi cu agent de insuflare de oxigen şi abur.
Generatorul de gaz propriu-zis (v. fig.) e un cilindru de oţel cu pereţii groşi, echipat cu manta cu apă şi abur şi avînd alăturat un cazan mic, pentru alimentarea cu abur a gazogenului. Alimentarea cu combustibil pe la partea superioară şi descărcarea zgurii pe ia partea inferioară se realizează prin ecluze rezistente la presiune, fără a împiedica funcţionarea continuă a generatorului. Agentul de gazeificare (aburul-j-oxigenul) pătrunde prin axul gol al grătarului rotativ la circa 450°. Gazul părăseşte instalaţia la circa 300--3500 şi parcurge apoi sistemul de răcire, separatoarele de gudron şi de ulei uşor, instalaţia de spălare cu apă şi instalaţia finală de desulfurare, toate acestea sub efectul înaltei presiuni de regim a generatorului (20---25 at).
Diametrul interior al gazogenului poate atinge 2,5 m; la acest diametru se produc 2500---3000 Nm3 gaz/h cu puterea calorifică de 4000---4500 kcal/Nm3.
Combustibilul poate fi mărunt (3 • * * 10 mm), cu un conţinut de cenuşă pînă la 30% (punctul de topire al cenuşii >1200°),
23
Lurgi, metal —
354
Lustruire
iar umiditatea nu trebuie să depăşească 20--*25% . Solicitarea poate atinge 800---900 kg/m2h.
Consumul de oxigen e de 2-*-2,5 ori mai mic faţă de cel de la gazeificarea cu oxigen fără presiune, deoarece consumul de
Schema tehnologică a procedeului de gazeificare a combustibililor cu oxigen sub presiune (Lurgi).
1) supraîncălzitor de abur; 2) generator de gaz sub presiune; 3) răcitoare; 4) spălător de ulei; 5) spălător cu apă sub presiune; 6) pompă-turbină;
7) turn de aerisire; 8) instalaţia finală de desulfurare.
căldură se produce în mare parte pe seama reacţiei exoterme de formare a metanului şi, în mai mică măsură, pe seama procesului de oxidare a combustibilului.
Gazul obţinut poate fi utilizat pentru uz casnic şi poate fi transportat la distanţă (200---300 km). V. Gazeificarea combustibililor.
î. Lurgi, metal Metg.: Aliaj antifricţiune complex, pe bază de plumb, avînd temperatură joasă de topire, de tipul bahnmetall-ului (v.), cu compoziţia: circaO,3% Na, circa0,4'% Ca, 2,5% Ba, pînă la 0,2% impurităţi şi restul plumb. Prin conţinutul mare în bariu se evită arderea sodiului şi a calciului în timpul elaborării şi turnării, şi se menţine duritatea aliajului ia încălzirea în. serviciu. Var. Lurgi-metal.
2.	Lusitanian. Stratigr.: Ansamblu de depozite ale Jurasicului superior din Portugalia, pe care geologii francezi l-au generalizat şi pentru depozitele atribuite Argovianului, Raura-cianului şi Sequanianului, adică pentru intervalul stratigrafie cuprinzînd Oxfordianul mediu şi cel superior şi Kimmerid-gianul bazai. Lusitanianu! inferior (Stratele de Cabaco) corespunde Oxfordianului inferior, Lusitanianul mediu (Stratele de Montejunto), Oxfordianului mediu, Oxfordianului superior şi Kimmeridgianului bazai, iar Lusitanianul superior (Marnele de Abadia), Kimmeridgianului inferior. Actualmente, însă, termenii menţionaţi sînt consideraţi valabili numai pentru desemnarea unor diviziuni stratigrafice locale.
3.	Llister. Ind. text.: Fire de lînă cheviot fine şi lungi, cu luciu pronunţat. Se întrebuinţează la confecţionarea de stofe pentru îmbrăcăminte de vară.
4.	Lustra rea firelor. Ind. text.: Operaţie prin care se îmbunătăţeşte luciul firelor mercerizate, tratînd sculurile cu abur, în timp ce sînt întinse. Se execută cu maşina de lustrat, care e constituită dintr-o etuvă cu mai multe perechi de cilindre. Acestea conduc şi rotesc sculurile aşezate în poziţie verticală în atmosfera încărcată cu abur din etuvă.
5.	Lustra, pl. lustre. 1. Arta: Lampă ornamentală cu multe braţe, suspendată de plafonul unei încăperi mari (sală de teatru, biserică, etc.). Sin. Policandru.
6.	Lustrind. Ind. text.: Ţesătură de mătase naturală sau artificială, uneori cu urzeală de bumbac în fire subţiri şi dese, cu legătura (v.) de pînză. Se apretează şi se tratează la calandrul cald, pentru obţinerea unui luciu deosebit. Se foloseşte ca ţesătură pentru căptuşeli.
7.	Lustru. Ind. text.: Aspect de luciu care apare pe faţa produselor de îmbrăcăminte exterioară în timpul purtării, în porţiunile cari sînt expuse frecărilor frecvente, cum sînt: piepţii, reverele, partea posterioară a mînecii, a pantalonilor, etc. (la costume, paltoane, pardesie, etc.). Aceste frecări conduc la tocirea tuturor fibrişoarelor de pe suprafaţa ţesăturii şi, în acelaşi timp, la lustruirea celor două sisteme de fire (urzeală şi bătătură), exprimînd uzura produsului. După ce a apărut, lustrul nu mai poate fi înlăturat prin niciun tratament.
8.	Lustruire. Tehn.: Operaţie de prelucrare fină—prin aşchiere, deformare plastică sau prin disolvare electrolitică — a suprafeţei corpurilor metalice sau nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios, în vederea înfrumuseţării şi a îmbunătăţirii ei. Suprafeţele metalice lustruite sînt mai rezistente la uzură şi la coroziune, şi au un coeficient de frecare mai mic. Suprafeţele nemetalice lustruite au un coeficient de frecare mai mic, fiindcă materialul e îndesat şi porii se astupă. — Uneori, lustruirea e o operaţie pregătitoare pentru examenul metalografic.
Materialele folosite la lustruire sînt abrazivi mai puţin duri decît cei folosiţi ia rectificare, la operaţii de superfiniţie a suprafeţelor; de obicei, ele se folosesc sub formă de pastă sau de nămol, obţinute prin amestecarea cu ulei, cu alcool sau cu apă, urmată de decantare fracţionată şi de uscare. Abrazivii folosiţi pentru lustruire sînt, de exemplu: anumite materiale calca-roase, oxizii de fier, oxizii de crom, silicea naturală — în special din grupul grenaţilor—, diamantul în pulbere (pentru lustruit pietre preţioase), etc. — Se folosesc şi produse de lustruit sub formă de săpunuri lichide cu adaus de abraziv de origine fosilă, săpunuri cu adaus de pulbere de piatră ponce, ţesături de lustruit sub formă de mici şervete impregnate cu abrazivi, etc.
Exemple de I u st r u i re a materialelor metalice:
Aluminiul se lustruieşte prin frecare cu o pastă formată din cretă, pămînţel (tripoli) şi săpun. — Cuprul şi alama se lustruiesc prin frecare cu un amestec de acid oxalic, pămînţel şi apă. — Argintul se lustruieşte cu praf de cretă amestecat cu alcool, cu care se unge piesa, iar după uscare, se freacă stratul alb cu o perie şi se şterge cu o cîrpă foarte curată. Se mai foloseşte carbonat de magneziu foarte pur, sau feculă de cartofi. — Aurul se lustruieşte cu pudră de cretă, cu carbonat de plumb şi cu carbonat de magneziu, aşezînd piesa pe o placă de aluminiu, care se găseşte pe fundul unui vas de sticlă sau de ceramică, umplut cu apă fiartă şi cu carbonat de sodiu disolvat; prin reacţia chimică dintre soluţia alcalină şi aluminiu, şi prin procesul electrolitic care se dezvoltă, aurul se curăţă şi capătă luciu. — Nichelul se lustruieşte cu un amestec de tinctură de cochenilă, alcool, pămînţel şi săpun în praf. — Platinul se lustruieşte frecînd obiectul cu un bastonaş care are la capăt o bucată de pînză, sau cu un tampon cu pîslă, folosind alumină amestecată cu ulei; se spală apoi cu apă cu săpun şi se usucă în rumeguş.
Exemple de lustruire a materialelor nemetalice:
Lemnul se lustruieşte manual, cu soluţie de shellack în alcool sau cu lacuri de celuloză, după netezirea (manuală sau la maşină) cu piatră ponce sau cu hîrtie sticlată. La lustruirea cu maşina, lustrul se obţine prin frecarea piesei cu un tampon rotund, cu un disc sau cu o panglică, folosind aceleaşi lichide de lustruire. — Pietrele naturale, în special marmorele şi unele pietre calcaroase (de ex.: travertinurile, calcarul de Bampotok, etc.) se lustruiesc pentru a li se da un caracter mai decorativ, şi, prin transformarea suprafeţei în oglindă (lustruire oglindă), pentru a scoate în evidenţă venatura materialului şi coloritul acestuia. Lustruirea se execută prin frecarea suprafeţei cu discuri de pîslă sau de filţ şi cu prafuri de lustruit (amestec de acid oxalic, sulf şi clorură de staniu ; praf fin de şmirghel; etc.), pînă cînd suprafaţa devine omogenă, netedă, lucioasă, fără alternanţe de locuri mate sau întunecate şi fără zgîrieturi sau urme de prelucrare de la instrumentele de lucru. —
Lustruire	355	Lustruire
Pietrele preţioase se lustruiesc frecîndu-le, fie la strung, fie cu mîna, folosind o pastă compusă dintr-un amestec de piatră ponce, pămînţel sau alb de Spania, şi ulei, apă caldă sau alcool; după lustruire, pietrele se spală cu apă caldă şi cu săpun, şi se şterg cu o pînză fină. — Obiectele de corn se lustruiesc la strung cu discuri de piele fină şi cu un amestec de ulei cu pămînţel, sau frecînd manual cu un amestec de săpun negru cu pămînt fermentat, după care se scoate săpunul care s-a depus. — Fildeşul se lustruieşte prin frecare cu o pînză înmuiată într-o pastă compusă dintr-un amestec de săpun uscat, pămînţel şi apă (sau de cretă cu apă): şi se freacă cu o perie, după netezirea cu o pastă formată din praf de piatră ponce amestecat cu apă. — Plăcile de teracota se lustruiesc cu o pastă preparată din ulei mineral, plombagină şi cerezină. — Pielea se lustruieşte manual sau mecanizat. Se lustruiesc pieile cromate pentru feţe de încălţăminte şi pieiie tăbăcite vegetal sau sintetic pentru blanc, articole de marochinărie şi de curelărie. Lustruirea manuală se aplică în specia! la pieile mai grele, tăbăcite vegetal (de ex. pieile pentru curelărie) şi se numeşte şi „tras la s t i c I ă“. în acest scop se întind pieile pe o masă, cu faţa în sus, şi se prelucrează cu ajutorul unei plăci de sticlă groasă, cu marginile rotunjite şi prinsă într-un mîner de lemn. Unealta se împinge pe suprafaţa pisiii prin mişcări scurte şi repezi. Efectul de lustru se produce prin comprimarea stratului feţei, îndesarea 'porilor şi netezirea denivelărilor; concomitent, sub acţiunea căldurii dezvoltate prin frecare, apare şi luciul, datorit apretului aplicat pe faţa pielii. La lustruirea mecanizată se folosesc maşini de lustruit (v. Lustruit, maşină de ~) cu cilindru de sticlă sau de agat, montat.la un braţ care efectuează o mişcare de oscilaţie, şi care e trecut cu apăsare pe suprafaţa pielii, la intervale foarte scurte, producînd, prin presiune şi dezvoltare de căldură, efectul de lustru urmărit. Luciul obţinut se datoreşte netezirii ţesutului fibros al pielii din stratul feţei şi formării unei pelicule netede prin coagularea proteinelor folosite la prepararea soluţiilor de lustru (v. sub Apret) aplicate pe piele. Căldura necesară pentru această coagulare se dezvoltă prin frecarea cilindrului pe suprafaţa pielii. Lustruirea influenţează şi proprietăţile pielii sub aspectul compacităţii ţesutului dermic. Pielea devine mai deasă, iar tuşeul, mai tare. — Efecte similare de lustruire se pot obţine, în unele cazuri, prin călcarea pieilor cu mare presiune în prese hidraulice, echipate cu plăci de călcat netede şi cu faţa polisată ca o oglindă.— în procesul de fabricare a încălţămintei, prin lustruire se înţelege operaţia de finisare a acesteia prin care, netezind suprafaţa încălţămintei, cu sau fără acoperirea cu un strat de cremă sau de ceară, se obţine luciu. —
După felul în care se execută lustruirea metalelor, se deosebesc: lustruire mecanică (manuală sau mecanizată), cu sau fără aşchiere, şi lustruire electrolitică.
Lustruire mecanică cu aşchiere: Lustruirea mecanică a metalelor prin ridicarea de pe suprafaţa de prelucrat a unor aşchii foarte fine, de către muchiile tăietoare ale granulelor abrazive conţinute în pasta sau în pulberea abrazivă folosită. Lustruirea cu aşchiere se poate face în butoi cu abrazivi, cu discuri cu abrazivi, şi prin lepuire.
Lustruirea cu discuri cu abrazivi se efectuează prin frecarea suprafeţei metalelor cu discuri de lemn cu o bandă de piele la periferie sau cu discuri de textile (de ex. pîslă), de plută, etc., şi folosind diverşi abrazivi de lustruire. Discurile de pîslă se confecţionează din păr de vite, cu sau fără amestec de lînă, după duritatea dorită, iar cele textile, din straturi de pînză, de stofă, etc., cusute între ele şi strînse între două discuri de metal. Discurile au viteza periferică de circa 35 m/s. Ca abraziv se foloseşte praf de piatră ponce, talc, pămînţel, var de Viena, etc., iar ca material lubrifiant, ulei, vaselină, stearină, etc.
Lustruireaîn butoi seefectueazăîntr-un butoi rotativ sau într-o tobi rotativă, cu bile şi cu material abraziv, în care piesele de lustruit se freacă între ele prin rostogolire, căpătînd luciu.
Lustruire prin lepuire. V. sub Lepuire.
Lustruire mecanică fără a ş c h i e r e: Lustruirea mecanică, fără aşchiere, a metalelor, prin comprimarea la rece a asperităţilor suprafeţei sau prin frecare, aplicînd diferite procedee de prelucrare prin deformare plastică.
Exemple:
Lustruirea cu bile a pereţilor găurilor unui material, prin trecerea forţată prin ele a unor bile de oţel călit, perfect lustruite.
Lustruirea prin laminare a benzilor de metal sau a tablei, prin trecerea materialului printre ciiindrele speciale ale unui laminor de lustruit.
Lustruirea prin presare a materialelor metalice, efectuată prin apăsarea cu alunecare (fără rostogolire) pe suprafaţă, cu o unealtă de apăsat, de oţel carbon*sau de oţel aliat, care produce o deformaţie plastică a materialului. Procedeul e aplicat la lustruirea pereţilor găurilor alezate, a suprafeţei interioare a cusineţilor, a fusurilor arborilor, etc.
Lustruirea prin rulare a suprafeţei pieselor metalice, efectuată prin trecerea cu presiune, peste suprafaţă, a unor role călite şi polisate, sau a unor unelte în formă de discuri, de oţel sau de metal dur. Trecerea se face manual, sau la maşini speciale. Procedeul se aplică în orologerie, la fusuri şi la paliere.
Lustruirea prin trefilare a sîrmelor şi a barelor subţiri se efectuează prin tragerea acestora printr-o matriţă cu feţele lustruite.
Lustruire electrolitică:	Lustruire a suprafeţei
unui obiect metalic pe baza fenomenului de disolvare anodică selectivă a microasperităţilor metalice, prin electroliză, în anumite condiţii. Sin. Electrolustruire, Lustruire electrică.
Lustruirea electrolitică se efectuează într-o baie de electroliză, la care anodul e însuşi obiectul de prelucrat (v. fig.).
+■
2
-0-
■ Jw\	-,-u-	FFf
"4 □	s-			
Scheme de principiu de instalaţii pentru electrolustruire. a) cu intensitate de curent variabila; b) cu tensiune variabila; A) amper-metru; V) voltmetru; 1) baie; 2) borne de alimentare; 3) rezistor cu rezistenţa variabilă; 4) anod (obiect prelucrat); 5) catod; 6) electrolit.
Procesul de lustruire electrolitică se explică prin formarea unei pelicule vîscoase din produsele disolvării, care e mai subţire pe microvîrfuri; densitatea curentului e mai mare pe micro-vîrfuri decît pe microadîncituri, unde rezistenţa electrică a peliculei vîscoase e mai mare, iar disolvarea se produce mai intens pe microvîrfuri.
Lustruirea electrolitică nu schimbă proprietăţile metalului, ci elimină defectele superficiale, permiţînd astfel folosirea rezistenţei determinate de natura însăşi a metalului şi îmbunătăţirea microgeometriei suprafeţei. — Prin lustruirea electrolitică se disolvă straturile superficiale de material ecruisat de-carburat sau cu cristale deteriorate, se elimină tensiunile proprii superficiale produse la operaţiile tehnologice anterioare, şi deci se îmbunătăţeşte calitatea suprafeţei metalice, incluziv rezistenţa la coroziune. Macrodefectele ca: fisuri, porozităţi, neomogeneităţi structurale, etc. ies însăşi mai mult în evidenţă. Depăşind o anumită valoare a rugozităţii suprafeţei, nu se poate realiza o netezire completă, indiferent de durata şi de intensitatea lustruirii electrolitice; suprafaţa prelucrată capătă luciu, însă proeminenţele nu dispar.
23*
Lustruit, maşină de ~
356
Lustruit, maşina de ~ aţă
Materialul de lustruit trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să fie omogen din punctul de vedere chimic (repartiţia curentului să depindă numai de microgeometria suprafeţei); să nu conţină incluziuni nemetalice, iar structura lui să fie continuă şi omogenă \ să fie slab activ chimic în prezenţa electro-litului, cînd curentul electric nu acţionează. Diferitele metale rşi aliaje şi nici diferiţii constituenţi structurali ai aceluiaşi aliaj nu se comportă în acelaşi fel. Astfel: metalele (de ex.; cuprul, nichelul, aluminiul) şi aliajele pure, omogene, cu o singură fază (de ex.: oţelul austenitic, alămurile cu o singură fază) ,se lustruiesc foarte bine; aliajele impure, cele cu mai multe faze, ori cu structură complexă, nu se lustruiesc bine (de ex.: alămurile cu două faze, bronzurile fără staniu, aliajele uşoare, oţelurile cu mult carbon), iar unele nu se pot lustrui deloc (de ex.: fontele obişnuite şi bronzurile cu mai multe faze). Tratamentul termic al materialului influenţează, de asemenea, capacitatea lui de lustruire; de exemplu, de regulă, tratamentele termice de omogeneizare favorizează lustruirea; tratamentele la cari se separă faze de structură diferită mişcorează capacitatea de lustruire.
Rezistenţa la coroziune a suprafeţelor lustruite electrolitic creşte şi prin pasivizarea celor mai multe materiale metalice. .De asemenea, la suprafeţele lustruite electrolitic, acţiunea de coroziune se repartizează, de cele mai multe ori, mult mai uniform, iar coroziunile locale cari se formează sînt mai puţin adînci. Lustruirea electrolitică asigură un coeficient de refje-xiune a luminii pe suprafaţă mult mai bun decît lustruirea mecanică, concomitent cu o mai mare rezistenţă la coroziune; de aceea se foloseşte şi la prelucrarea unor obiecte optice (oglinzi, reflectoare, faruri).
Lustruirea electrolitică se efectuează cu curent continuu, la tensiune joasă (10--30 V) şi, mai rar (de ex. la electroliţi cu acid clorhidric), cu tensiuni mai înalte (5---100 V). Se menţine constantă fie densitatea de curent, fie, mai rar, diferenţa de potenţial dintre electrozi. Pentru lustruire electrolitică se pot folosi şi băile obişnuite, utilizate pentru acoperirea prin depunere electrochimică. Instalaţiile trebuie echipate cu mijloace de ventilaţie. Catodul se execută din plumb sau din oţel rezistent la acizi. Forma, dimensiunile şi poziţia catodului trebuie să asigure o repartiţie cît mai uniformă a densităţii de curent electric pe suprafaţa care se lustruieşte, ambii electrozi trebuind să aibă, în principiu, aceeaşi formă. Distanţa dintre electrozi e, de obicei, de 40---100 mm.
Electroliţii util izaţi cel mai frecvent sînt următorii: electro-l.iţii. fosforici, la cari componentul de bază e acidul ortofosforic (H3P04), electroliţii sulfofosforici, electroliţii cromosulfofos-forici (pe bază de acid fosforic, sulfuric şi cromic); rareori se folosesc electroliţi sulfurici (pe bază de acid sulfuric) şi electroliţi cloroacetici (pe bază de acid acetic şi de acid clorhidric). Electroliţii fosforici se folosesc mai mult la lustruirea cuprului şi a unora dintre aliajele acestuia (în special alame şi bronzuri). Electroliţii sulfurici se folosesc aproape excluziv la lustruirea nichelului (şi a acoperirilor de nichel). Agitarea electrolitului (de obicei cu aer comprimat) contribuie la micşorarea defectelor, la; egalizarea temperaturilor şi la creşterea intensităţii disol-. vării anodice. Temperatura electrolitului are influenţă directă, importantă, asupra procesului de lustruire, fiecare electrolit prezentînd calităţi optime de lustruire într-un anumit interval de temperatură. în cele mai multe cazuri, intervalele de temperatură se grupează în două zone principale: 15-**25° pentru electroliţii „reci" şi 70---900 pentru electroliţii „calzi", alte valori întîlnindu-se numai în cazuri particulare. Cantitatea de material îndepărtată în unitatea de timp şi conductivitatea electrică a electrolitului cresc cu temperatura electrolitului, iar densitatea necesară de curent electric se poate menţine folosind o tensiune de lucru mai joasă.
Etapele tehnologice principale ale procesului sînt următoarele: pregătirea suprafeţei obiectului de lustruit (adică
prelucrarea şi curăţirea acestei suprafeţe de pelicule de oxizi, rugină şi ulei), lustruirea şi operaţiile finale (de spălare si uscare). Dacă lustruirea se efectuează în electrolit „cald", trebuie îndepărtate numai impurităţile grosolane, restul înde-părtîndu-se chiar în electrolit, concomitent cu lustruirea. La folosirea unui electrolit „rece", curăţirea prealabilă trebuie să fie îngrijită; în acest caz, se recomandă şi degresarea prealabilă într-o baie alcalină, urmată de spălare în apă caldă şi apoi în apă rece. După lustruire, obiectele se scot şi se spală repede cu apă caldă şi rece.
Lustruirea electrolitică e aplicată în industrie la finisarea decorativă a obiectelor metalice, la superfinisarea pieselor şi a sculelor de oţel sau de metale şi aliaje neferoase, Ia lustruirea probelor metalografice şi la mărirea rezistenţei la coroziune. Ea se aplică pe scară mare la prelucrarea suprafeţelor interioare ale armaturilor şi ţevilor de oţel, de bronz sau de alamă, în vederea micşorării coeficientului de frecare, a creşterii rezistenţei la coroziune şi a curăţirii adînciturilor şi cavităţilor greu accesibile. La lustruirea armaturilor mari, e preferabil ca acestea să fie folosite drept baie, închizînd cu flanşe oarbe o parte din găuri şi umplînd interiorul armaturilor cu electrolit. — Lustruirea electrolitică se aplică şi la prelucrarea paletelor de turbină cu abur, deoarece le măreşte mult rezistenţa la coroziune, micşorează pierderile prin frecare şi înlocuieşte operaţiile de rectificare şi de lustruire mecanică, cari cer un volum mare de muncă. — Se lustruiesc electrolitic şi feţele active ale sculelor aşchietoare şi feţele de măsură ale instrumentelor de măsură (se netezesc aceste suprafeţe şi se îndepărtează stratul superficial moale, apărut în urma rectificării).
—	La pregătirea epruvetelor pentru cercetări metalografice, prin aplicarea lustruirii electrolitice, în locul prelucrării mecanice, se obţin suprafeţe mai netede, nedeformate, şi cari nu au suferit modificări mecanice sau termice. La epruvetele pentru încercarea microdurităţii se înlătură stratul superficial deformat şi ecruisat care denaturează rezultatele încercărilor. — Se mai prelucrează prin electrolustruire: unele organe de maşini şi de instrumente, înainte de aplicarea unui strat metalic de acoperire (mărind aderenţa acestui strat şi netezimea); unele obiecte optice, de exemplu oglinzi şi alte suprafeţe reflectoare, pentru mărirea coeficientului de reflexiune al luminii şi mărirea rezistenţei la coroziune; etc.
Lustruire electrică: Sin. Lustruire electrolitică (v.).
1.	Lustruit, maşina de Ind. piei: Maşină pentru lustruirea mecanizată a pieilor (v. sub Lustruire), constituită în principal din: un batiu, un braţ port-cilindru de lustruit, o masa de lucru, mecanismul organic şi motorul de antrenare. Cilindrul de lustruit (v. şî sub Cilindru 2), de agat sau de sticlă, e montat la braţul oscilant al maşinii. Suportul pe care se aşază pielea în maşină e un pat aşezat pe resorturi elicoidale şi acoperit cu o fîşie de cauciuc sau de piele, sub care se aşază un strat de pîslă. La maşinile pentru lustruirea pieilor mici, patul e orizontal, iar la cele pentru lustruirea pieilor mari, e înclinat. Braţul care ţine cilindrul de sticlă e acţionat printr-un sistem de pîrghii astfel, încît la mişcarea de retragere să frece suprafaţa pielii cu presiune uniformă, paralel cu suprafaţa patului, iar ia mişcarea de înaintare spre lucrător să se ridice de pe suprafaţa pielii pînă la revenirea în punctul iniţial, permiţînd astfel deplasarea pielii, pentru a lustrui o nouă porţiune a suprafeţei, întreaga suprafaţă a pielii se lustruieşte astfel prin deplasări succesive.
2.	Lustruit, maşina de ~ aţa. Ind. text.: Maşină folosită în procesul tehnologic de fabricare a aţei, pentru lustruirea acesteia. Organele principale sînt fie cilindre canelate (pentru aţă de bumbac, in, cînepă), fie perii (pentru aţă de in şi de cînepă).
Maşina de lustruit cu cilindre canelate (v. fig. /) cuprinde patru perechi de cilindre întinzătoare 1, cu suprafaţa netedă, cari întind scuturile de aţă, şi o pereche de cilindre canelate 2,
Lustruit, piatră de —
357
Luteţiu
printre cari circulă sculurile; ciiindrele întinzătoare 1 se învîrtesc încet, iar ciiindrele caneiate 2 se învîrtesc repede, maşina fiind antrenată mecanic. Prin circulaţia sculurilor între
2
<h
/K (K Tf
'■4 b
II. Maşina de lustruit cu perii, î) cilindru întinzător; 2) lanţetă; 3) perie; 4) scul de aţa.
/. Maşină de lustruit cu cilindre canelate.
1) cilindru întinzător; 2) cilindru canelat ; 3) scul de aţă.
cilindre, aţa devine netedă şi lucioasă, fără să fi fost apretată în prealabil.
Maşina de lustruit cu perii (v. fig. I!) cuprinde o pereche de cilindre rotitoare, au suprafaţa netedă 1, cari întind sculurile de aţă 4, şi un cilindru rotitor, cu lanţete longitudinale 2, echipate cu perii de păr 3.
Aţa, impregnată în prealabil cu substanţe ceroase, obţine un luciu care poate fi gradat prin durata de acţionare a maşinii. Cilindrul cu perii se roteşte cu viteză mare şi produce un curent de aer care usucă aţa intrată în maşină, imbibată, în prealabil, cu apret, astfel încît prelucrarea aţei cu această maşină nu mai reclamă uscarea ulterioară.
î. Lustruit, piatra de Poligr.:
Piatră de fildeş, de agat sau de onix, de formaunei lopăţelesau a unui pinten, prevăzută cu un mîner de lemn, care serveşte la lustruitul aurului sau al vopselei aplicate pe marginile foilor cărţilor şi registrelor.
2.	Lustruitor, pl. lustruitoare.
Poligr.: Instrument confecţionat din oţel sau din bronz cromat, cu luciu, cu mîner de lemn, care serveşte în legătorie, la legăturile de piele, pentru lustruirea (călcarea) cîmpului dintre nervurile cotorului (v. fig. a), unde se imprimătitlul.sau pentru lustruireanervurilorînseşi (v. fig. 6).
3.	Lut. Petr.: Sin. Argilă galbenă. V. sub Argilă 2.
4.	Lutâ, pl. Iute. Mine: Sin. Burlan de aeraj (v.).
5.	Lutârie, pl. lutării. Ind. ţar.: Groapă din care se scoate sau din care s-a scos lut, pentru fabricarea cărămizilor (în special a celor manuale).
e. Luteinâ. Chim.:
Lustruitoare, c) pentru cîmpul cărţii; b) pentru nervuri.
CH,
H2C' xC-CH=CH-(CH=CH)9-CH=CH-HC v., ,2
H,C CH, 3 \r/ 3
XCH,
HO
H,C
C-CH,
%C/ XOH
C C HC? 'V'Vh
\
c,
C 8c-xox
H
H
C-
OH -£
3,>,c—oh:
\«/	5//
xc=c
H H
Dihidroxi-a-carotină. Se prezintă în cristale galbene, cu p.t. 193°. Luteina e unul dintre pigmenţii vegetali cel mai frecvent întîiniţi; se găseşte, alături de clorofilă şi de carotină, în toate plantele verzi, în florile de culoare galbenă şi roşie şi, uneori, în organismul animal, unde a fost introdusă prin diferite alimente. Sin, Xantofilă.
7.	Luteol. Chim.: Oxicloro-difenilinoxalin. Are p.t., 246°; e insolubil în apă, solubil în alcool şi în eter. -Luteolul e un colorant care se/oloseşte în alcalimetrie ca indicator, în soluţie alcoolică 1:300. în mediu alcalin dă o culoare galbenă intensă, iar în mediu acid e incolor.
8.	Luteolinâ. Chim. biol.: Pigment galben din grupul derivaţilor naturali ai flavonei, fiind SJ^'^'-tetrahidroxitlavonă. Are p.t. 328-329°,
cristalizează, cu	HO O	?
1 mol HoO, în ace galbene. Luteolinâ e greu solubilă în apărece; e solubilă HO în eter 0,15% şi în alcool etil ic 2,7% .
Se găseşte în re-zedasă!batică(Re-seda lutea).
Jn plante se găseşte în stare disolvată sub formă de glico-zide, în cari luteolinâ formează agliconul. A fost folosită, din antichitate, ca materie colorantă. Vopseşte lîna şi mătasea în galben-portocaliu pe mordant de aluminiu, deoarece formează cu ionii de aluminiu combinaţii chelatice (lacuri) insolubile. Se utilizează în vopsitorie şi în Chimia analitică. Sin. 5,7,3',4'-Tetrahidroxiflavonă.
9.	Luteţian„Stratigr.: Etajul mediu al Eocenului, cuprins între Ypres’ian, ca etaj mai vechi, şi Priabonian, ca etaj mai
. nou. în regiunea de dezvoltare tipică (basinul. Parisului), baza Luteţianului corespunde unei mari transgresiuni marine, iar partea lui superioară, unei. faze de regresiune. Depozitele Luteţianului sînt reprezentate prin calcare, în parte nisipoase, urmate de conglomerate, de calcar grosier, marne şi nisipuri calcaroase cu faună salmastră, apoi de calcare de apă dulce cu Planorbis. Fauna Luteţianului cuprinde, ca forme caracteristice,, specii mari de numuliţi (Nummulites laevigatus, N. complanatus, N. perforatus, N. brongniarti), apoi Orbitolites complanatus şi Assilina exponens, gasteropode de talie mare aparţinînd genurilor Campanile şi Campanilopa (Cerithium giganteum), echi-noide neregulate (Conoclypeus conoideus), mamifere din genurile Lophiodon, Dichobune, Propalaeotherium (Fauna de Geiseltal).
Depozitele Luteţianului se prezintă, în mod obişnuit, sub două faciesuri: un facies neritic de mică adîncime cu calcare, gresii şi nisipuri glauconitice, dezvoltat pe platforma prealpină şi pe marginea externă a geosinclinalului alpin, şi un facies de flişîn părţile mai adînci ale ariei geosinciinale. Local se dezvoltă şi depozite cu oolite feruginoase (zona helvetică) sau complexe molasice cu gresii masive şi cu conglomerate.
Faciesul neritic e reprezentat în ţara noastră prin calcarele cu Nummulites complanatus (Luteţianul inferior) de la Azarlîc şi Valea Ceşmelei, în Dobrogea meridională, de la Porceşti, pe marginea sudică a basinului Transilvaniei şi de la Albeşti, lîngă Cîmpulung-Muscel; prin marnele şi calcarele cu moluşte şi Nummulites perforatus, cari constituie primele depozite marine ale Eocenului în Nord-Vestul Transilvaniei. Flişul Luteţianului are o largă dezvoltare în partea mediană şi externă a; şanţului extern al Carpaţilor orientali şi în partea centrală a şanţului intern (Maramureş). Depozite cu caractere mai particulare ale aceluiaşi etaj sînt : gresiile şi conglomeratele de Prislop, cari constituie un complex molasic pe marginea şanţului maramureşan; gresiile masive (Gresia de Corbi); marnele cu numuliţi şi cel puţin o parte a conglomeratelor foarte groase dezvoltate în Depresiunea getică (molasa getică); în fine, complexul lacustru argilo-nisipos roşu (partea superioară), situat sub depozitele marine ale Luteţianului superior din Nord-Vestul Transilvaniei.
10.	Luteţiu. Chim.: Lu. Element din familia lantanidelor. Are nr. at. 71, gr. at. 174,99. Ca toate elementele din familia lantanidelor, e trivalent în combinaţiile lui. Se găseşte, împreună
Lutidine
358
Lytoceras
cu erbiul şi yterbiul, în zăcăminte complexe de tipul gado-linitului, policrazitului, etc.
Luteţiul are următorii isotopi :
Numărul de masă
170
171
171 sau-172
175
176
177
Abundenţa
97,5 %
2,5%
Timpul de înjumătăţire
Tipul dezintegrării
9 z
>100 z
3,67 h
6,8 z
captură K
captură K
emisiune p'~
emisiune J3"
Reacţia nucleară de obţinere
Tm169 (a, 3 n) Lu170, Yb170 (d, 2 n) Lu170
Tm169 (a, 2 n) Lu171 Yb171 (d, 2 n) Lu171
Yb (d, 2 n) Lu
Lu175 (d, p) Lu176. Lu175 (n, y) Lu176
Lu176 (n, y) tu177, Lu176 (d, p) Lu177, Hf179 (d, a) Lu177
î. Lutidine, sing. lutidină. Chim. cu următoarele structuri:
CH3
I
c
HCy NCH II	I
HC	C—CH3
DimetiIpiridine isomere,
H
C
HC^ XCH
a, Y-lutidină (2,4-1 utidină)
h3c~c c-ch,
N
a, a'-lutidînă (2, 6-lutidină)
Lutraria elliptica.
Lutidinele se găsesc, împreună cu piridina, în fracţiunea cu p. f. 80--1700 (ulei uşor), obţinută la distilarea gudroaneior cărbunilor de pămînt. Ca şi celelalte piridine, lutidinele sînt baze slabe. Sînt folosite ca solvenţi în unele sinteze chimice.
2.	Lutişoare. Petr. V. sub Argilă 2.
3.	Lutraria. Paleont.: Lameiibranhiat eterodont lucinoid din familia Mactridae, cu cochilie mult alungită şi deschisă la ambele capete. Ligamentul e dispus într-o gropiţă I igamentară; pe valva stîngă se găseşte un dinte cardinal bifid puternic, iar pe valva dreaptă, un dinte cardinal subţire şi simplu.
Dinţii laterali lipsesc. Sinusul palial e foarte adînc. E cunoscută din Terţiar pînă azi.
4.	Lutrâ, pl. lutre. ZooL: Sin. Vidră (v.).
5.	Lux, pl. lucşi. Fiz.: Unitate fotome.trică	de	iluminare
în sistemul internaţional de unităţi de măsură SI, reprezentînd iluminarea unei suprafeţe de 1 m2 care primeşte un flux de 1 lumen uniform repartizat. Are simbolul literal lx. Relaţii de convertire: 1 lx=10-4 ph [fotul (ph) e unitatea de iluminare în sistemul CGS]; 1 lx= 1/10,764 footcandle (1 foot-candle	=1 Im/picior la pătrat).
6.	Lux-secundâ, pl. lucşi-secundă. Fiz.: Unitate	fotometrică
de măsură a cantităţii de iluminare în sistemul internaţional de unităţi de măsură SI, egală cu cantitatea de iluminare produsă de un lux în timp de o secundă. Are simbolul lx-s.
7.	Luxemburg, efect Telc. V. sub Intermodulaţie.
8.	Luxmetru, pl. luxmetre. Fiz.: Fotometru folosit pentru măsurarea iluminărilor. V. sub Fotometru.
9.	Luxulianit. Petr.: Rocă metamorfică de contact, constituită din cuarţ şi din agregate radiare de turmalin, formată pe seama graniţelor, sub acţiunea fluidelor pneumatolitice, conţinînd vapori de apă, bor şi fluor.
io. Luzin, pl. luzine. Nav.: Parîmă vegetală subţire, confecţionată din 2--*3 şuviţe de cea mai bună calitate, folosită la înfăşurări subţiri. Luzinul are diametrul de aproximativ 2 mm şi se livrează în gheme de circa 75 m, cu greutatea de 0,5 kg.
n. Luzonit.Mineral.: Varietate de famatinit (v.).
12.	lx Fiz.: Simbol pentru lux (v.).
13.	Lycopodiales. Paleont.: Grup de Pteridofite cu frunze mici şi tulpină nearticulată. Frunzele fertile (sporofile) sînt foarte puţin diferite de cele nefertile (trofofile). Cuprinde plante ierboase, fosile şi actuale, şi plante arborescente, numai fosile.
Licopodialele actuale sînt grupate în trei familii:
Lycopodiaceae, cunoscute încă din Devonian, cînd erau reprezentate prin genul Lycopodites (genul Lycopodium cu caracterele actuale apare în Cretacic); Selaginellaceae, cari apar în Carbonifer cu genul Seiaginellites, foarte puţin diferit de speciile actuale; Isoeaceae, reprezentate prin genul Isoetes, cunoscut începînd din Terţiar.
Licopodialele cu reprezentanţi numai fosili cuprind următoarele grupuri: Lycopodineae, din Silurianul superior, plante ierboase cu poziţie sistematică încă incertă (genul tip e Barag-wanathia); Lepidophytalae sau Licopodiale arborescente, paleo-zoice; Lepidospermae sau Licopodiale cu sămînţă,la cari macro-sporii sînt protejaţi de un înveliş asemănător tegumentului ovulului plantelor superioare, caracteristice pentru Carbonifer şi reprezentate prin genurile: Lepidocarpon, plantă arborescentă asemănătoare cu Lepidodendron, şi Miadesmia, plantă ierboasă.
Licopodialele paleozoice au contribuit la formarea zăcămintelor de huilă şi a unor cărbuni bituminoşi.
i4. Lydall-Scherbius, maşina electrica E/t. V. Scher-bius, maşină electrică
îs. Lykra, Ind. text.: Fir sintetic supraelastic, cu modul de elasticitate apropiat de cel al firelor de cauciuc. Se utilizează ca înlocuitor al firelor de cauciuc pentru realizarea bordurilor elastice Ia şosete, a ciorapilor medicinali şi a articolelor de corsetărie.
16.	Lysol. Chim.: Emulsie de crezoli (în special de m-şi p-crezol) cu săpun, folosită ca agent de dezinfectare. E un lichid vîscos, brun-roşietic, care, prin'diluare cu apă, dă o soluţie limpede. Conţine cir,ca 52% crezoli, 38% săpun şi 10% apă. Dezinfectează în principal prin crezolii liberi pe cari îi conţine. Se întrebuinţează diluată în soluţie de1--*3%. în industria pielăriei poate fi folosită, cu rezultate bune, ca adaus la apele de înmuiere, pentru împiedicarea acţiunii bacteriilor asupra gelatinei, şi pentru conservarea în bune condiţii a răzăturilor de piele pentru clei.
17.	Lytoceras. Paleont.: Amonit jurasic din familia Lytoceratidae, cu cochilia evolută, larg ombilicată şi longidomă; circumvoluţiunile cochiliei sînt cilindrice,
abia se ating, iar peristomul e simplu şi circular. Ornamentaţia e formată din coaste înguste, simple sau festonate.
Specia Lytoceras adeloides Kud. e cunoscută din Jurasicul de Ia Sviniţa (Banat).
Lytoceras adeloides.
1.	M 1. Mec.; Simbol literal pentru momentul static al unei forţe.
2.	M	2.	E/t.; Simbol literal pentru cuplu!	electromagnetic.
3.	M	3.	Elt.: Simbol litera! pentru magnetizaţie (intensi-
tatea de magnetizare).
4.	M 4. Elt: Simbol literal pentru inductivitatea mutuală (notată şi cu L12).
5.	M	5.	Chim. fiz.: Simbol litera! pentru	mărimea molară.
6.	M	6.	Chim. fiz.: Simbol literal pentru	greutatea mole-
culară.
7.	M, profil Telc.: Reprezentarea grafică a variaţiei cu altitudinea, în atmosferă, a modulului de refracţie modificat M:
M=	+
în care n e indicele de refracţie atmosferic, h e altitudinea si Roe raza terestră reală. Panta profilului mărimii M e invers proporţională cu raza terestră aparentă (v. şî Ecart al indicelui de refracţie modificat).
8.	M, unitate Telc.: Sin.
Milionime. Se foloseşte, de exemplu, la notareaecartuIui (v.) indicelui de refracţie modificatt
9.	M 1. Gen.: Simbol literal pentru prefixul mega- (v.).
io.	M 2: Simbol literal pentru 1000, în sistemul de numeraţie roman.
u.	M, acid Ind. chim.; Acid aminonaftolsulfonic, la care poziţia principală de cuplare e în 4. Se obţine din acidul Laurent (acid l-naftilamin-5-sulfonic), care prin sulfonarea cu oleum de 30-*-40% la 120° trece în acid 1-naftilamin-2,5,7-trisulfonic, apoi se desulfonea-ză prin încălzire la 130°cu soluţie de acid sulfuric, formîndu-se acidul 1-naftilamin-5,7-disulfonic şi, prin topire alcalină, formează acidul M.
Intr-o altă metodă se utilizează acidul trisulfonic care, prin topire alcalină, formează acidul 1-amino-5-naftol-2,7-disulfonic şi apoi, prin desulfonare, se obţine acidul M. Acesta e un intermediar utilizat la fabricarea azocoloranţilor de tip Icyl (Ia cari se utilizează acidul M drept component final), folosiţi la vopsirea viscozei, cum şi a coloranţilor de tip Autazol, cari vopsesc simultan şî viscoza şi lîna.
La unii azocoloranţi direcţi pentru bumbac, derivaţi de la dianisidină, se foloseşte acidul M drept component de cuplare
(de ex. albastru Oxamin B), iar azocoloranţii tetrakis-azo, retra-tabili pe fibră, conţin acid M în compoziţia lor. Sin. Acid 1-amino-5-naftol-7-sulfonic.
12.	m 1. Elt.: Simbol literal pentru numărul de faze.
13.	m 2. Fiz.: Simbol literal pentru masa inertă, masa grea sau masa redusă.
14.	m 3. Rez. mat.: Simbol literal pentru numărul lui Poisson (inversul coeficientului de contracţiune transversală).
15.	m 4. Cs., Bet.: Simbol literal pentru coeficientul de influenţă a zvelteţei, în secţiuni supuse la compresiune excentrică.
ie. m 5. Fiz., Elt.: Simbol literal pentru momentul magnetic.
17.	m 1. Ms.: Simbol literal pentru metru.
îs. m 2. Gen.; Simbol literal pentru submultiplul zecimal mili- (o miime).
19.	m 3. Gen.: Simbol literal pentru minut, unitatea de măsură a timpului folosită în scrierea orei standard.
20.	jjl	1.	Fiz.:	Simbol literal secundar pentru viscozitatea
dinamică.
21.	(x 2. Mec.; Simbo! literal pentru coeficientul de frecare la alunecare.
22.	(jl 3. Rez. mat.: Simbol literal pentru coeficientul lui Poisson (coeficientul de contracţiune transversală).
23.	(x 4. Mec., Hidr.: Simbol literal pentru coeficientul de debit.
24.	pt.	5.	Elt.:	Simbol literal pentru permeabilitatea mag-
netică.
25.	pi	6.	Gen.:	Simbol literal pentru prefixul micro-, care
indică a	milioana	parte din unitatea căreia îi serveşte ca prefix.
26.	jx	7.	Ms.;	Simbol literal pentru micron.
27.	[i0 Elt.: Simbol literal pentru permeabilitatea magnetică a vidului.
28.	Elt: Simbol literal pentru permeabilitatea magnetică relativă [xr=(x:[jt0.
29.	Maag, dantura Mş. V. Dantură Maag, sub Dantura angrenajului.
30.	Maar, pl. maare. Geogr., Geol.: Lac circular care ocupă aflorimentul unui coş vulcanic (neck) umplut cu produse piro-clastice şi cu lave vîscoase acide. Astfel de coşuri au fost produse prin perforarea locală a scoarţei de gazele sub mare presiune ale unei explozii vulcanice violente, care a format la suprafaţă o pîlnie de explozie, cu fundul orizontal, în jurul căreia s-a depus, ca un val, material din explozie. Lacurile de tip maar ocupă zona centrală a unor slabe depresiuni de teren, în regiuni lipsite de relief accidentat apropiat. Malurile lor sînt abrupte, iar adîncimea apei, relativ mare, începînd chiar de la margine, se menţine constantă spre centru. Regiunea clasică de dezvoltare şi de studiu a acestor lacuri, cari ating uneori diametri foarte mari, e Eifel, în Germania.
31.	Mac, pî. maci. Agr.: Papaver somniferum L., plantă din familia Papaveraceae. Are rădăcina pivotantă, tulpina erectă, ramificată spre vîrf (cu înălţimea pînă la 1,5 m), şi frunze sesile
z,							
500 400 300				\	'1		
							
							
200 100							
							
				r			M
	1802003(10%				V 500 600		
Exemple de profiluri M.
1) atmosferă standard; 2) subre-fracţie; 3) ghid de undă troposferic în primii 100 m de la sol.
NH2 H |
c c c rf8\/1^
HOgS—O	C	2CH
I	II	1
HC*	C	8£h
\^CH
HO
Macacus
360
Macadam
cu lungimea de 10-**30 cm şi cu marginile creţe; atît tulpina cît şi frunzele sînt acoperite cu un strat ceros. Florile mari,
5—10, aşezate solitar, au cîte patru petale albe, roşii sau violete. Fructul e o capsulă rotundă sau ovală, împărţită prin cârpele în mai multe compartimente, conţinînd pînă la 2000 de seminţe mici, albe, cenuşii sau albastre; există forme cu capsule in-dehiscente şi altele cu capsule dehiscente, din cari se scutură seminţele la maturitate. Macul e o plantă alogamă, la care fructificaţia se produce cu ajutorul albinelor.
în ţara noastră se cultivă soiuri locale, dintre cari cele mai valoroase sînt macul de Măgurele, soiurile ameliorate Cluj A şi Cluj R şi diferite soiuri străine. Condiţiile de mediu favorabile culturii macului sînt următoarele: timp răcoros pînă la înflorit; timp călduros de la înflorit pînă la maturitate; precipitaţii nu prea abundente; sol brun-roşcat de pădure sau cernoziom, cu reacţie neutră sau slab alcalină şi cu stratul arabil adînc. Macul e rezistent la îngheţurile tîrzii de primăvară. Durata perioadei de vegetaţie variază între 90 şi 120 de zile, după soi şi regiune.
Macul se seamănă primăvara, foarte timpuriu. Cantitatea de sămînţă necesară e de 3 kg/ha şi sămînţă se amestecă cu nisip sau cu cenuşă pentru a fi distribuită uniform. Recoltarea are loc cînd plantele încep să se usuce şi cînd seminţele din interiorul capsulelor produc un sunet caracteristic la scuturare.
Seminţele de mac, cari conţin 40***44% ulei, sînt folosite la extragerea unui ulei comestibil de foarte bună calitate. Uleiul de mac, fiind sicativ, e folosit şi la fabricarea vopselelor. Seminţele mai sînt întrebuinţate la prepararea unor produse de panificaţie şi de patiserie. Turtele de mac sînt un nutreţ valoros. Din capsulele de mac se extrage opiul (v.).
Principalul dăunător al macului e gărgăriţa capsulelor de mac (Centhorrhynchus macula alba), care se combate prin prăfuire sau prin stropire cu DDT ori cu HCH. Mana macului (Peronospora arborescens de Bary) şi pătarea brună a frunzelor (Entyloma fuseum Schroeter) sînt bolile cari pot produce daune mari culturilor de mac; ele se combat prin stropiri cu zeamă bordeleză 1% .
î. Macacus. Paleont.: Maimuţă de mărimea unei pisici, din grupul Catarinienilor, care trăieşte azi în Africa de Nord şi în regiunea Gibraltarului. în stare fosilă e cunoscută din Pliocen.
Fragmente de maxilare de Macacus florentinus Cocchi au fost găsite în fauna de vertebrate din Pliocenul de la Măluşteni-Covurului.
2.	Macadam, pl. macadamuri. Drum.: împietruire de şosea executată din piatră spartă, simplu concasată, calibrată în sorturi monogranulare, cilindrată întîi Mandibula de Macacus uscat, pînă la încleştarea pietrelor, apoi	florentinus.
înnoroită cu apă şi cu materiale de agre-gaţie, şi cilindrată din nou pînă la fixarea definitivă a pietrelor. Mecadamul ordinar e folosit, fie ca îmbrăcăminte rutieră, fie ca strat-suport pentru covoare asfaltice, sau ca fundaţie pentru alte îmbrăcăminte sau pavaje. Cînd e folosit ca îmbrăcăminte, macadamul poate fi ameliorat prin înnoroire cu suspensie de bitum filerizat sau poate fi protejat cu tratamente superficiale.
Grosimea stratului de macadam, înainte de cilindrare, trebuie să fie de 10 cm, cînd macadamul e folosit ca îmbrăcăminte sau ca strat-suport, şi de 8 cm, cînd e folosit ca fundaţie la alte îmbrăcăminte. Această grosime poate fi mărită, cînd stratul de fundaţie existent ar trebui să fie îngroşat cu un strat de balast, cu grosimea de cel mult 4 cm. Profilul transversal al macadamului e, în general, în formă de acoperiş cu două pante egale (de 3%, cînd macadamul e folosit ca îmbrăcăminte sau ca strat-suport, şi egale cu pantele transversale ale îmbrăcămintei sau ale pavajului respectiv, cînd macadamul e folosit
ca fundaţie rutieră), racordate în treimea mijlocie cu un arc de cerc.
Macadamul folosit ca îmbrăcăminte se execută pe o fundaţie constituită, fie dintr-o împietruire veche, cu grosimea de cel puţin 12 cm, fie dintr-un strat de piatră spartă mare, sau dintr-un blocaj de piatră brută. Fundaţia formată dintr-o împietruire veche se amenajează printr-o scarificare uşoară a împietruirii şi printr-o reprofilare cu piatră spartă, astfel încît, după cilindrare, grosimea fundaţiei să fie de cel puţin 12 cm. Fundaţia constituită dintr-un strat de piatră spartă mare se execută, fie din piatră dură (sortul 60*’*90 mm), fie din piatră moale (sorturile 70---100 mmsau 80---120 mm), sau chiar din piatră spartă provenită din bolovani de rîu, aşezată într-un strat cu grosimea de cel puţin 15 cm, care e,cilindrat întîi cu cilindre compresoare de 6* * * 10 t, apoi cu cilindre de 12—16 t, pînă la încleştarea pietrelor. Uneori se uşurează încleştarea pietrelor prin aşternere de piatră spartă (sortul 40---60 mm). Fundaţia de blocaj de piatră e constituită din pietre tronconice sau troncopiramidale, aşezate cu mîna pe un strat de nisip, în picioare, şi cît mai strînse unele de altele, golurile dintre pietre fiind umplute cu alicărie (v. sub Blocaj).
îmbrăcămintea de macadam e formată din două sorturi de material pietros: unul de rezistenţă, constituit din piatră spartă (sortul 40*-*60 mm), aşternut direct pe fundaţie, şi altul de împănare, constituit din split simplu concasat (sortul 15-*-25 mm), aşezat deasupra celui dîntîi. Piatra spartă se aşterne cu furcile, în fîşii continue cu grosime uniformă, pe întreaga lăţime a părţii carosabile sau pe jumătate din lăţimea acesteia, bătîndu-se cu dosul furcii pentru nivelarea şi îndesarea uniformă a stratului. Cînd piatra spartă e aşternută cu unelte manuale, trebuie să se execute, în prealabil, la intervale de 5 m, benzi de acelaşi material, cu lăţimea de 30---50 cm, aşezate transversal, nivelate şi verificate cu şablonul, şi avînd grosimea egală cu grosimea macadamului înainte de cilindrare, între cari se execută, în aceleaşi condiţii, la margini şi în axa îmbrăcămintei, benzi longitudinale. în interiorul acestui carelaj se aşterne apoi piatra spartă. După aşternere se execută cilindrarea uscată a stratului, la început cu compresoare de 6“-8 t, apoi cu compresoare de cel puţin 10---12 t, pînă la fixarea completă a pietrejor (cînd compresorul nu mai lasă urme pe suprafaţa stratului). în timpul acestei cilindrări de fixare se poate aşterne o parte din splitul de împănare (circa 10 kg/cm2), pentru uşurarea încleştării pietrelor. După cilindrarea de fixare se aşterne splitul de împănare şi se continuă cilindrarea, pînă la încleştarea perfectă a tuturor pietrelor, după terminarea căreia se execută înnoroirea. Aceasta se execută cu material de agregaţie, constituit din savură (sortul 0---8 mm, cînd provine din roci dure, sau sortul
0—15 mm, cînd provine din roci moi), răspîndită uniform, în două reprize (circa 15--* 18 kg de material/m2, în fiecare repriză),
—	stropind cu multă apă suprafaţa macadamului şi frecînd-o cu periile, pentru ca materialul să umple uniform spaţiile dintre pietre, pînă la faţa superioară a macadamului, fără să se scurgă pe acostamente — şi cilindrată cu compresoare de cel puţin 12—14 t, pînă cînd tăvălugii acestora nu mai lasă urme pe faţa macadamului, iar pietre de aceeaşi natură şi mărime cu piatra macadamului nu mai sînt împlîntate de tăvălugii compresorului în macadam, ci se fărîmă sub aceştia. După înnoroire, suprafaţa macadamului se acoperă cu un strat de material de protecţie (nisip cu granule de 0***7 mm, şi avînd 50% dintre granule cu dimensiuni mai mari decît 1 mm). în loc de savură se poate folosi, pentru înnoroire, nisip cu granule de 0***7 mm.
Macadamul folosit ca strat-suport pentru covoare asfaltice se execută în acelaşi fel ca macadamul folosit ca îmbrăcăminte, folosind însă material de agregaţie constituit din savură sau din nisip grăunţos fără argiiă. Covorul asfaltic se aplică după ce s-a circulat, pe întreaga suprafaţă a macadamului, timp de două luni.
Macadam asfaltic
Macadam asfaltic
.. Macadamul folosit ca fundaţie pentru alte îmbrăcăminte sau pavaje se execută în acelaşi fel ca macadamul folosit ca îmbrăcăminte. îmbrăcămintea sau pavajul se execută după ce s-a circulat, pe întreaga suprafaţă a macadamului, timp de o lună. — Sin. Macadam ordinar.
1.	~ asfaltic. Drum.: îmbrăcăminte rutieră semiperma-nentă, executată după principiul macadamului, din sorturi mono-granulare de piatră concasată, aşternute şi cilindrate separat si la care pietrele sînt aglomerate cu un bitum rutier (asfaltic). Din punctul de vedere al-modului de execuţie, se deosebesc următoarele tipuri de macadamuri asfaltice: macadamul asfaltic îndopat, macadamul asfaltic penetrat, macadamul asfaltic prin amestec şi macadamul asfaltic semipenetrat.
Macadamul asfaltic îndopat e constituit din două straturi: un strat de rezistenţă, executat din piatră spartă calibrată (sortul 40--60 mm, circa 100 • * * 120 kg/m2), cilindrat, şi îndopat prin cilindrare cu split dublu concasat (sortul 3*** 15 mm, circa 30---35 kg/m2), bitumat (cu 4***4,5% bitum tip D, din greutatea spiituiui), care umpie golurile dintre pietre; un strat de uzură, constituit, fie din split dublu concasat (sortul 3* * * 15 mm, circa 35---40 kg/m2), bitumat (ca şi pentru stratul de uzură), fie dintr-un beton asfaltic fin (circa 30---40 kg/m2). Stratul de uzură executat din split bitumat se acoperă cu nisip (sortul 0***3 mm, circa*3-• *5 kg/m2), natural sau dublu concasat, bitumat (cu 2% bitum tip D, din greutatea nisipului), şi se etanşează cu un tratament superficial executat cu split dublu concasat (sortul 3* * • 15 mm, circa 12* * * 18 kg/m2), nebitumat, şi bitum tip B (1 * - * 1,3 kg/m2), pentru stropire; stratul de uzură executat din beton asfaltic fin se închide cu nisip (sortul 0***
3	mm), bitumat (cu 2% bitum tip D, din greutatea nisipului), în loc de split dublu concasat se poate folosi criblură cu aceleaşi dimensiuni. Macadamul asfaltic îndopat se foloseşte pe drumuri sau pe străzi cu declivităţi maxime de 6% şi cu trafic pînă la 2000 t/zi, cînd predomină circulaţia cu tracţiune animală, respectiv cu trafic pînă la 3000 t/zi, cînd predomină circulaţia cu tracţiune mecanică.
îmbrăcămintea de macadam asfaltic îndopat se execută, cu grosimea finală de 7***8 cm, şi cu profilul transversal în formă de acoperiş cu două pante egale (de 3%), racordate în treimea mijlocie cu un arc de cerc, sau cu bombament curb (la străzi).
îmbrăcămintea de macadam îndopat se aşază pe fundaţii de acelaşi tip cu cele folosite la îmbrăcămintea de macadam ordinar. Fundaţia pregătită pentru aplicarea îmbrăcămintei se lasă în circulaţie o lună, după care se curăţă, se stropeşte cu apă şi apoi se aşterne cu piatră spartă, într-un strat cît mai uniform, se cilindrează, pînă Ia fixarea şi încleştarea perfectă a pietrelor, se spală din nou cu apă sub presiune, se lasă să se usuce şi se stropeşte cu bitum topit (la 150***160°), după care se execută imediat îndoparea, prin răspîndire de bitum şi cilindrare concomitentă, pînă Ia umplerea completă a golurilor dintre pietrele macadamului.
După îndopare, se aşterne splitul bitumat sau mixtura de beton asfaltic fin, care formează stratul de uzură, se cilindrează, după care se răspîndeşte nisipul bitumat, pentru închiderea porilor. Tratamentul de etanşare, aplicat pe stratul de uzură de split bitumat, se execută la cîteva săptămîni de la darea în circulaţie a îmbrăcămintei, sau imediat după terminarea ei, fără a se mai răspîndi nisip, dacă îmbrăcămintea e expusă im-purificării.
în jurul obiectelor înglobate în îmbrăcăminte (guri de scurgere, capace de cămine, etc.), compactarea se completează prin baterea cu maiuri de oţel.
Macadamul asfaltic penetrat e constituit dintr-un strat de piatră spartă, calibrată, fixată prin cilindrare, împănată cu criblură, şi care e penetrat, după cilindrarea definitivă, cu bitum topit sau cu mortar de suspensie
de bitum filerizat. îmbrăcămintea se execută cu grosimea finală: de 8---10 cm şi cu profilul transversal în formă de acoperiş cu două pante egale, (de 3% racordate în -treimea mijlocie' cu un arc de cerc, sau cu bombament curb (Ia străzi). S.e-aplică pe drumuri cu declivităţi maxime admise de 6%.
La macadamul penetrat cu bitum topit, penetrarea se face1 în două reprize, fiecare penetrare fiind urmată de o aşternere de criblură şi de cilindrare. După penetrare, îmbrăcămintea, se etanşează cu un tratament superficial. Macadamul penetrat cu bitum topit e o îmbrăcăminte deschisă la început, şi se etanşează continuu prin circulaţie. Operaţia de penetrare se execută după ce suprafaţa macadamului a fost curăţită şi stropită cu apă. Cînd piatra de rezistenţă provine din roci granitice, macadamul trebuie să fie şi amorsat cu suspensie de bitum filerizat, diluată cu apă (în proporţia de 1 : 1). Prima penetrare se execută după uscarea perfectă a amorsajului, şi se execută prin stropire cu bitum (3 * * *3,5 kg/m2) topit (la 170°), care trebuie să acopere bine pietrele macadamului şi să pătrundă în acesta cei mult 2***2,5 cm, şi prin aşternere de criblură (sortul 15*** 25 mm, în cantitate de 20---25 kg/m2), care se cilindrează cu grijă, pentru ca să nu se spargă piatra şi să nu se creeze suprafeţe nebitumate. După terminarea primei penetrări, se mătură criblura rămasă nelegată şi se execută a doua penetrare, prin stropire cu bitum (2***2,5 kg/m2) şi răspîndire de criblură (sortul 8* * * 15 mm, în cantitate' de 15*** 20 kg/m2), care se cil indrează prin 10* * * 15 treceri succesive ale unui cilindru compresor de 10***12 t. Imediat după a doua penetrare se execută tratamentul superficial de etanşare. Macadamul penetrat cu bitum se foloseşte pe drumuri sau pe străzi cu trafic mai mare decît 1500 t/zi, dacă tracţiunea e în principal animală, sau pe drumuri şi pe străzi cu trafic de peste 2500 t/zi, dacă tracţiunea e în principal mecanică.
La macadamul penetrat cu mortar de suspensie de bitum filerizat, penetrarea se face pe circa 1/3 din grosime. între fundaţie şi macadam se aşază un strat de nisip, cu grosimea de 1 cm. După executare, macadamul se mătură şi se spală prin stropire abundentă cu apă; apoi, înainte ce a ss fi uscat, se amorsează cu suspensie de bitum filerizat care se diluează în apă (2 volume de suspensie la 1 volum de apă). După uscarea amorsajului, se spală suprafaţa macadamului şi se penetrează cu un mortar preparat din nisip (cu granule cu dimensiuni, de cel mult 5 mm) şi suspensie de bitum filerizat (alcătuită din circa 33'% bitum, 15% var hidratat şi 52% apă). Dozajul optim al mortarului se determină prin încercări de laborator. Penetrarea se execută în două reprize. în prima repriză se aşterne cantitatea de mortar necesară pentru umplerea golurilor macadamului. Mortarul se răspîndeşte cu periile, se nivelează cu dreptare echipate la partea inferioară cu benzi de cauciuc, şi se cilindrează cu compresoare de 6***8 t. După zvîn-tarea primului strat, se aşterne cel de al doilea şi se nivelează cu şablonul. Cilindrarea se face după 1***2 zile de la aşternerea mortarului, folosindu-se cilindre compresoare de 10* * * 12 t. îmbrăcămintea poate fi dată în circulaţie după două zile de la cilindrarea ei definitivă. îmbrăcămintea de macadam penetrat cu mortar de suspensie de bitum filerizat se foloseşte pe drumuri şi pe străzi cu un trafic de 1000---1500 t/zi, dacă tracţiunea e în principal animală, sau pe drumuri şi pe străzi cu un trafic de 1500***2000 t/zi, dacă tracţiunea e în principal mecanică. Sin. Macadam penetrat.
Macadamul asfaltic prin amestec e constituit din două sau din trei straturi de piatră spartă bitumată, aşternute Ia cald sau Ia rece, cilindrate fiecare separat şi acoperite printr-un tratament superficial. Grosimea îmbrăcămintei gata executate e de 5***6 cm, pentru îmbrăcămintele executate, în două straturi, şi de 7***8 cm, pentru îmbrăcămintele executate ; în trei straturi. La îmbrăcămintele executate în două straturi, se poate înlocui tratamentul superficial cu un covor^de beton
Macadam bitumat
362
Macadam cimentat
asfaltic fin; în acest caz, se reduce grosimea stratului de uzură (stratul superior) al macadamului asfaltic cu circa 2/3 din grosimea covorului. — Macadamul asfaltic prin amestec, în doua straturi, e alcătuit astfel: Primul strat (cel de rezistenţă) e alcătuit dintr-un agregat mineral (80—100 kg/m2), format din 1/3 split simplu concasat (sortul 15***25 mm) şi din 2/3 piatră spartă (sortul 25***40 mm), bitumat cu 3—4% bitum. Stratul de uzură (35—45 kg/m2) e alcătuit din split dublu concasat(1/2sortul 3—8 mm şi 1/2sortul 8—15 mm), bitumat cu 4—5,5% bitum.— Macadamul în trei straturi e alcătuit astfel: Stratul de rezistenţă (90—120 kg/m2) e format din piatră spartă (sortul 25— 40 mm sau sortul 40***60 mm), bitumată cu circa 3% bitum; stratul intermediar (25—40 kg/m2) e format din split concasat (sortul 15—25 mm), bitumat cu 3,5***4,5% bitum; stratul de uzură (35—45 kg/m2) e format din split dublu concasat (1/2 sortul 3—8 mm şj 1/2 sortul 8* * * 15 mm), bitumat cu 4* **5,5% bitum, în cazul executării la cald a macadamului asfaltic, materialul bitumat al fiecărui strat se aşterne la cald (100—150°) şi se cilindrează cu cilindre compresoare de 8—121. Dupăcilindrarea ultimului strat (de uzură), se aşterne un strat de etanşare, alcătuit din nisip natural sau de dublu concasaj (sortul 0—3 mm), bitumat cu 2—3% bitum. îmbrăcămintea se dă în circulaţie pentru 4—6 săptămîni, după care se aplică un tratament superficial cu bitum şi agregat (12—18 kg/m2), format din split dublu concasat (1/3 sortul 3—8 mm, 2/3 sortul 8* * * 15 mm).
îmbrăcămintea de macadam asfaltic prin amestec se foloseşte pe drumuri şi pe străzi cu un trafic mai mare decît 2000 t/zi, dacă tracţiunea e în principal animală, sau pe drumuri şi pe străzi cu un trafic mai mare decît 3000 t/zi, dacă tracţiunea e în principal mecanică.
Macadamul semipenetrat cu bitum e constituit dintr-un strat de piatră spartă, calibrată, fixată prin cilindrare şi împănată cu criblură, care, după cilindrarea definitivă, e penetrat cu bitum, într-o singură repriză, e acoperit cu criblură şi e cilindrat. După penetrare, îmbrăcămintea se etanşează prin aplicarea unui tratament superficial. Deoarece etan-şareaîmbrăcămintei se definitivează ulterior sub acţiunea circulaţiei vehiculelor, macadamul semipenetrat trebuie executat pe vreme călduroasă (pînă la 1 septembrie, şi cînd temperatura aerului e de cel puţin 10°), pentru ca etanşarea să fie realizată pînă la începerea anotimpului rece.
Macadamul semipenetrat cu bitum se execută cu profil transversal în formă de acoperiş, cu două pante (de 3%), racordate în treimea mijlocie cu un arc de cerc, sau cu bombament curb (pe sectoarele de drum cu profil de stradă). Declivitatea maximă admisă a drumurilor cu îmbrăcăminte de macadam semipenetrat e de 6% .
îmbrăcămintea se execută cu piatră spartă (sortul 40—60 mm, aşternută uniform în cantitate de 110*** 120 kg/m2), cilindrată cu compresoare de 10—12 t, pînă cînd nu se mai vălureşte la trecerea compresorului, împănată cu criblură (sortul 15***25 mm, aşternut în cantitate de 10**• 15 kg/m2), şi cilindrată în continuare prin 2—3 treceri ale compresorului, concomitent cu stropirea cu apă. Cînd piatra de rezistenţă provine din roci calcaroase sau bazaltice, suprafaţa macadamului se stropeşte cu apă, după terminarea cilindrării, iar cînd piatra provine din alte roci, se procedează şi la amorsare cu suspensie de bitum filerizat diluată într-un volum egal de apă. Penetrarea se execută prin stropire cu bitum (tip D, în cantitate de 3—3,5 kg/m2) topit (la 170°) astfel, încît toate pietrele să fie acoperite cu bitum, iar acesta să pătrundă în macadam pe o adîncime de 2—2,5 cm. După stropirea cu bitum, se răspîndeşte criblură (20—25 kg/m2), de preferinţă cu distribuitoare mecanizate, şi se cilindrează pînă la fixarea completă a macadamului. Tratamentul superficial de închidere, aplicat după penetrare, se execută cu criblură (sorturile 8—15 mm sau 3—8 mm, ori cu amestec de sorturile 3—8 mm şi 8-15 mm), aşternută în cantitate de
16—20 kg/m2, şi cu bitum tip B, stropit în cantitate de 1,2—
1,4	kg/m2. După executare, îmbrăcămintea se dă în circulaţie (cu viteza de cel mult 20 km/h), care e dirijată astfel, încît să acopere întreaga suprafaţă a îmbrăcămintei.
în anul executării îmbrăcămintei, ca şi în anul următor, se controlează starea de saturaţie cu liant a îmbrăcămintei şi se ameliorează prin răspîndire de criblură sau de bitum. Cînd îmbrăcămintea nu a fost executată corect sau cînd etanşarea ei nu se realizează pînă la venirea anotimpului rece, se aplică un tratament uşor, executat cu nisip de concasaj (sortul 0—
3	mm, în cantitate de 3—5 kg/m2) şi bitum tăiat, sau, eventual, un tratament superficial la cald, cu bitum tip A, după gradul de porozitate al suprafeţei îmbrăcămintei.
Macadamul semipenetrat cu bitum se foloseşte pe drumuri şi pe străzi cu trafic mai mic decît 2500 t/zi, cînd predomină circulaţia cu tracţiune animală, şi pe drumuri sau pe străzi cu trafic mai mare decît 2500 t/zi, cînd predomină circulaţia cu tracţiune mecanică.
1.	~ bitumat. Drum.: îmbrăcăminte rutieră constituită dintr-un macadam ordinar, care, în loc de înnoroire cu nisip şi apă sau cu nisip şi emulsie stabilă de bitum, e etanşat (închis), în timpul execuţiei, fie cu nisip bitumat, fie cu un mortar preparat cu nisip şi cu suspensie de bitum filerizat, sau prin stropire cu bitum topit (1 —2 kg/m2), aşternere de nisip şi cilindrare. Prezintă avantajele că are suprafaţa mai impermeabilă, pietrele sînt legate mai bine între ele, nu produce praf sub efectul circulaţiei şi permite aplicarea ulterioară a unui covor asfaltic.
2.	~ cimentat. Drum.:	îmbrăcăminte	rutieră	alcătuită
dintr-un strat de piatră spartă, calibrată, fixată parţial prin cilindrare, avînd golurile umplute, prin penetrare, cu mortar de ciment. E folosită pe drumuri şi pe străzi cu trafic pînă la 3000 t/zi, cînd predomină tracţiunea animală, şi pe drumuri şi pe străzi cu trafic pînă la 4000 t/zi, cînd predomină tracţiunea mecanică. Se execută cu lăţimi diferite, în funcţiune de importanţa drumurilor sau a străzii şi are, după execuţie, grosimea de 11 — 12 cm. Profilul transversal al îmbrăcămintei se execută în formă de acoperiş cu două pante egale (de 2,5%), — eventual cu două pante înclinate către axa străzii (la străzi fără cana-lizaţie sau cu canalizaţie parţială). Profilul longitudinal al drumului poate avea deciivităţi de cel mult 6%, dar se recomandă deciivităţi pînă la 4,5%.
Executarea macadamului cimentat se poate face în diferite feluri: aşezînd stratul de mortar la partea superioară a stratului de piatră; aşezînd stratul de mortar la partea inferioară a stratului de piatră; aşezînd straturi alternative de piatră şi de mortar (v. fig.). Mortarul poate fi aşternut fie sub forma de amestec uscat de agregate şi de ciment, fie sub forma de pastă (adică după adăugarea apei de hidratare în amestecul de agregate şi de ciment). După aşternerea pietrei sparte şi a mortarului, se cilindrează pentru ca mortarul să pătrundă în golurile dintre pietre. Cilindrarea se execută cu compresoare de greutate mijlocie, deoarece are drept scop să uşureze pătrunderea mortarului în golurile dintre pietre, iar nu pentru încleştarea acestora, ca la macadamul ordinar. La penetrarea cu mortar uscat, apa necesară hidratării se adaugă prin stropire, după terminarea cilindrării. Acest procedeu prezintă avantajul că priza mortarului începe după terminarea tuturor operaţiilor de executare a îmbrăcămintei, dar şi dezavantajele că adausul de apă nu poate fi dozat exact, iar cantitatea de apă de hidratare poate varia mult de Ia un loc la altul al îmbrăcămintei. Penetrarea cu pastă de mortar prezintă dezavantajul că, adeseori, mortarul nu umple complet golurile dintre pietrele macadamului. Acest dezavantaj poate fi evitat aşezînd un strat subţire de mortar sub stratul de piatră spartă (dacă penetrarea se face pe la partea superioară a macadamului), sau deasupra stratului de piatră (dacă penetrarea se face aşezînd mortarul la partea inferioară a macadamului).
Macadam gudronat
363
Macara
• în ţara noastră se foloseşte în special procedeul de penetrare cu mortar aşezat la partea superioară a stratului de piatră spartă.
îmbrăcămintea se execută pe întreaga lăţime a părţii carosabile, dacă aceasta e mai mică decît 5 m, sau pe cîte o jumătate din lăţimea părţii carosabile, amenajîndu-se între cele două jumătăţi un rost longitudinal (prin aşezarea unei foi de carton asfaltat între cele două fîşii sau prin ungerea cu bitum moale sau cu bitum tăiat a feţei verticale a fîşiei executate anterior), dacă partea carosabilă e mai lată. în sens longitudinal, se execută în planşe cu lungimea de circa 12 m, între longrine de lemn sau de metal, cari servesc drept cofraj, şi au înălţimea egală cu grosimea îmbrăcămintei. Piatra spartă (sortul 40*-60mm, în cantitate de 0,14 m3/m2) se aşterne cu furcile între longrine şi între platbandele de amenajare a rosturilor transversale, într-un strat cu grosime şi amestec uniform, cît mai îndesată, evitîndu-se formarea de cuiburi de piatră mai mare alternînd cu altele, cu piatră mai mică. După aşternere, piatra spartă se stropeşte uşor cu apă şi se cilindrează prin cîteva treceri cu compresoare de6**-81, pentru ca pietrele să fie suficient de îndesate unele în altele, dar să rămînă destul spaţiu între ele psntru pătrunderea mortarului. Apoi se aşterne la suprafaţa stratului de piatră mortarul de ciment, — preparat cu dozajul de 800 kg ciment P 400 la 1 m3 nisip uscat, şi care trebuie să fie destul de fluid (factorul apă/ciment de circa 0,58**-0,68), pentru a pătrunde uşor între pietrele macadamului, — răspîndit cît mai uniform, pe lungimea a 4***6 planşe, într-o primă repriză în cantitate suficientă pentru a umple golurile dintre pietre. Se cilindrează cu cel puţin două compresoare de circa 12 t fiecare, cari se deplasează unul în spatele altuia, pînă cînd mortarul pătrunde în stratul de piatră. Apoi se răspîndeşte un strat de mdrtar mai puţin fluid, acoperindu-se porţiunile pe cari se observă lipsă de mortar suficient, peste care se răspîndeşte criblură (sortul 15—25 mm, în cantitate de 10* * * 15 kg/m2) sau split dublu concasat (cu aceleaşi dimensiuni) şi se continuă cilindrarea pînă cînd la suprafaţa îmbrăcămintei apare un strat subţire de mortar fin răspîndit uniform. Stratul de mortar fin în exces se îndepărtează cu mături de piassava sau cu netezitoare echipate cu fîşii de piele ori de cauciuc, sau cu alte dispozitive (de ex. rulouri de mînă deplasate transversal). Lîngă rosturile transversale, îndesarea se execută cu vibratoare cu plăci sau cu maiuri de mînă.
După zvîntarea suprafeţei macadamului, aceasta se stropeşte uşor cu apă, pentru a i se menţine umezeala pîriă în ziua următoare, apoi se acoperă cu un strat (gros de 1 *** 1,5 cm) de nisip sau de paie, care se menţine umed şapte zile. Rosturile dintre planşele îmbrăcămintei se umplu cu chit bituminos (celochit) sau cu mastic bituminos, după cel puţin nouă zile de la terminarea execuţiei, după care îmbrăcămintea se dă în circulaţie. în primele trei zile după penetrare trebuie luate măsuri ca temperatura îmbrăcămintei să nu scadă sub -f2°.
Dintre celelalte procedee de executare a macadamului cimentat se foloseşte frecvent metoda „sandwich", la care mortarul e aşezat între două straturi de piatră. Această metodă consistă în următoarele: se aşterne un strat de piatră spartă (sortul 50---70 mm, în cantitate de 90---100 kg/m2), care se cilindrează uscat; se aşterne peste aceasta un strat de mortar (preparat cu acelaşi dozaj ca şi cel folosit la metoda precedentă), gros de 3-**4 cm; se aşterne peste mortar un strat de piatră spartă (sortul 40---60 mm, în cantitate de 60---80 kg/m2); se cilindrează definitiv pentru ca mortarul să pătrundă în golurile dintre pietrele celor două straturi. Etanşarea (închiderea) suprafeţei îmbrăcămintei se face prin aşternere de criblură (sortul 5* * * 15 mm, în cantitate de 5 ■ * * 10 kg/m2) şi de mortar mai gros, după care se cilindrează. Acest procedeu reclamă un consum mai mare de mortar, dar permite obţinerea unei îmbrăcăminte mai compacte şi mai omogene.
î. ~ gudronat. Drum.: îmbrăcăminte rutieră executată la fel ca macadamul asfaltic, dar la care pietrele sînt aglomerate cu un gudron rutier. Se execută pe o fundaţie rezistentă şi grosimea lui depinde de intensitatea şi de felul traficului (de obicei de 7* * * 12 cm). Etanşarea îmbrăcămintei se^face printr-un tratament superficial, aplicat, de obicei, la cald. îmbrăcămintea de macadam gudronat trebuie întreţinută prin aplicare de tratamente superficiale, la intervale de 4***5 ani, şi e folosită, în special, pentru drumurile pe cari predomină circulaţia cu tracţiune animală.
2.	~ ordinar. Drum. V. Macadam.
3.	~ protejat. Drum.: îmbrăcăminte rutieră constituită dintr-un macadam ordinar care e protejat la suprafaţă prin aplicarea unui covor asfaltic (v.) sau a unui tratament superficial (v.), pentru a rezista mai bine la circulaţia intensă a vehiculelor cu tracţiune mecanică.
4.	~ silicatat. Drum.: îmbrăcăminte rutieră constituită dintr-un macadam executat cu piatră spartă de calcar şi material de agregaţie (nisip sau savură) de calcar care, în ultima fază a cilindrării, e stropit cu o soluţie de sijicat de sodiu sau e penetrat cu un mortar de silicat de sodiu. în urma reacţiilor chimice cari se produc, rezultă silice liberă care leagă materialul mineral. Piatra de calcar trebuie să aibă duritate mijlocie, porozitatea de circa 25% , şi să nu conţină marnă, humus sau materii humice. Nisipul trebuie să aibă o granulometrie potrivită, pentru ca macadamul să fie cît mai compact. De obicei, raportul dintre volumul de piatră şi de nisip e de trei părţi piatră spartă la o parte nisip. Uneori se execută şi un tratament superficial, pentru combaterea prafului rezultat din uzura îmbrăcămintei. Se foloseşte numai în regiuni umede. Prezintă avantajul că e mult mai rezistent la uzură (de 3,5 ori) decît macadamul ordinar.
5.	Macara, pl. macarale. 1. Mş.: Utilaj de transport apropiat, pentru ridicarea şi eventual pentru deplasarea unor sarcini, folosit în incinta întreprinderilor industriale, pe şantiere, în porturi, etc. Macaralele sînt echipate cu scripeţi, palane, cărucioare cu trolii, etc., cu ajutorul cărora se ridică sarcinile pe verticală sau înclinat; transportul sarcinilor se efectuează fie prin deplasarea lor rectilinie sau circulară, fie prin mişcarea macaralei. Se construiesc macarale cu braţînvîrtitor sau orientat, macarale alergătoare şi combinaţii între acestea, la cari apropierea şi depărtarea sarcinilor se obţin prin bascularea braţului sau prin mişcarea unui organ alergător (cărucior, palan, etc.).
Diferite moduri de aşterne a pietrei sparte şi a mortarului, la executarea macadamului cimentat (stingă) şi aspectul macadamului după executare (dreapta). — Succesiunea operaţiilor pentru fiecare mod de executare e următoarea:
1)	aşternere de piatră—aşternere de mortar uscat sau fluid — cilindrare:
2)	aşternere de mortar uscat—aşternere de piatră—udare şi cilindrare; 3) aşternere de piatră— cilindrare uşoară — aşternere de mortar uscat sau fluid — cilindrare (respectiv, udare şi cilindrare): 4) aşternere de piatră—aşternere de mortar uscat—grăparea mortarului uscat — udare şi cilindrare; 5) aşternere de mortar fluid, într-un strat subţire, — aşternere de piatră — aşternere de mortar — cilindrare: 6) aşternere -de mortar — aşternere de piatră — cilindrare uşoară— aşternere de mortar— aşternere de piatră—cilindrare; 7)aşternere de piatră — aşternere de mortar— grăparea mortarului— cilindrare —aşternere de mortar—aşternere de
piatră — cilindrare.
Macara
364
Macara
Macaralele, cari sînt utilaje de ridicat, pot cuprinde atît şarpanta (scheletul) şi mecanismul de ridicat, cît şi mecanisme de manevră motoare (la macaralele cu sursă proprie de energie), echipamente de comandă şi auxiliare. —Şarpanta e o construcţie metalică sau de lemn, constituită dintr-o coloană cu braţ sau dintr-o altă structură de rezistenţă. Această şarpantă, pe care se montează celelalte organe sau echipamente ale macaralei, poate fi: imobilă, instalată pe sol, pe un stîlp, pe un suport (în formă, de exemplu, de pod sau de portal), etc.; mobilă, dacă e echipată cu organe de rulare (de ex. cu roţi).—Mecanismul de ridicat, care serveşte la ridicarea sarcinilor şi eventual la bascularea braţului macaralei, poate fi cu scripeţi, cu mufle, palane sau troIii. Pentru ridicare se folosesc cabluri sau lanţuri, organele de prindere a sarcinii fiind cîrlige, electro-magneţi, gheare sau bene. — Mecanismele de manevra servesc la mişcarea de locomoţiune a macaralei, la orientarea braţului acesteia sau la deplasarea organului alergător (palan, cărucior, etc.). Mecanismul de locomoţiune e constituit, de cele mai multe ori, din osii cu roţi de rulare, antrenate prin angrenaje de la un arbore motor, acţionat de un motor sau manual. Mecanismul de orientare asigură rotirea braţului în jurul coloanei sau pivotarea coloanei solidarizate cu braţul, eventual bascularea braţului, prin acţionare cu motor sau manuală. Mecanismul de alergare e de cele mai multe ori un lanţ de angrenaje, acţionat de un motor sau manual, de la distanţă (de ex. de Ia sol sau din cabina macaragiului). — Sursa de energie poate fi constituită din motoare electrice, motoare cu ardere internă, motoare cu abur (incluziv căldarea cu abur), etc. — Comenzile sînt manuale (de ex. cu manivele) sau mecanizate (de ex. cu butoane), cu transmisiune electrică, mecanică sau hidraulică. — Echipamente auxiliare importante sînt frînele, unele macarale, avînd mai multe frîne, şi anume frînă de oprire, de blocare, de încetinire, etc. (v. şi sub Frînă de utilaje de transport).
Se folosesc macarale mecanizate sau semi-mecanizate (numite şi mecano-manuale), după cum toate mişcările sau numai o parte dintre ele sînt acţionate de un motor, şi rareori macarale manuale, în special pentru sarcini mici. La macaralele mecanizate, acţionarea poate fi: acţionare colectivă, cu motor comun pentru mişcările de locomoţiune, de orientare, de alergare şi de ridicare; acţionare individuală, cu cîte un motor separat pentru fiecare dintre aceste mişcări; acţionare mixtă, cu motoare comune pentru cîte un grup * de mişcări. La macaralele se mi mecanizate poate fi o acţionare colectivă, pentru mişcările de ridicare şi de alergare, sau numai o acţionare individuală, pentru mişcarea de ridicare.
’ Macaralele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, cum sînt posibilitatea de deplasare, felul mişcării principale, mobilitatea braţului, felul energiei folosite, destinaţie, etc.
După posibilitatea de deplasare, se deosebesc: macarale stabile, cari pot fi alergătoare, învîrtitoare, î n-vîrtitoare-alergătoare, învîrtitoar e-b ascu-
I	a n t e sau basculante; macarale mobile, cari pot fi rulante, rulante-învîrtitoare, rutiere, feroviare sau plutitoare. După mobilitatea braţului, se deosebesc macarale cu braţ fix, cu braţ basculant şi cu braţ învîrtitor. După sursa de energie folosită, se deosebesc macarale manuale, cu abur, electrice, cu motor cu ardere interna. După scopul în care sînt construite, se deosebesc: macarale de atelier, folosite în ateliere metalotehnice, de exemplu pod rulant, macara velocipedă, macara suspendată, macara-consolă, macara pivotantă, etc.; macarale de turnătorie, de exemplu pod rulant, macara-consolă, macara pivotantă, etc.; macarale de metalurgie, de exemplu pod de încărcare, macara-consolă, etc.; macarale de şantier naval, de exemplu macara-ciocan, macara portal, macara funicular, etc.; macarale portuare, folo-
site în porturi, de exemplu macara-capră, macara-semicapră, macara portal, macara semiportal, pod de încărcare, macara pivotantă-basculantă (derrick), macara-ciocan (pivotantă sau rotativă), macara turnantă (cu placă învîrtitoare cu role sau cu rulouri), etc.; macarale de construcţie, folosite pe şantierele de construcţie, de exemplu macara-capră, macara rotativă, etc.; macarale de cale feratâ, folosite în depouri sau pentru transbordări, de exemplu macara-capră, macara portal, macara semiportal, macara rulantă, macara învîrtitoare, pod de încărcare, etc.
Macaraua manuală funcţionează prin consum de energie musculară. Antrenarea se efectuează, fie cu ajutorul unui troliu (care poate fi montat şi pe macara), fie cu ajutorul unui palan sau cu o muflă; dacă sarcina e mică, troliul e fără angrenaj, iar dacă depăşeşte circa 1000 kg, troliul reclamă angrenaje (al căror raport de reducere nu trebuie să depăşească 1/10). Deplasarea macaralei şi transportul sarcinii pe orizontală sînt efectuate de asemenea manual, prin simplă împingere, respectiv cu o manivelă care roteşte macaraua prin intermediul unui mecanism cu angrenaje (în general, pinion cu coroană dinţată). Macaraua manuală, de cele mai multe ori cu frîne cu bandă sau cu ciichet, se foloseşte pentru sarcini relativ mici.
Macaraua mecanizată execută ridicarea sarcinilor şi celelalte mişcări, folosind motoare cu antrenare directă sau prin transmisiuni. Mişcarea de ridicare se efectuează cu. ajutorul unui troliu, antrenat de un motor, astfel încît viteza de ridicare e mai mare la macaralele mecanizate decît la cele manuale, iar raportul de reducere al angrenajelor depinde de turaţia motorului de antrenare; de asemenea, pentru a reduce uzura, se introduc roţi dinţate cu diametri mari, cu presiune specifică mică. Frînele utilizate sînt de oprire, de blocare, de coborîre, de reglare, de încetinire şi de siguranţă (v. şî sub Frînă de utilaje de transport); frînele de oprire şi de blocare, ca şi. frînele de încetinire folosite, sînt frîne cu frecare (cu sau fără ciichet) şi frîne electromagnetice, iar frînele de încetinire pot fi electrice (cu rezistenţă, cu recuperare, etc.).
La macaralele electrice, la cari pentru efectuarea mişcărilor se foloseşte o sursă de energie electrică, sînt necesare electromotoare robuste şi, de cele mai multe ori, blindate. — în curent continuu se utilizează în special motoare serie, ale căror caracteristici sînt adaptate condiţiilor de funcţionare ale macaralelor, iar dacă sarcina variază între limite largi, se recomandă motoare compound. Alimentarea se face de la reţea sau de la un acumulator electric. — în curent alternativ trifazat se utilizează motoare asincrone cu inele, pentru sarcini mari, şi motoare cu rotorul în scurt-circuit, pentru sarcini mici. Turaţia acestora fiind aproape constantă, se interpune un variator, pentru reglarea vitezei. — în curent alternativ monofazat se utilizează numai motoare de curent alternativ serie, cu colector, cari permit reglarea turaţiei.
La macaralele cu abur se foloseşte un motor cu abur pentru acţionarea mişcărilor, aburul fiind produs într-o căldare de abur proprie (de ex. la macaralele mobile) sau adus prin conducte de Ia o centrală termică. Motorul are, de cele mai multe ori, doi cilindri gemeni, cu manivelele decalate la 90c, pentru a permite suprimarea volanului, şi o distribuţie care permite inversarea sensului de mers ; căldarea e, în general, de tip vertical, iar unele macarale plutitoare sînt echipate cu turbine cu abur. Antrenarea cu abur e folosită, în special, la macaralele mobile (rulante şi plutitoare).
La mccaralele cu motcr cu ardere internă se folosesc, în general, motoare Diesel, cu rezervă de putere, pentru eventualele suprasarcini. Deoarece aceste motoare nu pot demara în sarcină, se interpune o transmisiune intermediară (de cele mai multe ori cu acuplaj cu fricţiune) între motor şi macara; la
Macara
365
Macara
macaralele plutitoare sau stabile mari se foloseşte antrenarea Diesel electrică sau Diesel pneumatică. Motorul cu ardere internă permite punerea imediată a macaralei în stare de funcţionare, nu are pierdere de energie cînd macaraua nu funcţionează (ca la macaralele cu abur), e independent de centralele de energie, dar nu poate porni în sarcină şi supraîncărcarea lui e limitată.
Macaralele hidraulice sînt acţionate prin presiune hidraulică, după principiul de funcţionare al presei hidraulice. Macaraua hidraulică cuprinde, în general: un cilindru motor, al cărui piston e legat, printr-un sistem de cabluri, cu dispozitivul de ridicare; o pompă, care refulează lichidul în cilindrul motor, de cele mai multe ori prin intermediul unui acumulator hidraulic, astfel încît acţiunea pompei să fie independentă de acţiunea aparatului de ridicat al macaralei. Lichidul e refulat numai în cursa de ridicare, coborîrea efectuîndu-se prin evacuarea lichidului.
Macaralele pneumatice sînt acţionate cu aer comprimat. Macaraua pneumatică cuprinde un cilindru motor, în care se comprimă aerul de acţionare, şi un piston, legat de mecanismul de ridicat. Antrenarea pneumatică se foloseşte în locurile în cari se dispune de aer comprimat, de exemplu la construcţii de tuneluri, în mine, în ateliere, etc.
La macaralele electrohidraulice se foloseşte un cilindru motor, în care lichidul e introdus de o roată cu palete, antrenată de un electromotor cu turaţie înaltă. La acţionarea electropneumatică se realizează o cursă fără şocuri, din care cauză aceste macarale se utilizează la ridicări cari reclamă o manevrare atentă (de ex. la ridicarea explozivilor).
La macaralele cu transmisiune, energia de acţionare e primită de la o sursă separată, printr-un arbore de transmisiune cu curea, cu cablu, etc. Aceste macarale prezintă următoarele dezavantaje: pierderi mari de energie prin transmisiune; viteza trebuie reglată prin modificarea vitezei arborelui; ruperea organului de transmisiune (curea, cablu, etc.) poate provoca accidente de muncă. Macaralele cu transmisiune se folosesc la magazii, antrepozite, etc/
Macara stabilă: Macara instalată pe sol, pe o platformă, pe un stîlp, pe un pod, etc., care e utilizată pentru ridicarea unor sarcini şi, eventual, pentru deplasarea lor în direcţie orizontală. La aceste macarale, ridicarea şi manevrarea sarcinii se efectuează prin intermediul unui braţ învîrtitor, uneori şi basculant, sau prin mişcarea unui organ alergător, adică a unui palan, a unui cărucior, etc.
Astfel, macaralele stabile pot efectua atît mişcarea de ridicare, cît şi alte mişcări, şi anume: o mişcare circulară în plan orizontal, prin învîrtirea braţului macaralei; o mişcare rectilinie în plan orizontal, prin mişcarea de alergare a unui palan sau a unui cărucior, respectiv a sarcinii; o mişcare circulară în plan vertical, prin bascularea braţului macaralei.
La macaraua stabilă, aria de acţiune e limitată la suprafaţa dascrisă de proiecţia orizontală a lungimii braţului. Transportul sarcinii se efectuează pe un arc de cerc, radial sau combinat.
Macaralele cu un organ alergător în plan orizontal, numite alergătoare, au o şarpantă imobilă sau o grindă rezemată (de ex. suspendată) de o altă construcţie, de-a lungul căreia se mişcă organul alergător, care poate fi un palan sau un cărucior. Macaralele cu un braţ (uneori articulat) care efectuează o mişcare giratorie, numite învîrtitoare, au o construcţie similară celor precedente, dar sarcina se manevrează prin învîrtirea sau bascularea braţului lor articulat. Macaralele cu un braţ articulat care efectuează o mişcare de oscilaţie în plan vertical, numite basculante, pot asigura ridicarea sarcinii numai prin bascularea acestui braţ.
Din punctul de vedere constructiv, macaralele stabile se grupează în următoarele clase: macarale alergătoare, cu palane sau cărucioare, de exemplu -macarale-capră, macarale suspendate, macarale funicular, etc.; macarale învîrtitoare, cu braţ
învîrtitor, de exemplu macarale rotative, pivotante, turnante, etc.; macarale învîrtitoare-alergâtoare, de exemplu macarale rotative, pivotante, turnante, macarale-ciocan; macarale învtr-titoare-basculante, de exemplu macarale rotative, pivotante, turnante, etc.; macarale basculante, de exemplu macarale-foarfece.
Macaraua alergătoare are, în principal, un cadru cu şină de ghidare sau o punte de reazem instalată pe sol ori pe stîlpi, şina sau puntea constituind o cale de rulare, pe care se mişcă un palan ori un cărucior. Prin mişcarea palanului sau a căruciorului, în general antrenate de un motor electric, se obţine deplasarea sarcinii în direcţie orizontală rectilinie, numită mişcare de alergare.
Se construiesc macarale-capră, macarale suspendate, macarale funicular, etc.
Macaraua-ca p r â (v. fig. i)e constituită dintr-un pod imobil montat pe două cadre deschise, legate între ele şi constituind un portal imobil, şi dintr-un cărucior, care se poate deplasa pe pod sau pe o cale de rulare. Căruciorul e antrenat manual sau cu electromotoare. Aceste macarale, cari au un preţ de cost relativ mic şi o greutate proprie mare, se folosesc, de exemplu, lacăilefera-te, pentru transbordări de mărfuri.
Fig. II reprezintă o macara-capră, cu o macara învîrtitoare montată pe pod, această macara avînd o mişcare de deplasare de-a lungul podului.
Macaraua suspendată (v. fig. III)	//. Macara-capră fixa.
e constituită dintr-o mo- J) capră fixa; 2) macara învîrtitoare şi nogrindă montată la o	rulanta;	3)	cale	de	rulare,
anumită înălţime, prin
suspensiune, pe care rulează un cărucior, de-a lungul grinzii. Căruciorul poate avea una, două sau patru roţi de rulare, cari
///. Macara suspendată.
1) bară de suspensiune; 2) grindă de rulare; 3) tobă cu electromotor; 4) cărucior; C) cursa maximă.
se pot deplasa, fie pe talpasuperioară agrinzii de cale (în dubluT), fie pe talpa ei inferioară; acest cărucior poate fi antrenat
3
I. Macara-capră fixă. î) cabină de comandă; 2) capră fixă; 3) cărucior; 4) benă.
Macara
366
Macara
manual sau electric (v. fig. IV). Macaraua suspendată, cu palanul acţionat manual sau electric, se foloseşte în ateliere de construcţii mecanice şi de montaj (pentru transportul pieselor la maşini-unelte), în magazii de mărfuri, etc.
Macaraua f uni cula r e constituită dintr-un cărucior care rulează pe un cablu suspendat între doi stîlpi mobil. Această macara, utilizată în locul podurilor de încărcare şi
placă turnantă (pe role sau pe rulouri); după modul de asamblare a braţului, se deosebesc macarale cu braţ fix, cu braţ rotativ, cu braţ basculant, şi cu braţ rotativ-basculant.
Macaraua rotativa e stabilă şi învîrtitoare, cu coloana solidară cu braţul sau imobilă, avînd două fusuri de rotaţie, două crapodine, sau un fus şi o crapodină. Aceste macarale, la cari fusurile se rotesc în două paliere, au un dispozitiv de limitare a cursei.
Macaralele cu coloana rotativă (v. fig. V), în general macarale de perete, au coloana solidară cu braţul şi sînt echipate
Macara învîrtitoare cu două fusuri.
1) fus; 2) braţ; 3) tirant.
/V. Cărucior de pod rulant, electric.
1) cîrîig; 2) scripete; 3) şină de rulare a căruciorului; 4) grindă longitudinală a podului rulant; 5) roată de rulare a căruciorului; 6) electromotor de translaţie a căruciorului; 7) angrenaj de translaţie; 8) angrenajul motorului pentru ridicarea sarcinii; 9) angrenajul tobei de cablu pentru ridicarea sarcinii; 10) angrenaj intermediar pentru ridicarea sarcinii; 11) electromotor pentru ridicarea sarcinii.
pentru deschideri mari, are trei cabluri: trăgător, purtător şi de ridicare. După modul de comandă, se deosebesc: macarale cu comandă la distanţă şi cu cabină instalată pe stîlp; macarale cu comandă la distanţă şi cu cabina solidară cu căruciorul; macarale cu comandă separată şi cu contragreutate de echilibrare a încărcăturii. Macaralele funicular sînt folosite pentru transportul în locuri str.îmte de depozitare, de exemplu la ecluze, la căi de şantiere, la cariere, etc.
Macaraua învîrtitoare are în principal o coloană şi un braţ învîrtitor, braţul putînd avea o mişcare rotativă în jurul coloanei sau o mişcare pivotantă împreună cu ea, după cum e articulat sau e solidar cu coloana. Poate efectua mişcări de ridicare şi de rotire a sarcinii, eventual şi mişcări de basculare a braţului, deci de apropiere sau de îndepărtare a sarcinii.
Macaraua învîrtitoare e formată dintr-o şarpantă (metalică sau de lemn), cu mecanismele aferente şi uneori o contragreutate; suportul macaralei e constituit fie din două paliere verticale, două crapodine (superioară şi inferioară), sau o crapodină şi un palier vertical, fie dintr-o placă turnantă. Şarpanta cuprinde un stîlp, un braţ, contrafişe şi uneori un tirant; ea se construieşte din grinzi cu zăbrele, din bare profilate, din grinzi cu inimă plină sau din tuburi. Pentru ridicare se foloseşte un troliu, un palan sau un cărucior, iar pentru deplasarea orizontală a sarcinii, poate fi echipată cu un cărucior, care rulează pe şarpantă, fiind în general antrenat de un mecanism cu angrenaje.
Macaralele învîrtitoare se clasifică după diferite criterii. După modul de susţinere a coloanei, se deosebesc macarale cu coloană fixă, cu coloană învîrtitoare (de ex. macarale de perete şi macarale pivotante-bar,culante), cu coloană pivotantă şi cu
cu un mecanism de ridicat, montat sau nu pe şarpantă. Braţul macaralei reprezintă o greutate moartă mică şi se poate roti uşor; macaraua
VI. Macara învîrtitoare de perete.
1) crapodină inferioară; 2) stîlp; 3) con-trafişa inferioarăa braţului frînt;4) con-are fundaţie mică, dar roti- troler; 5) electromotor; 6) fus ; 7) crapodină superioară; 8) angrenaj; 9) ti-
rea ei e limitată la maximum
rant; 10) muflă cu cîrlig simplu ; 11) con-trafişa superioară a braţului frînt; 12) contrafişă; 13) întăritură; 14) guseu ; /5) tobă; 16) cablu; 17) scripete.
270°. Antrenarea poate fi manuală, cu motor electric sau cu motor cu abur.
Fig. VI reprezintă o altă macara de perete, cu coloană rotativă, avînd două crapodine. Această macara, care se poate roti cu 180°, e folosită în magazii, în ateliere, etc.; de exemplu, e utilizată pentru materiale descărcate afară şi cari se transportă într-o incintă prin deschizături în perete.
Macaralele cu braţ rotativ au o coloană imobilă şi o şarpantă cu braţ rotativ, care se poateînvîrti în jurul coloanei, prin intermediul a două paliere interioare. Această macara, cu braţ cu greutate relativ mică şi cu contragreutate de echilibrare, se foloseşte pe şantiere de construcţii, în porturi, etc. La unele macarale, numite macarale curbate sau macarale curbe pivotante (v. fig. VII), braţul e prelungit şi curbat, astfel încît să îmbrace coloana.
Macaraua pivotantă e stabilă şi învîrtitoare, cu o coloană solidară cu braţul şi care poate pivota cu 360° într-o crapodină (v. fig. VIII). Coloana, care uneori e un stîlp sau o şarpantă cu zăbrele, e echipată cu unu sau cu două pivoturi, după cum reazemă în una sau în două crapodine (inferioară şi superioară). Această macara se foloseşte în turnătorii, în porturi, etc.
VII. Macara învîrtitoare cu stîlp fix (macara curbată).
1) electromotor; 2) stîlp fix; 3) braţ curbat; 4) troliu de ridicare.
Macara
367
Macara
Afa c a r a u a turnanta e stabilă şi învîrtitoare, avînd
o	placă turnantă la bază şi braţul solidar cu partea rotitoare. Se construiesc macarale turnante fără sau cu coloană, după
cum placa turnantă e cu role sau cu rulouri. Fig. IX reprezintă
o	macara fără coloană şi cu braţ fix, la care partea rotitoare
VIII. Macara învîrtitoare cu stîlp pivotant.
1) crapodinâ; 2) stîlp cu pivot; 3) rulment cu bile; 4) tirant; 5) braţ; 6) muflă cu cîrlig; 7) troliu.
X. Macara-turn (macara de şantier naval). 1) stîlp cu zăbrele, fix; 2) braţ rotitor; 3) contragreutate.
' P
rotative, pivotante sau turnante, cari sînt pivotante sau rotative. Macaraua rotativâ-aler-gâtoare are o coloană imobilă şi un braţ orizontal, rotitor în jurul axei coloanei, pe care se deplasează un organ alergător (de ex. un palan). Fig. X reprezintă o macara-turn, la care coloana e o grindă cu zăbrele de forma unui turn, fixată pe fundaţie, iar braţul se poate roti în jurul axei turnu- XI. Macara de turnătorie (ma-lui; această macara se	foloseşte pe	cara cu	stîlp	pivotant).
şantiere de construcţii	sau	pe şan-
tiere navale.
Macaraua pivotantâ-alergatoare are	o	coloană
pivotantă solidară cu	un	braţ orizontal,	pe	care	se	depla-
sează un organ alergător (de ex. un palan sau un cărucior).
1) stîlp pivotant; 2) palan manual; 3) grindă de rulare; 4) cărucior.
Această macara are cîmp mare de acţiune şi permite amplasarea uşoară a sarcinii, dar cuplul sarcinii acţionează asupra braţului şi asupra coloanei, astfel încît e necesară o şarpantă complicată şi cu greutate relativ mare. Fig. XI reprezintă o
IX. Macara învîrtitoare cu role» rulantă.
1) calea de rulare a macaralei cu piacă învîrtitoare cu role; 2) platforma macaralei învîrtitoare; 3) macara cu placă învîrtitoare cu role.
se compune din platformă, din braţ şi contragreutate; ia centrul plăcii, partea rotitoare are şi un pivot central. Partea fixă e constituită dintr-o şină circulară şi o crapodină centrală, între şină şi partea rotitoare fiind interpuse patru sau opt role.
Macaraua învîrti-toare-alergătoare asimilară macaralei învîrtitoare, cu diferenţa că e echipată cu un palan sau cu un cărucior, care asigură mişcarea de alergare a sarcinii. Palanul sau căruciorul sînt în general antrenate de un motor electric, cu comandă de la distanţă.
Se construiesc macarale cum şi macarale-ciocan,
XII. Macara învîrtitoare cu stîlp pivotant şî cărucior.
1) crapodină inferioară; 2) stîlp; 3) troliu de ridicare; 4) contrafişa inferioară a braţului; 5) crapodină superioară; 6) că= rucior; 7) muflă ; 8) contrafişa superioară a braţului; 9) contrafişa.
macara cu crapodină şi cu un palan, folosită în turnătorii, iar fig. XII reprezintă o macara cu două crapodine şi cu un cărucior.
Macaraua turnantâ-alergatoare are o coloană verticală şi un braţ orizontal rotativ (în jurul axei acesteia), echipat cu un organ alergător (de ex. un cărucior). Coloana e rotitoare sau imobilă, după cdm placa turnantă e instalată între fundaţie şi coloană sau între aceasta şi braţ. Fig. XIII reprezintă o macara cu rulouri, avînd coloana solidară cu braţul, placa turnantă fiind instalată între fundaţie şi coloană; această macara are frecări neglijabile la CI fusuri (deci e uşor manevrabilă) şi realizează o repartiţie uniformă a sarcinii, astfel încît poate fi folosită pentru sarcini mari, dar reclamă o coroană exterioară solidară cu partea rotitoare, deoarece repartiţia sarcinii pe rolouri estatic nede-, terminată.
Macaraua-ciocan e stabilă şi învîrtitoare, cu o coloană verticală şi un braţ orizontal rotativ (în jurul axei coloanei) sau pivotant (împreună cu coloana), pe care se deplasează un organ alergător, în general un cărucior. Coloana şi braţul, cari de regulă sînt grinzi cu zăbrele, formează o figură în T, similară unui ciocan; uneori, pentru sarcini mari, deasupra braţului se montează o macara învîrtitoare.
Macaraua-ciocan rotativa (v. fig. XIV) are coloana imobilă şi braţul rotativ, deasupra căruia se poate deplasa un cărucior sau o macara rulantă şi învîrtitoare (pe o cale de rulare). E cea mai mare dintre macaralele portuare. Sin. Macara titan cu stîlp fix.
Macaraua-ciocan pivotantă (v. fig. XV) are o şarpantă imobilă şi o coloană pivotantă solidară cu braţul, deasupra căruia se deplasează un cărucior pe o cale de rulare. Şarpanta de susţinere are forma de prismă triunghiulară sau dreptunghiulară şi e construită astfel, încît să poată lua momentul de răsturnare fără a avea nevoie de contragreutate; coloana se
XIII.
Macara cu placă învîrtitoare cu rulouri, 1) placă; 2) stîlp; 3) rulouri; 4) braţ.
Macara
368
Macara
reazemă pe o crapodină inferioară, printr-un pivot, iar la partea superioară se poate roti într-un palier vertical cu role. Sin. Macara titan cu stîlp pivotant.
XIV. Macara-ciocan cu placă învîrtitoare.
1) stîlp; 2) placă învîrtitoare cu rulouri; 3) braţ rotitor; 4) cărucior: 5) navă; Q) sarcină.
XV. Macara-ciocan cu stîip pivotant.
1) cărucior; 2) stîlp pivotant al ciocanului; 3) coloană cu zăbrele; 4) braţul macaralei.
?) fus;
2) stîlp; 3) braţ oscilant.
XV//. Macara Derrick (mecanizată), î) braţ oscilant; 2) stîlp; 3) electromotor si angrenaje.
turn, cu braţul basculant şi cu o contragreutate, folosită pe şantiere de construcţii; fig. X/X reprezintă o altă macara-turn basculantă, cu indicarea a două poziţii ale braţului.
: Macara titan cu stîlp fix. V. Macara-ciocan rotativă.
Macara titan cu stîlp pivotant. V. Macara-ciocan pivotantă.
Macaraua învîrtitoare-basculantă diferă de cea învîrtitoare printr-o libertate suplementară de mişcare, care e mişcarea de	basculare	într-un	plan	vertical. Aceasta se	obţine cu ajutorul	unui	motor,	de'	cele mai	rrîulte ori electric,	sau manual. Se
construiesc macarale rotative, pivotante sau turnante.
Macaraua rotat ivâ-bascuiantâ are o coloană imobilă şi un braţ rotativ-basculant.
Macaraua pivotanta-basculantâ, numită şi macara Derrick, are o coloană pivotantă solidară cu braţul, care poate bascula (v. fig. XVI şi XVII). Această macara, montată pe un suport lateral, permite rotiri pînă la	270° şi o oscilaţie a braţului	de 90° într-un
plan vertical, ceea ce se poate realiza prin variaţia deschiderii braţului si a înălţimii de ridi-
XVIII. Macara pentru şantiere de construcţie (macara-turn rulantă).
1) carul macaralei; 2) stîlp cu zăbrele; 3) braţ basculant; 4) contragreutate.
X/X. Macara-turn.
1) stîip cu zăbrele (turn); 2) braţ oscilant; 3) cablu de manevrare.
care; poate fi antrenată manual sau cu motor cu abur. Se foloseşte în porturi şi pe şantiere de construcţii.
Macaraua turnantâ-basculantâ are o coloană imobilă şi un braţ turnant-basculant, mişcarea de rotaţie fiind realizată prin intermediul unei plăci turnante cu role. Se construiesc: macarale cu scripete oscilant, braţul rotindu-se în jurul unui ax orizontal; macarale cu braţul constituit din două manivele şi o bielă, avînd vîrful pe prelungirea bielei, astfel încît aceasta să descrie o lemniscată; macarale cu ghidaj curb, cablul cîrligului fiind trecut peste o tobă de compensare, care la rotirea braţului constrînge cîrligul să efectueze o mişcare rectilinie orizontală; macarale cu bielă, al căror braţ e o pîrghie cu punctul de rotaţie culisant şi al căror cîrlig are o mişcare -rectilinie, orizontală şi uniformă. Fig. XVIII reprezintă o macara-
M a car a Derrick: Sin. Macara pivotantă-basculantă (v.).
Macaraua basculantă e stabilă şi oscilantă într-un plan vertical, în jurul unei axe orizontale. Se.foloseşte relativ rar, în porturi, pe bordul navelor, pe şantierele de construcţii cu. materiale prefabricate, etc. Se construiesc macarale-foarfece, bigă (v.), etc.
Macaraua-foarfece (v. fig. XX) e constituită din două braţe montate în unghi, cele două extremităţi libere ale braţelor fiind articulate la postament, iar vîrful putînd fi deplasat într-un plan vertical, cu ajutorul unui cablu sau al unui braţ articulat la postament, şi a cărui lungime poate fi reglată printr-un întinzător.
Se foloseşte în porturi şi pe şantierele de construcţii.
M a c a r a m b i l.ă:	Macara cu
mişcare de locomoţiune, echipată cu organe proprii de rulare sau montată pe un
vehicul, care e utilizată pentru ridicarea unorsarcini şi deplasarea lorîn una sau.în două direcţii orizontale. La aceste macarale, ca
XX. Macara-foarfece.
1) cele două braţe cari constituie foarfecele; 2) articulaţii ; 3) cablu de reglare.
Macara	369	Macara
şi la cele stabile, manevrarea sarcinii se efectuează, fie prin mişcarea de învîrtire sau de basculare a unui braţ articulat, fie'prin mişcarea alergătoare a unui palan sau a unui cărucior.
Astfel, macaralele mobile pot efectua atît mişcările de locomoţiune şi de ridicare a sarcinii, cît şi o altă mişcare, şi anume: mişcarea alergătoare a unui palan sau a unui cărucior (respectiv a sarcinii), mişcarea giratorie a braţului macaralei sau mişcarea basculantă a braţului acesteia. Aria de acţiune a macaralelor mobile e limitată de calea lor de deplasare.
Macaralele cu organe proprii de rulare, numite rulante, au o şarpantă rulantă (de ex.: în formă de capră, de portal, de pod, etc.) sau sînt instalate pe platforme rulante, iar mişcarea lor de locomoţiune se obţine prin autopropulsiune sau prin forţă musculară. Macaralele montate pe vehicule, numite şi transportabile, au o şarpantă solidară cu vehiculul sau sînt instalate pe o platformă a acestuia, a cărui mişcare constituie mişcarea de locomoţiune a macaralei; aceste macarale sînt cu sau fără autopropulsiune, după cum vehiculul e autopropulsat sau remorcat.
Din punctui de vedere constructiv, macaralele mobile se grupează în următoarele clase: macarale rulante, cu organe de rulare şi cu mişcare de alergare a sarcinii, de exemplu macarale-capră, macarale-semicapră, macarale funicular, poduri rulante, etc.; macarale rulante-învîrtitoare, cu organe de rulare şi cu braţ învîrtitor, de exemplu macarale portal, macarale semi-portal, macarale vehiculante, macarale velocipede, macarale-consolă, macarale-turn, poduri rulante, etc.; macarale rutiere, montate pe u ^autovehicul sau de o remorcă, de exemplu automacarale cu pneuri sau automacarale cu şenile; macarale feroviare, montate pe un vagon de cale fe- r rată, numite şi v a-goane-macara; macarale plutitoare, montate pe o navă , autopropulsată sau remorcată, numite şi nave-macara.
Macaraua rulantă e o macara alergătoare (v. sub Macara stabilă) montată pe roţi sau pe role, fiind constituită dintr-un cadru rulant cu şină de ghidare sau dintr-o punte rulantă, pe care se deplasează un palan sau un cărucior. Astfel, macaraua rulantă poate efectua două mişcări în direcţie orizontală, adică mişcarea de locomoţiune şi mişcarea de alergare a sarcinii, afară de mişcarea de ridicare. Se construiesc macarale-capră. macarale-semicapră, macarale funicular, poduri rulante, etc.
Macaraua-capră e similară macaralei-capre fixe, cu diferenţa că cele două capre au roţi sau role, prin intermediul
XXII. Macara manuala (macara suspendata).
1)	palan cu acţionare manuala;
2)	grindă de rulare; 3) cărucior.
XXIII. Macara-semicapră.
1) şina inferioară; 2) cabină de comandă; 3) linie de cale ferată; 4) gabarit de încărcarea vagoanelor; 5) semicapră; 6) cărucior; 7)şinasupe-
X XI. Macara-capră.
o) macara-capră mobilă: 1) cabină de comandă; 2) cărucior; 3) capră mobilă; 4) gabarit de încărcare; 5) calea de rulare a caprei; b) macara-capră rulantă: 1) roată de rulare; 2) grindă-pod; 3)arbore orizontal de transmisiune a mişcării la roţile de rulare 1 ; 4) angrenaj; 5) electromotor pentru translaţia caprei; 6) cărucior cu electromotor; 7) cîrlig simplu; 8) cîrlig dublu; 9) arbore vertical de transmisiune a mişcării la roţile de rulare 1 ; 10) cadru; 11) angrenaj pentru antrenarea roţii de rulare; 12) şină de rulare; C) cursă maximă (a cîrligului dublu); et şi e2) distanţele de pornire; D) deschiderea căii de rulare; Hx) înălţimea de ridicare a cîrligului dublu; Hg) înălţimea de ridicare a cîrligului simplu.
cărora se deplasează pe o cale de rulare ghidată (v. fig. XXI a). Această macara e acţionată în general cu motoare electrice, şi anume cu acţionare individuală pentru ridicarea sarcinii, translaţia căruciorului şi translaţia macaralei; uneori se foloseşte acţionarea colectivă (cu	...." --------   
un electromotor pentru toate mişcările) sau acţionarea mixtă, cum şi acţionarea manuală (v. fig. XXII).
Macaraua-capră rulantă (v. fig. XXI b), care are greutate proprie mare şi reclamă puteri mari de acţionare, se utilizează în depozite sau latrans-bordări, de exemplu la căile ferate. Unele macarale-capră, numite bardor, se folosesc pe şantiere de construcţie.
/VI a c a r a u a - s e m i c a p r o e o variantă a celei precedente, avmd un picior mai scurt, care rulează pe un zid de reazem (v. fig. XXIII).
Această macara prezintă aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi macaraua-capră.
Macaraua funicular mobilă se deosebeşte de macaraua funicular imobilă prin faptul că suporturile ei sînt echipate cu roţi sau cu role, cari îi permit să se deplaseze pe o cale de rulare ghidată (v. fig. XXIV).
Podul rulant eo macara rulantă, în formă de pod metalic, la care mişcarea de transport se efectuează pe o cale
de rulare rectilinie,
I	situată la o anumită
i	înălţime (v.fig. XXV). ! El se deosebeşte de podul tran s bo rdor, prin faptul că acesta are calea de rulare la sol, şi de podul rulant suspendat, prin faptul că acesta are calea de rulare suspendată (v. fig. XXVI). Podul rulant are trei posibilităţi de mişcare: de-plasarealui pecaleade rulare, ridicareasarci-nii, şi deplasarea pe pod a căruciorului; uneori se mai poate da sarcinii o mişcare suple-mentară, de exemplu o mişcare de rotaţie.
Podul rulant e for-matdin podul propriu-zis şi din cărucior. Podul propriu-zis cuprinde: grinzile longitudinale, cari pot fi grinzi cu inimă plină (folosite pentru sarcini mici şi deschideri pînă la circa 10 m) (v. fig. XXVII a şi b) sau grinzi cu zăbrele
24
Macara
370
Macâfâ
(folosite pentru sarcini mari şi deschideri peste 10 m) (v. fig. XXVII c); grinzile de capăt, cari leagă între ele extremităţile
Calea de rulare a podului e formată din şine sau din grinzi în J, montate pe zidărie, pe grinzi metalice rezemate pe stîlpi
nn
nr1
Jl.
rm
XXV. Macara alergătoare (pod rulant).
1) cabină; 2) pod ; 3) cale de rulare; 4) cărucior.
şi se poate deplasa în grinzile longitudinale
XX/V. Macara funicular, cu comandă !a distanţă şi cu cabina fixată pe stîlp. î) stîlp fix; 2) cablu purtător; 3) cablu trăgător; 4) cablu de ridicare;
5) cărucior; 6) cabină de comandă, fixată pe stîlp.
grinzilor longitudinale; grinzile laterale auxiliare, pentru consolidare; roţile de rulare; cabina de comandă, cu echipamentul de antrenare şi de manevră. Forma şi modul de execuţie a podului variază cu mărimea deschiderii, cu sarcina de ridicat şi cu instalaţia pe care o deserveşte. Podul se reazemă, Ia cele două capete, pe roţile de rulare. Căruciorul e format dintr-un cadru cu patru roţi lungul podului, pe şinele aşezate ps principale. Căruciorul, echipat cu instalaţie de frînă, poartă cu el aparatul de ridicat şi electromotoarele pentru deplasarea căruciorului pe pod; la podurile mici, cu acţionare manuală a sarcinii (de cele mai multe ori cu lanţuri), electromotoarele căruciorului sînt înlocuite cu mecanisme cu angrenaje şi cu scripeţi. Uneori, la poduri rulantecu grinzi cu inimă plină, căruciorul e suspendat de grinda principală a podului.
Podurile rulante se con-struiesccu acţionare manuală şi cu acţionare cu motoare electrice. Podurile rulante cu acţionare manuală sînt folosite puţin, faţă de cele electrice, cari efectuează toate mişcările cu ajutorul electromotoarelor^ndividua-le, pentru fiecare mişcare).
Pentru deplasarea orizontală
XXVI. Calea de rulare a unui pod rulant.
/) cale de rulare pe zidărie; 11) cale de rulare pe zidărie şi ancorată; ///) cale de rulare pe consolă; IV) cale de rulare pe stîlpi metalici.
a întregului pod se foloseşte, de obicei, un electromotor montat la mijlocul podului, mişcarea fiind transmisă la roţile de rulare prin arborele de transmisiune şi prin angrenaje; acţionarea roţilor de rulare prin motoare individuale, amplasate pe fiecare parte a podului, reclamă o sincronizare perfectă a funcţionării motoarelor, ceea ce e destul de dificil de realizat. Electromotoarele pentru deplasarea pe pod a căruciorului şi pentru ridicarea sarcinii se montează pe cărucior. Comenzile de acţionare a mişcărilor podului rulant sînt concentrate în cabina de comandă, suspendată pe pod.
XXVII.	Grin i longitudinale cu inimă plină, !a un pod rulant.
a)	diferite profiluri de grinzi; b) forme de grinzi longitudinale; c) forme de grinzi longitudinale cu zăbrele, la un pod rulant; 1) bară solicitată la compresiune (trasată gros); 2) bară solicitată la întindere (trasată subţire),
sau pe grinzi în consolă (v. fig. XXVIII). Viteza de ridicare a sarcinii e de 3-• * 10 m/min, iar viteza de deplasare a căruciorului e de 60***180 m/min. Podurile rulante sînt folosite în special în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii, etc.
Podul rulant suspendat are calea de rulare constituită din două grinzi metalice, suspendate de acoperiş. El e format din: (v. fig. XX/X) podul propriu-zis, constituit din grinda principală în formă de grindă cu inimă plină, din grinzile de capăt, şi din roţile de rulare montate pe grinzile de capăt; căruciorul suspendat pe grinda principală a podului. Antrenarea podului rulant suspendat e, de cele mai multe ori, electrică.
Macaraua rulantă-învîrtitoare e intermediară, între o macara rulantă şi o macara învîrtitoare (v. sub Macara stabilă), braţul macaralei învîrtitoare putînd fi şi basculant. Astfel, macaraua rulantă-învîrtitoare poate efectua mişcarea de locomoţiune şi o mişcare circulară în plan orizontal, combinate cu o mişcare de alergare sau basculantă, după cum macaraua învîrtitoare se poate deplasa pe şarpantă sau braţul ei e basculant. Se construiesc macarale portal, semiportal, vehiculante, velo-cipede, macarale-consolă, macarale-turn şi poduri de încărcare.
Macaraua portal e constituită dintr-o platformă fixată pe două cadre deschise legate între ele, alcătuind un portal deplasabil pe o cale de rulare, şi dintr-o macara învîrtitoare cu braţ oscilant sau fix, montată pe faţa superioară a platformei (v. fig. XXX). Portalul poate fi format din grinzi cu zăbrele sau din grinzi cu inimă plină. Această macara are patru mişcări principale: de ridicare, de rotire, de oscilaţie şi de translaţie.
Acţionarea se efectuează electric, iar translaţia se efectuează uneori manual. Antrenarea electrică poate fi individuală, cu cîte un motor pentru fiecare mişcare (de ridicare, rotire, oscilaţie şi translaţie), sau colectivă, cu un motor comun pentru toate mişcările.
XXVIII.	Pod rulant.
1)	cabină de comandă; 2) grindă principală, cu zăbrele; 3) cărucior; 4)electromotor pentru ridicarea sarcinii;	5)	electromotor	pentru
deplasarea căruciorului; 6) şina de rularea' căruciorului; 7) electromotor pentru deplasarea podului; 8) aparat de ridicat; 9) arbore de transmisiune; 10) roată de rulare; 11) cale de rulare a podului.
XXIX.	Pod rulant, suspendat.
I)	boghiurile podului rulant şi grinda de capăt;
II)	cărucior cu acţionare manuală; III) pod rulant, suspendat; 1) grindă de rulare; 2) boghiu de roţi de rulare; 3) grindă de capăt; 4) grindă principală; 5) toba căruciorului;
6)	cărucior; 7)suspensiune pendulară; 8) grindă principală suspendată direct; 9) dispozitiv de
legătură între două căi de rulare. _
XXX.	Macara portal, tip obişnuit, pentru depou de locomotive.
1) linie de aducere; 2) depozit de combustibil; 3) linie de alimentare; 4) pîlnie de alimentare; 5) portalul macralei portal; 6) macara învîrtitoare componentă; 7) benă; 8) canal de zgură.
XXXI.	Macara portal, tip obişnuit, pentru porturi.
1) portalul macaralei portal; 2) macara învîrtitoare componentă (cu placă învîrtitoare); 3) braţ oscilant.
24*
Macara
372
Macara
Macaraua porta! se foloseşte în porturi, la transbordări de materiale între vagoanele de pe cheu (calea ferată trecînd, în general, pe sub portal) şi navele ancorate în port. Sin. Bardor (termen folosit în porturi).
Fig. XXXI reprezintă o macara portal, la care braţul macaralei învîrtitoare poate efectua o mişcare de rotire în plan vertical, astfel încît scripetele să rămînă la acelaşi nivel; această macara se utilizează, de obicei, în porturi. Fig. XXXII reprezintă o altă macara portal, al cărei braţ e basculant, iar axa de rotaţie a braţului e centrată faţă de cele două fire ale căii de rulare.
XXXIII. Macara semiportai, rezemată pe un taluz.
0 macaraua învîrtitoare a macaralei semiportai; 2) platforma macaralei învîrtitoare; 3) şinele de rulare ale macaralei semiportai.
XXXII. Macara portal cu braţ basculant.
î) calea de rulare a portalului;
2) linie de cale ferată pentru adus vagoanele de încărcat; 3) portal;
4)platformă; 5) macara învîrtitoare componentă, cu braţ basculant.
Macaraua semiportai se deosebeşte de cea precedentă prin faptul că cele două fire ale căii de rulare sînt la nivel diferit (v. fig. XXXIII). Şarpanta macaralei poate fi formată din grinzi cu zăbrele sau din grinzi cu inimă plină. Echilibrarea în timpul lucrului se obţine prin fălci cari prind, la firul căii, roţile cari rulează pe firul superior.
Antrenarea se efectuează ca şi la macaralele portal. E folosită în porturi, unde se dispune de un zid sau de un taluz de sprijin, pe care se poate monta un fir de cale.
¥$///?$/////%
XXXIV, Macara semiportai basculantă.
1)	calea de rulare a semiportalului;
2)	semiportai; 3) platformă; 4) macara
învîrtitoare cu braţ oscilant.
XXXV. Macara semiportai turnantă.
1) semiportai rulant; 2) macara învîrtitoare cu placă învîrtitoare; 3) braţ oscilant.
Fig. XXXIV reprezintă o macara semiportai basculantă, la care braţul poate efectua mişcări oscilatorii limitate într-un plan vertical, iar fig. XXXV reprezintă o macara portal turnantă, cu placa turnantă între capră şi coloană.
XXXVI. Macara vehiculantă, manuală. i) stîlp pivotant; 2) braţ; 3) manivele pentru efectuarea mişcărilor.
i ir •	f	"1	.. .		□	
v		/		.2	p
Macaraua vehi culanta e constituită dintr-o platformă rulantă şi o macara învîrtitoare, care poate să se deplaseze pe o cale de rulare ghidată sau într-o direcţie oarecare (v. fig. XXXVI). Macaralele vehiculante pot fi mecanizate sau semimecanizate, eventual manuale.
Fig. XXXVII reprezintă o macara vehiculantă, a cărei cale de rulare e instalată pe un pod, folosită la un transportor de klinker.
Macaraua v e I o c /'-pedâ e constituită dintr-un cadru vertical, care la partea inferioară are două roţi aliniate (cari rulează pe o aceeaşi şină), iar la partea superioară e echipată, fie cu o roata care rulează între două şine conducătoare, fie cu două perechi de roţi cari rulează pe marginile unei aceleiaşi şine (v. fig. XXXVIII). Antrenarea se efectuează manual sau cu motor electric, iar ridicarea sarcinii se obţine cu un troliu cu cîrlig. E folosită atîtîn atei iere cu hale lungi, strîmte şi joase, cît şi pentru transporturi în culoare strîmte, între maşini-unelte.
Macaraua -consola e constituită dintr-un cadru vertical cu consolă şi e deplasabilă pe trei şine de rulare la niveluri diferite, dintre cari două orizontale şi a treia verticală, montate la o anumită înălţime pe un perete (v* fig* XXXIX). La macaraua-consolă, cadrul vertical e rulant, iar pe consolă
e instalat un cărucior, care se deplasează pe o cale situată deasupra braţului; consola poate fi fixă, pivotantă la 180° sau rotitoare la 360°. Antrenarea e electrică, una sau două roţi fiind motoare. E folosită pentru servirea a două sectoare de Jucru, peste cari nu poate trece un acelaşi pod rulant.
Macaraua-turn e constituită dintr-o coloană în formă de turn, cu înălţime variabilă (de tip telescopic), avînd unu sau mai multe braţe învîrtitoare, basculante, sau învîrtitoare şi basculante (v. fig. XIX şi XVIII). Turnul e o grindă cu zăbrele, montată pe o platformă rulantă (de ex. deplasabilă pe o cale cu şine sau pe un teren), şi permite braţului să acţioneze la diferite înălţimi. E folosită, de exemplu, pe şantierele de construcţii.
Podul de fncârcaree constituit dintr-un pod metalic, montat pe două sau pe mai multe cadre deschise şi legate între ele, formînd un portal fix sau deplasabil pe o cale de rulare,
XXXVII. Macara vehiculantă, mecanizată, pentru fabrici de ciment, f) transportor de klinker; 2) macara rulantă învîrtitoare, cu placă învîrtitoare; 3) depozit de klinker; 4) cale de rulare longitudinală; 5) cale de rulare transversală; 6) pîlnie de colectare.
Macara
373
Macara
şi din instalaţiile de ridicat şi de transportat sarcina (v. fig. XL). Macaralele-capră, -semicapră, portal şi semiportal sînt poduri de încărcare cu deschideri mici.
un cărucior sau o macara rotitoare, care se poate deplasa în lungul şinelor montate pe grinzile longitudinale ale podului de încărcare. — Unele poduri de încărcare au un braţ în con-
1) cîriig simplu ; 2) braţ; 3) şina de rulare superioară; * motor pentru rotirea braţului şi acţionarea cîrligului;
XXXVIII. Macara velocipedă.
) pereche de roţi ds rulare; 5) cadru inferior de rulare; 6) cale de rulare inferioară; 7) eîectro-) stîlp fix cu roată dinţată; 9) coloană rotitoare pe stîipui 8; 10) electromotor de deplasare pe cale; 11) roţi de deplasare.
Podul propriu-zis cuprinde grinzile longitudinale şi grinzile de capăt cari de cele mai multe ori sînt grinzi cu zăbrele,
7 s
XXXIX. Macara-consolă* t şi 6) şine cu axa orizontală; 2, 4 şi 7) roţi de rulare; 3) şină cu axa verticală; 5) cadru vertical; 8) braţ; 9) cărucior.
solă, pe care se deplasează o macara rotitoare suspendată sau un cărucior suspendat. Braţul poate fi mobil în jurul unei axe
cum şi grinzile de consolidare. Cadrele deschise de rezemare, cari în general sînt zăbreluite, susţin podul propriu-zis; la
XL. Pod de încărcare, cu braţ imobil, î) cărucior suspendat învîrtitor; 2) braţ fix în consolă; 3) grinda principală a podului; 4) cadru de rezemare; 5) cale de rulare.
podurile de încărcare deplasabile, cadrele susţin şi roţile de rulare. Instalaţia de ridicare şi de deplasare a sarcinii poate fi
XLI.	Pod de încărcare,	cu braţ mobil.
1) cărucior	suspendat	rotitor; 2) cabină	de comandă; 3) braţ în	consolă
mobil; 4)	grindă principală;	5) cale de rulare.
verticale, în special la podurile de încărcare din porturile	mari-
time, pentru a permite apropierea navei de cheul de încărcare (v. fig. XLI).
Cînd e necesară deplasarea sarcinii pe o distanţă mare, în lungul unui pod, se montează pe acesta benzi transportoare sau pîlnii de descărcare (buncăre), cari rulează pe el. Pe unele poduri de încărcare se montează şi instalaţii de cîntărire, de sortare, de ciuruire, etc.
Podurile de încărcare sînt folosite în porturi, pe şantiere navale, în uzine de metalurgie grea, în depozitele mari de mate-
Macara
374
Macara
v-1
riale, în depouri de locomotive (v. fig. XIII), etc. Vitezele de ridicare a sarcinii şi vitezele de deplasare a căruciorului (care trebuie să se deplaseze pe distanţe mari) sînt mult mai mari decît la podurile rulante, iar viteza de deplasare a întregului pod (în cazul podurilor de încărcare mobile) e mai mică decît viteza podurilor rulante şi nu depăşeşte 15---20 m/min.
Macaraua rutieră e o macara de cele mai multe ori învîrtitoare, cu braţ oscilant, montată pe un cadru automobil. Mişcările braţului macaralei şi rularea se ob-
|SŢ^|vJ r|\	/K	/	
p/ |pf Ih	' 131		e î q 	
XLII. Pod de încărcare pentru alimentarea cu cărbuni a locomotivelor,
1) macaraua învîrtitoare a podului de încărcare; 2) pod de încărcare; 3) vagon cu descărcare ţin de la un motor de automată; 4) benă; 5) pîlnie de încărcare, rulantă; 6) tender; 7) priza de curent a podului de locomoţiune sau prin	încărcare;	8)	priza	de	curent	a	pîlniei	de	încărcare	rulante;	9)	cale	de	rulare,
forţă musculară. în
poziţia de lucru, echilibrarea sarcinii se realizează cu ajutorul unor rezemătoare cu poziţie variabilă sau al unor vin-
învîrtitoare, cu stîlp pivotant (v. fig. XLV) şi cu braţ oscilant; Macaralele feroviare sînt antrenate de motoare cu abur, de motoare cu combustie internă sau de motoare electrice (printr-o
priză de curent); organul de antrenare serveşte atît la ridicarea şi rotirea sarcinii, cît şi la deplasarea pe cale. Aceste macarale pot fi: moca role cu rază mica de acţiune, eventual autopropulsate, cari servesc la încărcări şi transbordări de materiale (în depouri, în staţii, porturi, ateliere, etc.), fiind echipate cu cîrlig, cu benă, etc. (v. fig. XLVi); macarale cu rază ma-re[de acţiune, remor-cabile pînă ia locul de lucru sau autodeplasabile la iocul de
lucru, cari servesc la montări de poduri sau de linii, la des-
XLIII. Macara automobilă (ma- XLIV. Macara pe şenilă (macara rulantă cara rulantă cu braţ oscilant).	învîrtitoare, cu placă învîrtitoare).
1) caroseria automobilului;	I) şenilă; 2) cabină; 3) braţ oscilant.
2) cabină; 3) braţ oscilant.
ciurir cari se pun în contact de rezemare cu terenul.
Macaraua rutieră, numită şi macara automobilă sau automacara, poate fi cu pneuri (v. fig. XLIII) sau cu şenile (v. fig. XLIV). La macaraua cu şenile, sursa de energie e în general un motor cu combustie internă sau un agregat căldare de abur-motor cu abur, care serveşte Ia rulare şi la efectuarea mişcărilor macaralei; pe platforma vehiculului e montată de obicei o macara învîrtitoare cu braţ basculant, astfel încît macaraua cu şenile are o mare rază de acţiune şi permite deplasări chiar pe teren accidentat. — Excavatoarele cu şenile, echipate cu cupe sau cu lingură, pot fi considerate macarale de acest tip dacă sînt folosite ca macara.
. 3
rn~n mrirrrrm rmTR itm rnlntirn mTlîl	(fifp
	.. m
O O O O	0 O
Gaze*)
XVL. Macara feroviară (macara rulantă învîrtitoare, cu placă învîrtitoare). 1) carul macaralei; 2) braţ oscilant; 3) palan de acţionare a braţului.
Macaraua feroviară e o macara montată pe un car care rulează pe o cale ferată, macaraua propriu-zisă fiind în general
XLVI. Macara de metalurgie (macara rulantă învîrtitoare, cu braţ curbat, montată pe un car rulant).
1) priză de curent; 2) car rulant; 3) braţ curbat, pivotant; 4) cutie pentru cocs.
chiderea circulaţiei în caz de accidente, etc. (în acest scop trebuie să îndeplinească condiţiile de circulaţie impuse materialului rulant). Unele macarale au ecartament normal sau larg, pentru a fi stabile; altele (de ex. cele cu rază mare de acţiune) au ecartamentul căii, contragreutate demontabilă, braţ care în serviciu se reazemă pe un vagon-platformă şi suporturi auxiliare cu cari se sprijină pe teren sau pe cale în timpul lucrului.
Macaraua plutitoare e constituită dintr-o macara învîrti-oare sau dintr-o macara-capră, montată pe un ponton (uneori deplasabilă în lungul acestuia) sau pe o navă anume amenajată, care se foloseşte în porturi şi pe căi de comunicaţie fluviale sau maritime, avînd posibilitatea de a se deplasa Iiber pe suprafaţa apei (v. fig. XLVII).
Operaţiile pe cari le poate efectua sînt: servirea traficului de mărfuri (de ex. transbordare sau încărcare), asigurarea navigaţiei în porturi sau pe şenale navigabile (de ex. depanarea şi aducerea navelor la linia de plutire), construirea şi întreţinerea materialului [plutitor [şi efectuarea lucră-
XLVII. Macara plutitoare auto-propulsoare (macara mobilă). 1) navăautopropulsoare ; 2) ma-cara-foarfece.
Macara
375
Macara
rilor de construcţii hidraulice (de ex. construcţii de ecluze, diguri, etc.). — Draga e un tip particular de macara plutitoare, şi e folosită pentru lucrări de construcţii hidraulice.
XLVIII. Macara plutitoare autopropulsoare (macara învîrtitoare cu stîlp fix). 1) navă autopropulsoare; 2) stîlp fix; 3) braţ fix; 4) cărucior; 5) navă de încărcat.
Macaralele plutitoare pot fi autopropulsate (v. fig. XLVIII) sau remorcate (v. fig. XL/X). Braţul macaralei e fix sau rabatabil. Forţa de ridicare e de 1.5---20 tf, pentru macaralele plutitoare utilizate la încărcarea şi descărcarea navelor, şi poate atinge 400 tf sau chiar mai mult, pentru macaralele plutitoare utilizate la construirea porturilor maritime. Mişcările macaralei pro-priu-zise se obţin cu motoare electrice, energia electrică fiind furni-sată de o centrală termoelectrică montată pe navă; de cele mai multe ori, nava şi macaraua propriu-zisă au o sursă comună de energie. Coca navei e compartimentată, pentru încărcarea cu apă care să constituie contragreutatea de echilibrare a sarcinii ridicate de macara.
i.	Macara. 2. Nav.: Scripete constituit dintr-o carcasă de lemn sau metaiică numită căpâţînâ sau toc, avînd în interior un ax, numit osie, pe care e montată o roată canelată, numită rai. Macaraua e susţinută de un zbir (v.) cu un ochi cu rodanţă sau cu un ochi metalic, de care sînt legate o cheie sau un cîrlig fix ori cu ţîţînă. Zbirul poate fi vegetal sau metalic, simplu sau dublu şi interior sau exterior. Partea superioară a .macaralei se numeşte cap, iar cea inferioară, coada; unele macarale au la coadă o cheiţă sau un zbir mic, la care se leagă capătul fix al curentului (v.) care trece prin macara.
Căpăţîna, în general ovală, e formată din două plăci numite feţe, legate sus şi jos prin tocuri. La macaralele simple, spaţiul dintre feţe se numeşte fereastra, iar la macaralele cu mai multe raiuri, acestea sînt separate prin pereţi intermediari, spaţiul dintre doi pereţi intermediari fiind numit de asemenea fereastra. Raiul are o gaură întărită cu o bucea de bronz sau de alamă, numită degetar, prin care trece osia; partea bordurată a degetarului, ■ care-l fixează pe rai, se numeşte buza.
XLIX. Macara plutitoare remorcată.
1) braţ oscilant; 2) navă de încărcat; 3) remorcher.
Raiurile de bronz sau de oţel au un canal pentru ungere, numit lumina. Spaţiul cuprins între raiuri şi tocul superior se numeşte git, iar cel inferior, tăietura.
Macaralele se clasifică: după numărul de raiuri, în macarale simple, duble, triple, etc.; după felul zbirului, în macarale cu zbir simplu, cu zbir dublu, cu zbir exterior, cu zbir interior, etc.; după modul de suspensiune, în macarale cu cîrlig, cu ochi, etc.
Se mai deosebesc următoarele tipuri de macarale:
Galoş: Macara cu una dintre feţe tăiată, pentru a permite introducerea (garnisirea) dublinului unei parîme pe rai. Dacă galoşul are ţîţînă, se numeşte pastică.
Macara alunecătoare: Sin. Scripete mobil (v.).
Macara cu pălărie: Macara cu feţe prelungite, cari împiedică eventuala scăpare a curentului de pe rai sau încurcarea acestuia. E folosită, uneori, la bărcile de salvare.
Macara cu sfîrc: Macara echipată cu un capăt de parîmă, numit sfîrc, care se poate lega de o manevră, de o vergă, etc.
Macara de coş: Macara cu cîrlig alungit şi fără vîrf, cu care se agaţă de coşul navei, servind la greearea (susţinerea) schelelor pentru spălat sau piturat (v. Piturare) coşul.
Macara de direcţie: Macara avînd un zbir mare de oţel, în formă de potcoavă, şi- un rai de lemn de guaiac, în formă de mosor. Osia şi raiul pot fi demontate, pentru aintroduce parima. Se foloseşte pentru a schimba direcţia unui garlin (parîmă vegetală sau metalică).
Macara de punte: Macara, de cele mai multe ori simplă (v. fig. la), echipată cu două urechi de fixare de punte (prin sudare, la punţile metalice, şi cu şuruburi, la punţile de lemn).
/. Tipuri de macarale. a) macara simplă de punte; b) macara dublă de sart; 1) tocul căpăţînii; 2) tăietură; 3) buză; 4) osie; 5) faţa căpăţînii; 6) rai de lemn; 6') rai de bronz; 7) gît; 8) cheie; 8') cheiţă; 9) cap; 10) bolţ; 11) zbir interior de oţel; 12) lumină; 13) placă; 14) coadă.
E folosită, în general, pe iahturi, pentru ghidarea unora dintre manevrele curente ; pe navele mari cu vele e înlocuită cu pastice.
Macara de sart: Macara, de cele mai multe ori dublă, cu raiurile de diferiţi diametri, situate în acelaşi plan. Are căpăţîna de formă trapezoidală, pentru a se putea prinde între două şarturi sau pataraţine (v. fig. I b). E folosită pentru trecerea balansinelor velelor pătrate.
Macarale, buchet de ~
376
Macaz
Macara-vioară:	Macara	cu	două	raiuri	în	acelaşi	plan
(v. fig. //) sau în două plane perpendiculare (vioară încrucişată). Serveşte la manevrele curente, acolo unde nu se poate folosi o macara dublă.
1.	Macarale, buchet de Nav.: Ansamblul format din 2’**3 macarale prinse la acelaşi colţ al velei. Cele mai uzuale sînt buchetele de macarale de la colţurile de scotă, unde se întîlnesc macaralele scotei, murei şi contrascotei.
2.	Macarit. Expl.: Exploziv constituit dintr-un amestec de azotat de plumb şi trinitrotoluen.
3.	Macaroane. Ind. alim.: Tuburi de pastă făinoasă, obţinute prin uscarea unui aluat nedospit //• Macara-rezultat din frămîntarea făinii albe, grisate, de grîu vioara. — care conţine mult gluten — cu apă, şi presat
prin matriţe cu orificii de anumite dimensiuni, pentru a obţine tuburile. După diametrul exterior al tubului, se deosebesc: macaroane subţiri (pînă la 4 mm), mijlocii (între 4 şi 6 mm) şi groase (între 6 şi 8 mm).
4.	Macaroane, ţevi Expl. petr. V. sub Ţeavă de extracţie.
5.	Macat. Ind. text.: Cuvertură de pat, din covor subţire de lînă, care serveşte uneori şi la ornamentarea pereţilor (nu se aşterne pe jos). De obicei cu broderii sau înflorituri, se caracterizează prin desene simple (în general romburi) cari ies în relief datorită buclelor formate de firul de bătătură, în general supra-torsionat.
6.	Macaz, pl. macazuri. 1. C. f.: Partea componentă a unui schimbător de cale, cuprinsă între prima joantă a schimbătorului de cale (din faţa vîrfului acelor) şi joanta de după călcîiul acului, servind la dirijarea efectivă a roţilor materialului rulant pe linia directă sau pe linia abătută. E constituit din următoarele elemente: o pereche de ace mobile dispuse în interiorul căii, cari pot fi elastice sau cărora li se poate da o mişcare pivotantă alternantă în jurul unor piese de prindere numite câlcîiele acelor; două şine fixe speciale, cu profil parţial modificat, numite contraace, pe cari se aplică alternativ acele, după cum comanda macazului e pentru o direcţie sau alta; alunecat oarele, cari sînt suporturi metalice cu faţa superioară netezită, pe care alunecă acele; plăcile longitudinale, pe cari se fixează acele, contraacele şi călcîiele acelor. Contactul dintre ac şi contraac e strîns, pentru a nu permite nici un fel de joc, iar pentru protecţia contra şocurilor provocate la trecerea roţilor, vîrful acului se aşază la un nivel mai jos (12---24 mm) decît suprafaţa de rulare a contraacului. Manevra macazurilor se face manual, mecanizat, cu ajutorul aparatului de manevră, iar comanda poate fi locală sau centralizată, în ultimul caz numindu-se macaz centralizat.
După felul acelor, macazurile pot fi: drepte, curbe sau elastice. Pe linii pe cari circulă trenuri de mare viteză se folosesc macazuri cu lungimea de circa 15 m.
Macazurile de cale ferată sînt echipate cu două ace mobile, iar macazurile de la liniile de tramvai pot fi cu ace mobile, cu un ac mobil şi altul fix, cu un ac elastic şi altul fix.
Asigurarea macazurilor contra întredeschiderii acelor la trecerea trenurilor cu viteză mare se face, fie prin încuietori cu chei, la'macazurile necentralizate, fie prin însuşi dispozitivul de centralizare, Ia macazurile centralizate.
Se deosebesc:
Macaz atacat: Macaz pe care a intrat material rulant. După partea macazului pe la care intră materialul rulant, se deosebesc:
Macaz atacat pe la vîrf, cînd intrarea pe macaz se produce pe la vîrful macazului.
Macaz atacat pe la câlcîi, cînd intrarea pe macaz se produce pe la călcîiul macazului.
Macaz atacat fals, numit şi macaz talonat, care e un macaz atacat pe la călcîi, cînd macazul nu stă în poziţia corespunzătoare parcursului respectiv. în acest caz, materialul rulant,
trecînd peste macaz, presează asupra acelor macazului cu buzele bandajelor de la roţi, manevrînd astfel macazul, şi trece mai departe, iar macazul rămîne în poziţia manevrată^ de materialul rulant. în fig. /, macazul e în poziţia corespunzătoare parcursurilor A-B sau B-A, iar materialul rulant care vine din direcţia C atacă fals macazul pe la călcîiul acestuia.
în cazul macazurilor revine în poziţia lui rialul rulant.
Macaz talonat: Sin. Macaz atacat fals (v.).
Macaz de acoperire: Macaz care în una dintre cele două poziţii, directă sau abătută, protejează parcursul unui tren contra acostării de către alte trenuri în mişcare sau în manevră, sau de către vagoane în mişcare necontrolată (vagoane fugite sau manevrate prin îmbrîncire). Sin. Macaz de protecţie.
După modul de acoperire a parcursului, se deosebesc: Macaz cu
3
cu iniţială,
/. Macaz atacat fals.din direcţia C.
ace elastice, macazul atacat fals după ce a fost părăsit de mate-
3 5
-X\7
z:
11
t
u
acoperire simplă, care într-o poziţie dă acces spre parcurs şi în altă poziţie protejează (acoperă) parcursul (v. fig.
II a).
Macaz cu acoperire i n-c o m p Ietâ, care în ambele poziţii dă acces spre parcurs (v. fig. II b). în acest caz, macazul seînzăvorăş-te de regulă ca acoperire, la stabilirea unui parcurs, în poziţia în care drumul de alunecare e mai lung.
Macaz cu acoperire îndepărtata, care e folosit în cazul cînd macazurile din imediata apropiere a parcursului sînt cu acoperire incompletă. Astfel, în fig. II c, macazul? ecu acoperire incompletă şi se foloseşte pentru acoperirea parcursului, iar macazul
'	3	3
XE
II. Macaz de acoperire.
a) macaz cu acoperire simplă (3); b) macaz cu acoperire incompletă (3) înzăvorît pe drumul de alunecare mai lung; c) macaz (11) cu acoperire îndepărtată; 0 macaz înzăvorît pe directă; II) macaz-înzăvorît pe abătută.
\L
7
Pz-
cu acoperire îndepărtată 11 e înzăvorît în P? poziţia pe linie abătută.
Macaz cu dublă acoperire, care e folosit ca acoperire în poziţii diferite pentru două parcursuri separate.
Astfel, înfig, lila, macazul, înzăvorît în poziţia pe linie directă, acoperă parcursul Pv iar în fig. III b, acelaşi macaz, înzăvorît în poziţia pe linie abătută, acoperă parcursul P2. Deoarece macazul 5 nu poate ocupa simultan ambele poziţii şi el este în dependenţă, prin înzăvorîre, cu ambele parcursuri, rezultă că cele două parcursuri pe cari le acoperă nu se pot executa simultan, deşi ele sînt parcursuri compatibile.
Dacă necesităţile exploatării cer ca aceste parcursuri să se execute simultan, trebuie să se renunţe la una dintre înzăvo-
///. Macaz cu dublă acoperire, o) macazul 5 pe directă acoperă parcursul Pl; b) macazul 5 pe abătută acoperă parcursul P.a.
Macaz aerian
377
Macaz aerian
rîrile de acoperire, şi anume: dacă unul dintre parcursuri e mai important (linii pentru trenuri de călători) decît celălalt (linii pentru trenuri de marfă), se renunţă la înzăvorîrea de acoperire a parcursului mai puţin important. Cînd parcursurile sînt de aceeaşi importanţă, se renunţă la înzăvorîrea de acoperire cu un drum de alunecare mai lung. Uneori, în astfel de cazuri se folosesc înzăvorîri speciale, numite înzăvorîri alternative (v. sub Înzăvorîre).
Macaz de deraiere: Macaz de protecţie (v.) care, aşezat în poziţia în care protejează parcursul, dă acces pe o linie foarte scurtă, acoperită cu un strat gros de nisip, astfel încît materialul rulant îndrumat pe această linie deraiază şi se opreşte. Se instalează la 30 m de la marca de siguranţă.
Macaz, de protecţie: Sin. Macaz de acoperire (v.).
Macaz englez. V. Traversare dublă joncţiune.
Macaz izolat: Macaz la care acele, plăcile şi barele de conexiune sînt izolate, astfel încît nu shuntează circuitul de cale din care face parte (v. Izolarea staţiei; Circuit de cale).
Un macaz izolat formează un circuit de cale ramificat. într-un circuit de cale ramificat pot fi cuprinse 2“*3 macazuri. în fig. IV e reprezentată schema u-nui macaz simplu izolat. Circuitele de cale Schema de izolare a unui macaz simplu, ale macazurilor sînt
folosite pentru a împiedica manevrarea macazului sub roţile trenului şi pentru a controla dacă mărcile de siguranţă ale liniilor cari se ramifică prin macaz sînt sau nu sînt libere.
în fig. V e reprezentată schema de izolare a unei traversări duble joncţiuni (macaz englez) care formează un singur circuit de cale, iar în fig. VI, schema de izolare a unei bretele care formează două circuite de cale. în toate cazurile se asigură continuitatea electrică prin conexiuni la inima macazurilor.
Punctele de alimentare sau releuI pot ocupa locurile indicate în fig. IV,
V	şi VI. Prin aşezarea joantelor izolante şi prin v'-conexiuni speciale se caută să se evite, pe cît
posibil, legarea în parafei a secţiunilor. Se urmăreşte ca toate secţiunile macazurilor să fie legate în serie, pentru ca orice rupere de şină să acţioneze prin dezexcitarea releuluii
alta. Se deosebesc macazuri pentru circulaţie într-un singur sens (v. fig. / a) şi pentru circulaţie în două sensuri (v. fig. / b). în primul caz, acul care dirijează mersul dispozitivului de
Schema de izolare a unei traversări duble joncţiuni.
d b I. Macaz aerian de troleibus. o) atacat pe la bază; b) atacat pe la vîrf; 1) ac mobil de ghidare; 2) pivotul acului; 3) bordură de limitare; 4) ac fix.
captare e fix, iar în al doilea e mobil, el funcţionînd automat la comanda conducătorului vehiculului.
Macazul electric, manevrabi I prin comandă electromagnetică de la distanţă, se montează în punctele de ramifi-
VI. Schema de izolare a unei bretele, o) releu; b) electroalimentare.
i. ~ aerian. Transp.: Dispozitiv de conexiune la bifurcaţia unei linii de contact de tracţiune electrică cu troleibuse, necesar pentru ca vehiculele să poată trece de pe o cale pe
II. Macaz electric automat.
A) acul macazului; P) priză de curent (de ex. arc de contact); F) fir aerian; FVFa) fire accesorii; R) contactul între roata vehiculului şi şină (S); S) şină; M, M0) electromagneţi; a, a0) armaturi; c, c', c0, c'0) contacte; r) resort de rapel; 1,2, 2', 3, 4, 4', 5, 6, 7, 8, 8', 8") legături.
caţie ale căii, în special acolo unde acestea nu sînt concentrate în staţii, pentru a permite îndrumarea roţilor vehiculelor pe calea directă sau pe o cale abătută.
Fig. II reprezintă schema instalaţiei unui macaz automat, linia P-R reprezentînd vehiculul în deplasare. — Pentru trecerea vehiculului pe linia directă (poziţia din figură) se deschide întreruptorul 4-4' şi curentul din circuitul 1 -2-2'-3-P-5-6-c0-c0-8'~ -8"-R influenţează astfel electromagnetul A/l, încît armatura a să ajungă în contact cu c' şi să provoace manevrarea acului A (printr-un mecanism cu pîrghii) în direcţia liniei directe; în acest caz, cînd priza de curent P (de ex. un pantograf sau o liră) trece pe firul aerian Fx odată cu vehiculul în mişcare, electromagnetul M0 nu e influenţat (deoarece întreruptorul
4-4' e deschis) şi resortul de rapel r aduce armatura a0 în contact cu cjj. — Pentru trecerea vehiculului pe o linie abătută se închide întreruptorul 4-4' şi deci curentul nu mai trece prin circuitul 1-2-2'-3-P-4-4'-R, ci prin derivaţia 5-6-a0-c0-8-8"-R, inf/uenţînd electromagnetul M, în sensul ca armatura a să ajungă în contact cu c şi să provoace manevrarea acului A în direcţia liniei abătute. înainte de a se produce manevrarea acului A, priza de curent P trece (odată cu vehiculul în deplasare) de pe firul F pe firul F± şi curentul din circuitul 1-2-2'-3-P-4-4'-R influenţează electromagnetul M0, astfel încît a0 ajunge în contact cu c0.
Macaz
378
Macis
Manevrarea acului A (în orice direcţie) se produce numai în momentul în care priza de curent P ajunge în contact şi cu firul facînd legătura între firele şi F2. Cînd întreruptorul
4-4' e deschis, resortul r menţine contactul dintre o0 şi c'0, deoarece forţa elastică a acestui resort nu poate fi învinsă de forţa de acţionare a electromagnetului A/l0, prin a cărui înfăşurare trece curentul în circuitul 1-2-2'-3-P~4-4'-R.
1.	Macaz.2. Cs., Pod.: Sin. Grindă-macaz, Grindă atîrnată. V. sub Grindă.
2.	Macerai, pl. maceraîe. Petr.: Constituent microscopic elementar al cărbunilor (numire similară termenului mineral).
Principalele macerale sînt: colinitul, telinituI, sporinituI, cutinitul, alginitul, rezinitul, micrinitul, sclerotinitul, semi-fuzinitul, fuzinitul. Col i nitul şi tel initu I formează grupul vitrinit; sporinitul, cutinitul, alginitul şi rezinitul formează grupul exinit-liptinit; celelalte formează grupul inerţi nit. Maceralele de acelaşi fel nu sînt chiar identice, ci analoge numai sub unele aspecte microscopice.
Identificarea microscopică a maceralelor se face după aspectul lor morfologic, după culoarea lor în lumină reflectată (imer-siune) şi în lumina transmisă, după relief, anisotropie, etc.
3.	Macerare. Chim., Farm.: Operaţie de obţinere a unui produs lichid (macerat), dacă o substanţă solidă (plantă, floare, fructe, etc.) se lasă mai mult timp în contact cu un solvent.
4.	~ a maselor ceramice. Ind. st. c.: Operaţie de pregătire a maselor argiloase folosite pentru fabricarea produselor ceramice. Pentru produsele ceramice brute, macerarea consistă în udarea continuă a amestecului de materii prime, omogeneizat în prealabil, în cariere, şi în lăsarea lui sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţului repetate din timpul iernii. Pentru produsele de ceramică fină, macerarea consistă în păstrarea amestecului, măcinat şi omogeneizat, la umiditate şi la temperatură constante, în depozite subterane. Cu cît macerarea durează mai mult, cu atît plasticitatea maselor ceramice creşte, iar sensibilitatea la uscare scade, ceea ce micşorează procentul de rebuturi în fabricaţie şi îmbunătăţeşte calitatea produselor. De asemenea, prin macerare se elimină şi o parte din sărurile solubile (sulfaţi şi cloruri) conţinute în masa ceramică. Astfel, la masele ceramice folosite la fabricarea produselor brute (ceramică brută) se îndepărtează sărurile de calciu şi de magneziu, cari micşorează rezistenţa la îngheţ-dezgheţ a produselor, iar la masele ceramice folosite Ia fabricarea produselor de ceramică fină se îndepărtează sărurile de fier, cari alterează culoarea albă a produselor, cum şi sărurile de calciu şi de magneziu, astfel încît masa ceramică poate fi fluidificată (transformată în bar-botină) cu o cantitate mai mica de apă, de electroliţi sau de adausuri fluidificatoare, ceea ce permite fasonarea uşoară, prin turnare, a produselor cu forme complicate. Sin. Dospirea maselor ceramice.
s. Mach, numărul lui Mec., Hidr.: Raportul adimen-v
sional	în	care	v	e	viteza de mişcarea unui corp într-un
fluid în repaus sau viteza unui fluid în mişcare; C = j^ —
e viteza de propagare a sunetului în fluidul considerat, E e modulul de elasticitate şi p e densitatea fluidului.
Numărul lui Mach se foloseşte în studiul mişcării gazelor. Dacă M< 1, mişcarea se produce cu viteze mai mici decît viteza de propagare a sunetului, deci în domeniul vitezelor subsonice; dacă M> 1, mişcarea se produce în domeniul vitezelor supersonice. Af=1 e valoarea critică a numărului lui Mach.
Identitatea numerelor lui Mach e condiţia de similitudine a fenomenelor de mişcare a fluidelor în cari predominante sînt forţele de elasticitate. V. şî Similitudine.
e. Machairodus. Paleont.: Mamifer carnivor din subordinul Fissipedia, familia Felidae, cunoscut din Pliocen pînă la sfîr-
şitul Cuaternarului, cînd dispare fără a lăsa urmaşi. E considerat unul dintre cei mai puternici carnivori, avînd caninii superiori foarte lungi şi arcuiţi, cu o muchie crestată posterioară şi cu carnasierele bine dezvoltate. Spre desebire de celelalte Felidae, ramura ascendentă a mandibulei e foarte scurtă.
Specia Machairodus	latidens OW e
cunoscută şi în ţara noastră, din Cuaternarul de la Băile Victoria şi de la Craniu de Machairodus. Drăghici (Cîmpulung).
7.	Macheta, pl. machete. Tehn., Arh., Arta: Reproducere
geometric asemenea, în genera! cu dimensiuni reduse, uneori în mărime naturală sau chiar cu dimensiuni mai mari, aunui obiect, a unei construcţii, a unei lucrări de artă, etc. Machetele, cari reprezintă o lucrare existentă sau care urmează să fie efectuată, se execută din diferite materiale (de ex.: lemn, piaste, carton, plastilină, ipsos, ceară,	etc.).
în tehnică, machetele servesc la încercări tehnologice sau de funcţionare, reproduceri Ia scară şi schematizări.
, Pe machetele pentru încercări, numite şi modele, se pot efectua încercări de rezistenţă, controlul funcţionării în întregime sau a anumitor organe ale obiectului reprodus, verificarea diferitelor caracteristici (de ex., ia un vehicul, verificarea maniabilităţii, a vizibilităţii sau a confortului), etc. V. sub Model 4.
în turnătoria	de artă, machetele	sînt	modele
pentru formare, executate din lemn, ipsos, etc.	V.	sub	Formare.
în tehnica monetară, machetele reprezintă reproducerea la scară mai mare a monetelor sau a medaliilor. Machetele respective se execută de artist în plastilină, după care modelul obţinut se toarnă în ipsos şi apoi în bronz. După macheta în bronz, prin reducerea ei la maşina de reducere (pantograf), pînă Ia dimensiunile monetelor sau medaliilor respective, se obţin matriţele de stampat, cari se confecţionează din oţel călit.
în artă şi în arhitectură, machetele reproduc în relief şi în volum obiecte sau ansambluri de obiecte (construcţie sau detaliu de construcţie, grup de construcţii, cartier sau o localitate întreagă) existente sau proiectate, uneori o porţiune de teren (macheta topografică), cu toate detaliile existente (văi, dealuri, plantaţii, etc.). în unele cazuri, ele pot reprezenta şi reconstituiri, pe bază de studii, a unor construcţii mai vechi din cari s-au păstrat numai urme.
Machetele sînt adeseori colorate ca şi obiectul reprezentat, pentru a fi cît mai asemănătoare cu acesta; detaliile plani-metrice de pe machetele topografice sînt reprezentate, uneori, prin semne convenţionale.
8.	Macht, metal Metg.: Alamă laminabilă cu adaus de 1,5*** 1,8% Fe, cu compoziţia: 60% Cu, 38,2**-38,5% Zn şi restul fier. E caracterizat prin rezistenţă mecanică mare şi printr-o bună rezistenţă la coroziune. Var. Machtmetal.
9.	Macigno. Stratigr.: Flişul eocenic grezos şi argilos dezvoltat în Apeninii de nord, acoperit în discordanţă de Oii-gocen. în sens mai restrîns, gresiile în lespezi ale acestui fiiş, utilizate ca piatră de construcţie şi de pavaj.
10.	Macintoshit. Mineral.: Varietate de thorit (v.) cu un conţinut mare de U3Os şi bogat în apă.
11.	Macis, pl. macisuri. Ind. alim.: învelişul seminţelor de nucşoară (v.). Conţine: 7* * * 13% apă; 6---7% substanţe azotoase; 23*• *35% substanţe grase; 1***5% răşini eterice; 2% zahăr; 4**'6% pentozani; 3-**5% pectină; 3---4% celuloză; 1,5***3% săruri minerale; etc.
Se prezintă .sub formă de solzi fini de culoare galbenă spre cafenie, sau sub formă de pulbere, şi se foloseşte drept condiment la preparate de carne, în arta culinară, în patiserie şi în industria parfumurilor.
Maci are
379
Maclă
1.	Maclare. Mineral.: Concreşterea a două sau a mai multor cristale în aşa fel, încît ele devin simetrice, prin alipire sau întrepătrundere, în raport cu anumite elemente de simetrie. Această concreştere se realizează, fie în timpul cristalizării, cînd din anumite cauze (viscozitatea mediului, răcire bruscă, etc.) particulele materiale se aşază în reţea, astfel încît formează un edificiu maciat (de ex.: la boracit, la leucit), fie după cristalizarea mineralului datorită schimbărilor de temperatură ori de presiune (de ex. la calcit). în ambele cazuri, maclarea reprezintă o adaptare a substanţelor cristalizate la condiţiile fizico-chimiee ale mediului exterior.
2.	Maclaurm, serie Mat. V. Serie Maclaurin, sub Serie.
3.	Maclaurin, transformarea iui Geom.: Procedeu de obţinere a unei curbe C', dintr-o curbă C şi două puncte fixe Aş\B. Se uneşte Acu un punct mobilM al curbei C, apoi se duce paralela din B la MA şi apoi paralela din Mia o dreaptă fixă^4x. Cele două paralele se intersectează în punctul M', care e transformata lui M; locul geometric ai punctuluiM' e curba C', transformata curbei C.
4.	Maclaurin, trisecioarea lui Geom.: Cubică circulară cu punct dublu, tangentele în acest punct fiind înclinate cu 60° şi cu 120° faţă de axa de simetrie a curbei.
Luînd originea axelor în punctul dublu şi ca axă a x-lor axa ei de simetrie, ecuaţia curbei e de forma;
x(x2 + j2) = a( y2 — 3 x2), sau, în coordonate polare:
p =	_4	a	cos	0,
cos 0
5.	Maclâ, pl. macle. Mineral.: Formă de cristalizare, în care două sau mai multe cristale ale aceleiaşi specii minerale se asociază astfel, încît indivizii respectivi (maclaţi) devin simetrici jn raport cu anumite elemente de simetrie (axe, plane, centru), numite elemente de maclâ, cari nu sînt însă elementele cristalografie normale ale cristalelor respective. Axa de maclâ e o muchie de cristal sau o direcţie normală pe una dintre feţe, iar planul de maclâ e un plan de mare densitate reticuiară, o faţă posibilă sau existentă pe cristal. Planul după care se produce alipirea rndivizilor (pianul de asociere) poate fi o faţă de cristal (planul de maclă) sau o suprafaţă neregulată. După modul de asociere a indivizilor, se deosebesc: macle de emitropie (de juxtapunere sau de alipire), macle de întrepătrundere (de compensaţie) şi macle mimetice.
Maclele de emitropie rezultădin alipirea indivizilor, după ce unul dintre ei a executat o rotire de 180° în jurul axei de maclă. După poziţia acestei axe, se deosebesc: macle de emitropie normală, macle de emitropie paralelă şi macle de emitropie complexă.
Maclele de emitropie normalâ rezultădin alipirea indivizilor, după ce unul a fost rotit în jurul unei axe normale pe planul de maclă.
Astfel, macla gipsului (v. fig. /) poate fi explicată prin tăierea cristalului de gips după un plan paralel cu pinacoidul transversal (100), după care una dintre părţi (/) rămîne pe loc, iar cealaltă (II) se roteşte cu 180° în jurul unei axe normale pe planul de tăiere (care devine plan de alipire şi faţă de care	cei doi
indivizi sînt simetrici prin	oglindire),	ajungînd în poziţia	de.
maclă. Maclele de emitropie normală	sînt	foarte	frecvente	în
natură. Astfel sînt maclele	calcitului	(v.	fig. III	16a***16	f),
augitului (v. fig. 111-28), spinelilor (v. fig. 111-2), macla de tip albit
II.
Macla de Karlsbad ortozei.
/. Macla de emitropie normală (macla gipsului după planul de maclă 100).
a feldspaţilor plagioclazi (v. fig. III-39), a ortozei (v. fig. lli-33), aragonitului (v. fig. II1-20), casiteritu 1 ui (v. fig. Ill-6a şi 6 b), rutilului (v. fig. 111-10 şi 11), etc.
Maclele de emitropie paralelâ sînt constituite din indivizi a căror poziţie, unul faţă de altui, trebuie să execute o rotire de 180°, în jurul unei axe conţinute în planul de maclă. De exemplu, la macla de Karlsbad a ortozei (v. fig. //), unul dintre indivizi a efectuat o mişcare de rotaţie în jurul unei axe paralele cu muchia (001) cuprinsă în planul de maclă (alipire). La maclele de emitropie paralelă se observă şi o întrepătrundere parţială a indivizilor maclaţi.
Maclele de emitropie complexă sînt macle la cari cei doi indivizi, pentru a ajunge în poziţia de maclă, trebuie ca unu! dintre ei să efectueze două mişcări de rotire, una în jurul unei axe perpendiculare pe planul de maclă şi alta în jurul unei axe cuprinse în planul de maclă; de exemplu la feldspaţii plagioclazi.
La unele macle de alipire se observă adeseori o repetare a indivizilor maclaţi. După felul repetiţiei, se deosebesc: macle alternante, la cari planele de asociere sînt paralele şi corespund aceleiaşi feţe de maclare, şi macle ciclice, la cari planele de asociere corespund unor feţe diferite, dar echivalente, ale aceluiaşi cristal. Unele macle de emitropie normală (de ex. macla albitului), cum şi maclele de emitropie complexă, pot forma macle alternante polisintetice, constituite din mai mulţi indivizi, aşezaţi fiecare lîngă vecinul său, după o rotire cu 180° în jurul unei axe normale pe planul de maclă.
Maclele de întrepătrundere rezultă din întrepătrunderea a doi indivizi, după ce unul dintre ei a efectuat o rotire cu un anumit număr de grade în jurul uneia dintre axele de simetrie. Exemple de macle de întrepătrundere sînt maclele staurolitului (v. fig. 111-23 şi 24), ceruzitului (v. fig. 111-27), cuarţului (v. fig. 111-13, 14, 15), fluo-rinei (v. fig. II1-3), piritei (v. fig. II1-5), etc.
Maclele mimetice sînt concreşteri de mai multe cristale de aceeaşi specie minerală, în general cu simetrie inferioară, cari în ansamblu dau imaginea unui cristal unic cu simetrie superioară. Astfel, prin asocierea unui mare număr de cristale de leucit cu simetrie rombică (v.,fig. IVa şi b) ia naştere un edificiu maciat cusime-trie cubică; două cristale monoclinice de philipsit dau o maclă cu simetrie rombică, din care, în continuare, se obţine o simetrie tetragonală şi mai apoi una cubică (v. fig. IV c, d, e, f). Exemple clasice de macle mimetice se întîlnesc la boracit, la unii granaţi (pireneit, topazolit), etc.
d
e	f
IV. Macle mimetice. a şi b) macla leucitului; c, d, e şi philipsitului.
f) macla
///. Macle.
Macle în sistemul cubic: t a şi b) cupru nativ; 2) spinel; 3) fluorinâ; 4 a ş i b) diamant; 5) pirita; macle în sistemul pătrat i (tetragonal) : 6 o şi bj casiterit; 7) casiterit (maclă în vizieră sau cioc de staniu); 8) rutil; 9) ruti! (maclă ciclică); 10) rutil (maclă în genunchi); 11) rutil (maclă în formă de inimă); 12) hausmannit; macle în sistemul exagonal şi romboedric: Î3) cuarţ (macla Dauphine); 14) cuarţ (macla de Brazilia); 15) cuarţ (macla de japonia sau macla La Gardelle); 16 a, b, c, d, e, şi f) calcit; 17) calcit (maclă polisintetică); 18) dolomit; 1?) pirotin; macle în sistemul rombic: 20) aragonit; 21) aragonit (maclă ciclică); 22) aragonit (maclă polisintetică); 23) staurolit (maclă în cruce); 24) staurolit (macla Sf. Andrei); 25) thenardit; 26) bournonit; 27) ceruzit; macle în sistemul monoclinic: 28) augit; 29) gips (macla galică în ,,coadă de rîndunică"); 30) gips (macla pariziană) ; 31) gips (macla în „fier de lance"); 32) ortoză (macla de Manebach); 33) ortoză (macla de Baveno); 34) ortoză (macla de Karlsbad); 35) scolezit: 36) titanit; 37) epidot;
38 a şi b) mispiche! (maclă dublă şi triplă); macle în sistemul tri clinic: 39) albit; 40) albit (maclă polisintetică); 41) periclin.
Maco
381
Macroscopie
Macrocephalites
subtumidum.
1.	Maco. 1. Ind. text.: Ţesătură de bumbac egiptean superior, mercerizat, eventual gazat, cu legătura pînză. Are culoare naturală galbenă pal.
2.	Maco. 2. Ind. text.: Fir de bumbac egiptean (v. Jumel) din care se execută ţesătura de sub Maco 1.
3.	Macrame. Ind. text.: Produs decorativ cu aspect de franjuri (ciucuri), care se obţine prin împletirea manuală şi înno-darea aţei pescăreşti mercerizate din bumbac pieptenat. Se deosebesc: macrame de aţă pescărească Nm 40/2x3 în bucăţi a 50 m şi macrame de aceeaşi aţa, în bucăţi a 100 m. Se foloseşte la împodobirea covoarelor şi a mobilei cu tapiţerie, uneori şi la prosoape. Var. Macrameu.
4.	Macrocephalites. Paleont.: Amonit jurasic caracteristic pentru Doggenul superior şi pentru Malm, cu cochilia globu-loasă, involută, cu ombilic mic, care prezintă pe suprafaţă numeroase coaste simple, fără noduri, bifurcate în regiunea .ombilicală şi cari trec neîntrerupte peste marginea externă. Apofizele jugale lipsesc.
Specia Macrocephalites macrocephalus (Schlot.) e cunoscută în ţara noastră în formaţiunile jurasice din Banat, din Bihor şi din Carpaţii meridionali.
5.	Macrofanerofite. Geobot.: Specii de fa-nerofUe (v.) arborescente. Exemple: bradul, plopul • stejarul, arţarul, etc.
6.	Macrofilmare.C/nem.: Filmarea unor obiecte şi a unor fiinţe cu dimensiuni mici, cum şi a detaliilor unor obiecte mari, astfel încît pe filmul negativ ele să se găsească, fie la aceeaşi scară ca în natură, fie mărite de cîteva ori.
7.	Macrografie. Metg. V. sub Metalografie.
8.	Macromoleculâ, pl. macromolecule. Chim. fiz.: Moleculă constituită din grupuri de atomi, diferite sau identice, în ultimul caz repetate de numeroase ori şi cari sînt legate între ele prin legături principale de valenţă (covalenţe sau electro-valenţe). Unitatea cu greutate moleculară mică, ce se repetă de numeroase ori, se numeşte monomer (v.).
Aceste unităţi repetate pot forma molecule lungi, distincte, cu lanţuri în linie dreaptă, în stare de întindere, sau molecule mari, aglomerate, mai mult sau mai puţin strîns. Există molecule cu greutăţi moleculare peste 10C00, cu un număr de atomi în moleculă mai mare decît 1500; nu se cunoaşte o limită superioară a acestui număr.
După modul în care s-a format molecula, unităţile mor.o-merice cari se repetă pot fi: identice unele cu altele, de exemplu la acetatul de polivinil; pot să difere numai prin aranjarea atomilor individuali în moleculă, dînd naştere la molecule isomere cis-trans, — de exemplu la cauciucul natural, poli-isoprenui stereospecific, polibutadienă, — sau pot fi de două sau de mai multe tipuri diferite, cari se repetă după o anumită regulă, de exemplu la proteine (v.).
Proprietăţile substanţelor macromoleculare diferă esenţial de cele ale substanţelor cu molecula normală, datorită mărimii moleculei şi structurii acesteia. Substanţele macromoleculare nu se caracterizează în acelaşi fel ca substanţele cu greutate moleculară mică, prin temperatură de topire, densitate, etc., ci prin gradul de polimerizare, greutatea moleculară, cristalinitate, elasticitate, flexibilitate, rezistenţă mecanică, etc. (v. sub. Polimer).
Substanţele macromoleculare sînt substanţe de bază în natura organică, unele dintre ele constituind ţesuturile animale şi vegetale (de ex.: celuloza, glicogenul, cauciucul, pectina, chitina, amidonul, acizii nucleici, policarbohidraţii, proteinele, fermenţii, etc.). De asemenea, unele minerale naturale (silica, feldspatul) şi alţi polimeri sintetici (siliconii, polimerii de aluminiu, etc.), cum şi numeroase produse industriale (lîna, celofibra, nylonul, hîrtia) sînt constituite, în esenţă, din macromolecule.
Macromoleculele se pot obţine pe cale sintetică plecînd de la diverşi monomeri, cu ajutorul unor catalizatori, specifici fiecărui proces, prin: polimerizare (de ex. polimerii viniIici, cauciucul sintetic, etc.), policondensare (deex.: bachelita, răşinile epoxi, nylonul, teronul, poliesterii, etc.) şi poliadiţie (de ex. polimetanii).
Sintetizarea macromoleculelor se (ace şi în natură, plecînd de la constituenţi chimici simpli, uneori de la atomi. Această sinteză nu a putut fi reprodusă în totalitatea ei pe cale chimică. S-a recurs, în unele cazuri, pentru unele macromolecule complexe, la biosinteză.
în ultimii ani s-a reuşit să se sintetizeze în laborator primele proteine: acizii ribonucleic (RNA) şi desoxiribonucleic (DNA).
în industrie, primele produse macromoleculare naturale (modificate) au fost nitroceluloza şi cazein-formaldehida, urmate de primul produs macromolecular sintetic: fenol-formaldehida (bachelita). Producţia de substanţe macromoleculare sintetice pentru cele mai variate întrebuinţări (fibre, cauciuc, materiale plastice, etc.,) s-a dezvoltat continuu, ajungînd astăzi să apară ca o ramură importantă a economiei naţionale, în continuă creştere, — industria maselor plastice.
9.	Macroplancton. Geobot.: Sin. Megaplancton (v.).
10.	Macroporozitate.Ped.: Voiumui, în procente, al porilor mai mari din masa solului (peste 8 ţx), cari se umplu cu aer după scurgerea apei de precipitaţii. Sin. Porozitate necapilară. V. Porozitatea solului, sub Sol.
11.	MacroproceSj pl. macroprocese. Meteor.: Sin. Proces macrosinoptic (v. Macrosinoptic, proces ~).
12.	Macroscaphites. Paleont.: Amonit din familia Lytocera-tidae, ramura Macroscaphitinae, caracteristic pentru Cretacicul inferior. Cochilia, la început plan-spirală, evo-lută, cu circumvoluţiunile cilindrice abia atingîn-du-se, devine derulată, dreaptă şi îndoită în formă de cîrjă. Ornamentaţiae formată din coastesimple.
Specia Macroscaphites yvani d'Orb. e caracteristică pentru depozitele de vîrstă barremiană şi a fost găsită în Carpaţii orientali, în Banat, în Sudul Dobrogei.
13.	Macroscop, pl. macroscoape. foto.: Aparat pentru examinarea suprafeţei materialelor, iluminate prin reflexiune, monocular sau binocular, cu un sistem optic care poate mări pînă la de 50 de ori, şi cu un cîmp larg de observaţie. Poate fi echipat şi cu ecran de sticlă mat, pentru formarea imaginii, sau cu aparat fotografic (v. şî sub Macroscopie).
14.	Macroscopic. Fiz., Tehn.: Calitatea unor operaţii,
proprietăţi, relaţii sau consideraţii, de a avea	sau	de	a	se
referi la dimensiuni observabile cu ochiul liber	sau	folosind
cel mult microscopul optic. Exemple: metodă macroscopică, examinare macroscopică, teorie macroscopică, stare macroscopică, lege macroscopică, mărime macroscopică.
15.	Macroscopie. Tehn., Metg., Ind. hîrt.: Examinarea unui material sau a suprafeţei unei piese cu ochiul liber sau cu o lupă, cu lentile prismatice, cu macroscoape binoculare, monocu-
Macroscaphites yvani.
/. Sisteme de iluminare a probelor în examinarea macroscopică. o) iluminarea cu raze înclinate; b) iluminarea cu. raze perpendiculare; c) iluminarea din două direcţii cu raze înclinate; 1) aparat de fotografiat; 2) fascicul de lumină; 3) sursă de lumină; 4) lentilă; 5) probă de material; 6) placă de sticlă transparentă; 7) ecran; 8) oglindă.
Macroseism
382
Madras
lâre sau stereoscopice (echipate sau nu cu aparat fotografic), cari măresc pînă la cel mult de 50 de ori dimensiunile lineare. Prin opoziţie cu examinarea microscopică, permite examinarea unui cîmp vizual mare. Iluminarea probelor pentru examinare se face cu ajutorul unui fascicul de lumină înclinat, perpendicular, sau cu două fascicule înclinate din două direcţii (v. fig. /).
Se aplică mai ales în metalurgie, la examinarea suprafeţei pieselor sau a structurii metalografice a unui metal sau a unui aliaj (v. şî sub Examinare macroscopică), cum şi în industria hîrtiei, la examinarea structurii superficiale a hîrtiei şi a cartoanelor, folosindu-se în acest caz aparatul reprezentat în fig. II.
1.	Macroseism, pl. macroseisme. Geol.,
Geofiz.: Cutremur de pămînt care are efecte asupra solului, asupra clădirilor şi asupra vieţuitoarelor şi care e pus în evidenţă prin observaţii legate de aceste efecte vizibile şi nu prin indicaţiile seismografelor. V. şî sub Cutremur de pămînt.
2.	Macroseismicâ, scara Geol.,
Geofiz. V. Scara internaţională a intensităţilor seismice, sub Cutremur de pămînt.
3.	Macrosinoptic, proces Meteor.: Proces atmosferic care se desfăşoară pe suprafaţă mare.
4.	Macrospori, sing. macrospor. Bot. .-Spori cari, în general, au dimensiuni între 200 pi şi 5 mm. Sin. Megaspori.
5.	Macrostructurâ. Metg.: Structura unui metal sau a unui aliaj, aşa cum apare la suprafaţă, în secţiune sau în ruptură, în stare brută sau după o pregătire prealabilă, şi care poate fi studiată cu ochiul liber sau la măriri mici (sub 50:1). V. şî sub Metalografie.
6.	Macrotimp. Meteor.:	Sin.	Macrosituaţie	atmosferică
(v. Atmosferică, macrosituaţie ~).
7.	Macrou, pl. macrouri. Pisc.: Sin. Scrumbie albastră (Scomber scombrus L.).
s. Mactra. Paleont.: Lameiibranhiat eterodont lucinoid din familia Mactridae, cu cochilia netedă şi cu contur triunghiular. Cele două valve, egale, oval-alungite, sînt boltite; umbonele e aproape median, iar ligamentul e intern şi dispus într-o fosetă ligamentarâ sub umbone. Pe valva stîngă se găsesc un dinte cardinal bifid şi cîte un dinte lateral anterior şi posterior, iar pe valva dreaptă sînt doi dinţi cardinali şi cîte doi dinţi laterali, puternici, anteriori şi Mactra podolica. posteriori. Sinusul paleal e slab marcat.
Genul Mactra e cunoscut începînd din Cretacic, însă a dat cele mai numeroase specii caracteristice în Sarmaţian. Astfel: Mactra fabreana d'Orb. e cunoscută din Sarmaţianul din podişul Moldovei şi din Sudul Dobrogei; Mactra podolica Eichw. e frecventă în podişul Moldovei; Mactra bulgarica Toula, în Sarmaţianul din regiunea subcarpatică; etc.
9.	Maculaj. Poligr.: Sin. Copiere (v. Copiere 1), Maculare,
io.	Maculare. Poligr.: Sin. Copiere (v. Copiere 1), Maculaj. n. Maculat, tipar Poligr.: Imprimat(tipăritură) murdărit prin maculare (v.). Sin. Imprimat copiat.
12.	Maculatura. 1. PoligrHîrtie de calitate inferioară, în general de ambalaj, sau foaie de hîrtie cu tipar rebutat în cursul procesului de tipărire, care se aşază între tipare proaspăt executate, cînd acestea ies din maşinile de tipar şi cerneala nu s-a uscat suficient, pentru ca să nu se murdărească între ele la suprapunerea în stivă. Se folosesc mai ales la tiparul de auto-tipii şi policromii, pe hîrtii lucioase şi încleite.
13.	Maculatura, 2. Ind. hîrt.: Deşeuri de hîrtie, constituite din: hîrtii, cartoane şi mucavale uzate, produse de hîrtie, de carton şi mucava inutilizabile, sau deşeuri rezultate la prelucrarea hîrtiilor, cartoanelor şi mucavalelor, destinate prelucrării în pastă papetara (v. Pastă de maculatură, sub Pastă fibroasă).
Maculatura se livrează brută sau sortată, în baloturi bine presate şi legate cu sîrmă sau cu bandă de oţel, cu greutatea de maximum 120 kg.
Maculatura brută cuprinde în amestec diferite feluri de deşeuri şi de produse de hîrtie, carton şi mucava inutilizabile sau uzate, însă fără saci de ciment, tuburi de hîrtie sau carton, hîrtii acoperite, hîrtie pentru transport litografic, hîrtie de copiat, hîrtii metalizate, hîrtii şi cartoane tratate şi hîrtii abrazive. Poate cuprinde şi maculatură colectată în gropile de gunoi, dacă aceasta nu prezintă degradări produse de putrezire. Maculatura brută poate fi sau nu desprăfuită şi mărunţită.
Maculatura sortată cuprinde numai deşeuri şi produse din hîrtie, carton şi mucava uzate sau inutilizabile, mărunţite şi desprăfuite, dintr-o singură clasă de sortare (după felul şi provenienţa deşeurilor se aleg, de obicei, la sortare, 12 clase), care nu trebuie să fie murdărită cu unsori sau cu vopsele, ori să conţină materiale cari dăunează procesului de fabricaţie a hîrtiilor şi cartoanelor respective sau calităţii acestora. Nu trebuie să conţină maculatură colectată din gropile de gunoi.
14.	Madapolam. Ind. text.: Ţesătură deasă, uşoară, cu fire de bumbac cu numere medii. Are legătură pînză şi tuşeu mai aspru. Dacă e albit, se întrebuinţează la confecţionarea de lenjerie bărbătească, în^special pentru cămăşi, iar dacă e imprimat, pentru rochii de vară. Sin. „Renforce“ (termen incorect, intrat în uz), Madipolon, Madepolon.
îs. Madeirit. Petr.: Rocă magmatică intruzivă ultrabazică, constituită în principal din diopsid, olivin, magnetit şi feldspaţi plagioclazi.
16.	Madera, vin de Ind. alim.: Vin de desert obţinut din struguri bine copţi — soiul Malvasia — cu fermentaţia pe boş-tină, căruia i se adaugă must concentrat şi alcool, de mai multe ori în timpul fermentaţiei, apoi şi în timpul păstrării.
Vinurile noi sînt încălzite în butoaie la temperatura de 35’**65°, timp de 3***6 luni, prin expunere la soare; sau în sere, în care timp se produce şi o oxidaţie a substanţelor din vin şi a celor extrase din doaga vaselor, cum şi o învechire accelerată, ceea ce comunică vinului un gust şi buchet specific (v. Maderizare 2).
Calitatea vinului e în directă legătură cu gradul şi cu durata de încălzire. Concentraţia în alcool a vinului de Madera e de 18”*19° (voi.), iar concentraţia în zahăr, de 30-*-40% , în unele cazuri de numai 2% . Are culoarea unei esenţe slabe de ceai pînă la chihlimbarie închisă, iar gustul e puţin de caramel.
17.	Maderizare.1. Ind. alim.: Fenomenul de îngălbenire, mai mult sau mai puţin accentuată, a vinurilor albe, sub influenţa oxigenului, cum şi apariţia^unui gust special, legat de prezenţa în vin a aldehidei etilice. îngălbenirea poate fi de origine dia-stazică — vin provenit din struguri botritizaţi, deci bogat în oxidază,— sau de natură pur chimică, în acest din urmă caz existînd un exces de tanin.
Maderizarea se combate prin sulfitare, pasteurizare (inacti-varea oxidazei), detanizare cu ajutorul gelatinei, cazeinei, mai rar prin tratament cu cărbune activ.
îs. Maderizare. 2. Ind. alim.: Complexul transformărilor chimice cari se produc la încălzirea vinurilor în butoaie la temperaturi mai înalte decît 30°, pentru fabricarea vinurilor de Madera.
19.	Madipolon. Ind. text.: Sin. Madapolam (v.).
20.	Madrapas. Ind. text.: Ţesătură care se aseamănă cu mada-polamul (v.), dar care se ţese din fire mai groase.
21.	Madras. Ind. text.: Ţesătură lanciată în bătătură, cu fond de legătură „gaze".
II. Aparat pentru observarea suprafeţei hîrtiei iluminate lateral.
1)	sursă de lumină;
2)	probă de hîrtie; 3) sistemul optic pentru obţinerea imaginii suprafeţei; 4) imagine.
Hadreporâ
383
Magazin
1.	Madrepora. Paleont.: Hexacoral poros, colonial, din familia Madreporidae, constructor de recife. Coloniile sînt ramificate sau incrustante. Caliciile mici, unite printr-un coenen-chim bogat şi spongios, prezintă 6* * * 12 septe radiare, dintre cari două, opuse, sînt mai mari şi unite în centru (septe principale). Lipsesc planşeele orizontale. Speciile de Madrepora sînt numeroase şi variate, fiind cunoscute în stare fosilă din Terţiar, iar actualmente fiind principalii corali recifali.
2.	Madreporari. Paleont.: Coralieri din grupul Zoantarilor, cu schelet calcaros secretat de ectoderm şi cu tentacule simple nepenate, în general în număr de şase sau multiplu de şase. Cuprind două grupuri: Tetracorali (numai fosili) şi Hexacorali (fosili şi actuali). V. şî sub Zoantari.
3.	Madrierâ, pl. madriere. Nav.: Scîndură de lemn, de obicei de esenţă tare, cu grosimea de 6**-8 cm şi lăţimea mică, folosită în construcţiile navale.
4.	Mcsenioceras, etajul cu Stratigr.: Etaj superior al Mesodevonianului, corespunzînd Giveţianuiui (v.) sau etajului cu Stringocephalus.
5.	Maestriehtian. Stratigr.: Subetajul superior al Senonia-nului, cuprins între zona cu Bostrychoceras polyplocum, Belem-nitella langei şi Inoceramus regularis a subetajului Campanian, mai vechi, şi zona cu Hercoglossa danica şi Cyclaster danicus a etajului Danian, mai nou. Fauna Maestrichtianului cuprinde ca specii caracteristice formele: Pachydiscus neubergicus, Disco-scaphites constrictus, Acanthoscaphites tridens, Diplomoceras cylindraceum, Belemnella lanceolata, Inoceramus tegulatus, Hip-purites radiosus, Coraster villanovae, Echinoconus vuigaris, Echinocorys perconicus, Cyclaster integer, Trigonosemus pul-chellus, iar dintre foraminifere: Globotruncana contusa, G. maya-roensis, Ventilabrella eggeri, Pseudotextularia varians.
Depozitele tip ale Maestrichtianului sînt constituite din cretă bogată în Coccolithophorideae şi conţinînd silexuri (tipul Europei centrale, răspîndit spre est pînă în Caucaz). Alte depozite sînt: faciesul pelagic marnos, bogat în globotruncane, numit şi facies de „couches rouges" (Alpi şi Carpaţi); faciesul de fliş sau faciesul stratelor cu inocerami (Carpaţi); faciesul calcaros recifal, reprezentat prin calcare cu hipuriţi şi orbitoizi (basinul Ronului, în provincia atlantică).
în ţara noastră, faciesul de cretă al Maestrichtianului (cu Spatangoides striato-radiatus) e dezvoltat în Dobrogea meridională şi pe marginea de sud a Cîmpiei romîne; faciesul de fiiş, în părţile mai externe ale zonei Flişului din Carpaţii orientali; faciesul marnelor roşii cu globotruncane şi Belemnitella hoefferi, în zona Flişului cretacic intern din sectorul curburii Carpaţilor (între Dîmboviţa şi Teleajen) şi la interiorul masivului cristalin al Carpaţilor Moldovei (învelişul klippelor pienine din Maramureş). Maestrichtianul mai e reprezentat la partea superioară a formaţiunii de Gosau din Carpaţii interiori, şi anume pe marginea de nord a Depresiunii getice (marne nisipoase cu amoniţi şi inocerami în basinul Oltului); în Munţii Apuseni (marne cenuşii şi gresii marnoase în parte cu aspect de fliş, cu inocerami şi amoniţi); în basinul Haţeg-Streiu şi pe marginea de sud a munţilor Trascăului (marne şi gresii în bancuri).
6.	Maestru, cuplu Nav. V. Cuplu maestru.
7.	Mafarsen. Chim., Farm.: Clorhidrat de 4-hidroxi-3-
amino-fenil-arsin-oxid. E un compus aromatic al arsenului, care se obţine prin reducerea	f-j	|-j
acidului 4-hidroxi-3-amino-	q____________q
fenil-arsonic, cu bioxid de	*	6 ^
carbon, în prezenţa iodurii de potasiu ; se poaite obţine şi din acidul 4-hidroxi-3-ni-tro-fenil-arsonic. Dacă redu-	NH2-HCI
cerea are loc în mediu de acid clorhidric concentrat, se formează diclor-derivatul (clorarsenul) care, prin tratare cu o soluţie de amoniac, trece în mafarsen. în terapeutică se întrebuinţează clorhidratul, obţinut prin tratarea bazei cu acid clorhidric disol-
\i
H
îC—As=0
vat în alcool. Mafarsenul se prezintă sub formă de pulbere albă, uşor solubilă în apă. în prezent tinde să înlocuiască complet salvarsanul (ca antiluetic), deoarece are molecule mici, cari pot străbate membranele semipermeabile ce izolează sistemul nervos şi pentru că dozele folosite (0.04---0.06 g) sînt de zece ori mai mici decît pentru salvarsan. Sin. Oxofenarsină, Fontarsan, Sovarsen.
8. Mafie. Mineral.: Sin. Femic, Melanocrat (v.).
9. Magazie, pl. magazii. 1. Arh., Cs. /Clădire cu una sau cu mai multe încăperi, în general cu dimensiuni mari, destinată depozitării diferitelor produse (mărfuri, alimente sau materiale), spre a fi puse la adăpost de stricăciune, spre a ie conserva sau spre a le păstra pînă la folosire ori pînă la transportul lor în alte locuri. în general, magaziile sînt destinate depozitării unui singur fel de produs (grîne, făină, ciment, legume, textile, etc.). Un grup de magazii de acelaşi fel sau de magazii diferite formează un depozit.
Alcătuirea şi amenajarea interioară a magaziilor depind de felul produselor depozitate şi de modul de înmagazinare a acestora (în vrac, în stive, în saci, în lăzi, în cutii, în butoaie, în baloturi, etc.). în vederea uşurării accesului, a încărcării şi descărcării, magaziile mari sînt amplasate pe o arteră de mare circulaţie, sau sînt legate de aceasta prin drumuri adecvate (amenajate cu spaţii de parcaj), uneori printr-o linie de cale ferată proprie (pentru produse grele, voluminoase, sau în cantităţi mari).
După volumul şi greutatea specifică a produselor înmagazinate, magaziile pot fi construite din lemn, din zidărie, beton armat, uneori cu schelet metalic, sau din materiale combinate. Ele pot avea numai parter (pentru produse grele), unu sau mai multe etaje (pentru produse uşoare), ori celule verticale înalte (silozuri), eventual subsoluri sau pivniţe. încăperile de depozitare pot fi constituite din săli mari, uneori cu suprafaţa plană egală cu a întregii clădiri, sau din compartimente mici. Magaziile mari au şi încăperi anexe, pentru birouri, şi instalaţii, eventual laboratoare, pentru analiza probelor de produse, grupuri sanitare, etc.
După felul produselor, magaziile sînt echipate, de obicei, cu aparate şi instalaţii speciale de manutenţiune (rampe de încărcare-descărcare, cărucioare, macarale, elevatoare, benzi transportoare, cîntare, etc.), de curăţire şi de sortare, de aerisire şi de condiţionare a aerului, de îmbuteliere, împachetare, etichetare, etc.; cu instalaţii frigorigene, instalaţii de gazare, de prevenire, semnalizare şi combatere a incendiilor, etc., — adecvate diferitelor produse şi conservării lor cît mai îndelungate în bune condiţii.
10.	Magazie. 2. Nav.: Compartiment folosit Ia încărcarea şi depozitarea mărfurilor sau a materialelor şi a sculelor necesare la bordul unei nave. Magaziile de mărfuri şi de muniţii se găsesc de obicei sub puntea principală. La navele comerciale, cala serveşte şi ca magazie.
11.	Magazin, pl. magazine. 1 .Arh.: Local în care se depozitează şi se expun produse pentru a fi vîndute populaţiei.
După importanţă şi aşezare pe teritoriul localităţii respective, se deosebesc: magazine centrale (diferenţiate după specialitatea lor), magazine de cartier şi magazine de microraion (locale).
După modul de vînzare, se deosebesc: magazine cu vînză-tori şi magazine cu autoservire (la cari cumpărătorii iau singuri mărfurile de pe rafturi sau de pe etajere).
După varietatea produselor vîndute, se deosebesc: magazine universale, pentru un număr mare de tipuri de produse; magazine de specialitate, pentru un singur tip de produs sau pentru un singur grup de produse (de ex.: magazine de produse alimentare, magazine cu obiecte de îmbrăcăminte, magazine cu articole tehnice şi de uz casnic, etc.).
Din punctul de vedere al modului de construcţie, magazinele pot fi: incorporate în blocurile de locuinţe, ocupînd
Magazin
384
Magmatism
parterul, eventual subsolul şi mezzaninul (soluţie pe cale de abandonare); grupate în clădiri independente pe unu sau pe mai multe caturi; grupate în hale de mari dimens uni, sub forma de standuri, fără separaţie completă între ele (şt acest sistem e folosit tot mai rar); grupate în complexe alcătuite din mai multe construcţii legate organic.
Pentru circulaţia şi manipulaţia mărfurilor aprovizionate, trebuie să se amenajeze străzi sau alei speciale de deservire, cum şi curţi de serviciu pentru descărcarea mărfurilor. Pentru circulaţia cumpărătorilor cari vin cu vehicule trebuie să se amenajeze, la mică distanţă, spaţii de parcaj, iar pentru circulaţia cumpărătorilor pietoni trebuie să se amenajeze alei, străzi, porticuri acoperite sau esplanade pe cari e interzisă circulaţia vehiculelor.
1.	Magazin. 2. Poligr.: Cutia maşinilor de cules linotip (v.) şi intertip (v.), în care se găsesc matriţele pentru turnat.
2.	Magazin, 3. Poligr.: încăpere a atelierului de culegere, în care se păstrează litere, forme şi alte materiale pentru culegere, cari nu sînt folosite în operaţiile zilnice.
3.	Magazin» 4. Poligr.: Publicaţie lunară bogat ilustrată (de ex.: periodic, revistă, etc.), cu informaţii şi articole din domenii variate.
4.	Magaziner, pl. magazineri. Gen.: Funcţionar însărcinat cu primirea, păstrarea şi predarea în bune condiţii a materialelor dintr-o magazie şi cu ţinerea la zi a evidenţei respective.
5.	Magdalenian. Stratigr.: Ultimul stadiu al Pleistocenului nou (durată circa 50 000 de ani), definit după elementele de cultură umană. Corespunde cu faza de retragere a glaciaţiunii wurmiene şi cu prima parte a perioadei neopaleolitice, suc-cedînd Solut'reanului cu care începe această din urmă perioadă. Oamenii Magdalenianului sînt din rasa Cro-Magnon, rasă care a înlocuit în Europa oamenii Aurignacianului sau oamenii loess-ului.
Cultura magdaleniană e răspîndită în Sudul şi în Centrul Franţei, în Elveţia şi în Germania de mijloc. Elementele ei cele mai caracteristice sînt ustensilele şi sculpturile în os, fildeş şi corn de ren, cum şi răzuitoarele confecţionate din lame de silex. Sin. Etajul de Thayngen.
6.	Magellan, Morii Iui Astr.: Două sisteme stelare (v. sub Nebuloasă), de formă neregulată, apropiate de sistemul nostru stelar, vizibile cu ochiul liber pe cerul emisferei sudice şi invizibile la latitudinile mijlocii ale emisferei nordice. Distanţa dintre ele e de 35 000 de ani lumină. Primul sistem stelar, Marele Nor al lui Magellan, e situat pe cer în constelaţia Dorado (Peştele de Aur), iar celălalt sistem stelar, Micul Nor al lui Magellan, în constelaţia Tucan. Se consideră că Norii lui Magellan sînt galaxii sateliţi ai galaxiei noastre. Ei sînt constituiţi din asociaţii de stele, nebuloase gazoase, stele de tipul cefei-delor şi de tipul Wolf-Rayet. în una dintre asociaţiile stelare ale Marelui Nor se găseşte cea mai strălucitoare stea cunoscută, S-Doradus, o stea variabilă de magnitudine absolută —8.3 (de 120 000 de ori mai luminoasă decît Soarele), înconjurată de o nebulozitate cu diametrul de 200 de ani lumină. în aceeaşi constelaţie se găseşte şi gigantica nebuloasă gazoasă 30-Peştele de Aur.
7.	Maggi-Righi-Leduc, efectul Fiz.: Efect termomag-netic care consistă în micşorarea conductibilităţii termice a unui metal la introducerea lui într-un cîmp magnetic.
8.	Maghemit. Mineral.: y-Fe203. Oxid de fier magnetic, rezultat din oxidarea magnetitului, cu structura cristalină analogă acestuia, recunoscută în special la microscop. Se prezintă, în general, sub-formă de mase pulverulente de culoare brună. Are duritatea 5 şi gr. sp. 4,87.
9.	Magheran, pl. magherani. Bot., Agr., Farm.: Majorana hortensis Moench. Plantă erbacee anuală din familia Labiatae. Are tulpina în formă de tufă scundă, cu fiori mici, albe. Se cultivă pe terenuri fără buruieni, cu conţinut bogat în humus, în regiuni călduroase. Planta premergătoare cea mai indicată e
cartoful sau o altă prăsitoare. Magheranul are nevoie de cantităţi mari de îngrăşăminte minerale. Se seamănă primăvara tîrziu, direct în cîmp, în rînduri, folosind 6---10 kg sămînţ?/ha sau se cultivă prin răsad, care se plantează la locul definitiv. Creşte foarte încet şi trebuie prăşit de repetate ori pentru a se distruge buruienile. Se recoltează, în epoca înfloritului, părţile aeriene ale plantei (tulpina, frunzele, inflorescenţele). Părţile recoltate sînt folosite în scopuri medicinale şi drept condiment. Sin. Măieran; var. Măgheran, Măghiran, Maghiran.
10.	ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a frunzelor de magheran (v.).
E un lichid galben sau galben-verzui, cu gust dulceag şi cu miros plăcut condimentat; d^= 0,892*-*0I901 ; [a]D =
14°,2'-+ 19°,40'; no =1,4707-1,4738; are indicele de acetil 1,4—2,8 şi indicele de saponificare 32,7—^10,1 ; e solubil în 1---2 volume alcool de 80%.
Conţine terpene (40%), în special terpinen, d-a-terpineol, dl-terpinen-4-ol.
Se utilizează pentru prepararea aromelor alimentare de calitate superioară, cum şi în industria farmaceutică.
11.	Magistrala, pl. magistrale. 1. Drum., Urb.: Arteră principală de comunicaţie terestră (feroviară, rutieră, de navigaţie fluvială), respectiv conductă principală pentru transportul lichidelor sau al gazelor. Din magistrale derivă căile de comunicaţie secundare.
12.	Magistrala. 2. Drum., Urb.: Stradă principală, amenajată pentru a satisface circulaţia cu traficul cel mai mare dintr-o localitate. Magistralele au următoarele caracteristici generale: delimitează diferitele cartiere ale localităţii, fără a le străbate; sînt amenajate, în general, pentru a fi circulate de mijloace de transport în comun; traseul lor trebuie să realizeze legătura cît mai directă între centrul şi marginea sau exteriorul localităţii, ca şi între diferitele centre importante ale acesteia; profilul longitudinal şi, în special, cel transversal, trebuie alese astfel, încît să facă faţă solicitărilor traficului mare de circulaţie, pentru vehicule şi pietoni; sînt amenajate, în general, cu plantaţii numeroase.
13.	Magistrală, 3. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie mai vechi, galeria de contraescarpă (v.).
14.	Magistrala. 4. Tehn. mii.: Creasta superioară a unui zid de contraescarpă.
îs. Magiun, Ind. alim.: Produs rezultat din fierberea fructelor strivite, terciuite sau uneori strecurate, fără adaus de zahăr. Magiunul e caracterizat printr-o gelificare puţin pronunţată, consistenţa iui datorindu-se în special procentului mare de substanţe insolubile, respectiv proporţiei reduse de apă (circa 25%).
Rolul de agent conservant îl are zahărul natural din fructe. De aceea se prepară numai din fructe bogate în zaharuri, obişnuit dm prune, şi, mai rar, din anumite soiuri de pere sau de mere. în unele cazuri, pentru a masca aciditatea sau astrin-genţa fructelor, se adaugă cantităţi relativ mici de zahăr (pînă ia 30%). în acest caz, produsul se numeşte magiun îndulcit.
industrial, fierberea fructelor se execută la presiune normală (în cazane duplicate) sau la presiune redusă (în aparate de vid). Produsul rezultat se ambalează în lădiţe sau în butoaie de lemn de brad.
Magiunul se păstrează în spaţii uscate, bine ventilate şi ia temperatura maximă de 20°. Sin. Lictar, Povidlă.
16.	Magmatic, mineral Mineral. V. sub Mineral.
17. Magmatica, diferenţiere	Geol< V. diferenţiere magmatică.
îs. Magmatice, roci Petr. V. sub'Rocă.
19. Magmatism. Geol.: Totalitatea fenomenelor geologice cari se produc în interiorul magmei sau în afara bas ine lor magmatice, în rocile înconjurătoare, dar provocate şi sub influenţa directă a magmei.
Magmă
385
Maghavdit
Se deosebesc: fenomene magmatice endogene sau plutonice, cari se produc-în adîncime şi în cari, prin cristalizarea magmei, iau naştere rocile magmatice intruzive; fenomene magmatice vulcanice, cari se produc la suprafaţă sau aproape de suprafaţă şi în cari se formează rocile efuzive şi filoniene; fenomene magmatice de contact, în cari, datorită influenţei temperaturii şi produşilor chimici ai magmei asupra rocilor înconjurătoare, iau naştere roci noi (metamorfice).
în funcţiune de temperatură şi de compoziţia chimică a magmei şi a produselor sale reziduale, se deosebesc: fenomene lichid magmatice (ortomagmatice), cari se produc în interiorul magmei iniţiale sau sub influenţa acesteia la temperaturi cari depăşesc 650°; fenomene pegmatitice-pneumatolitice, cari se produc la temperaturi între 650 şi 360°, în părţile periferice ale basinelor magmatice, rolul principal avîndu-l produsele reziduale ale magmei bogate în substanţe volatile; fenomene hidrotermale, cari se produc la temperaturi mai joase decît 360°, spre suprafaţă, departe de basinele magmatice, şi anume sub influenţa produselor reziduale (soluţii apoase) ale magmei.
Fenomenele magmatice însoţesc totdeauna dezvoltarea geo-sinclinalelor (v.). Astfel, la începutul evoluţiei unui geosinclinal, se produce un magmatism iniţial, care conduce la formarea de ofiolite (melafire şi diabaze cu structură porfirică) sau rado-fite (melafire şi diabaze asociate cu radiolarite). în ţara noastră, astfel de roci sînt răspîndite în special în Sudul Munţilor Apuseni (munţii Drocei, munţii Trascău, Munţii Metalici), iar vîrsta lor variază de la Triasic la Cretacicul inferior. Urmează magma-tismul sinstructogenic (sinorogenic), care însoţeşte principalele faze de cutare din geosinclinal şi e reprezentat prin intruziuni de graniţe şi granodiorite cari dau batolite şi lacolite cu diverse apofize (dyke-uri, sil l-uri, etc.), în cari se individualizează roci hipoabisice, fie mai fin granulare (aplite, lamprofire, porfirite), fie foarte larg crstalizate (pegmatite). în ţara noastră, magma-tismul sinstructogenic alpin lipseşte; în schimb e prezent cei hercinic (de ex. graniţele din Carpaţii meridionali, în Autohtonul Pînzei getice, şi cele din Nordul Dobrogei). Magmatis-mului sinstructogenic îi urmează magmatismul subsecvent, care dă intruziuni de roci plutonice acide (de ex., în ţara noastră, banatitele din Vestul Carpaţilor meridionali), uneori cu elemente alcaline atlantice (Na) şi extruziuni de roci acide şi intermediare de tipul riolitelor, dacitelor, andezitelor (de ex. lanţul vulcanic de vîrstă neogenă, Harghita, Căliman, Ţibleş, Oaş, Gutin, care continuă în munţii Vihorlat). în ţara noastră, magmatismul subsecvent e însoţit de importante mineralizaţii hidrotermale (sulfuri complexe de Pb, Cu, Zn şi minereuri auroargentifere). Magmatismul final dă extruziuni le de roci bazaitice (de ex. bazalteie de la Racoş).
î. Magma, pl. magme. Geol., Petr.: Soluţie intratelurică de silicaţi cu compoziţie complexă, saturată cu vapori de apă şi cu gaze, care se formează la adîncimi mari în scoarţa Pămîntului, datorită temperaturilor foarte înalte, mişcărilor tectonice cari schimbă condiţiile de echilibru fizicochimic ale substanţelor şi, probabil, proceselor de dezintegrare a substanţelor radioactive. Componenţii chimici principali ai magmei sînt: Si02, Al203, Fe203, FeO, MgO, CaO, Na20, K20, H20, la cari se adaugă componenţii minori: Ti02, P2Os, MnO, Zr02, BaO, U02, C02, S, CI, F, Brj, Oa, etc. Compoziţia chimică a magmei variază în funcţiune de compoziţia chimică a materiei din care a provenit şi de compoziţia chimică a rocilor înconjurătoare, cu cari face permanent schimb de elemente.
Cercetările asupra compoziţiei magmei şi diverselor roci magmatice au condus la concluzia că iniţial s-au format şi se găsesc în scoarţa pămîntului trei tipuri de magmă: magmă ultrabazică, sub oceane, care poate ajunge pînă la suprafaţă, cu acest caracter, deoarece drumul parcurs prin învelişul sia-Iic e scurt şi nu are timp să se diferenţieze; magma blocurilor continentale (mai acidă), care formează sursa bazaltelor de platouri, şi magma zonelor de orogenezâ, foarte acidă.
Prin diferenţierea magmelor (v. Diferenţiere magmatică) se formează gama variată a rocilor magmatice.
Fenomenele geologice cari se produc în magmă, cum şi cele cari se produc în afara basinelor magmatice, dar din cauza şi sub influenţa directă a magmelor, se numesc fenomene magmatice (v. şî sub Magnetism); ele se produc, fie în adîncimile scoarţei (fenomene intruzive), fie la suprafaţa acesteia (fenomene vulcanice sau efuzive).
După ce s-a format, magma are tendinţa de a se pune în mişcare şi de a se deplasa către părţile superioare ale scoarţei. Datorită acestei migraţiuni, echilibrul fizicochimic al topiturii suferă modificări continue; se produc deplasări în compoziţia ei chimică, cari conduc la diferenţierea topiturii iniţiale în topituri parţiale, de constituţie diferită, din cari se formează, prin consolidare, roci magmatice diferite, de la cele mai acide pînă la cele mai bazice. în drumul lor ascensional, magmele ocupă în scoarţă spaţii de forme şi dimensiuni diferite, ca batolite (v.), lacolite (v.), apofize (v.)f stock-uri (v.), filoane (v.), etc., iar la suprafaţa scoarţei, ca urmare a fenomenului vulcanic, cupole (v. Cupolă 4 şi sub Con vulcanic), domuri (v. Dom 4), platouri (v. Platou de bazalte), pînze (v. Pînză 4), etc.
Procesul de consolidare a unei magme situate în adîncul scoarţei cuprinde trei perioade sau faze principale: perioada sau faza lichid-magmaticâ, pînă la 650°, cînd se formează majoritatea rocilor magmatice (formaţiuni endomagmatice); perioada sau faza pegmatiticâ-pneumatoliticâ, între 650 şi 360°, caracterizată prin soluţii reziduale diferenţiate, bogate în substanţe volatile (mineralizatori), prin a căror consolidare iau naştere diverse roci filoniene, acide sau bazice (schizolite filoniene: aplite, pegmatite, lamprofire) sau cari pot acţiona asupra mineralelor şi rocilor magmatice abia formate (autometa-morfism) sau asupra celor înconjurătoare (metamorfism de contact; v. sub Metamorfism) (formaţiuni perimagmatice); perioada sau faza hidrotermalâ, sub 360°, caracterizată prin soluţii apoase diluate şi de compoziţie complexă, din cari cristalizează minerale hidrotermale (formaţiuni apomagmatice).
2.	Magmosferâ. Geol.: Sin. Mantaua Pămîntului (v.).
3.	Magnadur. Elt., Metg.: Ferită (v. Ferită 1) cu oxid de bariu, utilizată qa material magnetic dur pentru confecţionarea magneţilor permanenţi. V. sub Magnetice, materiale
?	4. Magnalit. Metg.; Aliaj cuaternar Al-Cu-Ni-Mg, cu compo-
ziţia 4% Cu, 2% Ni, 1,5% Mg şi restul aluminiu. Turnat în cochile metalice, apoi tratat termic (călire urmată de îmbătrînire), are caracteristici mecanice bune, şi anume: a = 25*--28 kgf/mm2; 8 = pînă la 2% ; duritateaHjB=120---140 kgf/mm2. Are rezistenţă mare la temperaturi înalte şi e folosit, în special, la fabricarea de pistoane de motoare cu ardere internă.
5.	Magnaliu. Metg.: Grup de aliaje de turnat şi laminat Al-Cu-Mg, cu compoziţia 1,75% Cu, 1,75* * * 10% Mg şi restul aluminiu; uneori conţinutul de magneziu atinge 15%, şi aliajele pot avea adausuri de siliciu, woLfram, crom, nichei, pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice. Are greutatea specifică mai mică decît a altor aliaje de aluminiu, caracteristici mecanice bune şi o foarte mare rezistenţă la coroziune.
6.	Magnavolt. Elt.: Tip de amplidină (v.) cu o gamă largă de posibilităţi, în^ special în ce priveşte gradul de amplificare şi viteza de răspuns, care se construieşte în trei variante: cu unu, cu două sau cu trei etaje.
Magnavoltul cu un singur etaj e caracterizat prin următoarele: întrefier mic, inducţie mică (spre a se putea obţine o caracteristică magnetică lineară), circuitul magnetic lamelar, excitaţia derivaţie sau serie, indusul cu o singură înfăşurare sau cu două înfăşurări (în acest caz, cu două colectoare).
Magnavoltul cu doua etaje e caracterizat prin prezenţa, în aceeaşi maşină, a unor circuite magnetice şi electrice, şi a două maşini cu p şi cu 2 p poli. De aceea, indusul poartă
25
Magnesîa usta
386
Magnetica, Wegîstrar*e — â semnalelor
două înfăşurări distincte, legate fiecare la cîte un colector, situate la cele două capete.
Magnavoltul cu trei etaje se deosebeşte de cel cu două etaje numai printr-o pereche de perii în plus.
Indiferent de tip, periile sînt aşezate pe axa neutră magnetică, spre a se asigura o bună comutaţie, maşina avînd poli auxiliari. Magnavoltul care are excitaţie serie se numeşte roto-trol (v.), iar cel care are excitaţie derivaţie se numeşte regulex (v.). Sin. Generator cu autoexcitaţie acordată.
1.	Magnesîa usta. Chim.: Sin. Oxid de magneziu. V. sub Magneziu.
2.	Magnesioferit. Mineral.: Sin. Magnoferit (v.).
3.	Magnet, pl. magneţi. Elt., Fiz.: Corp feromagnetic în stare magnetizată (v. sub Magnetizaţie, stare de ~).
Magneţii cu magnatizaţie (v.) permanentă se numesc magneţi permanenţi (v.); magneţii cu magnetizaţie temporară se numesc magneţi temporari şi în particular electromagneţi (v.).
Deoarece fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă e nul, suprafaţa oricărui magnet poate fi împărţită în porţiuni prin cari fluxul e pozitiv (în raport cu normala exterioară) şi porţiuni în cari acesta e negativ. Aceste porţiuni se numesc poli magnetici, suma fluxurilor magnetice ale tuturor polilor fiind totdeauna nulă. Polii cu flux pozitiv se mai numesc poli nord, iar cei cu flux negativ, poli sud; excepţie fac polii magnetici ai Pămîntului pentru cari se foloseşte convenţia opusă.
Orice magnet are cel puţin doi poli de nume contrar. Polii de nume contrar se atrag, iar cei de acelaşi nume se resping.
4.	~ compensator. Nav. V. sub Compensarea compasului magnetic.
5.	/-w permanent. Elt.: Corp feromagnetic în stare de magnetizaţie permanentă sau practic permanentă. Pentru obţinerea magneţilor permanenţi se folosesc materiale magnetic dure (v.) magnetizate pînă la saturaţie. Parametrii caracteristici ai unui magnet permanent sînt inducţia reziduală şi cîmpul de-magnetizant obţinute din ramura descendentă a cicluiui de isterezis (curba de demagnetizare) la intersecţiunea acesteia cu dreapta care reprezintă variaţia inducţiei magnetice în funcţiune de intensitatea cîmpului magnetic demagnetizant (v. sub Demagnetizare).
Produsul BHj dintre inducţia magnetică medie a unui magnet permanent şi intensitatea medie a cîmpului său demagnetizant se numeşte indice de calitate. Maximului acestui produs îi corespunde punctul de funcţionare optimă a magnetului permanent de volum dat, cînd energia magnetică din exteriorul magnetului (din întrefier) e maximă.
Magneţii permanenţi sînt folosiţi: ca inductoare în generatoare electrice de putere mică (de ex. generatoare pentru biciclete), pentru construcţia de dispozitive de prindere sau ridicare, Ia difuzoare de radio, la receptoare telefonice, la relee polarizate, la unele dispozitive în instalaţiile de imprimare şi redare a sunetului, la aparate de măsură, la dispozitive pentru devierea electronilor, la separarea piliturii de fier sau a bucăţilor de fier din diferite amestecuri sau lichide, etc.
6.	Magnetic. Fiz., Elt.: Calitatea de ase referi la stările şi transformările de stare ale cîmpului magnetic (v. Cîmp magnetic, sub Cîmp 6) sau la stările şi transformările de stare ale corpurilor magnetizate (v. Magnetizaţie, stare de ~). Exemple: mărimi magnetice (intensitatea cîmpului magnetic, inducţia magnetică, momentul magnetic, energia magnetică, etc.), fenomene magnetice (magnetizarea, etc.), dispozitive, aparate, maşini şi instrumente magnetice (magnetofonul, magneto-metrul, etc.).
7.	cap	[Elt.: Traductor electromagnetic utilizat
pentru înregistrarea, redarea sau ştergerea semnalelor pe cale magnetică. V. sub Cap 1; v. şi sub Magnetofon.
8.	drum	Nav. V. Drum magnetic, sub Drum 2.
9.	fir Elt., Telc. V. sub Fir 1.
10.	pol Elt., Fiz. V. Magnet.
11.	Magnetica, banda Elt,, Telc. V. sub Bandă 1.
12.	capcana Elt.: Fiz.: Configuraţie de cîmp magnetic care, prin forţele magnetice pecari le exercită asupra unui fluid conductor parcurs de curent electric (de ex. asupra unui gaz ionizat), asigură menţinerea acestuia într-un domeniu limitat şi determinat din spaţiu (v. Plasmă 2), independent de pereţi. Se utilizează pentru realizarea unui „recipient" adecvat descărcărilor electrice necesare producerii temperaturilor foarte înalte.
13.	declinaţie ^. Geofiz. V. Declinaţie magnetică.
14.	înclinaţie Geofiz. V. înclinaţie magnetică.^
îs. înregistrare ~ a semnalelor. Te/c., Cinem.: înregistrare (v.) a semnalelor realizată sub forma unei magnetizări reziduale variabile de la punct la punct a unui suport feromagnetic. După natura semnalelor înregistrate, se deosebesc: înregistrarea magnetică a sunetelor, înregistrarea magnetică a semnalelor video (a imaginilor), înregistrarea magnetică a semnalelor de comandă şi de control, înregistrarea magnetică a valorilor unei mărimi măsurate.
înregistrarea magnetică a sunetelor şi, în particular, a programelor sonore, se utilizează în instalaţiile electroacustice ale radiodifuziunii, cinematografiei, teatrelor, televiziunii şi de uz casnic (v., de ex., Ipsofon), realizîndu-se, împreună cu redarea corespunzătoare, cu ajutorul magnetofonului (v. sub Magnetofon, unde sînt prezentate problemele generale ale înregistrării magnetice a sunetelor). înregistrarea magnetică se mai foloseşte la cercetări în domeniul foneticii şi al muzicii, la măsurări electroacustice, cum şi în anumite cazuri speciale: la mărirea şi scurtarea duratei unui program înregistrat, la reverberaţia artificială, la înregistrarea de foarte lungă durată, etc.
Mărirea şi scurtarea duratei unui program înregistrat foloseşte proprietatea auzului de a fi insensibil la anumite mutilări ale semnalului sau de a reconstitui subiectiv un semnal parţial trunchiat. Dispozitivul de redare care realizează mărirea şi scurtarea duratei unui program sonor date reprezentat schematic în fig. /. El e constituit din mai multe capete de redare fixate pe periferia unui tambur rotitor. La reproducerea cu acest sistem de capete, conectate din punctul de vedere electric în paralel, fragmentele separate de înregistrare de
I. Reprezentarea schematica a dispozitivului de mârire şi scurtare a duratei unui program sonor.
1) bandă magnetică; 2) mecanism de antrenare a benzii; 3) capete de redare rotitoare.
pe bandă se repetă parţial (în cazul măririi duratei) sau se suprapun parţial (în cazul scurtării duratei). Cu un astfel .de dispozitiv se poate schimba durata unui program muzical cu ±30% , fără o înrăutăţire excesivă a calităţii, iar durata unui program vorbit, în limitele de + 200% pînă la —25% . Astfel de dispozitive se folosesc, în primul rînd, pentru a crea diferite efecte sonore în radiodifuziune.
Producerea reverberaţiei artificiale pentru programele muzicale, în radiodifuziune, sau la înregistrările de discuri, etc., foloseşte ca purtător de sunet o bandă magnetică în buclă închisă (sau un tambur rotitor pe periferia căruia s-a depus un strat magnetic). Semnalul e înregistrat pe buclă şi e
//. Reprezentarea schematică a aparatului pentru produs reverberaţia artificială.
1) cap de înregistrare; 2) capete de redare; 3) cap de ştergere; 4) difuzor.
Magnetică, înregistrare ^ a semnalelor
387
Magnetică, înregistrare ~ a semnalelor
redat cu un număr mare de capete de redare (fig. //). Apoi semnalul e „şters" de un cap de ştergere, pentru ca să se poată înregistra procesul următor. Datorită existenţei distanţei dintre capetele de redare, acestea redau semnalul cu o întîrziere oarecare, producînd un efect de reverberaţie. Timpul de reverberaţie se reglează prin varierea vitezei de deplasare a benzii şi prin alegerea unor atenuări diferite în canalele separate de redare.
Înregistrările magnetice cu durată foarte mare se folosesc în comunicaţiile feroviare (unde înlocuiesc vechile aparate Morse), în comunicaţiile din navigaţia aeriană, la dictafoane (v.). în aceste cazuri nu se cere o calitate superioară a reproducerii, ceea ce permite reducerea vitezei pînă ia 1,6 cm/s, obţinîndu-se, cu o singură rolă de bandă, o durată de înregistrare de cîteva zeci de ore. înregistrarea se face pe mai multe piste.
înregistrarea magnetică a semnalelor video (a imaginilor) se utilizează de curînd în televiziune şi în cinematografie, cu o deosebită importanţă în tehnica televiziunii, atît din punctul de vedere economic cît şi din punctul de vedere al posibilităţilor mărite pe cari le oferă pentru schimbul de programe, repetarea programelor, etc. O dificultate principală întîlnită la înregistrarea pe cale magnetică a semnalelor video e lărgimea mare a spectrului de ^frecvenţe al acestora, ceea ce impune viteze de lucru prea mari. în adevăr, pornind de la lungimea de undă minimă înregistrabilă de 12 jji (impusă de lăţimea întrefierului capului de redare), pentru înregistrarea unei frecvenţe maxime de 5 MHz (în loc de 15 kHz cît e frecvenţa audio maximă) rezultă o viteză necesară a suportului de 60 m/s. în tehnica actuală s-au studiat următoarele metode de înregistrare magnetică a semnalelor video:
Metodele cu înregistrare directă (longitudinală), bazate pe înregistrarea directă a semnalelor video pe banda magnetică, cu o viteză mare de deplasare a benzii, de exemplu de 6,6 m/s. Aceasta face ca durata unei role obişnuite cu bandă să fie foarte mică, de ordinul minutelor. Totodată, frecvenţa maximă înregistrabilă corespunzătoare acestei viteze e încă prea mică faţă de lărgimea de bandă necesară unei definiţii normale a imaginii.
Metodele cu divizarea benzii de frecvenţe transmise şi cu transformarea frecvenţelor. Se realizează cu ajutorul unor filtre de bandă şi cu ajutorul unor generatoare radio.
Descompunerea semnalului video în mai multe benzi şi transformarea frecvenţei permit micşorarea frecvenţei limităsu-perioare a fiecărei benzi, în fig. III e reprezentat schematic principiul unei instalaţii pentru transformarea frecvenţei. Semnalul video se împarte în zece canale cu o bandă de 0,5 MHz fiecare.
Primul canal, cu frecvenţe între 50 Hz şi 0,5 MHz, se conectează direct ia
III. Schema de principiu a instalaţiei pentru transformarea frecvenţei.
1) canale de înregistrare (zece); 2) filtre de bandă; 3) modulatoare; 4) generatoare;
5) filtre de bandă; 6) semnal video. Valorile numerice indicate în schemă sînt frecvenţe date în megahertzi.
canalul de înregistrare. Semnalele din celelalte canale, cu ajutorul modulatoarelor şi al semnalelor date de generatoare, îşi schimbă spectrul de frecvenţe, care e deplasat în banda de la 0,05-'-0,55 MHz. Fiecărui canal îi corespunde pe bandă (de mare lăţime) cîte o pistă separată. Sincronizarea se face prin înregistrarea unui semnal special de sincronizare pe pista a unsprezecea. Semnalul sonor care însoţeşte semnalele video se înregistrează pe o pistă separată. Viteza de deplasare a benzii e relativ mică. Dezavantajul acestei metode consistă în complexitatea ei, deoarece la redare trebuie să se refacă semnalul iniţial,
IV. Principiul înregistrării magnetice transversale.
1)	comutatorul capetelor magnetice;
2)	tambur rotitor;
3)	bandă magnetică;
4)	cap magnetic;
5)	forma înregistrării pe bandă.
Metodele cu reducerea redondanţei. Pentru reducerea redon-danţei (v. Informaţiei, teoria ~) se pot transmite numai semnalele cari indică, de la cadru la cadru, modificările succesive ale imaginii, ceea ce necesită o bandă de frecvenţe mai redusă. în acest caz, dificultatea consistă în transmiterea imaginii iniţiale.
Metodele cu înregistrare transversală sînt singurele cari au dat rezultate în tehnica actuală. înregistrarea transversală pe bandă, în linii succesive, se obţine cu ajutorul unor capete aşezate pe un tambur rotitor. Prin aceasta se realizează o viteză relativă transversală a capetelor (în raport cu banda) foarte mare, deşi viteza longitudinală de deplasare a benzii e redusă. Viteza relativă care se poate obţine, practic, permite înregistrarea unei benzi de frecvenţă de cîţiva megahertzi. în fig. IV e prezentat schematic modul de realizare a înregistrării transversale. O instalaţie de înregistrare a semnalelor video realizată pe acest principiu are următoarele caracteristici: turaţia tamburului cu patru capete de 240 rot/s ; viteza de deplasare a benzii de 38,1 cm/s ; viteza relativă de 38 m/s; banda de frecvenţe înregistrabilă 4 MHz.
Datorită întrefierului mic al capetelor, semnalele de frecvenţe joase şi cu lungimi de undă mari au la redare un nivel prea mic.
Pentru ameliorarea caracteristicii de frecvenţă a sistemului s-a trecut la înregistrarea unui semnal purtător de 5 MHz, modulat în frecvenţă cu semnalul video.
Compararea metodelor enumerate arată că sistemul de înregistrare transversală e cel mai avantajos, avînd cea mai mare definiţie (pînă la 400 de linii) pe de o parte, iar pe de altă parte, cea mai mică viteză de deplasare a benzii magnetice, ceea ce dă posibilitatea efectuării de înregistrări cu durată mare.
înregistrarea magnetică a semnalelor de comandă şi decontrol se utilizează în reglarea şi comanda electronică şi la calculatoarele electronice (v.), pentru memorizarea informaţiilor. Principalele avantaje pe cari le prezintă înregistrarea magnetică faţă de alte procedee de memorizare sînt: posibilitatea utilizării repetate a purtătorului de înregistrare prin ştergerea înregistrărilor precedente; capacitatea mare de înregistrare la dimensiuni relativ mici ale dispozitivului de înregistrare; viteză de înregistrare şi de redare a informaţiilor relativ mare; durata de păstrare practic ilimitată a informaţiei înregistrate, fără denaturarea ei. în tehnica maşinilor de calcul, memorizarea informaţiei se face de cele mai multe ori în sistemul de numeraţie binar. Cînd se utilizează acest sistem pentru înregistrarea unei informaţii, elementul de memorie trebuie să posede numai două stări stabile (corespunzătoare cifrei 0 şi, respectiv, cifrei 1): starea magnetizată şi starea nemagnetizată. Din această cauză, condiţiile cari se impun înregistrării magnetice în dispozitivele de memorizare sînt cu totul altele decît cele cari se impun înregistrării sunetului. Cerinţele principale impuse dispozitivelor de memorizare ale maşinilor electronice de calcul sînt capacitatea mare de înregistrare şi timpul scurt de selecţiune a datelor. Datorită faptului că aceste condiţii sînt contradictorii, dispozitivele de memorizare se împart în dispozitive operative şi dispozitive cu capacitate mare de înregistrare. Din categoria dispozitivelor de memorizare operative fac parte tamburele magnetice rotitoare şi inelele de ferită avînd curba de isterezis apropiată de forma dreptunghiulară. Dispozitivele cu capacitate mare de înregistrare sînt realizate aproape excluziv cu bandă magnetică.
în comanda proceselor de producţie, înregistrarea magnetică a căpătat o largă răspîndire. Pentru realizarea comenzii se
25*
Magnetice, materiale ~
m
Magnetice, materiale
înregistrează pe cale magnetică un program care e urmat întocmai de echipamentul care funcţionează automat. înregistrarea programelor de comandă se poate face pe mai multe piste ale benzii, cu diferite frecvenţe şi în diferite moduri, ceea ce permite comanda unor procese complexe.
înregistrarea magnetică a valorilor unei mărimi măsurate se utilizează în tehnica măsurărilor, în cazul proceselor de lungă durată şi pentru schimbarea scării timpului. Ultima operaţie se efectuează simplu, prin redarea cu o viteză a purtătorului diferită de cea de la înregistrare. Noul semnal obţinut poate fi apoi înregistrat cu ajutorul unui dispozitiv mecanic simplu, cu bandă de frecvenţă limitată, şi poate fi analizat. în Geofizică şi în Astrofizică se înregistrează unele fenomene de lungă durată cum sînt, de exemplu, cutremurele de pămînt, mişcarea planetelor, etc. Aceste fenomene pot fi analizate uşor redînd înregistrarea cu o viteză mărită. Componentele de frecvenţă cari rezultă prin aceasta dau informaţii importante despre cauzele apariţiei fenomenelor menţionate, permiţînd previziunea lor. —
înregistrarea magnetică e folosită şi în medicină. Prin mijloace destul de simple se realizează înregistrarea cardiogramei. Ulterior se poate face oricînd analiza ei acustică şi optică, în electrofiziologia generală, fenomenele electrice cari însoţesc procesele fiziologice au un rol important în stabilirea diagnosticului. Prin înregistrarea acestor semnale pe bandă magnetică ele pot fi studiate comod, în special utilizînd transformarea frecvenţelor.
1.	Magnetice, materiale £/t., Metg.; Materiale cu proprietăţi feromagnetice (metale, aliaje metalice, oxizi metalici, etc.) întrebuinţate fie pentru piese de maşini şi aparate electrice sau electronice, fie la fabricarea magneţilor permanenţi. Materialele magnetice, avînd permeabilitate mare, concentrează liniile de inducţie magnetică în spaţiul pe care îl ocupă (v. sub Feromagnetism). Materialele magnetice se clasificăîn materiale magnetic moi şi materiale magnetic dure (v.).
Materialele magnetic moi pot fi magnetizate sau demagnetizate uşor, avînd cîmpul coercitiv mic; ele sînt caracterizate printr-un ciclu de isterezis foarte strîmt, se magne-tizează puternic în cîmpuri slabe (au permeabilitate magnetică mare) şi îşi pierd complet magnetizaţia la încetarea acţiunii cîmpului exterior (sub acţiunea cîmpului propriu demagneti-zant, v. Demagnetizare), deşi au o inducţie remanentă mare. Aceste materiale trebuie să aibă permeabilitate magnetică iniţială (ţ/,^) şi permeabilitate magnetică maximă	cît	mai
mari, iar cîmpul coercitiv (H ) cît mai mic. Factorii principali cari influenţează proprietăţile magnetice ale acestor materiale sînt: compoziţia aliajului şi procentul impurităţilor (carbonul e dăunător; siliciul, nichelul şi cobaltul sînt favorabile; etc.); tensiunile proprii de orice fel sau existenţa a două sau a mai multor faze structurale (cari reduc mult calitatea materialelor magnetic moi şi o măresc pe a celor dure); prelucrările mecanice (cu efecte similare, în special mărind forţa coercitivă); tratamentele termice (cari pot îmbunătăţi sensibil proprietăţile magnetice — în primul rînd prin reducerea tensiunilor remanente — şi cele mecanice); mărimea granulelor cristaline (cari influenţează în mare măsură proprietăţile materialelor magnetic moi, îmbunătăţindu-le simţitor, pe măsura creşterii volumului granulelor); orientarea axelor cristalelor, în direcţia cîmpului magnetic aplicat prin tratament termomagnetic (care îmbunătăţeşte caracteristicile magnetice şi reduce pierderile).
Materialele magnetic moi se clasifică (în mod obişnuit) după compoziţie, în: fier tehnic; fontă şi oţel; aliaje fier-siIiciu, cu sau fără alte elemente; aliaje fier-aluminiu, cu sau fără alte elemente; aliaje fier-nichel, cu sau fără alte elemente; aliaje fier-cobalt, cu sau fără alte elemente; aliaje cu permeabilitatea
variabilă cu temperatura (aliaje termomagnetice); aliaje cu permeabilitate constantă; ferite (v. Ferită 1) din oxizi metalici, în tabloul I sînt indicate compoziţiile şi proprietăţile magnetice principale ([L-n şi \^max sînt date în kilogauşi peoersted, iarHc în oerstezi) ale cîtorva materiale magnetic moi, folosite mai mult în industrie.
Diversitatea, uneori foarte mare, a proprietăţilor magnetice ale materialelor magnetic moi indicate în tabloul I, la compoziţie chimică egală sau foarte apropiată, se explică prin procedeul de elaborare, gradul de puritate, tratamentele termice aplicate (cu sau fără atmosferă reducătoare, în cîmp magnetic, etc.), prelucrările mecanice (la cald sau la rece), etc.
Fierul tehnic e foarte răspîndit ca material magnetic moale, fiind folosit la miezurile şi piesele polare ale electro-magneţilor, la diferite piese de relee, la circuitele magnetice ale difuzoarelor permanent dinamice, la membranele telefonice, etc. Fierul chimic pur şi fierul tehnic pur nu sînt folosite în tehnica industrială, fiind prea costisitoare; de asemenea, fierul electrolitic e puţin întrebuinţat; celelalte sorturi de fier tehnic necesită o elaborare deosebit de îngrijită şi tratamente termice corect aplicate. Proprietăţile cele mai bune le prezintă fierul carbonil, la care impurităţile admise pentru a se ajunge la proprietăţi magnetice maxime sînt de ordinul: 0,02--*0,06% C;
0,004-0,05% Si; 0,008-0,08% Mn; 0,002*--0,007% P; 0,002-••
0,007% S; 0,004*“0,08% O. Fierul carbonil dă rezultatele cele mai bune la piesele fabricate prin procedee de metalo-ceramică. La funcţionarea sub curent alternativ, pierderile de energie (în special prin curenţi Foucault) devin mari la fierul tehnic. Alierea cu siliciu înlătură în bună parte acest dezavantaj.
Fonta şi oţelul au caracteristici magnetice cari permit folosirea lor largă, în anumite condiţii, la construcţia maşinilor electrice, la electromagneţi (miezuri, poli, carcase), etc. Fonta cenuşie cu prescripţiuni pentru proprietăţi magnetice, de tip Fc 12 D, are inducţia magnetică de 4000—8000 Gs, la cîmpuri de 12,5—50 Asp/cm. Această fontă e folosită în construcţia maşinilor electrice, la cari nu sînt necesare calităţi mecanice deosebite. Fonta magnetica maleabilă (0,22% C liber) are inducţia magnetică de 11 500---12 500 Gs, la cîmpuri de 25---50 Asp/cm. Oţelul turnat (OT 40 D sau OT 45 D) are proprietăţi magnetice superioare fontei magnetice (inducţia magnetică de 14 500-*-16 000 Gs la cîmpuri de 25***50 Asp/cm) şi e preferat la confecţionarea pieselor cari trebuie să aibă şi rezistenţă mecanică mare. Sînt folosite si oteluri aliate Cr-Ni, Cr-V, Ni-V şi Ni-Mo.
Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor magnetice, atît fontele cît şi oţelurile trebuie supuse unei recoaceri pentru înlăturarea completă a tensiunilor proprii, răcirea după menţinere la temperatura prescrisă făcîndu-se foarte lent (viteza de răcire e de 20-*-30°C/h şi chiar mai mică).
Aliajele f i e r - s i l i c i u, fier-aluminiu şi fier-aluminiu-siliciu sînt materialele magnetic moi cel mai mult întrebuinţate în industria electrotehnică. Alierea fierului cu siliciu reduce mult pierderile prin isterezis şi prin curenţi Foucault; ultimele pot fi sensibil micşorate şi prin reducerea grosimii pieselor; carbonul fiind dăunător, conţinutul în carbon al aliajelor fier-siIiciu trebuie să fie foarte mic. Aceste aliaje sînt folosite în special sub formă de table normale, cu grosimea normală de 0,35 sau 0,5 mm (în unele construcţii, grosimea tablelor poate atinge 1,5 mm, iar pentru frecvenţe înalte şi foarte înalte, tablele de oţel silicios au grosimea de
0,05**-0,20 mm). Conţinutul în siliciu e limitat la maximum 3,3% pentru table cari se laminează la rece, şi la maximum 4,5% pentru cele cari se stanţează (fragilitatea materialului creşte cu conţinutul în siliciu, iar laminarea, ştanţarea, etc., producînd tensiuni proprii, reduc simţitor proprietăţile magnetice ale tablelor. Proprietăţile magnetice normale sînt indicate în tabloul I. Cînd se cer pierderi mici, se fabrică table speciaJe*
Magnetice, materiale ~
389
Magnetice, materiale ~
Tabloul I. Aliaje magnetic moi
Nr. crt.	Numirea	Compoziţia, [%] (la aliajele fierului sînt indicate valorile conţinutului în elemente străine, restul pînă la 100% fiind fier)	*in [kGs/Oe]	V-max [kGs/Oe]	^ o I	Nr. crt.	Numirea	Compoziţia, [%] (la aliajele fierului sînt indicate valorile conţinutului în elemente străine, restul pînă la 100% fiind fier)	[kGs/Oe]	Vmax [kGs/Oe]	H, [Oe]
1	Fier chimic pur	_	14	1450	0,025	26	Anhister M	78% Ni, 3- 8% Mo,			
2	Fier tehnic pur	—	4	180	0,025			4-.5% Cu	20	70-80	0.08
3	Fier electrolitic	0,05% impurităti	0,5-• -1,0	15--26	0,09- "0,36	27	Supermailoy	79% Ni, 5% Mo	100	00 o o o o o	0,004
4	Fier Armco	0,025% C	0,25	7	0,8	28	Dynamcx	65% Ni, 2% Mo			1500—1800	0,005
5	Fier moale	0,03 ••• 0,06 % C	—	2--5	0,7 ■ • -1,8	29	Aliaj 1040	72% Ni, 14% Cu,			
6	Fier carbonil	0,02 0,06 % C	2-4	20.-21,5	0,03			3% Mo	15-"40	UI o o	0,02.-0,06
7	Fontă Fc 12 D	—	—	—	—	30	Megaperm 6510	65% Ni, 10% Mn	4,8	26	0.08
8	Oţel OT 40 D	—	—	—	—	31	Megaperm 6705	67% Ni, 5% Mn	7	35	o o oo O cT
9	Aliaje Fe-Si	0,5 •••4,5% Si	0,5	7 (20--30)	0,5	32	Permenorm	48% Ni, 1% Mn	2,7	19	0,3
10	Aliaje Fe-Si					33	Mumetal	76 .- 77,5% Ni,			
	texturate	3 •••3,3 % Si	1,5	ro o o	0,15—0,20			5.-6% Cu, 2%Cr,			
11	Aliaje Fe-Si							0 - 3,8% Mo	10-20	00 o l-n O	0,03—0,05
	sinterizate	6 9 % Si	1 •••1,4	IO--17,5	0,20".0,30	34	Permet	25% Ni, 45% Cu,			
12	H/perm	Aliaje Fe-Si cu Cr,						30% Co	1-- -1,5	20-25	0,05
		Al, V, Co	—	2-7	o o o	35	Permendur	50% Co	0,8	5	2
13	Alsifer (Sen-	5,4 % Al, 9,6 % Si	30	120	0,05	36	Permendur V	49% Co, 2% V	0,8—1	4,5 (30)	2
	ei ust)					37	Supermendur	49% Co, 2% V	—	66	0,26
14	Alfenol	16 % Al	4	100	0,024	38	Termalloy	30% Ni						
15	Hypernik	50 % Ni	2---4,5	50—100	0,05"-0,075	39	Calmalloy	30 — 40% Cu, rest Ni	_	—	_
16	Rometal	40% Ni, 3 % Si,				40	Compensator	35% Ni, 8 - 13% Cr	__	—	—
		5 % Cr	0,85	5	—	41	Isoperm	35-" 50% Ni,			
17	Radiometai	47% Ni, 3% Cu	2,5	25	0.3			9-"15% Cu, 5% Al	0,06- -0,09	0,065—0,10	6
18	Permalloy 45	45% Ni	2- "2,7	20-30	0,3	42	Perminvar	45-"70% Ni,			
19	Permalloy 50							7,5 ••• 25% Co,			
	texturat	50% Ni	5	200	0,05			0 -.7,5% Mo	0,4—0,75	2-3,8	0,6—1.2
20	Permalloy 65	65% Ni	10	100	0,1	43	Perminvar ani-				
21	Permalloy 68	68% Ni	1,2	250	0,03		sotropic	45% Ni, 25% Co	—	115	0,1
22	Permalloy 78,5	78,5% Ni	7 14	o o o o	0,025-0,05	44	Ferite de zinc				
23	Permalloy cu Cr	78,5% Ni, 3,8% Cr	12	60	0,03		şi mangan	MnO • Z-nO ■ Fe203	1—2	_	0,15—0,20
24	Permalloy cu Mo	78,5% Ni, 3,8% Mo	12--20	75—120	0,04—0,08	45	Ferite de zinc				
25	Anhister	26- 50% Ni	1,3--2,2	20".25	—		şi nichel	NiO • ZnO • Fe2Os	0,4-2	—	0,16-1,00
cu grosimea sub 0,3 mm, cari se supun unor tratamente termice speciale (o recoacere de circa 20 h, cu răcire foarte lentă) şi cari pot avea caracteristici magnetice foarte bune (de ex.: tabla de oţel silicios cu 2,3% Si, numită T rapoferm, are permeabilitate maximă de 20 000---30 000 Gs/Oe). în general, oricare ar fi calitatea, fie tolele gata stanţate, fie chiar piesele gata prelucrate sînt supuse unei recoaceri pentru anularea tensiunilor proprii, cari durează 1 •••! h, pentru tablele obişnuite, şi pînă la 20 h, pentru tablele de calitate superioară, răcirea făcîndu-se cît mai lent. Proprietăţile magnetice mai pot fi îmbunătăţite şi prin topirea metalului sub vid, prin recoacerea în hidrogen, etc.
Prin laminarea la rece a metalului se poate realiza o anumită orientare a axelor cristalelor (granulelor) de-a lungul direcţiei cîmpului magnetic; după laminare, tablele sînt supuse unei recoaceri la temperaturi înalte (1100-•• 1400°). Aceste table, numite table texturate, au proprietăţi magnetice superioare în direcţia laminării. Tabla silicioasă texturată conţine 3—3,3% Si şi e folosită sub numiri diferite, ca: Hipersil, Trancor, Silectron, Goss, etc. în ţara noastră se fabrică table din oţel silicios cu caracteristicile indicate în tabloul II.
Tabloul II. Caracteristicile magnetice ale celor patru tipuri de tole silicioase fabricate în ţara noastră
Indicativul tolei	E I	E II	E III	E IV
Calitatea	aliaj scăzut	I slab aliat	mijlociu I aliat	j supraaliat
Grosimea, mm	0,5	0,5	0,5	0,35
Pierderi [W/kg] la 10000 Gs	3,6	3,0	2,4	1,3
Inducţia magnetică minimă la 25 Asp/cm B25 [Wb/rn2]	1,53	1,50	1,47	1,43
Aliajele fier-siliciu sinterizate sînt folosite la anumite piese, la cari se cer pierderi de energie mici (la cari, deci, conţinutul în siliciu trebuie să fie cît mai mare). Prin sinterizare, conţinutul în siliciu poate fi mărit la 6--*9% , îmbunătăţindu-se substanţial şi proprietăţile magnetice.
Aliajele fier-siliciu aliate conţin diferite elemente de adaus: Cr, Cr-Ai, V sau Co. Sînt cunoscute sub numirea de H y p e r m (şi fabricate sub diferite tipuri indicate prin numere: Hyperm
1,	2,---) şi au proprietăţi magnetice superioare, la elaborare şi tratare termică obişnuită.
Alfenolul e un aliaj Fe-AI (16% Al, restul Fe), care se elaborează sub vid, în cuptoare de înaltă frecvenţă, şi în care procentul de carbon e redus sub 0,0025% . E foarte ductil (se poate lamina pînă la grosimea de 8 jjl), are proprietăţi magnetice superioare şi pierderi mici.
Alsiferul reprezintă un grup de aliaje Al-Si-Fe cari conţin pînă la 12% Al şi pînă la 14% Si. Aliajele sînt foarte casante, piesele neputînd fi fabricate decît prin turnare şi prelucrate numai prin abraziune. Pentru compoziţia optimă (5,4% Al, 9,6?'o Si şi restul fier), proprietăţile magnetice pot atinge — în anumite condiţii de elaborare şi tratamente — cifrele mari indicate în tabloul I. Alsiferul e numit uneori S e n d u s t.
Aliajele fier-ni chel, cu sau fără alte elemente de aliere, prezintă în cîmpuri slabe o permeabilitate înaltă (uneori de 10-'-20 de ori mai mare decît a oţelurilor cu siliciu) şi pierderi magnetice mici. Cele mai răspîndite dintre aceste aliaje sînt cele numite Permalloy. Proprietăţile cele mai bune le are Permalloy 78,5 (energia de anisotropie şi cea de magneto-stricţiune ale acestui aliaj sînt practic zero). în tabloul I sînt indicate cele mai folosite aliaje Fe-Ni şi proprietăţile lor magnetice, cari variază destul de mult, în funcţiune de gradul de puritate, de procedeul de elaborare (în vid, în gaze neutre, etc.), de tratamentele termice şi mecanice aplicate, etc.— Proprietăţi foarte bune au aliajele Supermailoy şi Dinamax,
Magnetice, materiale ~
390
Magnetice, materiale —
cari conţin şi mici procente de molibden. Aceste aliaje se fabrică din materii prime extrapure şi se elaborează sub vid, în cuptoare de înaltă frecvenţă. în timpul laminării (între faze) şi după laminare, ele sînt supuse unor tratamente termice complexe (tratamentul termic al Dinamax-ului se termină printr-o revenire în cîmp magnetic).
Aliajele Fe-Ni, cu sau fără alte elemente, sînt folosite în domeniile: telecomunicaţii, aparate pentru măsurări de precizie, relee de mare sensibilitate, transformatoare speciale, ecrane magnetice, miezuri toroidale, etc.
Aliajele fier-cobalt au inducţie de saturaţie maximă la compoziţia 50% Fe+50% Co. Acest aliaj, numit Permendur, e prea casant şi greu de prelucrat. La un adaus de 2% V sau 2% Mo, aliajul poate fi laminat la dimensiuni mici. Dacă elaborarea şarjei se face în atmosferă de hidrogen, din materii prime extrapure, iar tratamentul termic se execută în cîmp magnetic, permeabilitatea maximă poate atinge valorile mari indicate în tablou pentru Permendur V şi Supermendur. Pierderile prin isterezis şi prin curenţi turbionari fiind mari, aliajele din această categorie se întrebuinţează mai mult în curent continuu (poli, sisteme magnetostatice, unele membrane telefonice cari funcţionează la curenţi alternativi slabi, dar cu magnetizaţie suplementară puternică în curent continuu, etc.).
Aliajele cu permeabilitate variabilă cu temperatura, numite şi termomagnetice, sînt necesare în domeniile în cari se impune compensarea erorilor provocate de variaţiile de temperatură (contoare electrice, vitesometre, etc.). Variaţia permeabilităţii cu temperatura se obţine la anumite compoziţii de Fe-fNi (cu sau fără alte elemente), indicate în tabloul I (aliajele Termalloy, Calmalloy şi Compensator). ,
Aliajele cu permeabilitate constantă sînt cunoscute sub numirea de Perminvar, Isoperm, Conpernik, etc. şi sînt, fie aliaje Fe-Ni, cu sau fără alte elemente, fie aliaje Fe-Ni-Co (uneori cu adaus de molibden). Sînt uşor forjabile Ia cald şi la rece. Aliajele fără cobalt au permeabilitate practic constantă în cîmpuri slabe, iar cele cu cobalt au permeabilitate constantă şi în cîmpuri puternice. Dacă sînt elaborate cu deosebită atenţie şi tratate în cîmp magnetic, aceste aliaje pot atinge valori mari pentru şi ]±max (în special cînd sînt aliate cu cobalt în procente mari).
Feritele (v. Ferită 1) folosite ca materiale magnetic moi sînt compuşi ai oxizilor unor metale bivalente (Ni, Mn, Zn, Cu, Cd, Mg, etc.) cu oxid de fier. Piesele confecţionate din ferite se execută prin presarea şi sinterizarea amestecului respectiv de pulberi de oxizi. Caracteristicile magnetice a două tipuri de ferite sînt indicate în tabloul I. Sînt folosite în telecomunicaţii, la inducţii mici (pentru bobine de înaltă frecvenţă, etc.). Sînt cunoscute sub numiri diferite, ca: Ferroxcube, Fer-nilit, Manifer, etc.
Materialele magnetic dure se magnetizează sau se demagnetizează greu, avînd cîmpul coercitiv mare; ele prezintă un ciclu de isterezis larg şi se caracterizează prin valori mari ale cîmpului coercitiv H., inducţiei remanente B şi indicelui de calitate (BH)maX. Din materialele magnetic dure se fabrică magneţi permanenţi, materialul fiind cu atît mai bun în acest scop cu cît mărimile menţionate au valori mai mari. Aceste valori pot fi mărite prin orice procedeu care are ca rezultat producerea unor tensiuni proprii cît mai mari în material, de exemplu prin călirea pînă la martensită a oţelurilor, prin tratament de punere în soluţie, prin prelucrări mecanice de orice fel, etc.
Materialele pentru magneţi permanenţi pot fi clasificate în: oţeluri cu structură martensitică, aliaje pe bază de Fe-Ni-AI, aliaje maleabile texturate, aliaje pe bază de Co-V, aliaje de metale preţioase, materiale magnetic dure (pentru magneţi permanenţi) din pulberi sinterizate, ferite dure.
Oţelurile cu structură martensitică pot fi oţeluri aliate şi oţeluri carbon cu un conţinut de 0,6*** 1 % C, călite pînă la martensită. Acestea însă au caracteristici magnetice slabe faţă de oţelurije cu crom, cu molibden, cu wolfram şi, în special, cu cobalt. în tabloul III sînt indicate o serie de oţeluri folosite pentru magneţi permanenţi, cu compoziţiile şi proprietăţile lor magnetice. Toate se forjează şi se laminează la cald. Pentru obţinerea proprietăţilor magnetice optime, călirea la martensită trebuie executată respectîndu-se riguros prescripţiunile relative la temperatura de încălzire, durata de menţinere, mediul de răcire, eventual atmosfera controlată în care se face încălzirea. Oţelul cu mangan indicat în tablou poate obţine proprietăţile indicate numai dacă manganul folosit e preparat pe cale electrolitică, iar conţinutul în carbon e redus pînă la urme; proprietăţile magnetice maxime le are în direcţia laminării.
Aliajele fier-nichel-aluminiu sînt foarte răs-pîndite şi sînt cunoscute în special sub numirea de Alni şi — cînd conţin şi cobalt — de Alnico; alte aliaje de acelaşi tip au numiri diferite, de exemplu: Nipermag, Reco, Alcomax, Hyco-max, Koerzit, Mishima, etc., însă toate fac parte din sistemul ternar Fe-Ni-AI, cu sau fără elemente de adaus. După turnare, aliajele de tip Alni trebuie răcite rapid, iar cele de tip Alnico, încet. La tratamentele termice, răcirea trebuie făcută cu o anumită viteză (numită viteză critică de răcire) a cărei valoare depinde de compoziţia aliajului, pentru a obţine proprietăţi magnetice optime. Cel mai mult folosit, din grupul Alni, e aliajul Alni III (cu cupru) cu compoziţia: 23,5% Ni, 15,5% Al, 4% Cu şi restul fier; are forţa coercitivă de 500 Oe, la o inducţie remanentă de 5000 Gs. Aliajul Alnisi conţine şi 1% Si, ceea ce permite reducerea vitezei critice de răcire, făcînd posibilă turnarea magneţilor cu greutate şi secţiune mari, cu proprietăţi magnetice superioare. Aliajul Alnico anisotropic (Alnico V) e elaborat în vid, în cuptoare de înaltă frecvenţă, din materii prime foarte pure şi răcit foarte lent după turnare; călirea se face cu răcire în cîmp magnetic, proprietăţile magnetice optime obţinîndu-se în direcţia cîmpului aplicat. Aliajele anisotropice de acest tip au numiri diferite: Alnico V, Magnico, Ticonal, Oerstit 400, Alcomax, etc. Proprietăţi magnetice şi mai bune se obţin la magneţii cari sînt răciţi după turnare în cîmp magnetic (Alnico VDG, Ticonal G, etc.); dacă pe lîngă răcirea în cîmp magnetic se face şi o evacuare dirijată a căldurii din piesă (solidificare crientată), forţa coercitivă şi cifra de calitate cresc şi mai mult, cifra de calitate (BH)max putînd atinge valoarea 8,5 • 1G6Gs/Oe, neatinsă de nici un alt material magnetic. Astfel de aliaje sînt numite Ticonal GX,Columnar, etc. (v. tabloul III). Se produc uneori şi magneţi presaţi din granule (obţinute prin fărîmarea magneţilor din Alni sau Alnico), avînd ca liant lac de bachelită; aceşti magneţi sînt numiţi şi Tromaiit.
Aliajele maleabile texturate sînt aliaje Cu-Ni-Fe, Cu-Ni-Co sau Co-Mo-Fe şi sînt cunoscute sub numirile: Cunife (sau Magnetoflex sau Magniflex), Cunico şi Comol (sau Remalloy). Compoziţiile şi proprietăţile magnetice ale acestora sînt date în tabloul III. Ele pot fi forjate, laminate, trefilate şi sînt supuse durificării prin tratament de punere în soluţie, ca şi aliajele Alni sau Alnico. Fiind costisitoare, sînt folosite numai pentru solicitări mecanice excepţional de mari (de ex.: Cunife e folosit la rotoarele maşinilor electrice mici, cari au turaţia pînă la 100 000 rot/min, la care alt material magnetic nu poate rezista).
Aliajele pe bază de cobalt-vanadiu sînt cunoscute sub numirea de Vicalloy. Compoziţiile şi proprietăţile magnetice a trei tipuri de Vicalloy sînt date în tabloul III. Acestea sînt aliaje forjabile, laminabile şi trefilabile la secţiuni foarte mici. Au inducţii remanente foarte mari (în special Vicalloy III), dar sînt costisitoare şi se folosesc rareori.
Magnetice, materiale —
391
Magnetice, materiale ~
Aliajele de metale preţioase sînt caracterizate prin forţă coercitivă excesiv de mare şi inducţie remanentă mică (v. tabloul III). Aliajul Silimanal (corespunzînd formulei stoicheiometrţce Ag5MnAI) are cea mai mare forţă coercitivă dintre toate aliajele cunoscute. La elaborarea în condiţii speciale se pot obţine valori ale cifrei de calitate de 9* 106 Gs/Oe (Platinox). Aliajele de metale preţioase fiind costisitoare sînt folosite rar (numai la magneţi mici, în unele aparate de mare importanţă).
Materiale magnetic dure din pulberi s i n-t e r i z a t e. Aliajele Alni şi Alnico neputînd fi forjate sau laminate, se recurge uneori şi la procedeele metalurgiei pulberilor pentru executarea de magneţi permanenţi din astfel de materiale: pulberile elementelor componente sînt amestecate în proporţiile dorite, apoi presate şi sinterizate (de cele mai multe ori în atmosferă de hidrogen). Tratamentele termice ulterioare se efectuează ca şi pentru aliajele turnate. Proprietăţile magnetice sînt apropiate de cele ale magneţilor turnaţi. Rezultate bune dau magneţii executaţi din pulberi de fier
(mărimea particulelor nedepăşind 0,1 pi): aceştia nu necesită materiale rare şi costisitoare şi au proprietăţi magnetice echivalente cu ale aliajelor Alni, Alnico, etc. Magneţii de pulberi de fier şi de cobalt au forţă coercitivă mai mare, dar prezintă dezavantajul că reclamă un conţinut mare de cobalt. Magneţii de pulberi de bismut şi mangan pot atinge forţe coercitive foarte mari (v. Bismanal, tabloul III), dar reclamă procedee de fabricaţie costisitoare şi componenţi puri, costisitori.
Feritele dure (v. Ferită 1) pentru magneţi permanenţi sînt constituite pe bază de oxid de fier (ca şi feritele magnetic moi). Feritele cu oxid de bariu, numite Ferroxdur, Maniperm, Magna-dur, Koerox, Baferit, etc. au forţă coercitivă mare şi inducţie remanentă mică (care scade cu creşterea temperaturii). Feritele anisotropice cu oxid de bariu, numite Ferroxdur II şi III, Koerox II, etc., au inducţie remanentă şi cifră de calitate mai mari, dar prezintă dificultăţi mari în fabricaţie. Feritele de oxizi de fier şi de cobalt (v. Vectolit, tabloul III) au proprietăţi inferioare celor cu oxid de bariu (în special, au inducţie remanentă foarte mică). Magneţii de ferite se fabrică din particule foarte mici,
Tabloul III. Aliaje pentru magneţi permanenţi
		Compoziţia, [%] (la						Compoziţia, [%] (la			
+->		aliajele fierului sînt	Br	Hc		+J		aliajele fierului sînt	Br	Fie	(BH)max
c cu	Numirea	indicate valorile con-				c CD	Numirea	indicate valorile con-			
D		ţinutului în elemente				D		ţinutului în elemente			
u		străine, restul pînă				U		străine, restul pînă			
C-" z		la 100% fiind fier)	[kGs]	[Oe]	[106GsOe]	z		la 100% fiind fier)	[kGs]	[Oe]	[106GsOe]
1	Oţel carbon	0,6-1% C	7--10	50-.-65	0.1--0,20	24	Magnico, Tico-	8-10% Al,	11-. -13,5	500-.. 760	4,3-.-5,0
2	Oţel crom	1 % C, 1,3-• *1,6% Cr (sau 2,8—3,8% Cr)	9—10,5	55-70	0,3		nal, 0erstit400, Koerzit 400,	11-15% Ni, 20-..25% Co,			
3	Oţel wolfram	0,7* ”1 % C,	10---11,5	55-70	0,3-0,5		Alcomax, Ugi-	0-4% Cu			
		5,5-6% W					max, etc. (an-				
4	Oţel cobalt	1 % C, 3% Co, 4% Cr,	10	80	0,40		isotropice)				
		1,5% Mo				25	Ticonal XX	14% Ni, 34% Co,	11,8	1300	11
5	Oţel cobalt	1 % C, 6% Co, 9% Cr, 1.5% Mo	7,5	145	0,45			5% Ti, 4% Cu, cu materiale extrapure			
6	Oţel cobalt	1%C,9%Co, 9%Cr, 1,5% M°	7,8	160	0,50			şi tratamente speciale			
7	Oţel cobalt	1%C, 15% Co.	8,2	180	0,60	26	Reco	7% Al, 20% Ni,	5,5	1000	1,9
		9% Cr, 1,5% Mo						7% Cu			
8	Oţel cobalt (KS)	0,8% C, 35% Co, 6% Cr, 4% W	9,5	250	1,00	27	Mishima	10-.-20% Al, 10-..40% Ni	—	—	—
9	Oţel molibden	0,95% C,	10	65	0,3	28	Cunife (Magne-	60% Cu, 20% Ni	5,6*.-6	460-600	0,8-1,75
		2,2-..2,5% Mo					toflex)				
						29	Cunico	50% Cu, 21-..24% Ni,	3,4-.-5	490-■-700	0,8-1,20
10	Oţel Cr-Mo	1 % C, 9% Cr,	7,5	100	0,4			26---29% Co			
		1,5% Mo				30	Comol (Re-	12% Co, 15-.-17% Mo	9,3-.-11	230-245	1,1
11	Oţel mangan	15% Mn, 1% Ti	6,35	173	0,47		malloy)				
12	Alni	12-.-15% Al, 22-30% Ni	6,5-7	250-400	0,7-1,3	31	Honda	10-25% Ni, 15-.-36% Co,	6—7	920	2
13	Alni cu cupru	13—17% Al,	5-6,2	430-500	0,9—1,25			8-.-25% Ti			
		23-32% Ni,				32	Vicalloy I	10% V, 52% Co	9	300	1
		3,5-4% Cu				33	Vicalloy II	14% V, 52% Co	10	525	3,5
14	Alnisi	12-14% Al, 30-.-34% Ni, 1% Si 12% Âl, 32% Ni, 2% Ti	4-4,2	Ln O CO -£• O	1—1,3	34	Vicalloy III	4% V, 52% Co	18	60	
15	Nipermag		5	500	1,3	35	Silimanal	86,5% Ag, 8,8% Mn, 4,7% Al	0,6	~5000	0,08
16	Alnico I	12% Al, 20% Ni,	7,1-7,3	450	1,4	36	Aliaj Pt-Fe	77,8% Pt	4---6,4	1500-1800	3-3,8
		5% Co	7,3-7,4			37	Aliaj Pt-Co, .	76,7% Pt, 23,3% Co	3—6,5	2600---4000	3,8-9
17	Alnico II (Al-	10% Al, 17% Ni,		530-560	1,5-1,6		Platinax				
18	nico 12) Alnico IV	12,5% Co, 6% Cu 12% Al. 28% Ni, 5%Co 9% Al. 20% Ni, 15% Co, 4% Cu	5,3-5,8	730-750	1,3	38	Pulberi de fier, sinterizat	granule sub 0,1 de Fe	7,5	343	1,16
19	Alnico 15 (Alnico II) (anisotro-		7,5	600	1,6	39	Pulberi Fe+Co, sinterizat	26% Co (pulberi)	7,13	486	1,55
	pic)				2,4	40	Pulberi Bi-J-Mn,	72,9% Bi, 26,1% Mn	4,3	3400	—
20	Alnico 18 (Alnico III) (anisotro-	9% Al, 19% Ni, 18% Co, 4% Cu	9	650			sinterizat (Bis-manal)				
21 22	pic) Alnico V (Alnico 24) (aniso-tropic) Alnico VDG,	8% Al, 14% Ni, 24% Co, 3% Cu 8% Al, 14% Ni,	12.5 13.5	500-■-650 583	4,5 5,7	41	FerroxdurI (Magnadur, Baferit, Koerox, Maniperm)	oxizi conţinînd 12% Ba, 60% Fe şi 28% O	2	1600	0,8
	Ticona! G (ani-	24o/o Co, 3% Cu,				42	Ferroxdur II	oxizi conţinînd	3,7	1200	3,0
	sotropice)	turnaţi în cîmp magnetic					(anisotropic)	12% Ba, 60% Fe si 28% O			
23	Ticonal GX,	8% Al, 14% Ni,	13,5	720	7,5-.-8,5	43	Vectolit	30% Fe,03,	1,6	900	0,5
	Columnar (an-	24% Co, 3% Cu, cu						44% Fe“804 ,			
	isotropice)	solidificare orientată						26% Co203			
Magnetism
392
Magnetism pămîntesc
prin presare şi sinterizare, şi sînt folosiţi în special pentru difuzoare. Prezintă avantajul că nu reclamă materiale rare şi costisitoare.
1.	Magnetism. 1. Fiz., Elt.: Ansamblul fenomenelor pe cari le prezintă corpurile magnetizate (v. Magnetizaţie, stare de ~).
2.	Magnetism. 2. Fiz.: Ramură a Fizicii (v.) care se ocupă cu studiul fenomenelor magnetice în cari manifestările electrice lipsesc sau pot fi ignorate. Magnetismul e ramura Electromagnetismului care se ocupă cu studiul fenomenelor electromagnetice caracterizabile complet numai cu ajutorul mărimilor magnetice. Are două părţi principale: Magnetostatica (v.) şi Teoria cîmpului magnetic staţionar (v. sub Cîmp electromagnetic). într-o accepţiune restrînsă, Magnetismul e sinonim cu Magnetostatica.
3.	Magnetism. 3. Fiz., Elt.: Proprietatea corpuri lor de a se magnetiza, adică de a putea fi transpuse în stare de magnetizaţie (v. Magnetizaţie, stare de —).
Starea de magnetizaţie e caracterizată local de magneti-zaţia M (v. Magnetizaţie), dependentă în general de intensitatea locală a cîmpului magnetic H. Proprietăţile de material ale corpurilor magnetizate sînt practic caracterizabile cu ajutorul susceptivităţii lor magnetice (sau al permeabilităţii ior relative [ir) şi, eventual, cu ajutorul magnetizaţiei lor remanente şi al intensităţii cîmpului coercitiv (v. Cîmp magnetic coercitiv). Valoarea, semnul şi dependenţa de alţi factori (în particular de H) a acestor mărimi permit clasificarea macroscopică a materialelor din punctul de vedere al proprietăţilor lor magnetice, clasificarea completă efectuîndu-se pe baza proprietăţi lor lor microscopice. Se deosebesc, astfel, materiale diamagnetice (v. Diamagnetism); paramagnetice (v. Paramagne-tism); feromagnetice (v. Feromagnetism) şi, în particular, feri-magnetice (v. Ferimagnetism); antiferomagnetice (v.^ sub Feri-magnetism) şi metamagnetice (v. Metamagnetism). în tehnică, prin materiale magnetice (v. Magnetice, materiale —) se înţeleg materialele feromagnetice.
Astfel, diamagneticele au %	<	0(ptr<1), iar paramafne-
ticele au xm > 0 ([ir > 1), în ambele cazuri susceptivitatea fiind practic independentă de cîmp, iar magnetizaţia remanentă fiind nulă. Materialele feromagnetice, ferimagnetice, antiferomagnetice şi metamagnetice au %m>0 ({* > 1), ca cele paramagnetice, dar susceptivitatea lor depinde (nelinear) de cîmp şi chiar de stările anterioare ale materialului (v. Isterezis). Feromagneticele şi ferimagneticele au permeabilităţi relative foarte mari (de ordinul 103**• 104) şi magnetizaţii remanente nenule, în timp ce, în toate celelalte substanţe, permeabilitatea relativă e foarte apropiată de 1. Feromagneticele au proprietăţi metalice: ferimagneticele sînt semiconductori; deosebirea dintre antiferomagnetice şi metamagnetice, ca şi cea dintre ele şi feromagnetice sau ferimagnetice are, de fapt, o formulare riguroasă numai în cadrul interpretării atomice a magnetismului.
Explicarea microscopică a fenomenelor de magnetism se bazează pe momentele magnetice elementare (v. Moment magnetic). Există două tipuri de momente magnetice elementare: orbitale şi de spin.
Momentele magnetice orbitale sînt asociate cu mişcarea particulelor atomice pe „orbitele" lor, respectiv cu curenţii electrici produşi de această mişcare, adică sînt momentele magnetice ale unor mici „bucle de curent".
Momentele magnetice de spin sînt mărimi primitive ale particulelor elementare, asociate ilustrativ cu rotaţia particulelor elementare în jurul unei axe care trece prin ele (fără ca acest model clasic să fie corect, deoarece contravine anumitor legi relativiste, chiar în cadrul teoriei clasice). în Fizica cuantică, ambele tipuri de momente magnetice elementare apar ca o consecinţă a teoriei dezvoltate consecvent relativist, ceea ce pînă acum nu s-a reuşit în mod satisfăcător decît în cazul electronilor (teoria lui Dirac). Interacţiunea momentelor elementare,
între ele şi cu cîmpul, explică diferitele comportări magnetice ale corpurilor: La diamagnetice, efectul principal consistă în modificarea mişcărilor particulelor atomice, sub influenţa cîmpului electric indus de variaţia cîmpului magnetic exterior, avînd ca urmare crearea unui moment magnetic orbital rezultant, opus cîmpului exterior (în conformitate cu regula lui Lenz). La paramagnetice (şi, în general, la toate substanţele cu (jt > 0), fenomenul predominant consistăîn orientarea de către cîmp a unor momente elementare (orbitale sau proprii) existente încă înainte de aplicarea lui (momente magnetice spontane). La feromagnetice, ferimagnetice, antiferomagnetice şi metamagnetice, cîmpul orientatcr are o componentă determinantă datorită momentelor magnetice vecinecu momentul considerat (cîmpul intern al lui Weiss). Efectul acestui cîmp intern consistă într-o tendinţă de orientare în acelaşi sens (paralelism) a momentelor vecine, cînd sistemele atomice corespunzătoare se găsesc într-o stare de mişcare caracterizată printr-o valoare pozitivă a integralei de schimb A (v. sub Feromagnetism): există o tendinţă de orientare în sensuri contrare (antiparalel ism), cînd integrala de schimbe negativă. Cazul A >0 corespunde feromagnetismului (v.); cazul A< 0, ferimagnetismului (v.) şi antiferomagnetismului; în cazul metamagnetismului, semnul integralei de schimb depinde de direcţia dreptei care uneşte cei doi vecini. Deasupra temperaturii Curie, corpurile feromagnetice, ferimagnetice, antiferomagnetice şi metamagnetice se comportă ca paramagneticele obişnuite.
4.	~ pămîntesc. Geofiz.: Proprietatea Pămîntului de a avea un cîmp magnetic propriu. Studiul acestuia formează obiectul Geomagnetismului (v.).
Dubla variabiIitate, în spaţiu şi în timp, a cîmpului geomagnetic, deci structura lui spaţial-temporală, reprezintă rezultatul suprapunerii mai multor fenomene, provocate de cauze avînd sedii şi naturi fizice diferite. într-o primă aproximaţie, în structura cîmpului geomagnetic se pot deosebi două părţi: cîmpul principal (sau persistent), care constituie partea cantitativ cea mai importantă şi care prezintă numai o foarte lentă variaţie în timp, numită variaţie seculară (v.), şi cîmpul secundar (sau transitoriu), care reprezintă în-general mai puţin decît 1% din cîmpul total — putînd ajunge însă, uneori, pînă la 10% din valoarea acestui cîmp, în timpul marilor furtuni magnetice (v.) — şi caracterizat prin rapida sa variaţie în timp, constituită de variaţii geomagnetice calme şi de perturbaţii geomagnetice (v.).
Cu ajutorul analizei armonice sferice se pot separa părţile interne şi externe, în raport cu Pămîntul, cari constituie cîmpul geomagnetic, independent de orice ipoteză asupra naturii lor fizice, şi s-au stabilit caracterul aproape excluziv intern al cîmpului principal şi caracterul predominant extern al cîmpului transitoriu.
Caracteristica remarcabilă a cîmpului geomagnetic principal e asemănarea lui cu cîmpul unei sfere uniform magnetizate sau cu acela echivalent al unui dipol situat în centrul Pămîntului. Acest fapt e pus în evidenţă de predominarea termenilor de ordinul I în desfăşurarea în serie de funcţiuni armonice sferice a potenţialului, ceea ce subliniază totodată caracterul planetar al cauzei care produce acest cîmp şi lasă numai neregularită-ţile corespunzătoare armonicelor sferice de ordin superior să fie explicate ca efecte regionale sau locale (anomalii magnetice). O a doua caracteristică importantă a cîmpului geomagnetic e faptul că axa magnetizaţiei uniforme formează un unghi de aproximativ 11,5° cu axa de rotaţie a Pămîntului.
Cîmpul geomagnetic principal ar putea fi produs de o magnetizaţie permanentă cu valoarea 0,075 u. CGS în întregul volum al Pămîntului (sau cu o magnetizaţie de 0,075 k3 u.CGS într-o sferă concentrică cu raza de k ori mai mică decît raza medie a Pămîntului). Stratele superficiale ale scoarţei terestre sînt departe, însă, de a avea intensitatea de magnetizaţie indicată,
Magnetism
393
Magnetizare
iar existenţa unei magnetizaţii mai intense în interiorul Pămîntului — chiar la adîncimi nu prea mari — nu e deloc probabilă, dată fiind creşterea temperaturii cu adîncimea. S-a considerat că creşterea presiunii ar putea ridica punctul Curie şi ar permite astfel existenţa magnetizaţiei, dar experienţele efectuate în acest domeniu nu confirmă ipoteza. Astfel, datele de observaţie,-de o parte, şi imposibilitatea ipotezelor magnetizaţiei permanente de a explica anumite caracteristici ale cîmpului geomagnetic— apropierea polilor geomagnetici de cei geografici, variaţia seculară — de altă parte, arată că e foarte puţin probabil ca aceasta să fie cauza magnetismului pămîntesc.
Tot atît de puţin adecvate sînt ipotezele cari atribuie cîmpul geomagnetic principal antrenării în rotaţie, odată cu Pămîntul, a unor sarcini electrice (superficiale sau de volum, ori de un fel şi de altul). Independent de dificultăţile legate de imaginarea mecanismului de producere şi menţinere a acestor sarcini, distribuţiile lor în stare să conducă la valorile observate ale cîmpului ar implica gradienţi de potenţial electric incomparabili cu realitatea. Mai mult, cîmpul obţinut pe această cale ar apărea diferit pentru un observator legat de Pămînt şi pentru unul imobil în spaţiu. în fine, rămîne neexplicată partea neaxială a cîmpului, adică necoincidenţa axei geomagnetice cu axa de rotaţie terestră.
Ipotezele conform cărora cîmpul magnetic apare ca o proprietate fundamentală a corpurilor în rotaţie — în cari se încadrează ipoteza bazată pe efectul giromagnetic şi ipoteza proporţionalităţii dintre momentul magnetic şi momentul de rotaţie (Blackett) — prezintă aceleaşi puncte de vulnerabilitate ca şi cele din categoria anterioară: incompatibilităţi de ordine de mărime şi imposibilitatea explicării cîmpului neaxial, în plus, ipoteza proporţionalităţii momentului magnetic cu cel de rotaţie implică o variaţie a cîmpului cu adîncimea (în mine), variaţie care nu se confirmă.
Producerea cîmpului geomagnetic de către un sistem de curenţi cari ar circula în interiorul Pămîntului constituie baza a numeroase ipoteze, cari diferă prin mecanismul imaginat pentru apariţia curenţilor.
Conform concepţiilor celor mai recente, originea cîmpului geomagnetic e asociată cu mişcări în nucleul presupus lichid al Pămîntului, în cari apar forţe Coriolis rezultate din rotaţia terestră, de natură bidimensională, cari explică şi caracterul predominant — dar nu excluziv — axial al cîmpului - geomagnetic.
Sînt posibile două cauze cărora li s-ar datori aceste mişcări: variaţia —. constatată astronomic — a vitezei unghiulare a rotaţiei terestre (variaţie atribuită frecărilor produse de maree) şi existenţa unui gradient de temperatură — poate de origine radioactivă — în nucleu, suficient de mare pentru a produce convecţie termică. O examinare mai de aproape arată că numai convecţia termică poate produce mişcarea necesară, primul efect fiind foarte slab.
Mecanismul prin care mişcările din nucleul terestru produc forţe electromotoare nu e cunoscut. S-au sugerat, totuşi, două posibilităţi: prima consideră că mişcările provoacă în distribuţia temperaturii eterogeneităţi cari produc curenţi termoelectrici, iar a doua admite că ele menţin cîmpul printr-o „acţiune de dinam". Problema e foarte complexă şi rezolvarea ei implică ample şi profunde consideraţii hidrodinamice şi electromagnetice, cari încep să se sistematizeze în disciplina nouă a magneto-hidrodinamicii.
în cazul cîmpului variaţiilor şi al cîmpului perturbaţiilor, analiza armonică sferică arată o parte externă de circa 2/3 şi o parte internă de 1/3 din cîmpul respectiv. Partea externă e reprezentată de cîmpurile magnetice ale unor sisteme de curenţi din ionosferă, iar partea internă corespunde curenţilor induşi de cei dintîi în Pămînt. în cazul cîmpului variaţiilor, rolul deciziv în producerea sistemelor de curenţi îl are radiaţia solară electromagnetică, în speţă ultravioletă — căreia i se
datoreşte ionizaţia straturilor superioare ale atmosferei — asociată cu mareele atmosferei, iar în cazul cîmpului perturbaţiilor, elementul determinant e radiaţia solară corpusculară, formată din electroni şi din protoni. Cîmpul geomagnetic principal intervine şi el în ambele cazuri, cu elemente esenţiale: acţiunea inductoare faţă de straturile ionizate deplasate de maree, respectiv acţiunea deviatoare faţă de particulele radiaţiilor solare corpusculare. Sin. Magnetism terestru.
î. Magnetism. 4. Fiz.: Mărimea fictivă sarcină magnetică (v.). Această accepţiune a termenului e improprie.
2.	Magnetit. Mineral.: Fe304. Mineral din grupul spinelului, cu compoziţia chimică: 31% FeO, 69% Fe203 (Fe=72,4%). Conţine uneori titan, crom, oxid de magneziu (pînă la 10%) şi oxid de aluminiu (pînă la 15%).
Magnetitul se formează într-un mediu reducător pe căi diferite şi se întîlneşte în cele mai variate tipuri genetice de ■zăcăminte. Astfel: pe cale magmatică, luînd de cele mai multe ori formă diseminată şi uneori concentraţii neregulate legate genetic de rocile bazice; în pegmatite, în parageneză cu sfenul, cu biotitul şi apatitul; în zăcăminte hidrotermale, ca mineral accesoriu asociat cu pirotina, cu pirita şi cu calcopirita; în formaţiunile metasomatice de contact (de ex. în skarnele de la contactul calcarelor cu graniţe sau sienite), însoţit de granaţi, piroxeni, dorite, etc.; în urma deshidratării hidroxizilor de fier formaţi în rocile sedimentare, în metamorfismul regional; în condiţii exogene, mai rar, pe seama hidroxizilor de fier, sub influenţa reducătoare a substanţelor organice în descompunere.
Magnetitul se alterează greu, transformîndu-se în hidro-xizi de fier (v. şî Martitizare).
Cristalizează în sistemul cubic, clasa exakisoctaedrică, cu habitusul cristalelor octaedric, mai rar de dodecaedre romboidale. Feţele cristalelor prezintă striaţiuni paralele cu diagonala lungă a romburilor.
Formează uneori macle după (111). Formele de agregare cele mai frecvente sînt mase granulare şi, mai rar, druze.
Culoarea e neagră de fier, pe feţele cristalelor remarcîndu-se uneori reflexe albăstrii, iar urmae neagră. Are luciu semime-talic, opac. E casant; are duritatea 5,5***6 şi gr. sp. 4,9--*5,2. Nu prezintă clivaj, deşi uneori se observă separaţia după faţa (111); are spărtură concoidală.
Prezintă proprietăţi puternic magnetice, cari dispar prin încălzire la roşu, dar revin după răcire. E optic isotrop. Nu se topeşte la flacăra suflătorului şi sub formă de pulbere fină se disolvă în acid ciorhidric.
Magnetitul e cel mai important şi mai răspîndit minereu de fier. Zăcăminte mai importante cunoscute sînt: la Magnit-naia (Uralul de Sud), Krivoi-Rog (Ucraina), Kursk (Ucraina), Kirunavaara şi Luosavaara (Suedia),' în regiunea Lacului Superior (Canada), în Labrador, etc.
în ţara noastră, magnetitul se găseşte, sub formă de concentraţii locale, în munţii Poiana Ruscă, în Carpaţii meridionali şi în Carpaţii orientali, în şisturi cristaline.
3.	Magnetizare. 1. Fiz., Elt.: Aducerea unui corp în stare de magnetizaţie (v. Magnetizaţie, stare de ~). Magnetizaţia corpurilor se obţine prin aducerea lorîntr-un cîmp magnetic exterior (produs de alte corpuri magnetizate sau parcurse de curenţi electrici) sau, mai rar, pe alte căi (v. şî Giromagnetice, efecte ^).
In tehnica, magnetizarea corpurilor feromagnetice, pentru a obţine magneţi permanenţi se realizează cu ajutorul unui electromagnet (procedeul cel mai frecvent), al unui transformator de impulsie sau al unui solenoid. Bobina electromag-netului poate fi alimentată de la o reţea de curent continuu, de la o baterie de acumulatoare, de la un redresor sau de la o baterie de condensatoare care se descarcă. Se iau măsuri, pentru suprimarea componentelor transitorii ale curentului, cari tind să demagnetizeze magnetul la întreruperea circuitului, folosind tensiuni joase de alimentare, scurt-circuitînd
Magnetizare, coeficient de ~
394
Magnetizaţie, stare de —
bobina la întreruperea curentului, conectînd (în circuitul bobinei) lămpi cu filament de cărbune sau întrerupînd curentul alternativ care alimentează redresorul.
Magneţii trebuie magnetizaţi pînă la saturaţie; în acest scop, cîmpul produs de electromagnet trebuie să fie de circa cinci ori mai mare decît cîmpul coercitiv al materialului magnetic care urmează să fie magnetizat. Durata magnetizării trebuie să fie mai mare decît constanta de timp a bobinei electro-magnetului (de cele mai multe ori de ordinul unei secunde), sau cel puţin egală cu ea.
Magnetul magnetizat trebuie îndepărtat de lîngă instalaţia de magnetizare, înainte de a deschide circuitul de magnetizare. Ei se păstrează, fie armat cu o bucată de fier- moale, fie asamblat cu alt magnet identic, cu polii de sens contrar alipiţi.
Magneţii trebuie stabilizaţi pentru menţinerea în timp a stării lor de magnetizaţie prin diferite procedee: prin încălzire la o anumită temperatură şi de o anumită durată (de ex. fierbere în apă, folosită la magneţii cu structură martensitică); prin vibraţii sau şocuri mecanice; prin aducerea într-un slab cîmp alternativ — de obicei de 50 Hz — de o intensitate anumită (care să scadă inducţia magnetică cu cîteva procente), sau rareori într-un cîmp continuu; prin combinaţii ale acestor procedee.
Demagnetizarea unui magnet permanent, adică operaţia de anulare a inducţiei lui remanente, se efectuează, de cele mai multe ori, introducînd magnetul magnetizat într-un cîmp alternativ cu intensitate mare, cu frecvenţa practic de 50 Hz (pentru demagnetizări complete, o frecvenţă mai joasă, de exemplu de 16 Hz). V. şî Demagnetizare.
î. coeficient de Fiz., Elt.: Cîtul dintre valoarea absolută a momentului magnetic alunităţi i de masă a unei substanţe şi intensitatea cîmpului magnetic exterior care-l produce. Dacă se alege drept unitate de masă un atom-gram dintr-o substanţă, cîtul se numeşte coeficient de magnetizaţie atomica. Dacă se alege drept unitate de masă o moleculă-gram din substanţă, cîtul se numeşte coeficient de magnetizaţie moleculara.
2.	intensitate deFiz., Elt.: Sin. Magnetizaţie (v.).
3.	Magnetizare.2. Fiz., Elt.: Sin. Magnetizaţie (v.).
4.	Magnetizaţie. Fiz., Elt.: Mărime vectorială derivată, de stare magnetică a corpurilor, egală cu densitatea de volum a momentului magnetic (v.):
Sin. Intensitate de magnetizare.
Magnetizaţia se poate descompune în doi termeni aditivi, dintre cari unul Mp reprezintă densitatea de volum a momentului magnetic permanent şi se numeşte magnetizaţie permanentă, iar ai doilea, Mf, reprezintă densitatea de volum a momentului magnetic temporar şi se numeşte magnetizaţie temporară (V, şi Magnetizaţie, stare de ~).
Conform legii legăturii dintre inducţia magnetică B, intensitatea cîmpului magnetic H şi magnetizaţie există relaţia:
B = ii0(H + xM),
(x0 fiind permeabilitatea absolută a vidului, iar x, coeficientul de raţionalizare, egal cu 1 în unităţi raţionalizate şi egal cu 4 7t în unităţi neraţionalizate. Produsul \lqM = J se numeşte şi polarizaţie magnetică.
Pentru magnetizaţia temporară e valabilă legea magnetiza-ţiei temporare:
M =v H lv t 1 ’
în care %m e în general un tensor simetric de ordinul al doilea, numit susceptivitate magnetică. în cazul mediilor magnetice
isotrope, e un scalar, legat de permeabilitatea magnetică ^ a mediului prin relaţia ^ = pt<o(1 + x%^), astfel încît B = {jlH, iar ptr = 1 + x%^ e permeabilitatea relativă.
Valoarea pe care o are magnetizaţia unui material fero-magnetic la anularea intensităţii cîmpului magnetic în punctul considerat se numeşte magnetizaţie remanentă Mr. Magnetizaţia remanentă a unui material care a fost magnetizat pînă la saturaţie constituie o caracteristică a materialului. Valoarea pe care o are magnetizaţia unui magnet permanent în absenţa unui cîmp magnetic exterior se numeşte magnetizaţie reziduală şi e mai mică decît magnetizaţia remanentă, datorită acţiunii demag-netizante a cîmpului propriu al magnetului (v. Demagnetizant, cîmp magnetic ~).
5.	~ remanenta. Fiz., Elt. V. sub Magnetizaţie.
6.	~ reziduala. Fiz., Elt. V. sub Magnetizaţie.
7.	stare de~>Fiz., Elt.: Stareafizică acorpurilorîn care acestea sînt supuse unor acţiuni ponderomotoare — forţe şi momente— dacă sînt situate într-un cîmp de forţe de natura forţelor cari se exercită între conductoarele parcurse decurenţ-electrici sau între bucăţi de magnetit (v.).
Corpurile cari se găsesc în stare de magnetizaţie se numesc corpuri magnetizate, iar operaţia în urma căreia ajung în această stare se numeşte magnetizare (v.). Cîmpul de forţe în care se exercită acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor magnetizate se numeşte cîmp magnetic (v. sub Cîmp 4 şi Cîmp 6), iar proprietatea corpurilor de a se magnetiza se mai numeşte magnetism (v.).
Starea de magnetizaţie e însoţită atît de exercitarea acţiunilor ponderomotoare asupra corpurilor magnetizate situate în cîmp magnetic, cît şi de producerea unui cîmp magnetic de către aceste corpuri.
Starea de magnetizaţie a corpurilor e caracterizabilă global printr-o singură mărime primitivă vectorială de stare, numită moment magnetic (v.), iar local, prin densitatea de volum a momentului magnetic, numită magnetizaţie (v.).
Starea de magnetizaţie e permanentă, dacă nu depinde practic de intensitatea cîmpului magnetic exterior, şi temporară, dacă depinde de intensitatea acestui cîmp magnetic şi se anulează împreună cu aceasta.
Majoritatea corpurilor (diamagnetice, v. Diamagnetism, şi paramagnetice, v. Paramagnetism) se magnetizează numai temporar şi atît de slab, încît starea lor de magnetizaţie poate fi ignorată în cele mai multe aplicaţii tehnice. Corpurile feromag-netice (v. Magnetism, Feromagnetism, Ferimagnetism) se magnetizează puternic şi păstrează o magnetizaţie permanentă chiar în lipsa unui cîmp magnetic exterior. Un corp feromagnetic magnetizat permanent se numeşte magnet (v.) (sau magnet permanent), iar un corp feromagnetic magnetizat temporar sub acţiunea cîmpului unui curent electric se numeşte electromagnet (v.).
Experienţa arată că în regim staţionar un mic corp magnetizat e echivalent, — atît din punctul de vedere al acţiunilor ponderomotoare de natură magnetică ce se exercită asupra lui, cît şi din punctul de vedere al cîmpului magnetic pe care-l produce, — cu o mică spiră parcursă de curent electric (o buclă de curent). Acest fapt stă la baza ipotezei curenţilor moleculari amperieni, conform căreia starea de magnetizaţie s-ar datori existenţei unor curenţi microscopici, rezultaţi din mişcarea particulelor elementare încărcate cu sarcină electrică. Ipoteza e verificată numai în parte, deoarece s-a constatat că multe dintre particulele elementare au un moment magnetic propriu (de spin) chiar în cazul în care nu au sarcină electrică. Conform concepţiilor actuale, starea de magnetizaţie macroscopică a unor corpuri constituite dintr-un număr mare de particule elementare reprezintă efectul statistic atît al curenţilor
Magnetocaloric, efect ~
395
Magnetofon
moleculari cît şi al orientării particulelor cu moment magnetic propriu (v. sub Magnetism 3).
Ansamblul fenomenelor cari consistă în magnetizarea corpurilor, exercitarea acţiunilor ponderomotoare de natură magnetică şi producerea cîmpului magnetic de către corpurile magnetizate, reprezintă fenomenele magnetice. Ele sînt studiate în Magnetism (v.).
1.	Magnetocaloric, efect	Fiz.: Variaţia temperaturii
unui corp, izolat termic, provocată prin schimbarea stării lui de magnetizaţie. în particular, temperatura unui corp para-magnetic scade prin demagnetizarea lui adiabatică; acest efect stă la baza metodelor prin cari se ating astăzi cele mai joase temperaturi, de ordinul a 10-2 şi 10"3 °K.
2.	Magnetochimie. Chim. fiz.: Capitol al Chimiei fizice, care se ocupă cu metodele de cercetare a structurii moleculare a unor compuşi organici, cu metodele de identificare a unor radicali organici liberi, cu metodele de dozare a unor elemente (de ex. a urmelor de fier dintr-un metal sau a urmelor de oxigen dintr-un gaz), folosind determinări de susceptivitate magnetică (v.).
3.	Magnetoconductiv, efect Fiz., Elt.: Variaţia conductivităţii electrice a unui metal sau a unui semiconductor odată cu intensitatea cîmpului magnetic exterior în care se găseşte.
în tehnică se foloseşte efectul magnetoconductiv relativ pronunţat al bismutului, pentru măsurarea inducţiei magnetice cu ajutorul unui dispozitiv numit spirală de bismut, aşezat în regiunea din cîmp explorată (de obicei, întrefierul maşinilor electrice). Rezistenţa electrică a spiralei creşte cu inducţia magnetică a cîmpului, iar aparatul care măsoară rezistenţa e etalonat cu cîmpuri de inducţie cunoscute. Bismutul prezentînd o importantă variaţie a rezistivităţii cu temperatura, trebuie luate în consideraţie corecţiile de temperatură necesare. Sin. Magnetoconducţie, Magnetorezistenţă.
4.	Magnetoconducţie. Fiz., Elt.: Sin. Efect magnetoconductiv (v. Magnetoconductiv, efect ~).
5.	Magnetodielectric. Elt.: Sin. Magnetoizolant (v.).
6.	Magnetoelasticitate. Fiz., Rez. mat.: Ramură a Mecanicii corpului solid deformabil, care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi a stării de deformaţie într-un astfel de corp cu proprietăţi elastice, sub acţiunea unui cîmp electromagnetic.
Se studiază sistemul de ecuaţii, constituit din ecuaţiile teoriei elasticităţii şi din ecuaţiile cîmpului electromagnetic.
7. Magnetoflex. Metg., Elt.: Sin. Magniflex (v.), Cunife.
8. Magnetofon pl. magnetofoane. Elt., Telc., Cinem.: Aparat pentru înregistrarea şi redarea sunetului, utilizînd principiul înregistrării magnetice (v. Magnetică, înregistrare — a semnalelor) a semnalelor electrice corespunzătoare. înregistrarea se face pe un purtător de sunet cu proprietăţi magnetice, avînd forma de fir, de bandă, de disc sau de cilindru.
Procesele specifice înregistrărilor magnetice de sunet şi funcţionării magentofonului sînt înregistrarea, redarea şi ştergerea.
înregistrarea consistă în magnetizarea variabilă a purtătorului de sunet, care se deplasează prin faţa întrefierului unui electromagnet, numit cap de înregistrare, prin înfăşurarea căruia trec curenţii de audiofrecvenţă reprezentînd semnalul de înregistrat (v. fig. /). Purtătorul de sunet capătă de-a lungul direcţiei sale de mişcare prin faţa capului de înregistrare o magnetizaţie remanentă variabilă, proporţională cu intensitatea instantanee a semnalului. Procesul de înregistrare poate fi urmărit pe caracteristica de transfer, care reprezintă variaţia inducţiei remanente Bf a purtătorului de sunet în funcţiune de intensitatea cîmpului magnetizant H. Dacă nu se iau măsuri
speciale, caracteristica de transfer B —f(H) enelineară. Pentru a lineariza caracteristica de transfer se utilizează înregistrarea cu polarizare constantă sau de înaltă frecvenţă. Deoarece polarizarea constantă (în curent continuu) prezintădez-avantaje faţă de polarizarea de înaltă frecvenţă (distorsiuni mai mari, dinamică mai redusă, etc.), în practică se întîlneşte aproape excluziv polarizarea de înaltă frecvenţă, care consistă în trecerea unui curent de înaltă frecvenţă (50**• 100 kHz) prin înfăşurarea capului de înre-
/. Reprezentare schematică a capului de înregistrare.
1) miez magnetic; 2) înfăşurare; 3) întrefier; 4) purtător de sunet.
gistrare concomitent cu curentul de audiofrecvenţă. Amplitudinea curentului de polarizare e de 2**-3 ori mai mare decît ampl itudinea curentului de audiofrecvenţă. în fig.// sînt prezentate caracteristicile de transfer ale unui purtător de sunet oarecare,- cu
II. Caracteristici de transfer Br—f(H), cu Hp parametru (pentru claritatea desenului caracteristicile pentru diferiţi Hp au fost desenate decalat).
valoarea intensităţii Hp a cîmpului de polarizare ca parametru. Există o valoare a polarizării pentru care linearitatea e foarte bună (în cazul dinfigură, H^=1000e). în practică se lucrează cu o polarizare mai mare decît polarizarea corespunzătoare linearităţii optime pentru o mai bună stabilitate de funcţionare la variaţia polarizării.
Redarea consistă în trecerea purtătorului de sunet mag-netizat în procesul de înregistrare prin faţa unui electromagnet similar celui de la înregistrare, numit cap de redare, cu aceeaşi viteză ca laînregistrare. Variaţiile de flux magnetic determinate de magnetizaţia remanentă a purtătorului induc în înfăşurarea capului de redare o tensiune electromotoare a cărei ampl itudine E0 (la amplitudine dată a fluxului) e proporţională cu frecvenţa, ceea ce înseamnă că la redare apar distorsiuni de frecvenţă cari vor trebui să fie corectate. în realitate, situaţia e mai complicată, deoarece nici amplitudinea fluxului nu e constantă şi la frecvenţe înalte se produce chiar o scădere a tensiunii induse la creşterea frecvenţei.
Ştergerea unui purtător de sunet consistă în anularea magnetizaţiei lui anterioare, şi se face cu un cîmp magnetic constant sau cu un cîmp magnetic alternativ. Ştergerea cu cîmp magnetic constant se foloseşte foarte rar şi numai acolo unde nu se cer performanţe tehnice prea înalte. Ştergerea cu cîmp magnetic	o)	cîmpului	în tn-
alternativ se bazează pe demagnetiza-	trefjer;t>) deplasarea	pune-
rea materialelor feromagnetice, în urma introducerii într-un cîmp magnetic alternativ iniţial foarte intens, a cărui amplitudine scade treptat spre zero. Cîmpul magnetic de ştergere se creează cu ajutorul capului de ştergere, un electromagnet asemănător ca formă cu capetele de înregistrare şi de redare, dar cu întrefierul mai
Ştergerea cu cîmp alternativ.
tuIui de funcţionare în planul (B,H) la demagnetizarea purtătorului de sunet.
Magnetofon
396
Magnetofon
mare. Amplitudinea cîmpului creat în dreptul întrefierului capului de ştergere are alura din fig. III a. Fiecare element al purtătorului de sunet magnetizat care se mişcă prin faţa capului de ştergere, indiferent de starea lui de magnetizaţie, e supus unui cîmp alternativ de amplitudine variabilă, care îl magnetizează pînă la saturaţie, iar apoi îl demagnetizează pînă la zero, cînd părăseşte întrefierul. Pentru o bună demagne-tizare, descreşterea amplitudinii cîmpului trebuie să fie suficient de lină, iar frecvenţa cîmpului de ştergere nu trebuie să depăşească o anumită valoare maximă, în practică fiind cuprinsă între 30 şi 80 kHz.—
Fidelitatea întregului proces de înregistrare şi redarea semnalelor corespunzătoare sunetului depinde de distorsiunile (v.) introduse şi de dinamică (v.).
Distorsiunile cari şe produc în procesele de înregistrare şi redare sînt distorsiuni de frecvenţă (de atenuare) şi distorsiuni de nelinearitate, cari au ca efect reducerea dinamicii.
Distorsiunile de frecvenţă mai importante au următoarele cauze: creşterea tensiunii induse în capul de redare cu frecvenţa /, autodemagnetizarea, efectul pelicular, dimensiunea finită a întrefierului capului de redare, înclinarea relativă a capetelor de înregistrare şi redare, pierderile în fier din capul de redare. Toate distorsiunile de frecvenţă datorite cauzelor de mai sus, afară de prima, se manifestă numai la frecvenţe înalte, adică la lungimi de undă mici. Datorită lor, amplitudinea tensiunii la redare scade cu atît mai mult cu cît lungimea v
de undă înregistrată ^ — ~ţ (uncle v e viteza purtătorului de
sunet) e mai mică.
Efectul de autodemagnetizare (v. Demagnetizant, cîmp magnetic ^) face ca inducţia reziduală B de pe purtătorul de sunet să scadă pe măsură ce lungimea de undă X se micşorează aproximativ după relaţia:
Br = Br(0)e~x‘lx,
în care X e o lungime de undă caracteristică. Autodemagnetizarea mai depinde de inducţia remanentă, de proprietăţile magnetice ale purtătorului de sunet, şi de grosimea b a purtătorului; ea scade cînd creşte raportul X/b sau raportul HJBr al
IV. Atenuarea nivelului de redare în funcţiune de lungimea de undă X, distanţa d dintre bandă şi cap fiind parametru.
materialului purtătorului (Hff e cîmpul coercitiv maxim, iar Br e inducţia remanentă maximă). Dintre două materiale la cari raportul HJBr e acelaşi se preferă acela la care acest raport are valorile absolute mai mari, deoarece determină un nivel mai înalt la redare, datorită remanenţei mai mari.
Efectul pelicular (v.) face ca intensitatea cîmpului magnetic creat de capul de înregistrare să scadă în direcţia grosimii purtătorului de sunet cu atît mai mult cu cît X e mai mic. O caracteristică de frecvenţă cît mai uniformă se obţine cu purtători de sunet cu strat magnetic subţire. De asemenea, o aderenţă imperfectă între cap şi purtătorul de sunet determină o scădere a nivelului mai accentuată la lungimi de undă mici (v. fig. IV).
Dimensiunea finită a întrefierului capului de redare determină o scădere a tensiunii induse la lungimile de undă mici cu cari această dimensiune devine comparabilă, dată de expresia:
X
în care e amplitudinea tensiunii induse în capul de redare; E0 e amplitudinea tensiunii induse în capul de redare cînd X>j; s e grosimea efectivă a întrefierului. Tensiunea indusă în cap e
J*
nulă ori de cîte ori e egal cu un număr întreg.
X
înclinarea relativă a capetelor de înregistrare şi redare determină o atenuare a semnalului cu lungimi de undă mici, fiir.d echivalentă cu o mărire a întrefierului efectiv al capului de redare (v. Aliniere 4).
Pierderile în fier din capul de redare (pierderile prin curenţi turbionari şi, în mai mică măsură, pierderile prin isterezis) introduc atenuări la frecvenţe înalte, din care motiv capetele se execută din tole subţiri izolate între ele.
Variaţia tensiunii electromotoare induse în capul de redare cu lungimea de undă, corespunzătoare tuturor distorsiunilor de frecvenţă, este dată în fig. V. Pentru obţinerea unei caracteristici de transfer pendente de frecvenţă se fac corecţii de frecvenţă în amplificatoarele magnetofonului, atît la înregistrare (o ridicare parţială a frecvenţelor înalte) cît şi la redare (o ridicare a frecvenţelor joase şi o corecţie suplementară a frecvenţelorînal-te). Magnetofoanele moderne au o caracteristică de frecvenţă practic constantă în banda de la 30'*-15 000 Hz la viteze ale purtătorului desunetde38,1 cm/s şi de 19 cm/s.
Distorsiunile de nelinearitate cari apar în procesele de înregistrare şi redare au următoarele cauze principale:	nelinearitatea	caracte-
risticii de transfera purtătorului desunet; neuniformitateavitezei de deplasare a purtătorului de sunet la înregistrare şi redare; nelinearitatea curbelor de magnetizare ale capetelor de înregistrare şi redare; nelinearitatea ampl ificatoarelor. Cele mai importante cauze sînt primele două. în fig. VI se prezintă contribuţia diferitelor surse de distorsiuni (calculate numai cu armonica a treia, singura importantă).
VI. Efectul diferitelor surse de distorsiuni de nelinearitate. o) purtător de sunet (bandă); b) amplificator; c) cap de înregistrare; k) coeficientul de distorsiuni dat de armonica a treia; i) curentul de înaltă frecvenţă.
dS
48
*tî
38-
30-
24
18-
12-
0.
10000 2500 500	100	25	P
V. Tensiunea electromotoare (în dB) indusă în capul de redare în funcţiune de lungimea de undă (în |j).
(înregistrare-redare) inde-
Magnetofon
397
Magnetofon
Distorsiunile de nelinearitate introduse de purtătorul de sunet depind de curentul de audiofrecvenţă, de curentul de polari-zaţie de înaltă frecvenţă, de lungimea de undă înregistrată şi de lăţimea întrefierului capului de înregistrare, în fig. VII e reprezentată dependenţa distorsiunilor de curentul de po-larizaţie pentru mai multe tipuri de benzi. Distorsiunile de nelinearitate cresc cu cît lungimea de undă şi întrefierul capului de înregistrare sînt mai mici. Neuniformita-tea vitezei de deplasare a purtătorului de sunet are ca urmare o variaţie a înălţimii sunetelor redate, adică modularea în frecvenţă a sunetelor cu un semnal perturbator.
Experimental s-a stabilit o curbă de percepere subiectivă a variaţiei înălţimii tonului, care arată că urechea are o sensibi I itate maximă pentru frecvenţele de modu-laţie din jurul a 4 Hz şi că frecvenţele de modulaţie peste 200 Hz nu mai sînt practic percepute.
Cînd 1 Hz</m<20 Hz, variaţiile înălţimii tonului se aud direct (pînă aproape de 4 Hz, urechea poate urmări variaţiile ascendente şi descendente ale înălţimii sunetului; peste 4 Hz nu se mai percep decît maximele frecvenţei de modulaţie); cînd 20 Hz</M<100 Hz,sunetul pare mai dur; cînd/^f>100 Hz, frecvenţele laterale ale sunetului modulat devin audibile şi efectul se percepe ca o distorsiune nelineară a sunetului.
Dinamica (v.) semnalelor înregistrate pe purtătorul de sunet e limitată de semnalul maxim admisibil pentru care se obţin distorsiuni date şi de nivelul zgomotelor. Zgomotele cari apar la înregistrare şi la redare sînt formate din perturbaţiile exterioare (inducţii parazite), din zgomotele amplificatoarelor şi zgomotele purtătorului de sunet. Perturbaţiile exterioare sînt provocate în special de cîmpuri le magnetice cu frecvenţa reţelei cari induc tensiuni în capul de redare sau modulează curentul de polarizaţie. Zgomotele amplificatoarelor (v.) se manifestă sub formă de fîşîit, de pocnituri sau de zgomot de sector. Sursa principală de zgomote este purtătorul de sunet, datorită neomo-geneităţii lui fizice şi geometrice, cum şi variaţiei contactului dintre el şi capete. Cu purtătoarele de sunet realizate azi se poate obţine, la magnetofoanele profesionale, o dinamică mai mare decît 60 dB.
Părţile principale ale unui magnetofon
sînt: purtătorul de sunet, capetele de magnetofon, mecanismul de antrenare a purtătorului de sunet şi echipamentul electronic (incluziv difuzoarele sau microfonul anex).
Purtătoarele de sunet magnetice pot fi clasificate, după forma lor, în patru grupuri: sub formă de fir, de bandă, de disc şi de cilindru. Cel mai răspîndit purtător de sunet e cel sub formă de bandă (v.). După proprietăţile magnetice, se deosebesc purtătoare de sunet dure (cu forţă coercitivă mare) şi moi (cu forţă coercitivă mică), iar după structura lor, se deosebesc purtătoare de sunet stratificate şi masive. Cerinţele generale pe cari trebuie să le îndeplinească purtătoarele de sunet sînt: cîmpul coercitiv între 200 şi 500 Oe (valori mai mici nu asigură obţinerea unor parametri electroacustici satisfăcători, iar valori mai mari produc dificultăţi la ştergerea înregistrărilor); inducţia
remanentă între 400 şi 800 Gs (pentru această mărime nu există limită superioară); stratul magnetic cît mai omogen; purtătorul de sunet să se păstreze bine în timp şi să fie cît mai stabil faţă de variaţiile temperaturii şi ale umidităţii; o rezistenţă la rupere şi o elasticitate suficiente pentru ca să nu se întindă şi să se rupă în timpul lucrului (în general, rezistenţa la rupere trebuie să fie mai mare decît 7-*-8 kg/mm2, iar alun-girea elastică la o sarcină de 1 kg, mai mică decît 1%). Aprecierea proprietăţilor electroacustice ale purtătoarelor de sunet se face după anumiţi parametri, dintre cari cei mai importanţi sînt: sensibilitatea, nivelul distorsiunilor nelineare, caracteristica de frecvenţă a benzii, nivelul zgomotelor, etc.
Capetele de magnetofon se clasifică, după funcţiunile pe cari le îndeplinesc, în capete de înregistrare, de redare şi de ştergere. Magnetofoanele cu dimensiuni mici au un singur cap pentru redare şi înregistrare. Forma geometrică a capetelor poate fi diferită. Cea mai răspîndită formă de cap e forma toroidală. Capetele toroidale se compun din două jumătăţi de inel de material magnetic pe cari se găsesc înfăşurările necesare producerii fluxului magnetic (v. fig. VIII). în întrefierul de lucru format de cele două jumătăţi ale vili. Cap magnetictoroidal. miezului se pune O mică placă de CU- 7) întrefier; 2) purtător de pru sau de bronz fosforos, a cărei gro- sunet (bandă); 3) înfăşu-sime e egală cu lăţimea întrefierului. rare; 4) miez magnetic. Miezul e format din foi de tablă cu
grosimea de 0,05--*0,2 mm, izolate. Pentru a obţine o inducţie mărită în întrefier, secţiunea miezului se micşoreazăîn apropierea întrefierului. Materialele magnetice utilizate pentru construcţia miezurilor de capete (permalloy, mumetal, etc.) au permeabilitate mare, remanenţă mică, forţă coercitivă mică şi inducţie de saturaţie mare. Pentru a evita dereglarea întrefierului, cele două jumătăţi ale miezului sînt strînse bine într-un jug de material nemagnetic.
Capul de înregistrare trebuie să aibă o permeabilitate a materialului mult mai mare decît a purtătorului de sunet (pentru a asigura înregistrarea frecvenţelor înalte); pierderi reduse la minimum (pentru a asigura independenţa cîmpului de magnetizaţie de frecvenţă); o înfăşurare aleasă astfel, încît frecvenţa sa proprie de rezonanţă să fie egală sau mai înaltă decît frecvenţa curentului de polarizaţie (de aceea se alege o inductivi-tate mică — sub 100 mH — pentru înfăşurarea capului de înregistrare). Lăţimea întrefierului de lucru la capetele de înregistrare variază între 10 şi 40 [jt.
Capul de redare trebuie să satisfacă condiţii mai riguroase: întrefierul capului trebuie să fie mai mic decît cea mai mică lungime de undă (pentru o viteză de 9,5 cm/s se cere un întrefier de aproximativ 5 pi); să fie bine ecranat magnetic faţă de cîmpuri perturbatoare, deoarece lucrează cu nivelul semnalului foarte mic; materialul magnetic al miezului să aibă o remanenţă mică; permeabilitatea materialului miezului să fie foarte mare; să se reducă la minimum curenţii turbionari; inductivitatea capului să fie aleasă astfel, încît frecvenţa de rezonanţă a capului să nu fie sub limita superioară a benzii transmise. De aceea, inductivitatea capetelor de redare nu e mai mare decît 3 H. Capetele de redare pentru magnetofoanele profesionale au o inductivitate de 80 mH. Capetele toroidale cu două înfăşurări simetrice sînt mai puţin sensibile la cîmpurile perturbatoare omogene cari produc, în cele două jumătăţi, efecte de sens contrar. Capetele de înregistrare au un întrefier auxiliar relativ mare (0,2--*0,5 mm), aşezat simetric cu primul, care are rolul de a evita magnetizaţia incidentală a capului prin şocuri de curent.
Capul de ştergere diferă de celelalte capete, din punctul de vedere constructiv, prin dimensiunile mai mari ale întrefierului (0,2*“0,5 mm).
ip(/nA)
VIL Dependenţa distorsiunilor nelineare (date de armonica a treia) de mărimea curentului de polarizaţie ip pentru diferite tipuri de benzi, o) banda Webcor; b) banda Scotch-lll; c) banda Kodak V-65 ; d) banda Sonocolor; e) banda FS; f) banda Genoton EN; g) banda CH ; h) banda EX; /) banda C.
Magnetofon
398
Magnetofon
Mecanismul de antrenare a benzii magnetice prin faţa capetelor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: banda magnetică să fie deplasată prin faţa capetelor cu viteză constantă; viteza benzii la redare trebuie să fie aceeaşi ca viteza benzii la înregistrare; întinderea benzii să fie constantă şi suficientă, astfel ca banda să adere strîns la capete; să permită înfăşurarea rapidă a benzii în ambele sensuri cu o viteză mărită; oprirea benzii să fie făcută astfel, încît aceasta să nu fie supusă la eforturi mecanice şi să nu se formeze bucle.
Vitezele de antrenare a benzii sînt normate şi au următoarele valori:
la magnetofoanele profesionale
' 76,2	cm/s	30 "/s
38,1	cm/s	15"/s
,19	cm/s	7,5"/s
r 19	cm/s	7.5-/S
9,5	cm/s	3,75"/s
, 4,75	cm/s	1,87"/s
4,75	cm/s	1,87"/s
2,4	cm/s	0,9"[s
benzi	i (la	înregis-
la magnetofoanele de reportaj şi de amatori
la dictafoane (magnetofoane speciale pentru înregistrarea vorbirii)
Neuniformităţile vitezei de deplasare a trare şi la redare) produc variaţii ale înălţimii sunetelor. Ele sînt provocate de excentricitatea pieselor în rotaţie, de variaţiile vitezei unghiulare a motorului de antrenare şi de deformaţiile elastice ale purtătorului de sunet. în general seimpuncondiţii foarte riguroase pentru menţinerea constantă a vitezei, în special la magnetofoanele profesionale (variaţii sub ±0,2% ), ceea ce presupune o execuţie foarte precisă a mecanismului de antrenare. în fig. IX e reprezentat sistemuI de antrenare a benzii la un magnetofon profesional. Se folosesc trei motoare: motorul care antrenează suportul ruloului de bandă debitor 1, motorul care antrenează suportul ruloului de bandă colector 2, şi motorul cuplat cu rola de antrenare 3. în timpul înregistrării sau redării, banda se desfăşoară de pe miezul ei, care e fixat pe suportul ruloului de bandă debitor, e antrenată de rola de antrenare prin fricţiune, fiind presată pe aceasta de un presor de cauciuc şi înfăşurată în ruloul de bandă colector. Viteza constantă a benzii e asigurată de rola de antrenare 3, care se roteşte cu turaţie constantă. Pe traseul benzii sînt role cu volant, cari contribuie la frînarea constantă â benzii şi role de ghidare pentru ghidarea corectă a benzii prin faţa capetelor. Magnetofoanele portabile şi de amatori sînt echipate, în general, cu un singur motor, care serveşte atît la antrenarea benzii cu viteză constantă cît şi la bobinarea ei. Motorul de antrenare e cuplat, în acest caz, cu suportul benzii din stîngă şi din dreapta prin transmisiuni cu curele sau cu role de fricţiune. Ca motoare de antrenare a benzii sînt folosite, în general, motoare cu turaţie aproximativ constantă, cum sînt motoarele asincrone, motoarele de reluctanţă şi, uneori, motoare sincrone cu isterezis. Pentru pornirea motoarelor asincrone şi de reluctanţă alimentate de la reţele monofazate se foloseşte o înfăşurare
IX. Mecanismele unui magnetofon profesional. I) suportul ruloului de bandă debitor; 2) suportul ruloului de bandă colector; 3) rolă de antrenare; 4) presor de cauciuc; 5) role cu volant; 6) role de ghidare; 7) bandă ; 8) platan ; 9) miez; 10) sistem de fixare a miezului; 11) capetele de ştergere, înregistrare şi redare.
auxiliară care, conectată în serie cu un condensator de 0.5---4 jxF produce un flux în cuadratură cu 90° cu fluxul înfăşurării principale. La magnetofoanele simple, portabile şi de amatori, se mai folosesc motoare cu rotorul în scurt-circuit şi motoare cu poli din magneţi permanenţi. Pentru înfăşurarea benzii, la magnetofoanele cu trei motoare, se folosesc motoare serie cu colector sau motoare cu o caracteristică tip serie (ceea ce asigură adaptarea vitezei lor de rotaţie la viteza de deplasare constantă a benzii‘impusă de rola de antrenare).
Echipamentul electronic a! unui magnetofon are următoarele părţi principale: amplificatorul de înregistrare, amplificatorul de redare, oscilatorul de înaltă frecvenţă şi indicatorul de modulaţie. în fig. X e reprezentată V J.3 schema bloc a unui magnetofon.
Amplificatorul de în registre re trebuie să amplifice semnalele cari	,
provin de la o sursă electroacustică	m
şi să alimenteze capul de înregis-trare cu o anumită caracteristică de frecvenţă (conformă unei anumite curbe de corecţie). în general,
X. Schema bloc a unui magnetofon.
1) amplificator de înregistrare; curentul din capul de înregistrare 2) cap de înregistrare; 3) purtă-trebuie să fie constant pînă la tor de sunet; 4) cap de reda-1000 Hz şi apoi să crească CU fre- re; 5) amplificator de redare; cvenţa. Sînt două procedee posibile 6) cap de ştergere; 7) oscilator pentru a realiza un curent constant pentru ştergere şi premagne-la variaţia frecvenţei: utilizarea unui tizare; /) intrare; £) ieşire, amplificator cu rezistenţă internă
mai mică decît impedanţa capului de înregistrare (), dar care produce o tensiune care creşte cu frecvenţa (deoarece şi impedanţa capului e proporţională cu frecvenţa, curentul careva circulaîn cap va fi constant); utilizarea unui amplificator cu rezistenţă internă mult mai mare decît impedanţa capului de înregistrare în întreaga bandă de frecvenţe înregistrate. Astfel de ampl i-ficatoare se realizează cu pentode sau cu triode avînd reacţie negativă de curent.
Accentuarea frecvenţelor înalte poate fi realizată cu mai multe montaje, dintre cari cele mai utilizate sînt: un circuit de corecţie montat între dou ă etaje (v. fig. X/o); un circuit de reacţie negativă dependent de frecvenţă (v, fig. XI b) ; un circuit oscilant acordat pe frecvenţa maximă de transmis, montat în circuitul anodical etajului final (v. fig. XI c). Amplificatoarele de înregistrare se construiesc cu unu, cu două sau cu trei etaje, în funcţiune de valoarea semnalului de intrare.
Conectarea capului de înregistrare la etaju
cx
XI. Montaje pentru ridicarea frecvenţelor înalte la înregistrare.
a)	circuit de corecţie montat între două etaje;
b)	circuit de reacţiune negativă dependent de frecvenţă; c) circuit oscilant montat în circuitul anodic.
final al amplificatorului de înregistrare se face direct sau prin intermediul unui transformator, după cum capul are o impedanţă mare sau mică.
Amplificatorul de redare are două sau trei etaje, amplifică semnalele date de capul de redare şi realizează corecţia de frecvenţe astfel, încît tensiunea la ieşire să fie independentă
Magnetdgraf
399
Magnetograf
de frecvenţă. Pentru aceasta în amplificatorul de redare trebuie ridicată caracteristica de frecvenţă în domeniul frecvenţelor joase şi înalte. Corecţiile se realizează, fie cu circuite montate între etaje, fie cu circuite de reacţiune negativă dependentă de frecvenţă. Conectarea la amplificator a capului de redare (cînd are impedanţă mică) se face prin intermediul unui transformator ridicător cu raportul de transformare de 60---90 (ceea ce are ca efect îmbunătăţirea raportului semnal/zgomot). Pentru a micşora perturbaţiile produse de transformatorul de reţea, de motoare, etc., circuitul magnetic al transformatorului de intrare trebuie să aibă dimensiuni mici şi, de aceea, miezul se confecţionează din tole de permalloy. Pentru mărirea raportului dintre semnal şi zgomot primul etaj al amplificatorului de redare trebuie să fie echipat cu un tub cu nivel de zgomot mic şi efect microfonic redus. La magnetofoanele portabile şi ' de amatori, cari trebuie să aibă volum cît mai mic, construcţie simplă şi cost mic, se utilizează amplificatoare combinate pentru înregistrare şi redare.
Oscilatorul de înalta frecvenţa produce curentul necesar pentru ştergere s\ polarizare la înregistrare. Montajele utilizate sînt obişnuite. în unele montaje se utilizează ca inductanţă a circuitului oscilant chiar înfăşurarea capului de ştergere. Curentul de înaltă frecvenţă trebuie să nu conţină armonice pare cari măresc distorsiunile şi zgomotele. Oscilatorul trebuie să aibă o putere de cîţiva waţij de aceea, pentru oscilatoare se utilizează tuburi de putere. In ultimul timp au început să se utilizeze capete de ştergere* de ferită, pentru cari puterea necesară e mai mică decît 1 W.
indicatorul de nivel serveşte la stabilirea nivelului maxim care poate fi înregistrat pe bandă. Ca indicatoare se folosesc ochiul magic, voltmetrul de vîrf cu caracteristică logaritmică sau tubul cu neon.
Clasificarea magnetofoanelor se face după destinaţie, după tipul construcţiei şi după viteza de deplasare a benzii. După destinaţie, se deosebesc:
Magnet of o a n e profesionale, cari sînt magneto-foane de înaltă calitate, utilizate pentru înregistrarea muzicii, în radiodifuziune, în săli mari de concerte, în teatre, etc. Tot din această clasă fac parte şi magnetofoanele sincrone utilizate în cinematografie şi la cari înregistrarea şi redarea se efectuează sincron cu deplasarea imaginii.
Magnet of o a n e semi profesionale, cari au caracteristici corespunzătoare unor utilizări speciale: magneto-foane pentru darea semnalului de pauză, magnetofoane utilizate pentru reverberaţia artificială, dictafoane, etc.
Magnetofoane pentru amatori, cari au caracteristici satisfăcătoare la un preţ de cost acceptabil.
După tipul construcţiei, se deosebesc:
Magnetofoane fixe, cari se montează fix la locul funcţionării.
Magnetofoane transportabile cu vehicule, cari au o greutate mai mică decît 60 kg.
Magnetofoane portabile, cari au o greutate mai naică decît 15 kg şi pot fi transportate de o singură persoană.
După viteza de deplasare a benzii există şase clase de magnetofoane, corespunzînd vitezelor de: 76,2; 38,1; 19,05; 9,5; 4,75 şi 2,4 cm/s.
i.	Magnetograf, pl. magnetografe. Geofiz.: Instrument folosit pentru înregistrarea variaţiilor în timp ale cîmpului geomagnetic.
Magnetograful — numit adeseori sistem magnetografic — comportă patru piese principale: trei variometre (v.) şi aparatul de înregistrare. De regulă, variometrele sînt destinate înregistrării variaţiilor declinaţiei (AD) şi ale componentelor . orizontală (AH) şi verticală (AZ) ale cîmpului geomagnetic. Dacă, însă, în loc să se facă orientarea magneţilor aparatelor în raport cu meridianul magnetic, aparatele sînt reglate faţă
de meridianul astronomic, sistemul înregistrează mărimile AX, AY şi AZ (v. sub Geomagnetice, elemente ~).
Variometrele înregistratoare sînt construite şi funcţionează în felul următor:
Variometrul D are un mic magnet (cu moment magnetic de aproximativ 20 de unităţi CGS), suspendat de un fir de cuarţ cu diametrul de circa 20 [l, potrivit să fie fără torsiune cînd magnetul se găseşte cu axa sa magnetică în poziţia mijlocie a planului meridianului magnetic. în această condiţie, torsiunea firului nu intervine practic în determinarea poziţiei magnetului şi acesta urmează cu fidelitate toate variaţiile de oriem tare ale planului meridianului magnetic, dînd astfel variaţiile declinaţiei.
Variometrul H are un magnet cu aceleaşi caracteristici fizice şi geometrice, care e suspendat însă de un fir mai gros (cu diametrul de aproximativ 50---60 |x), astfel încît cuplul lui de torsiune nu mai e negliajbil. Prin răsucirea firului, magnetul e adus cu axa normală în poziţia mijlocie a planului meridianului magnetic, poziţie în care el stă în echilibru, la un moment dat, sub acţiunea cuplului magnetic al componentei orizontale şi a cuplului de torsiune. Pentru variaţii mici de orientare a magnetului în planul orizontal, cuplul de torsiune e practic constant, aşa încît astfel de variaţii, provocate de cele ale componentei orizontale, corespund excluziv acestora, cu condiţia ca momentul magnetic să rămînă constant.
Variometrul Z are un magnet mai mare — de fapt un sistem magnetic comparabil cu cel al variometrului Z de teren — cu momentul magnetic de ordinul de mărime a 200 de unităţi CGS, suspendat pe cuţite (eventual pe fir) în poziţie aproximativ orizontală şi putîndu-se roti în pianul primului vertical magnetic (poziţie mijlocie). Echilibrul şi variaţiile de echilibru sînt determinate de aceiaşi parametri ca în cazul variometrului Z de .teren, cu diferenţa că, în cazul de faţă, AZ reprezintă variaţii în timp, nu de la un loc la altul.
Aparatul înregistrator conţine ca părţi esenţiale sursa de la care pleacă fasciculul luminos repartizat, apoi celor trei variometre, toba de înregistrare şi mecanismul de ceasornic care îl acţionează, o scară parabolică divizată şi o lunetă pentru observaţii vizuale, cum şi o prismă cu reflexiune totală şi o lentilă cilindrică.
Deviaţiile magnetice apar mult amplificate în deviaţiile fasciculelor de lumină prin reflexiune pe oglinzile variometrelor. Razele de lumină cari pleacă de la fanta verticală a înregistratorului cad prin lentila fiecărui variometru pe oglinda solidară cu magnetul respectiv, sînt reflectate prin aceeaşi lentilă, înapoi la aparatul înregistrator, unde o prismă cu reflexiune totală le schimbă direcţia, trimiţîndu-le pe o tobă printr-o lentilă cilindrică, în al cărei plan focal se găseşte generatoarea superioară a cilindrului de înregistrare. în locul imaginii lineare a fantei se formează cîte o imagine punctuală corespunzătoare fiecărei oglinzi de la variometre pe această generatoare. Pe lîngă imaginile D, H, Z date de oglinzile mobile cu magneţii variometrelor, pe generatoarea superioară a tobei cilindrice se formează încă cinci imagini. Trei imagini BD, B^ şi Bz corespund oglinzilor fixe, prinse pe cutiile aparatelor, şi servesc ca baze intermediare în valorificarea înregistrărilor, constituind mărturia imobilităţii aparatelor, iar două imagini OjjşiO^sînt date de oglinzile termometrelor înregistratoare cu cari sînt echipate variometrele H şi Z (ale căror indicaţii depind de momentul magnetic variabil cu temperatura). Imagini de rezervă D' şi H' obţinute pe o cale optică simplă, cu ajutorul altor oglinzi mobile cu magneţii respectivi, asigură înregistrarea variaţiilor declinaţiei şi componentei orizontale în timpul marilor furtuni magnetice, cari ar scoate din cîmpul de înregistrare imaginile D şi H. Nu e nevoie de o imagine de rezervă pentru Z, această componentă fiind totdeauna afectată mai puţin decît D şi H de perturbaţiile geomagnetice.
Magrietâgr*ama
400
Magnetohidrodinamîc, generator ^
Prin rotirea cilindrului de înregistrare în 24 de ore (există posibilităţi de angrenare şi timp mai scurte) se obţine diagrama magnetică sau magnetograma, pe care se găsesc cele trei drepte de reper Bp, B^ şi Bcele trei curbe D, H, Z (eventual D' şi H', cari apar în locul lui D şi H), reprezentînd variaţiile elementelor geomagnetice, şi cele două curbe şi O^.indicînd eventualele variaţii de temperatură.
în figură sînt reprezentate: cutia pentru sursa de lumină 1, ceasornicul' cu butonul pentru angrenarea tobei de înregistrare la mecanismul motor 2, toba 3, capacul care închide înregistratorul după angrenarea tobei 4 şi luneta pentru observaţii directe 5.
Etalonarea sistemului magnetografic se face după aceleaşi principii ca şi etalonarea variometrelor cu citire directă (v. sub Variometru magnetic).
î. Magnetograma, pl. magnetograme. Geofiz.: Diagramă obţinută fotografic, cu ajutorul unui magnetografsau al unui sistem magnetografic, pe care sînt înregistrate variaţiile în timp ale elementelor geomagnetice.
De regulă, o magnetogramă conţine opt curbe:	trei
linii drepte reprezentînd „bazele" celor trei variometre ale sistemului înregistrator cari servesc ca dovadă a imobilităţii acestora şi ca elemente de reper, trei curbe cari redau variaţiile elementelor geomagnetice înregistrate — de obicei declinaţia, componenta verticală şi componenta orizontală a cîmpului geomagnetic— şi două curbe de temperatură indicînd variaţiile acestor mărimi pentru cefe două aparate cari dau variaţiile componentelor de intensitate, singurele la cari indicaţiile depind de momentul magnetic, variabil cu temperatura.
O	magnetogramă normală are o desfăşurare de 2 cm/h, ceea ce indică lungimea ei de 48 cm pentru o zi. Reperarea timpului pe magnetogramă se face cu ajutorul semnalelor orare înregistrate pentru fiecare oră plină. Studiul variaţiilor rapide ale cîmpului magnetic se face pe magnetograme speciale, obţinute efectuînd înregistrări cu desfăşurare rapidă.
Reperarea nivelului absolut al curbelor de variaţie înregistrate pe magnetogramă se face cu ajutorul determinărilor geomagnetice absolute, iar valoarea ordonatelor acestor curbe se obţine prin etalonări potrivite ale înregistrării, provocînd artificial cîmpuri magnetice de orientări convenabile şi mărimi cunoscute.
2.	Magnetohidrodinamîc, efect Elt., Fiz. .- Fiecare dintre fenomenele mecanice şi electromagnetice specifice, cari se produc într-un fluid conductor (metal topit, gaz puternic ionizat, etc.) sub acţiunea unui cîmp magnetic. Dacă, iniţial, cîmpul e constant şi uniform, iar fluidul curge, se produce inducţie electromagnetică (v.) prin mişcare; dacă, iniţial, fluidul e în repaus, iar cîmpul magnetic variazăîn timp, se produce inducţie electromagnetică prin transformare; în ambele cazuri apar curenţi electrici induşi, al căror cîmp magnetic propriu, de reacţiune, modifică cîmpul magnetic iniţial şi deci şî forţele exercitate de el asupra fluidului, respectiv şi starea de mişcare a acestuia. V. Magnetohidrodinamică.
Fenomenele magnetohidrodinamice au un rol important în fenomene de Astrofizică (apariţia petelor solare), în generarea
radiaţiei cosmice, cum şi în problema producerii temperaturilor înalte, necesare reacţiilor termonucleare, cu ajutorul descărcărilor în gaze.
3.	Magnetohidrodinamîc, generator Elt.: Generator electric în care tensiunea electromotoare e produsă prin mişcarea unui fluid conductor într-un cîmp magnetic transversal, asigurîndu-se astfel transformarea directă a energiei fluidului în energie electromagnetică.
Generatoarele magnetohidrodinamice sînt asemănătoare celor unipolare, de cari se deosebesc în principiu prin faptul că utilizează mişcarea de translaţie a unui fluid în locul mişcării de rotaţie a unui conductor masiv. Tensiunea electromotoare care se obţine între cei doi electrozi colectori ai generatorului—-dispuşi transversal atît faţă de direcţia de mişcare cît şi faţă de direcţia I iniilor cîmpului magnetic de excitaţie — are în ambele cazuri expresia (în unităţi MKSA):
u*~ Ii ( v X^ ’
în care v e viteza locală a conductorului, B e inducţia magnetică, iar ds e elementul de arc al curbei de integrare duse între electrozi. Dacă generatorul debitează un curent / =	de
densitate de curent J, asupra mediului conductor se exercită forţe electrodinamice cu densitatea de volum
7=7x5
cari — în ansamblu — acţionează în sens opus mişcări i fluidului conductor, asigurînd astfel încărcarea maşinii, dată de contra-presiunea în fluidul conductor. Puterea electromagnetică interioară P/ se poate exprima sugestiv folosind expresia precedentă a tensiunii electromotoare, dacă integrarea se efectuează în lungul I iniilor de curent (dj||J), iar curentul se exprimă prin integrare pe suprafeţe ortogonale acestor linii i = ^JdA, cu J||dv4||dj- şi dAds — dv.
Se obţine astfel egalitatea:
^i ~uel ==	x B)ids = JJJ(v x B)Jdv— — Jj*J/^d^>0,
care exprimă conservarea puterilor în procesul de funcţionare. Generatorul hidrodinamic realizează deci transformarea inversă celei realizate în pompele electromagnetice (în care P.=
= uj<0 şi fv>0).
în condiţii obişnuite (folosind de exemplu lichide conductoare) pierderile mecanice prin frecări şi pierderile electrice prin efect Joule (în fluid şi în bobinele de excitaţie) sînt atît de mari, încît randamentul e foarte mic. Acest randament poate creşte numai la debite de fluid şi la viteze de fluid foarte mari.
De aceea, în tehnica actuală se studiază generatoare magnetohidrodinamice de mare putere în Schema de principiu a unui generator magneto-Cari fluidul con-	hidrodinamic.
ductor e un gaz
încălzit şi ionizat — prin adăugare de substanţe cu potenţiale de ionizare foarte mici, cum sînt cesiul, potasiul, sodiul, etc., — care se destinde într-un cîmp magnetic transversal, după schema de principiu din figură, aplicată în cazul unui ciclu deschis: gazul combustibil comprimat la o presiune de ordinul a 10 ata, cu adausurile de materiale uşor ion izabi le, e introdus prin A în camera de ardere C, unde se încălzeşte la.circa 30Q0°K
pentru o rotire la intervale de
Magnetohidrodinamica
401
MagnetOmecanic, efect
ionizîndu-se puternic. Din camera de ardere gazul se destinde eu viteze v foarte mari, în spaţiu! D, într-un cîmp magnetic transversal de inducţie jB produs de bobinele de excitaţie BE, şi e evacuat prin £. Gazele de evacuare, destinse dar încă fierbinţi, pot fi utilizate pentru preîncălzirea gazelor de ardere ■şi'pentru producerea aburului necesar acţionării compresorului. Spaţiul de destindere D e delimitat lateral de electrozii colectori 1 şi 2, de la cari se alimentează atît circuitul de sarcină S exterior, cît şi bobinele de excitaţie.
în principiu, un astfel de generator poate produce curent alternativ dacă cîmpul de excitaţie e alternativ. Puterea reactivă necesară excitaţiei e însă foarte mare.
î. Magnetohidrodinamica. Fiz.; Ramură recent dezvoltată a Fizicii, care studiază stările, transformările şi, în particular, mişcarea fluidelor electroconductoare în prezenţa cîmpului magnetic.
Dintre fluidele conductoare, Magnetohidrodinamica studiază în special gazele ionizate puternic, cari constituie plasma (v.). Studiul macroscopic al Magnetohidrodinamicii asimilează fluidele electroconductoare cu un mediu continuu atît din punctul de vedere al proprietăţilor mecanice (al repartiţiei masei, vitezelor, al viscozităţii, etc.), cît şi din punctul de vedere al proprietăţilor electromagnetice (al permitivităţii, al conductivităţii electrice şi al permeabilităţii magnetice). în aceste condiţii relaţiile fundamentale ale Magnetohidrodinamicii rezultă din reunirea legilor macroscopice de mişcare a fluidelor (în cazul general, ecuaţiile Navier-Stokes, v.) cu legile macroscopice ale cîmpului electromagnetic [ecuaţiile Maxweii-Hertz (v. sub Maxwell, ecuaţiile lui ~) sau Maxwell-Minkcwski (v. sub Maxwell,ecuaţi,lelui ~)] în aproximaţia regimului cuasistaţionar în care forţele electrice şi energia electrică sînt neglijabile faţă de forţele magnetice şi energia magnetică — la care se adaugă ecuaţiile de stare ale fluidului şi ecuaţia de bilanţ energetic, obţinută pe baza principiului întîi al Termodinamicii.
Studiul microscopic al Magnetohidrodinamicii e de natură statistică şi se bazează pe ecuaţia lui Boltzmann pentru funcţiunea de repartiţie (v.) a microparticulelor cari constituie fluidul (de obicei ioni) şi pe legile microscopice ale cîmpului electromagnetic (v. sub Cîmp 6).
Dintre efectele magnetohidrodinamice noi puse în evidenţă teoretic şi experimental se relevă posibilitatea producerii unde* lor magnetohidrodinamice (v.) (undele Alfven), ca efect al acţiunii simultane a presiunii mecanice şi a forţelor magnetice în regim variabil.
Problemele de Magnetohidrodinamică îşi găsesc aplicaţii în Astrofizică, Geofizică şi în ultimul timp în studiul reacţiilor termonucleare (v.) dirijate.
Un grup special de probleme de Magnetohidrodinamică îl constituie cele privitoare la mişcarea metalelor I ichide (mercur, aliaje sodiu-potasiu, etc.) sub acţiunea forţelor magnetice (v. Pompă electromagnetică), cum şi cele privitoare la transformarea directă a energiei interioare a fluidelor în energie electromagnetică (v. Magnetohidrodinamic, generator ~).
2.	Magnetoizolant, pl. magnetoizolanţi. Elt. .'Material izolant electric cu proprietăţi feromagnetice, avînd o permeabilitate magnetică relativă (mijlocie) sensibil mai mare decît unitatea. Sin. Magnetodielectric.
Deoarece elementele feromagnetice şi aliajele sau compuşii lor sînt totdeauna conductori (metalele feromagnetice şi aliajele lor) sau semiconductori (oxizii feromagnetici de tipul feritelor), magnetoizolanţii se obţin ca materiale neomogene, formate din pulberi feromagnetice presate cu lianţi izolanţi (magnetoizolanţi solizi) sau din suspensii de pulberi feromagnetice în lichide izolante (magnetoizolanţi lichizi).
Magnetoizolanţii solizi au, de cele mai multe ori, o permeabilitate relativă iniţială de ordinul zeci/or şi se folosesc pentru confecţionarea miezurilor feromagnetice ale '
bobinelor şi transformatoarelor străbătute de curenţi de frecvenţă înaltă. Cu cît frecvenţa e mai înaltă, cu atît dimensiunile particulelor feromagnetice conductoare trebuie să fie mai mici şi numărul relativ al lor mai redus, pentru a menţine pierderile prin curenţi turbionari în limite admisibile. De aici rezultă că magnetoizolanţii destinaţi funcţionării la frecvenţe înalte au o permeabilitate relativă mică, şi invers, deoarece permeabil litatea magnetoizolanţi lor e determinată, în primul rînd, de raportul dintre cantitatea de material feromagnetic şi cea de liant.
Datele mai importante ale unor magnetoizolanţi solizi uzuali sînt următoarele;
‘Cele mai importante clase de materiale magnetoizolante folosesc ca material feomagnetic alsiferul, magnetitul, perm-alloy-ul sau fier-carbonilul. Alsiferul e un aliaj de aluminiu, silici uşi fier, avînd o rezistivitate mare şi permeabilitate relativ mare. Magnetitul e un minereu de fier natural cu rezistivitate mare; prezintă dezavantajul că valoarea permeabilităţii sale e relativ instabilă, ceea ce limitează domeniul de utilizare a lui. Permalloyul e un aliaj de fier şi nichel cu o permeabilitate iniţială foarte mare. Fier-carbonilul e unul dintre materialele cele mai potrivite pentru fabricarea miezurilor bobinelor de radiofrecvenţă. Praful de fier-carboniI amestecat cu lac de poli-stirol dă un material cu proprietăţi avantajoase, utilizabil pînă la frecvenţe foarte înalte.
Magnetoizolanţii lichizi se util izează mai ales la ambreiajele electromagnetice cu interstiţiu magnetic (v. sub Ambreiaj).
Numirea pulberii feromagnetice	Permeabilitatea relativa iniţiala	Frecvenţa maxima de utilizare MHz	Gama de frecvenţe în care se utilizează
Magnetit	6—9	0,5* • -1,5	unde lungi
Alsifer	{ 50-100 / 20-••30 \ 8-10	1-5 3—10 5—20	unde lungi şi medii unde lungi şi medii unde medii şi scurte
Fier-carbonil	f 60---75 J 25-50 1 10-20 l 5---10	2-8 20-100 200-.. 400 1000	unde lungi unde lungi şi medii unde medii şi scurte unde ultrascurte
Fier	f150-250 \ 20-40	0,05 2—30	audiofrecvenţâ unde lungi şi medii
Permalloy	/ 60-135 \ 12-30	o o o o	unde lungi unde lungi şi nnedii
3.	Magnetomecanic, efect Elt., Fiz.: Fiecare dintre efectele mecanice ale modificării stării de magnetizaţie a unui corp. în particular, aceste efecte se referă la corpurile feromagnetice şi consistă în modificările pe cari le suferă constantele de material mecanice ale unui corp feromagnetic, ca urmare a schimbării stării lui magnetice. Efectele magnetomecanice (în acest sens restrîns) sînt asociate fenomenului de magneto-stricţiune (v.). Mai importante~smt următoarele două efecte magnetomecanice:
—	Modulul de elasticitate E=~ (g fiind tensiunea, iar e,
e
alungirea relativă) e mai mic în stare feromagnetică decît în stare neferomagnetică, fiindcă o aceeaşi tensiune produce în primul caz o deformaţie mai puternică. In adevăr, aplicarea unei tensiuni creează o direcţie privilegiată şi antrenează modificarea orientării momentelor magnetice spontane ale domeniilor lui Weiss (v. Feromagnetism). Variaţia corelativă a magnetizaţiei macroscopice implică însă, prin efect magneto-strictiv, şi o variaţie a lungimii corpului, care se suprapune celei care ar exista în stare neferomagnetică. Pentru a observa acest efect ar trebui suprimată, de exemplu, starea feromagne-tk^ceea ce se poate realiza încălzind corpul peste temperatura iQjHe. la modificarea magnetică a modulului de elasticitate
Magnetometrie
402
Magnetdn
se adaugă însă, în acest caz, şî modificarea lui termică (E scade cînd temperatura creşte) şi, ca rezultat al combinării celor două efecte, E trece printr-un maxim în dreptul temperaturii Curie.
—Modulul de elasticitate E al unui corp feromagnetic (sub teimperatura Curie) creşte cu o cantitate AE prin aplicarea unui cîmp magnetic exterior. Acesta e „efectul AE‘\ care nu trebuie confundat cu efectul descris mai înainte, unde s.e presupune nul cîmpul exterior. Efectul AE se explică prin faptul că un cîmp exterior, exercitînd el însuşi o acţiune de orientare asupra momentelor magnetice spontane ale domeniilor, se opune orientării lor de către o tensiune mecanică şi slăbeşte, astfel, cel puţin parţial, efectul magnetostrictiv.
1.	Magnetometrie. Geofiz:: Disciplină a Geofizicii care se ocupă cu studiul magnetismului terestru, în particular cu fenomenele legate de scoarţa terestră şi cu mărimile cari le caracterizează. In sensul cel mai larg, magnetometria cuprinde atît geomagnetismul (v.), cît şi prospecţiunile magnetice (v. sub Prospecţiune), tendinţa fiind totuşi de a cuprinde în sfera noţiunii de magnetometrie numai prospecţiunile magnetice şi studiul proprietăţilor magnetice ale rocilor. Odată cu dezvoltarea tot mai largă a geomagnetismului şi a prospecţiunilor geomagnetice, termenul de magnetometrie a început să fie folosit mai rar.
2.	Magnetometru, pl. magnetometre. 1. Fiz., Geofiz.: Instrument folosit în metrologia magnetică — în particular în cea geomagnetică — pentru evaluarea cantitativă a variaţiilor de cîmp magnetic, cari pot fi naturale — variaţii de la un loc la altyl sau dintr-un moment în altul ale cîmpului geomagnetic—v sau - artificiale,- variaţii provocate de prezenţa unor corpuri magnetizate. Magnetometrele permit determinări de înalta precizie,, cari nu sînt, însă, de regulă, determinări absolute.
Fenomenele folosite în determinările magnetometrice se grupează în trei clase: compararea cuplului magnetic al componentei de măsurat cu acela al unui element constant -sau cu variaţii cunoscute, în genera! un cuplu al gravitaţiei, unul elastic ori de torsiune sau chiar magnetic (ori cu o asociere a lor); determinarea inducţiei magnetice (sau a unor mărimi legate de acest fenomen) în bare lungi de'material cu permeabilitate foarte mare şi remanenţă foarte mică, dimensiunea mare a barei fiind orientată după direcţia componentei studiate; măsurarea curenţilor de inducţie produşi prin rotirea, în condiţii-determinate, a unor bobine avînd axa de rotaţie normală pe direcţia componentei a cărei cunoaştere se urmăreşte. Se deosebesc, astfel, trei tipuri de instrumente:	magneto-
metre cu cuplu de gravitaţie (sau cu cuplu de gravitaţie şi cuplu elastic), la care se poate adăuga şi un cuplu magnetic; magnetometre cu inducţie magnetica, numite — după condiţiile de inducţie în cari lucrează — magnetometre cu sonde de saturaţie magnetică; magnetometre cu inducţie electromagnetica.
Instrumentele din prima clasă, numite uneori, şi balanţe magnetice, sînt instrumentele folosite frecvent în prospecţiunile magnetice terestre. Ele sînt cunoscute în special sub numele de variometre magnetice (v.), funcţiunea lor principală fiind de a furnisa variaţiile elementelor geomagnetice. Celelalte două tipuri de magnetometre servesc în special la determinările geomagnetice din avion şi, ca atare, sînt numite aero-magnetometre (v.).
Afară de aceste instrumente mai sînt folosite magneto-rnetrul bifilar (v. Bifilar, magnetometru ~), magnetometrele QHM şi BMZ şi magnetometruI cu precesiune nucleară (protoni ca}.
l	Magnetometrul QHM e un magnetometru (M) cu fir de cuarţ (Q) pentru.componenta orizontală (H) şi măsoară această CAmponenta.ech'librîndu-i cuplul cu cuplul de torsiune al firului de,cuarţ de ca.re e suspendat sistemul lui magnetic. Cu ajutorul
lui se realizează, deci, deviaţii din planul meridianului magnetic ale acestui sistem magnetic, folosind torsiunea cunoscută a firului de suspensiune.
Magnetometrul BMZ e o balanţă (B) magnetică (M) de zero (Z) pentru componenta verticală a cîmpului geomagnetic, prezentînd asemănări cu variometrul magnetic vertical (v. sub Variometru magnetic), cu care are în comun aceeaşi ecuaţie de echilibru în poziţia deviată a magnetului. Deosebirea esenţială e că, în loc să se repereze această pcziţie şi să se evalueze variaţiile componentei verticale cu ajutorul ei, la aparatul BMZ acţiunea deviatoare a acestor deviaţii e compensată prin cîmpul unui magnet auxiliar care se poate roti sub aparat, determinările făcîndu-se totdeauna în aceeaşi poziţie de zero a magnetului principal.
Magnetometrul cu precesiune protonică foloseşte prece-siunea Larmor a protonilor într-o experienţă simplă, permi-ţînd măsurarea frecvenţei acestei precesiuni, proporţională cu cîmpul geomagnetic total. Procedeul consistă în polarizarea protonilor într-o direcţie aproximativ perpendiculară pe aceea a cîmpului geomagnetic total cu un cîmp auxiliar intern (de ordinul a 100 Oe), în suprimarea cîmpului auxiliar şi în măsurarea frecvenţei de precesiune a protonilor. Purtătorul de protoni e apa, întrucît nucleele de hidrogen (adică protonii) se pot polariza, pe cînd cele de oxigen nu se pot polariza (nucleele
de hidrogen au numărul cuantic de spin ±-, pe cînd la nucleele
de oxigen, acest număr e nul).
După teorema lui Larmor, frecvenţa circulară a preces'unii nucleare în general e
co~yH,
Y	fiind raportul giromagnetic al nucleului considerat, iar H, cîmpul magnetic sub acţiunea căruia se produce precesiunea. Astfel, o simplă determinare de frecvenţă — pentru care se dispune de procedee de măsurare foarte precise — permite determinarea valorii cîmpului geomagnetic.
Un magnetometru cu precesiune nucleară comportă, în esenţă, două părţi principale: traductorul (sau elementul sensibil), care conţine proba de apă, bobinele pentru producerea cîmpului auxiliar şi pentru înregistrarea „semnalului", adică a frecvenţei de precesiune—, şi dispozitivul electronic de măsurare a frecvenţei, avînd ca părţi esenţiale amplificatorul şi numărătorul de frecvenţă.
Magnetometrul cu precesiune protonică (numit uneori şi magnetometru cu rezonanţă nucleară) a apărut întîi în observatoarele magnetice, dar e realizat azi în forma transportabilă, care îl face utilizabil pe teren, în prospecţiunile magnetice.
3.	Magnetometru. 2. Elt.: Sin. Cordon magnetic (v.).
4.	Magneton, pl. magnetoni. Fiz.: Moment magnetic elementar, folosit ca unitate de măsură a momentului magnetic. Se deosebesc:
Magneton Bohr: Momentul magnetic
unde q0 e sarcina electrică elementară şi m0 e masa electronului, h e constanta lui Planck şi y0 e constanta lui Gauss, egală cu unitatea în toate sistemele uzuale de unităţi, cu excepţia sistemului CGS Gauss în care y0=1 /c0, c0 fiind viteza luminii în vid. în unităţiCGS electromagnetice, valoarea magne-tonului Bohr e 9,2837* 10"21 erg/Gs. Adeseori e utilizată mărimea macroscopică egală cu produsul dintre magnetonul lui Bohr şi numărul lui Avogadro, adică cu 5593 erg/mol-Gs. Magnetonul Bohr a fost introdus pentru prima dată de fizicianul Ştefan Procopiu.
Magnetbopticâ
403
Magnetostricţiune
. ; Magneton nuclear: Momentul magnetic
„ Togo^
!^r 4tcM
unde Me masa protonului. în unităţi CGS electromagnetice, valoarea magnetonului ruiclear e 5,050-10“24 erg/Gs.
1.	Magnetoopticâ. 1. Fiz.: Ansamblul fenomenelor cari apar în cîmpul magnetic, la radiaţiile electromagnetice infra-roşîi, vizibile, ultraviolete, etc. Exemple: efectul Zeeman (v. Zeeman, efect ~), efectul Cotton-Mouton (v. Cotton-Mouton, efect ^), efectul Faraday (v. Faraday, efect ~).
2.	Magnetoopticâ.2. Fiz.: Capitol al Fizicii în care se studiază fenomenele magnetooptice.
3.	Magnetorezistenţâ. Fiz., Elt.: Sin. Efect magnetocon-ductiv (v. Magnetoconductiv, efect ~).
4.	Magnetostaticâ. Elt., Fiz.: Ramură a Electromagnetismului, care se ocupă cu studiul stărilor magnetice ale corpurilor imobile şi cîmpului electromagnetic invariabil în timp, neînsoţit de curenţi electrici de conducţie. Aceste stări se numesc stări magnetostatice. Cîmpul magnetostatic e determinat de prezenţa corpurilor polarizate magnetic permanent (v. Cîmp magnetic, sub Cîmp 6).
Problemele principale ale Magnetostaticii sînt: determinarea cîmpurilor magnetostatice, calculul forţelor şi momentelor cari se exercită asupra corpurilor în cîmpul magnetostatic, determinarea permeanţelor magnetostatice, etc.
Mărimile primitive, necesare şi suficiente pentru caracterizarea stărilor magnetostatice ale corpurilor, respectiv ale cîmpului electromagnetic, sînt: momentul magnetica, respectiv inducţia magnetică B, şi intensitatea cîmpului magnetic H. Principalele mărimi derivate sînt: magnetizaţia M (densitatea de volum a momentelor magnetice), densitatea de volum a sarcinii de magnetizaţie	—jx0divM, densitatea curentului
, .	.	~	rot	M	.	w
echivalent amperian	Jm—-----------.	tensiunea magnetica # =
___ _	To _ _
Hdr, fluxul magnetic 0= f BdA, potenţialul magneto-c	Js
static scalar	dr,	potenţialul magnetostatic
vector A (B= rot A).
Relaţiile fundamentale ale Magnetostaticii rezultă prin particularizarea, pentru stările magnetostatice, a legilor Electromagnetismului, şi sînt următoarele: teorema potenţialului magnetostatic, ^ H dr=0 (v. Circuitului, legea ~ magnetic),
legea fluxului (v.) magnetic, & B dA—0; legea legăturii dintre * S _	_	_
inducţfe, intensitate şi magnetizaţie, B={x0 (H-j-xAf); legea
polarizaţiei magnetice (v.), M=X^H.
Determinarea cîmpului magnetostatic e echivalentă cu
rezolvarea ecuaţiei cu derivate parţiale a lui Poisson pentru
potenţialul magnetostatic scalar
\ -r y-	X
AV =--------p ,
m	'
ro
respectiv pentru potenţialul magnetostatic vector
Aa=~y.y0n0Jm
şi presupune cunoaşterea repartiţiei magnetizaţieiM în domeniul considerat şi a condiţiilor pe frontiere. în aceste ecuaţii, x e factorul de raţionalizare (x=1 în sisteme raţionalizate şi x= 4tz în sisteme neraţionalizate), y0 e constanta lui Gauss (y0=1 în toate sistemele de unităţi coerente, afară de sistemul Gauss,
1
în care y0=—, c0 fiind viteza de propagare a luminii în vid). co
Deoarece de cele mai multe ori se cunoaşte numai distribuţia magnetizaţiei permanente Mp, determinarea cîmpului magnetostatic presupune şi determinarea magnetizaţiei temporare M/ şi, în cazul mediilor isotrope şi lineare (cu permeabilitate (x independentă de cîmp), e echivalentă cu rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale:
div ([i grad V^)= ~x9mp,
respectiv
r°t (~)=-to7^.
în cari
_	_ rot Mp
Pmp= “Mi* Mp. iar Jmp=.
în cazul mediilor omogene şi lineare, aceste ecuaţii se reduc la ecuaţii de tip Poisson:
^ ^$mp '
respectiv
A«=-xjo[x Jmp,
ultima ecuaţie obţinîndu-se cu condiţia suplementară div^=0.
în mediile omogene şi lineare fără magnetizaţie permanentă, ecuaţiile se reduc la ecuaţia de tip Laplace:
A Vm=0, respectiv Aa = 0.
Utilizarea potenţialului magnetic scalar şi a sarcinilor de magnetizaţie permite reducerea problemelor de determinare a cîmpului magnetostatic la rezolvarea unor probleme de Electrostatică analoge. Utilizarea potenţialului magnetostatic vector şi a curenţilor amperieni echivalenţi permite reducerea problemelor de determinare a cîmpului magnetostatic la rezolvarea unor probleme de cîmp magnetic staţionar (v. sub Cîmp 6) analoge.
O clasă importantă de probleme de Magnetostaticâ consistă în determinarea cîmpului magnetic în corpurile feromagnetice cu magnetizaţie permanentă (magneţi permanenţi). Deoarece aceste corpuri au caracteristici magnetice nelineare, soluţionarea acestor probleme se face pe: baza unor metode grafice şi analitice de aproximaţie.
* Teoremele principale ale Magnetostaticii sînt: teoremele circuitelor magnetostatice, teorema refracţiei liniilor de cîmp magnetic, teorema ariilor corespondente, teorema energiei magnetostatice, teorema densităţii de volum a forţei.
Principalele metode utilizate la rezolvarea problemelor de Magnetostaticâ sînt: metoda integrării ecuaţiilor lui Poisson şi Laplace, metoda reprezentării conforme, metoda funcţiunilor lui Green, metoda reţelelor pentru rezolvarea prin aproximaţie a ecuaţiilor lui Poisson şi Laplace, metoda trasării liniilor de cîmp. în virtutea analogiilor susmenţionate, la rezolvarea problemelor de Magnetostaticâ se pot utiliza şi alte metode specifice Electrostaticii şi Electrodinamicii cîmpurilor magnetice staţionare. O clasă importantă de probleme se rezolvă prin modelizare electrocinetică în cuvă electrolitică sau pe foiţe conductoare, cum şi pe reţele de model izare special construite.
5.	Magnetostricţiune. Elt.: Deformare a unui corp, sub acţiunea unui cîmp magnetic aplicat (efect magnetostrictiv direct) sau magnetizarea acestuia în urma unei deformări (efect magnetostrictiv invers), cari se produc datorită faptului că permeabilitatea corpului depinde şi de starea locală de deformaţie. Aceste fenomene se întîlnesc în toate corpurile, dar ele nu sînt apreciabile şi nu prezintă interes pentru tehnică decît în corpurile feromagnetice sau ferimagnetice. în corpurile neferomagnetice (neferimagnetice), deformaţia
26*
MagnetQU
404
MagnetâU
relativa e proporţională cu pătratul intensităţii cîmpului (analogie cu electrostricţiunea, v.). în corpurile feromagnetice (ferimagnetice), deformaţia depinde, de asemenea, numai c’e valoarea absolută a intensităţii cîmpului, însă relaţia exactă dintre aceste două mărimi e com* plicată, din cauza caracterului nelinear şi neunivoc al dependenţei magnetizaţiei de cîmp.
Efectu I magnetostrictiv d i rect la feromagnetice se caracterizează printr-o alungire relativă 81/1 (efectul linear) de ordinul 10~6 în direcţia paralelă cu cîmpul (efectul linear longitudinal), la intensităţi H=102“*103 Oe, şi printr-o dilataţie relativă S V/V (efectuI de volum) de circa 100 de ori mai mică, deci ]. Alungirea relativa 6 /// în func-practic neglijabilă. Efectul I inear ţiune de cîmpul H, măsurată în direc-poate fi pozitiv sau negativ ţia Cîmpului (efectu! longitudinal), (alungire sau scurtare), după pentru diferite materiale, natura corpului şi, uneori (cazul
fierului), după valoarea cîmpului (v. fig. I). El tinde spre un palier de saturaţie la cîmpuri suficient de puternice (saturaţia „tehnică").
Din punctul de vedere teoretic, magnetostricţiunea se explică, în primul rînd, prin faptul că energia liberă a unui domeniu feromagnetic în care există o magnetizaţie spontană , conţine, pe lîngă alţi termeni, depinzînd— de exemplu —-numai de deformaţiile elastice y^ (tensorul deformaţii lor; /, £=1, 2, 3), şi un termen de cuplaj (energia magnetoelastică), depinzînd simultan de Sttj. şi y^.
Afară de deformarea reţelei cristaline sub acţiunea magnetizaţiei ei spontane, care stă la baza interpretării de mai sus şi predomină în magnetostricţiunea lineară, doi alţi factori au de asemenea un rol (important numai în magnetostricţiunea de volum): creşterea magnetizaţiei fiecărui domeniu în parte, peste valoarea magnetizaţiei spontane, la cîmpuri cari depăşesc saturaţia tehnică; efectul deformant al cîmpului magnetic propriu al corpului (cîmpul demagnetizant).
Pe baza fenomenului de magnetostricţiune se construiesc generatoare ultrasonore de frecvenţă nu prea înaltă (<50-** 60Hzj peste această frecvenţă, generatoarele folosesc efectul piezo-electric, v.). Materialele cele mai utilizate sînt nichelul, perm-alloy-ul (45% Ni-}-55% Fe) şi diferiteleferite(v. Ferită 1). Generarea se face electric, trimiţînd un curent de frecvenţa dorită printr-o bobină care înconjură o bară cilindrică de substanţă feromagnetică (ferimagnetică).
Curentul alternativ e suprapus unui curent continuu pentru a realiza şi o magnetizare continuă a barei, în jurul căreia să se producă variaţiile alternative generatoare de ultrasunete. Astfel, vibraţiile mecanice ale barei au o componenţă principală de frecvenţă egală cu frecvenţa curentului alternativ şi nu cu dublul ei, cum s-ar întîmpla dacă magnetizaţia ar fi lipsită de o componentă continuă (deoarece alungirea magnetostrictivă nu depinde de sensul magnetizaţiei). Relaţia electrică dintre generatorul . magnetostrictiv şi sursa alternativă care îi furnisează energie poate fi descrisă printr-un circuit echivalent (v. fig. II),,
în care: L e inductivitatea bobinei, re rezistenţa ei, Z e
T	mec
ac e impedanţa de radiaţie
*—rum
II. Circuitul echivalent al unui generator magnetostrictiv de ultrasunete,
impedanţa mecanică (v.) a barei, Z
în mediul înconjurător, K e constanta magnetomecanică de
cuplaj. Expresiile mărimilor Zw , Z , K sînt:
1	mec	ac
z--AEîka''T:
z
1
A-c-p;
K	ti A •— ,
h
în cari A e aria secţiunii barei; E e modulul de elasticitate; y=a-\-j p e constanta de propagare (complexă) a undelor elastice în cristal; a e coeficientul de atenuare corespunzător; P = e constanta de fază; j=y — 1; <o e pulsaţia )he lungimea barei; c e viteza sunetului în mediul înconjurător; p e densitatea acestui mediu; n e numărul de spire; X e constanta de material (care depinde şi de componenta continuă a magnetizaţiei). Puterea generată e practic maximă la rezonanţă, adică atunci cînd frecvenţa curentului coincide cu una dintre frecvenţele proprii v0 ale barei, care rezultă din condiţia ca Zmc să
fie minimă (în ipoteza a=0): v0=^- (2 x+1), unde c' e viteza
2 h
sunetului în bară şi j-=0,1,2.
î. Magnetou, pl. magnetouri. Elt., Mş.: Mic generator de curent alternativ sincron, al cărui cîmp de excitaţie e produs de magneţi permanenţi. E folosit în specia! la producerea’ scîn-teilor necesare aprinderii amestecului combustibil în motoarele cu electroaprindere (numite şi motoare cu explozie). Sin. Generator magnetoelectric. — Se deosebesc:
Magnetoul cu magnet fix şi cu indus rotativ, cel mai frecvent folosit la motoarele cu cel mult şase cilindri, e constituit (v. fig. I) dintr-un magnet permanent 1, în formă de potcoavă, echipat cu piese polare, între cari se roteşte indusul compus dintr-un miez de tole de oţel2, cu secţiunea în formă de H, pe care sînt dispuse înfăşurările primară 3 şi secundară 4. Circuitul înfăşurării primare e-în mod normal scurtcircuitat prin masa motorului şi se deschide periodic de două ori într-o rotaţie completă, prin intermediul ruptorului 5. în paralel cu ruptorul se găseşte condensatorul 6; întreruptorul 7 serveşte la scoaterea motorului din funcţiune, prin scurt-circuitarea permanentă a înfăşurării primare. înfăşurarea secundară are un capăt legat la masă împreună cu înfăşurarea primară, iar celălalt capăt, prin intermediul unui inel colector (nereprezentat în schemă) e legat la rotorul 9 al distribuitorului 8, care face pe rînd contactul cu fiecare dintre bujiile 10 ale motorului. Cuplarea între axul indus-ruptor şi distribuitor se face printr-un angrenaj demultiplicator, ia motoarele cu patru sau cu şase cilindri.
Pentru protecţia izolaţiei secundarului contra străpungerilor datorite tensiunii înalte, se foloseşte descărcătorul 11, care acţionează la tensiuni cu circa 50% mai înalte decît tensiunea normală pentru producerea scînteilor la bujii. La rotirea indusului în cîmpul magnetului permanent, fluxul magnetic prin indus variază periodic alternativ între valorile extreme cari se ob*in c‘nd axa ‘Uşurărilor coincide cu axa polilor. Poziţiile cu axa înfăşurărilor perpendiculară pe axa polilor corespund trecerii prin zero afluxului şi valorii maxime a tensiunilor electromotoare de rotaţie, cari sînt de ordinul a 20---30 V în primar şi a 1000-**3000 V în secundar. Tensiunea secundară nefiind suficientă pentru producerea scînteilor de aprindere, circuitul secundar rămîne deschis,în timp
/. Schema magnetoului cu magnet fix şi cu indus rotativ.
Magnet ron
405
Magnetron
ce prin înfăşurarea primară, închisă în scurt-circuit, circulă un curent care produce un flux de reacţie, cu tendinţa de a menţine constant fluxul total prin înfăşurări. In momentul în care curentul primar e maxim, ruptorul întrerupe circuitul primar şi dispariţia rapidă a fluxului de reacţie, împreună cu schimbarea sensului fluxului inductor, produce tensiuni electromotoare mult mai înalte, de ordinul a 100---200 V în primar şi a 10 000--*20 000 V în secundar. Tensiunea electro-
motoare secundară e astfel su-	/;. construcţia	magnetoului cu mag-
ficientă pentru producerea scîn-	net	fix	sj	cu	indus	rotQtiv-
teilor de aprindere la bujn, iar 0 magnet permanent; 2) miezul in-SCinteile produse la ruptor Sînt dusului; 3) înfăşurare primarâ; amortisate de condensator. 4) înfăşurare secundară; 5) ruptor;
Magnetou! e acţionat(v.fig.//) 6) condensator; 7) ax de cuplare; printr-un demultiplicator 12, 8) distribuitor; 9) rotorul distribui-deoarece la motoarele CU pa- torului; 10) bujie; 11) scut lateral; tru sau CU şase cilindri, viteza 12) demultiplicator; 13) capacul distribuitorului trebuie să fie	ruptorului.
jumătate, • respectiv o treime
din viteza axului indusului, ştiind că la acest tip de magnetou se pot obţine numai două scîntei la o rotaţie completă, corespunzătoare valorilor maxime ale curentului. Constructiv, mag-netoul trebuie să mai permită reglarea avansului ia aprindere, fie manual, fie automat.
Magnetoul cu indus fix şi cu magnet rotativ funcţionează după acejaşi principiu, însă magnetul inductor e mobil, iar indusul e fix; de asemenea sînt fixe condensatorul şi ruptorul (cari la magnetoul cu indus rotativ erau rotitoare, fiind solidare cu indusul). Dacă magnetul e construit stelat cu patru sau cu mai mulţi poli, se pot obţine patru sau mai multe scîntei ia o rotaţie completă, ceea ce-l face apt să fie folosit la motoarele cu mai mulţi cilindri. Pe lîngă acest avantaj, magnetoul cu indus fix prezintă o siguranţă mai mare în funcţionare, înfăşurarea de înaltă tensiune fiind fixă; de asemenea, ruptorul şi condensatorul fiind fixe, nu mai trebuie construite cu gabarite mici, astfel încît fabricarea şi amplasarea lor sînt mai uşoare, Siguranţa în funcţionare e sporită şi prin reducerea numărului de contacte glisante (niciunul în primar; unul singur în secundar), dar acest magnetou reclamă materiale magnetice cu calităţi superioare, întrucît gabaritul magnetului rotativ trebuie să fie foarte mic.
Magnetoul cu comutator magnetic are atît magnetul permanent cît şi indusul fixe, variaţia fluxului obţinîndu-se prin sectoare cilindrice rotitoare (v. fig. ///). El e compus din magnetul permanent 1, dinindusulconstituitdin miezul magnetic 2 şi din înfăşurările primară 3 şi secundară 4. înfăşurările au un capăt comun legat la masă, prin intermediul ruptorului 5 (reprezentat ca un simplu întrerup-tor); al doilea capăt al înfăşurării primare e legat direct la masă, iar al doilea capăt al înfăşurării secundare e legat la distribuitor (reprezentat ca o simplă bujie 6). între piesele polar® N, S şi golul miezului magnetic se găsesc sectoarele cilindrice 7, cu deschiderea de aproximativ 90°, constituite din material magnetic, cari se rotesc în jurul axului XX', de care
III.
general al liniilor de flux magnetic pentru poziţia şi polaritatea indicate în figură; la o rotaţie de 90° a sectoarelor, sensul fluxului prin înfăşurări se schimbă, astfel încît într-o rotaţie completă el îşi schimbă sensul de patru ori şi deci se obţin patru scîntei pe rotaţie în loc de două, deşi magnetul' e bipolar. în rest, funcţionarea e aceeaşi ca la magnetoul cu magnet rotitor.
i. Magnetron, pl. magnetroane. Te/c.: Tub electronic cu vid înaintat, generator de oscilaţii în gama undelor centime-trice şi chiar milimetrice, cuprinzînd un catod axial şi un anod cilindric (de cele mai multe ori secţionat), fluxul electronic fiind deviat de un cîmp magnetic axial, uniform şi constant, de o valoare critica astfel aleasă, încît mici variaţii ale tensiunii anodice să determine mari variaţii ale curentului anodic.
Cel mai simplu magnetron e o diodă cilindrică situată într-un cîmp magnetic constant şi uniform paralel cu axul tubului, în prezenţa cîmpului magnetic, traiectoriile electronilor se curbează. Electronul nu mai atinge anodui în cazul în care tensiunea anod-catod Uşi inducţia magnetică B satisfac condiţia (care presupune neglijabilă sarcina spaţială):
(1)
Ua<
8
2 1-
B2,
unde qQ e modulul sarcinii electronului, m0 e masa electronului,
r e raza catodului, r e raza anodui ui, iar yn e constanta lui c	a	iU
Gauss (egală cu unitatea în toate sistemele uzuale de unităţi, cu excepţia sistemului lui Gauss, în care y0=1/c0 e valoarea inversă a vitezei luminii în vid). Pentru egalitatea celor doi membri ai expresiei (1) se obţine cazul limită, numit regimul critic, pentru care electronul are o traiectorie tangentă la anod (v. fig. Io). Pentru „cîmpul critic", curentul anodic se
Magnetou cu comutator magnetic.
/. Dioda magnetron (o) şi variaţia curentului anodic cu cîmpul magnetic (b), 1) catod; 2) anod; 3) cîmp magnetic constant; 4) traiectoria electronului la regimul critic; 5) traiectoria electronului sub regimul critic; 6) traiectoria electronului peste regimul critic.
anulează (v. fig. I b). Lucrînd cu puţin peste regimul critic şi montînd între anod şi catod un circuit oscilant, se pot obţine oscilaţii de foarte înaltă frecvenţă, dacă se iau precauţiuni pentru realizarea unui bilanţ energetic favorabil prin înlăturarea electronilor cari au cedat energia lor cinetică cîmpului (de ex. prin montarea unor electrozi suplementari pozitivi); deşi randamentul acestui generator e foarte mic, s-au obţinut puteri de 100 W în regim continuu pe 50 cm lungi mede unda şi de 1 W pe 10 cm. O funcţionare mai bună se obţine dacă se secţionează anodui în două^(v. fig. //) şi se montează circuitul oscilant între cei doi anozi. în funcţionarea acestui tub se obţine un efect de rezistenţă negativă între cei doi anozi. Randamentul
©
II. Reprezentare schematică a unui magnetron cu anod secţionat.
sînt fixate prin braţe nemagnetice. Linia întreruptă indică sensul atinge aici 70%, însă nu se poate lucra la frecvenţe ultraînalte,
Magnetron
406
Magnetron
deoarece aceasta ar necesita un cîmp magnetic prea puternic.
S-au atins lungimi de undă de 50 cm cu o putere utilă de 100”-400 W şi chiar de 20 cm cu 80 W. La acest tub, un avantaj deosebit îl constituie faptul că acordul se poate face pe o plajă largă de frecvenţe.
Magnetronul cu cavităţi rezonante (v. fig. ///) e cel mai mult utilizat în tehnica actuală, deoarece permite sa se obţină puteri utile foarte mari, atît în funcţionare continuă cît şi în impulsii, cu un randament foarte bun (în comparaţie cu al altor tuburi lucrînd în aceeaşi gamă). Şi aici se păstrează structura ci I in-drică şi cîmpul magnetic
axial, însă anodul e for- IU. Magnetron Cu cavităţi rezonante, mat dintr-un bloc secţio- î) bloc anodic ; 2) cavitate rezonantă; 3) canat, cuprinzînd un număr tod; 4) buclă pentru extragerea energiei N de cavităţi rezonante electromagnetice; 5) linie coaxială de ieşire; (în general, un număr par 6) ghid de undă; 7) bandă de legătură; de cavităţi). Un astfel de	s)	conexiunile	filamentului.	;
magnetron poate lucra în
regim continuu sau în impulsii (în care caz, tensiunea de^comandă se aplică între anod şi catod sub formă de impulsii). în tablou se prezintă date orientative asupra performanţelor magnetroa-nelor multirezonante lucrînd în impulsii.
Pentru urmărirea funcţionării unui magnetron trebuie să se ţină seama, simultan, de următoarele aspecte principale; producerea oscilaţiilor, condiţia de întreţinere a lor, gruparea electronilor, transferul energiei.
Producerea oscilaţiilor are loc într-un dispozitiv echivalent unui sistem de circuite rezonante, cuplate strîns între ele, inductiv şi capacitiv (v. fig. IV). O astfel de reţea cu N circuite rezonante identice prezintă iV frecvenţe de rezonanţă. După modul în care se distribuie cîmpul electromagnetic în tub se descriu m o-durile de oscilaţie ale unui magnetron. Distribuţia cîmpului electromagnetic în tub se caracterizează şi prin diferenţa de fază A9 dintre oscilaţiile a două cavităţi învecinate, care poate avea valoarea
( )	A<P-	N ,
unde n— 0, 1, 2, •••, Nj2. Există, astfel, (IV/2)-f-1 moduri de oscilaţie caracterizate prin numărul n. Cel mai utiIizat mod (deoarece e cel mai stabil) e modul n—N/2, în care caz A9=tt (modul m). în continuare se va considera numai acest mod de funcţionare. La fiecare dintre celelalte moduri (exceptînd n—Q şi n—Njl) corespund cîte două frecvenţe de rezonanţă pe ansamblu, ceea ce îngreunează utilizarea lor. De altfel şi pentru modul 7r există pericolul unei instabilităţi, deoarece deşi îi corespunde o singură frecvenţă de rezonanţă, aceasta e apropiată de aceea a modului imediat vecin şi, la o mică variaţie a curentului catodic, a tensiunii anodice sau a cîmpului magnetic, se poate trece de ia
Lungimea de undă cm	Puterea de vîrf a impulsiilor W	Randa- ■ mentul %
10	3 00C 000	60-.-80
1	100 000	25--30
0,63	30 000	15---20
0,30	2 000	1-- .5
un mod de oscilaţie la altul, ceea ce afectează nu numai frecvenţa de oscilaţie, ci şi amplitudinea lor. Acest lucru poate fi evitat, dacă între cavităţile cari oscilează în fază se montează benzi conductoare (v. fig. V). în cazul modului tu, două cavităţi imediat vecine oscilează în antifază, astfel încît cavităţile se împart în două grupuri, cavităţile fiecărui grup oscilînd identic şi în antifază cu cele ale celuilalt grup. De aceea, benzile conductoare introduse ca în fig. V nu afectează modul tc de oscilaţie. La celelalte moduri, însă, cavităţile legate între ele nemaioscilînd în fază, vor circula curenţi prin benzile metalice, ale căror inductivităţi în paralel cu cele ale cavităţilor rezonante depărtează frecvenţa de oscilaţie a acestor moduri de aceea a modului, tc. în fig. VI e reprezentată configuraţia cîmpului electric şi magnetic al oscilaţiei de înaltă frecvenţă. Cîmpul electric se concentrează spre exterior, în gîtul cavităţii şi în spaţiul anod-
IV. Schemă echivalentă pentru magnetron (în absenţa fluxului de electroni).
1) catod ; /VI) inductivitate mutuală.
V. Benzi conductoare pentru o bună separare a modului
V/. Distribuţie instantanee a cîmpului electric (a) şi a cîmpului magnetic (b) în interiorul unui magnetron.
catod, iar cîmpul magnetic se concentrează în interior. Cînd intensitatea cîmpului electric atinge valoarea maximă sau minimă, intensitatea cîmpului magnetic e nulă, şi invers. Defazajul dintre două cavităţi vecine permite interpretarea cîmpului din spaţiul anod-catod drept cîmp al unei unde progresive care se roteşte în jurul axului tubului. De aceea, magnetronul multi-rezonant se mai numeşte şi magnetron cu undă progresivă.
întreţinerea oscilaţiilor se produce dacă există o astfel de interacţiune între electroni (a căror energie cinetică provine
de la sursa de alimentare ano-dică) şi cîmp, încît acesta să-i
(Gmss)
VII. Domeniul util de lucru la un magnetron (domeniul nehaşurat cuprins între parabola critică şi dreapta limită).
VIII. Spiţe formate de grupurile de electroni într*un magnetron.
1) traiectoriile electronilor; 2) sensul de rotaţie.
frîneze, primind energie de la ei. Pentru ca electronii să se menţină în cîmpul de frînare de înaltă frecvenţă sînt necesare concentrarea lor în fascicule („spiţe") şi rotirea acestor fascicule odată cu cîmpul electric de înaltă frecvenţă în jurul catodului.
Magnewin
407
Magnezie
Astfel, electronii se vor găsi mereu în zona în care sînt frînaţi de acest cîmp şi îi pot ceda energie. Pentru ca electronii să se poată roti în jurul catodului fără a atinge anodui trebuie să se lucreze peste regimul critic ceea ce, conform formulei (1), înseamnă a lucra sub parabola critică din fig. V//. Condiţia de sincronizare, pentru ca rotirea acestor „spiţe" electronice (v. fig. VIII) să fie sincronă cu rotirea cîmpului, e:
(3) U>-
/-By0'
A N j
; 2 7t f-B y„ ,
IX. Potenţialul anodic (a) şi cîmpul electric (b) la un magnetron, Ia un moment dat t.
N	~	iU	2q0\ N ) N
unde r e raza anodului, r. e raza catodului, N e numărul cavi-
**	a
taţi lor, y* e frecvenţa de oscilaţie. In cazul limită, cînd membrul întîi e egal cu membrul al doilea în expresia (3),în planul (Ua, B) se reprezintă „dreapta limită" (v. fig. VII), sub care nu se poate produce sincronizare între electroni şi cîmp. Domeniul nehaşurat din fig. VII reprezintă domeniul utilizabil de valori pentru LT şi B la un magnetron.
Gruparea electronilor în „spiţele" descrise mai sus e datorită însuşi cîmpului din interiorul magnetronului. Cîmpul electric în spaţiul anod-catod e rezultanta dintre cîmpul electric radial continuu datorit diferenţei de potenţial' continue dintre catod şi anod şi cîmpul electric alternativ produs prin inducţie electromagnetică în funcţionarea magnetronului. înfig./Xa s-a reprezentat variaţia potenţialului anodului faţă de catod, iar în fig. IX b, cîmpul electric corespunzător. Ca rezultat al suprapunerii componentei continue şi alternative, cîmpul radial la catod e mai puternic în regiunile A şi mai slab în regiunile 8. Electronul care pleacă din A1 e puternic accelerat şi, deoarece e deviat spre dreapta de cîmpul magnetic, va ajunge din urmă electronul care a plecat din şi care a fost mai slab accelerat. Astfel, electronii cari pleacă din regiunile şi B1 se vor grupa. Componenta radială a cîmpului electric total serveşte, astfel, la gruparea electronilor.
Transferul de energie se face de la sursa anodică, de la care magnetronul primeşte putere de curent continuu, la cîmpul de înaltă frecvenţă. Deşi se lucrează peste regimul critic, electronii ating în cele din urmă anodui, pentru a închide circuitul de curent continuu al tubului. în fig. X e prezentat un exemplu tipic de traiectorie a unui electron. Electronul pleacă din punctul C de pe catod şi traiectoria lui fiind curbată de cîmpul magnetic se întoarce înapoi către catod.
Nu ajunge la catod, fiindcă între timp şi-a cedat energia cîmpului electric tangenţial de frînare. în punctul M, viteza lui e egală cu zero, fiindcă energia* cîştigată pînă aici din cîmpul continuu a cedat-o cîmpului alternativ. Din punctul M reîncepe acceleraţia şi se repetă acelaşi fenomen pînă în punctul N, etc. Astfel, toată energia cinetică cîştigată din cîmpul continuu al sursei de alimentare anodică pe distanţa d dintre punctele C şi P a fost trecută cîmpului alternativ şi numai energia cinetică cîştigată pe distanţa 8 dintre P şi anod e cedata anodului, care o disipează sub formă de căldură. Astfel se explică de ce magnetronuf lucrează cu un randament bun.
Parametrii principali ai unui magnetron sînt: gama de frecvenţă în care lucrează, puterea utilă, randamentul,
X. Traiectoria electronului.
40 150
7GA
cîmpul magnetic constant, tensiunea anodică medie, curentul catodic, tensiunea de filament la punerea în funcţiune şi în timpul funcţionării (mai mică, deoarece catodul se încălzeşte mult în timpul funcţionării). De mare importanţă pentru utilizarea unui magnetron sînt caracteristicile de funcţionare şi caracteristica de sarcină. Caracteristici le de funcţionare reprezintă, de fapt., trei familii de curbe reprezentate pe aceeaşi diagramă (v. fig. X/):
Ua—/(/pentru ;B= corist.; ua ~ f pentru const.;
pentru 7) = const.
Prima familie de curbe . reprezintă caracteristicile statice ale magnetronului (uneori pentru Uă şi ţa se i^U XI. Caracteristicile de funcţionare ale valorile maxime pe impulsie).	unui	magnetron.
În foarte multe cazuri se mai în ordonata, tensiunea anodica U0 \ în reprezintă şi o familie de abscisa, curentul anodic ia\tca para-curbe pentru / = COnst.,fiind- metri, inducţia magnetică B (în Gs), pu-C-ă frecvenţa depinde şi ea de terea utilă pu (în kW), randamentul 11 condiţiile de funcţionare, în	(<n %)•
special de curentul catodic. Se	, , ;
defineşte chiar un coeficient de variaţie a frecvenţei, cu curentul (ceilalţi parametri fiind menţinuţi constanţi) care, pentru un magnetron lucrînd în impulsii, de exemplu pe cîţiva centimetri lungime de undă, are valoarea 0,1 •••0,3 MHz/A. în ce priveşte caracteristica de sarcină, ea e o diagramă . FLieke (v. Rieke, diagrama ~).	t	;
Magnetronul are o largă utilizare în- instalaţiile de radio-locaţie, în radioastronomie, iar în ultimul timp, pentru circuitele de radiofrecvenţă ale acceleratoarelor de particule. ' r
î. Magnewin. Metg.: Grup de al iaje de magneziu cu compoziţii cari variază în limitele: 3---9% Al, 0,5**• 1,5% Mn, 0*-*5% Zn şi restul magneziu. Se pot turna în forme din amestecuri de formare sau—sub presiune — în forme permanente. Valorile medii ale caracteristicilor mecanice, la turnarea în amestecuri de formare, sînt: ar=24---26 kgf/mm2; S5=3--*8% ; duritatea HB-60--70 kgf/mm2. Aliajele au proprietăţi de turnare satisfăcătoare şi o bună rezistenţă la coroziune. Se întrebuinţează în construcţia de piese cu solicitare mai mult statică pentru industria producătoare de automobile şi de avioane, de piese pentru aparate de radio, maşini descris, aparate de fotografiat, etc.
2.	Magnezaminâ.Ch/m.: Xg [Mg(NH3)6]2+. Combinaţie complexă a magneziului din clasa aminelor sau a amoniacaţilor (X = halogen). Se caracterizează prin existenţa cationului complex, format prin fixarea în jurul ionului metalic a unor grupări electric neutre, NHS. Se cunosc o serie de amine ale magneziului, puţin stabile şi în general higroscopice. Ele se ot>ţin prin acţiunea amonjacului asupra soluţiilor alcoolice ale şăruj-rilor de magneziu. în aceste combinaţii, magneziul are cifra de coordinaţie 6.
Din aceeaşi clasă fac parte şi complecşii cari fixează în jurul ionului metalic, pe lîngă NH3, şi molecule polare de apă(HaO). Exemplu: X2[Mg(NH3)5(H.p)]^.
Complecşii cationici se folosescîn Chimia analitică, ca indicatori.
3.	Magnezie. Chim., Mat. cs.; MgO. Sin. Oxid de magneziu, — cea mai importantă materie primă a produselor refractare bazice (v. sub Magneziu).
Magnezil-piroli
408
Magneziu
1.	Magnezil-piroli. Chim.: Derivaţi magnezieni ai pirolului obţinuţi prin descompunerea compuşilor organo-magnezieni cu pirol:
HC------CH	HC------CH
C2H5MgBr +n	||	->	||	||
HC.	CH	HC	CH
+ C.H,
H
V
MgBr
Se admite că magneziul e legat la carbon fiindcă prin tratarea magnezil-pirolilor cu cloruri acide se formează derivaţi, substituiţi la carbon, ai pirolului. E posibil însă ca legătura magneziului la pirol să fie electrovalentă, iar ionul pirol ic să fie în stare de rezonanţă între mai multe structuri.
2.	Magnezit. Mineral.: MjC03. Carbonat anhidru de magneziu, natural, din grupul calcitului. Compoziţia chimică teoretică e 47,6% MgO şi 52,4% COă, conţinînd însă adeseori fier, uneori mangan şi calciu sub formă de arfiestecuri isomorfe.
Se formează pe cale hidrotermală şi de metasomatoză din dolomite şi calcare dolomitice, cu cari uneori se întîlnesc minerale tipice hidrotermale, şi prin procese de alterare (oxidare şi hidroliză) a rocilor ultrabazice (magneziul, sub formă de bicarbonat, se depune în orizonturile inferioare ale zonei de alteraţie, unde magnezitul se concentrează sub forma de vinişoare şi de mase stalactitice în serpentinele fisurate). Diseminat se întîlneşte în şisturile cloritoase şi talcoase. Concentraţii de magnezit se mai întîlnesc şi în depozitele sedimentare de sare, formarea lui fiind legată de reacţia dublă de descompunere a sulfatului de magneziu cu bicarbonat de sodiu.
Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonal scalenoe-drică, avînd structura cristalină asemănătoare cu a calci tu lu i. Habitusul cristalelor e în general romboedric, prezentîndu-se însă frecvent sub forma de agregate macrogranulare sau de mase porţelanoase metacoloidale.
Culoarea e albă, cu nuanţă gălbuie sau cenuşie, uneori brună sau negricioasă, cu luciu sticlos. Prezintă clivaj perfect după (1011). E casant; are duritatea 4***4,5 şi gr. sp. 2,9**-3,1. E transparent, translucid, optic uniax, cu indicii de refracţie e = 1,500 şi co = 1,700. încălzit între 650 şi 800°, pierde bioxidul de carbon, devenind caustic, iar la temperatura de 1400---170G0 pierde lianţa.
Se întrebuinţează la fabricarea cărămizilor refractare (pentru cuptoare Martin, convertisoare), cari rezistă pînă la 3000°; Ia fabricarea cimentului Sorel; ca abraziv; la fabricarea izolatoarelor electrice, în industria hîrtiei, a zahărului, a cauciucului, în construcţii (tencuieli speciale) şi ia extragerea magneziului metalic. Sin. Spat de magneziu, Giobertit.
3.	Magneziu. Chim.: Mg. Element din grupul al doilea al sistemului periodic, avînd nr. at. 12 şi gr. at. 24,32. E un metal alb-argintiu, maleabil si ductil, cînd e în stare pură. Are gr. sp. 1,737; p.t. 650°; p.f. 1100°; p.f. în vid (1 mm col. Hg) 604°; căldura specifică la 0° e de 0,2386 cal/g°. Conductibilitatea electrică e de 38,6% din aceea a cuprului, luată ca unitate de măsură. La aceeaşi greutate de metal, magneziul are conductibilitatea electrică de aproape două ori mai mare decît a cuprului.
Magneziul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abundenţa	Timpul de înjumătăţi re	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleara de obţinere
23	—	11,6 s	emisiune |3+	Na23(p, n) Mg23, Mg24(y, n) M'’23
24	78,6 %	-	| —	i —
25	10,11%	-	i —	I -
26	11,29%	—	I —	—
27		10,2 min	emisiune |3-	Mg28(d, p)Mg27, Mg26(n, y) Mg27, Al27(n, p) Mg27
în aer uscat, magneziul nu se oxidează, dar în aer umed îşi pierde repede strălucirea, acoperindu-se cu un strat subţire de oxid, care împiedică metalul să reacţioneze mai departe cu aerul şi cu apa rece. La 100°, magneziul descompune apa cu formare de hidroxid de magneziu şi cu degajare de hidrogen. Amalgamul de magneziu descompune apa chiar la rece. încălzit în aer sau în oxigen, magneziul se aprinde şi arde cu o lumină strălucitoare, dînd un fum alb de oxid de magneziu. Oxidarea magneziului se produce cu degajare mare de căldură (145,76 kcal/mol), ceea ce face ca magneziul să fie un puternic reducăt'or şi oxidul de magneziu să fie stabil la temperaturi înalte. Magneziul reduce atît oxizii metalelorjuzuale cît şi bioxidul de siliciu (Si02) la siliciu elementar, anhidrida borică (B203) la bor, etc. Magneziul poate extrage metalele din soluţiile apoase ale majorităţii sărurilor,-trecînd el însuşi în soluţie; se combină cu halogenii, cu sulful, azotul, fosforul şi cu alte elemente, dînd combinaţii în cari e bivalent; în anumite condiţii se combină şi cu carbonul; se disolvă uşor în acizii minerali diluaţi şi, mai greu, în acid sulfuric concentrat; acidul fluorhidric nu îl atacă decît superficial. Magneziul formează combinaţii organice de două feluri: R2Mg (în care R e un radical organic), produse inflamabile şi greu de manipulat, şi RMgX (în care X e un halogen), produse utilizate în sinteza organică, unde sînt cunoscute sub numele de compuşi Grignard. Magr neziul se găseşte în scoarţa pămîntului în proporţia de 1,94%, în special sub formă de silicaţi, dintre cari: talcul, serpentinul, asbestul, olivinul, piatra ponce, etc.; nu se găseşte în stare nativă. Pentru fabricarea combinaţiilor şi pentru obţinerea* metalului prezintă interes practic mineralele: magnezit (v.), dolo-mit (v.), carnal it (v.). Apa mărilor conţine magneziu sub formă de sulfat, clorură, bromură. Se găseşte în plante, fiind necesar la sinteza clorofilei.
Procedeele de obţinere a magneziului metalic pot fi împărţite în trei grupuri, şi anume: procedee electrochimice, procedee chimice şi procedee termice. în grupul procedeelor electrochimice sînt cuprinse procedeele cari folosesc electroliza clorurii de magneziu anhidre topite, a carnalitului topit sau a amestecurilor de fluorură de magneziu şi fluoruri alcaline, cu eventuale adausuri de fluoruri alcalino-pămîntoase şi de oxid de magneziu, de asemenea topite. Din punctul de vedere al consumului de căldură, e mai economică electroliza clorurii de magneziu faţă de electroliza carnalitului. în fig. I e repre-
2
/. Electroîizor cu diafragma pentru fabricarea mGgneziuiui metalic prin electroliza clorurii de magneziu.
1) carcasă; 2) anozi; 3) catozii 4) diafragme.
zentat schematic un electroîizor pentru clorură de magneziu. Acesta e format dintr-o carcasă de oţel (1), căptuşită cu şamotă; în centrul fiecărei celule e fixat cîte un anod format din grafit (2); catozii sînt construiţi din oţel şi permit reglarea distanţei dintre electrozi. La partea superioară, electrozii sînt despărţiţi prin diafragme (4). Electrolizoarele mari sînt formate din mai multe celule. La electroliza clorurii de magneziu se adaugă în electroîizor clorură de magneziu, în mod continuu, pentru menţinerea constantă a concentraţiei. Magneziul se depune pe
Magneziu
409
Magneziu
catod şi, fiind mai uşor decît electrolitul, se ridică la suprafaţă, de unde e colectat. Clorul se separă la anod şi e aspirat din camerele anodice şi trimis spre folosire. Temperatura de lucru în electroîizor e de 700* “720° Pentru o mai bună separare a metalului se adaugă în electrolit 10% BaCI2 şi pînă la 1 % CaF2 sau NaF. Electrolizoarele se construiesc pentru intensităţi de 30 000-**100 000 A şi tensiunea de 7***8,5 V. Pentru obţinerea unei tone de magneziu metalic se consumă aproximativ: 18 000-“20 000 kWh la un randament de curent de 75*“80% ;
11	t MgCI2*6H20 sau 21***25 t carnalit; 20---25 kg anozi; combustibil convenţional 1,5 t la electroliza MgCI2* 6 HaO şi 4,51 ia electroliza MgCl2*KCI*6H20, La electroliză se obţine metal cu 98*“99% Mg avînd ca impurităţi: Na, K, CI, Fe, Si şi altele. Se purifică prin retopire în cuptoare electrice.
Procedeele chimice se bazează pe reducerea oxidului de magneziu sau a clorurii de magneziu, topite, cu potasiu sau cu sodiu metalic. Aceste procedee nu sînt folosite în producţia industrială.
Procedeele termice se bazează pe reducerea oxidului de magneziu cu cocs, cărbune de lemn sau alţi reducători ca: siliciu, aluminiu, silico-aluminiu, ferosiliciu, etc.
Procedeul de reducere a oxidului de magneziu cu cărbune' se bazează pe reacţia reversibilă;
MgO+C^Mg+CO,
al cărei echilibru, la temperaturi foarte înalte (peste 2000°), e deplasat spre dreapta.
în fig. II e reprezentată schematic o instalaţie pentru obţinerea magneziului metalic prin reducerea oxiduiui de magneziu cu cărbune. Oxidul de magneziu e amestecat cu cocs de petrol cu un conţinut mic în cenuşă şi sulf şi apoi e granulat.
Granulele sînt introduse, prin tubul de alimentare 2, în cuptorul electric 1. Acesta lucrează la 150*• •
170 V şi cu 35 000 A pe fază. Temperatura de lucru e de 1950“*
2050°. —' Vaporii de magneziu şi oxidul de carbon sînt răciţi la ieşirea din cuptor la 150*“200°, de un curent de gaz natural care vine prin conducta 3 şi intră în camera de răcire 4.
Răcirea se face pentru ca echilibrul reacţiei să nu se deplaseze la stînga. Praful de magneziu care se obţine conţine aproximativ 50% magneziu metalic, 20% carbon şi 30% oxid de magneziu. O mare parte din materialul obţinut e reţinut în camera de răcire; restul e antrenat de curentul de gaze în schimbătorul de căldură 5, care e răcit cu apă, şi apoi e trecut în filtrul cu saci 6, unde se separă. Gazul e recirculat cu ajutorul suflantei 10, pînă cînd conţinutul în oxid de carbon e de maximum 6%. Pentru a elimina faza de purificare a gazului, acesta e trimis, cu âjutorul compresorului 11, în alte instalaţii, cari îl folosesc drept gaz combustibil, prin conducta 12. Praful de magneziu metalic obţinut e foarte fin (0,1 *• *0,6 |jl), astfel încît e necesar ca acesta să fie distilat şi condensat pentru a se putea obţine un metal pur şi compact. Praful trebuie manevrat cu atenţie, din cauza pericolului de explozie. Din silozul 7, praful amestecat cu asfalt şi cu un sol-
vent drept diluant se granulează în granulatorul 8 şi se introduce în retortele de distilare 9. Retortele se încălzesc în cuptoare, cu rezistenţe electrice. Distilarea se face la circa 800°, sub vid şi durează, după distilarea solventului, încă 48 de ore. înainte de golire se introduce în retortă, timp de 12* * * 15 ore, un curent de' hidrogen, pentru răcire. La urmă se introduce azot şi se deschide retorta. Cristalele sînt scoase din retortă şi sînt topite, pentru a obţine magneziu metalic. Acesta e apoi aliat.
Datorită activităţii sale chimice, magneziul se întrebuinţează în mare măsură ca dezoxidant şi rafinator la obţinerea aliajelor (de ex. în metalurgia nichelului), ca reducător în Chimia organică şi la prepararea compuşilor Grignard; în pirotehnie, pentru semnalizări, focuri de artificii, gloanţe trasoare, unii explozivi cu azotaţi şi peroxizi; la fabricarea tuburilor pentru radaţie X, cu scopul de a absorbi urmele de oxigen şi de azot, menţinînd vidul necesar în aceste tuburi. Magneziul în foi e întrebuinţat în industria electrotehnică, la unele tipuri de redresoare de curent. Cea mai mare cantitate e folosită la fabricarea de aliaje (v. Magneziu, aliaje de —).
Combinaţiile cele mai importante ale magneziului sînt următoarele:
Amidură de magneziu, Mg(NH2)2: Combinaţie a magne-ziului cu amoniacul. Se obţine prin acţiunea magneziului asupra amidurilor alcaline după reacţia:
Mg+ 2 NaNH2=Mg(NH2)2+2 Na,
siu prin reacţia dintre magneziu şi sărurile metalelor alcaline (halogenuri, cianuri) în amoniac lichid. Amidura de magneziu e stabilă pînă la aproximativ 100°; e hidrolizată de apă cu degajare de amoniac. Se foloseşte în sinteze organice.
Fluorură de magneziu, MgF2: Sarea de magneziu a acidului fluorhidric. Are p.t. 1396° şi p.f. 2239°. Se obţine prin arderea piliturii de magneziu în fluor sau prin tratarea unei sări de magneziu cu o soluţie de fluorură alcalină. Fluorură de magneziu e greu solubilă în apă (7“*8 mg/l). Ea aderă bine la tabla metalică de magneziu şi, astfel, protejează metalul contra coroziunii datorite fluorului. Se utilizează ca opacifiant în industria sticlei şi. a ceramicii; în ultimul timp a fost propusă ca medicament, pentru a da o anumită concentraţie de fluor în sînge, şi contra cariilor dentare.
Clorură de magneziu, MgCI2: Sarea de magneziu a acidului ciorhidric. Are p.t. 712° şi p.f. 1412°. Clorură de magneziu anhidră nu se poate obţine prin eliminarea apei de cristalizare din MgCI 2*6 HaO ; hexahidratul edelicvescent şi prin încălzire pierde uşor cinci molecule de apă, însă a şasea moleculă de apă se elimină mai greu, producîndu-se o descompunere a clorurii de magneziu în sare bazică, cu eliminare de acid ciorhidric:
MgCI2*H20 ^ Mg(OH)CI+HCI
Ş‘	MgCI2- H20 - MgO-j-2 HCI.
De aceea, o baie topită de clorură de magneziu anhidră, necesară preparării magneziului metalic prin electroliză, se obţine greu, şi anume în prezenţă de acid ciorhidric gazos uscat sau în prezenţă de clorură de amoniu:
MgCI2*H20+NH4Cl=MgCI2+NH3+H20+HCI.
Clorură de magneziu se găseşte în apa mărilor şi oceanelor, de unde se poate extrage. De asemenea, se găseşte, împreună cu clorură de potasiu, în carnalit (v.). La fabricarea clorurii de potasiu din carnalit rezultă ca produs secundar şi clorură de magneziu. Carnalitul se topeşte la 176° în apa de cristalizare şi, în acelaşi timp, se descompune punîrid în libertate KCI, care precipită aproape în întregime, în timp ce MgCI2* 6 HaO rămîneîn stare lichidă (p.t. 106°). Clorură de magneziu se întrebuinţează la fabricarea magneziului metalic, ca adaus la pasta de încleire a ţesăturilor de bumbac, la impregnarea lemnului, la fabricarea
neziului.
I)	cuptor electric; 2) tub de alimentare ; 3) conducta de gaz natural, de răcire; 4) camera de răcire; 5) răcitor; 6) filtru cu saci; 7) siloz pentru praf; 8) granulator; 9) retortă; 10) suflantă;
II)	compresor; 12) conductă de gaze evacuate
spre utilizare.
Magneziu
410
Ma gneziu
oxidului de magneziu, a acidului clorhidric, a clorului, a aceta-lului. în amestec cu oxidul de magneziu, trece într-o masă care se întăreşte cu timpul, deoarece se formează sarea bazică cunoscută.sub numele de ciment Sorel, cu compoziţie variabilă. Acest amestec, presat cu rumeguş de lemn sau cu plută, dă plăci elastice (Xilolit), folosite ca material de construcţie.
Oxid de magneziu, MgO: Compus al magneziului cu oxigenul. Are p.t. 2800°, p.f. 3600° şi d. 3.07---3.2. E un praf alb, fără gust şi fără miros; e aproape insolubil în apă. Se găseşte în natură ca periclaz (v.). Oxidul de magneziu se obţine prin arderea magneziului în oxigen curat şi uscat, prin calcinarea hidroxidului, carbonatului sau azotatului de magneziu, industrial, oxidul de magneziu se poate obţine prin mai multe procedee, cari se deosebesc prin materia primă folosită (apa oceanelor şi a mărilor,: magnezit, dolomit), prin mijloacele de separare a calciului de magneziu (solubilizarea calciului sau a magneziului) sau prin diferite faze ale procesului tehnologic. Sin. Magnezie.
■	Procedeul de obţinere a oxidului de magneziu din apa de mare se bazează pe existenţa, în apa oceanelor, a sărurilor de magneziu. Extragerea e avantajoasă cînd conţinutul în săruri de magneziu e de circa 2,1 g/l, exprimat în MgO. Apa Mării Negre-conţine săruri de magneziu, exprimate în MgO, circa 1 g/l.
Magneziul din apa de mare se precipită cu hidroxid de calciu, care se poate obţine prin calcinarea calcarului sau a dolomi-tului şi hidratarea oxizi lor obţinuţi. Cea mai mare parte din magneziul din apa de mare se găseşte sub formă de clorură şi de sulfat. Precipitarea hidroxidului de magneziu se produce la temperatura obişnuită, conform reacţiilor:
MgCI2+Ca(OH)2+Mg(OH)a=CaCI24-2 Mg(OH)2; M5S04+Ca(0H)a-lr Mg(0H)a==CaS04+.2 Mg(OH)2.
Hidroxidul de magneziu se decantează, se filtrează, se spală şi se calcinează pentru a obţine oxidul de magneziu. Prin folosirea laptelui de dolomit, în locul laptelui de var, se obţine cîte
o	moleculă de Mg(OH)2, din dolomit, pentru fiecare moleculă de hidroxid de magneziu din apa de mare.
Procedeul de obţinere a oxidului de magneziu din magnezit se rezumă la calcinarea minereului a cărui disociaţie termică începe la 300° şi e practic terminată la 800°:
MgCOg MgO+COa.
Procedeul de obţinere a oxidului de magneziu din dolomit şi leşii reziduale cu clorurâ de calciu de la fabricarea sodei după procedeul amoniaca! are două faze principale, şi anume: solubilizarea magneziului din dolomit sub formă de MgCl2 şi apoi precipitarea magneziului sub formă de Mg(OH)2, cu lapte de dolomit. Dolomitul se calcinează la 1050---11000 şi se obţin oxizi de calciu şi de magneziu cari cu apa trec în hidroxizii respectivi. Laptele de dolomit oţinut se amestecă cu Ieşiile reziduale de la fabricarea sodei amoniacale, cari conţin circa 80 g/l clorură de calciu şi 25 g/l clorură de sodiu, şi se introduce în coloanele de carbonatare, în cari, cu ajutorul bioxidului de carbon, se precipită carbonatul de calciu, iar magneziul trece în soluţie ca clorură:
Mg(0H)2+Ca(0H)2+CaCI2+NaCI+2C02=MgCI2+2CaC03-f + NaCI + 2H20.
Clorură de sodiu nu intră în reacţie. Soluţia de clorură de magneziu se separă de carbonatul de calciu precipitat şi apoi se amestecă cu lapţe de dolomit, pentru a obţine precipitatul de hidroxid de magneziu
Mg(OH)2+Ca(OH)2+ MgCI2+ NaCI= 2 Mg(OH)2-fCaCI2 + NaCI.
Hidroxidul de magneziu se separă de soluţia conţinînd clorură de calciu şi clorură de sodiu; se spală şi se calcinează pentru a obţine oxidul de magneziu.
Procedeul de obţinere a oxidului de magneziu din dolomit şi leşie de filtru cu clorurâ de amoniu de la fabricarea sodei amoniacale foloseşte, la recuperarea amoniacului, în locul laptelui de var, — laptele de dolomit, — rezultînd astfel, în procesul de fabricare a sodei amoniacale, ca subprodus, hidroxidul de magneziu. Dolomitul se calcinează la 1200°, pentru a se trece oxidul de magneziu sub formă cristalină, în periclaz, care, în procesul de hidratarea, rămîne ca atare. Stingerea dolomitului se realizează atît cu hidratarea, cît şi fără hidratarea oxidului de magneziu. Se urmăreşte ca oxidul de magneziu să se hidratezecît mai puţin, pentru a nu se produce pierderi la* faza următoare. Laptele de dolomit, care conţine MgO, Mg(OH)2 şi Ga(OH)2, se introduce în grupul de distilare, pentru recuperarea amoniacului din leşia de la filtru.
Se produc reacţiile:	v
Ca(OH)2-j- MgO-j-2 NH4CI =CaCI2-}- MgC-f 2 NH:S+2 H2C; Ca(OH)2+Mg(OH)2+4 NH4CI=CcCI2+MgCI2+4 NH8+4 HsO; MgCla+Ca(OH)a=CaCla-f Mg(OH)2.
Preferenţial se produce prima reacţie şi, în cazul în care, datorită Mg(OH)2 din laptele de dolomit, se produce reacţia a doua, pierderea în MgCI2 nu e prea mare, deoarece în acelaşi timp se produce şi ultima reacţie. în urma acestor reacţii, amoniacul e pus în libertate şi reintră în procesul de fabricaţie a sodei; calciul trece în cea mai mare parte în soluţie sub formă de CaCI2, iar magneziul rămîne în suspensie ca MgO şi Mg(OH)2. După filtrare, precipitatul de magneziu se spală cu apă şi apoi se calcinează pentru a obţine oxidul de magneziu. In condiţiile de fabricaţie, magneziul e impurificat cu circa 20% calciu, care rezultă din arderea incompletă a dolomitului, din stingerea incompletă a oxidului de calciu şi din recarbonatarea dolomitului ars.
Procedeul de obţinere a oxidului de magneziu din dolomit şi bioxid de carbon se bazează pe separarea magneziului de calciu prin trecerea primului în soluţie sub formă de bicarbonat, în timp ce calciul precipită sub formă de carbonat şi se îndepărtează. Calcinarea dolomitului se face la 700---8000, pentru a se disocia pe cît posibil numai carbonatul de magneziu, carbonatul de calciu rămînînd ca atare. Prin hidratarea dolomitului calcinat se obţine hidroxid de magneziu şi, în cantităţi mai mici,, hidroxid de calciu, şi anume corespunzător carbonatului de calciu care s-a disociat:
MgCa(C03)2 Mg0+CaC03-f-C02;
Mg0+CaC03+H20-> Mg(0H)2+CaC03.
Barbotina obţinută se introduce în aparatele de carbonatare, în cari se produc solubilizarea magneziului cu ajutorul bioxidului de carbon şi precipitarea calciului care, eventual, se găseşte sub formă de hidroxid:
Mg(0H)2+Ca(0H)2+3C02=Mg(HC03)2-hCLC03.
Se filtrează şi se obţine o soluţie destul de pură de bicarbonat de magneziu. Bicarbonatul de magneziu se descompune cu timpul şi, pentru accelerarea descompunerii, soluţia se agită prin barbotare de aer. Precipitarea carbonatului bazic de magneziu e ajutată, de asemenea, prin tratarea soluţiei cu MgO sau Mg(OH)2 sau prin fierbere sub vid. Reacţi.le cari se produc în această fază sînt următoarele:
4Mg(HC03)2+H20 -> 3 MgC03-Mg(0H)2*4 H20+5 C02;
3 Mg(HC03)2+Mg(OH)2-f HaO 3 MgC03-Mg(0H)2-4 H2C+
4-3 C02;
4 Mg(HC03)a ->3 MgCOg-MgO-4 HaO.+ 5 C02. Carbonatul bazic de magneziu obţinut se calcinează:
3 MgC03*Mg0*4 H20	4 Mg0+3C02+4H20.
Magneziu
411
Magneziu
Prin acest procedeu se obţine oxid de magneziu de bună calitate, conţinînd doar 1 •••2% impurităţi.
. . Cînd e chimic pură, magnezia cristalizează în cuburi transparente incolore cu structura tipică a sării geme,, cu distanţa
o
dintre nodurile reţelei de4,20 A. Greutatea specifică a magneziei, ~3,576, e influenţată de conţinutul în fondanţi: pentru fiecare
1	% de Fe203 adaus, de exemplu, greutatea specifică creşte cu 0,01. Magnezia, care în stare pură se topeşte la 2800p şi ierbe la 2950°, începe să se volatilizeze încă de la 2000°, din cauza evaporării magneziului metalic, care se formează la arderi în atmosferă reducătoare. Pînă la temperaturi foarte înalte, de peste 1800°, magnezia nu prezintă modificaţii polimorfe, e isotropă şi are un coeficient de dilataţie foarte mare, din care cauză are o rezistenţă foarte mică la şocuri termice.
■	Conductibilitatea termică a magneziei pure şi bine sinterizate e de 3,2 kcal/mh°, ea scăzînd cu creşterea temperaturii, contrar refractarelor aluminoase şi silicioase. Peste 900°, magnezia devine conducătoare de electricitate; la 1000° e conducătoare de electroni, iar la temperaturi mult mai înalte, conducătoare de ioni. La 1550°, magnezia are, sub forma de cristal unic, conductibilitatea electrică de 2400 Q, cm, influenţată însă de fondanţi i şi de arderea şi porozitatea produsului finit.
La temperaturi foarte înalte, magnezia reacţionează cu carbonul, formînd vapori de magneziu şi oxid de carbon. Creuzetele, fabricate din magnezie permit topirea fără contaminare a nichelului, cuprului, fierului şi pl aţinu Iu i în stare pură.
Oxidul de magneziu obţinut prin caldnarea la 800*\*900° a combinaţiilor termodisocia.bile ale magneziului se prezintă sub forma unei pulberi albe, afînate, care se utilizează ca masă de umplutură la cauciuc, hîrtie, etc. şi, printre altele, şi în Medicină, ca alcalin slab, sub numele de mognesia usta sau magnezie ■calcinata. Prin încălzire la temperatură mai înaltă (1600-•• 1700°), se obţine în stare mai compactă, şi este întrebuinţată în special la fabricarea cărămizilor refractare (cărămizi magnezitice), cu cari se căptuşesc cuptoarele industriale.
Acizii diluaţi şi topitu ri Ie de carbonaţi alcalini, ca şi criolitul topit, atacă repede oxidul de magneziu, în special pe cel obţinut la temperaturi mai joase.
Hidroxid de magneziu, Mg(OH)2: Combinaţie a oxidului de .magneziu cu apa. La 350°, pierde apa şi trece în oxid; e alb, :amorf şi foarte puţin solubil în apă (0,3 g Mg(OH)2 Ia 1 litru de apă). Partea disolvată de Mg(OH)2 se disociază excluziv după tipul alcalin, fiind o bază de tăne mijlocie. Hidroxidul de magneziu se disolvă numai în acizi. în natură se găseşte ca brucit, în cristale tabulare, sub forma de masive fibroase sau foioase, şi ca nemalit, varietate fibroasă de brucit. Se obţine prin tratarea soluţiei apoase a unei sări solubile de magneziu cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de calciu:
MgCI2+Ca(OH)2= Mg(OH)2+CaC!2.
Precipitarea cu hidroxid de amoniu e incompletă, iar în prezenţa de săruri de amoniu nu se mai produce.
Hidroxidul de magneziu e folosit la obţinerea oxidului de magneziu, la prepararea cimenturilor de tip Sorel, ca liant la fabricarea pietrelor de polizor, la obţinerea produselor refractare, ca agent cogulant la epurarea apei necesare caza-nelor, în industria sticlei. De asemenea, e utilizat ca antidot în otrăvirile cu sublimat.
Acetat de magneziu, Mg(C2H302)2: Sarea de magneziu a acidului acetic. Are p.t. 323° cu descompunere parţială, gr. sp. 1,419**• 1,422; cristalizează din soluţie, ca tetrahidrat. Cristalele sînt delicvescente în aer umed şi eflorescente în aer uscat. Se descompune între limitele de temperatură 345***360°, cu formare de oxid-de magneziu, acetonă, acid acetic şi vapori.
Tetrahidratul de acetat de magneziu cristalizat se fabrică din oxid de magneziu, în suspensie în apă, prin adăugarea de acid acetic glacial şi apoi prin încălzire. Filtratul e acidulat cu
un exces de acid acetic şi apoi evaporat. Prin răcire treptată se obţin cristale de Mg(C2H302)2* 4 HaO strălucitoare, cari .se separă prin centrifugare. Acetatul de magneziu anhidru se obţine prin încălzirea sării hidratate la 138° sau prin fierberea azotatului de magneziu într-un exces de anhidridă acetică. Se foloseşte în industria textilă la imprimeuri, în medicină şi ca reactiv chimic.
Carbonat de magneziu, MgCOa: Sarea de magneziu a acidului carbonic. E albă, insolubilă în apă; se descompune prin încălzire, începînd de la 300°, în C02 şi MgO. în natură, carbonatul de magneziu se găseşte cristalizat ca minereuri, în magnezit (v.) sau giobertit; de asemenea, se găseşte alături de carbonatul de calciu, în dolomit (v.). Minereurile sînt albe-gălbui sau brune, din cauza impurităţilor. Industrial, carbonatul de magneziu se obţine din soluţii apoase cari conţin ionul de magneziu, prin precipitare cu soluţii de carbonaţi alcalini şi în prezenţa unui exces de bioxid de carbon, pentru a nu se precipita şî sărurile bazice de magneziu, cari sînt insolubile. Apa care conţine bioxid de carbpn disolvă carbonatul de magneziu, trecîndu-l în carbonat acid de magneziu solubil:
MgC08+C0s+ H2C= Mg(HC03)2.
în‘Urma acestei reacţii, magnezitul trece m apele naturale. Carbonatul de magneziu se întrebuinţează la prepararea oxidului de magneziu, a sărurilor de magneziu, la absorpţia gazelor cari conţin azot, etc.
Carbonat bazic de magneziu, 3 MgCOs- Mg(OH)2-3 HaO. Sarea -bazică a magneziului cu acid carbonic. Se obţine prin tratarea soluţiilor apoase de săruri de magneziu cu soluţii de carbonaţi alcalini; compoziţia ei variază după condiţiile de lucru. E o pulbere albă şi uşoară; prin încălzire cu o soluţie de carbonat acid de sodiu trece în carbonat de magneziu. E utilizat în industrie, ca material de umplutură pentru cauciuc, hîrtie, cadiluant pentru coloranţi, ca absorbant al părţilor grele din uleiurile eterice, pentru pudre, prafuri şi paste de dinţi, în Farmacie pentru combaterea acidităţii stomacale, datorită alcalinităţii slabe pe care o are. Sin. Magnesia alba.
Sulfat de magneziu, MgS04: Sarea de magneziu a acidului sulfuric. Prin încălzire pînă la 1124°, la temperatura de topire, se descompune; se prezintă sub formă de cristale incolore.; solubilitatea în apă: la 0°, 26.părţi la 100 părţi apă; la 100°, 73,8 părţi la 100 părţi apă. Sulfatul de magneziu /prmează hidraţi cu o moleculă şi cu şapte molecule de apă. în natură se găseşte sub formă de minerale ca: kieserit, MgS04*H20; epsomit sau sare amară, MgS04*7 H20; de asemenea, se găseşte disolvat în unele ape minerale şi în apa mărilor şi oceanelor, în zăcămintele de săruri de potasiu se găsesc diferite săruri duble ale sulfatului de magneziu cu KCI, K2S04 şi CaS04; de exemplu: polihJitul, K2S04-MgS04-2CaS04-2 HăO ; schoenitul, K2S04MgS04-6 H20. Sulfatul de magneziu heptahidrat, pri-n încălzire la 150° pierde şase molecule de apă şi trece în monohidrat; acesta, încălzit la 200°, trece în sulfat anhidru. Kieseritul natural e folosit la obţinerea oxidului de magneziu şi a bioxidului de suif, deoarece prin încălzire puternică, şi în prezenţa cărbunelui, se descompune după reacţia:
MgS04+C+61 kcal=CO+SOa+MgO.
Sulfatul de magneziu e folosit la prepararea sulfatului de potasiu, Ia apretarea hîrtiei lucioase, la apretarea bumbacului, la vopsirea lînii, în special cu coloranţi de anilină, la fabricarea unor emailuri, a ignifugelor şi, în Medicină, ca purgativ. Sin. Sare amară, Sare de Seidlitz.
Sulfit de magneziu, MgS03-6H20: Sarea de magneziu a acidului sulfuros. Ealbă şi puţin stabilă; la 60° pierde o parte din apă şi dă trihidratu 1 respectiv. Se obţine trecînd un curent de bioxid de sulf într-o suspensie în apă de carbonat de magneziu. Sulfitul e utilizat, în soluţii acide, la decolorarea pastei de hîrtie.
Magneziu, alb de ^
412
Magneziu, aliaje de ~
Sulfitul acid de magneziu, Mg(HSOs)2: Sare acidă de magneziu a acidului sulfuros. E cunoscută numai în soluţii şi se obţine prin trecerea bioxidului de sulf printr-o soluţie de sulfit de magneziu. Leşiile de sulfit acid de magneziu, uneori asociate cu sulfit acid de calciu, sînt utilizate la disolvarea ligninei din pasta de lemn, la fabricarea hîrtiei.
Fosfat de magneziu şi amoniu, NH4MgP04- 6 H20. Sarea de magneziu şi amoniu a acidului ortofosforic. Se întîlneşte ca mineral, struvit sau guanit, în guano; în plante fosile, în con-creţiuni intestinale, în calculii urinari. Fosfatul de magneziu şi amoniu e cristalin, se disolvă greu în apă, însă uşor în acizii minerali ; prin încălzire pierde apa de cristalizare şi amoniacul şi trece în pirofosfat, Mg2P207. Se obţine prin precipitarea la cald a unei soluţii de săruri de magneziu cu fosfat disodic, în prezenţă de clorură de amoniu şi hidroxid de amoniu. Precipitarea ionului de magneziu e completă după cîteva ore. Reacţia de precipitare decurge după ecuaţia;
MgCI2+ NH4OH+ Ke2HF04= MgNH4F04-j- 2 Ne.C+ H20.
Se foloseşte în Chimia analitică, pentru identificarea ionului de magneziu sau a acidului fosforic.
î. alb de Chim.: Oxid de magneziu (v. sub Magneziu); cînd e chimic pur e folosit ca etalon de culoare pentru alb,
2.	/v/j aliaje de Metg. .-Aliaje tehnice a! căror component principal e magneziul, adausurile de aliere putînd fi aluminiu, zinc, mangan şi siliciu, uneori şi alte elemente (Ce, Be, Ag, Cd, etc.). Sînt cele mai uşoare aliaje folosite pînă în prezent în tehnică, avînd gr. sp. 1,74* * * 1,92 kgf/dm3. Au caracteristici mecanice relativ slabe, cari — ia aliajele cu conţinut mare în aluminiu (8--*11%) — pot fi îmbunătăţite prin tratament termic. Aliajele cu conţinut mare în aluminiu, mangan sau zinc au rezistenţă bună la coroziune. La încălzire, se oxidează cu uşurinţă şi se autoaprind la temperaturi de 600°. Se prelucrează uşor prin aşchiere dar reclamă multă atenţie, deoarece aşchiile se pot autoaprinde prin căldura degajată în procesul de aşchiere.
Aluminiul se disolvă în magneziu în proporţia de 12,7% la 436° şi de numai 2% la temperatura normală, ceea ce permite aplicarea tratamentului de călire urmată de îmbrătrînire, la aliajele de turnătorie cu conţinut mare în aluminiu. Astfel, aluminiul îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice ale aliajelor de magneziu. De asemenea, el măreşte rezistenţa la oxidare,
Manganul, adăugat în proporţie pînă la 2,5% , îmbunătăţeşte caracteristicile mecanice, rezistenţa la coroziune şi compaci-tatea pieselor sudate, reducînd fluiditatea topiturii. — Siliciul se disolvă foarte puţin în magneziu, la temperaturi înalte, şi formează compusul Mg2Si (care apare în aliajele de magneziu). Adăugat în proporţie de pînă a 1,5 % , măreşte puţin rezistenţa de rupere ia întindere şi îmbunătăţeşte sensibil proprietăţile de turnare ale aliajului. — Ceriul, adăugat în proporţii mici, finisează mult granulaţia, îmbunătăţeşte caracteristicile mecanice şi măreşte foarte mult plasticitatea la rece şi în special plasticitatea la cald, însă reduce proprietăţile de turnare.— Beriliul se introduce în unele aliaje de magneziu, în proporţie de pînă la 0,01%, pentru reducerea tendinţei la oxidare şi autoaprindere.— Fierul, cuprul şi nichelul sînt admise, ca impurităţi de elaborafe, în aliajele de magneziu, în cantităţi reduse, influenţînd favorabil proprietăţile aliajului.
Datorită greutăţii lor specifice foarte mici, aliajele de magneziu au o rezistenţă specifică mai mare decît a aliajelor de aluminiu, a bronzurilor şi a unor fonte. De aceea sînt întrebuinţate, pe scară mare, cînd e necesar un metal uşor, cu grad înalt de prelucrabilitate, care se toarnă, se sudează şi se nituieşte uşor; de exemplu: în construcţiile de avioane, de automobile şi de vagoane; pentru unele pistoane de motoare cu viteze mari; pentru carcase şi anumite piese de aparate fotografice, telefoane, radio, maşini de scris; pentru corpuri de pompe sau de maşini-unelte pneumatice; diferite rezervoare; etc.
Multe aliaje de magneziu sînt comercializate sub diferite numiri, ca: elektron (v.), magnuminiu (v.), etc.
Din punctul de vedere al întrebuinţării, aliajele de magneziu se împart în următoarele două grupuri:
Aliajele de magneziu pentru turnatorie sînt elaborate, de cele mai mltte ori, cu sau fără alte adausuri, pe baza a patru sisteme: Mg-Al, Mg-AI-Zn, Mg-Mn şi Mg-Si; cîteva compoziţii tipice de astfel de aliaje sînt indicate în tabloul I. Aliajele din primele două sisteme, cu conţinut mai mare în aluminiu, pot fi supuse tratamentelor termice (călire, urmată de îmbătrînire naturală sau artificială); celelalte nu se supun tratamentelor termice. Caracteristicile lor mecanice variază în limite largi, în funcţiune de compoziţie, de modul de turnare şi de tratamentul aplicat. în cazul turnării în forme permanente metalice sau sub presiune, caracteristicile mecanice sînt sensibil mărite.
Tabloul I. Aliaje de magneziu pentru turnătorie
Sistemul de bază	Compoziţia tipica, în %					Caracteristici mecanice			
	Al	Zn	Mn	Si	Mg	Modul de turnare şi, eventual, de tratare	kgf/mm2	5 %	HB kgf/mm3
Mg-Al (cu adaus de Mn)	10		0,3		restul	turnat în nisip	14	2	60
						turnat în nisip; călit	24---25	5---7	60
						turnat în nisip; câlit şi îmbătrînit artificial	25---26	2-3	75---80
Mg-Ai-Zn (cu adaus de Mn)	3	1	0.3	-	restul	turnat în nisip	18	8	45
		2,5	0.3		restuî	j turnat în nisip	16	4---5	50-..55
	6					turnat în nisip; călit	24---25	B---10	50-.55
						turnat în nisip; călit şi îmbătrînit artificial	24-.-2S	3---5	60-.-65
	8,5	0,5	0,3	__	restul	turnat în nisip; călit	25--<26	6---8	50-.-55
						turnat în nisip; călit şi îmbătrînit artificial	25--26	3---4	65-.-70
Mg-Mn	-	-	1,5	—	restul	turnat în nisip	10	3	35
Mg-Si	-	-	-	'1 —1,5	restul !	turnat în nisip	9	I 2	40
la coroziune şi la autoaprindere, îmbunătăţeşte fluiditatea aliajelor de turnare şi reduce contracţiunea. — Zincul se disolvă parţial în magneziu, în proporţie mică, restul dînd un compus de forma MgZn. Zincul îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice şi măreşte rezistenţa la coroziune, dar scade mult fluiditatea.—
Aliajele de magneziu laminabile aparţin la trei sisteme principale: Mg-Al, Mg-Mn şi Mg-Mn-Ce; compoziţi.le lor tipice şi proprietăţile lor principale sînt indicate în tabloul II. La aceste aliaje se poate realiza o îmbunătăţire satisfăcătoare a caracteristicilor mecanice, asociată cu bună prelucra-
Mâgnied
413
Magnitudine
Tabloul II. Aliaje de magneziu laminabile
Sistemu! de baza	Compoziţia tipică, în %					Proprietăţi fizice şi mecanice			
	Al	Zn i !	Mn	Ce I	Mg	Starea ]	af i kgf/mm2	5 %	HB kgf/mm2
Mg-AI	3,5	0,5	0,25	-	restul	recopt	24—26	5—8	45—55
(cu adaus de Zn şi Mn)	6	1	0,3	—	restul	recopt	26-30	8	50—60
	8	0,5	0,3	—	restul	călit	27—30	6	55—75
Mg-Mn	—	—	1.3-2,5	-	restul	recopt	18-26	2—8	40—45
Mg-Mn-Ce	0,15-0,5	-	1.5-.*2,5	0,15-0,5	restul	recopt	23-24	15	55
bilitate prin deformare plastică, printr-o recoacere de ornoge-neizare, efectuată la temperatura de 400**450°; călirea, urmată sau nu de îmbătrînire, le măreşte puţin duritatea, însă le reduce plasticitatea.
Pe lîngă aliajele cari se elaborează obişnuit, indicate în tablourile I şi II, mai sînt întrebuinţate şi unele aliaje complexe, cu caracteristici mecanice superioare şi o foarte bună comportare în exploatare, elaborate pe baza sistemelor Mg-Zn-Zr, Mg-Al-Li, sau pe baza sistemelor menţionate, dar cu adausuri de Ag, Cd, Be şi de alte elemente.
î. Magnico. Metg., E/t.: Aliaj feromagnetic dur, anisotropic, de fier-nicnel-aluminiu-cobalt. V. şî Magnetice, materiale
2.	Magnicon, pl. magnicoane. Elt.: Tip de amplidină (v.) â cărei construcţie e caracterizată în principal prin următoarele: sistemul inductor e executat cu poli înecaţi, din tole stanţate, cu înfăşurări de comandă şi de compensare conectate în serie (dar cu tensiunile magnetomotoare în opoziţie); indusul, lameiar, cu crestături semiînchise. E folosit ca exci-tatoare pentru generatoare de curent continuu şi pentru generatoare de curent alternativ.
3.	Magniflex. Metg., Elt.: Aliaj feromagnetic cu com-
poziţia: 60%Cu, 20% Ni şi 20% Fe. Poate fi laminat şi trefilat ia rece, cu sau fără îmbătrînire la cald (care se face la 600°). Este un material magnetic dur cu următoarele caracteristici magnetice: cîmp coercitiv 450***460 0e; remanenţa magnetică 5000*• *6000 Gs; valoarea	60	000---80	000 erg/cm3.
Sin. Cunite, Magnetoflex. V. şî Magnetice, materiale —.
4.	Magnitudine, pl. magnitudini. 1. Geofiz.: Mărime M, utilizată în Seismologie pentru caracterizarea cutremurelor de pămînt (v.) pe baza datelor instrumentale, independent de informaţiile macroseismice. Iniţial, magnitudinea a fost definită pentru cutremurele superficiale (adîncimea focarului de ordinul a 20 km) drept logaritmul zecimal al cîtului dintre amplitudinea maximă B, exprimatăîn microni, înregistrată de un seismograf (v.) standard, la o distanţă epicentrală de 100 km şi amplitudinea B0, care corespunde, în condiţiile precizate, cutremurului de magnitudine nulă:
B
Ai = log rr- •
0
Ulterior, magnitudinea a fost definită cu ajutorul datelor oricărui seismograf şi pentru orice cutremure, fără limitări prea restrînse privitoare la adîncimile şi la distanţa epicentrală, introducînd amplitudinea adevărată A a mişcării solului în Jocul amplitudinii înregistrate B şi anumiţi termeni de corecţie, cari ţin seamă de particularităţile condiţiilor de înregistrare şi de individualitatea cutremurului studiat:
A
AI— log -r- + C + D,
0
unde^0 e componenta orizontală a amplitudinii maxime pentru undele superficiale cu perioada de aproximativ 20 s pentru cutremurul de magnitudine nulă, C e constanta staţiunii de înregistrare şi depinde de condiţiile geologice ale regiunii în
care e situată aceasta şi de tipul de seismograf folosit, iar D e constanta cutremurului, depinzînd de factori ca mecanismul cutremurului, adîncimea focarului, repartiţia azimutală a energiei în focar, absorpţia undelor pe diversele parcursuri, etc.
Pentru ţara noastră, formula de mai sus e:
M=log ^4+1.34791 log. AQ+2,57124 pentru staţiunea seismografică Bucureşti, în cazurile 30°<A°<150°,
Şi
AI= log .4+1,50341 log A° +2,19132
pentru staţiunea seismografică laşi, în cazurile 20°A0jC 130°, A° reprezentînd distanţa epicentrală exprimată în grade.
S-au stabilit empiric formule cari exprimă legătura dintre magnitudinea M a unui cutremur de pămînt şi energia w declanşată la producerea lui, formula stabilită în ultimul timp pentru cutremure superficiale fiind:
log w\ 9,4+2,14 M-0,054 AI2, în care energia e exprimată în ergi.
5.	Magnitudine. 2. Astr.: Valoarea strălucirii relative a unei stele, într-o scară convenţională a strălucirilor. Comparaţia dintre strălucirile stelelor poate fi făcută vizual (direct sau cu ajutorul unui fotometru), fotografic, cu un bolometru, cu un radiometru, etc. Compoziţia spectrală diferită a radiaţiei diferitelor stele produce o lipsă de concordanţă între magnitudinile determinate prin diverse metode. în determinările vizuale, se defineşte o magnitudine aparenta cu ajutorul diferenţei de magnitudine de o unitate între două stele, astfel încît raportul dintre strălucirea unei stele de magnitudinea întîi şi strălucirea unei stele de magnitudinea a şasea să fie egal cu 100, şi deci raportul dintre strălucirile a două stele ale căror magnitudini diferă printr-o unitate să fie yiU0= 2,512. Deci, dacă I şi I' sînt două străluciri aparente şi m şimf sînt magnitudinile ap”arente corespunzătoare,
unde i<C=2,512. Scara de magnitudini fiind o scară de străluciri relative, a fost stabilit un sistem de referinţă printr-un grup de stele din vecinătatea polului nord ceresc, numit secvenţă polară, ale căror magnitudini au fost determinate cu precizie. Originea scării magnitudinilor a fost aleasă astfel, încît magnitudinea Stelei polare să fie 2,12. Compararea vizuală a străluciri lor a două stele de culori diferite fiind dificilă, ea e înlocuită printr-un procedeu fotografic. Şi acesta prezintă defectul de a nu da imagini de aceeaşi înnegrire pentru stele de tip spectral diferit, de a da rezultate cari depind de natura plăcii fotografice folosite, ca şi de caracteristicile instrumentului folosit (lunetă, telescop).
Magnitudinea obţinută prin înregistrare pe o placă fotografică sensibilizată, prin lumină care a străbătut un filtru galben, se numeşte magnitudine fotovizualâ. Magnitudinea apa-* rentă pe care ar avea-o o stea, dacă s-ar găsi la distanţa
Mag no
414
Magnus, efectul —
standard de 10 parseci de Pămînt, adică la distanţa la care paralaxa stelei ar fi de 0,1“ se numeşte magnitudine absoluta. Magnitudinea absolută M a unei stele e legată de magnitudinea aparentă m prin relaţia M—m-1-5 log ^>+5, unde p e paralaxa stelei, exprimată în secunde. Această relaţie arată că Soarele, care are o magnitudine aparentă de —26,72, are o magnitudine absolută de 4,85, pe cînd, de exemplu, steaua Antares, cu magnitudinea aparentă 1,22, are o magnitudine absolută de —4,0
6.	Magnofit. Mineral.: Hg2Te04. Telurat natural de mercur, cristalizat în sistemul monoclinic în cristale foarte fine,- act-culare sau filiforme. Are culoare albă şi luciu mătăsos.
7.	Magnuminiu. Metg.: Grup de aliaje complexe ale magneziului, avînd ca elemente principale de adaus aluminiu, zinc şi mangan şi rareori staniu şi argint, cari se pot turna — obişnuit sub presiune — sau se pot extruda. Compoziţia cîtorva tipuri de magnuminiu e dată în tablou, restul fiind magneziu.
Tipul
Compoziţia, %
Al
Zn
Mn
Si
Cu
Alte elemente
133
155
166
181
220
266
288
299
max
3.5	• 4 •
7.5	• 9 •
5.5	•
7.5	•
2.5	•
0,05
•	5 •9
•	9
•10,5
•	.8,5
•	9.5
•	4,5
max. 0,03 max. 1,0 max. 1,5 max. 1,0 max. 1,0 max. 1,5 max, 1,0
1 • • 0,15 • • 0,15 • * 0,15 • • 0,15 •• 0,20 • . 0,15 • • 0,10 • •
2 . 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,40
0,05
0,05
0,05
0,3
0,3
0,05
0,05
0,3
0,02
0,15
0,15
0,15
0,15
0,03
0,10
0,05 Fe; 0,01 Ni 0,05 Fe
0,05 Fe; 0,01 Ni 0,05 Fe; 0,01 Ni 0,03 Fe 0,03 Fe
4,5- • .7,5 Sn; 2 Ag
adică are o strălucire de 3 470 de ori mai mare decît strălucirea Soarelui. Sin. Mărime stelară.
1.	Magno. Metg.: Aliaj Ni-Mn cu 5% Mn. Tras în sîrme are următoarele caracteristici: <3f— 80---85 kgf/mm2; B5= 2--*3% ; duritatea Hi3 = 150*•• 180 kgf/mm2; rezistivitatea ia 20° =0,15***0,20 Q mm2/m. Rezistă bine în atmosferă sulfuroasă, pînă la 500°. E folosit la confecţionarea de rezistenţe electrice, de electrozi pentru bujii, piese pentru lămpi electronice, etc.
2.	Magnccromit. Mineral.: (Mg, Fe) Cr204. Varietate de spinel cromifer, care conţine magneziu. Sin. Picrocromit.
s. Magnoferit. Mineral.: MgFe204. Oxid feromagnezian întîlnit în produsele de erupţie ale vulcanului Vezuviu, ca mineral pneumatolitic. Cristalizează în sistemul cubic, în mici cristale negre octaedrice. în secţiuni subţiri e roşu închis. Are gr. sp. 4,6**-4,7. Sin. Magnesioferit.
4.	Magnolia. Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de plumb, cu compoziţia: 78% Pb, 16% Sb şi 6% Sn. Are următoarele caracteristici: gr. sp. 10 kgf/dm3; rezistenţa la compresiune circa 11 kgf/mm2 la 20° şi circa 4,5 kgf/mm2 Ia 100°; duritatea HB = circa 20 kgf/mm2 la 20° şi circa 9,5 kgf/mm2 la 100°. Se toarnă la 300-• *320°.
5.	Magnolia, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut din diferitele specii de Magnolia (familia Magnoliaceae), înspecial din Magnolia grandiflora L., arbore cu flori mari, intens mirositoare, originar din Carolina de Sud şi care se cultivă în Sudul Franţei şi în Italia. Uleiul eteric de magnolia se extrage din florile sau din frunzele arborelui şi e un amestec de mai multe substanţe.
Uleiul de flori de magnolia se obţine prin extracţia florilor cu eter de petrol. Ca produs prim se extrage, cu randamentul de 1,2***1,63%, un concret verde-gălbui, cu p.t. 58*-*60°, indicele de aciditate 28 şi indicele ester 84, din care se obţine, prin distilarea cu vapori de apă, cu randamentul de 9,5*»* 10,1 % , un ulei cu mirosul caracteristic al florii: d15= 0,900-• *0,903; [a]D= -f-0o***4-4°f36; /*g=1,5143; indicele de aciditate 11,84*** 9,33; indicele ester i 1,2*• • 13,07.
Uleiul de frunze de magnolia, care se utilizează în industria parfumurilor, se obţine prin antrenarea cu vapori de apă a frunzelor. Se separă, cu randamentul de 0,1 * * *0,15% , un lichid cu miros foarte plăcut, care prin şedere la aer devine vîscos; are punctul de congelare —16°; d15= 0,915 •••0,920; [a]^J =
-f 1°,32 ••• 1°46; «p= 1,5004*•• 1,5020; indicele de aciditate 1,9* * * 2,3; indicele ester 26,9“*30,3,
Aliajele sînt întrebuinţate la fabricarea de piese cu orice solicitări, în industria avioanelor, automobilelor, a pieselor de radio, etc.
s. Magnus, efectul Mec., Tehn. mii.: Fenomenul de exercitare a unei forţe asupra unui cilindru de revoluţie, prin faptul că e introdus transversal într-un curent de fluid cu frecare şi rotit în jurul axei sale, forţa fiind perpendiculară pe axă şi pe direcţia curentului.
Efectul se produce în urma mişcării de circulaţie în care cilindrul antrenează, prin frecare, fluidul din jur (v. fig.), astfel încît viteza rezultantă a fluidului e mai mare în partea cilindrului în care viteza Iui periferică are sensul vitezei curentului de fluid	ceea ce dă
asupra cilindrului o forţă transversală dirijată spre acea parte a lui (adică presiunile satisfac relaţia A>A)* Efectul a condus la exprimarea portanţei prin circulaţie, prin viteza curentului la infinit şi densitatea fluidului. V. şî Kutta-Jukovski, teorema
Prin efect Magnus, un proiectil se deplasează spre stîngă, dacă se roteşte în sensul acelor unui ceasornic, sau spre dreapta, dacă se roteşte în sens contrar.
Fenomenul se menţine daca unghiul dintre axa proiectilului şi tangenta Ia traiectorie descreşte de la 90° către zero, dar forţa Magnus e cu atît mai mică, cu cît axa e mai aproape de tangentă.
în general, punctul de aplicaţie al forţei Magnus nu coincide cu centrul de greutate al proiectilului; de aceea se produce şi un moment al acestei forţe. Expresia care dă valoarea forţei se admite că e de forma:
Producerea efectului Magnus prin repartiţia inegala a vitezelor rezultante în-tr-un curent de fluid cu frecare, în jurul unui cilindru rotitor.
R =
dH
1000 H(y)wK
(v)'
unde d e calibrul proiectilului, / e lungimea acestuia, H(y) e o funcţiune de altitudine, co e viteza unghiulară a rotaţiei proiectilului în jurul axei de simetrie, v e viteza proiectilului, K e o funcţiune de raportul dintre viteza proiectilului şi viteza sunetului, iar 0 e înclinarea axei faţă de tangenta la traiectorie.
Dintre acestea, funcţiunea Kl — I e cel mai puţin cunoscută.
Magnus, /ormuia iui —
415
Mai
Datele experimentale existente se referă la viteze foarte mici pentru cari se ia
K
Efectul Magnus e cu atît mai important cu cît traiectoria e mai curbă. Dintre efectele cari influenţează proiectilul în timpul mişcării lui prin aer, în general efectul giroscopic e cel mai important; totuşi, pentru traiectorii a căror înclinare iniţială faţă de orizontală e mai mare decît 65°, efectul Magnus devine predominant. De aceea, în cazul tragerilor antiaeriene sub unghiuri mari,' abaterea predominantă e spre stînga faţă de planul vertical de tragere, pentru proiectile cu mişcare de rotaţie în sensul acelor unui ceasornic.
1.	Magnus, formula fui Meteor,: Formula empirică
7,45/
£ = 4,58 x 10235~*"* [mm col. Hg],
care reprezintă tensiunea E a vaporilor din atmosferă, în echilibru cu apa lichidă sau solidă, în funcţiune de temperatura /.
2.	Mahagony, acizi Chim.: Numire tehnologică veche pentru acizii sultonici solubili în hidrocarburile din petrolul lampant obţinuţi la rafinarea ac&stuia cu acid sulfuric.
3.	Mahala, pl. mahalale. Cs. V. Mala.
4.	Mahaleb. Agr.: Prunus Mahaleb L. (Sin. Cerasus Mahaleb Mill.). Specie de vişin, cu fructele mărunte şi negre. Se foloseşte ca port-altoi pentru vişin. Sin. Vişin turcesc.
5.	Mahie, aliaj ~,Metg.: Aliaj deturnare Al-Si, cu adausuri reduse în Cu, Mg şi Ni, cu compoziţia: 11***13% Si, 1% Cu, 1,2% Mg, 1% Ni, maximum 0,5% Fe şi 0,08% Mn şi restul aluminiu. E folosit la turnarea de pistoane pentru motoare cu ardere internă.
6.	Mahon. Ind. lemn., Silv.: Lemnul a numeroase specii de arbori exotici avînd, după provenienţă, culoarea de la albicioasă la roşie-brună, porii (mici sau mari) răspîndiţi uniform, raze medulare fine (cu înălţimea pînă la 1,5 mm) şi parenchim lemnos în benzi; în secţiunile longitudinale prezintă benzi succesive de culori mai deschise sau mai închise cu luciu, formînd „ape“ caracteristice.
Mahonul american e furnisat în principal de speciile: Swietenia mahagoni Jacq. (originar din America centrală, Anti le, Mexic, Columbia; are alburn albicios pînă la gălbui şi duramen roşietic, galben-brun pînă la brun-roşietic, cu benzi de diferite nuanţe, formînd „ape“ caracteristice), care dă mahonul veritabil, lucios în secţiune longitudinală, cu textură fină, potrivit de greu — Yi5=0'60 g/cm3 — şi de dur; Swietenia macrophylla King. (originar din Honduras, Sudul Mexicului şi Nicaragua; are caractere macroscopice asemănătoare cu ale mahonului veritabil, însă are porii mai mari, duramen roşu-brun pînă la brun-auriu şi uneori roşu-cenuşiu, textura fină, lemn potrivit de greu şi de dur pînă la uşor şi moale, după zona de creştere), care dă mahonul de Honduras, numit şi mahon tabaco; Swietenia condollei Pitt. ^originar de pe coasta nordică a Americii de Sud, în special din Venezuela; are caracteristici macroscopice asemănătoare cu ale mahonului veritabil, însă are porii mai mari şi mai numeroşi), care dă mahonul de Venezuela. Mahonul se utilizează la fabricarea placajului, a mobilei, a îmbarcaţiunilor, elicelor de avioane, cutiilor de aparate, etc.
■- Mahonul african sau acajuul e furnisat de diferite specii de Khaya: Khaya senegalensis A. Juss. (originar din Africa vestică şi centrală, Senegal, Guinea, Togo, etc.); Khaya ivorensis (originar din Africa vestică, Coasta de Fildeş, Camerun, Gabon, etc.); Khaya nyasica Stapf. (originar din Africa estică şi centrală, Nyasa, Ţanganica, Mozambic); etc. Are caracterele macroscopice; asemănătoare cu ale mahonului veritabil, alburn albicios, duramen roşu-brun închis; raze medulare dispuse neregulat
(nu etajat), mai evidente decît la mahonul veritabil; lemn dens cu textură fină; e lucios, greu şi tare. Acajuul se utilizează ca furnir decorativ, pentru mobilă şi obiecte artistice sau cutii de aparate.
7.	Mahonâ, pl. mahone. Nav.: Sin. Mahună. V. sub îmbar-caţiune.
8.	Mahorcâ. 1. Ind. alim.: Produs finit din tutun granulat în care intră tulpinile şi nervurile. Se caracterizează printr-un conţinut mare de nicotină şi de acid citric.
9.	Mahorcâ. 2. Bot.; Plantă din genul Nicotiana(N. rustica) cu flori galbene şi foi peţiolate, care conţine multă nicotină şi acid citric.
io.	Mai, pl. maiuri. 1. Ut., Cs.: Utilaj manual sau mecanizat, folosit la compactarea materialelor pulverulente, granulare sau constituite din bulgări ori în formă de pastă (pămînt, betori., împietruiri, etc.), cum şi la îndesarea pieselor unui pavaj (calupuri, pavele, bolovani) în stratul de bază.
Malurile manuale sînt alcătuite dintr-o piesă masivă de lovire (de 15 * * * 3 5 kg) şi unu sau două mînere de manevrare. Sînt folosite;cel mai frecvent la îndesarea pămînturilor, a pava-
o
z3>
O
f
I. Maiuri manuale.
o) mai pentru îndesarea pămîntului şi a pavajelor, cu sabot; b. ..e) maiuri obişnuite pentru îndesarea betoanelor; f) mai normal.
jelor şi betoanelor. Maiul pentru îndesarea pămînturilor şi a pavelelor (maiul de pavator) e alcătuit, de obicei, dintr-o piesă de lemn de formă tronconică, care are capătul de jos
//. Mai montat pe excavator, î) cabina excavatorului; 2) braţul excavatorului; 3) cablu de înclinare a braţului; 4) cablu de ridicare a sarcinii; 5) mai; 6) cablu pentru împiedicarea rotirii şi balansării maiului; 7) indicator de sarcină; 8) troliul principal al excavatorului.
strîns cu un cerc lat de oţel sau îmbrăcat într-un sabot de oţel iar capătul de sus echipat cu două mînere orizontale (v. fig. / a)
Hai
416
Mai
—	Malurile pentru tndesarea betonului sînt alcătuite, de obicei, dintr-o piesă de oţel în formă de trunchi de piramidă sau de alte forme, şi un mîner alcătuit dintr-o bară verticală fixată cu capătul inferior în piesa de lovire (v. fig. /
M a i u r i I e mecanizate pot fi constru ite sub forma unor echipamente de lucru montate pe excavatoarele universale, sau pot constitui maşini speciale. Ele sînt folosite pentru îndesarea pămînturilor prin batere, sau prin vibrare,
Ma i u I montat pe excavator (v. fig. II) e alcătuit dintr-o placă sau dintr-un bloc de metal, ori dintr-un bloc de b.eton armat, şi e suspendat de cablul de ridicare al excavatorului. Balansarea şi rotirea maiului sînt împiedicate, fie de un alt cablu, fie de un cadru metalic. Greutatea maximă a maiului depinde de capacitatea de ridicare a excavatorului, pentru diferite deschideri ale braţului. în practică se folosesc maiuri grele de 1500---3500 kg pentru excavatoare cu capacitatea de
0,35**• 1 m3. în timpul operaţiei de îndesare, maiul e ridicat, cu ajutorul cablului, Ia înălţimea de 1---2 m, şi e lăsat apoi să cadă liber. Maiuri le montate pe excavatoare sînt utilizate la compactarea pămînturilor coezive sau cu coezivitate mică, în straturi cu grosimea pînă la 1,5 m.
Maiul cu acţionare mecanica, autopropulsat (v. fig. III), e folosit la lucrările de compactare a
///, Mai cu acţionare mecanica, autopropulsat, o) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) motor; 2) transmisiune cu roti dinţate; 3) arbore cu came; 4) came; 5) pîrghii; 6) rolă; 7) ciocane; 8) sus-pen^iune articulată; 9) şenile.
volumelor mari de pămînt, în straturi cu grosimea de 0,60-**
1,2	m. Echipamentul de lucru al acestei maşini e alcătuit din 4**'8 ciocane, cu greutatea de 250***1500 kg, acţionate prin
intermediul unor pîrghii, de un arbore cu came. Motorul, transmisiunea, arborele cu came şi echipamentul de lucru sînt montate pe o platformă, care se deplasează pe două şenile.
IV, Mai cu explozie.
I)	cilindru de sprijin; 2) piston-tampon; 3) ferestre de evacuare; 4} cilindru superior; 5) piston de lucru; 6) ti ia pistonului de lucru; 7) culasă; 8) bujie; 9) pîrghie pentru efectuarea aspiraţiei iniţiale; 10) supapă de aspiraţie;
II)	conductă de aspiraţie; 12) mîner; 13) întreruptor; 14) carburator; 15) supapă de evacuare; 16) canal; 17) orificiu pentru aer; 18) legături elastice;
19) tampon de cauciuc; 20) sabot de lemn.
Maiul cu explozie (v. fig. IV) e folosit pentru compactarea pămînturilor în spaţii înguste, unde nu e posibilă utilizarea altor maşini, în timpul lucrului, maiul execută salturi succesive, datorită exploziei unui amestec de aer şi combustibil uşor volatil (benzină, benzol). înainte de începerea lucrului, prin ridicarea repetată a pistonului cu ajutorul unei pîrghii, se evacuează aerul din camera superioară a cilindrului printr-o supapă şi prin ferestre de evacuare, iar cilindrul se umple cu a-mestec carburant. Ac-ţionînd asupra unui întreruptor, se produce o scînteie electrică, care conduce la explozia amestecului.
Datorită creşteri i pre-	v. Mai electromecanic, de 50 kg,
si un ii în cilindru, aces- 1) motor electric; 2) reductor; 3) bielă; 4) piston ta e deplasat în sus, superior; 5) resorturi superioare; 6) piston infe-iar legături le elastice r,or» 7) tija organului de lucru; 8) resorturi infe-dintre cilindrul supe- rioare:	cilindru; 10) sabot; II) amortisor
rior şi cel de sprijin	cu	arc,	miner,
sînt întinse. Datorită ridicării cilindrului, ferestrele de evacuare ajung deasupra pistonului de lucru şi gazele sub presiune ies în atmosferă, iar presiunea lor în camera superioară scade, în acelaşi timp, presiunea aerului sub pistonul-tampon creşte
Ma
417
şi cilindrul de sprijin e deplasat, în sus, datorită atît acestei presiuni cît şi legăturilor elastice dintre cilindrul superior şi cel de sprijin. Sub acţiunea aerului comprimat din partea inferioară, pistonul de lucru e deplasat în sus,	—n i
gazele din camera superioară continuînd să iasă în atmosferă prin supapă şi ferestrele de evacuare.
Saltul se produce după direcţia axei longitudinale a maşinii, care e înclinată cu un unghi de circa 80° faţă de orizontală, iar căderea se produce sub greutatea proprie, după verticală, ceea ce determină o deplasare înaintea maiului cu 15--25 cm după fiecare salt. tn timpul căderii se efectuează aspiraţia unei noi doze de amestec carbu-
VI. Mai vibrator de tip greu.
1) motor Diese!; 2) placă de montaj; 3) resorturi de amortisare; 4) transmisiune prin curele; 5) transmisiune de direcţie; 6) volan de direcţie; 7) organele producătoare de vibraţie; 8) bătător.
rant şi ciclul de funcţionare al maşinii se repetă. Greutatea maiurilor cu explozie de tip uşor e de 100--200 kg, a celor de tip mijlociu e de 500 kg, iar a celor de tip greu e de 1000—2500 kg. Aceste maşini pot aplica 45---60 de lovituri pe minut şi pot compacta straturi de pămînt cu grosimea de 20***80 cm. Sin. Mai-broască.
M a i u I D ie s e I e folosit pentru compactarea pămînturilor necoezive, în straturi cu grosimea de 70***80 cm, şi a celor coezive, cu grosimea pînă la 50--60 cm. Principiul de funcţionare al acestui mai e acelaşi ca al berbecilor Diesel. De obicei, maiurile Diesel sînt montate în grup la partea din spate a unui tractor pe şenile.
Ele transmit terenului loviturile prin intermediul unor tălpi, articulate la partea lor inferioară. Maiurile Diesfel nu au stabilitate în cazul compactării pămînturilor afînate şi la viteze de deplasare mai mari decît 1,0***
1,2	km/h. Ele nu pot fi folosite la
«?c-
VII. Mai vibrator cu aer comprimat, de tip uşor, pentru îndesarea îmbrăcămintelor rutiere de beton de ciment.
o) maiul propriu-zis; b) vedere de sus (schemă la scară mai mică); c) adaus pentru asprirea îmbrăcămintei; 1) bătător; 2) cilindri; 3) piston-ciocan; 4) piston-nicovală; 5) inel de ghidare; 6) resort; 7) supapă de evacuare; 8) cămaşe-ventil; 9) obtura-pămînturile CU Un tor; 10) culasă; 11) mîner-conductă de aer; grad de compac-	12) întreruptor; 13) buciardă.
tare iniţial sub
80% din compactarea optimă, din cauză că o parte importantă din energia care se dezvoltă în timpul arderii se consumă la pătrunderea maiului în pămînt şi nu asigură ridicarea pistonului de lucru la înălţimea necesară.
Mai ui electromecanic (v. fig. V) e destinat compactării pămînturilor în spaţii înguste. Maiurile electromecanice de tip uşor au greutatea de 40"*60 kg, iar cele de tip greu,
de 150---200 kg. în timpul lucrului, motorul antrenează, prin intermediul unui reductor, o bielă al cărei capăt superior e articulat excentric de roata mare a acestuia, iar capătul inferior e articulat de pistonul motorului. Prin intermediul pistonului 4, al unor resorturi şi al pistonului 6, mişcarea e transmisă unui sabot.
Maiul vibrator e constituit dintr-un bătător în formă de placă sau de farfurie, care transmite stratului de îndesat (pămînt sau betonul proaspăt al unei îmbrăcăminte rutiere) vibraţiile produse de un dispozitiv acţionat de un motor cu ardere internă, de un motor electric sau cu ajutorul aerului comprimat. Modul de alcătuire şi caracteristicile tehnice ale maiurilor vibratoare diferă după tipul acestora. Fig. VI reprezintă un mai vibrator pentru îndesarea pămîntului, cu următoarele caracteristici: greutatea totală, 1200 kg; numărul de vibraţii pe minut, 1500; puterea motorului, 15 CP. în fig. Vil e reprezentat un mai vibrator folosit în special la îndesarea betonului îmbrăcămintelor rutiere în porţiunile în cari acesta nu poate fi îndesat de finisor. Caracteristicile acestui mai vibrator sînt următoarele: greutatea totală, circa 35 kg; numărul de vibraţii pe minut, cînd presiunea aerului comprimat e de 6 at, 1700; productivitatea orară, 12 m2 de îmbrăcăminte îndesată.
î. ~ normal. Bet.: Mai de mînă folosit la îndesarea betonului în tiparele pentru confecţionarea cuburilor de probă. Are forma unui trunchi de piramidă cu baza pătrată, sprijinit pe o prismă paralelepipedică. Latura bazei e de 12 cm, iar greutatea totală, de 12 kg. La capătul corespunzător bazei mici a trunchiului de piramidă se fixează o tijă verticală, pentru a putea fi manipulat (v. f/g. / f sub Mai).
2.	Mai. 2. Metg.: Sin. Canon (v.	Canon 1).
3.	Mai. 3. Ind. lemn.: Ciocan de	lemn, folosit ca masă	de
lovire de dăltuitorul în lemn, de dogar, rotar, dulgher, etc.
4.	~ de matisit. Nav.: Ciocan de	lemn servind	la baterea
unei matiseli sau la trecerea cavilei	printre două	şuviţe	ale
parîmelor cari se matisesc. V. şî sub Matisire.
5.	Mai de înfâşurare. Nav.: Unealtă în formă de jumătate de cilindru cav, care serveşte la înfăşurarea parîmelor (v. fig.).
6.	Maia, Ind. alim.: Mediu nutritiv, sterilizat, inoculat cu microorganisme provenind eventual dintr-o singură celulă, în scopul înmulţirii şi fermentării.
Pentru industria vinului, maiaua se prepară din must de struguri sterilizat prin fierbere timp de 5---10 minute, apoi răcit la 18***20° şi inoculat cu drojdii selecţionate păstrate de obicei pe preparate de must-gelatină sau must-agar.
în industria panificaţiei, maiaua e un amestec compus din făină, apă potabilă şi drojdie, în anumite proporţii, omogeneizat prin frămîntare şi fermentat, folosit la prepararea propriu-zisă a aluatului pentru pîine sau pentru produse mărunte de franzelărie prin procedeul bifazic (indirect). în mod curent, la prepararea maielei se mai adaugă şi o anumită cantitate de baş (maia matură). Temperatura iniţială a maielei trebuie să fie de circa 26°, pentru a favoriza înmulţirea drojdiilor.
Pîinea fabricată după procedeul cu maia e de calitate mai bună, fiind mai aromată şi mai gustoasă. în acelaşi timp se realizează şi o economie de drojdie.
La fabricarea oţetului se foloseşte ca maia oţet dintr-o fabricaţie anterioară, în care se găseşte fermentul acetic necesar transformării alcoolului în oţet.
7.	Maia. Ind. text.: Ţesătură de bumbac de tipul stambei (v.) subţiri, fabricată din fire pieptenate cu o desime relativ mică, însă mai mare în urzeală decît în bătătură. Ţesătura Maia e folosită ca material de rochii uşoare cu calităţi medii
Mai de înfăşurare.
27
Maieu
418
Mai
1.	Maieu, pl. maieuri. Tehn., Mş.: Sin. Butuc (v. Butuc 3).
2.	Maiezâ,pl. maieze. Ind. text.: Mecanism de susţinere şi acţionare a platinelor de buclare, de la maşinile circulare de tricotat echipate cu ace cu cîrlige (v. Tricotat, maşină de ).
3.	Maikop, Seria de Stratigr.: Succesiune de argile şi şisturi disodilice bituminoase cu Ciupea şi Amphysile, reprezentînd Oligocenul superior şi baza Miocenului în lungul versantului nordic al Caucazului. Rocile seriei de Maikop sînt considerate ca rocile-mamă de petrol ale regiunilor caucaziene. Un facies similar al Oligocenului e dezvoltat şi în Crimeea. Sin. Strate de Maikop.
4.	Maillechort. Metg.: Grup de aliaje ternare Ni-Zn-Cu, uneori cu adaus de fier, avînd obişnuit compoziţia cuprinsă în limitele: 65-67% Cu, 16-20% Ni, 13-14% Zn. 1-3,5% Fe. în unele aliaje, conţinutul de cupru poate scădea pînă la 52% , iar cel de nichel şi zinc poate creşte pînă la 28%, respectiv 35%, în funcţiune de întrebuinţare. Sînt maleabile şi se pot prelucra în bare, table, benzi, sîrme. De asemenea, pot fi turnate, presate, ambutisate. în funcţiune de compoziţie, de modul prelucrării şi de gradul de ecruisare, caracteristicile mecanice medii sînt: ar=45—65 kgf/mm2; 8l0=15—38% ; duritatea HB= 80—200 kgf/mm2. Maillechort-ul folosit în electrotehnică are compoziţia 14* * * 16% Ni, 18—20% Zn şi restul cupru, şi are rezistivitate mare, de circa 0,55 O mm2/m. Prin încălzire la 200—300° devine casant, din cauza conţinutului mare în zinc. Maillechort-ul se întrebuinţează: în construcţii de aparate electrice, optice, de fizică şi de mecanică, şi la fabricarea de aparataj medical, de robinete, supape, piese decorative, tacî-muri, sîrme pentru arcuri, etc. în ţara noastră, aliajele fără fier din acest grup au fost standardizate sub numele de Alpaca. Aliaje similare se găsesc în comerţ sub numiri diferite, ca: Alpaca, Packfong, Argentan, NeusiIber, metal „Christofle", etc.
5.	Maimuţa, faţa de Nav.: Placă de unire (v.) triunghiulară.
6.	Maiolicâ. 1. Ind. st. c., Arta: Faianţă italiană, fabricată în timpul Renaşterii — sau ulterior, după modelul acelor produse, introduse în Italia de arabi sau de spanioli, din insulele Baleare. Primele maiolice au fost fabricate în secolul XV, la Faenzaşi la Gubbio şi erau reprezentate, în general, de farfurii mari, pictate în culori diferite, adeseori cu reflexe metalice. Începînd din 1520, obiectele de maiolică sînt ornate cu arabescuri galbene sau roşii şi sînt executate cu multă fineţe. Arta maiolicei atinge apogeul în jurul anului 1530 şi apoi decade. în secolul XV, maiolica a fost folosită şi la decorarea interioară şi exterioară a clădirilor.
7.	Maiolicâ. 2. Ind. st.c.: Astăzi, produs ceramic identic
cu faianţa. Se numesc uneori maiolice produsele de faianţă cari imită modul de execuţie a maiolicei italiene din Renaştere. Sin. Faianţă (v.).	,
8.	Maiou,pi. maiouri. Ind. text.: Articol de lenjerie fără mîneci şi cu decolteu pronunţat în jurul gîtului, confecţionat din tricot relativ fin. Se poartă de obicei sub cămaşă, direct pe piele, sau la competiţii sportive şi la munci cari necesită eforturi fizice deosebite. Sin. Tricot atlet; var. Maieu.
9.	Maistru,pl. maiştri. Tehn.: Meseriaş calificat, cu cunoştinţe tehnice sistematice sau practice mai înaintate, însărcinat cu conducerea lucrărilor unui grup de lucrători, pe baza instrucţiunilor tehnice-administrative, a desenelor, a caietelor de sarcini, etc. în general, maiştrii au o şcoală tehnică medie (de ex. şcoala de maiştri), sau au trecut un examen de maistru. Exemple: maistru minier, care conduce şi supraveghează un şantier de abataj, un sector, o serie de lucrări, etc.; maistru de atelier (maistru lăcătuş, maistru tîmplar, maistru strungar, etc.), care conduce şi supraveghează un atelier .de specialitate (lăcătuşerie, tîmplărie, strungărie, etc.) sau o secţie; etc.
Maiştrii au următoarele obligaţii principale: să urmărească realizarea planului de producţie, organizînd munca fiecărui
lucrător; să asigure buna funcţionare a utilajului; să urmărească planul de reducere a consumurilor specifice; să ia măsuri pentru utilizarea deşeurilor şi creşterea productivităţii muncii; să urmărească efectuarea disciplinată a muncii; să introducă şi să extindă metodele de lucru şi măsurile de raţionalizare, avansate; să sprijine iniţiativa lucrătorilor pentru depăşirea normelor, luînd măsurile tehnico-organizatorice necesare; să răspundă de activitatea efectivelor conduse, de aprovizionarea regulată cu materiale, cu scule, etc., cum şi de calitatea şi cantitatea produselor; să transmită lucrătorilor experienţa şi cunoştinţele proprii în producţie, contribuind Ia ridicarea calificării şi la formarea de cadre tehnice noi; să controleze aplicarea regulamentelor şi măsurilor de protecţie a muncii. Sin. Meşter.
10.	Maişâ, pl. maişe. Ind. alim.: Soluţie omogenă obţinută prin amestecarea apei cu malţ măcinat (în cazul fabricării berii) sau şi cu amidonul provenit din dezagregarea prin fierbere a cartofilor sau a porumbului (fabricarea spirtului, a drojdiei, etc.) şi care e capabilă să întreţină viaţa drojdiilor sau a altor organisme.
După materia primă de provenienţă, maişa sau plămada poate fi: maişă de malţ, de cartofi, de porumb, de secară, de melasă, etc.; după aspect: maişă turbure, maişă limpede; după gust: maişă dulce (zaharificată), acră (acidulată cu acizi minerali sau prin fermentaţie lactică), fermentată (conţine alcool), distilată (după recuperarea alcoolului).
în industria fermentativă se folosesc maişe de diferite calităţi şi provenienţe, cu concentraţia în zahăr de 15—22 °Bal-ling şi cari, la sfîrşitul fermentării, prezintă o concentraţie de 2—1-8 °Balling, din cauza alcoolului produs pe seama zahărului şi a sărurilor rămase.
11.	Maizena. Ind. alim.: Amidon de porumb, modificat şi purificat printr-un tratament alcalin special. Acesta are ca efect reducerea conţinutului în substanţe grase şi proteice, mărirea puterii de gelificare şi degradarea parţială a granulei de amidon, obţinîndu-se un produs cu o digestibilitate mai uşoară în organism. Maizena conţine grăsimi 0,07% ; proteine 0,5% ; cenuşă
0,3% ; are alcal initatea 4,2 grade şi umiditatea 13-* * 14% .
Se utilizează în alimentaţia sugarilor şi a copiilor, în dieto-terapia ulcerelor şi a unor afecţiuni gastrointestinale; e folosit, de asemenea, în alimentaţia obişnuită. Sin. (numiri comerciale): Mondamin, Sirona, Panin, Pudemin, Zeamil.
12.	Maja, pl. maje. 1.‘Ms.; Veche unitate de măsură a masei, egală fie cu 100 ocale (în comerţul cu sare), fie cu 100 kg (în Transilvania şi Bucovina).
13.	Maja. 2. Tehn.: Legătură sau pachet. Termenul majă e folosit, în special, pentru legături de tablă.
14.	Majolicâ. Petr.: Calcarele albe ale Tithonicului superior şi Neocomianului inferior din Lombardia (Alpii de Sud), cari cuprind varietăţi de calcare silicioase cu Aptychus.
îs. Majorantâ, pl. majorante. Mat.: Orice serie, cu coeficienţi nenegativi şi nu mai mici decît modulele coeficienţilor corespunzători ai unei serii	Z-f1—Z^J» date, se
numeşte majoranta acesteia. Dacă o serie majorantă e convergentă pentru |Z^|<R^, seria dată e şi ea convergentă în aceste condiţii.
16.	Majorantâ, funcţiune Mat. V. Funcţiune majorantă.
17.	Majuscule, sing. majusculă. Poligr.: Literele mari ale alfabetului (A, B, C,—) cari se folosesc, în general, ca iniţiale ale primului cuvînt într-o frază, ca iniţiale ale numelor proprii, după punct şi după semnele de exclamaţie şi de întrebare. Sin. Capitale, Verzale.
îs. Mal, pl. maluri. 1. Geogr., Hidr.: Zona de contact între uscat şi apă, reprezentată printr-o fîşie de teren mai mult sau mai puţin lată, în care se manifestă permanent interacţiunea dintre apă şi uscat. Pentru apele curgătoare sau lacurile foarte mari, şi, mai ales, pentru zona de contact dintre uscat şi apa mărilor şi oceanelor malul se numeşte ţărm. Datorită acţiunii
Ma!
419
Malachit, verde
fizicochimice şi mecanice a apei, malurile sînt în continuă transformare, condiţionată de caracteristicile hidrologice ale obiectului de apă şi de caracteristicile geologice ale rocilor cari constituie malul.
Malurile apelor curgătoare se clasifică după mai multe criterii. Astfel: după stabilitate, în: maluri erodabile (instabile) întîlnite, în special, în zona de cîmpie, unde albiile sînt tăiate în depozite aluvionare; maluri neerodabile (stabile) întîlnite, în special, în zona de munte şi, parţial, în zona de dealuri, şi maluri stabilizate artificial (v. şî sub Mobilitatea albiilor); după natura geologică a rocilor din mal, în: maluri sttncoase, maluri nisipoase, etc.; după felul albiei, în: malurile albiei minore şi malurile albiei majore; după variaţia nivelului apei în raport cu malul, în: maluri inundabile şi maluri neinundabile; după situaţia în raport cu sensul curentului, în: mal drept şi mal stîng (determinarea se face cînd observatorul priveşte spre aval); după forma în plan, în: maluri rectilinii, maluri concave (situate în exteriorul unui tronson curbiliniu al rîului) şi maluri convexe (situate în interiorul unui tronson curbiliniu al rîului); după forma în secţiune transversală, în: maiuri line şi maluri abrupte. în zonele de cîmpie, malurile concave sînt de regulă maluri abrupte, iar cele convexe, maluri line, în legătură cu distribuţia vitezelor şi aaluviunilorîn curbele rîurilor (v. şî Meandre).
Malurile lacurilor au caracteristici foarte variate, în funcţiune de tipul lacului, de situaţia sa fizico-geografică, de geneză, etc., în unele cazuri, malul lacului fiind un factor activ al genezei sale (de ex.: cordoanele litorale, barele lagunare, depozitele glaciare sau aluvionare, etc.).
La malul unui lac se deosebesc (teoretic) zonele din figura alăturată, dintre cari, în funcţiune de condiţiile hidrologice şi geologice, unele pot I ipsi.
Maiurile lacurilor se formează sub influenţa acţiunii valurilor, a curenţilor şi a variaţiei nivelului a-pei, a vegetaţiei, şi a terenului care constituie cuveta lacului şi, în special, zona malului şi — în unele cazuri — a construcţiilor hidrotehnice.
Malurile lacurilor de acumulare se caracterizează printr-o mare instabilitate, la aceste lacuri fiind frecvente alunecările de maluri datorite înmuierii straturilor de argilă, cu înclinarea conformă cu înclinarea malurilor. în plus, formarea malului se produce pe o zonă mare, determinată de variaţia nivelului în lac, în legătură cu umplerea şi golirea lui.
Pentru a dirija sau pentru a opri modificarea malurilor, în scopul apărării terenurilor şi construcţiilor situate lîngă mal, a podurilor, barajelor, prizelor, etc., sau pentru ridicarea şi protecţia construcţiilor portuare, se execută diverse lucrări hidrotehnice (v. sub Lucrare de apărare, Cheu, Dig, Epiu, Regularizarea rîurilor).
Malul mării. V. sub Ţărm.
1.	Mal. 2: Marginea unei gropi, a unui şanţ, a unei rîpe, etc.
2.	Mal. 3. Geogr.: Sin. Rîpă (v.), Deal. (Termen regional.)
3.	Mala, pl. malale. Cs.: Unealtă asemănătoare cu drişca(v.), dar mult mai mare decît aceasta, — alcătuită dintr-o placă de lemn (mai rar de aluminiu), de obicei dreptunghiulară (v-.fig.)< care are una dintre feţe plană şi netedă, iar pe cealaltă
Fîşiile şi zonele caracteristice ale unui mal de lac’ /) zona uscata; II) zonă inundabila; III) zonă sub-mersă; IV) litoral format prin eroziune; V) litoral format prin depuneri.
faţă are fixate unu sau două mînere, — folosită pentru a aşeza pe ea o cantitate de mortar de tencuit, luată din lada sau din targa de mortar, şi care urmează să fie aruncată pe perete sau pe tavane, cum şi
n j				—
U II			El	
				
3E_
JL
b
Două tipuri de malale, o) mala lungă (60X18 cm); b) mala dreptunghiulară (35X 30 cm).
pentru a întinde şi a egalizastratulde mortar aruncat pe faţa peretelui sau a tavanului. Var. Mahala.
4.	Malac, pl. malaci. Zoot.; Viţelul bivoliţei, pînă la vîrsta de un an.
5.	Malachit. Mineral. :
Cu2[(0H)2|C03].
Carbonat bazic de cupru, anhidru, în general pur, dar uneori conţinînd impurităţi mecanice sau adsorbite de CaO, Fe203, Si02, etc. Se formează excluziv în zona de oxidare a minereurilor de cupru, în special a celor în legătură cu calcarele sau cu alţi carbonaţi.
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, foarte rar în cristale, frecvent în mase compacte, stalactitice, cu structură fibroasă, radiară sau reniformă, cu structură concentrică zonară (vizibilă în .special pe feţe lustruite). Formează uneori impregnaţii sau cruste caracteristice (verde de cupru).
Are culoarea verde de smarald, cu urma verde deschisă şi luciu sticlos pînă la adamantin, sau mătăsos (la varietăţile fibroase). E casant, prezintă clivaj după (001) şi spărtură concoidală. Are duritatea 3,5*• *4 şi gr. sp. 3,9***4,1.
E optic biax, cu indicii de refracţie «^=1,909; #w=1,875 şi np= 1,655. Prezintă pleocroism: tij= aproape incolor; nm— verde-gălbui; ^=verde închis.
E un important minereu de cupru, iar varietăţile compacte, frumos colorate, sînt întrebuinţate în bijuterie şi la confecţionarea diverselor obiecte de ornament şi de artă (vase, etc.).
în praf, serveşte la prepararea unor vopsele minerale (verde de munte).
e. Malachit, verde
H C
(CH3)2N
Ind.
~cy Vh
II I HC C
NC^
H
chim.: H C
V
HC'
I
C
C=N(CH3)2
I
CH
a(-)
C
HCX ACH II I HC CH
XC^
H
Colorant important din clasa coloranţilor de trifenilmetan, fiind capul de serie al grupului de coloranţi diaminotrifenil-metanici.
Se fabrică prin condensarea la 100° a benzaldehidei cu dimetil-anilină în prezenţa acidului ciorhidric, a acidului sulfuric sau a clorurii de zinc, ca agent de condensare. în prima fază a reacţiei se formează dimetilaminobenzhidrol, care condensează cu a doua moleculă de dimetilanilină, formînd leucoderivatul colorantului, tetrametil-p.p'-diaminotrifenilmetanul. După condensare, amestecul e alcalinizat cu NaOH şi apoi se îndepărtează excesul de dimetilanilină prin distilare. Reziduul, dupădisol-vare în acid ciorhidric şi acid acetic răcit cu gheaţă, se oxidează cu bioxid de plumb sau cu bioxid de mangan. Plumbul se separă prin precipitare ca sulfat şi apoi, prin tratare cu acid ciorhidric, se formează sarea colorantă, verdele malachit.
27
Malacofile
420
HalaxOi*
Colorantul e comercializat sub formă de sare dublă cu clorură de zinc sau cu oxalat; se obţine sub formă de cristale foarte mari şi frumoase.
E mult utilizat la vopsirea bumbacului mordansat cu tanin în nuanţe verzi-albăstrui, deşi are rezistenţă mică la lumină şi e sensibil la alcalii. E utilizat (liber de zinc) ca pigment în bacteriologie şi ca antiseptic extern.
1.	Malacofile. Geobot.: Plante la cari polenizaţia e efectuată de melci (de ex. la vanilia sălbaţică).
2.	Malacolit. Mi ne ral.: Sin. Sal it (v.).
3.	Malacostraceae, Paleont.: Crustacee superioare cu un număr fix de segmente (20). V. sub Crustacee.
4.	Malaga, vin de Ind. alim.: Sort de vin care se obţine din soiul de struguri Pedro Ximenes, stafidiţi, din cari rezultă un must cu concentraţia de 350"*375 g zahăr/l. Mustul se alcoolizează pînă la 17° sau numai pînă la 8°, fiind apoi supus la fermentaţie lentă.
în compoziţia vinului de Malaga intră şi must concentrat prin fierbere la foc direct. Prin combinarea acestor produse se obţin diverse sortimente de vin de Malaga. în medie, vinul de Malaga conţine 150---200 g zahăr/l şi 13-*-16° (voi.) alcool; are culoare închisă, gust dulce, cu o nuanţă amăruie şi în buchet se simte mirosuî de gudron de vapor.
5.	Malasol. Pisc.: Icre de morun şi nisetru (icre negre, caviar) ajunse la maturitate, proaspete, preparate primăvara printr-o sărare uşoară. Datorită procentului mic de sare (3-** 4%), ele se pot păstra numai la temperaturi joase.
6.	Malathion. Chim.: Compusul ditiofosfat de o-o-dimetil-
S-dietilmercaptosuccinat. E un lichid uleios utilizat ca insecticid (v.), mult mai puţin toxic decît parathionul.
7.	Malaxare. Tehn.: Operaţia de amestecare (v. Amestecare 1) a unui material granular sau păstos, însoţită uneori şî de mărunţire, prin mişcarea forţată a unor palete în masa materialului, pentru a obţine un amestec omogen.
8.	Malaxor, pl. malaxoare. Tehn., Cs., Ind. chim., Prep. m/n.: Maşină de lucru pentru frămîntarea (eventual mărun-ţirea) şi omogeneizarea pastelor sau amestecurilor de materiale solide granulare, cu mici cantităţi de lichide. Funcţionează, fie prin rotirea unui agitator (braţ) cu palete (de forme diferite, după felul substanţelor de amestec) în interiorul recipientului care constituie corpul malaxorului (v. şî sub Amestecător), fie prin rotirea recipientului însuşi (v. sub Betonieră). Malaxoa-rele sînt folosite: în industria hîrtiei (la amestecarea pastelor papetare); în industria cărbunilor (la amestecarea materialului pentru brichetare); în industria petrolieră (la prepararea noroiului de foraj din argilă sau marnă, cînd aceasta nu a fost bine măcinată sau e întrebuinţată nemăcinată); în industria construcţiilor (la prepararea betoanelor sau a mortarelor); în industria alimentară (la frămîntarea pîinii, la amestecarea diferitelor componente ale preparatelor de carne, etc.); etc. — Exemple:
Malaxorul pentru argilă serveşte la amestecarea argiLIor cu materiale degresante (nisip, cărămidă spartă)
şi cu apă, şi la frămîntarea amestecului, pentru fabricarea cărămizilor simple sau refractare, a ţiglelor sau a altor produse de ceramică. Malaxoarele pentru argilă sînt maşini cu funcţionare continuă şi sînt construite cu unu sau cu două axuri.
Fig. / reprezintă un malaxor cu un singur ax, constituit dintr-o albie metalică în care e montat un arbore cu palete înclinate sau cu paletă elicoidală. Argila introdusă pe la un capăt al albiei e frămîntată de paletele cari se rotesc şi e deplasată spre capătu[ opus, unde se găseşte gura de evacuare a pastei în presă. în lungul albiei sînt montate ţevi cu orificii cu diametrul de 1,5***2 mm, prin cari e trimisă apa pentru umezi rea argilei.
Malaxorul pentru asfalt turnat serveşte la prepararea mixturii asfaltice prin amestecare şi încălzire, timp de 2--*4 ore, la temperatura de 170---1800. După modul de antrenare, se deosebesc: malaxoare manuale, cu capacitatea de 500---1000 I, si malaxoare mecanice, cu capacitatea de 750--3000 I.
Malaxoarele manuale (v. fig. II) amestecă asfaltuI într-o tobă cilindrică, rotită manual cu două manivele, prin
I. Malaxor cu un singur ax, pentru argilă.
1) albie metalica; 2) ţevi pentru umezire; 3) arbore cu paiete; 4) arbore cu paletă elicoidală; 5) roată de lanţ; 6) roţi dinţate; 7) gură de evacuare.
//. Malaxor manual pentru asfalt turnat.
1) focar; 2) cadru; 3) toba rotativă; 4) coroană dinţată; 5) buzunare laterale pentru preîncălzirea agregatelor; 6) roată dinţată; 7) manivelă; 8) jgheab pentru evacuarea asfaltului; 9) guri de evacuare a agregatelor preîncălzite; 10) coş.
intermediul unor roţi dinţate. încălzirea materialului se face cu ajutorul unui combustibil, de obicei lemn sau cărbune, care arde într-un focar aşezat sub şasiul maşinii. La unele tipuri de malaxoare manuale, rotirea tobei în. timpul remorcării malaxorului se face printr-un dispozitiv cu roţi dinţate şi lanţ, antrenat de una dintre osiile aparatului de rulare.
Malaxoarele mecanice sînt construite, de obicei, sub forma unor cazane în cari amestecarea se realizează cu ajutorul unor palete fixate pe un ax aşezat în mijlocul cazanului. Pot fi staţionare, remorcate (cu cazanul montat pe un şasiu echipat cu roţi) sau cu autopropulsiune (cu cazanul montat pe şasiul unui autocamion). Axul cu palete poate fi antrenat de un motor cu ardere internă sau electric, independent, sau de motorul autocamionului. La unele tipuri de malaxoare remorcate sau cu autopropulsiune, rotirea axului cu palete în timpul transportului malaxorului se face printr-un dispozitiv cu roţi dinţate şi lanţ, antrenat de una dintre osii.
Malaxorul pentru mortar serveşte la prepararea mortarelor folosite în construcţii. Pot fi staţionare sau mobile. Malaxoarele de mortar de tip mobil sînt montate pe un cărucior şi sînt echipate, de cele mai multe ori, cu un dozator de apă şi cu o cupă de încărcare (skip), similară celei de la betoniere. După felul organului care realizează amestecarea, se deosebesc: malaxoare cu un singur ax orizontal; malaxoare cu două axuri orizontale; malaxoare cu unu sau cu două axuri verticale şi cu cuvă rotitoare; malaxoare cu valţuri alergătoare.
M alcov 8
421
Maleabil itate
Malaxoarele cu un singur ax orizontal sînt folosite cel mai frecvent. Ele execută malaxarea cu ajutorul unor palete fixate pe un ax care trece prin mijlocul cuvei (v. fig. III a). Mortarul preparat e descărcat prin bascularea cuvei,cu ajutorul unui volant rotit manual.
Malaxoarele cu doua a x ur i orizontale sînt folosite mai rar şi pentru capacităţi mai mari. Ele produc o amestecare foarte avansată, în special în centrul cuvei, unde materialul e supus acţiunii paletelor de pe ambele axuri. Golirea mortarului se face printr-un orificiu aşezat în partea de jos a cuvei şi care e acoperit, în mod normal, cu un registru (v. fig. III b).
Malaxoarele c u a x u r i verticale, de construcţie recentă, sînt echipate cu o cuvă rotitoare şi se caracterizează prin faptul că axul de amestecare, echipat cu palete, acoperă prin rotire numai
o	parte din suprafaţa cuvei. Malaxarea materialului, în toată masa lui, se realizează datorită rotirii cuvei în sens contrar sensului de rotire al axului cu palete. Dirijarea suplementară a materialului în timpul amestecării se realizează cu o serie de palete fixe. Evacuarea mortarului se face printr-un orificiu aşezat în centrul cuvei şi care, în timpul malaxării, e închis cu un capac (v. fig. IV).
Malaxoarele cu va Iţu r i alergătoare (v. fig. V) sînt folosite pentru amestecarea mortarelor fluide. Ele sînt echipate cu o cuvă de formă cilindrică, şi cu un organ de amestecare, alcătuit din două valţuri cari se rostogolescîn jurul unui ax vertical aşezat în centrul cuvei. Descărcarea mortarului se face printr-un orificiu aşezat în partea de jos a cuvei şi care, în timpul malaxării, e închis cu un registru.
Malaxorul pentru zahăr serveşte la răcirea şi cristalizarea suplementară a maselor vîscoase descărcate direct din aparatele de fierbere şi cari apoi sînt distribuite la centri-
fuge. E constituit dintr-un rezervor deschis, în formă de albie, echipat cu un dispozitiv de amestecare cu braţe, pe capetele cărora e fixată o bandă de amestec în formă de spirală.
în cazul masei vîscoase I, cînd se recomandă crista-
I	izarea maximă posibilă în aparatul de fierbere, malaxorul are numai rolul de distribuitor al masei calde la centrifuge, în care scop are fundul înclinat într-o parte şi cu orificii închise cu sertare.
în cazul masei 7) cuvă; 2) valţuri alergătoare; 3) arbore vertical; vîscoase II (finale), 4) rezervor cu apă pentru spălarea lagărelor; 5) ser-malaxorul are ro- tar de descărcare; 6) roată dinţată; 7) volanul Iul de cristalizor, dispozitivului de descărcare; 8) jgheab de descăr-în care scop e ră- care: 9) roţi dinţate conice; 10) roţi dinţate cilin-cit natural sau ar- drice; 11) ambreiaj cu discuri; 12) roată de curea, tificial (cu ajutorul apei care circulă prin pereţii dubli sau prin serpentine).
Dintre malaxoarele cristalizoare folosite astăzi, cel mai important e malaxorul cu funcţionare continuă sistem Werk-spoor. Elementele de răcire sub formă de discuri goale în interior sînt fixate de axul aparatului, astfel ca apa să circule în permanenţă prin toate elementele, în contracurent cu masa. Mişcarea masei de-a lungul malaxorului se realizează cu ajutorul acestor discuri de construcţie specială.
î. Malcov 8. Ind. text.: Varietate de bumbac care se cultivă în ţara noastră şi în Bulgaria (în cantităţi mici), avînd fibra cu lungimea filatorului medie de 24***28 mm. Acest bumbac se seamănă în aprilie şi se recoltează în septembrie-noiembrie.
2.	Maleabil. Gen.: Calitatea unui metal sau a unui aliaj de a avea maleabil itate (v.) relativ mare.
3.	Maleabilitate. Metg.: Proprietatea anumitor metale sau aliaje de a putea fi deformate permanent, fără fisurare, sub acţiunea unor forţe exterioare de anumite valori, practic mai mari decît forţa corespunzătoare tensiunii critice de plasticitate (v. şî sub Curbă caracteristică). Maleabilitatea unui material metalic, care uneori se referă numai la posibilitatea de a-l deforma în foi, e o proprietate corespunzătoare domeniului deformaţii lor plastice, cuprins între limita de elasticitate şi limita de rupere a acelui material. Astfel, maleabilitatea nu caracterizează domeniul deformaţii lor elastice, rezultate cînd solicitarea e mai mică decît limita de elasticitate, deoarece aceste deformaţii dispar odată cu încetarea solicitării; de asemenea, nu caracterizează nici domeniul deformaţii lor plastice de fluaj, provocate de o sarcină care nu depăşeşte limita de elasticitate, dar care acţionează un timp îndelungat.
Maleabilitatea depinde de următorii factori: natura metalului sau a aliajului, respectiv reţeaua lui cristalină; mărimea grăunţilor cristalini; compoziţia chimică şi puritatea materialului (existenţa de incluziuni, retasuri microscopice, pori, etc.); ecruisarea, viteza de ecruisare, viteza de recristalizare şi viteza de oxidare.
Natura materialului asigură o anumită maleabilitate, deoarece capacitatea de deformare plastică e cu atît mai mare, cu cît numărul de plane de alunecare posibile ale reţelei lui cristaline e mai mare (ştiind că posibilităţile diferite de alunecare corespund sistemelor de alunecare ale reţelei cristaline respective). Deformaţiile plastice la materialele metalice se pot realiza prin translaţie sau (mai rar) prin maclare; deformaţia prin translaţie se produce după planele de alunecare ale cristalului, cari sînt plane cu densitate maximă de atomi.— Astfel, un
III, Malaxoare de mortar cu axul aşezat orizontal.
a) malaxor cu un singur ax de amestecare: ax) malaxorul în poziţia de amestecare; a2) malaxorul în poziţia de descărcare; b) malaxor cu două axuri de amestecare: fc>x) malaxorul în poziţia de amestecare; 63) malaxorul în poziţia de descărcare; 1) cuvă; 2) ax; 3) palete de nQalaxare; 4) registru de închidere a gurii de evacuare.
IV. Malaxor de mortar cu ax vertical şi cuvă rotitoare, o) schemă; b) traiectoriile materialului în cuvă; 1) motor; 2) transmisiune; 3) cuvă; 4) ax cu palete; 5) role de susţinere; 6) gură de golire; 7) roată dinţată cilindrică; 8) coroană dinţată.
Maleabil izare
422
Maleabilizare
material metalic cu reţea cubică cu feţe centrate (de ex.: Fey, Al, Cu, Ag, Au, Pb, etc.), care are 24 de sisteme de alunecare (avînd opt plane de alunecare cu cîte trei direcţii fiecare), e mai maleabil decît un material cu reţea cubică cu volum centrat (de ex.: Fea, Cra, W, Ta, etc.), care are opt sisteme de alunecare, iar acesta e mai maleabil decît un material cu reţeaua cristalină exagonală (deex.: Crp, Zn, Mg, Ti, etc.), care are numai şase sisteme de alunecare. Astfel se explică maleabilitatea mai mare a metalelor cari cristalizează în reţea cubică, faţă de cele cu reţea exagonală (la cari şi tehnologia de prelucrare prin deformare e mai dificilă); tot astfel se explică, în parte, şi creşterea maleabilităţii fierului tehnic sau a oţelului adus prin încălzire în stare austenitică (fier y), faţă de fierul sau oţelul Ia temperaturi sub A-l (fier a).
Structura granulară a unui material metalic influenţează maleabilitatea, care creşte odată cu mărimea grăunţilor cristalini. Invers, într-un cristal unic (monocristal), deformaţia plastică se produce după o direcţie preferata de alunecare, din planele cu densitate maximă de atomi, într-un agregat policristalin, solicitarea exterioară se transmite din cristal în cristal, descompunîndu-se după direcţiile preferate de alunecare ale fiecărui cristal; efortul de alunecare devine cu atît mai mic, cu cît solicitarea s-a descompus în mai multe cristale.
Puritatea materialului are efecte importante asupra malea-bilităţii. Astfel, incluziunile nemetalice (de ex.: oxizi, sulfuri, zguri, etc.), retasurile microscopice, porii fini, etc., cari se găsesc pe planele de alunecare sau între cristale, frînează mecanic deformarea, deci reduc maleabilitatea materialului. în acelaşi sens âcţionează şi diferiţii compuşi, produşi în aliaje de unele elemente însoţitoare sau de unele elemente de aliere. Elementele cari se disolvă în reţeaua cristalină de bază reduc mai puţin maleabilitatea decît elementele cari produc compuşi chimici; aceşti compuşi sînt, în general, mai duri decît soluţiile solide, deci mai greu deformabili, şi se aşază de preferinţă intercristalin, frînînd mecanic deformarea.
Ecruisarea, datorită deformării plastice, face ca materialul metalic să devină cu atît mai casant, cu cît starea de ecruisaj e mai pronunţată. Materialul ecruisat nu poate fi deformat plastic dincolo de o anumită limită, după care devine fragil.
Viteza de ecruisare influenţează de asemenea maleabilitatea unui material metalic, care descreşte cînd această viteză creşte. Viteza de recristalizare acţionează în sens invers, deoarece recristalizarea înlătură starea de ecruisaj; la unele materiale metalice, recristalizarea se produce spontan, între anumite temperaturi, ceea ce uşurează deformarea plastică, deci măreşte maleabilitatea. Viteza de oxidare reduce maleabilitatea, limi-tînd temperatura maximă de încălzire a materialului.
Maleabilitatea unui anumit material variază cu viteza de deformare şi cu temperatura, şi depinde mult de tratamentul termic aplicat, cum şi de condiţiile de elaborare, de turnare şi de solidificare.
Viteza de deformare influenţează deformaţia specifică corespunzătoare, respectiv maleabilitatea, cari descresc cînd această viteză creşte.'
Temperatura favorizează în general maleabilitatea, cu cît e mai înaltă, dar peste o anumită temperatură se formează pelicule de oxizi între grăunţii cristalini (prin ardere), cari fac materialul casant (reducîndu-i maleabilitatea). La temperaturi joase, deformaţia plastică provoacă ecruisare, care reduce maleabilitatea; la temperaturi mai înalte, cînd începe recristalizarea, maleabilitatea creşte cu atît mai mult, cu cît temperatura e mai înaltă decît cea a recristalizării materialului respectiv (aceasta, însă, fără a se atinge temperatura de ardere, la care maleabilitatea începe să scadă). La unele metale şi aliaje, acţiunea temperaturii asupra creşterii maleabil ităţii se manifestă şi prin schimbarea reţelei cristaline, care poate trece într-o reţea cu mai multe sisteme de alunecare, deci cu maleabi li-
tate mai mare (cum e cazul fierului şi al aliajelor lui, aduse, prin încălzire, la starea austenitică).
Tratamentele termice modifică mult maleabilitatea unui material metalic, datorită schimbării structurii lui cristaline. De exemplu: un oţel carbon de îmbunătăţire călit nu e deloc maleabil, dar încălzit la 650---7000 şi răcit foarte încet devine maleabil, iar dacă e adus în stare austenitică (încălzit şi menţinut la temperaturi peste Ac3), devine foarte maleabil şi poate fi uşor prelucrat prin deformare; un bronz cu procent mic de staniu (de ex. cu 8% Sn) devine casant şi nu e maleabil, dacă după turnare a fost răcit brusc (ceea ce se datoreşte unei faze dure intercristaline, care apare la răcirea rapidă), dar recopt la 650---7500 şi răcit încet devine maleabil (deoarece dispare faza dură intercristalină); un bronz cu procent mai mare de staniu (15*• • 18%) e dur şi nemaleabil, dacă e răcit încet, dar devine maleabil dacă e supus unei „căliri" (anume, încălzit la 600---6500 şi răcit în apă), deoarece după acest tratament structura e formată din soluţii solide maleabile.
Condiţiile de elaborare, de turnare şi de solidificare influenţează mult maleabilitatea unui material metalic, deoarece de aceste condiţii depind structura cristalină, cantitatea şi dispoziţia impurităţilor, segregaţiile, defectele, etc.
î. Maleabilizare. Metg.: Tratament termic sau termo-chimic care consistă în încălzire şi în menţinere îndelungată la o temperatură superioară punctului Acv urmată de răcire înceată, continuă sau în trepte, şi care se aplică pieselor turnate din fontă albă, pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi mecanice, în special mărirea tenacităţii şi obţinerea unei oarecari plasticităţi, ceea ce conferă acestor fonte o anumită maleabilitate. Procesul de maleabilizare a fontelor-albe are două variante de bază: maleabilizarea în mediu neutru, prin care se obţine fontă maleabilă neagră (cu miez negru, cu structura formată din cuibuşoare sau nodule de grafit pe o bază de ferită), şi maleabi lizarea în mediu oxidant, prin care se obţine fontă maleabilă albă (cu miez alb, cu masa de bază de periită în centrul piesei, respectiv de ferită la exterior, şi cu carbonul de recoacere tot în cuibuşoare sau nodule, descrescînd de la centru spre exterior, unde lipseşte complet). în ambele cazuri se porneşte de la o fontă albă de anumită compoziţie, care trebuie să fie cuprinsă în
Iimiteleindicateîn Tabloul I. Compoziţii chimice recomandate
tabloul I.
în procedeul pentru obţinerea fontei maleabile cu miez negru predomină procesul degrafitizare, care se produce în toată masa.transformîn-du-se (în ferită şi grafit) atît cemen-tita liberă cît şi cementita perlitică. în al doilea procedeu predomină procesul de decarburare, care se produce foarte intens în straturile de la suprafaţă (unde în final rămîne o structură feritică) şi descreşte spre interior; grafitizarea afectează numai cementita liberă, astfel încît masa de bază în miezul piesei rămîne perlitică; astfel, structura fontei maleabile albe e neomogenă în secţiune. Fonte maleabile inter med ia re se pot obţine conducînd astfel procesul de maleabilizare în mediu neutru, încît să se realizeze grafitizarea completă a cementitei libere şi numai o grafitizare parţială sau nici o grafitizare a cementitei perlitice; rezultă, fontă maleabilă cu miez negru, care are însă masa de bază perlitică sau ferito-perlitică.
în funcţiune de compoziţia fontei albe supuse maleabil i-zării, de structura ei primară, de eventualul tratament prealabil şi de condiţiile în cari se execută maleabi lizarea, forma-
Elemente	Pentru fonta maleabilă neagră	Pentru fonta maleabilă albă
Carbon Siliciu Mangan Fosfor Sulf	2,2* ”2,9% 0,8”.1,4% 0,3 •••0,5% max. 0,20% mox. 0,15%	2,8-3,2% 0,7-”1,1% 0,4-”0,7% max. 0,20% max. 0,15%
Maleabilizare
423
Maleabilizare
ţiunile de carbon de recoacere pot avea aspecte foarte variabile: nodule, cuibuşoare, aşezare compactă, în rozete, în stea, inter-dendritică, lamelară, în formă de reţea. Se urmăreşte să se obţină o aşezare în cuibuşoare cît mai mici, cu ramuri cît mai scurte, dacă se poate chiar o aşezare în formă de nodule.
Principalele proprietăţi mecanice ale fontelor maleabile sînt date în tabloul II, pentru cele trei tipuri de bază. Aceste proprietăţi variază în limite largi, în funcţiune de compoziţie, structură, procedeul de maleabilizare, etc. Cifrele respective arată că fontele maleabile se situează între fontele cenuşii şi
Tabloul II. Proprietăţi mecanice ale fontelor maleabile
Proprietăţi
mecanice
<rr, în kgf/mm* 5, în o/o K, în kgf/cm2 E, în kgf/mm2 Hb, kgf/mm2
Fontă maleabila cu miez negru
feriticâ
30-40 5-20 1- 3 14 000-17 000 100-150
perlitică
35-80 2-10 0,5—1,5 14 000-18 000 150-220
Fontă maleabilă cu miez alb
35-55 2-15 0,5-2 15 000-19 000 160-200
oţelurile carbon de construcţie, de calitate mijlocie. Fontele maleabile au rezistenţe relativ mari la încovoiere, la tensiune, oboseală şi uzură, cum şi prelucrabilitate mult superioară fontelor cenuşii. Din fonte maleabile se execută, pe scară mare, piese pentru locomotive, vagoane, vase fluviale, autovehicule, maşini textile, maşini agricole, etc.
Maleabili zarea în mediu neutru pentru obţinerea fontei maleabile negre cu masă de bază pur feritică eo recoacere de grafitizare completă, care se realizează după ciclul reprezentat în fig. /. Piesele turnate din fontă albă de compo-	ff	C
ziţia indicată se împachetează în cutii, într-un mediu neutru (nisip, strujituri de oţel, pul bere de şamotă, etc.), apoi sînt in-troduseîn cuptorul de recoacere, unde sînt menţinute timp îndelungat la temperatura de 950* * * 1050°; după aceasta, se face o răcire dirijată în una sau
în mai multe trepte. Procesul recoacerii se desfăşoară în cinci faze: încălzirea pînă la temperatura prescrisă, în care timp perlita se transformă în austenită, astfel că la atingerea temperaturii punctului 8, structura fontei e formată din perlită -f- cemen-tită; menţinerea isotermică fa temperatura de recoacere, după B-C (care e prima fază a grafitizării), în care timp se produce grafitizarea cementitei libere, în punctul C structura fiind formată din austenită saturată în carbon (corespunzător liniei £'S', din diagrama stabilă fier-carbon ; v. fig. II, sub Fier-carbon, aliaje ~) şi grafit (carbon de recoacere); răcirea intermediară înceată (pînă la 100°/h), după C-D (care e faza intermediară de grafitizare), cînd — din cauza scăderii solubiIităţii carbonului în austenită, după linia E'S',— se elimină din austenită grafit; răcirea foarte înceată (3”*5°/h) după D-E, şi care e a doua fază a grafitizării, în care se parcurge intervalul transformării eutectoide tx-t2, şi cînd austenita se descompune treptat în Fe a şi C (carbonul formează uneori centre de grafitizare, dar de preferinţă se depune în centrele formate anterior), la sfîrşitul acestei faze structura fontei fiind formată din ferită şi grafit; răcirea finală, după E-F, cînd nu se mai depune grafit sau se depune în cantitate neglijabilă. Structura finală e formată din
/. Ciclu! recoacerii pentru fontă maleabilă neagră feritică. t) timpul, în h; t) temperatura, în °C; tx-ta) intervalul transformării eutectoide; /—V) cele cinci faze ale procesului de recoacere.
nodule sau cuibuşoare de grafit într-o masă de bază de ferită. — La acelaşi rezultat se ajunge şi dacă faza a doua a grafitizării se realizează după isoterma Dr£: în acest caz intervalul de transformare eutectoid e parcurs rapid, după C-Dv austenita transformîndu-se în perlită; la menţinerea isotermică Dx-£ se realizează grafitizarea cementitei din perlită, prin intermediul soluţiei solide (grafitizarea în cele două faze e descrisă sub Grafitizare, v.). — Faza a doua a grafitizării, care se poate efectua numai în interiorul intervalului eutectoid sau sub acesta, mai poate fi realizată şi în alte variante; de exemplu: parcurgerea intervalului de transformare eutectoidă tx-t% printr-o răcire în 3***4 trepte, cu menţinere în fiecare treaptă; pendularea în jurui intervalului tx-tv cu menţinere deasupra lui /lf respectiv sub /2.
Durata totală normală a acestei recoaceri, cuprinzînd cele cinci faze, e de 80---140 h; ea poate fi redusă prin procedeele de accelerare a procesului, descrise mai jos.
Maleabili zarea în mediu neutru pentru obţinerea fontei cu miez negru şi cu masa de bază perlitică sau ferito-perlitică se efectuează pe următoarele două căi:
Conducînd procesul recoacerii astfel, încît a doua fază din grafitizare să fie incompletă, în structură rămîne şi o cantitate de perlită (în acest caz, perlita rămîne ca masă de bază, iar ferita înconjură grafitul de maleabilizare, structura fiind ferito-perlitică; cînd procesul grafitizării din faza a doua e complet frînat, masa metalică de bază rămîne perliticâ); modificînd compoziţia fontei prin ridicarea conţinutului în elemente cari împiedică grafitizarea (Mn, Cr, Mo), sau (şi) prin reducerea conţinutului în elemente cari favorizează grafitizarea perlitei (C, Si). în raport cu gradul de frînare a grafitizării în faza a doua (prin modificarea compoziţiei sau (şi) prin modificarea vitezei de răcire şi a duratei de menţinere în această fază), masa de bază poate varia de la structura pur feritică, la structura pur perlitică. Alegerea se face în funcţiune de proprietăţile mecanice cari trebuie obţinute: cînd se urmăreşte o rezistenţă mecanică şi o rezistenţă la uzură mai mari, în detrimentul plasticităţii, se caută să se obţină o masă de bază cît mai perlitică, şi invers.
Supunînd piesele, după obţinerea fontei maleabile cu miez negru şi cu masa de bază feritică, unui anumit tratament termic, se poate obţine orice structură a masei de bază: încălzind încet fonta maleabilă cu structură ferită -j- grafit, la temperaturi de 820--*830° sau mai înalte, şi menţinînd-o un anumit timp, se ajunge la o structură formată din austenită şi grafit; la răcirea care urmează, austenita se poate transforma — în funcţiune de viteza de răcire — în sorbită, în perlită sau în perlită -f- ferită. Practic, se urmăreşte să se obţină o masă de bază perlitică sau — prin răcirea în aer — o structură perlito-sorbitică. Proprietăţi mecanice optime se obţin cînd — în final — masa de bază e sferoidală (care poate rezulta printr-un tratament de globulizare).
în rezumat, prin procedeul de maleabilizare în mediu neutru se pot obţine următoarele structuri: ferită + carbon de recoacere; ferită + perlită-f carbon de recoacere; perlită (lamelară sau globulară) -f- carbon de recoacere; perlită-}- sorbită (lame-lare sau globulare)-f carbon de recoacere; sorbită (lamelară sau globulară)-}- carbon de recoacere.
Ma Ieabi I i zarea în mediu oxidant pentru obţinerea fontei maleabile albe se face împa-chetînd piesele într-un mediu oxidant (minereu de fier, fier vechi amestecat cu minereu de fier, etc.) şi supunîndu-le unei recoaceri după ciclul reprezentat în fig. II. Acest proces se desfăşoară în patru faze: încălzirea pînă la 950"'1050°, cu transformarea perl itei în austenită, la temperatura punctului B structura fontei fiind formată din austenită-f- cementită; menţinerea isotermică îndelungată la această temperatură, în care
Maleabilizare dispersă
424
Maleică, anhidridă ~
timp se produce decarburarea şi — concomitent cu acest proces
—	grafitizarea cementitei libere, astfel încît în punctul C structura e formată din austenită, carbon de recoacere (în procente descrescînd din centrul piesei spre exterior) şi din ferită (în zonele decarburate); rac i re înceată (15 • • *25°/h, uneori mai rapid), cu parcurgerea intervalului eu-tectoid astfel,încît auste-nita să se transforme în perlită, fără grafitizare şi astfel încît în punctul D, cînd transformările structurale sînt terminate, structura fontei e formată din perlită + carbon de recoacere -f- ferită (în zonele decarburate); răcirea finală, după D-£. Deci în acest procedeu lipseşte faza a doua a grafitizării, iar structura finală a masei de bază rezultă neomogenă (spre centru e formată din perlită, în straturile de la suprafaţă din ferită, iar în straturile intermediare, din perlită şi ferită); de asemenea, carbonul de recoacere e repartizat neomogen în structură. Durata totală normală a acestei recoaceri atinge 140 * * * 160 h (din cauza menţinerii îndelungate — 60---100 de ore— la temperatura B-C, pentru a se realiza decarburarea). Ea depinde de compoziţia fontei tratate, de temperatura de menţinere işotermică, şi creşte cu grosimea pereţilor piesei şi cu conţinutul în carbon care urmează să fie oxidat. Durata acestei recoaceri — ca şi durata recoacerii în mediu neutru — poate fi redusă prin procedeele de accelerare a procesului, descrise mai jos.
Măsuri pentru accelerarea procesului de recoacere pentru maleabilizare, în oricare dintre procedeele menţionate, pot fi orice măsură care conduce la mărirea numărului centrelor de cristalizaţie, cum şi la micşorarea stabilităţii carburilor, şi anume supraîncălzirea fontei înainte de turnare, modificarea fontei, ridicarea temperaturii în prima fază a grafitizării, executarea unui tratament termic prealabil, executarea recoacerii de maleabilizare în atmosferă controlată, alierea fontei cu anumite elemente (Cu, Mo, V, etc.); de mare eficienţă sînt, în special, modificarea fontei şi tratamentele termice prealabile.
Supraîncălzirea puternică a fontei lichide şi modificarea acesteia (v. Fontă modificată) au ca rezultat creşterea foarte mare (uneori de cîteva sute de ori) a numărului centrelor de grafitizare şi o scurtare de 2***4 ori a duratei totale a maleabilizării. Se recomandă adausuri foarte mici de modificatori (ferosiliciu, ferotitan, carbură de calciu, aluminiu, etc.). Modificarea mai prezintă şi avantajul obţinerii unei structuri uniforme în secţiune (în cazul fontelor maleabile negre).
Maleabilizarea cu călire prealabilă, numită şi maleabilizare dispersă, consistă în aplicarea tratamentului termic prealabil (care e cel mai indicat) de călire în apă sau în ulei, după încălzirea pieselor la 900“-950° (temperatură la care sînt menţinute 20*** 30 min); în cazul recoacerii pentru fontă maleabilă neagră, după călirea în apă, durata maleabilizării e redusă pînă la de zece ori, iar după călirea în ulei, pînă la de 4--*5 ori (aplicînd acest tratament asociat cu alte procedee de accelerare, durata totală a procesului de maleabilizare se poate reduce la 14---30 h). Dezavantajul căiirii prealabile consistă în sensibilitatea fontei la formarea crăpăturilor la călire (acestea apar în special după un anumit timp; deci maleabilizarea trebuie executată imediat după călire). Se recomandă aplicarea acestui procedeu numai la piesele cu formă simplă şi cu dimensiuni mici.
Maleabilizarea cu normalizare prealabilă, în loc de călire, are ca efect reducerea cu 30***50% a duratei totale a maleabilizării.
Maleabilizarea cu recoacerea prealabilă la 300—350° are ca
efect îndepărtarea — din masa piesei — a hidrogenului (care, stabilizînd cementita, frînează grafitizarea).
î. ~ dispersa. Metg. .' Tratament de maleabilizare aplicat pieselor turnate din fontă albă, cari au fost călite în prealabil. V. sub Maleabilizare.
2.	Maleic, acid Ind. chim.: Acid nesaturat dicarboxilic, cu o dublă legătură, forma cis, stereoisomer al acidului fumărie, care e forma trans. Spre deosebire de acidul fumărie, nu se găseşte liber în natură. Acidul maleic are următoarea formulă:
HC—COOH
II
HC—COOH
Are p.t. 130,5°; p.f. 135° (cu descompunere); puţin peste tem-peratura de topire începe să sublimeze; are d. 1,59. Solubilitatea în 100 părţi apă e, Ia 25°, 79, iar la 98°, 393; e solubil în alcool, eter, acetonă, acid acetic glacial. Constanta de disociaţie iCl=142x 10“4. Acidul maleic se prezintă în prisme mari, monoclinice, incolore. EI se obţine industrial din anhidrida maleică, iar aceasta se fabrică prin oxidarea benzenului.
Pentru obţinerea acidului, vaporii de anhidridă sînt prinşi în apă şi dau o soluţie cu concentraţia de 40% în acid maleic. Acidul e cristalizat fracţionat şi e impurificat doar cu urme de acid fumărie. De asemenea se fabrică pornind de la acetilenă şi formaldehidă prin intermediul 2-butin-1,4-diolului, din care, prin hidrogenare catalitică, se obţine 2-buten-1,4-diol, forma cis. Vaporii de 2-buten-1,4-diol sînt trecuţi la 250° peste oxid de aluminiu activ şi, prin deshidratare, se obţine dihidrofuranul. Prin oxidarea dihidrofuranului, în prezenţă de pentoxid de vanadiu, rezultă acid maleic:
HC=CH
|	|	+2 02 -> HOOC—CH=CH—COCH-f K,0.
H2C CH2 \ /
O
Acidul maleic rezultă ca subprodus (5---8% ) în sinteza industrială a anhidridei ftalice. Printre metodele de laborator sînt: deshidratarea acidului malic prin simplă încălzire; distilarea înceată a acidului monoclor- şi monobromsuccinic; oxidarea benzochinonei cu peroxid de argint; isomerizarea acidului fumărie.
Acidul maleic dă reacţii cari sînt comune cu cele ale acidului fumărie: încălzit cu apă sub presiune trece în acid malic; prin reducere dă acid succinic, iar prin adiţie de acid bromhidric trece în acid monobromsuccinic, HOOC—CH2—CHBr—COOH. Prin încălzire în mediu inert, la 145---2600 se isomerizează şi trece în acid fumărie, reacţie folosită industrial la prepararea acidului fumărie. Isomerizarea la temperaturi mai joase se produce sub acţiunea unor catalizatori: acizi minerali, amine, etc. Deshidratarea acidului maleic conduce la anhidridă maleică. Esterii acidului maleic, încălziţi cu iod, dau esteri ai acidului fumărie.
Acidul maleic e toxic. Se utilizează în sinteze organice de acizi bibazici, sau de hidroxiacizi, de răşini sintetice. în industria textilă, e folosit ca atare sau sub formă de săruri, la colorarea şi finisarea lînii, a bumbacului, a mătăsii. E utilizat şi la fabricarea uleiurilor sicative modificate. Sin. Acid cis-butendioic; Acid cis-1,2-etilendicarboxilic.
3.	Maleicâ, anhidrida Ind. chim.: Derivat al acidului maleic, din care se obţine prin eliminarea unei molecule de apă. Are p.t. 60°; p.f.760mm 196°; P.f.14mm82°. E
solubilă în benzen, toluen, xilen, cloroform, acetat	,,	\
de etil, acetonă, tetraclorură de carbon; e foarte	||
solubilă în dioxan şi în alcool; cu alcoolul reac- HO—OC ţionează şi dă esteri.
Industrial, anhidrida maleică se obţine prin oxidarea benzenului în fază de vapori, cu aer, în prezenţa pentoxidului de
II. Ciclul recoacerii pentru fonta maleabila alba (ciclu! 1, fontă cu 3,5% C; ciclul 2, fontă cu 3,1% C; ciclul 3, fontă cu 2,7% C). t) timpul, în h; t) temperatura, în °C; intervalul transformării eutectoide; /... IV) cele patru faze ale procesului de recoacere.
Maletto, coajă de —
425
Malm
vanadiu, ia 400--4500, cu un randament de aproximativ 50% faţă de benzen. Se mai poate obţine prin oxidarea furfurolului, a crotonaldehidei sau a 2-butenei, la 400°, în prezenţă de pento-xid de vanadiu, cum şi prin oxidarea, în fază de vapori, a numeroase substanţe (toluen, xilen, bifenil, hidrocarburi saturate, olefine, hidrocarburi clorurate).
Anhidrida maleică dă reacţii tipice, comune cu cele ale
O	O
li	li
olefinelor. Gruparea maleil conjugată, —C—CH=CH—C—, conferă acestei anhidride o structură similară celei a chino-nelor, nu însă şi o comportare similară. Una dintre reacţiile caracteristice, adiţia de compuşi nesaturaţi, are importanţă industrială.
Hidrogenarea anhidridei maieice conduce ia anhidrida suc-cinică, folosită printre altele la fabricarea germicidului N-clor-succinimidă, iar hidroliza ei, la temperaturi înalte, la acidul dl-malic.
Anhidrida maleică e toxică şi produce arsuri; trebuie evitat, la manipulare, contactul cu pielea, cu ochii, cu îmbrăcămintea, Produsul tehnic se prezintă sub formă de bare, de bulgări, brichete, solzi; se stochează şi se transportă în butoaie de material sintetic, de fier sau în cisterne-tancuri. Mai mult decît 86% din producţia de anhidridă maleică e utilizată, prin condensare cu polioli, singură sau în amestec cu alte anhidride şi cu răşini, la fabricarea răşinilor alchidice. Astfel, se cunosc alchidali obţinuţi din: anhidridă maleică şi glicerină; anhidridă maleică, glicerină, pentaeritrită şi colofoniu; anhidridă maleică, pentaeritrită şi colofoniu.
Anhidrida maleică e folosită ia fabricarea răşinilor poli-esterice şi a unor copolimeri vini (ici, la prepararea uleiurilor sicative modificate, la fabricarea unor chimicale pentru agriculturi (pesticide, hormoni pentru plante, condiţionări de soluri), la fabricare de plastifianţi, abrazivi, agenţi de tanare, uleiuri aditive, agenţi activi de suprafaţă, agenţi de umectare, cauciucuri, la purificarea toluenului, în sinteze organice (produse farmaceutice, adezivi, intermediari în coloranţi, sinteze Diels-Alder).
î. Maletto, coaja de Ind. chim., Silv. V. sub Eucalipt, şi sub Coajă pentru substanţe tanante.
2.	Malevka-Muraevna, Etajul de Stratigr.: Etaj de trecere de la Devonian laCarbonifer, în Basinul Moscovei, cuprinzînd calcare cu forme atît devoniene cît şi carbonifere. Acest etaj corespunde Strunianului din Belgia.
3.	Malic, acid Chim.: HOOC—CH2—CHOH—COOH. Acid hidroxisuccinic. E un acid-alcool care conţine un atom de carbon asimetric şi se prezintă sub forma a trei isomeri: D, L şi DL (racemic). Se prezintă în cristale incolore cu gust acid plăcut; e solubil în apă, în alcool, eter. Acizii D şi L-ma-lic au p.t. 100§ P-f- aproximativ 140° (cu descompunere). Acidul L( — )-malic are [oc]D = 5,9° (acetonă).
Acidul racemic are p.t. 130***131°; p.f. 150° (cu descompunere).
Acidul L(—)-malic e singurul isomer care se găseşte în natură în sucul unor plante şi al unor fructe (mere necoapte, agrişe, struguri). în frunzele de tutun şi în tulpina de rubarbă se găseşte sarea acidă de sodiu şi potasiu. Acidul DL-malic se poate obţine şi sintetic.
Acidul L( —)-malic apare în degradarea oxidativă a hidra-ţilor de carbon ; enzima fumarază catalizează această degradare.
încălzit la 100°, acidul malic trece în anhidro-acid, uşor hidrolizabil la acidul iniţial. La 140-*-150o trece în acid fumărie, iar la 180---2000, în anhidridă maleică.
Pentru identificarea acidului malic se foloseşte sarea pe care
o	dă cu brucina, sau se oxidează acidul malic la acid oxalilacetic şi acesta se precipită cu acetat mercuric. Se întrebuinţează în terapeutică, contra guturaiului şi ca purgativ.
4.	Malic-enzimâ. Chim. biol.: Enzimă din seria cetoacid-decarboxilazelor, care catalizează decarboxilarea oxidativă a acidului malic în acid piruvic. Enzima necesită prezenţa TPN (trifosfopiridinnucleotidei):
Mn++
HOOC—CH2—CHOH—COOH 4- TPN —^
ccid malic
^ TPN—H2+ CH3—CO—COOH + COz.
acid p'ruvic
Acţiunea enzimei se extinde şi asupra acidului oxalilacetic. Malic-enzima a fost izolată din ficatul de porumbel.
5.	Malicodehidrazâ. Chim. biol.: Enzimă care se găseşte în ţesuturile animale. Malicodehidraza catalizează reacţia reversibilă de dehidrogenare acid malic ^ acid oxalacetic:
COOH	COOH
I	-2H	|
CHOH--------► C=0
I	I
CH,	CH2
|	2	+2H	|	2
COOH	COOH
acid malic acid oxalacetic
Acest sistem de oxido-reducere reprezintă o etapă a ciclului de oxidare cunoscut sub numele de ciclul acizilor tricarboxiIici Sin. Malicodehidrogenază; Dehidrază maleică.
e. Malicodehidrogenazâ. Chim. biol. V. Malicodehidrazâ,
7.	Malladrît. Mineral.: Na2(SiF6). Fluorosilicat natural de sodiu, cristalizat în sistemul exagonal, rar în cristale prismatice.
8.	Mallardit. Mineral:. MnS04-7H20. Sulfathidratat natural de mangan, care se prezintă în mase cristaline cu structura fibroasă. Are culoarea roz pal. în aer se transformă uşor în pulbere. Sin. Manganvitriol.
9.	Mallet, aliaj	Metg.:	Aliaj de	turnare	Zn-Cu, cu
compoziţia 74,6% Zn-j-25,4% Cu. înlocuieşte alama de turnare, la piese cu solicitări mecanice mici.
10.	Mallory, aliaj	Metg.:	Grup de	bronzuri	cu mangan
şi fără staniu, cu sau fără aluminiu, cari conţin peste 4% Mn, nu conţin deloc sau conţin peste 4% Al, diferite metale de adaus şi restul cupru. Are proprietăţi mecanice superioare, în special aliajul Mallory tip 100, cu adaus de 2,6% Co şi 0,4.% Be, care — după tratament termic — are rezistenţa de rupere la tracţiune de circa 100 kgf/mm2 şi conductivitate electrică şi termică mari.
11.	Mollot, aliaj Metg.: Aliaj uşor fuzibil,cu compoziţia: 46% Bi, 34% Sn şi 20% Pb. Are temperatura de topire 95°. E folosit la fabricarea de siguranţe pentru protecţia termică,
12.	Malm. Stratigr.:	Ultima	epocă a	jurasicului, caracterizată, în domeniul alpin	şi al platformei	prealpme	învecinate,
printr-o sedimentaţie în special calcaroasă, în parte recifală, iar spre sfîrşit, prin mişcări de ridicare, cuprinzînd un teritoriu foarte întins al platformei prealpine şi determinînd instalarea unui facies lacustru (Purbeckian), cu depozite argilo-marnoase. Malmul reprezintă o epocă de relativă stabilitate tectonică în Europa şi de intens diastrofism în unele regiuni circumpacifice (Orogenu.l nevadian).
Seria Malmului cuprinde etajele şi zonele de amoniţi din tabloul care urmează.
Malonic, acid ~
426
Malonic, acid />/
! Subseria j Etajul			Subetajul		Fosile caracteristice (zona de amoniţi)	indice
Malmu! superior	Purbeckian	J Tithonic	Ardescian		Virgatosphinctes transitorius	-
	Portlandian				Semiformiceras semiforme	
Malmul mediu					Pavlovia rotunda Subplanites vimi-neus Taramelliceras lithographicum	
	Kimeridgian				Hybonoticeras beckeri şi Gro-vesia gravesiana	
					Aulacostephanus pseudomutabilis	5
			'c 0 c o 3	Sequanian	Sreblites tenuilobatus	Y P
Malmul inferior	Oxfordian			Rauracian Argovian	Epipeltoceras bimammatum	
					Gregoryceras transversarium	a
			Nevisian		Cardioceras cordatum	t
	Collovian		Divesian		Peltoceras athleta	
					Reineckeia anceps	
					Macrocephalites macrocephalus	8
Fauna Malmului cuprinde, pe lîngă numeroase forme de Lytoceras şi Phylloceras, reprezentanţi ai familiilor: Cardio-ceratidae (Erymnoceras, Cadoceras, Quenstedtoceras, Cardio-ceras în Mălinul inferior), Reineckeidae (Callovian), Kosmocera-tidae (Kosmoceras, Kepplerites în Callovian), Macrocephalitidae (Callovian-Oxfordian), Oppelidae (Oxycerites şi Hecticoceras pînă în Oxfordian; Ochetoceras în Oxfordian-Kimeridgianul inferior; Taramelliceras, Streblites, Haploceras în Kimerid-gian-Tithonic); Perisphinctidae (Grossouvria în Callovian; Perisphinctes s.str. în Oxfordian; Pictonia, Ringsteadia, Ido-ceras, Rasenia, Aulacostephanus, Ataxioceras, Gravesia, Lithaco-ceras, Subplanites, Pavlovia, în Kimeridgian; Virgatosphinctes, Virgatites, Pseudovirgatites, Pectinatites, Titanites în Port-landian sau Tithonic), Berriasellidae (Berriasella, Himalaytes în Tithonic); Aspidoceratidae (Peltoceras, Epipeltoceras, Gregoryceras în Malmul inferior; Aspidoceras, Physodoceras, Hybonoticeras, Simoceras în Kimeridgian-Tithonic), Holcoste-phanidae (Spiticeras, Proniceras în Tithonic). Belemniţii sînt reprezentaţi prin specii de Belemnopsis, Hibolites, Pachyteuthis, Conobelus, Diplobelus, Duvalia (în Tithonicul superior). Lameiibranhiatele au ca forme mai reprezentative specii de Posidonia (P. buchi = P. alpina), Buchia = Aucella (B. pal-lasi), Trichites, Exogyra (E. virgula), Trigonia (T. gibbosa) şi în special forme de pahiodonte aparţinînd genurilor Diceras (începînd din Oxfordian), Plesiodiceras (începînd din Kimeridgian), Heterodiceras, Matheronia (Monnieria), Val letia (în Tithonic). Printre gasteropode sînt în special abundente nerinei-dele (Nerinea, Ptygmatis, Cryptoplocus); brahiopodele au ca forme-mai caracteristice, în Malm, specii ca Lacunosella, Sep-taliphoria, Monticlarella printre Rhynchonel ,'idae, Pygope şi Nucleata = Glossothyris printre Terebratulidae, Trigonellina, Ismenia printre Zeilleridae; crinoidele, specii de Burdigalo-crinus, Eugeniacrinus, Saccocoma, iar echinoidele,—specii de Rhabdocidaris, Plegiocidaris, Diplocidaris, Hemicidaris, Meta-porrhinus.
Dintre vertebrate se dezvoltă reptilele zburătoare (Ptero-dactylus) şi dinosaurienii uriaşi (Brontosaurus, Brachiosaurus).
în Malm apar primele păsări (Archaeopteryx), iar mamiferele sînt reprezentate prin cîteva forme de multituberculate (Plagi-aulax) şi marsupiale (Triconodon).
în Europa, Malmul din partea de nord şi de est a platformei prealpine e dezvoltat sub un facies argilos şi nisipos, cu marne şi calcare subordonate în provincia purbeckiană (Anglia, Germania de nord), sau fără roci calcaroase în provincia volgiană (Platforma rusă). Fauna acestor provincii e în totalitate sau în parte de tip boreal, cu numeroase Kosmoceratide, Cardiocera-tide, Aulacostephanus, Virgatites, Zaraiskites. Spre domeniul alpin, calcarele devin mai abundente în intervalul Oxfordianului şi Kimeridgianului, local se dezvoltă recife, iar fauna cuprinde în mare număr nerineide, pahiodonte, spongieri şi o serie de genuri de amoniţi din provincia mediteraneană-alpină„(faciesul suab din Munţii Jura, Sudul Germaniei şi al Poloniei, Dobrogea). în domeniul alpin, Malmul îmbracă un facies în special calcaros, cu numeroşi amoniţi (în special Lytoceratidae şi Phylloceratidae) şi brahiopode. Calcarele de facies pelagic, adeseori nodulare, cu Apthychus, cu radiolari, cu calpionele, cu plăci de Saccocomide (faciesul cu „Lombardia") sau cu alge de tipul Giobochete sînt printre rocile cele mai caracteristice ale Malmului alpin. Local, în ariile de ridicare, se dezvoltă recife (calcare de Stramberg sau calcare cu Ellipsactinia). Malmul alpin cuprinde local, la partea lui inferioară (Callovian-Oxfordian), jaspuri cu radiolari.
în ţara noastră, Malmul de tip suab e răspîndit în Dobrogea centrală (Hîrşova-Topal, Valea Casimcei), în Dobrogea meridională şi în Cîmpia romînă (identificat prin foraje). în Carpaţii orientali, Munţii Apuseni, domeniul getic (Vînturariţa) şi în părţile mai externe ale Carpaţilor meridionali (zona Coşuştea) sînt larg răspîndite calcare masive recifale de tipul Stramberg. Local, Malmul inferior cuprinde jaspuri cu radiolari, iar Malmul mediu, calcare nodulare cu amoniţi (în Bucegi, Hăghimaş). în Banatul central şi occidental, cum şi în Maramureş (klippele pienine de la Poiana Botizei), sînt dezvoltate numai depozite pelagice, reprezentate prin marne cu Posidonia (Callovian, în Banat), marne şi calcare cu amoniţi şi Apthycus (Kimeridgian de tip ammonitico-rosso în zona Sviniţa), calcare cu Apthycus şi radiolari (Poiana Botizei), calcare cu calpionele.
1.	Malonic, acid	Ind. chim.: HOOC—CH2—COOH.Acid
dicarboxilic cu catenă lineară şi cu carboxilii în poziţia 1,3, legaţi de acelaşi atom de carbon. Are p.t. 135,6°; încălzit cu cîteva grade peste punctul de topire, se descompune. Prezintă fenomenul de isomorfism: o formă monoclinică stabilă la temperaturi peste 94°, care prin răcire trece întîi prin forma triclinică metastabilă şi apoi în forma triciinică stabilă. Poate fi sublimat sub presiune joasă. E uşor solubil în apă (73,5% la 20°) şi în alcool, solubilitatea în eter şi în piridină e de 5-•* 10% . Sărurile alcaline sînt foarte solubile în apă; cele de calciu şi de bariu sînt insolubile şi sînt folosite ia determinarea cantitativă a acidului.
Acidul malonic se găseşte liber în natură, în zahărul din trestie. Cea mai utilizată metodă de preparare e aceea care consistă în trecerea acidului cloracetic în acid cianacetic (mono-nitrilul acidului malonic) şi hidroliza acestuia la acid malonic: NaCN
CICH2COOH——>NCCH2COOH-----------------------►HOOC—CH2—CCCH.
La această metodă, necesitînd folosirea cianurii alcaline, se iau măsuri pentru a evita accidentele datorite acidului cian-hidric liber.
Afară de reacţiile normale ale grupărilor carboxilice (formare de săruri acide şi neutre, monoesteri, diesteri, nitrili,
Halonic, ester ~
427
Maltobionic, acid ^
amide, funcţiuni mixte nitril-acizi, esteri-amide, esteri-nitrili), în cazul acestui acid apar proprietăţi noi, deoarece cei doi carboxili au o influenţă reactivantă asupra atomilor de hidrogen ai grupării metifenice şi de această reactivitate sînt legate cele mai importante reacţii ale acidului malonic şi ale derivaţilor săi.
Acidul malonic, încălzit peste 135°, se decarboxilează:
HOOC—CH2—COOH----------->C02-f CH3COOH.
Această reacţie stă la baza preparării acizilor monocar-boxilici superiori, avînd ca punct de plecare acid malonic substituit la atomul de carbon metilenic.
Derivaţii funcţionali ai acidului malonic sînt mai stabili termic decît acidul liber şi sînt mult mai utilizaţi în sinteze organice; aceştia formează săruri cu metalele alcaline.
Prin condensare cu aldehidele saturate sau nesaturate dau compuşi carbonilici. Derivaţii acidului malonic pot fi, de asemenea, adiţionaţi la legături duble activate.
Acidul malonic şi, în special, unii derivaţi ai săi, de exemplu dietilmaionatul, se folosesc ca intermediari pentru sinteze organice şi farmaceutice; de exemplu: derivaţi barbiturici, vitamina Br ornitină, hidroxilamină, triptofan, acid glutaric. Sin. Acid propandioic.
1.	Malonic, ester Chim.: C2H5OOC—CH2—COOC2H5. Malonat de etil. Se obţine din acid malonic şi alcool, prin fierbere în prezenţa acidului sulfuric.
E un lichid incolor, neutru, cu p.f. 198,5° şi cu miros plăcut. Atomii de hidrogen ai grupării CH2 au o reactivitate deosebită. Prin tratare cu sodiu metalic sau cu alcoxid de sodiu, rezultă esterul malonic sodat:
(C2H5OOC)2CH2+Na->[(C2H5OOC)2CH]-Na++V2H2,
care se obţine, fie sub forma unei mase brînzoase, cînd se toarnă ester malonic în alcool absolut în care 's-a disolvat în prealabil cantitatea necesară de sodiu, fie suspendat în disol-vanţi fără hidroxil (benzen, eter), cînd se tratează soluţia este-rului malonic în aceşti disolvanţi, cu sodiu metalic pulverizat.
Esterul malonic sodat prezintă o importanţă deosebită în sintezele organice. Reacţionează uşor cu combinaţiile halo-genate reactive şi dă derivaţi ai esterului malonic, substituiţi la carbon:
CH3j + NaCH(COOR)2->CH3—CH(CCOR)2+NaJ;
în continuare, încă un atom de hidrogen poate fi înlocuit cu sodiu şi cu grupări alchilice, obţinîndu-se derivaţi dialchilici.
Prin saponificarea acestor esteri se formează acizii malonici corespunzători:
COOR	COOH
CH3—CH^	-*CH3—CH^	->CH3—CHa—COOH +COa.
^COOR	COOH
ester metilmalonic acid metilmalonic acid propionic
La încălzire, aceştia se decarboxilează, cu obţinerea unor acizi monocarboxilici, decarboxilarea constituind o metodă de sinteză a celor mai diferiţi acizi monocarboxilici:
CH
CH3 COOR	CH	COOH	j	3
-y V'	-*	C8H8-CH-COOH-{-CO,
QV COOR C2H/ XCOOH ester metil-etil malonic acid metil-etil malonic acid a-metil-butiric
Cu compuşii dihalogenaţi, esterul malonic poate reacţiona în două moduri, după proporţiile întrebuinţate; cu un mol de compus dihalogenat, la doi moli de ester malonic sodat, se obţin esteri cari, prin saponificare şi decarboxilare, trec în acizi dicarboxilici. Tratînd cîte un mol de ester malonic şi de compus dihalogenat, cu doi moli de alcoxid de sodiu, se obţin acizi ai cicloalcanilor (v. Perkin, reacţia ~).
Pornind de la compuşi halogenaţi aromatici, cu halogen reactiv în catena laterală, se obţin acizi ciclici aromatici (din dibrom-o-xilen se obţin acizi ai hidrindenului).
Prin condensarea esterului malonic sodat cu esterii acizilor halogenaţi se obţin de asemenea acizi dicarboxilici.
Reactivitatea grupării CH2 a esterului malonic se manifestă şi în condensări cu derivaţi carbonilici, utilizînd drept catalizatori amine secundare. Astfel, din ester malonic şi form-aldehidă se obţine esterul acidului propan-tetracarboxilic care, după saponificare şi decarboxilare, trece în acid glutaric.
Cu acidul azotos, esterul malonic se condensează uşor, dînd esterul isonitrozo-malonic:
(ROOC)2CH2-f 0= NOH->(RCOC)2C=: K'OH-f H20.
2.	Maloniluree. Farm.: Sin. Acid barbituric (v. Barbituric, acid —-).
3.	Malta, cruce de Tehn. V. Cruce de Malta, şi sub Mecanism.
4.	Maltazâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrolazelor, care scindează maltoza în două molecule de glucoză.
Maltaza e o a-glucozidază, avînd o acţiune strict specifică pentru legătura a-glucozidică. E foarte răspîndită în natură, fiind izolată prima oară din extractul de malţ. Cei^mai bine studiată e maltaza secretată de drojdia de bere. în corpul animal se găseşte în salivă, în sucul pancreatic şi în cel intestinal. Face parte dintre enzimele digestiei.
După originea şi mediul în care lucrează, maltaza are un />H optim de activitate. Maltaza mucoasei intestinale are un pH de 6,5; cea din malţ, de 4,5.
5.	Maltene. Chim. : Constituenţi uleioşi ai bitumurilor (v. sub Bitum), formaţi dintr-un amestec de răşini asfaltice cu compuşi uleioşi, constituind lichidul intermicelar din compoziţia bitumurilor. Sînt solubili în benzină, după îndepărtarea petro-lenelor prin încălzire la 180°. Dau bitumului calitatea de a fi plastic şi ductil.
6.	Malter, efect Fiz., Elt.; Efect de emisiuneelectronică(v.) combinată: emisiune secundară şi emisiune prin efect de cîmp (emisiune autoelectronică), pus în evidenţă în cazul unei suprafeţe emisive cu trei straturi suprapuse: aluminiu
—	oxid de aluminiu — cesiu. Prin bombardarea cu electroni primari a unui astfel de strat triplu, se produce o emisiune foarte puternică (pînă la 1000 de electroni secundari pentru un electron primar); o mică parte a electronilor secundari e emisă de stratul de cesiu, care se încarcă astfel pozi:iv faţă de stratul de aluminiu, de care e izolat prin stratul foarte subţire de oxid de aluminiu (Al203); datorită grosimii foarte mici a acestui strat izolant, intensitatea corespunzătoare a cîmpului electric e foarte mare şi din stratul de aluminiu sînt extraşi electronii prin efect de cîmp cu o energie cinetică suficientă pentru a putea străbate celelalte două straturi şi a fi emişi în exterior.
7.	Maltesit. Mineral.: Chiastoiit. (Termen vechi, părăsit.)
s. Maltobionic, acid Chim. :
COOH i-------------CH---------
I	Iii
HCOH	O	HCOH	O
I	I
HOCH	HOCH
I	I
HC-----------L	HCOH
I	I
HCOH	HC--------—
I	I
.	CH2OH	ch2oh
Acid 4-[a-d-glucozido]-d-gluconic. E un	acid aldonic, care nu
cristalizează. Se prezintă sub forma unui sirop incolor cu [a]g> = + 98(3° (din apă), foarte uşor solubil în apă. Prin hidro-liză, acidul maltobionic trece în D-glucoză şi acid D-gJuconic; nu reduce soluţia Fehling.
I I O HCOH I
HOCH
I
HCOH
I
HC-------
I
CH2OH
Maltoferment
428
Malţ
O
11
C
HC/ XCOH
HC C-
•CH,
Acest acid a servit, prin metilare şi apoi prin hidroliza, la stabilirea structurii maltozei.
1.	Maltoferment. Ind. text.: Extract de malţ, folosit pentru degradarea amidonului, ca substanţă de dezancolare.
2.	Maltol. Chim.: 2-Metil-3-hidroxi-4-pironă. Derivat natural al y-pironei, întîlnit mai mult în regnul vegetal. MJtolul a fost izolat din acele de brad, din malţul prăjit şi din coaja de zad. Maltolul se obţine şi din streptomicină, prin hidroliză n mediu alcalin diluat, provenind din degradarea streptozei. Cu FeCI3 dă o coloraţie roşie caracteristică. Are p.t. 160°.
3.	Maltotriozâ. Chim. biol.: Oligo-zaharidă rezultată din degradarea dextrine-lor obţinute prin acţiunea a-amilazei asupra amidonului. Malto-trioza se obţine şi prin sinteze enzimatice; astfel, prin acţiunea maltazei intestinale asupra maltozei, se produce o reacţie de transglucozilare, formîndu-se oligozaharide cu legături glucozidice 1,4, prin transferul unui rest de glucoză:
maltoză-f mal toză ^ glucoză -j- maltotrioză.
Pe această cale, multe microorganisme sintetizează poliza-haride de tipul dextranilor, amidonului sau glicogenului. Mal-totrioza, spre deosebire de dextrine, nu mai dă reacţia cu iodul.
4.	Maltoza. Ch/m.: C12H22On. Oligozaharidă din seria diza-haridelor reducătoare, şi anume o dihexoză compusă din două molecule de glucoză, unite printr-o legătură a-monocarboni-lică. Legarea resturilor de glucoză făcîndu-se totdeauna prin hidroxilul glicozidic, maltoza, ca şi celelalte oligozaharide, e o combinaţie asemănătoare giicozidelor, în care agliconul e o monozaharidă şi deci, numele ei, ca glicozidă, e: 4-(a-D-gluco-piranozido)-D-glucopiranoză.
sCH.,OH
HO
\?
,C
\HO H y |
la ,\/L
c.
CH2OH
i ~°\ OH
I / H \ I C, M	,C*
H
Ja	,,,
I	i
H OH
-O-
IV OH H y| [\u x\/w
“ -C
c-
I I H OH
maltoză (forma {3)
A fost izolat anomerul (3 sub forma de cristale aciculare, fine, incolore; cristalizează din apă sau din alcool diluat cu o moleculă de apă. MonohidratulC12H22Ol:l- H2Oarep.t. 102--1030, iar maltoza anhidră are p.t. 108°. în soluţie apoasă are [a]20 = -f 112° (iniţial) şi +130° la echilibru. E foarte solubilă în apă, puţin solubilă în alcool absolut, în eter etilic şi în majoritatea solvenţilor organici. Are gust de trei ori mai dulce decît zaha-roza. Forma a încă nu a fost izolată.
în natură se găseşte în cantităţi mici în multe plante. Maltoza e componentul principal al siropului de porumb şi de malţ, în care se găseşte combinată sub formă de polizaharide. Se obţine uşor prin hidroliza enzimatică sau acidă a amidonului si glicogenului.
Hidroliza enzimatică a amidonului (din orz, grîu, porumb, cartofi) se produce sub acţiunea unor diastaze, a- şi (3-amilaze. a-Amilaza (amilază dextrinogenă), care atacă legătura 1,4-a, transformă amidonul în dextrine, pe cînd ^-amilaza (amilază zaharogenă), care atacă şi legăturile 1,4-(marginale), îl transformă direct în maltoză. Aceste dic staze se găsesc în bobul de orz încolţit (malţ), iar hidroliza (zaharificarea) amidonului la maltoză se produce cu un randament de 70---80% în maltoză:
(CeHjoO^+V^HsO^ ■
55 • • • 60°
20 minute, amilaze
* C-loHnoOi-
Prin hidroliza glicogenului de către ^-amilază se obţine aproximativ 50% maltoză.
Hidroliza amilopectinei din porumb se realizează cu un randament de circa 55% în maltoză. Amiioza sintetică, neramificată, e hidrolizată cantitativ la maltoză de ^-amilază.
Hidroliza amilozelor şi a glicogenului la maltoză e însoţită de inversiune Walden, deoarece rezultă (3-anomerul maltozei.
Maltoza se poate sintetiza biochimic prin acţiunea a-glucozi-dazei din drojdie asupra unei soluţii concentrate de glucoză.
Se obţine şi dintr-un amestec de a- şi ^-glucoză sub presiunea de 13 * * * 15 mm la 160°. Din amestecul rezultat, maltoza se separă prin intermediul deriva ului acetilat, (3-octaacetil-maltoză.
Maltoza conţine în moleculă o grupare carbonilică liberă şi dă reacţiile tipice nr.onoz£haridelor, adică: reduce soluţia Fehling, avînd o putere reducătoare de 0,745 faţă de a glucozei, considerată 1 ; reduce de asemenea soluţia amoniacală de argint. Maltoza, spre deosebire de ozele reducătoare, nu acţionează asupra soluţiilor de acetat de cupru (reactiv Barfoed); această proprietate stă la baza dozării amestecurilor de bioze şi oze reducătoare.
Oxidarea maltozei conduce, după condiţii, fie la acid malto-bionic (cu apă de clor sau brom, cu iod în mediu alcalin, cu apă oxigenată în prezenţa sărurilor feroase), fie la produse inferioare, acid formic, d-eritronic, etc., cînd oxidarea se realizează cu oxigen în mediu alcalin apos. Cu acidul azotic trece în acid d-zaharic, iar cu apă de var trece în acid isozaharic. Oxidarea cu perhidrol în mediu alcalin dă: d-glucoză, acid d-manonic, acid glicolic, acid oxalic, etc.
Hidroliza maltozei conduce la două molecule de glucoză şi se poate realiza enzimatic la pH 6***7 în prezenţa maltazei, o a-glicozidază din bobul de orz încolţit, cu o specificitate absolută pentru maltoză, sau în prezenţa a-glicozidazei care se găseşte în salivă, în sucul pancreatic şi în cel intestinal şi care hidrolizează şi a-metilglucozida.
în organismele vii, maltoza se transformă, sub acţiunea a-glicozidazei intestinale, în glucoză şi maltotrioză.
Hidroliza acidă se produce la pH 4***5, la fierbere. Viteza de hidroliză creşte cu concentraţia în maltoză şi cu exponentul de hidrogen.
Maltoza apare ca intermediar în fermentaţia alcoolică, astfel încît amidonul e trecut în dextrine şi apoi în maltoză, iar maltoza e hidrolizată de maltază la glucoză, şi aceasta suferă fermentaţia alcoolică. Maltoza e folosită, în cantităţi mari, ca intermediar în fabricarea berei şi aetanolului. Fiind uşor diges-tibilă, e util'zată în nutritie pentru copii şi bolnavi. Siropul de malţ e folosit în patiserie şi e un bun mediu de cultură. Maltoza e utilizată ca stabilizator pentru poLsulfuri,
Iso-maltoza, 6-(a-D-glucopiranozido)-D-glucopiranoza, e un component al amidonului şi se separă cu amilopectina, fiind plasată în moleculă la punctele de ramificaţie a catenei.
Are p.t. 120°; [a]D=-f 12°. A fost sintetizată prin acţiunea acidului ciorhidric concentrat asupra glucozei, la temperaturi ordinară. Prin hidroliză dă glucoză, însă, spre deosebire de maltoză, nu fermentează sub acţiunea drojdiei.
s. Malţ. Ind. alim.: Seminţe de cereale (mai ales de orz) germinate artificial, în afara solului, şi cari se folosesc în fabricile de bere, de spirt, de drojdie presată.
Prin enzimele sale, malţul zaharifică amidonul materiilor prime şi aduce, în acelaşi timp, un suplement de compuşi fosfo-roşi şi de substanţe azotoase solubile, drojdiilor cari fac fermentaţia.
După modul de germinare şi stadiul de prelucrare ulterioară, se deosebesc: malţ scurt sau uscat, folosit la fabricarea berei, şi malţ lung sau verde, folosit la fabricarea spirtului şi a drojdiei presate, din cartofi şi cereale.
în primul caz, germinaţia durează 8* * * 10 zile şi lungimea colţului atinge â/3,,,3/4 din lungimea bobului, iar în cazul ai
Malţificare
Mamifere
doilea, germinaţia durează circa 14 zile şi lungimea colţului devine de aproximativ l1^ ori mai mare decît a bobului. în acest ultim caz, puterea de zaharificare a amilazei produse în timpul germinaţiei e maximă, aşa cum e necesar la fabricarea spirtului din cereale.
Malţul de bună calitate e uniform şi are miros caracteristic plăcut de castraveţi verzi. Din 100 kg orz se obţin 140* * * 150 kg malţ verde. Malţul prăjit la temperatura de 200° se numeşte malţ colorant şi se întrebuinţează la fabricarea berei negre. Sin. Slad. V. şi sub Bere, înmuierea cerealelor, Germinaţie, Malţificare.
î. Malţificare. Ind. alim.: Operaţia de transformare a seminţelor de cereale în malţ (slad) pentru a se dezvolta în cereale un ferment solubil (amilaza), care are proprietatea de a transforma amidonul din cereale în dextrină şi în maltoză.
Se malţifică în special-orzul şi secara, mai rar ovăzul, porumbul, meiul, măturică, grîul.
Fabricarea malţului cuprinde următoarele operaţii: curăţirea şi sortarea orzului, înmuierea, germinarea, uscarea, prăjirea. în cazul malţului pentru spirt lipsesc ultimele două operaţii.
Curăţirea şi sortarea orzului, înmuierea şi germinarea .se fac în aparate speciale, respectînd anumite condiţii de lucru în ce priveşte umiditatea, temperatura, aerisirea şi durata.
După germinare, care durează 8* * * 10 zile, în cazul malţului scurt, procesul respectiv se întrerupe, urmînd uscarea. Operaţia de uscare se poate executa în multe variante, în funcţiune de calitatea malţului care trebuie obţinut. De cele mai multe ori, uscarea se face în camere speciale, etajate, în cari circulă un curent de aer cald de jos în sus. Temperatura cea mai mare e la partea de jos, 100---1050, iar cea mai mică, la partea superioară, 30---350.
Malţul e aşezat la partea de sus, în strat de 15***20 cm, unde se lasă un anumit timp; apoi e coborît din etaj în etaj, pînă la cel inferior, fiind readus mecanic la fiecari două ore, la început, şi din oră în oră, către sfîrşit, cînd temperatura e mai înaltă.
După modul cum se conduce uscarea, se obţine malţ pentru berea blondă, malţ pentru berea neagră (în acest caz, ridicînd1 temperatura la 50°, cînd malţul conţine încă 15% apă).
După uscarea în stare caldă se curăţă de radicele, prin lopă-tare sau cu maşinile, apoi se lustruieşte, tot cu ajutorul aparatelor (polisoare) şi se trece la conservare.
2.	Malus, legea lui Fiz.: Relaţia conform căreia intensitatea fluxului de lumină care străbate analizorul unui dispozitiv polarizor-analizor e
I	= I0 cos2 0,
0 fiind unghiul dintre planele de incidenţă ale polarizorului şi analizorului, în cazul polarizării şi al analizei prin reflexiune, respectiv dintre planele secţiunilor principale ale polarizorului şi analizorului, în cazul polarizării şi al analizei prin dublă refracţie. I0 e intensitatea transmisă cînd 0 = 0 (polarizorul şi analizorul sînt paralele).
3.	Malus-Dupin, teorema lui Fiz.: Razele de lumină, normale într-un moment dat la o suprafaţă de undă, rămîn mereu normale la o suprafaţă de undă după un număr oarecare de reflexiuni sau refracţii.
Din teorema lui Malus rezultă că, dacă razele de lumină pornesc dintr-un obiect punctiform şi, deci, sînt normale pe suprafeţe de undă sferice cu centrul în punctul-obiect, ele tind către un punct-imagine, dacă sistemul optic pe care îl întîlnesc transformă familia de suprafeţe de undă sferice cu raze crescătoare şi cu centrul în punctul-obiect; într-o familie de suprafeţe de undă sferice cu raze descrescătoare şi cu centrul în punctul-imagine. în aceste condiţii, sistemul optic respectiv e stigmatic pentru acel punct-obiect. Dacă sistemul optic deformează astfel suprafeţele de undă, încît acestea, după ce lumina a străbătut sistemul, nu mai sînt suprafeţe sferice, sistemul optic prezintă aberaţii.
4.	Mamelon, pl. mameloane. Geogr., Topog.: Formă pozitivă de relief, isodiametrică sau ovală, care apare, de cele mai multe ori, în cuprinsul unor regiuni mai joase, pe cari le domină.
Mameloanele, cari pot fi, fie piscuri ascuţite, fie platouri, sînt martori de eroziune, cari se întîlnesc atît pe interfluvii şi pe versante, cît şi pe fundul văilor sau al depresiunilor.
Pe hartă, mameloanele se recunosc după curbele de nivel (indicarea cifrelor de cotă e inversă unei cuvete, curbele înfăşu-rătoare avînd cote mai mici decît cele înfăşurate) şi după pantele cari diverg în toate direcţiile, ca spiţele unei roţi (v. fig.).
Mameloane.
o)	simetric; b) asimetric; sus — secţiune; jos — reprezentare prin curbe de nivel.
5.	Mameiucâ, arta Arh., Arta. V. sub Musulmană,
arta
6.	Mamifere. Paleont., Zoo!.: Vertebrate cu temperatura corpului constantă, cu respiraţie pulmonară, protejate de păr contra frigului. Cu excepţia Monotremelor (cari sînt ovipare), toate mamiferele sînt vivipare.
La majoritatea Mamiferelor, dezvoltarea intrauterină e completă, schimburile nutritive între organismul matern şi pui făcîndu-se prin intermediul unui organ special, numit placentă (Mamifere placentare sau Monodelphae); la altele, dezvoltarea embrionului continuă şi după naştere, într-o pungă externă, ventrală, numită marsupium (Mamifere aplacentare sau D i d e I p h a e).
Mamiferele sînt animale adaptate la diferite moduri de viaţă: terestră, acvatică şi aeriană, şi la un regim alimentar variat: erbivor, carnivor sau omnivor.
Craniul, articulat cu coloana vertebrală prin doi condili occipitali, e format dintr-un număr mic de oase, rezultat din fuziunea elementelor cari, la Reptile, sînt distincte. Maxilarul superior e sudat de craniu. Mandibula, rezultată din unirea a două oase prin intermediul unei simfize mandibulare, se articulează direct cu craniul, fără ajutorul osului pătrat caracteristic Batracienilor, Reptilelor sau Păsărilor.
Coloana vertebrală posedă primele două vertebre diferenţiate'(atlas şi axis). Ea e constituită din 7 vertebre cervicale, 13 dorsale, 7 lombare şi 3 sacrale. Dezvoltarea cozii şi numărul de vertebre codale variază. Vertebrele sînt platicelice.
Centura scapularâ se simplifică prin sudura sau prin dispariţia oaselor: coracoidul, sudat de omoplat (cu excepţia Monotremelor), sau lipsa claviculei (la Ungulate, Carnivore, Cetacee, Sirenide); centura pelviană e formată din cele trei oase, ilion, ischion şi pubis, sudate într-un singur os, osul coxal; cele două oase coxale formează basinul.
Membrele suferă şi ele modificări în legătură cu adaptarea la un anumit fel de viaţă: la mamiferele acvatice (Cetacee, Sirenide), membrele posterioare sînt rudimentare sau lipsesc, iar cele anterioare sînt transformate în palete înotătoare; la mamiferele adaptate la mers, extremitatea membrelor, laba, poate fi: de tip plantigrad (animalul calcă pe toată laba) sau digitigrad (animalul calcă pe degete).
Mamin
430
Mananî
IRUL a
I. .Membrul anterior !a marr.N fere.
0)	tip seriat; b) tip altern;
1)	piramidal; 2) pisiform; 3) un-ciform; 4) marele os; 5) semi-lunar; 6) scafoid; 7) trapezoid ;
8) trapez; ?) metacarpe.
Numărul degetelor, normal cinci, se poate reduce la mamiferele alergătoare (de ex.: două degete la rumegătoare, un deget la cal). Oasele carpiene şi tarsiene pot fi în serie lineară (tip seriat), caracteristică pentru mamiferele eocene (azi persistă numai fa Proboscidieni), sau dispuse altern (tip altern), caracteristic pentru mamiferele actuale (v. fig. I).
Dinţii constituie însă caracterul cel mai important în determinarea mamiferelor, deoarece structura lor e strîns legată de modul de viaţă al animalului şi, foarte deseori, sînt singurele părţi scheletice conservate. Ei sînt îm-plîntaţi în alveole şi pot fi toţi la fel (dentiţie isodonto, întîlnită la Cetacee şi Sirenide) sau diferenţiaţi în incizivi, canini, premolari şi molari (dentiţie eterodontâ sau on isodonto).
Mamiferele eterodonte au două dentiţii succesive: dentiţia de lapte şi dentiţia definitivă, care la o anumită vîrstă înlocuieşte pe cea de lapte (m a m i f e r e difiodonte). Mamiferele isodonte au aceeaşi dentiţie, care se menţine toată viaţa (mamifere monofiodonte).
Numărul dinţilor variază: formele vechi au un număr mai mare de dinţi decît cele mai recente, evoluate, în cursul evoluţiei neconstatîndu-se apariţia de dinţi noi, ci numai dispariţia unora dintre cei existenţi. La mamiferele isodonte, numărul dinţilor poate ajunge pînă la 240 (de ex. la Delfin); Ia cele eterodonte, numărul e în general fix (de ex. placentarele primitive au 44 de dinţi: trei incizivi, un canin, patru premolari şi trei molari pe fiecare 1/2 de maxilar).
După formă, dinţii pot fi împărţiţi în dinţi simpli (incisivii şi caninii cari prind hrana) şi dinţi complicaţi sau masticatori (premolarii şi molarii), a căror coroană prezintă tubercule şi creste.
La mamiferele primitive, molarii sînt simpli, în cursul evoluţiei diferenţiindu-se prin apariţia de tubercule pe suprafaţa de masticaţie. Dintele cel mai simplu şi mai primitiv e dintele de tip repti-l>ân, numit protodont, cu coroana simplă, conică şi ascuţită (v. fig. //).
Prin apariţia a două tubercule laterale se ajunge la tipul triconodont, caracteristic reptilelor teriodonte şi mamiferelor mesozoice. La speciile mai evoluate, cele trei tubercule (de bază) sînt dispuse pe suprafaţa molarilor, în triunghiuri: tipul tritubercular (caracteristic mamiferelor mesozoice şi celor din Eocenul inferior), iar pe lîngă aceste trei tubercule, prin dezvoltarea de tubercule suplementare se ajunge la tipul cuadritubercular, cvincvetubercular sau chiar multituber-cular.
După forma şi dispoziţia tuberculelor se deosebesc patru tif/uri fundamentale de dentiţie, legate de regimul alimentar al animalului (v. fig. ///): tipul bunodont, la care tuberculele sînt separate, conice şi cu vîrful rotunjit (de ex. la Mastodonţi şi, în general, la mamiferele cu regim omnivor); tipul secodont, la care tuberculele sînt presate lateral, formînd o creastă longitudinală tăioasă (de ex. la animalele carnivore); tipul lofodont, la care tuberculele se alungesc şi se unesc formînd creste trans-
'O
a b c d
II. Forma dinţilor de mamifere,
o) protodont; b) triconodont ; c) tritubercular ; d) tritubercular cu talon.
///. Forma tuberculelor, la Mamifere.
0)	bunodont; b) secodont; c) lofodont; d) selenodont; e) bunoselenodont; f) buno-lofodontîg) lofoselenodont;
1)	molar superior; 2) mo-
lar inferior.
versale. Numărul crestelor variază cu gradul de evoluţie al speciei: foarte mare la speciile evoluate (de ex. la Proboscidieni, Rozătoare, Rinoceri); tipul selenodont (varietate a tipului lofodont), la care crestele sînt dispuse longitudinal şi au forma de semilună (de ex. la mamiferele rumegătoare).
La tipul bunodont şi secodont, maxilarul inferior prezintă mişcări verticale ; la tipul lofodont, mişcările maxilarului inferior sînt antero-posterioare, iar la rumegătoare, sînt laterale.
Afară de aceste patru tipuri fundamentale de dinţi, există şi tipuri intermediare: bunolofodont, bunoselenodont, lofoselenodont.
Cînd dinţii încetează repede de a mai creşte, coroana rămîne joasă, formînd dinţi brahiodonţi (de ex. la mamiferele carnivore, omnivore), iar cînd au o creştere continuă, coroana se înalţă pe măsură ce se uzează, formînd dinţi hipsodonţi (de ex.: la rozătoare, erbivore).
Mamiferele se împart în: Aplacen-tare(Didelphae), cari cuprind ordinele Monotreme (ovipare), Multi-tuberculate (grup fosil) şi Marsupia-le, — şi Placenta re (Monodel-p h a e), cele mai numeroase, cari cuprind ordinele: insecti-vore, Cheiroptere, Carnasiere (carnivore), Cetacee, Sirenide, Rozătoare, Edentate, Ungulate, Primate..
Mamiferele provin din Reptilele teriodonte triasice, primele resturi fiind cunoscute din Jurasicul inferior. în Mesozoic, reduse ca număr, mamiferele sînt reprezentate prin forme primitive, plăpînde, de talie mică, adaptate totuşi la diferite condiţii de viaţă. Evoluînd foarte repede într-un mediu favorabil, devin predominante în Terţiar (cînd au dat fosile caracteristice) şi azi.
Au mare valoare filogenetică, deoarece au adus argumente importante în favoarea teoriei materialiste despre originea şi evoluţia speciilor.
î. Mamin. Farm.: Preparat opoterapic, obţinut din glanda mamară de vacă. Se foloseşte în caz de secreţie insuficientă de lapte la animalele în lactaţie, cum şi în tratamentul endometritei, al emoragiilor postpartum şi al fibromului uterin.
2.	Mammatus. Meteor. V. sub Nori.
3.	Mammontheus. Paleont V. sub Elephas.
4.	Mammuth, pompa Mş. V. sub Pompă.
5.	Mamut.Paleont.: Sin. Elephas primigenius (v. sub Elephas).
6.	Manaca.Bot., Farm.: PlantădinfamiliaSolanaceae, originară din Brazilia. Din rădăcina ei se extrage un alcaloid care se prezintă sub forma unui praf galben, cu gust amar, solubil în apă şi în alcool, insolubil în eter, folosit ca purgativ, emena-gog, antiluetic şi contra reumatismelor. Sin. Mercur vegetal.
7.	Manani. Chim.: Polizaharide naturale, hexozani, din clasa hidraţilor de carbon, constituiţi din macromolecule cari conţin resturi D-manopiranozice.
Mananii sînt foarte răspîndiţi în natură; prin hidroliză dau D-manoză şi sînt principala sursă de obţinere a acesteia. Astfel, nuca de fildeş, fructul palmierului Phytelephas macrocarpa, conţine aproximativ 70% manani; lemnul coniferelor conţine 3-*-9% manani; se găsesc manani şi în drojdia de brutărie, în coaja dură a multor fructe (coacăze, curmale), în diverse specii de orhidee (manani de Salep).
Mană
431
Mandar
Mananul din fildeşul vegetal, mananul de Salep, cum şi mananul din conifere, se compun din macromolecule cu resturi de D-manopiranoză legate prin legătură (3-1,4, la fel ca în celuloză.
de untdelemn, şi pe partea inferioară, sub forma de puf albicios. Ciorchinii şi florile infectate se brunifică; boabele atacate se acoperă cu un puf cenuşiu (putregaiul cenuşiu) şi într-un stadiu mai avansat se zbîrcesc şi capătă o culoare vînătă (putregaiul
CbLOH
\/l N.
OH
H
HO
H
\T
c
1
n—2 2
I
*CH,OH
'macromolecula de manan
Mananii din microorganisme (de ex. din drojdie), spre deosebire de mananii din plantele superioare, au o moleculă ramificată, unitatea sa structurală fiind formată din şase resturi de manoză legateîn poziţiile 1,2; 1,3 şi 1,6 (M e rest de manoză):
-M-
-Mz
M*
M
-M1-
Afară de aceşti manani, se găsesc răspîndite în natură poli-zaharide mixte cari conţin, alături de manoză, şi alte mono-zaharide. Se cunosc glucomanani, galactomanani, arabomanani, în cari se găsesc glucoză, galactoză, respectiv arabinoză.
Arabomananul a fost identificat în baciIuI tuberculozei.
Mananul bacterial e compus din resturi de L-manoză.
Manocaroloza obţinută prin acţiunea ciupercii Penicillium charlesii asupra D-glucozei consistă din 8--*9 unităţi D-mano-piranozice. Sin. Manane.
î. Mana. Agr., Bot., Ind.alim.: Gen de aoli ale plantelor cultivate provocate de diferite ciuperci patogene. Cele mai importante sînt:
Mana cartofului al cărei agent patogen e ciuperca Phyto-phtora infestans (Mont.) de By. Boala se răspîndeşte prin eoni-dii, transportate de vînt. Infecţia se produce în două perioade ale anului: primăvara, cînd sînt atacate părţile aeriene ale plantei (în primul rînd frunzele), şi în luna august, cînd sînt infectate tuberculele. Pe organele atacate apar pete brune, cari se întind treptat şi cari, la tuberculele secţionate, se prezintă sub formă inelară, cu dungi prelungite spre interior; pe partea inferioară a frunzelor, ciuperca formează un fel de puf cenuşiu. Mana distruge ţesuturile infectate, ceea ce conduce la scăderea producţiei sau chiar la uscarea şi pierirea plantei. Măsurile de combatere sînt: cufundarea tuberculelor de sămînţă în apă ctţ temperatura de 46-**48 , timp de patru ore; folosirea de soiuri rezistente la mană; plantarea pe terenuri lipsite de umiditate excesivă; stropirea culturilor cu zeamă bordeleză 1%; păstrarea cartofilor în depozite uscate, bine aerisite. Phytophtora infestans atacă şi pătlăgelele roşii, cu aceleaşi manifestări şi consecinţe ca la cartof.
Mana viţei de vie (Plasmopora viticola (Berk. şi Curt) Ber-lese şi de Toni) e cea mai periculoasă boală a acestei plante. Agentul patogen trece, în cursul anului, începînd din toamnă, prin diferite forme de dezvoltare: oospori, macroconidii, zoo-spori (cari provoacă infecţia primară), microconidii, zoospori (cari provoacă infecţia secundară). Infecţiile primare nu produc decît daune fără importanţă; ele se produc din aprilie pînă în iulie, în special pe frunzele de la baza butucului. Infecţiile secundare, cari sînt cele dăunătoare, încep după 15 mai şi continuă pînă în septembrie. Mana atacă toate organele aeriene ale viţei de vie. Ea se manifestă pe partea superioară a frunzelor, şub formă de pete galbene transparente, asemănătoare celor
brun); lăstarii bolnavi prezintă pete ruginii. Infecţiile puternice au drept urmare uscarea şi căderea frunzelor, a ciorchinilor, florilor şi boabelor şi împiedică lignificarea lăstarilor, ceea ce provoacă pierirea acestora în timpul iernii. Mana e o boală răspîndită în toate regiunile viticole şi produce pierderii de 10—80% din producţie, daunele fiind mai mari în regiunile şi în anii cu precipitaţii abundente. Pentru combaterea manei viţei de vie trebuie luate următoarele măsuri: plantarea de soiuri rezistente la această boală, arderea frunzelor infectate (mozaicate) în timpul toamnei, împiedicarea stagnării apei în vii, distrugerea buruienilor, evitarea aplicării de cantităţi prea mari de îngrăşăminte cu azot. Tratamentele cu mijloace chimice au caracter preventiv şi se execută prin stropiri repetate, de obicei, de două ori, cu zeamă bordeleză O.S-'-I.Oyo. Momentul pentru aplicarea stropirilor e indicat de staţiunile de avertisare pentru combaterea manei. —
Alte boli cunoscute sub numele de mană sînt: mana florii-soarelui (Plasmopora Halstedi Farl. Beri. şi de Toni), mana macului (Peronospora arborescens de Bary), mana cruciferelor (Peronospora brassicae Gaum.), care atacă varza, guliile, rapiţa, etc.; mana sfeclei (Peronospora Schachtii-Frickel), mana tutu-nul ut (Peronospora tabucina Adoam.), etc.
2.	Manca. Metg.: Bucată de fontă pusă în jgeabul care duce la soluri, pentru a opri curgerea fontei topite spre formele cari s-au umplut. (Termen de atelier.)
3.	Manczarski, antena ~.Te/c.;Antenăderecepţieacordată,
folosită în unde decametrice şi constituită din opt perechi de elemente orizontale în jumătate de lungime de undă,	'II1!	I
dispuse paralel, la distanţa ^
de un sfert de lungime de	|	{	[-	j	|	j	1
undă una de alta şi alimentate defazat cu cîte 90°(v. fig.). Antena de recepţie Manczarski. Alimentarea se realizează cu R) receptor;Q direcţia cîştigului maxim, un sistem adecvat de linii.
Impedanţa de intrare e de ordinul a 600 H. Antena are o-directivitate pronunţată în direcţia opusă receptorului; eai poate fi construită reversibilă. Avantajul antenei Manczarski consistă în reducerea importantă a lobi lor secundari; dezavantajul principal e frecvenţa de acord fixă.
4.	Mandar, pl. mandare. 1. Nav.: Parîmă folosită la uscarea rufelor la bord, şi care se fixează cu un capăt de copastia prova, iar cu celălalt capăt, ridicat, la catargul prova. Mandarul are, din loc în loc, sfilate (v.) cu cari se leagă rufele. Se mai folosesc mandare formate din două sau din trei parîme paralele, distanţate la capete prin vergele de lemn.
5.	Mandar. 2. Nav.: Dispozitiv constituit din una sau din două macarale simple, servind la schimbarea direcţiei, de acţionare a forţei de tracţiune, sau la multiplicarea acesteia. Se deosebesc: mandarul simplu, format dintr-o singură
Mandarin
432
Mandrin
macara simplă (v. fig. a), şi mandarui dublu, care are două macarale simple, curentul (parîma) trecînd prin ambele macarale, iar capătul fix fiind legat la un punct situat în afara macaralelor (v. fig. b).
1.	Mandarin, pl. mandarini.
Bot.: Citrus nobilis Lour. Arbust din familia Rutaceae, originar dinCochinchinaşi din provinciile meridionale ale Chinei, cultivat şi în regiunile mediteraneene.
Creşte pînă la înălţimea de 4 m.
Are flori mici, albe, aşezate în racem, cu cîte 18• -• 24 de stami-ne. Se înmulţeşte prin: seminţe, butaşi şi altoire, soiurile mai răspîndite fiind mandarinul dc Georgia, cu coaja galbenă-por-
Mandare, o) mandar simplu ; b) mandar dublu ; 1) macara; 2) curent.
tocalie, şi mandarinul Tangerine (american), cu coaja portocalie închisă sau cărămizie-roşcată.
Fructul (mandarina) comesti-bileobacă sferică, puţin turtită, de mărjmeaunui măr, de culoare portocalie închisă şi cu aromă plăcută. Coaja se desface uşor de pe pulpa suculentă şi dulce, care e formată din 10---12 loji (felii), cu cîte două seminţe cari pot fi separate uşor una de alta.
2.	Mandarina, pl. mandarine. Bot: Fructul mandarinului (v.)
Chim.: Ulei eteric obţinut din fructele
arbustului Citrus reticulata Blanco, varietatea Mandarin (sin. Citrus nobilis, var. deliciosa Swingle „Mandarin") sau varietatea Tangerine (sin. Citrus nobilis, var. deliciosa Swingle „Tangerine"). în primul caz, uleiulse obţine prin presarea manuală sau mecanică a cojilor fructelor. Cojile a 100 kg fructe întregi dau 750-*-850 g ulei, care e un lichid galben, cu fluorescenţă albăstruie, în special în soluţie alcoolică, cu miros agreabil, caracteristic, răcoritor; are d ^ = 0,854--- 0,859; [ a] q5 = -j-65*--+75°; np° =
1,475---1,478; indicele de aciditate pînă la 2,7; indicele ester 5,0---11,0; e solubil în 7---10 volume alcool 90% , cu opalescenţă.
Constituenţii chimici mai importanţi ai acestui ulei sînt: d-limonenul,dipentenul,esterul metilic al acidului N-metil-antra-nilic, care îi conferă mirosul caracteristic, aldehida decilică, citralul, citronelalul.
Se utilizează ca modificator al diferitelor tipuri de uleiuri de portocale dulci, la prepararea băuturilor nealcoolice, a aromelor alimentare pentru lichioruri şi bombonerie; e folosit, de asemenea, în parfumerie şi, uneori, în industria săpunului.
Pentru uleiul din varietatea Tangerine, fructele spălate se sortează după mărime, se taie mecanic şi se presează. Emulsia de suc şi ulei eteric se filtrează pentru îndepărtarea celulelor pulpei şi se centrifughează; uleiul se răceşte, iar cerurile precipitate se separă prin filtrare sau centrifugare. Din 100 kg fructe întregi se obţin 800---900 g ulei. Acesta are culoare portocalie închisă, miros plăcut asemănător celui de mandarine ; d ^=0,850***
0,856; [a]D= + 90°40,-+93°3C,;«g)=1,4732-1,4750.
Componenţii chimici ai acestui ulei sînt: d-limonenul, aldehida octilică, aldehida decilică, linaloolul. Prin şedere îndelungată la rece, separă S.S^^^'-pentametoxiflavonă.
Se utilizează mai puţin decît uleiul din varietatea Mandarin, din cauza mirosului şi a aromei de calitate inferioară.
4.	Mandelic, acid Ind. chim.: C6H5-CHOH-COOH.Acid a-hidroxifenil-acetic, acid-alcool din subgrupul mono-hidroxi-acizilor monocarboxilici. Se prezintă sub forma a trei stereo-isomeri.
Acizii (+)- şi (—)-mandelic au p.t. 134° şi [a]D=±157°, în apăi^Lidul (-f-)-mandeiic are p.t. 118°. Se prezintă sub forma de foiţe incolore sau ca pulbere cu miros fin, cu solubiIitatea în
apă, la 20°, de 16%. Acizii optic activi sînt mai puţin solubili decît racemicul. Sarea de sodiu a acidului dl-mandelic e o pulbere cristalină albă, foarte solubilă în apă, greu solubilă în alcool. Acidul mandelic optic activ se găseşte în natură în unele glicozide. Din amigdalină se obţine, prin hidroIiză cu acid clorhidric, acidul (-)-mandelic, iar din sambunigrină se obţine acidul (-f)-mandelic. Una dintre metodele sintetice mai cunos-cuţe e hidroIiza cianhidrinei aldehidei benzoice cu acizi minerali.
Acidul racemic poate fi scindat în antipozi optici, prin metode biochimice sau chimice. Scindarea biologică se face cu distrugerea unuia dintre antipozi: astfel, Aspergillus niger sau Penicillium glaucum dau acidul dextrogir, în timp ce Saccharomyces dă acidul levogir.
Scindarea pe cale chimică se face cu diverşi alcaloizi (cinco-nină, morfină), efedrină, oc-feniletilamină, cu cari dau săruri cari au proprietăţi diferite şi se pot separa. Racemizarea acizilor optic activi se produce prin încălzirea acestora la 160°, sau prin refluxare cu hidroxid de potasiu. Acidul mandelic încălzit cu acid sulfuric diluat elimină acid formic şi trece în benzalde-hidă. Prin încălzire la 200---2050 trece de asemenea în benzalde-hidă; în condiţii mai blînde (190° şi 500 mm col. Hg), trece în anhidridă difeniImaleică.
Cu aldehidele, fenolii, cetonele, dă reacţii de condensare. Formează esteri, nitrili, hidrazide.
Datorită proprietăţilor sale bactericide, în ultimul timp e folosit în Medicină, prin sărurile sale de amoniu şi de magneziu, cari acţionează asupra col i baci Iilor, în infecţiile cu proteus, contra stafilococilor, streptococilor,- fără a fi -nevoie să se mărească progresiv doza. E folosit şi în sinteze organice. Sin. Acid fenilglicolic.
5.	Mandie, pl. mandii. Pisc.: Sin. Mandră (v. Mandră 2).
6.	Mandolâ, pl. mandole: Instrument muzical asemănător cu mandolina, acordat cu o Cvintă sub mandolină.
7.	Mandolina, pl. mandoline: Instrument muzical cu coarde şi cu mîner, asemănător cu lăuta. Mandolina napolitana are patru coarde duble şi acordul e ca şi la vioară: sol2, re3, la3 şi mi4. Pe limbă se găsesc 17 gradaţii cu cari se pot obţine semitonurile şi astfel pot fi obţinute şi chiar depăşite trei octave. Mandolina milaneză are cutia mai puţin bombată şi mai largă. Acordul e: sol2, si2, mi3, la3, re4 , sol4. Cea mai folosită e mandolina napolitană.
Pişcarea coardelor se face cu pene cari pot avea forme diferite şi sînt confecţionate din celuloid, din corn de vită sau din piele groasă.
8.	Mandra, pl. mandre. 1. Pisc.: închidere de coteţe executată în bălţile cu întinsură mare şi permanent acoperită cu apă, în care suprafeţele respective sînt invadate cu vegetaţie tare (stuf şi papură). Mandra e formată dintr-un gard construit din lese de stuf, nuiele sau şipci, de forma unui obor circular mare, instalat în spatele lavelor dejzoteţe, şi în care sînt dirijate limbile leselor lavei de coteţe. în obor se aşază, de jur împrejur, o altă serie de coteţe. Instalarea se face după ce s-au curăţit de vegetaţie suprafeţele necesare, de obicei între insulele de stuf plutitoare, sau între bucăţi de plaur fixat.
Mandra permite păstrarea peştelui viu, într-un obor închis cu suprafaţă mare, fără a se încărca coteţele, unde, în cazul unor cantităţi prea mari de peşte, există pericolul de asfixie. După scoaterea peştelui din coteţe, cel rămas în oborul mandrei poate fi gonit prin bătaie în coteţele din interiorul ei.
9.	Mandra. 2. Pisc.: închidere rotundă sau reniformă, executată din stuf, nuiele sau şipci, asemănătoare cu un coteţ simplu (fără aripi şi fără limbi, deci complet închis), în care se colectează şi se păstrează, pînă la expediere, peştele viu. Sin. Mandie.
10.	Mandrin, pl. mandrine. 1. Mett.: Sin. Priboi (v.).
11.	Mandrin. 2. Metg.: Sin. Dorn (v. Dorn 2), Mandrină (impropriu).
12.	Mandrin. 3. Ut.: Unealtă constituită dintr-o piesă cilindrică, conică sau uneori prismatică, folosită pentru a fixa pe
Mandrin
433
Mandrinare
Mandrin de strung, o) mandrin fix între vîrfuri; b) mandrin de capăt cu bucea extensibila; 1) cep conic de fixat în arborele principal; 2) bucea extensibilă, crestată longitudinal; 3) şurub de reglare.
ea, fie piese găurite, cari urmează să fie prelucrate la exterior (de ex.: prin strunjire, prin polisare, etc.), fie anumite unelte (de ex.: freză, disc de polisor, etc.). După modul de fixare în maşina-unealtă, el se numeşte mandrin între vîrfuri (de ex. cînd e fixat la strung între vîrfurile maşinii, sau între mandrina universală şi vîrful păpuşii mobila), sau mandrin de capăt (de ex.: mandrinul cu capăt cilindric, pentru prinderea la strung în mandrina universală; mandrinul cu capăt conic, pentru fixarea în locaşul pentru vîrful de strung al arborelui principal). Mandrinui poate fi simplu (pentru prelucrat piese cu gaura prelucrată precis), extensibil sau cu bucea extensibilă (pentru uzinat piese cu gaura prelucrată cu precizie mică) (v. fig.). Sin. Dorn, Man-drină (impropriu).
î. Mandrin. 4. Ut., Mstt.: Unealtă pentru lărgirea sau fasonarea prin deformare plastică a găurilor din piese tubulare sau inelare, folosită în operaţia numită mandrinare (v.). Mandrinul e constituit din partea activă şi partea de prindere. Partea activă are o porţiune conică de intrare şi lărgire, şi o porţiune cilindrică, de calibrare (v. fig. a---d, sub Mandrinare 1). Uneori, pentru a obţine o distribuţie mai raţională a tensiunilor în materialul care se deformează, partea de intrare e fasonată în formă de paraboloid (v. fig. b, sub Mandrinare 1); de obicei, pentru reducerea frecărilor şi a gripajului, partea de calibrare e fasonată în formă de butoiaş (v. fig. c şi d, sub Mandrinare 1). Suprafeţele de lucru ale părţii active trebuie să aibă, în special la mandrinarea la rece, o duritate mare pe o adîncime relativ mare, pentru a nu se deforma şi a evita griparea cu materialele feroase asupra cărora exercită presiuni mari, cu frecări; de asemenea, în general şi mai ales în operaţii de calibrare, partea activă trebuie să aibă suprafaţa foarte bine netezită (pînă la luciu oglindă). Cînd sînt necesare eforturi mari, de exemplu la mandrinarea ţevilor, partea activă poate fi constituită din role (v. fig. sub Mandrinare 2), astfel încît frecarea de alunecare se îrlocuieşte prin frecare de rostogolire.
Mandrinele pentru găuri lungi şi de precizie au o parte de ghidare anterioară şi o parte de ghidare posterioară (v. fig. c şi d, sub Mandrinare 1), cari asigură poziţia corectă a uneltei în gaură şi mişcarea coaxială cu gaura a acesteia. Partea de ghidare anterioară are diametrul egal cu. cel al găurii prealabile, iar cea posterioară, diametrul egal cu cel al găurii finale, cu ajustaj alunecător. Sin. Dorn.
2.	Mandrinare. 1. Mett.; Procedeu tehnologic de lărgire a găurilor pieselor inelare sau tubulare şi de dare a anumitor forme, prin deformare plastică efectuată cu ajutorul unei unelte calibrate şi de formă adecvată, numită mandrin (v. Mandrin 4). Operaţia poate fi executată manual sau mecanizat, la ciocane, prese, maşini de broşat, ori folosind aparate şi dispozitive speciale, adecvate felului operaţiei şi forţelor de deformare necesare. Uneori, cînd sînt necesare forţe axiale importante, cari nu se pot dezvolta manual sau cu aparate mici portative cu cari se lucrează la faţa locului (de ex. la mandrinarea ţevi lor fierbătoare în placa tubulară; v. Mandrinare 2), apăsarea radială se combină cu o rotire a sculei care exercită apăsarea radială prin. intermediul unei role rezemate pe o suprafaţă conică cu conicitate mică (v. fig. sub Mandrinare 2). Mandrinarea e aplicată în diferite scopuri 6um sînt, de exemplu, următoarele:
Lărgirea unei găuri ia forjare, prin trecerea forţată pr.n gaură a unui mandrin cu diametrul corespunzător celui al găurii de obţinut (v. fig. a).
Lărgirea concomitentă cu calibrarea şi netezirea foarte fină ia rece a unei găuri (prelucrate în prealabil), prin trecerea forţată prin gaură a unui mandrin cu o parte calibrată, foarte netedă şi foarte dură la suprafaţă, avînd formă de butoiaş (v. fig. c). Mandrinul poate avea o singură parte activă de acest fel sau mai multe părţi (v. fig. d), cu diametri crescători, cari efectuează succesiv lărgirea şi calibrarea, constituind o unealtă analogă cu partea de mandrinare a unei broşe (v. şî sub Broşă 3).
	
■[! E=J	
1 •	?!'
fn-v	
	
	
-Dr	i
l J
Mandrinare.
a) mandrinare la cald, la forjare: 1) piesă; 2) mandrin; 3) nicovală; D0) diametrul găurii prealabile; D) diametrul final; b) mandrinare pentru bor-durarea găurilor în tablă: 1) tablă de bordurat; 2) mandrin în formă de paraboloid ; D0 şi D) diametrul găurii prealabile, respectiv diametrul final ; c şi d) mandrinare de calibrare şi netezire, cu mandrin simplu (fără trepte), respectiv cu mandrin cu trei trepte: 1) piesă; 2) mandrinul propriu-zis; 3 şi 3') partea de ghidare anterioară, respectiv posterioară; 4) mandrinul propriu-zis, simplu ; 4', 4" şl 4"') cele trei trepte ale mândri nu lui propriu-zis ; 5) coadă; D0 şi D) diametrul găurii prealabile, respectiv diametrul final; e) mandrinare de evazare (la ţevi de cupru): 1) ţeavă de evazat; 2) mandrin conic: 3) cadrul dispozitivului de mandrinare; 4 şi 4') fălci de menghină-matriţă; 5) şurub de presiune.
La prelucrarea cu această sculă, la suprafaţa interioară.a găurii, se lasă un adaus de prelucrare (de strivire) de ordinul a 5---10 ţz, pentru fiecare treaptă a sculei. — La găuri cu pereţi subţiri se produce şi o lărgire elastică a întregului perete; deci la dimensionarea mandrinei trebuie să se ţină seamă de relaxarea elastică a găurii, mărindu-se corespunzător diametrul sculei.
Evazarea capetelor ţevilor şi ale conductelor, în vederea unei îmbinări ulterioare cu mufe sau cu alte piese de îmbinare, prin presarea în gaură — la rece sau la cald — a unui mandrin conic sau cu profil curb, în timp ce capătul de format al ţevii e prins într-o matriţă-menghină cu profilul adecvat (v. fig. e).
îmbinarea etanşă a capetelor ţevilor fierbătoare sau de fum în găurile plăcii tubulare la căldări, cuptoare tubulare, etc., în
Mandrînare
434
Mandrină
Mandrin pentru lărgit ţevi (dudgeon)-a) secţiune longitudinala; b) secţiune m-n; 1) tijă conică; 2) rulou; 3) ii. mitor de adîncime; 4) piesă filetată.
care scop capătul tubului se lărgeşte şi se evazează uşor pînă cînd exteriorul se presează etanş în gaura plăcii. V. Mandrinare 2.
Bordurarea găurilor din table, în vederea rigidizării pieselor sau în vederea obţinerii unei găuri mai lungi în care, eventual, se taie filete pentru asamblare prin filet (v. fig. b).
Realizarea unui cap de nit,
Ia nituirea cu nituri tubulare (v. Nituire prin mandrinare, sub Nituire 1).
î. Mandrinare. 2. Mett. :
Operaţie de fixare etanşă a capetelor ţevilor fierbătoare sau de fum, în plăcile tubulare ale căldărilor, sau în colectoarele supraîncălzitoarelor, ale econo-mizoarelor, etc., şi' efectuată cu un aparat numit mandrin pentru „vălţuirea“ ţevilor sau dudgeon (v. fig.), compus dintr-o tijă conică rezemată pe trei rulouri cari au mişcări independente de rotaţie în jurul axei lor.
După ce tuburile au fost introduse în găurile bine calibrate ale plăcilor respective
—	şi anume depăşind marginea găurii cu circa 5 mm—, se introduce aparatul atît de adînc, încît rulourile să acopere complet grosimea plăcii; o piesă specială limitează adîncimea de introducere a mandri-nului. Învîrtind cu o cheie capul pătrat a! tijei, aceasta înaintează într-o piesă filetată, antrenînd rulourile cari — din cauza co-nicităţii tijei —sînt presate spre peretele ţevii, care ia astfel forma găurii din placă. Operaţia e urmată de o bordurare (în felul nituirii) a capătului ţevilor care depăşeşte suprafaţa plăci i, care e efectuată cu un pribo' conic la 45°, şi apoi cu o căpuitoare pentru raba-tere la 90°, după care r se procedează la o nouă mandrinare (dudgeonare) uşoară, pentru a remedia o eventuală desprindere a ţevii din locaşul ei.
Sin. Dudgeonare, Vălţu rea ţevilor, Cilindrarea ţevilor.
2. ~ a ţevilor.	Mett.
V. Mandrinare 2.
3.	Mandrinâ, pl. man-drine. Ut., Mett.; Dispozitiv de prindere a pieselor de prelucrat ori a uneltelor, pentru operaţii manuale sau la diferite maşini-unelte. Cele mai importante clase de man-drine sînt mandrinele de strung şi mandrinele pentru burghie.
Mandrină de strung: Dispozitiv de fixare la strung a pieselor de prelucrat, sau, uneori, şi a uneltelor; poate fi
/. Mandrine de strung. a) mandrină universală: 1) arborele principal al strungului; 2) flanşă; 3) corpul mandrinei; 4) fălci normale; b) mandrină cu fălci suprapuse: 1 şi 2) două forme de falei suprapuse (detaliu); 3) falcă de bază; c) mandrină cu falcă suplementară: 1,2,3) locaşurile pentru strîngerea în trei fălci; 1 şi 4) locaşurile pentru strîngerea în două falei; d) mandrină cu cleşte: 1) şurub de tracţiune; 2) arborele tubular al strungului; 3) falcă din grupul de trei fălci de centrare; 4) cleşte cu trei fălci de prindere; 5) piesă de prelucrat; e) element de mandrină cu filet conic, de profil triunghiular: 1) falcă; 2) coroană; 2') filet conic; 2") dantură de angrenaj conică; f) mandrină cu manşon şi şuruburi; g) mandrină universală combinată: 1) corpul mandrinei; 2) partea superioară a fălcii; 2') partea inferioarăa fălcii; 3) coroana; 3') filet plan, spiral, cu profil pătrat; 3") dantură conică; 4) pinioane conice;
5) şurub pentru strîngerea individuală a părţii superioare a fălcii.
folosită şi la maşina de rectificat rotund, la maşina de frezat, etc. Mandrina e prelucrată pe toate feţele, pentru ca să fie bine echilibrată. Se fixează pe arborele filetat al maşinii-unelte, prin intermediul unei flanşe cu un gît, în care e practicată o gaură axială cu filet interior corespunzător filetului arborelui principal.
După modul de prindere a piesei se deosebesc mandrine mecanice, pneumatice şi electromagnetice.
Mandrinele mecanice pot fi cu fălci, cu cleşte sau cu şuruburi.
Mandrinele cu fălci au ca elemente de prindere a piesei fălci etajate, cari se pot deplasa radial în canale de ghidare cu profil în T. Fălcile etajate pot fi: fălci normale (cari prin strîngerea lor prind piesa de prelucrat pe faţa ei exterioară) sau fălci inverse (cari, prin depărtarea lor, prind piesa de prelucrat pe faţa ei interioară). Mandrinele se construiesc cu două, cu trei sau cu patru fălci.
După felul fălcilor folosite, se deosebesc: mandrine cu fălci cementate (sau normale); mandrine cu fălci moi (necementate), cari se prelucrează în atelier, după profilul pieselor cari trebuie fixate, şi se folosesc la producţia în serie mare sau la piese greie cu profil complicat; mandrine cu fălci suprapuse (v. fig. I b), la cari fălcile de bază ale mandrinei sînt construite astfel, încît să se fixeze pe ele garnituri de fălci suprapuse, adaptate formelor diferitelor piese (fălcile suprapuse se deplasează odată cu cele de bază şi prind piesa); mandrine cu falcă suplementară, cari pot fi folosite, după nevoie, ca mandrine cu două sau cu trei fălci (v. fig. Ic), locaşul de falcă, rămas gol,fiind astupat printr-o falcă oarbă, pentru echilibrare şi pentru a evita accidentele..
După modul de strîn-gere a fălcilor, se deosebesc: mandrine cu fălci independente, la cari fiecare falcă se strînge separat, cu ajutorul unei chei, cu care se întoarce şurubul care deplasează falca; mandrine universale (sau americane) (v. fig. / a), la cari strîngerea fălcilor e simultană şi centrarea lor e automată. Sistemele de strîn-gere folosite sînt diferite.
După principiul de construcţie şi de centrare automată, mandrinele universale pot fi:
Mandrine universale cu filet plan, spiral, cari au fălci angrenate cu o coroană dinţată pe a cărei faţă se găseşte un filet plan; faţa opusă a coroanei poartă o dinţare conică, angrenată cu un grup de pinioane conice, astfel încît, învîrtind cu cheia unul dintre aceste pinioane, coroana se roteşte şi strînge concentric fălci Ie (prin fi letu I spiral).
Mandrină universală combinată (v. fig. / g), care permite atît strîngerea simultană şi concentrică a fălcilor, cît şi strîngerea separată a fiecărei fălci; fălcile sînt constituite dintr-o parte superioară (2), care se deplasează faţă de cea inferioară (2#)
Mandurîa
435
prin rotirea şurubului (5), şi din partea inferioară (2'), care angrenează cu filetul spiral plan al coroanei (3).
Mandrina universala cu filet conic elicoidal, care are (în locul coroanei cu filet plan şi cu profil pătrat) o coroană de construcţie mai compactă, cu filet conic şi cu profil triunghiular, cu pasul foarte mic (v. fig. / e), care strînge foarte puternic piesa de prelucrat.
Mândri ne universale cu coroana echipata cu un angrena j-melc, la cari coroana e rotită cu o cheie, sicari comandă fălcile prin intermediul unor plăci metalice echipate cu o cremalier.ă tangenţială şi cu şanţuri rectilinii oblice, cari conduc fălcile; rotirea coroanei produce deplasarea tangenţială a plăcilor, cari comandă deplasarea radială a fălcilor.
Mandrine universale cu volan, la cari coroana se prelungeşte în afara corpului mandrinei, printr-un inel sau printr-un volan, care permite strîngerea directă, fără cheie; sînt folosite la lucrări uşoare, de serie.
Mandrinele cu cleşte permit prinderea şi desprinderea foarte rapidă, prin acţionarea manuală sau automată a unui şurub care trece prin arborele principal tubular al strungului; sînt folosite în automate sau în strunguri-revolver numai pentru piese cari au fost strunjite în prealabil, sau la lucrul din bară. Şurubul acţionează atît cele trei fălci de centrare, cît şi cele trei fălci de prindere (v. fig. I d).
Mandrinele cu şuruburi sînt constituite dintr-o bucea cilindrică prin peretele căreia trec opt (sau mai multe) şuruburi d2 presiune, cari fixează piesa prin înşurubarea acestora (v. fig. / f). Sînt folosite la prelucrarea de piese cari nu sînt rotunde.
Mandrinele electromagnetice sînt dispozitive electromagnetice pentru prins piesa la maşina-unealtă. Se compun dintr-o placă de fontă, înăuntrul căreia se găsesc electromagneţi de curent continuu, cu circuit feromagnetic, cari atrag piesele feromagnetice.
După dispoziţia inelelor colectoare, mandrina electromagnetică poate fi: cu inelele dispuse la capătul exterior al arborelui principal al strungului (se poate monta numai la strunguri cu arborele principal tubular, legătura dintre inele şi înfăşurările mandrinei făcîndu-se şi prin arbore); cu inelele dispuse chiar pe mandrină, neprotejate (ceea ce nu permite folosirea unui lichid de tăiere); cu inelele dispuse pe mandrină, protejate contra apei de stropire. — După felul de diviziune polară folosit (adică după felul în care sînt dispuse înfăşurările spre a forma poli alternaţi de nume contrar, prin cari trece circuitul magnetic), mandrina electromagnetică poate fi cu diviziune radială (folosită pentru prinderea centrată), cu diviziune inelară, sau cu diviziune în spirală.
			
		Kcf £—
		jf ^
		L,	
		
III. Mandrine pentru burghie.
0)	cu cheie; b) cu manşon rotativ» cu trei fălci;
1)	corpul mandrinei; 2) manşon rotitor; 3) inel filetat, solidar cu manşonul rotitor 2; 4) falcă;
5) cheie (cu pinion conic).
II. Mandrină de strung, pneumatică, o) motor de acţionare a mandrinei; b) mandrină; î) cilindru de aer comprimat, cu dublu efect; 2) piston; 3) tijă de legătură; 4) mandrină cu fălci suprapuse; 5) fălci suprapuse.
Mandrinele pneumatice folosesc aerul comprimat pentru prinderea pieselor. Ele pot fi de tipul cu fălci sau cu cleşte.
în general, se compun din mandrina propriu-zisă şi dintr-un cilindru cu aer comprimat, cu dublu efect, separat, montat la extremitatea exterioară a arborelui principal tubular al maşinii-unelte. Pistonul cilindrului şi mandrina sînt legate printr-o tijă care trece prin arborele tubular (v. fig. II).
Mandrină pentru burghie: Mandrină pentru prinderea burghielor şi a altor unelte cu'coadă cilindrică sau pătrată (alezoare, freze cu coadă, etc.), spre a face legătura între maşina-unealtă şi unealtă.
Prinderea uneltei se face într-o bucea spintecată (v. fig. II sub Burghiu, port—) sau între două, trei sau patru fălci, cari se apropie sau se depărtează unele de altele. Strîngerea se face cu cheie cu pinion conic dinţat (v. fig. III a) sau cu manşon rotativ cu strîngere coaxială (v. fig. III b). Pentru unelte cu diametru mic se folosesc, uneori, mandrine cu prindere prin şuruburi de presiune, asemănătoare celor reprezentate în fig. / f. La lucrări de serie, cînd la o aceeaşi prindere a obiectului prelucrat se utilizează succesiv burghie diferite sau scule diferite, se folosesc mandrine cu schimbare rapidă a sculelor, cu manşoane cilindrice interschimbabile (v. fig. IV, sub Burghiu, port-~). Mandrina se fixează în axa maşinii printr-o coadă în con Morse, direct sau cu ajutorul unei reducţii.
î. Manduria: Instrument muzical, folosit în Spania, asemănător cu mandolina, de care se deosebeşte prin cutia plată pe care o are. Are şase coarde duble, legate de căluş. Se acordă din cuartă în cuartă: sol diez, do diez, fa diez, si, mi, la.
2.	Manechin, 1. pl. manechine. Ind. text.: Persoană care, în anumite ocazii (la expoziţii, manifestări ale modei, etc.), e îmbrăcată cu produse de îmbrăcăminte nou create, pe cari le prezintă în faţa comisiei tehnice a întreprinderii, sau în faţa publicului, pentru ca îmbrăcămintea respectivă, după ce a fost cunoscută şi acceptată, să intre în confecţionarea curentă a produselor de îmbrăcăminte prezentate.
3.	Manechin. 2. Arta, Ind. text.: Formă asemănătoare corpului uman (sau numai bustului), confecţionată din carton presat (îmbrăcată sau nu cu pînză), din lemn, din ceară, etc., servind ca model în pictură şi în sculptură, ca suport pentru întocmirea mulajelor sau potrivirea costumelor ori a rochiilor în timpul confecţionării lor (în industria confecţiunilor), la aranjarea şi asortarea îmbrăcămintei (în vitrinele magazinelor de desfacere, în vitrinele interioare ale acestora, în expoziţii), etc.
4.	Manej, pl. manejuri. 1. Mine: Sin. Crivac (v. Crivac 1).
5.	Manej. 2. ZooL: Pistă acoperită sau deschisă, care serveşte la antrenamentul şi dresajul cailor.
6.	Manej. 3. Agr.: Dispozitiv rudimentar cu ajutorul căruia un cal antrenează anumite maşini agricole. Se deosebesc: manej cu pistă circulară şi manej cu plan înclinat. La primul, calul e înhămat la un capăt al unei bare orizontale, solidarizată la celălalt capăt cu un arbore vertical, prin care se transmite la maşină mişcarea în cerc a calului. La manejul cu plan înclinat, calul calcă pe un plan înclinat, format de o bandă fără fine; aceasta rulează în jurul a două cilindre orizontale, dintre cari
28*
Mane) âerddinâfnid
436
Manevra garniturii
unui antrenează maşina de lucru. Dispozitivul se foloseşte la unele roţi de scos apa în grădinării, la maşinile de tocat paie, la elevatoare, la treierători, pompe, etc.
1.	M a ne j aerodinamic. Av.: Aparat constituit dintr-un braţ robust şi lung, rotativ în jurul unui ax vertical, care serveşte la încercarea în aer a machetelor de avion. Acest manej, cu ajutorul căruia se determină caracteristicile aerodinamice ale unei machete în mărime naturală sau redusă, se instalează în centrul unui teren circular, amenajat cprespunzător. Manejul aerodinamic, care a fostînlocuit desuflerii (tunele aerodinamice), se mai foloseşte uneori pentru studiul virajelor (la avioane sau la elicoptere).
2.	Manela, pl. manele. 1. Silv., Ind. lemn., Cs.: Piesă de lemn brut rotund, cu anumite dimensiuni limitative, diferite
subţiri, 3 cm, cm), în con-
după specia lemnoasă (de ex. manelele de răşinoase, au diametrul la vîrf de 4***5 cm, cele mijlocii, de 6* iar cele groase, de 9—11 cm, şi lungimi de 3* folosită mai ales în construcţii agricole şi zootehnice,
strucţii auxiliare şi provizorii, cum şi la clădiri individuale de locuit din mediul rural; manelele se deosebesc de celelalte piese de lemn brut rotund, cum sînt bilele, cari sînt mai groase —şi de prăjini, cari sînt mai subţiri.
3.	Manela. 2. Nav.: Pîrghie, în general de lemn, care se introduce radial în locaşurile din pălăriaclopotului unui cabestan, pentru acţionarea manuală a acestuia. Manela, care constituie un
braţ de acţionare, trebuie să fie suficient de Jungă pentru a putea fi acţionată de 1-**4 persoane, după necesitate.
4.	Manela. 3. C. f. V. Pîrghie de cale.
5.	Maneta, pl. manete. Tehn.:
Organ de manipulare folosit la maşini, la vehicule, etc., care e constituit dintr-o pîrghie cu mişcare limitată de rotaţie sau de translaţie. Maneta, legată printr-o articulaţie sau printr-un ghidaj (de translaţie) cu sistemul căruia îi aparţine, poate fi dreaptă, curbă sau cotită. Exemple;
Maneta de acţionare. Elt.: Piesă mobilă servind la închiderea sau deschiderea manuală a întreruptoarelor şi
I. întreruptor cu pîrghie tri-polar de 24 A cu carcasă şi manetă de bachelita.
1) manetă de bachelită.
!L întreruptor automat de 350 A cu manetă de acţionare indirectă din ' aţa tabloului.
11 manetă de acţionare din faţa tabloului; 2) camă de reglare a poziţiei relative; 3) tijă cu lungimea variabilă.
separatoarelor electrice (pînă la eforturi de circa 30 kg în punctul de acţionare al mîinii; pentru eforturi mai mari se folosesc dispozitive de acţionare cu resort, cu solenoid, cu servomotor, etc.).
III.
Manetă de acţionare pentru separatoare.
1) manetă; 2) carr.ă*de reglare.
Poate fi parte componentă a acestor aparate (izolantă sau metalică) (v. fig. /) sau un dispozitiv separat, servind la acţionarea indirectă (v. fig. II şi III).
Manetă de frînă. Transp.:
Manetă de acţionare a unei frîne manevrabile, folosită în special la frîne de blocare.
Maneta frînei de blocare a unui autovehicul e echipată cu un sistem de înclemare (de ex. un sector dinţat), ceea ce asigură imobilizarea ei într-o anumită poziţie, cum sînt
poziţiile de frînare parţială sau totJă. V. şî sub Frînă.
Manetă de gaze. Mş.: Manetă de acţionare a clapetei unui carburator sau a pompei de injecţie, la unele motoare cu ardere internă (de ex. la motoare stabile). Maneta de gaze serveşte la .modificarea accesului amestecului carburant (la motoare cu electroaprindere) sau a combustibilului (la motoare cu autoaprindere) în cilindrii motorului, după regimul de funcţionare al acestuia. V. Carburator, şi Pompă de injecţie.
Maneta schimbătorului de viteză. Transp.: Manetă de schimbare a treptelor de demultiplicare (trepte de viteză) ale unui schimbător de viteză, prin deplasarea unor pinioane cari se angrenează pentru transmiterea mişcării de la arborele de intrare la cel de ieşire din schimbătorul respectiv. Maneta schimbătorului de viteză, numită şi maneta de viteza, e uneori articulată*, printr-o nucă, de anumite pîrghii din interiorul schimbătorului, astfel încît, prin mişcări pendulare limitate, asigură deplasarea pinioanelor culisante ale schimbătorului, pentru ca să angreneze cu pinioanele neculisante ale acestuia şi să realizeze treapta de demultiplicare intenţionată (v. fig. sub Schimbător de viteză). La autovehicule se folosesc manete articulate direct cu schimbătorul de viteză, eventual indirect, fiind montate sub volanul de conducere şi legate printr-un lanţ cinematic (de ex. cu pîrghii) de schimbătorul de viteză al vehiculului.
6.	Maneton, pl. manetoane. Mş.; Fusul cotului unui arbore cotit, cu care e articulată o bielă — şi a cărui axă e paralelă cu axa de rotaţie a arborelui (v. şî sub Cot 4).
Uneori, fusul excentric de la extremitatea unui arbore drept sau fusul incastrat pe roata motoare a unei locomotive, se numesc maneton sau buton de manivela.
7.	Manevra garniturii. Expl. petr.: Totalitatea operaţiilor de coborîre şi de ridicare a garniturii de foraj (v.) în gaura de sondă.
După scopul urmărit prin operaţiile de ridicare' şi de coborîre a garniturii, se deosebesc: manevre pentru prelungirea garniturii (manevre ale prăjinilor de pe podul turlei, pînă la adăugarea lor la garnitură); manevre pentru schimbarea sapei; manevre pentru degajarea sapei sau a garniturii prinse în teren; manevre pentru instrumentaţii după piese rămase sau căzute în sondă sau după partea garniturii rămase în sondă în urma ruperii prăjinilor; manevre pentru operaţii speciale; manevre pentru descărcarea sapei.
Manevrele se execută cu mecanismul de manevră, constituit din: motoare, troliu, cablu, geamblac, macara, cîrlig, chiolbaşi şi elevator,
Manevrabil
437
Mangan
1.	Manevrabil. Tehn.: Calitatea unui vehicul sau â unei maşini, ori a unui organ al acestora, de a putea fi deplasate sau manipulate uşor.
2.	Manevrabilitate. Tehn.: Proprietatea unui sistem tehnic (vehicul, maşină, etc.) sau a unui organ al său de a fi manevrabile. Manevrabilitatea nu depinde de modul de acţionare, care poate fi direct sau prin intermediul unui mecanism, nici de viteza cu care se efectuează această acţiune.
3.	Manevrant, pl. manevranţi. Tehn.: Persoană însărcinată să efectueze o anumită manevră (v.). Uneori, conducătorul utilajelor de transport, de exemplu al unui pod rulant, se numeşte manevrant; la calea ferată, persoana care efectuează cuplarea-decuplarea vagoanelor sau frînarea acestora în timpul manevrei se numeşte, de asemenea, manevrant.
4.	Manevrare. Tehn.: Acţiunea de punere în funcţiune sau de oprire a unui sistem tehnic (maşină, aparat, etc.), cum şi de modificare a regimului său de funcţionare. Manevrarea, prin forţă musculară (cu mîna sau cu piciorul) sau mecanizat (prin intermediul unui mecanism), se poate efectua direct sau de la distanţă; de asemenea, manevrarea poate fi individuală sau colectivă (centralizată), după cum acţiunea se exercită asupra unuia sau simultan asupra mai multor sisteme tehnice. Var. Manevră.
5.	Manevră, pl. manevre. 1. C. f.: Ansamblul operaţiilor cari se execută în staţii cu vagoane izolate, cu părţi din tren sau cu trenul întreg, cu scopul de a scoate sau de a introduce vagoane în compunerea unui tren, de a compune şi a descompune trenuri, sau de a tria vagoane pe anumite linii din grupurile de triere ori pe liniile de încărcare şi descărcare. Manevra e activitatea de bază a procesului tehnologic de prelucrare a vagoanelor în staţiile de cale ferată în scopul descompunerii şi formării trenurilor, ori al ataşării sau detaşării vagoanelor din corpul unui tren.
Manevra se poate executa cu locomotiva trenului în circulaţie (în staţiile mici) sau cu locomotiva de manevră (care execută continuu sau periodic această operaţie), în staţiile mari.
După modul de efectuare a manevrei, se deosebesc:
Manevra prin tragere, cînd locomotiva e situată în capul convoiului de vagoane care se manevrează (v. fig. a{).
Manevra prin împingere, cînd locomotiva de manevră e situată în urma convoiului de vagoane care se manevrează (v. fig. 02).
Manevră prin îmbrîn-cire, cînd locomotiva execută manevra prin împingere, grupul de vagoane de manevrat fiind însă dezlegat, şi după ce convoiul a primit o anumită viteză, locomotiva nu mai'împinge, iar vagoanele merg (datorită forţei de inerţie cîştigate) cu o viteză mai mare decît cea a locomotivei, care îşi micşorează viteza pînă la oprire (v. fig. b).
Manevră specială (v. fig. c), numită şi manevră engleză, cînd locomotiva legată de convoi execută manevra prin tragere pînă cînd se obţine o anumită viteză, după care un manevrant, cu ajutorul unui cîrlig, decuplează convoiul, iar locomotiva continuă să-şi mărească viteza (depărtîndu-se de convoi), convoiul mişcîndu-se mai departe în virtutea forţei de inerţie;
z:
\ r-	r~i—i— r —f H	/
\	^'*2		/
		
^ ,	/ _r-rrrT^ y	—\
	r-\ r—	—/
Sisteme de manevrei.
Oj) prin tragere; o?) prin împingere; fa) prin îmbrîncire; c) specială.
locomotiva, după ce s-a distanţat suficient de convoiul de vagoane, intră pe o linie şi convoiul de vagoane intră pe altă linie. Această manevră se execută numai în cazuri speciale şi cu anumite măsuri de precauţiune, spre a nu provoca accidente.
Manevră pe planul înclinat de triere, cînd locomotiva de manevră execută împingerea vagoanelor pe cocoaşa de triere şi, cînd acestea au ajuns în vîrful cocoaşei, se face decuplarea, vagoanele mergînd pe planul înclinat de triere sub acţiunea forţei gravitaţiei. Această manevră e foarte mult folosită la triaje.
în	sţaţii, manevra se	execută	sub conducerea impiegatului
de	mişcare, de către echipa de	manevră, compusă dintr-un
şef de manevră şi din 1—4 manevranţi. In triaje, descompunerea trenului pe planul înclinat de triere se face folosind saboţi (v.) sau frîne de cale (v.) pentru moderarea vitezei şi oprirea var goanelor pe liniile de triere.
Manevra trenurilor în staţie se execută după un proces tehnologic de manevră, în care succesiunea operaţiilor de manevră se efectuează după un grafic stabilit pe bază de crono-metrări.
6.	Manevra. 2. C. f.: Sin. Locomotivă de manevră (v. sub Locomotivă).
7.	Manevra. 3. Nav.:	Parîmă	folosită la mînuirea vergelor
sau	a	velelor, ori pentru	legarea	elementelor componente ale
arboradei unei nave.
8.	~ curenta. Nav. V. sub Greement.
9.	~ fixa. Nav. V. sub Greement.
10.	Manexin. Chim.: Sin. Manitrină (v.).
11.	Mangal. 1. Ind. lemn.: Sin. Cărbune de lemn (v.).
12.'	Mangal. 2. Metg.: Aliaj binar de aluminiu, cu compoziţia: 1,3*”1»5% Mn şi restul aluminiu. Are următoarele caracteristici: gr. sp. 2,73 kgf/dm3; <jr= 13•••16 kgf/mm2; S= 10*--20%; ^=55».70%; HB=30-..40 kgf/mm2. Aliajul mangal e laminabil şi nu se durifică prin tratament termic. Se trage în table, în benzi, bare, profiluri, ţevi, sîrme, se forjează şi se matriţează. E folosit, în locul aluminiului pur, la confecţionarea de piese cari trebuie să aibă rezistenţă mecanică mare, cum sînt: tablele pentru căptuşirea vagoanelor şi a navelor, conductele pentru benzină şi ulei, diferite armaturi, articolele de menaj, etc.
13.	Mangaliţa. Zoot.: Rasă de porci, originară din Serbia, introdusă de mult timp în ţara noastră, astfel încît poate fi considerată rasă autohtonă. Are talia de 65—75 cm, rîtul ascuţit, urechile înclinate înainte, gîtul scurt şi puternic dezvoltat, pieptul larg, spinarea dreaptă, crupa largă şi puţin teşită, abdomenul voluminos, membrele scurte şi subţiri. Porcul mangaliţa e rezistent la boli, tardiv şi puţin prolific, scroafa fătînd
o	dată pe an, în medie şase purcei. Durata îngrăşării e, de 6***7 luni; un porc bine îngrăşat atinge 250 kg şi, uneori, 3CG--* 400 kg. Se deosebesc următoarele varietăţi: albă sau blondă, neagră, cu pîntece de rîndunică, şi roşie; cea mai răspîndită e varietatea albă.
E cea mai bună rasă producătoare de grăsime dintre rasele cari se cresc la noi, corpul acestor porci conţinînd 56°/0 grăsime, 31% carne şi 13% oase şi organe.
14.	Mangan. Chim. :Mn. Element din grupul VII „subgrupul b al sistemului periodic, cu nr. at. 25, gr. at. 54,93 şi care e bi-, tri-, tetra-, hexa- şi heptavalent. E un metal alb-cenuşiu, strălucitor în ruptură proaspătă, casant, şi cu d. 7,42, p. t. 1260° şi p. f. 1900°. Manganul prezintă patru modificaţii, fiecare din forme avînd proprietăţi distincte şi o stabilitate anumită în diferite domenii de temperatură. Manganul obţinut pe cale aluminotermică consistă în mod obişnuit din două modificaţii, a- şi ^-mangan, dintre cari forma a, cu gr. sp. 7,21, e stabilă la temperatura obişnuită, iar forma (3, cu gr. sp. 7,29, e stabilă între 742 şi 1070°. Ambele forme sînt dure şi casante şi au o structură cubică mai complicată. Manganul obţinut pe cale
Mangan
438
Mangan
electrolitică e mai moale şi ductil; el constituie forma y, cu gr. sp. 7,21, stabil între 1070 şi 1160° şi are reţea pătratică. Această formă trece încet în forma a, manganul devenind casant. Forma 8 e stabilă între 1160° şi temperatura de topire Manganul are următoarii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţi re	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
51	-	46 min	emisiune J3+	Cr50(d,n) Mn51, Cr50(p,Y) Mn51
52	—	5,8 z	emisiune j3+	CrS2(p,n) Mn52, Cr52(d,2n) Mn52, Fe54(d,a) Mn52
52*	-	21 min	emisiune |3 +	
54	-	310 z	captură K	V51(a,n) Mn54, Cr53fd,n) Mn54, CrS4(p,n) Mn54, Fe56(d,a) Mn54
55	100%	-	-	-
56	-	2,59 h	emisiune |3~	Cr53(a,p) Mn56, Mn55(n,Y) Mn56, Mn55(d,p) Mn56, Fe58(d,a) Mn56, Fe56(n,p) Mn56, Fe57(y,p) Mn56, Co59(n,a) Mn56
Manganul se disolvă uşor în acizi diluaţi, trecînd în ionul manganos Mn++, cu degajare de hidrogen; în acid sulfuric concentrat se disolvă cu degajare de bioxid de sulf, iar în acid azotic concentrat, cu degajare de oxid de azot (NO). Arde în curent de clor, trecînd în clorură manganoasă, şi reacţionează şi cu ceilalţi halogeni. Peste 1200° reacţionează cu azotul, trecînd în nitrura Mn3N2. Se combină cu fosforul destul de violent; se mai combină cu sulful, carbonul, siliciul şi clorul, dar nu şi cu hidrogenul. Cu staniul, aluminiul şi antimoniul dă aliaje cari sînt feromagnetice; prin adaus de cupru, feromagnetismul acestora e redus mult. Se cunosc şi aliaje cu crom cari sînt de asemenea feromagnetice. Manganul se găseşte în scoarţa Pămîntului în proporţia de 8*10"2%. Dintre metalele grele, după fier, e cel mai răspîndit. în cantităţi mici se găseşte aproape pretutindeni. Mineralele de mangan sînt destul de răspîndite. Dintre acestea, cele mai importante sînt: piroluzitul (v.), manga-nitul (v.), hausmannitul (v.), rodocrozitul (v.), rodonitul (v.), braunitui (v.), alabandina (v.), haueritul (v.), psilomelanul (v.).
Manganul metalic se obţine prin aluminotermie, prin reducerea oxizilor cu cărbune sau printr-un procedeu electrolitic, în cazul obţinerii manganul ui prin aluminotermie, datorită faptului că bioxidul de mangan reacţionează prea energic cu aluminiul, se foloseşte oxidul Mn304:
3 Mn304+8 Al = 9 Mn+4 Al203+602 kcal.—
Obţinerea manganului prin reducerea cu cărbune a oxizilor nu se mai aplică industrial, deoarece manganul obţinut conţine cărbune, astfel încît nu poate fi folosit în anumite scopuri; se obţine, însă, un aliaj de feromangan, cu un conţinut de 85—88% Mn, 6—8% C şi 5—8% Fe, care e utilizat la dezoxidareaoţelurilor, cînd conţinutulîn carbon nu e dăunător. Pentru a obţine aliaje de metale neferoase cu mangan se utilizează de obicei feromanganul obţinut prin procedeul electrotermic, deoarece conţine sub 2% C.— în ultimii ani s-a pus la punct procedeul electrolitic de obţinere a manganului de mare puritate (99,9%). în procedeul electrolitic se cere să se elimine în prealabil fierul din minereurile de mangan. Aceasta se realizează pe cale electromagnetică sau
pe cale chimică. în procedeul electrolitic, pe care-l prezentăm, eliminarea fierului se face pe cale chimică.
Minereul de mangan din depozitul 1 e trimis la instalaţia de măcinare şi pulverizare 3 şi apoi e amestecat cu cărbune, adus din depozitul 2. Amestecul e introdus continuu în cuptorul electric/, unde eîncăl-zit la 600---700°, timp de 30---60 minute ; apoi e răcit sub 100°, luîn-du-se măsuri pentru a nu veni în contact cu aerul.
Minereul redus e trecut 4n rezervo-rul 8, unde se introduce pentrule-şiere şi electro-litul consumat care conţine 140 g/l sulfat de amoniu şi 40 g/l sulfat de magneziu; tot aici se introduce bioxid de mangan, pentru oxidarea fierului, cum şi calcar şi amoniac, pentru eliminarea fierului care precipită ca hidroxid feric, şi a arsenu-lui, care e adsorbit în precipitatul de hidroxid feric.
Pentru separarea leşiei se folosesc decantoareDoor9, filtre Moore 12 şi filtre Oliver 16, iar precipitatul şi deşeul de minereu se spală în contracurent cu apă proaspătă (din rezervorul 15) care trece întîi pe filtrul Oliver 16 şi apoi prin vasul-tampon 11, pe filtrul Moore 12. Deşeurile solide sînt evacuate (prin dispozitivul 79), iar soluţia limpede treceîn rezervoarele 13, undeseadaugăcalcarsau amoniac, pentru a o aduce la un exponent de hidrogen slab alcalin. în vasul de purificare 14 se adaugă sulfură de amoniu din depozitul 10 pentru a precipita, sub forma unui amestec, urmele de nichel, de cobalt şi de sulfură reziduală de fier. Totodată precipită şi celelalte metale grele, cari ar exista, cum şi puţin mangan. Cu ajutorul filtrului-presă 17, precipitatul e evacuat în depozitul 18, iar soluţia pentru electroliză, limpezită în continuare prin trecere prin filtrul 21, e trecută la celulele de electroliză, după ce i se adaugă bioxid de sulf (din recipientul 20), în cantitate de 0,1 g/l. Soluţia e formată din sulfat manganos. Celulele de electroliză 23, cari se folosesc, au dimensiunile de aproximativ 2400/1000/800 mm şi sînt căptuşite cu plumb. Anozii sînt confecţionaţi dintr-un aliaj cu plumb, iar catozii, din oţel inoxidabil. Elementele electrice din fiecare celulă sînt conec-tateîn paralel, iar celulele, în serie. Pentru transportul electro-
Procedeul electrolitic pentru fabricarea manganului. 1) depozit de minereu ; 2) depozit de cărbune; 3) măcinare şi pulverizare; 4) rezervor de acid sulfuric; 5) depozit de calcar; 6) amoniac soluţie; 7) furnal reducător; 8) rezervor pentru leşiere; 9) îngroşător Door; 10) depozit de sulfură de amoniu; 11) apă de spălare; 12) filtru Moore; 13) reglarea exponentului de hidrogen; 14) purificare; 15) rezervor de apă proaspătă; 16) filtru Oliver; 17) filtru-presă; 18) depozit de reziduu de nichel, cobalt; 19) evacuare deşeuri de minereu; 20) recipient de bioxid de sulf; 21) filtru de limpezire; 22) soluţie pentru electroliză; 23) agregate de celule; 24) colector de bioxid de mangan; 25) recipient de anolit cald; 26) recipient de anolit rece; 27) depozit de mangan electrolitic; 28) turn de răcire; 29) depozit de produse auxiliare sub formă de cristale, ca magneziu, mangan, sulfat de amoniu.
Mangan
439
Mangan
l	itu Iui, celulele sînt legate cu conducte de plumb sau de cauciuc. Unele conducte servesc la transportul leşiei purificate (catolit), iar altele, la transportul electrolitului consumat (anolit) între secţiunea anodică a celulei 23 şi turnul de răcire 28, prin intermediul rezervoarelor-tampon 25, 26. Debitul de alimentare a celulei e constant şi se reglează în funcţiune de obţinerea unei extracţii maxime a manganului din soluţie; în acelaşi timp se ţine seamă de densitatea de curent, de exponentul de hidrogen pe care soluţia îl are în timpul electrolizei şi de concentraţia manganului din soluţie. în timpul electrolizei, manganul se depune pe catozi. în celulă se obţine la anod şi bioxid de mangan (colectat în colectorul 24) şi care e trimis în rezervorul de leşiere, pentru a oxida şi a precipita fierul. Se obţine de asemenea şi acid sulfuric, care e folosit în operaţia de leşiere. Manganul electrolitic se curăţă de pe catozi, se sparge în bucăţi mici şi se ambalează (în depozitul27). Manganul obţinut mai conţine sulfat şi sulfit de mangan, exprimat în sulfură, circa 0,02%, iar fier, sub 0,001%, Din procesul de electroliză rezultă şi unele produse auxiliare, cari cristalizează, din anolit, în turnul de răcire 28, separîndu-se săruri de amoniu, mangan şi magneziu (în depozitul 29).
Manganul e folosit în siderurgie ca dezoxidant şi desulfu-rant al fontelor şi al oţelurilor, cum şi ca adaus special la aliere. La dezoxidare se utilizează^feromanganul sau un aliaj de mangan cu aluminiu şi siliciu. în acest caz, manganul se introduce în cantităţi pînă la 1% . Manganul se introduce ca adaus special de aliere în cantităţi pînă la 2%, conferind proprietăţi deosebite fierului în oţelurile cu mangan, cu crom-mangan, cu crom-mangan-siliciu, etc. în cantităţi de 8-**14% se adaugă în oţeluri speciale manganice sau cu rezistenţă mare Ia uzură. Manganul mai e utilizat la fabricarea aliajelor neferoase, de exemplu la obţinerea manganinului, aliaj de cupru cu conţinut variabil în mangan, la care se poate ajunge pînă la 30% Mn şi care mai conţine şi 4% Ni. Aceste aliaje au rezistenţă electrică mare şi coeficient de temperatură mic, ceea ce le face apte pentru rezistenţe electrice de precizie. Dintre utilizările recente ale manganului se menţionează folosirea lui în scopul protecţiei contra coroziunii, fie ca aliaje, fie curat, pentru acoperirea unor metale, fiind un protector mai bun decît zincul, deoarece are un potenţial mult mai negativ. O rezistenţă şi mai mare la coroziune o au acoperirile cu mangan-nichel depuse electrolitic.
Manganul are o importanţă deosebită şi din punctul de vedere biochimic. Se găseşte, în cantităţi foarte mici, în organismele tuturor plantelor şi animalelor. în corpul omenesc, cea mai mare parte de mangan (pînă la 0,0004%) se găseşte în inimă, în ficat şi în glande. în unele cazuri de anemie, cantitatea de mangan din ficat scade. Influenţa manganului asupra activităţii vitale a organismului se manifestă asupra creşterii, formării sîngelui şi a funcţionării glandelor sexuale. în cantităţi mult mai mari decît cele normale, manganul, în special prin compuşii săi bivalenţi, acţionează ca toxic tipic, provocînd intoxicaţii cronice, cari se manifestă prin deranjamente ale sistemului nervos.
Au fost bine studiaţi compuşii în cari manganul e bi-, tri-, tetra-, hexa- şi heptavalent şi cari corespund următorilor oxizi: suboxid de mangan, MnO; oxid de mangan, Mn2Os; bioxid de mangan, MnOa; anhidridă manganică (ipotetică), MnOs; anhidridă permanganică, Mn207.
Deoarece creşterea valenţei pozitive a atomului e legată de mărirea sarcinii sale şi de mişcorarea razei, disocierea compuşilor de mangan de tipul Mn(OH)^ se produce, în cazul diferitelor oxidări ale manganului, diferit şi anume, punînd în libertate fie (OH), fie H+, astfel:
intensificarea proprietăţilor bazice
Mn (OH)2 Mn (OH)3 Mn (OH)4	(H2Mn04)	HMn04
■■ ■■■ —------------------------------->■
intensificarea proprietăţilor acide
Sărurile manganului bivalent (sărurile manganoase) şi soluţiile lor sînt colorate în roz. în mediu acid şi în prezenţa oxigenului din aer, ele sînt stabile, dar la exponentul de hidrogen 8,7, adică în mediu alcalin, precipită hidroxidul de mangan, Mn(OH)2, care în prezenţa aerului se oxidează, conform ecuaţiei:
6 Mn (0H)2 + 02 = 2 Mn304+ 6 H20.
Sărurile manganoase se disolvă uşor în apă, cu excepţia sulfurii, a carbonatului şi a fosfatului.
Sărurile manganului trivalent se numesc săruri manganice. Oxidul manganic, Mn203, şi oxihidroxidul, MnO(OH), se găsesc în natură ca minerale (braunit, respectiv manganit). Sărurile manganice nu sînt stabile şi în soluţie acidă ele trec în săruri manganoase, iar în soluţie neutră se hidrolizează formînd Mn(OH)3 care, în prezenţa oxigenului, se oxidează la MnOa.
Sărurile manganului tetravalent corespund hidroxidului de mangan, Mn(OH)4, care e amfoter. Cînd hidroxidul de mangan are funcţiune acidă, H4Mn04, formează săruri numite manga-niţi, iar cînd are funcţiune bazică; Mn(OH)4, formează cu acizii săruri de tipul Mn(S04)2.
Sărurile manganului hexavalent corespund acidului manganic, H2Mn04, şi se numesc manganaţi. Ele au, de regulă, culoarea verde închisă. Toţi compuşii manganului hexavalent sînt oxidanţi puternici şi se reduc în mediu alcalin pînă la MnOa, iar în mediu acid, în sărurile corespunzătoare ale manganului bivalent.
Sărurile manganului heptavalent corespund acidului per-manganic, HMn04, au culoare roşie-violetă şi se numesc per-manganaţi. Acidul permanganic şi permanganaţii sînt oxidanţi puternici. Cea mai importantă sare e permanganatul de potasiu, KMn04 (v. sub Potasiu).
Principalii compuşi ai manganului:
Acetat de mangan: Sarea de mangan a acidului acetic. Există un acetat manganos, Mn (C2H302)2, în care manganul e bivalent, şi un acetat manganic, Mn(C203H2)3, în care manganul e trivalent.
Acetatul manganos, Mn(C2H302)2-4H20, are culoarea roşcată, gr. sp. 1,589; e solubil în apă, în alcool etilic şi în alcool metilic. Sarea anhidră poate fi preparată prin încălzirea azotatului de mangan cu anhidridă acetică. Industrial, se obţine tratînd hidroxidul de mangan, carbonatul de mangan sau manganul electrolitic cu acid acetic glacial. Soluţia obţinută se concentrează şi apoi cristalele sînt separate prin centrifugare. Acetatul manganos se foloseşte ca mordant în vopsitorie, în tăbăcărie, ca sicativ şi, în industria chimică, drept catalizator.
Acetatul manganic, Mn(C2H302)3*2 HaO, se obţine prin oxidarea acetatului manganos, fie cu clor, fie cu permanganat, şi prin recristalizarea în acid acetic glacial, alcool sau piridină. Serveşte ca materie primă pentru prepararea altor săruri manganice.
Azotat manganos, Mn(N03)2-6 H20: Sare a manganului bivalent cu acidul azotic. Se prezintă sub forma de cristale mici albe, cari se descompun prin încălzire la 160***200°. Se prepară prin disolvarea carbonatului manganos în acid azotic diluat şi prin evaporarea soluţiei respective. Prin încălzire, se descompune după ecuaţia:
Mn (NOs)2 = MnOa + 2 N02.
E folosit la fabricarea unor coloranţi pentru porţelan şi la obţinerea bioxidului de mangan chimic pur. Deoarece dă săruri duble cu azotaţii elementelor pămînturilor rare, e folosit la separarea acestora, prin cristalizări fracţionate.
Bioxid de mangan, MnOs: Combinaţie a manganului tetravalent cu oxigenul. Se găseşte în stare naturală, ca mineral, sub numele de p i r o I u z i t. Bioxidul de mangan se prezintă sub formă solidă, e negru şi, prin încălzire, dezvoltă oxigen,
Mangan
440
Mangan
trecînd în Mn304; la temperatură înaltă, circa 800°r trece în Mn203. E un oxidant puternic care, încălzit cu acid clorhidric concentrat, pune în libertate clor, iar cu acid sulfuric concentrat degajă oxigen:
Mn02 + 4 HCI - MnCI2 + Cl2 + 2 H20,
Mn02 + 2 H2S04 = 2 MnS04 + Oa + 2 HaO.
Bioxidul de mangan se obţine în laborator prin încălzirea azotatului manganos cristalizat. Bioxidul de mangan catalizează descompunerea apei oxigenate, în absenţa acizilor; adăugat în sticla topită, oxidează silicaţii ferici verzi şi îi decolorează, el însuşi reducîndu-se la un silicat cu mangan bivalent. E folosit la decolorarea sticlei, la colorareaei în violet, în ceramică pentru glazuri, ca depolarizant în pilele Leclanche, ca oxidant în industria coloranţilor, la fabricarea firnisurilor ca agent de sicati-vare, datorită faptului că are acţiune catalitică de oxidare a uleiului de in cu oxigenul din aer, la măştile de gaz contra oxidului de carbon, ca medicament în tratamentul sclerozei. Pi ro 1 uzi tu I natural constituie materia primă pentru obţinerea diferitelor combinaţii ale manganului.
Bioxid de mangan hidratat, Mn(OH)4: Compus de culoare brună sau neagră, care se obţine oxidînd săruri manganoase cu hipoclorit alcalin, sau trecînd un curent de clor printr-o suspensie de carbonat manganos în apă; e însă aproape imposibil să se prepare bioxid de mangan hidratat pur, fiindcă din cauza uşurinţei cu care pierde oxigen, ceea ce se obţine e un compus de tipul xMnOyMnOg. Hidroxidul de mangan e amfo-ter şi, în cazul în care are funcţiune acidă (numit acid manganos, H4Mn04), formează săruri numite manganiţi. Reacţionînd cu hidroxidul de mangan ca bază, se obţine rnanganitul de mangan:
2	Mn (OH)2 + H4Mn04= Mn304 +4 HaO.
Bioxidul de mangan se combină şi cu alţi oxizi bazici, formînd manganiţi; aceştia sînt substanţe amorfe, brune, insolubile în apă.
Hidroxidul de mangan cu funcţiune bazică, Mn(OH)4, formează săruri cu acizii, manganul fiind tetravalent; e cunoscut în stare liberă sulfatul de mangan, Mn(S04)2, care are culoarc neagră.
Carbonat manganos, MnCOa: Sare a manganului bivalent cu acidul carbonic. Prin încălzire se disociază, începînd chiar sub 100°, în MnO şi C02. în stare absolut pură se prezintă ca o pulbere albă. E insolubil în apă; e solubil în acizi diluaţi, în natură se găseşte ca mineral, de culoare roşie-brună, rodo-crozitul. Se obţine în stare anhidră, sub forma de pulbere amorfă, încălzind MnCI2 cu NaC03 în tub închis, la 150°, sau sub formă hidratată, ca un precipitat fioconos, prin adăugare de carbonat de sodiu în sojuţia unei sări manganoase, cînd se obţine un carbonat bazic. în stare pură se foloseşte la prepararea vopselelor în ulei, ca alb de mangan.
Clorură manganică, Mr,CI3: Compus al manganului trivalent cu clorul. E o sare instabilă, care a fost izolată numai sub forma unei sări duble de tipul MnCI3*2 KCI.
Clorură maganoasă, MnC(2: Compus al manganului bivalent cu clorul. Are p.t. 650°, p. f. 1190°. Se prezintă sub forma de cristale roz-roşii, delicvescente. Clorurâ manganoasă e uşor solubilă în apă; în 100 g apă şi la 10° se disolvă 62,2 g, iar la 100° se disolvă 123,8 g. Se obţine prin acţiunea acidului clorhidric gazos asupra carbonatului manganos, sau prin solubiIi-zarea piroluzitului în acid clorhidric, conform reacţiei:
Mr.Oa + 4 HCI = Mr.CI2 + Cl2 + 2 H20.
Clorurâ manganoasă se separă din soluţie sub forma de cristale hidratate, MnCI2*4H20. Aceasta are p.t. 58°; la 106° pierde o moleculă de apă, iar la 198° devine anhidră. Clorurâ manganoasă formează, prin cristalizare cu clorurile altor metale, săruri duble, ca: MnCI2*KCI; MnCI2-2 KCI. Se întrebuinţează
la obţinerea unor coloranţi, în procesul de fabricare a altor săruri cu mangan şi, în agricultură, la tratarea seminţelor, fiind folosită ca stimulator de creştere.
Hidroxid maganos, Mn(OH)2:	Hidroxid al manganului
bivalent, cu proprietăţi bazice. E insolubil în apă rece şi în baze; e solubii în acizi, cu formarea sărurilor corespunzătoare ale manganului bivalent. Se obţine sub forma unui precipitat alb, prin acţiunea alcaliilor asupra soluţiilor sărurilor manganului bivalent. în aer, hidroxidul manganos devine brun prin oxidare.
Linoleat de mangan: Substanţă amorfă, obţinută prin topirea uleiurilor de in cu bioxid de mangan, folosită ca sicativ.
Oxid manganos, MnO: Combinaţie a manganului bivalent cu oxigenul. E insolubil în apă; e solubil în acizi şi în clorură de amoniu. Se obţine din bioxid de mangan, prin încălzire la 300° într-un curent de hidrogen, sau prin calcinarea oxala-tului de mangan, MnC204. Oxidul manganos, care se găseşte sub forma de pulbere, se oxidează uşor în aer pînă la Mn02; se obţine, în cazul în care se recristalizează din clorură de potasiu, sub formă cristalină şi e stabil la aer.
Oxizi de mangan : ManganuJ formează trei oxizi stabili: oxidul manganos, MnO, obţinut prin reducerea oxizilor superiori cu hidrogen ; oxidul manganic (sescvioxidul de mangan), Mn203, şi bioxidul de mangan, MnOa. Manganul formează, de asemenea, doi oxizi instabili: trioxidul de mangan, MnOs, şi heptaoxidul de mangan, Mn207. Ultimul se prepară adăugînd permanganat de potasiu în acid sulfuric concentrat bine răcit, cînd se separă ca un ulei verde-brun, instabil; prin încălzire se descompune violent şi, în contact cu hidrogen, sulf, fosfor, etc., explodează. El se disolvă în apă, formînd o soluţie roşie închisă, care conţine acid permanganic, HMn04; acest acid se mai formează prin descompunerea permanganatului de plumb sau de bariu cu acid sulfuric diluat.
Sulfat manganic, Mn2(S04)3: Sare a manganului trivalent cu acidul sulfuric. Prin încălzire la 160° se descompune; se prezintă sub forma de cristale roşii cari, prin încălzire, devin verzi, delicvescente. Sulfatul manganic se obţine prin disolvarea sescvioxidului Mn203 în acid sulfuric concentrat, rece, cînd apare precipitatul roşu de Mn2(S04)3-H2S04-H20. Compusul Mn2(S04)3 poate exista numai în prezenţa unui exces de acid sulfuric; prin diluare cu apă, el se descompune în Mn(OH)3 şi H2S04. Cînd în soluţie există şi sulfaţii altor metale, se obţin săruri duble; de exemplu: Cs2S04*Mn2(S04)3-24 H20.
Sulfat manganos, MnS04: Sare a manganului bivalent cu acidul sulfuric. Se descompune la 850°. E una dintre cele mai stabile săruri manganoase. Se obţine prin tratarea sărurilor manganoase cu acid sulfuric fierbinte. Se fabrică din piroluzit şi acid sulfuric concentrat şi fierbinte. Sulfatul manganos an-hidru e incolor, iar cel hidratat formează cristale mari roze. Se combină cu sulfaţii metalelor alcaline, formînd săruri duble. Numărul de molecule de apă de cristalizare variază cu temperatura la care se face cristalizarea, şi anume: între —4° şi -[-6° cu 7 H20; între +15° şi +20° cu 5 HaO; între+25° şi +31° cu 4 H20, iar la temperatura de 57* * * 117° e stabil sulfatul de mangan monohidratat, MnS04-H20. Sulfatul heptahidratat e isomorf cu sulfatul feros. Se utilizează în industria coloranţilor, în agricultură ca stimulator de creştere, şi în fotografie.
Sulfură manganoasă, MnS: Combinaţie a manganului bivalent cu sulful. E aproape insolubilă în apă. Se obţine sub forma unui precipitat roşu, prin tratarea soluţiei unei sări manganoase cu sulfură de amoniu. In aer se oxidează lent, conform reacţiei:
MnS +02 + 2 H20-Mn (OH)4+S.
Se cunosc patru sulfuri cari au culori diferite, şi anume: două sulfuri anhidre, de culoare roşie şi verde; o sulfură conţinînd multă apă, de culoare cenuşie; o varietate roză, care e un amestec de. sulfură roşie şi cenuşie. Sulfura de mangan hidratată, MnS-«H20, prezintă importanţă pentru analiza calitativă a aliajelor cu mangan.
Mangan, alb de ~
441
Manganofilit
Tetraclorură de mangan, MnCI4: Sare- a manganului tetra-valent cu acidul ciorhidric. Se formează ca produs intermediar, instabil, la obţinerea clorului în laborator, prin reacţia dintre bioxidul de mangan şi acidul ciorhidric; se descompune în clorură manganoasă şi clor:
MnOa + 4 HCI = MnCI4 + 2 HaO MnCI4 = MnCI2 + Cl2.
1.	alb de ~.Chim. V.sub Carbonat manganos, sub Mangan.
2.	albastru de	Chim.; Pigment care are la bază
sarea de bariu a acidului manganic. Se fabrică din manganat de potasiu, hidroxid de bariu şi sulfat de sodiu. Produsul obţinut e calcinat la 800°. E folosit în pictură şi la tapete, fiind rezistent la var.
3.	intoxicaţie cu	Ig■ ind.: Intoxicaţie produsă în
urma expunerii organismului la acţiunea prelungită a manganului, în industria oţelurilor cu mangan, în industria chimică şi în industria bateriilor uscate. Metalul e absorbit prin plămîni, în urma inhalării prafului sau a fumului de mangan, producînd o degenerare hepatolenticulară progresivă, al cărei sindrom neurologic seamănă cu boala lui Parkinson. Faţa bolnavului are aspect de mască şi vocea e scăzută şi monotonă; apar tre-murături şi dureri musculare în corp-; mersul e spastic, cu retropulsiune şi propulsiune; rîs sau plîns involuntar; ciroză hepatică, intoxicaţia cu mangan prezintă o evoluţie progresivă, care nu poate fi oprită. Bolnavul devine infirm, însă viaţa nu e în pericol. Nu se cunoaşte un tratament specific în această intoxicaţie; se aplică numai măsuri preventive, cuprinse în normele de tehnică a securităţii muncii. Sin. Manganoconioză.
4.	Manganal. A/letg. ;Oţel-mangan austenitic aliat cu nichel, cu compoziţia: 0,6***0,9% C, 12% Mn, 3% Ni şi restul fier. Deşi devine austenitic chiar la răcirea în aer liber, pentru a evita separarea de carburi, se căleşte în apă, prin încălzirea la 1000-"1100°. în stare austenitică are următoarele caracteristici mecanice medii: g^. = 100 kgf/mm2; S=60---80% ; <];= 50--*60% ; HB— circa 200 kgf/mm2 (raporturile dintre aceste caracteristici diferă foarte mult de cele constatate la oţelurile carbon sau aliate, obişnuite). Manganalul are o rezistenţă excepţională la uzură, tenacitate mare şi rezilienţă bună. E folosit la fabricarea de piese cari trebuie să reziste la lovituri şi cari trebuie să aibă, concomitent, şi o mare rezistenţă la uzură (bile pentru mori, elemente pentru şenile, inimi de încrucişare, fălci de concasoare, etc.); mai e folosit ca material nefero-magnetic (avînd o permeabilitate magnetică sub circa 1 Gs/Oe), în construcţia de maşini, de aparate şi de dispozitive electrice.
5.	Manganaţi, sing. manganat. Chim.: Me2Mn04(unde Me e un metal monovalent). Săruri ale acidului manganic, H2Mn04. Manganaţii alcalini se prepară topind MnQ2 cu KOH sau NaOH, în prezenţa unui oxidant, ca nitratul sau cloratul de potasiu:
> MnOa + 2 KOH + V2 02 -> K2Mn04 + HaO.
Prin încălzire peste 500°, manganaţii alcajini, singurii cunoscuţi, se descompun cu degajare de oxigen. în soluţie sînt oxidanţi puternici. Manganaţii alcalini se disolvă în apă, în prezenţa bazelor puternice dînd o soluţie verde; dacă se acidulează această soluţie, culoarea trece în roşu-violet, prin formare de permanganat:
3	K2Mn04 + 2 H20	2 KMn04 + MnOa + 4 KOH.
Bioxidul de mangan fiind insolubil se îndepărtează prin filtrare. Prin acidularea soluţiei de manganat cu C02 se obţine permanganat; acest procedeu e folosit în industrie.
6.	Manganin, pl. manganine. Metg.: Grup de aliaje Cu--Mn-Ni, a căror compoziţie e cuprinsă între limitele: 80-**86% Cu, 8***14% Mn şi 1---5% Ni, — dintre cari cel mai mult folosit e manganinul cu compoziţia: 84--*86% Cu, 12% Mn, 2---4% Ni.
Aliajele manganinului sînt cele mai cunoscute aliaje pentru rezistoarele electrice de precizie şi rezistoarele pentru reo-state, datorită coeficientului lor de temperatură foarte mic şi rezist ivităţi i lor electrice mari (de 0,42---0,48 Q, rr.nr,2jm). în stare recoaptă are crr=50---55 kgf/mm2 şi S= 15--*25%, Tratamentul termic al manganinului consistă în îmbătrînirea la 140°, timp de zece ore, după care — pentru a obţine proprietăţi constante — trebuie menţinut mai multe luni la temperatură normală.
în unele aliaje similare manganinului, nichelul e înlocuit cu fier, iar aliajul respectiv e numit feromonganin (83,2% Cu -f-+ 13,8% Mn+2,45% Fe + 0.,5% Si).'Alteori, nichelul e înlocuit cu aluminiu, rezultînd aliajele numite isabellin sau t e r I o. Isabeilinul (84% Cu + 13% Mn-f 3% Al) are o foarte mică forţă electromotoare termică în locul de contact cu cuprul. El se îmbătrîneşte la 500---5500, pentru a se atinge un coeficient de temperatură minim. Isabeilinul nu e folosit la rezistenţe de precizie, ci mai mult la reostate de pornire. Aliajul terlo (85% Cu + 9,5?/o Mn + 5,5% A!) se îmbătrîneşte la 140°, după care se obţine un coeficient de temperatură al rezistenţei mai mic decît al isabellinului şi de cîteva ori mai mic decît al manganinelor normale.
în alte aliaje, nichelul din manganin e înlocuit cu fier şi aluminiu, rezultînd aliajul novoconstantan. Coeficientul minim de temperatură al novoconstantanului se obţine prin îmbătrînire la 400°. Novoconstantanul are aceleaşi întrebuinţări ca şi isabeilinul.
Pentru a obţine o rezistivitate mare s-au elaborat manganine cu conţinut mare în mangan (60*--67%), numite manganine noi; rezistivitatea acestora e de 3--*5 ori mai mare decît a manganinelor obişnuite. Coeficientul de temperatură şi forţa electromotoare termică a manganinelor noi pot ajunge pînă la zero. Manganinele noi sînt plastice şi pot fi trase în fire la toate dimensiunile obişnuite în diferite construcţii de aparate electrice.
Pentru toate manganinele şi variantele lor se recomandă ca tratamentele termice să fie efectuate în atmosferă neutră (azot, argon, etc.).
7.	Manganit. Mineral.: Mn”Mn,,,'02[0H]2. Oxid de mangan natural, hidratat, cu compoziţia 40,4% MnO, 49,4% Mn02 şi 10,2% HaO. Ca impurităţi conţine Si02 (pînă la cîteva procente), Fe2Os (pînă la 1%) şi, în cantităţi mici, Al203, CaO, etc.
Se formează în ultimele faze hidrotermale (epitermal), în parageneză cu baritina şi calcitul, în zăcăminte sedimentare, sub forma de oolite sau compact şi, uneori, sub forma de con-creţiuni în argile.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus prismatic, cu striaţiuni verticale pe feţe. Se prezintă sub forma de agregate radiare, uneori oolite şi, mai rar, stalactite,
Are culoare neagră, urma brună închisă şi luciu semi-metalic. Prezintă clivaj foarte bun după (010), e casant, are duritatea 4 şi gr. sp. 4,2--*4,33. Se disolvă în acid ciorhidric, cu degajare de clor.
E optic biax, cu indicii de refracţie: «^=2,53; nm= 2,25;
np= 2,25. Prezintă pleocroism: ?y=bru n-roşcat; roşu-brun*
E un important minereu de mangan, alături de psilomelan şi piroluzit (în care se transformă prin alterare).
8.	Manganiţi, sing. manganit. Chim. V. sub Mangan.
9.	Manganobrucit. Mineral.: Varietate de brucit (v.), care conţine în amestec isomorf mangan.
10.	Manganoconiozâ. Ig• ind.: Sin. Intoxicaţie cu mangan (v. Mangan, intoxicaţie cu ~).
11.	Manganofilit. Mineral.: Varietate de biotit cu mangan (de cele mai multe ori pînă la 18%), în care tot magneziul poate fi înlocuit cu Mn", iar aluminiul, cu Mn”'. Are culoarea roşie-arămie pînă la brună închisă.
Manganohedenbergit
442
Mangalul, calandrare cu
1.	Manganohedenbergit. Mineral.: Varietate de heden-bergit (v.), care conţine pînă la 1% MnO.
2.	Manganometrie. Chim.: Metodă de analiză volumetrică, de oxidoreducere, care foloseşte proprietăţile oxidante ale ionului de permanganat, MnO^, care cedează oxigen în prezenţa reducătorilor. Metoda de oxido-reducere se bazează pe schimbarea de valenţă, adică pe acceptarea de electroni de către substanţa oxidantă şi pe cedarea de electroni de către substanţa reducătoare. în acelaşi timp, prin cedare de electroni, substanţa reducătoare se oxidează.
Reacţia de oxidare prin ionul de permanganat decurge variat, după reacţia mediului (acidă, neutră sau alcalină). Astfel, de exemplu, oxidarea sulfitului de potasiu, K2S03, la sulfat de potasiu, K2S04, cu ajutorul permanganatului de potasiu, KMn04, în cele trei medii, se efectuează după cum urmează, prin cifrele de deasupra elementelor indicîndu-se valenţa:
Reacţia în mediu acid:
4+	7+	6+	2+
5 K2S03 + 2 KMn04 + 3 H2S04=6 K2S04 +2 MnS04 + 3 H20.
Schimbul de electroni se face între sulf, care cedează cîte doi electroni pentru fiecare atom de sulf, deoarece trece de la tetravalent la hexavalent, şi mangan, care primeşte, pentru fiecare atom, cîte cinci electroni, deoarece trece de la heptavalent la bivalent. Deci numărul de electroni cedaţi de atomii de sulf e egal cu cel primit de atomii de mangan. Reacţia de oxidare se mai poate scrie, fără să se ţină seamă de substanţa reducătoare, dar luîndu-se în consideraţie electronii (<r).pe cari aceasta îi cedează, astfel:
7+	2+
2 MnOţ + 6 H* + 10 <r = 2 Mn + 3 HaO + 5 0.
Reacţia în mediu neutru:
4+	7+	6+	4+
3	K2S03 + 2 KMn04 + H20 = 3 K2S04 + 2"Mn02 + 2 KOH.
în mediu neutru, manganul trece în bioxid de mangan, în care e tetravalent. Reacţia se mai poate scrie:
2	MnO- + H20 + 6 e- = 2'MnOa + 2 HO- + 3 O.
Reacţia în mediu alcalin:
K2S03 + 2 KMn04+2 K0H = K2S04+2 K2Mn04+H20.
Manganul, de la heptavalent, trece la hexavalent, prin primirea unui electron. Reacţia se mai poate scrie:
+7	+6
2	MnO- +2 HO- + 2 «r =2 (Mn04)2- + H20 +0.
Reacţia în mediu alcalin, după această ecuaţie, se produce numai la o mare concentraţie a bazei. Deoarece procesele oxidante au loc în soluţii diluate, produsul reducerii permanganatului de potasiu, atît în mediu alcalin cît şi în mediu neutru, e de regulă bioxidul de mangan, Mn02.
Ionul Mn04 are culoare violetă şi, în cazul oxido-redu-cerilor, sfîrşitul reacţiei se cunoaşte după apariţia sau dispariţia acestei culori.
Prin metoda manganometrică se determină diferiţi redu-cători: Fe2+; C202-; N02 ; CNS-.
Prin această metodă pot fi determinate şi substanţe cari nu pot fi oxidate direct de permanganat. De exemplu, pentru determinarea Ca£+ se foloseşte adeseori reacţia cu acid oxalic, C2Of-; apoi se titrează ionii C2Of-, cu permanganat, şi anume cei legaţi cu calciu în precipitat, sau titrînd excesul de acid oxalic rămas după reacţie.
3.	Manganosit. Mineral.: MnO. Oxid natural de mangan, cristalizat în sistem.uJ^cubjc, în cristale octaedrice. Se prezintă şi în mase spatice. în spărtură. proaspătă e verde ca sma-
raldul, şi se înnegreşte în aer. Are duritatea 5—6, gr. sp. 5,3 şi indicele de refracţie «=2,16. Sin. Manganezit.
4.	Manganostibiit. Mineral.; Mn8Sb2013. Antimoniat de mangan, natural, asemănător hausmannitului (v.), întîlnit în unele calcare. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale aproape opace, negre.
5.	Mangal, pl. mangăle. Ind. text. Sin.: Mangel, Maşină de mangăluit. V. sub Mangălul, calandrare cu
6.	Mangâluire. Ind. text.: Sin. Calandrare cu mangălul (v. Mangălul, calandrare cu ).
7.	Mangâluit, maşina de Ind. text. V. sub Mangălul calandrare cu
8.	Mangalul, calandrare cu Ind. text.: Operaţie def finisare a textilelor, care consistă în presarea ţesăturilor înfăşurate pe un sul între două cilindre, pentru a face ţesăturile apretate mai plăcute la pipăit şi pentru a le da un luciu mat. Sulul cu ţesături e rostogolit între cele două cilindre, presiunea fiind realizată hidraulic. Astfel, unele porţiuni ale firelor rămîn rotunde, în timp ce alte porţiuni sînt turtite, rezultînd astfel efecte de luciu specifice. Ţesătura capătă un tuşeu moale, plin şi un luciu difuz.
Se construiesc şi maşini cu trei cilindre, două mici, sus, şi unul mai mare, jos, între cari se rostogolesc sulurile cu ţesătură.
Operaţia se execută cu maşina de mangăluit, numită şi mangal sau mangel.
Se deosebesc: mangălul cu cutie, mangălul hidraulic cu cilindre şi mangălul-revolver.
Mangălul cu cutie cuprinde o rampă plană (de stejar bine uscat, metalică sau de marmoră), care se sprijină pe grinzi de stejar, şi o cutie de lemn, care^se încarcă cu pietre sau cu fiare vechi (10 000*•-30 000 kg). între cutie şi platformă se aşază sulurile pe cari ţesătura e înfăşurată întins şi fără cute, cu marginile desfăcute şi cu straturile depuse regulat; apoi cutia execută mişcări înainte şi înapoi, rostogolind sulurile prin fricţiune. Antrenarea se face printr-un mecanism cu roţi de transmisiune, cu o curea dreaptă şi una încrucişată. Durata tratamentului depinde de felul ţesăturii, de apret şi de efectul care trebuie obţinut.
Mangălul hidraulic (v. fig. / o) cuprinde un batiu şi două cilindre de fontă între cari se aşază sulul cu ţesătura; un
/. Mangăle hidraulice,
o)	mangal hidraulic simplu; b) mangăl hidraulic-revolver; 1) batiu; 2) cilindru de presiune; 3) sul de ţesătură; 3') ţesătură care se mangăluieşte;
4)	ţesătură care se înfăşoară; 5) ţesătură care se desfăşoară; 6) mecanism-revolver oscilant.
cilindru are palierele fixe, iar al doilea are palierele montate pe pistoanele a două prese hidraulice, a căror presiune se poate regla prin manevrarea unei manete. Cilindrele se rotesc antrenînd şi sulul în mişcare de rotaţie; un manometru permite citirea presiunii în orice moment. Avantajele mangă-iului hidraulic faţă de mangălul cu cutie sînt: forţa de presare e uniformă şi uşor reglabilă, după felul ţesăturii; consumă energie mai puţină; e mai puţin ancombrant şi e deservit mai uşor.
Mangălul-revolver (v. fig. I b) e un mangăl hidraulic care, pe lîngă un batiu (1) şi două cilindre de presiune (2), mai
Mangealîc
443
Manihot
are, la ambele capete, cîte un mecanism-revolver, cu acţiune independentă, care pregăteşte sulurile pentru mangăluire şi desfăşoară sulurile prelucrate, în timp ce maşina mangăluieşte. Astfel e posibil ca, în timp ce o ţesătură (3') se mangăluieşte, alte două ţesături (4) să se înfăşoare pe suporturi, pentru pregătirea sulurilor următoare, iar două suluri mangăluite (5) să se desfăşoare şi să fie depuse în falduri, cu ajutorul unor mecanisme oscilante (6).
Acest tip de calandru, care //. Maşina de înfăşurat ţesăturile, presează CU O forţă pînă la 1) batiu; 2) sul de alimentare; 3) tra-60 t, are capacitate mai mare verse de întindere; 4) rolă de condu-de producţie şi realizează cere; 5) cilindre de antrenare; 6) sul economii de timp şi de per- de înfăşurare; 7) cilindru de presiune, sonal.
Pregătirea ţesăturilor pentru calandrarea cu mangălul se face cu maşina de înfăşurat ţesăturile pentru mangal. Cu această maşină se prepară sulurile pentru mangăluire, printr-o înfăşu- £ rare întinsă şi regulată (fără cute şi fără alunecări între straturi), şi cu marginile desfăcute. Ţesătura (v. fig. II) se desfăşoară de pe sulul 2, e condusă de traversele 3 şi de rola de conducere 4, apoi trece întinsă între ciiindrele 5, şi se înfăşoară pe sulul 6, sub presiunea cilindrului 7.
Un alt tip de maşină pentru înfăşurarea ţesăturii învălătuceşte deodată două suluri, ambele fiind pe un acelaşi arbore rotitor (v. fig. III). Această maşină cu dublă înfăşurare are două suporturi, cu arbore comun pentru două suluri de alimentare 2; astfel se pot întinde concomitent două ţesături, cari trec printre rolele conducătoare 3 şi barele de întindere 4, şi se înfăşoară pe sulurile 5.
î. Mangealîc, pl. mangealîcuri. Expl. petr., Tehn.: Construcţie improvizată, primitivă şi foarte simplă, realizată din cîţiva buşteni suprapuşi şi unu sau mai multe sisteme de pîrghii, servind la ridicarea unor utilaje grele sau a unor părţi componente ale acestora, în vederea demontării, montării, încărcării în mijloace de transport, etc. (Termen de şantier.)
2.	Mangel. Ind. text.: Sin. Mangăl, Maşină de mangăluit (v. sub Mangălul, calandrare cu —).
3.	Mangerit. Petr.: Rocă magmatică intruzivă, bazică, făcînd trecerea de la gabbrouri la roci mai acide (graniţe cu hipersten).
4.	Mangonic. Metg.: Aliaj binar Ni-Mn, cu compoziţia 97% Ni şi 3% Mn. E rezistent la coroziune şi la temperaturi înalte; are rezistenţe mecanice satisfăcătoare. E folosit la confecţionarea de elemente de termocuple, electrozi de bujii, sîrme-suport ale filamentelor lămpilor electrice şi ale tuburilor electronice, etc.
5.	Mangrove. Geobot.: Vegetaţie de locuri mlăştinoase, constituită din arbori şi tufişuri, care se întîlneşte în ţinuturile tropicale şi subtropicale (în peninsula Florida, în India, în insulele arhipelagului malaez, etc.), în regiunile deltelor, lagunelor, braţelor moarte ale fluviilor, etc., supuse influenţei mareelor.
IU. Maşină cu dublă înfăşurare. 1) batiu; 2) sul de alimentare; 3) role conducătoare; 4) bare de întindere; 5) sul de înfăşurare.
în timpul fluxului, regiunile sînt inundate de ape, din cari nu apar decît coroanele verzi ale arborilor, iar în timpul refluxului, vegetaţia prezintă aspectul unor păduri împotmolite.
Genuri vegetale cari constituie, în aceste regiuni, păduri, uneori de nepătruns, sînt: Rhizophora şi Avicennia. Rhizo-phora dezvoltă numeroase rădăcini aeriene cari se afundă în nomol, susţinînd plantele, iar Avicennia emite din rădăcinile normale ramuri verticale (pneumatofori), cari ies din nomol şi au un rol important în respiraţia plantelor respective.
Aceleaşi specii vegetale se întîlnesc pe distanţe foarte mari, deoarece fructele lor sînt purtate de ape, în lungul ţărmurilor, pe distanţe de mii de kilometri.
6.	coaja de Silv., Ind. piei. V. sub Coajă pentru substanţe tanante.
7.	Maniabil. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic (maşină, aparat, vehicul, etc.) de a răspunde relativ prompt şi uşor la comenzile cari i se transmit, prin efectuarea mişcărilor impuse prin aceste comenzi.
8.	Maniabilitate. Tehn.: Proprietatea de a fi maniabile, a unei maşini, a unui aparat, a unui vehicul, etc.
9.	~a avionului. Av.: Proprietatea unui avion de a se angaja repede şi uşor într-o mişcare corespunzătoare acţiunii exercitate de pilot, prin intermediul organelor de comandă, de transmisiune şi de execuţie.
La un avion, maniabilitatea depinde de limita raportului dintre variaţia unghiului de atac/ al avionului şi variaţia unghiului de bracaj y imprimată prin comenzi.
Maniabilitatea avionului se^ referă la mişcarea de rotaţie în jurul centrului său de greutate, ştiind că mişcarea centrului de greutate e reglată prin organele de propulsiune şi de sustentaţie, cum şi prin greutatea lui. Considerînd cele trei componente ale mişcării de rotaţie, se deosebesc (v. fig.): maniabilitate longitudinala, corespunzătoare rotaţiei în jurul axei YY', în planul vertical de simetrie; maniabilitate laterala, corespunzătoare mişcării în jurul axei XX' (influenţată de aripioare), într-un plan normal pe axa longitudinală a avionului; maniabilitate de direcţie, corespunzătoare mişcării în jurul axei ZZ' (influenţată de cîrma de direcţie), într-un plan tangent la traiectorie.
10.	Maniamente. Zoot.: Locuri de pe corpul animalului în cari se depune de preferinţă grăsimea. Se cercetează prin palpare, pentru aprecierea stării de îngrăşare a animalelor.
Cunoaşterea maniamentelor prezintă mare importanţă în industria cărnii, întrucît pe baza lor se face clasificarea animalelor pe stări de îngrăşare, în operaţiile de achiziţie a animalelor şi la recepţia lor în abator.
Maniamentele se percep numai la animalele adulte, la cari gradul de îngrăşare e mai mare decît gradul dezvoltării maselor musculare. La animalele tinere, cercetarea maniamentelor nu dă indicaţii concludente.
Cele mai importante maniamente sînt: coasta, capul pieptului, perdeaua şi şalele.
11.	Manifer. Elt., Metg.: Tip de ferită (v. Ferită 1) magnetic moale, utilizată pentru miezuri de bobine de înaltă frecvenţă. V. sub Magnetice, materiale —.
12.	Manifold! pl. manifolduri. Expl. petr.: Sin. Claviatură de pompe (v.).
13.	Manihot. Bot. V. Manioc.
AvAişcarea unui avion în jurul centrului sau de greutate.
Manila
444
Manipulator
1.	Manila. Ind. text.: Fibră textilă liberiană care se obţine din planta Musa textilis, bananier cu fruct incomestibiL Planta e originară din Fi I i pi ne şi se cultivă în prezent şi în lava, Borneo, Congo, Brazilia şi India. E o plantă erbacee, de lungă durată, atingînd înălţimea de 5 m şi grosimea de maximum 30 mm. Nu are tulpină propriu-zisă, dar frunzele ei numeroase, groase, cărnoase şi lungi, se îmbracă unele pe altele, formînd o tulpină falsă. Frunzele noi fac ca cele vechi să se rupă în zona de conexiune, din resturile frunzelor îmbătrînite, petrecute una peste alta, formîndu-se astfel un fel de trunchi.
Fibra de Manila se obţine atît din frunzele noi, cît şi din trunchiul care. rezultă după recoltarea frunzelor. Acesta din urmă dă fibre de calitate inferioară, groase, dar foarte rezistente. Frunzele se recoltează din 18 în 18 luni, înainte de apariţia florilor. Ciotul rămas în pămînt dă naştere la frunze noi şi astfel planta se reface.
Frunzele tăiate se lasă la uscat, la umbră, şi apoi se taie în benzi cu lăţimea de circa 10 cm. Se curăţă partea exterioară a benzilor; ceea ce rămîne sînt fibrele cari se spală, se usucă, se sortează şi se ambalează pentru a fi livrate industriei.
Fibra de Manila e gălbuie pînă la brună, cu aspect mătăsos şi băţos. Lungimea fibrei atinge 3 m. Are o' rezistenţă mare la întindere şi care nu scade în mediu umed; scade însă la nod. Elasticitatea e mică. Are şi proprietatea de a fi uşoară (cu 30% mai uşoară decît cînepa) şi de a rezista la apa marină. Datorită acestei calităţi, aproape toate odgoanele se fabrică din fibră de Manila. La umezeală, aceste odgoane devin prea rigide, ceea ce constituie o dificultate în manipularea lor. în general, fibra de Manila se utilizează la fabricarea de frînghii, cari prezintă însă inconvenientul că nu pot fi gudronate, pentru sfori şi transmisiuni, — iar fibrele de calitate foarte bună, în măsură mică, pentru stofe de mobilă.
2.	Manila, aur Metg.: Alamă bogată în cupru (tombac), cu adaus de platin, cu compoziţia: 12% Zn, 2% Pt şi restul cupru. E folosită la confecţionarea de bijuterii ieftine. Plaţi n u I _ se adaugă pentru a da strălucire culorii metalice a aliajului.
3.	Manila, pl. manile. Nav.: Tachet prins pe mînerul unei rame de galeră, cu care aceasta se apucă cu mîna pentru ramare. La unele nave de lemn, cari au o eche prea groasă, aceasta e echipată cu manile.
4.	Manioc. Bot., Silv., ind. alim.: Plantă tropicală din familia Euphorbiaceae, originară din America, cu rădăcini îngroşate (tubercule), amilacee (amidonoase), din care se extrage amidon şi se prepară tapioca (v.). Se cultivă o varietate dulce (Manihot dulcis), ale cărei tubercule se folosesc direct în alimentaţie, ca şi cartofii, şi o varietate amară (Manihot- utilissima), cu tubercule toxice, din cauza conţinutului lor în glicozide cianogenice (compuşi ai acidului cianhidric). Prin spălare şi încălzire, glicozidele pot fi îndepărtate şi amidonul poate fi folosit.
Din latexul unor specii de Manihot (de ex. Manihot Glaziovii) se obţine cauciuc.
5.	Maniperm. Elt., Metg.: Ferită (v. Ferită 1) cu oxid de bariu, folosită ca material magnetic dur pentru confecţionarea magneţilor permanenţi. V. sub Magnetice, materiale
6.	Manipulant, pl. manipulanţi. Tehn.: Persoană însărcinată fie cu manevrarea unor utilaje de transport sau cu conducerea unor vehicule, fie cu mînuirea unor produse, Colete, pachete, etc. De exemplu, manipulant se numeşte conducătorul unui tramvai sau manevrantul unei macarale mobile (cum sînt podul rulant, macaraua portal, etc.).
7.	Manipulare. 1. Tehn.: Operaţia de mînuire a unor produse, colete, pachete, fie în cursul desfăşurării unui proces ehnologic, fie pentru a le încărca sau descărca.
t
8.	Manipulare. 2. Tehn.: Operaţia de manevrare a unor instalaţii de transport sau de conducere a unor anumite tipuri de vehicule: tramvaie, etc.
9.	Manipulare. 3. Telc.: Modularea semnalului de radiofrecvenţă al unui emiţător radiotelegrafic cu un semnal modulator constituit din impulsii corespunzătoare unui anumit cod telegrafic (v. şi Modulaţie).—
După tipul de modulaţie realizat, manipularea se numeşte:
Manipulare în amplitudine, dacă semnalul purtător e modulat în amplitudine	de impulsiile telegrafice.
Manipulare	„tot sau	nimic11, dacă impulsiile	telegrafice
comandă sau taie complet emisiunea semnalului de radiofrecvenţă.
Manipulare în frecvenţa, dacă semnalul purtător e modulat în frecvenţă (în deplasare de frecvenţă) de impulsiile telegrafice. •—
După procedeul de modulaţie utilizat, manipularea se mai numeşte:
Manipulare	primară,	dacă manipularea „tot	sau	nimic"
se efectuează prin întreruperea circuitului primar al unui transformator, alimentînd anodul tubului oscilator sau amplificator.
Manipulare	anodicâ,	dacă manipularea „tot	sau	nimic"
se efectuează prin întreruperea circuitului anodic al tubului.
Manipulare	pe grilă,	dacă manipularea se	efectuează
prin variaţia tensiunii de polarizare	a grilei de	comandă a
tubului.
Manipulare	pe grila	supresoare,	dacă manipularea se
efectuează prin variaţia tensiunii de polarizare a grilei supresoare a tubului.
Manipulare catodică, dacă manipularea se efectuează în circuitul catodic al tubului.
10.	Manipulator, pl. manipulatori.Tehn.: Sin. Manipulant (v.)
11.	Manipulator, pl. manipulatoare. 1. Telc.: în telegrafie,
dispozitiv de comandă manuală echipat cu contacte electrice, folosit pentru	formarea	impulsiilor	telegrafice	(de obicei
după codul Morse, v.). Sin. Manipulator Morse.
în construcţia obişnuită (v. fig. a), manipulatorul e constituit dintr-o pîrghie metalică 1, care se poate roti în jurul unui ax orizontal 2, şi care are la cele două capete două contacte: unul de lucru 3 şi unul de repaus 4. Unresort5 menţine pîrghia 1 cu contactul 4 închis. Apăsînd pebutonul 6, se deschide contactul 4 şi se închide contactul 3, transmiţîn-du-se pe linie o impulsie telegrafică. Şurubul 7 serveşte la reglarea contactului de lucru, iar şurubul 8, la reglarea resortului 5. Ansamblul e montat pe o placă-suport 10, izolantă. Manipulatorul se racordează la circuitele telegrafice, pe de o parte prin axul orizontal 2, şi pe de alta la piesele de contact 3' şi 4', prin bornele 9. în fig. h e reprezentat un manipulator de construcţie uşoară, cu resort comprimat 11 şi contacte arcuite 12 şi 13, cari obosesc mai puţin pe operator.
12.	Manipulator. 2. Telc.: La telegraful Baudot (v.), aparatul cu claviatură la care se culege şi se păstrează combinaţia
Manipulator telegrafic. a) obişnuit; b) de construcţie uşoară.
Manipulator de forjă
445
Manita
de semne făcînd parte din codul Baudot, corespunzătoare unui anumit semnal care trebuie transmis. Părţile principale ale manipulatorului sînt: combinatorul, mecanismul de prindere şi electromagnetul de cadenţă.
Combinatorul cuprinde un ansamblu, cu care se poate stabili grupul de cinci impulsii cari caracterizează semnalul telegrafic după codul Baudot. El cuprinde: cinci clape orizontale, în legătură cu cinci lame verticale, aşezate între două rînduri de contacte, cari se găsesc la tensiuni electrice de polaritate contrară. Cum lamele verticale sînt legate la contactele corespunzătoare ale distribuitorului (v.), prin apăsarea pe clape se modifică polaritatea tensiunilor la distribuitor şi se poate asigura transmisiunea semnalului telegrafic.
Mecanismul de prindere cuprinde mijloace mecanice cari permit păstrarea clapelor combinatorului în poziţia comandată prin apăsare, pînă după transmiterea impulsiilor pe linie.
Electromagnetul de cadenţa cuprinde un electromagnet şi un dispozitiv mecanic de eliberare a clapelor combinatorului. La primirea unei impulsii electrice, după transmisiunea impulsiilor pe linie, electromagnetul dă un semnal de „cadenţă", care arată operatorului că poate trece la „culegerea" combinaţiei următoare, şi eliberează, prin dispozitivul mecanic de eliberare, clapele combinatorului.
1.	Manipulator de forja. Mett.: Aparat care serveşte la apucarea şi introducerea ori extragerea lingourilor sau a altor semifabricate calde dintr-un cuptor, la transportul lor în plan orizontal şi, uneori, la manevrarea lor în operaţiile
sează direct pe solul uzinei sau pe o cale de pe sol, fie cu două cărucioare, la aparatele cari se deplasează pe o cale cu şine şi cari permit şi rotirea cleştelui într-un plan orizontal (v. fig. a şi b).
Aparatul de transport şi deplasat sarcinile e constituit fie dintr-un cărucior metalic, pentru deplasarea pe solul uzinei ori pe o cale cu şine, fie din două cărucioare, — primul pentru deplasarea la uzină, al doilea — numai la manipulatoarele cu deplasarea pe cale cu şine şi cari pot roti cleştele într-un plan orizontal —, pentru rotirea pe o platformă a primului cărucior. — Aparatul de apucat e constituit dintr-un cleşte orizontal de apucat blocurile (v. fig. c), cu două fălci articulate la braţele cleştelui. Uneori, cleştele poate efectua şi o mişcare de basculare de mică amplitudine pentru ridicarea sarcinii, iar la manipulatoarele cu două cărucioare, şi o mişcare de rotaţie în plan orizontal.
2.	Manitarea vinurilor. Ind. alim.: îmbolnăvirea vinurilor provocată de bacterii specifice: B. Gayoni, B. Mannitopoeum, B. gracile, etc., care transformă zaharurile în acid lactic, acid acetic, manită şi bioxid de carbon.
Apariţia bolii e favorizată de temperatura de fermentaţie de 30--35°, la musturi cu aciditate mică, nedeburbate, în special în toamnele călduroase. Vinul bolnav capătă gust acru-dulceag, „zgîrietor*1, cu miros de varză sau de lapte acru, şi se turbură.
Boala poate fi prevenită prin deburbarea mustului cu sulfitarea necesară, prin fermentarea la temperatură mode-
Manipulatoare de foria.
o) cu deplasare pe cale cu şine, cu cărucior unic, fără mişcare de rotaţie a cleştelui în plan orizontal (schemă); b) cu deplasare pe cale cu şine, cu două cărucioare, cu mişcare de rotaţie a cleştelui în plan orizontal (schemă); c) cu deplasare pe solul atelierului, cu acţionare electrică; 1) cadru; 2) osie cu roţi directoare; 3) motor de propulsiune: 4) osie cu roţi purtătoare; 5) volan de direcţie; 6) mecanism de direcţie; 7) tub de protecţie a cablului prizei de curent; 8) cleşte pentru apucat blocuri; 9) manetă de comandă a mişcărilor cleştelui; 10) motor de acţionare a cleştelui; 11) dispozitiv de ridicare a cleştelui; 12) mecanism de strîngere a fălcilor cleştelui.
de forjare la ciocan sau la presă. Principalele lui subansambluri sînt: echipamentul de transport, aparatul de apucat cu cleşte şi organele de acţionare. Manipulatoarele se construiesc fie cu un singur cărucior, la aparatele cari se depla-
rată cu fermenţi selecţionaţi, corectarea acidităţii mustului cu acid tartric sau a vinului cu acid citric.
3.	Manitâ. Chim.; Alcool hexahidroxilic, din seria hexi-telor, înrudit cu monozaharideie. Se prezintă sub forma a
Manitină
446
Manivelă
doi stereoişomeri: D- şi L-manita. Se cunoaşte, de asemenea, DL-manita.
CH2OH	ch2oh
I	I
HO—CH	H—C—OH
I
HO—CH I
H—C—OH I
H—C—OH I
CH2OH
D-manitâ
H—C—OH I
HO— C— H I
HO— C—H I
L-manită
E o substanţă cristalină, nehigroscopică, cu gust dulce. D-Manita (sin. Manitol) cristalizează din alcool sub forma de ace strălucitoare, iar din apă, ca prisme mari, rombice. Din topitură sublimează parţial, fără descompunere. D-Manita are p.t. 166°, p.f. 290***295°, d. 1,521, activitate optică slabă, şi anume [cc]q5=—0,21° (soluţie apoasă 17,6% ); puterea rota-toare creşte şi devine pozitivă prin adăugare de borax sau de molibdat de amoniu: [oc]^= + 28,61° (două părţi borax, o parte manită, concentraţia 10% în manită), [a]£5=19,1° (două părţi molibdat de amoniu, pentru o parte manită soluţie 2%); o parte manită se disolvă în 6,5 părţi apă de 16°, şi mai uşor în apă fierbinte; e puţin solubilă în alcool rece şi foarte solubilă în alcool fierbinte; e aproape insolubilă în solvenţi organici. L-Manita are p.t. 164°, iar DL-manita, p.t. 170°.
E una dintre cele mai răspîndite hexite în natură şi se găseşte în diferite plante ca: Fraxinus ornus, licheni, fungi. A fost izolată prin extracţie cu alcool din mană, o exsudaţie a arborelui Fraxinus ornus. Industrial se obţine, alături de sorbită, prin reducerea electrolitică sau hidrogenarea catalitică a D-glucozei, în condiţii mai mult sau mai puţin alcaline; separarea de sorbită se face prin cristalizare din alcool apos. Reducerea fructozei şi a D-manozei cu hidrogen în stare născîndă sau hidrogenarea catalitică a melasei sau a zahărului invertit conduc de asemenea la manită. Procedeele biologice de izolare din substanţe naturale nu mai sînt folosite industrial.
L-Manita se obţine prin reducerea L-manozaharoIactonei sau a L-manozei, iar DL-manita, prin reducerea a-acrozei.
Proprietăţile chimice sînt comune celor ale hexitelor şi ale poliolilor în general. Prin oxidare cu acid azotic se obţine, după condiţiile de lucru: D-manoză, acid D-manonic sau acid D-manozaharic. Oxidarea energică cu permanganat de potasiu conduce, prin intermediul fructozei, la un amestec de acizi: formic, acetic, oxalic, carbonic. Oxidată biologic cu Aceto-bacter suboxidans, trece în D-fructoză. Prin încălzire în vid, manita trece într-un amestec de eteri interni. Tratată cu un amestec de acizi sulfuric şi azotic concentrat trece în hexanitromanită, un exploziv cu o intensitate asemănătoare cu a nitroglicerinei, însă mai stabil, şi cu o acţiune mai slabă, dar de durată mai lungă.
Manita e utilizată în Medicină şi în Farmacie, ca element nutritiv pentru îndulcirea hranei diabeticilor, deoarece nu măreşte conţinutul în zahăr al sîngelui; în amestec cu sorbită e injectată intravenos, pentru a mări presiunea osmotică a sîngelui; e folosită, de asemenea, ca diuretic şi laxativ slab. Din manită se fabrică răşini sintetice (gliptali), plastifianţi, emulgatori, detergenţi, uleiuri sicative sintetice. Hexanitro-derivatul manitei e utilizat ca exploziv.
Manitinâ. Chim.: C6H8N2. Derivat azotat al manitei, obţinut prin distilarea acesteia cu o bază de amoniu. Se prezintă sub forma unui lichid uleios toxic.
2.	Manitol.Chim.: Sin. D-Manită (v. sub Manită).
3.	Manitrinâ. Chim., Farm.: C6H8N6018. Derivat obţinut prin nitrarea manitolului. Se prezintă sub formă de ace lungi, insolubile în apă, solubile în alcool, în eter. La lovire explodează.
Se întrebuinţează în preparate farmaceutice, diluată cu hidraţi de carbon în proporţia de 1 parte manitrină la 9 sau mai multe părţi de hidrat de carbon (în aceste diluţii e considerată neexplozivă).
în Medicină se utilizează ca vasodilatator, în insuficienţa coronariană şi în unele cazuri de hipertensiune, în doze de 15—60 mg. Toxicitatea la om apare la depăşirea acestor doze şi se manifestă prin cefalee şi ameţeală. Dozele mari rezultate prin acumulare produc o creştere a presiunii intraoculare şi colaps circulator. întrebuinţarea prelungită face să apară methemoglobinemie. E contraindicată în glaucom şi în debilitate. De asemenea, în hipotensiune, întrebuinţarea ei poate fi periculoasă. Sin. Manitol hexanitrat, Manitol nitrat, Nitro-manitol, Maxitat, Nitranitol, Manexin.
4.	Manivela, pl. manivele. 1. Mş.: Organ (element) de
maşină al unui mecanism	articulat,	avînd	forma	unei	pîrghii
solidare sau solidarizabile la	un	capăt	cu un	arbore	rotativ —	şi
avînd la celălalt capăt
un fus sau un mîner cu ■ axa paralelă cu axa arborelui (v. fig. I a).
Manivela folosită la un mecanism bielă-mani-velă sau culisă-manivelă, care serveşte la transformarea unei mişcări de rotaţie într-o mişcare	f.	Manivele,
rectilinie alternativă sau a) manivela; b) manivelă cu contramanivelă; invers, se numeşte şi 1) braţ de manivelă; 2) butonul manivelei; manivela de con- 3) pană transversală; 4) arbore; 5) pană versiune.	longitudinală;	6)	contramanivelă;	7)	butonul
Manivela se poate	contramanivelei.
roti cu 360°în jurul axei
geometrice a arborelui pe care e fixată, iar centrul butonului de manivelă descrie un cerc care se numeşte cercul manivelei; raza acestui cerc se numeşte raza manivelei.
Uneori manivela poate purta şi o contramanivelă (v. fig. / b), mai scurtă decît manivela principală, asamblată cu aceasta sau făcînd corp comun cu ea, acţio-nînd de regulă o bieletă de comandă.
Contramanivela se foloseşte, de obicei, la construcţia maşinilor cu abur pentru acţionarea sertarelor de distribuţie.
Pentru turaţii înalte şi la manivele cu greutate mare, manivela se construieşte cu contragreutate (v. fig. II), pentru echilibrarea forţelor centrifuge.
Manivelapoatefi monobloc cu arborele (de obicei, cînd raza manivelei e Manivelă cu contragreu-mică) sau poate fi executată separat	tate.
de acesta şi asamblată prin tragere la O braţ de manivela; 2) bu-cald, prin presare la rece sau prin ton de manivelă; 3) arbo-împănare.	re;	4) contragreutatea ma-
Butonul de manivelă poate fi exe-	nivele»,
cutat separat de manivelă sau poate
face corp comun cu aceasta. Manivelele executate separat de arbore se confecţionează din oţel carbon forjat (obişnuit sau de calitate) sau din oţel turnat.
Secţiunea transversală a braţului de manivelă (care e dreptunghiulară) are grosimea /t= (0,64—0,80) d şi lăţimea £=(1,25* * * 1,30) d, în care d e diametrul arborelui. La execuţia
Manivela
447
Manometru
Manivele.
separată a manivelei trebuie să se asigure o lăţime suficientă a părţii de manivelă în care se introduce capătul arborelui (de obicei, de două ori diametrul capătului arborelui).
1.	Manivela. 2. Ut.: Pîrghie în formă de braţ (v. fig. a), solidarizată la un capăt cu un arbore rotitor şi avînd fixat la celălalt capăt, în loc de buton, un mîner de acţionare, pentru antrenarea manuală a arborelui. Se foloseşte la acţionarea vinciurilor, a şuruburi-lor-melc, a controlerelor, la pornirea unor motoare cu benzină, etc. De cele mai multe ori, manivela de antrenare e demontabilă şi, în acest caz, butucul său are O gaură pătrată °) manivelă de antrenare: 1) bra-pentru asamblarea CU extremi- ţul manivelei; 2) mînerul manivelei; tatea pătrată a arborelui antre- b) manivelă de siguranţă (schemă), nat. Sin. Manivelă de antrenare.
O variantă a manivelei de antrenare e manivela de siguranţa (v. fig. b), echipată cu un mecanism de împiedicare a inversării sensului de rotaţie, — de exemplu un mecanism cu ciichet. Această manivelă se foloseşte la utilaje de ridicat, pentru a nu permite schimbarea sensului de rotaţie sub acţiunea sarcinii, dacă forţa de acţionare la mînerul manivelei s-ar reduce incidental.
Fig. b reprezintă manivela de la troliul unui utilaj de ridicat, la care roata dinţată 1 e solidară cu toba frînei 2 şi braţul manivelei 3 e solidar cu arborele troliului, iar pîr-ghia 4 poate să oscileze în jurul articulaţiei 5. La ridicarea sarcinii (sensul R), braţul 3 apasă pe pîrghia 4 prin intermediul resortului 6 şi întinde banda, astfel încît roata dinţată 1 permite ridicarea. La oprire, roata dinţată 1 şi clichetul 7 blochează braţul manivelei 3, prin intermediul benzii, al pîrghiei 4 şi al resortului 6. La coborîrea sarcinii (sensul C), resortul 6 nu mai apasă pe pîrghia 4; deci banda se destinde şi manivela se decuplează decuplacinematicădeîncliche-tare 1-7.
2.	~ de demarare. Ut.: Manivelă pentru demararea manuală a motoarelor cu ardere internă, cari au o putere mică, pînă la circa 35***50 CP. Această manivelă are un cap cu gheare (numit rac), la partea opusă mînerului, pentru a se cupla cu capul arborelui motorului (v. fig. o); în timpul
oblice, calibrate (cu două porţiuni tronconice racordate la baza mare printr-o porţiune cilindrică, v. fig.), şi cari se rotesc în acelaşi sens. Laminorul perforator poate avea două sau trei cilindre, ale căror axe se încrucişează sub un unghi de 3---100. Găurirea se produce prin întinderea straturi lor superficiale ale eboşei, iar peretele 5 interior al acesteia e netezit grosolan de un dorn (mandrin) menţinut în axa ei printr-o prăjină împinsă hidraulic.
5.	Mannesmann, ţeava Metg.
V. Ţeavă Mannesmann, sub Ţeavă.
6.	Mannheim, aur Metg.: Alamă bogată în cupru (tombac), cu adaus de staniu, cu compoziţia 89% Cu, 10%
Zn şi 1% Sn. E mult mai dură decît tombacul corespunzător. E folosită la confecţionarea de bijuterii ieftine.
7.	Mannheim, curba lui Geom.:
Locul geometric al centrului de curbură
Cilindre tronconice, oblice, de laminor perforator (Mannesmann).
1) cilindru; 2) mandrin; 3) biletă; 4) sensul de mişcare al cilindrului; 5) direcţie de laminare; 6) mişcarea rezultantă a piesei laminate.
Manivelă de demarare, a) desenul schematic al manivelei; b, c) mînuirea manivelei, corect fa) prin tragere în sus, respectiv incorect (c) prin apăsare (sensul mînuirii e indicat prin săgeată); 1) manivelă; 2) resort; 3) acuplaj cu gheare; 4)arbore motor.
acţiunii de demarare, ghearele manivelei se cuplează cu ghearele capului arborelui motorului, iar după pornire se decuplează, datorită unui resort elicoidal. Pentru pornirea motorului, manivela se mînuieşte trăgînd în sus de mîner (v. fig. b), deoarece prin apăsare se pot produce accidente, din cauza unor eventuale aprinderi premature (v. fig. c). Sin. Manivelă de pornire.
a.	Mannesmann, laminor Metg.: Sin. Laminor perforator cu cilindre oblice. V. sub Mannesmann, procedeul —.
4	Mannesmann, procedeul Metg.: Procedeu de găuri re a biletelor de oţel cu diametrul mai mic decît 600 mm, prin lammare pe un dorn la un laminor perforator cu cilindre
al unei curbe (C) care se rostogoleşte pe o dreaptă, corespunzător punctului de contact. Această curbă e o elipsă o parabolă, sau un cerc, după cum curba (C) e o curbă cicloidală, evolventa unui cerc sau o cicloidă.
8.	Mannheim, teorema lui 1. Geom.: Dacă o dreaptă se mişcă astfel, încît trei puncte de pe ea descriu trei plane, orice alt punct al dreptei, invariabil legat de ea, descrie un elipsoid.
9.	Mannheim, teorema lui 2. Geom.: V. sub Normal ie.
10.	Mannich, reacţia lui Chim.-: Reacţie cu compuşi azotaţi întîlnită la condensarea cetonelor, aldehidelor, este-rilor, fenolilor, şi la diferiţi compuşi eterociclici. Formalde-hida se condensează cu amine secundare şi cetone şi dă P-amino-cetone; de exemplu:
C6H5—CO—CH3 -f CH20 + HN(CH3)2~>
C6H5—CO—CH2—CH2—N(CH3)2 -f- H20.
Reacţia decurge foarte uşor, în soluţie apoasă sau alcoolică, la temperatură joasă, şi e catalizată de acizi (HCI). Reacţia are numeroase şi foarte variate aplicaţii sintetice.
11.	Manograf, pl. manografe. F/z., Tehn.: Sin. Manometru înregistrator (v. sub Manometru).
12.	Manometru, pl. manometre. Fiz., Tehn.: Instrument de măsură folosit pentru măsurarea presiunilor, a presiunilor relative (a presiunilor manometrice) mai înalte decît presiunea atmosferică (suprapresiuni) ale fluidelor închise în recipiente, cum şi pentru măsurarea diferenţelor de presiune.
Din punctul de vedere metrologic, manometrele pot fi manometre-etalon, cînd servesc la reproducerea şi păstrarea unităţilor de măsură a presiunii cu precizie metrologică, manometre-model, cînd servesc la verificarea manometrelor de lucru, şi manometre de lucru, cînd servesc la măsurări curente de presiuni.
După modul de indicare (obţinere) a rezultatelor măsurării, manometrele pot fi manometre comparatoare, cînd presiunea e indicată prin comparare directă cu una sau cu mai multe măsuri (de ex. manometrul cu greutăţi); manometre indicatoare, cînd presiunea e indicată de un indice pe o scară gradată (de ex.: manometrul cu piston, manometrul cu clopot, manometrul cu tub curbat, manometrul cu membrană, etc.; manometre înregistratoare, cînd valorile succesive ale variaţiei presiunii se înscriu pe o diagramă (de ex.: manometrul înregistrator cu tub curbat, manometrul înregistrator cu membrană dublă, manometrul înregistrator cu burduf),
Manometru
448
Manometru
şi manometre indicatoare-înregistratoare, cînd valoarea momentană a presiunii e indicată pe o scara gradată, iar variaţia presiunii se înscrie pe o diagramă.
După principiul de funcţionare, se deosebesc manometre în cari determinarea se efectuează compensînd forţa corespunzătoare presiunii de măsurat, cu o altă forţă, şi manometre în cari se determină valoarea presiunii prin determinarea valorii unei alte mărimi care variază monoton în funcţiune de presiune.
Din prima clasă fac parte manometrele cu gaz, m cari se determină volumul unui gaz supus presiunii de măsurat; manometrele cu coloană de lichid (manometrele în formă de U, cele cu tub şi cu rezervor, cu greutăţi, cu tub inelar, cu plutitor), în cari se determină înălţimea unei coloane de lichid, a cărei greutate echilibrează presiunea respectivă; manometrele cu element elastic (manometrele cu tub curbat, cele cu tub spiral, cu tub elicoidal, cu membrană, cu burduf), în cari se determină deformaţia pe care o suferă un element elastic pînă cînd forţele corespunzătoare presiunii sînt echilibrate de forţele elastice cari apar în acel element în. urma deformării sale; manometrele cu piston, în cari presiunea de măsurat e echilibrată prin forţe exterioare exercitate asupra pistonului. Din această clasă face parte şi manometrul Gaede, în care se determină perioada de oscilaţie a unui sistem oscilant.
Din clasa a doua fac parte diferitele tipuri de manometre electrice şi de manometre termice.
Din punctul de vedere al valorii presiunii, a presiunii relative, respectiv al valorii diferenţei de presiune măsurate, se deosebesc; manometre obişnuite, micromanometre folosite pentru măsurări de presiuni, respectiv de presiuni relative, joase, pînă la 10-4mm col. Hg, şi vacuummetre, folosite pentru măsurări de presiuni sub 10*1 mm col. Hg. Diferenţele de presiune se măsoară, fie indirect, cu două instrumente, fie cu manometre diferenţiale; tipurile principale sînt: manometrul diferenţial în formă de U, manometrul cu rezervor, cu plutitor, cu clopot. Se folosesc şi instrumente numite manovacuummetre, cu cari se măsoară presiuni relative atît mai înalte, cît şi mai joase decît presiunea atmosferică; tipurile principale sînt manovacuummetrul în formă de U, cel cu tub curbat, cel cu membrană (simplă sau dublă), şi sînt similare, constructiv, manometrelor de acelaşi tip.
Manometru cu gaz: Manometru alcătuit dintr-un mic cilindru care conţine un gaz al cărui volum variază sub acţiunea presiunii de măsurat. Variaţiile de volum ale gazului sînt transmise unui piston şi apoi unui indicator. E un tip de manometru folosit în special în laboratoare.
Manometru cu lichid: Manometru în care presiunea de măsurat e compensată prin greutatea unei coloane de lichid (mercur, apă, mai rar ulei). Se deosebesc următoarele tipuri mai importante de manometre cu lichid:
Manometrul în formă de U e un manometru constituit dintr-un tub în U, în care se găseşte un lichid, şi care are una dintre ramuri în legătură cu recipientul care conţine fluidul a cărui presiune se determină.
Se deosebesc două tipuri de manometre de acest fel: manometrul cu tub în U deschis (v. fig. / a), la care ramura care nu e în legătură cu recipientul e în comunicaţie cu atmosfera, şi manometrul cu tub în U Jnchis (v. fig. / b), la care această ramură e închisă. în mano-
metrele cu tub deschis, dacă d± e densitatea lichidului care umple manometrul, d2 e densitatea fluidului din recipientul în care se măsoară presiunea, h e diferenţa de nivel al lichidului manometric în cele două ramuri ale manome-trului şi P0 e presiunea exterioară din ramura deschisă, presiunea din recipient e P=P0+h(d1 — */2). în practică, dz e neglijabil faţă de dx şi, dacă se exprimă Pîn atmosfere, P0=1 at,
deci	+3jq^	’ unde h e exprimat în centimetri.— în
manometrele cu tub închis, presiunea P0 depinde de poziţia suprafeţei lichidului liberîn ramura care nu e în legătură cu recipientul în care se măsoară presiunea.
Pentru a obţine o precizie mare se folosesc, ca micromanometre, manometre al căror tub e înclinat faţă de orizontală sub un anumit unghi a (v. fig. II).
La acelaşi lichid de lucru şi pentru o aceeaşi scară a instrumentului, presiunea limită măsurată e cu atît mai mică, cu cît unghiul de înclinare al tubului de sticlă e mai mic. Unghiul a nu se face însă mai mic decît 15°, deoarece citirea devine imprecisă. Scara gradată, aşezată de-a lungul tubului, se gradează de cele mai multe ori direct în milimetri coloană de apă, pentru un anumit lichid manometric, de obicei alcool. Se execută şi micromanometre cu tub cu unghi de înclinare variabil, cu cari se pot măsura presiuni sau diferenţe de presiune cari variază în limite mai mari. Micromanometrele cu tub înclinat se execută ca instrumente de laborator sau industriale, în clasele de precizie 0,5—1,5.
Micromanometrul cu rezervore un manometru cu rezervor şi cu tub vertical, avînd un dispozitivopticcu vernier pentru citirea înălţimii coloanei de lichid manometric (v. fig. III). Dispozitivul de citire optic se compune dintr-o lupă şi dintr-o oglindăconcavă, avînd axa optică comună, şi se poate deplasa în lungul tubului vertical cu ajutorul unui cursor, prin manevrarea unui şurub micrometric. Cursorul cu dispozitivul de citire se ridică la nivelul meniscului lichidului manometric şi se citeşte pe scara gradată a tubului vertical şi pe vernier înălţimea coloanei de lichid pentru poziţia în care imaginea meniscului privită prin lupă şi imaginea sa răsturnată, reflectată de oglinda concavă, sînt tangente la vîrful lor. Cu micromanometrul cu rezervor se pot măsura presiuni pînă la 400 mm col. apă, în special la etalonarea micromanometrelor metalice pentru măsurarea tirajului.
în vacuummetrele bazate pe legea lui Boyle-Mariotte se comprimă un volum cunoscut de gaz la o presiune iniţială egală cu cea care trebuie determinată, pînă cînd el ocupă un alt volum cunoscut, sub o presiune care poate fi măsurată cu un manometru cu mercur. Instrumentul de acest fel folosit cel mai mult e vacuummetrul Mac Leod, care e bazat pe următorul principiu: Se izolează un volum Kdeterminat, din gazul a cărui presiune P trebuie măsurată; se comprimă acest gaz pînă la un volum v şi se măsoară presiunea pa gazului comprimat. Din expresia legii lui Boyle-Mariotte se calculează
	
	
\h pr\	
r	
/. Schema manometrului în formă de U.
a)	manometru cu tub în U deschis;
b)	manometru cu tub în U închis; h) diferenţa de nivel a lichidului manometric; P0) presiunea exterioară; P) presiunea din recipient.
2
II. Schema micromanometru-lui cu tub înclinat.
1) rezervor; 2)tubînclinat ;a) unghiul de înclinare a tubului; hx) înălţimea de ridicare a lichidului manometric în tub; b2) înălţimea de coborîre a lichidului manometric în rezervor; /) lungimea de tub corespunzătoare ridicării lichidului manometric.
7f-
III. Schema micromano-metrului cu rezervor. 7) lupă; 2) oglindă concavă; 3) tub vertical; 4) rezervor.
Manometru	449	Manometru
P= — p. Vacuummetrul Mac Leod (v. fig. IV) se compune
dintr-un rezervor B, continuat cu un tub strîmt C. Rezervorul comunică în A cu recipjentul R, care conţine gazul a cărui presiune se măsoară. într-un tub lateral se găseşte mercur, al cărui nivel poate fi ridicat prin ridicarea rezervorului cu mercur G, prin capcana de bule de aer H. Cînd nivelul mercurului, în ridicare, depăşeşte comunicaţia A, e închisă în rezervorul 6 o masă de gaz la presiunea (P), volumul (V) fiind volumul rezervorului, incluziv cel al tubului C.
Ridicînd rezervorul G, mercurul comprimă gazul în tubul C, iar cînd nivelul mercurului a atins un indice £, el a atins, în tubul A A' de legătură cu recipientul, un nivel D ; v e volumul cunoscut din tubul C situat deasupra indicelui E, iar p e dat de înălţimea h a coloanei de mercur dintre indicele £ şi D. Instrumentul poate fi folosit pentru a măsura presiuni pînă la 10~7 mm col. Hg. La unele vacuum-metre de acest tip, tubul AA' e ramificat în mai multe tuburi paralele, cu diametri crescători, folosite pentru măsurarea presiunilor de diferite ordine de mărime.
Manometrele în formă de U pot fi folosite şi ca mano-metre diferenţiale. Se folosesc două astfel de instrumente: manometrul diferenţial cu un singur lichid manometric şi manometrul diferenţial cu două M-chide manometrice (v. fig. V). în manometrul cu un singur lichid,
IV. Vacuummetru Mac Leod.
h
diferenţa dintre presiunile din r— cele două ramuri e AP=hd,
[fii
b
VI. Micromanometru compensator.
I)	rezervor cilindric vertical; 2) rezervor cilindric orizontal (cu dispozitiv optic de stabilirea nivelului de lichid la unul dintre capete); 3) tub flexibil; 4) şurub micrometric; 5) tambur micrometric solidar cu şurubul micrometric 4; 6) piuliţa mo-letatâ; 7) vîrf conic; 8) indicator; 9 şi 10) racorduri pentru presiune:
II)	scara gradată; 12) scară gradată a tamburului 5; 13) reper fix.
sau coborîrea unui plutitor
V. Manometre diferenţiale, o) manometru cu un singur lichid; b) manometru cu două lichide; A şi 8) Iichide imiscibile.
h fiind diferenţa de nivel dintre cele două coloane de lichid şi d, densitatea lichidului manometric. în manometrul cu două lichide manometrice, tubul manometric conţine două lichide imiscibile A şi B, ale căror densităţi sînd d^ şi d-g. Tubul manometric are două camere cu secţiune mare, al căror rol e de a menţine un nivel practic constant al lichidului A, cînd variază diferenţa de nivel h dintre suprafeţele coloanelor lichidului B. Diferenţa de presiune e dată de AP—h(djg — d^) şi, cu cît cele două lichide au densităţi mai apropiate, cu atît h e mai mare pentru o aceeaşi valoare a lui AP.
Micromanometrul compensator (v. fig. VI) e un manometru cu lichid, compus din două rezervoare 1 şi 2, cari comunică între ele printr-un tub 3, şi cari pot fi ridicate la diferite înălţimi pentru punerea la zero a instrumentului şi pentru măsurare. Rezervorul 1 se poate ridica sau coborî prin rotirea şurubului micrometric4, cu ajutorul tamburului 5, iar rezervorul 2, prin rotirea piuliţei 6. înainte de începerea măsurării, instrumentul se aşază în poziţie orizontală, iar indicatorul 8 şi tamburul 5 se aşază la gradaţiile zero. Apoi se umplu rezervoarele cu apă distilată, astfel încît vîrful conic 7, vizibil prin dispozitivul optic de vizare de la rezervorul 2, să apară sub forma a două conuri puse vîrf în vîrf (în această situaţie, nivelul apei din rezervor atinge vîrful său). După umplerea cu apă distilată, reglarea precisă a punctului' zero se efectuează prin ridicarea sau coborîrea rezervorului 2, cu ajutorul piuliţei 6. Pentru măsurarea unei presiuni relative, rezervorul cu fluidul a cărui presiune se
măsoară se leagă la racordul 9, racordul 10 fiind lăsat deschis în atmosferă, iar la măsurarea unei diferenţe de presiune, racordul 9 se leagă la presiunea superioară, iar racordu I 10, la presiunea inferioară. Sub acţiunea presiunii (respectiv a diferenţei de presiune), apa distilată se ridică în rezervorul
1	şi se coboară în rezervorul 2. Prin rotirea tamburului 5, rezervorul 1 se ridică pînă cînd vîrful acului conic coincide cu imaginea sa, iar presiunea măsurată se citeşte direct, în milimetri coloană de apă, pe scara verticală 11-(gradată din 2 în
2	mm) şi pe scara 12 a tamburului 5, în dreptul reperului fix 13 (gradată pe întreaga circum-ferenţă în 200 de părţi egale, deci o diviziune corespunzînd la 0,01 mm col. apă).
Micromanometrul compensator se foloseşte ca instrument etalon, la verificarea manome-trelor de uz general şi a micro-manometrelor de tiraj, pentru presiuni de 0---150 mm col. apă şi cu o precizie de măsurare de ordinul, a 0.02---0.05 mm col. apă.
Manometrul cu plutitor e un manometru cu lichid, la care variaţia de presiune relativă (respectiv de diferenţă de presiune) provoacă ridicarea (v. fig. VII) ce se găseşte în vasul cu diametru mai mare dintre cele două vase comunicante ale instrumentului, umplute cu un lichid manometric (de obicei cu mercur) pînă la un anumit nivel. Tija verticală din cen- ? trul putitorului acţionează asupra acului indicator printr-o transmisiune mecanică cu pîrghii articulate sau cu cuplu cremalieră-pinion. Manometrul cu plutitor poate fi folosit, fie ca manometru şi, în acest caz, vasul cu plutitor se racordează la recipientul a cărui presiune interioară se măsoară, iar vasul mic se lasă în legătură cu atmosfera, fie ca manometru diferenţial prin racordarea vasului cu plutitor la recipientul cu presiune mai înaltă şi a vasului mic la celălalt recipient.
Manometrele cu plutitor sînt utilizate frecvent ca manometre diferenţiale pentru măsurarea debitelor fluidelor la instalaţiile de măsurat debitul prin laminare (cu cădere variabilă de presiune) şi, în acest caz, sînt gradate direct în unităţi de debit, avînd scări gradate neuniforme sau uniforme, în cazul utilizării unei transmisiuni compensatoare (cu şablon, cu pîrghii articulate, etc.). Eroarea de indicaţie e mai mică decît ±1,5%. (clasa 1,5 de precizie). Se execută ca mano-
VII. Schema manometrului cu plutitor. 1) vas mane; 2) vas mic; 3) plutitor;
4)	mecanism de transmisiune cu pîrghii;
5)	ac indicator; 6) scară gradată; pt şi p2) presiuni a căror diferenţă se măsoară; hj) creşterea de nivel în vasul mic; h2) căderea de nivel în vasul mare (egală cu înălţimea de coborîre a plutitorului); h) diferenţa dintre nivelurile din cele doua vase comunicante (corespunzătoare diferenţei de presiune
A p^P^Pi).
29
Manometru
450
Manometru
metru indicator, ca manometru înregistrator şi ca manometru cu transmitere lai distanţă şi cu limita de măsurare de la 40---6300 mm col. apă (în trepte).
Manometrul inelar e un manometru cu lichid, la care diferenţa de presiune, respectiv presiunea relativă pro' Dacă rotirea unui inel gol, separat la	P1j $J
parteasuperioară	^	n^8
printr-un perete interior şi umplut parţial cu lichid manometric, şi de care e fixat acul indicator (v. fig. VIII). Axa de rotire e constituită de muchia unui cuţit de sprijin prismatic, iar la partea inferioară a inelului	VIII.	Schema	manometrului inelar,
se fixează contra- 1) tub inelar (tor); 2) perete interior; 3) cuţit pris-greutăţi schimba- matic; 4) contragreutate; 5) pîrghie; 6) tuburi flexibile, pentru modi- bile; pt şi p2) presiuni a căror diferenţă se măsoară; ficarea domeniu- 9) unghi de rotire datorit diferenţei de presiune;
. lut de măsurare	G) greutatea întregului sistem mobil,
a: instrumentului.
Inelul se pune în legătură cu presiunile a căror diferenţă se măsoară, prin intermediul a două tuburi flexibile racordate de o parte şi de alta a peretelui despărţitor interior. La măsurarea presiunii relative, un tub se lasă liber în atmosferă. Datorită diferenţei de presiune Ap=pi—p%, lichidul manometric se deplasează către tubul racordat la presiunea mai joasă şi inelul se roteşte pînă la echilibrarea cuplului de rotire datorit poziţiei asimetrice a lichidului manometric faţă de verticala care trece prin punctul de rotire, cu cuplul rezistent datorit contragreutăţilor şi inelului. Unghiul de rotire al inelului e funcţiune trigonometrică de 'diferenţa de presiune măsurată şi deci scara instrumentului e neuniformă. Instrumentul poate fi utilizat ca manometru, ca' vacuummetru, în special ca manometru diferenţial la instalaţiile de măsurare a debitului fluidelor prin laminare sau la măsurarea tirajului gazelor.
Manometrul cu clopot e un manometru cu lichid, la care presiunea relativă' provoacă cufundarea pînă la o anumită adîncime a * unui clopot în lichidul manometric dintr-un vas, datorită diferenţei de presiune dintre exteriorul şi interiorul clopotului, mişcarea clopotului fiind transmisă la acul indi- IX. Schema manometrului cu clopot, câtor printr-un'sistem de O vas; 2) lichid manometric; 3) clopot; 4)ac pîrghii (v. fig. IX). în ăl - indicator; 5) scară gradată; px) presiunea ţimea. la care se ridică care se măsoară; p.,) presiunea atmosferică; clopotul e proporţională fi) înălţimea de ridicarea clopotului (propor-CU presiunea px care se ţională cu presiunea relativă Ap=px~pJ. măsoară.
Manometrul diferenţial cu clopot se compune din două vase. comunicante în cari se deplasează două clopote sub cari se exercita presiunile a căror diferenţă se măsoară. Acul indicator e rotit prin deplasarea concomitentă, în sensuri
X. Manometru cu tub curbat. 1) tub metalic curbat (tub Bour-don); 2) racord; 3) pîrghie cu sector dinţat; 4) pinion; 5) ac indicator; 6) cadran; 7) cutie (carcasă).
contrare, a celor două clopote. E un instrument foarte sensibil, utilizat ca micromanometru pentru presiuni relative sau diferenţe de presiune foarte joase (de la 4—16 mm col. apă).
Manometru cu element elastic:	Mano-
metru în care presiunea de măsurat e compensată prin forţele elastice cari se stabilesc într-un element elastic deformat sub acţiunea presiunii. Se folosesc tipurile mai importante indicate mai jos.
Manometrul cu tub curbat (v. fig. X) e un manometru cu element elastic constituit dintr-un tub metalic curbat în formă de arc de cerc (de obicei la 270°), de secţiune transversală plană , ovală sau eliptică (tub Bourdon), care se deformează sub acţiunea diferenţei dintre presiunea interioară care se măsoară şi cea exterioară care, în general, e presiunea atmosferică. Tubul curbat are un capăt fix, în comunicaţie cu fluidul din recipient, şi celălalt capăt închis şi I iber, articulat cu un meca-nismde transmis iu ne şi amplificarea deplasării sale. Sub acţiunea diferenţei dintre presiunea exercitată de fluidul măsurat (din interiorul tubului) şi presiunea atmosferică (exterioară tubului), tubul se destinde (dacă presiunea măsurată e mai înaltă decît presiunea atmosferică) sau se curbează mai mult (dacă presiunea măsurată e mai joasă decît presiunea atmosferică), în primul caz, instrumentul funcţionează ca manometru, iar în al doilea caz, ca vacuummetru.
Deplasarea capătului liber al tubului e proporţională cu presiunea relativă măsurată şi e amplificată cu un mecanism şi transmisă la un ac indicator care se roteşte în faţa unui cadran circular, gradat uniform în unităţi de presiune (de obicei kgf/cm2 sau mm col. Hg). E folosit mult în măsurările industriale, datorită simplicităţii construcţiei, portabilităţii, universalităţii şi gamei întinse de măsurări. Cel mai frecvent e folosit pînă la presiuni de 200 kgf/cm2 şi, în acest caz, tubul e executat din alamă, iar pentru presiuni pînă la 10000 kgf/cm2, tubul e executat din oţel. Manometrele de lucru se execută de la clasa 1 pînă la clasa 6 de precizie.
Manometrul diferenţial CU XI. Mecanismul manometrului dife-tub curbat e un manometru	renţial	cu	tub	curbat,
metalic CU două tuburi curbate, î) racord de legătură la presiunea racordate fiecare la cîte una superioară; 2) racord de legătură dintre presiunile a căror dife- ja presiunea inferioară; 3) piesă-renţă se măsoară. Tuburile suport a tuburilor curbate; 4 şi curbate sînt identice (au ace- 5) tuburi curbate; 6 şi 7) mecanisme leaşi caracteristici) şi au fiecare de transmisiune; 8) ac indicator; mecanismul de transmisiune 9) scară gradată exterioară; 10) propriu, de asemenea identic scară gradată interioară (gradată (v. fig. XI). Unul dintre cele	identic cu scara 9).
două mecanisme roteşte un ax
pe care e fixat acul indicator ai manometrului care se deplasează faţă de o scară gradată, iar celălalt mecanism roteşte un disc cu o scară gradată concentrică şi alăturată în interior
Manometru
451
Manometru
primei, avînd aceleaşi gradaţii. Tubul curbat care acţionează acul indicator se racordează la presiunea mai înaltă, iar celălalt tub, la presiunea mai joasă. Acul indicator arată pe scara exterioară valoarea presiunii înalte, iar gradaţia de zero a scării interioare (marcată în mod deosebit) arată valoarea presiunii joase, tot pe scara gradată exterioară. Diferenţa dintre cele două presiuni se citeşte pe scara gradată interioară, în dreptul acului indicator. Deci cu manometrul diferenţial cu tub curbat se citesc simultan trei valori: presiunea superioară, presiunea inferioară şi diferenţa dintre aceste presiuni.
Manometrul cu tubelicoidal are un element elastic constituit dintr-un tub de formăelicoidală, avînd un capăt fix şi unul mobil, articulat cu mecanismul de transmisiune şi amplificare. E mai sensibil decît manometrul cu tub curbat şi se foloseşte, de cele mai multe ^	"	de	trcmsmisiune
ori, la măsurarea presiunilor relative de 5*• * 100 kgf/cm2, mai frecvent ca instrument înregistrator, în clasele de precizie 1***2,5.
Manometrul cu tub spiral (v. fig. XII) e un manometru cu element elastic care se bazează pe deformaţia elastică a unui tub metalic spiral sub acţiunea diferenţei dintre presiunea interioară care se măsoară şi cea exterioară care, în general, e presiunea atmosferică. La o aceeaşi presiune relativă măsurată, capătul liber al tubului spiral se deplasează mai mult decît capătul tubului curbat şi de aceea mecanismul de transmisiune e mai simplu, cu o amplificare mai redusă sau chiar capătul liber e legat direct de axul acului indicator.
Manometrul cu membrană simplă (v. fig. XIII) e un manometru cu element elastic constituit dintr-o membrană metalică circulară (plană sau cu ondulaţii circulare) care închide o cameră în care pătrunde fluidul a cărui presiune relativă se măsoară. Sub acţiunea presiunii acestuia, membrana se deformează, căpătînd la centrul ei săgeata maximă, care este transmisă şi amplificată la acul indicator care se roteşte în faţa unui cadran circu-XIII. Manometru cu membrană
XII. Manometru cu tub spiral. 1) tub metalic spiral; 2) suportul tubului spiral; 3) racord;
a mişcării; 5) ac indicator; 6) cadran circular plat; 7) cutie (carcasă).
Iar, gradat în unităţi de presiune.
Se execută ca manometre model şi ca manometre de lucru, indicatoare sau înregistratoare, cu transmiterea la distanţă, pentru presiuni relative între 0,2 kgf/cm2 şi 30 kgf/cm2. Manometrele de lucru se execută în clasele de precizie 1,5••-6.
Manometrul diferenţial cu membrana simplă e constituit dintr-un manometru cu membrană simplă (v.), echipat cu două nipluri de legătură, unul (cel legat la presiunea superioară) în comunicaţie cu cavitatea inferioară a camerei pe care o separă membrana, iar altul cu cealaltă cavitate. Sub acţiunea diferenţei de presiune, membrana se curbează în
simplă.
1) membrană metalică (cu ondulaţii circulare, concentrice); 2) capacul carcasei; 3) racord; 4) carcasă; 5) cutia carcasei ; 6) mecanism de transmisiune; 7) ac indicator; 8) cadran circular plat.
sus şi acul indicator arată pe cadran diferenţa dintre cele două presiuni.
Manometrul cu membrană dublă e constituit din două membrane metalice circulare (cu ondulaţii circulare concentrice) unite etanş între ele pe periferie şi cari formează o cutie (capsulă manometrică) în care pătrunde fluidul a cărui presiune relativă se măsoară. Sub acţiunea diferenţei de presiune dintre fluidul interior şi atmosfera exterioară, membranele se deformează. Săgeata maximă care apare la centrul capsulei manometrice e transmisă şi amplificată cu un mecanism format, fie dintr-un sistem de pîrghii, fie dintr-un sistem de pîrghii combinat cu angrenaj cu sector dinţat, la acul indicator care se roteşte în faţa unui cadran circular plat.
Micromanometrul de tiraj cu membrană e un manometru metalic cu element elastic constituit dintr-o membrană dublă (capsulă manometrică) (v. sub Manometru cu membrană dublă) şi cu care se pot măsura diferenţe de presiune de ordinul a 15—1500 mm col. apă. E folosit mult în industrie ia măsurarea presiunilor şi a diferenţelor mici depresiune, şi, cel mai mult, ia determinarea intensităţii tirajului la instalaţii le de cazane, la furnale, la cuptoare industriale, etc.
Sin. Indicator de tiraj.
Manometrul cu burduf (v. fig. XIV) e un manometru cu element elastic constituit dintr-o cutie metalică cilindrică cu peretele lateral ondulat (bur- xiV. Manometru cu burduf, duf), fixată la partea inferioară pe un j) burduf; 2) suportul bur-suport şi în care pătrunde fluidul a dufului; 3) racord; 4) me-cărui presiune relativă se măsoară, ccmism de transmisiune ; capătul superior fiind închis şi legat ac indicator; 6) cutie, cu mecanismul de transmisiune şi
amplificare. Datorită acţiunii diferenţei dintre presiunea interioară şi cea exterioară (atmosferică), burduful se lungeşte proporţional cu pres*iunea relativă. Deplasarea e amplificată şi transmisă la acul indicator. Sin. Manometru cu tub ondulat.
Manometrul diferenţial cu burduf e constituit dintr-un manometru cu burduf (v.) introdus în interiorul unei carcase etanşe. Presiuneasu-perioară se exercită în interiorul burdufului, iarpresiu-nea inferioară, în spaţiul din jurul burdufului. Deplasarea fundului burdufului, datorită diferenţei de presiune, se transmite la un ac indicator a cărui poziţie faţă de scara gradată a manometru-lui indică diferenţa de presiune.
Manometru cu piston: Manometru al cărui organ principal e constituit dintr-un piston care închide la un capăt un cilindru metalic şi asupra căruia acţionează, pe suprafaţa liberă, presiunea relativă care se măsoară, iar în partea opusă, o forţă antagonistă, exterioară, realizată prin greutăţi, la manometrul cu
19*
XV. Manometru cu piston simplu.
1) cilindru; 2) piston; 3) platou; 4) greutăţi; 5) piston deplasabil manual; 6) racord pentru manometru! care se verifică; 7 şi 8) ace de reglaj; 9) ac pentru evacuarea lichidului manometric (ulei); 10) roată de mînă pentru menţinerea pistonului 2 la niVel constant; 11) pîlnie de umplere cu lichid manometric.
Manometru
452
Manometru
piston simplu, şi printr-un resort, la manometru! cu piston şi cu resort.
Manometrul cu piston simplu (v. fig. XV) se foloseşte uzual ca manometru model, la verificarea şi gradarea mano-metrelor industriale cu element elastic cu presiuni relative maxime mai înalte decît 1,5 kgf/cm2 (cînd manometrul cu mercur devine incomod) şi pînă la 50 kgf/cm2 sau pînă la 500 kgf/cm2 sau chiar 2000 kgf/cm2 (în construcţii speciale),
şi foarte rar ca manometru industrial.
Manometrui cu piston şi cu resort se bazează pe echilibrarea presiunii de măsurat cu forţa elastică a unui resort elicoidal antagonist care apasă pe piston. Un exemplu de astfel de manometru e manometrul cu piston şi cu resort pentru pneuri (v. fig. XVI). Sub acţiunea presiunii aerului din pneu, pistonul 4, solidar cu tija gradată 5, se deplasează pînă la poziţia de echilibru cu forţa antagonistă creată de resortul elicoidal 6.
Manometrul cu piston diferenţial (v. fig. XVII) are un-
XV/. Manometru cu piston şi cu resort pentru pneuri.
1) corp cilindric; 2) racord pentru ataşare la valva camerei auto ; 3) capac; 4) piston cu garnitură de piele; 5) tijă metalică gradată în unităţi de presiune; 6) resort elicoidal antagonist.
piston în două trepte (o porţiune superioară cu diametru mare şi o porţiune inferioară cu diametru mai mic), iar greutăţile se aşază pe un taler fixat la o tijă ancorată de pistonul inferior printr-un jug.
Manometrul cu piston cu multiplicator hidraulic (v. fig. XVIII) e constituit dintr-un multiplicator hidraulic compus din doi cilindri cu pistoane cu diametri diferiţi, cuplaţi coaxial, şi dintr-un manometru cu piston simplu dispus la partea superioară şkcare are limita superioară de măsurarede 50 kgf/cm2. Fluidul a cărui presiune se măsoară e adus în partea inferioară a ci I indru-Iui de înaltă presiune şi tinde să ridice ambele pistoane. Ca urmare, se stabi leşte o presiune în I ichidul manometric care umple spaţiul de deasupra cil indrului de joasă presiune, şi care e măsurată de manometrul cu piston simplu. Datorită faptului căsupra-faţa pistonului de înaltă presiune e mai mică decît suprafaţa pistonului de joasă presiune, presiunea din camera de joasă presiune,, măsurată cu ajutorul manometrului cu piston simplu, e mai mică decît presiunea care trebuie determinată, transmisă prin tubul 8. Roata de curea 7 serveşte la imprimarea unei mişcări de rotaţie ansamblului celor două pis-
toane, pentru a elimina influenţele dăunătoare asupra preciziei de măsurare, datorite frecărilor, instalării defectuoase a instrumentului în poziţie orizontală, devierii centrului de greutate al greutăţilor faţă de axa pistonului, etc.
Manometru Gaede: Manometru folosit pentru măsurarea presiunilor foarte joase (pînă la 10~7 mm col. Hg), bazat pe măsurarea perioadei de oscilaţie a unei foiţe foarte subţiri de aluminiu, suspendată printr-un fir de cuarţ în gazul a cărui presiune se măsoară şi ale cărui molecule sînt constrînse, printr-oîncălzire corespunzătoare, să acţioneze asupra foiţei cu forţe de direcţii determinate.
Manometru electric: Manometru în care valoarea presiunii de măsurat se obţine măsurînd valoarea unei mărimi electrice. Manometrele electrice sînt echipate cu traductoare (v.) cari trans-
XV///. Manometru cu
formă variaţiile presiunii în variaţii ale p,ston^ multiplicator unei mărimi electrice şi permit transmiterea indicaţiilor la distanţă pe un circuit de telemăsură.
După natura mărimii electrice măsurate, se deosebesc următoarele traductoare: rezistive (utilizate în variantele:
traductor de deformaţii, pastile de căr- 5) piston de joasă pre-bune, fir de rezistenţă, element de rezis- siune ţavînd diametru|
tenţăcu contacte mobile, termorezistenţă), magnetice (utilizate în variantele: induc-tivitate variabilă într-un circuit electric şi reluctanţă variabilă într-un circuit magnetic), magnetoelastice, capacitive, piezo-electrice şi cu ionizare.
hidraulic.
1) placă de bază; 2) cilindru de înaltă presiune ; 3) piston de înaltă presiune (avînd diametrul mic); 4) cilindru de joasă presiune;
XV//. Manometru cu piston diferenţial.
1) cilindru; 2) montant; 3) piston; 4) tijă suspendată; 5) greutăţi; 6) presă hidraulică manuală; 7) racord pentru fixarea manometrului care se verifică.
ştift de antrenare. Pentru a uşura pre-
zzz
c
mare); 6) manometru cu piston simplu ; 7) roată de curea; 8) ţeavă pentru racordare la presiunea care se măsoară; 9) corp; 10) cuplaj cu
Manometrul cu traductor de deformaţii articulaţie sferică şi e un manometru care se bazează pe variaţia rezistenţei electrice a unui con* ductor în urma unei deformări elastice, luarea deformaţiei elastice de către traductor, se aplică acesta direct pe corpul supus la presiune.
Traductorului de deformaţii, numit şi traductor de efort, sau traductor tensometric, i se dă frecvent forma constructivă reprezentată schematic în
fig. XIX, spre a obţine valori de	,1
rezistenţă convenabile şi spre a evita dimensiuni greu utilizabile.
Pentru a permite măsurări cît^ mai simple în diferite aplicaţii, se fabrică numeroase tipuri de traductoare cu rezistenţa de capăt cuprinsă între 60 şi 50 000 n (folo- X/X. Traductor de deformaţii, sind frecvent rezistenţa de 120 Q 1) conductor activ; 2) conduc-la curent de lucru de 25 mA). tor de legătură; 3) piăcuţă-Dimensiunea totală a traductorului	suport,
variază între 1,5 şi 150 mm.
Traductorul de deformaţii se execută din copel şi con-stantan (45% Ni, 55% Cu), pentru măsurări dinamice şi statice, şi din isoelastic (52% Fe, 36% Ni, 8% Cr şi restul mangan, magneziu, siliciu, carbon şi urme de vanadiu), pentru aplicaţii excluziv dinamice. Traductoarele de isoelastic prezintă avantajul unei tensiuni de ieşire de şase ori mai mare decît a celor de copel şi de constantan (deci suprimarea amplificării de ieşire şi, în final, avantaje de cost), dar prezintă şi dezavantajul coeficientului de temperatură de 25---50 de ori mai mare.
Manometru
453
Manometru
Pentru realizări industriale se garantează clasa de precizie Sjb -|-1% şi precizia valorii de capăt circa ±0,25%.
Variaţia de presiune transformîndu-se într-o variaţie de rezistenţă, măsurarea presiunii consistă în măsurarea unei rezistenţe electrice, ceea ce se efectuează cel mai frecvent cu o punte Wheatstone, alimentată cu 6 V.
Avînd în vedere precizia măsurărilor cu punte, ciasa acestui tip de manometru electric e determinată numai de clasa tra-ductorului.
Deformarea elastică a traductorului poate fi produsă de oricare dintre elementele elastice obişnuite în măsurări de presiune (de ex.: tub Bourdon, cilindru elastic, diafragmă, burduf, etc.).
Traductorul de deformaţii se utilizează şi ca tensometru.
Manometrul cu tub Bourdon şi traductor de deformaţii se utilizează în domeniul de măsură de Ia 0***10 kgf/cm2 pînă la 0---25 000 kgf/cm2. Precizia e de ±0,25% , temperatura maximă de lucru 150°, frecvenţa proprie de oscilaţie 300***20C0 Hz (după natura materialului din care se execută tubul).
Manometrul cu cilindru elastic şi cu traductor de deformaţii se utilizează în domeniul de măsură de la 0---16 kgf/cm2 pînă la 0---6400 kgf/cm2. Clasa de precizie e ±1% , temperatura minimă de lucru —50° şi cea maximă +75°, frecvenţa proprie de rezonanţă mai mare decît 1500 Hz, cu posibilităţi de compensare la erori de temperatură.
Manometrul cu diafragma şi cu traductor de deformaţii se utilizează în domeniul de măsură de la -10---+64 kgf/cm2 pînă la —10---6400 kgf/cm2. Precizia e ±1%, în forme constructive speciale, temperatura de lucru 300---34000 (pentru gama temperaturilor înalte se utilizează răcire cu aer sub presiune sau cu apă de răcire); frecvenţa proprie de rezonanţă, aproximativ 45 000 Hz.
Manometrul cu traductor rezistiv cu pastile de cărbune
se bazează pe modificarea (în funcţiune de presiune) a rezistenţei unei coloane formate din discuri (pastile) de cărbune (v. fig. XX a). Variaţia de
r		R rw—	
-j	/7		
			
		# sr-	
rezistenţă e datorită modificării rezistenţei de contact dintre discuri, sub influenţa presiunii exercitate asupra coloanei. Pentru a asigura un punct de zero reproducti-bil, coloana trebuie să lucreze cu o anumită presiune ini- w	u
ţială (20---25 kgf/cm2). Tra- XX. Traductoare cu pastile de cărbune. -ductorul are O Stabilitate a) coloană simpla; b) coloane legate în mică, amplitudine suficientă montaj diferenţial acţionate de un bur-a semnalului de ieşire, care duf; 1) discuri de cărbune; 2) forţa de permite Utilizarea traducto- apăsare; 3) coloane de cărbune; rului fără amplificare, iste-	4)	burduf,
rezis mecanic 3--*7%, presiunea maximă de lucru 60**-70 kgf/cm2. Rezultate mai bune se obţin cu două coloane legate în montaj diferenţial (v. fig. XXb).
Manometrul cu fir de rezistenţă are drept traductor o bobină elicoidală montată astfel încît să fie protejată de fluidul măsurat, executată din manganin sau din aur cromat (tratat în mod special), ultimul permiţînd măsurări de presiune pînă Ia 150 000 kgf/cm2. Aparatul se utilizează în special pestedomeniuf de măsură al manometrelor cu tub Bourdon, adică peste 30 000 kgf/cm2.
Manometrul cu traductor rezistiv cu contacte mobile se bazează pe transformarea presiunii în deplasarea unui contact mobil de-a lungul unui element de rezistenţă care poate fi un simplu fir de rezistenţă, un ansamblu de rezistoare sau un rezistor bobinat. Caracteristicile traductorului sînt: valori de capăt 50---40 000 £2; curent 10 mA pentru* valori de capăt
pînă la 2000 Q şi 3 mA peste această valoare; semnal de ieşire mare, ceea ce permite utilizarea fără amplificare prealabilă; sensibilitate mică, între 0,2 şi 0,5%. Traductoarele cu contacte mobile se utilizează în aparate cu tub Bourdon, cu burduf sau cu diafragmă, şi sînt actualmente traductoarele cu cea mai largă utilizare.
Manometrul cu termorezistenţă se bazează pe variaţia, în funcţiune de presiune, a conductivităţii termice a gazelor. Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor se foloseşte un sistem diferenţial de măsură, utilizînd două becuri cu filamente de platin sau de wolfram, unul dintre ele conţinînd un gaz la o presiune de referinţă, iar al doilea, gaz la presiunea de măsurat. Caracteristicile sistemului sînt: simplicitatea, semnalul de ieşire suficient de mare, frecvenţa de răspuns de ordinul a 200---300 Hz, precizia şi stabilitatea, mici.
Domeniu de aplicaţie:	măsurarea presiunii gazelor cu
valori de circa 2 mm Hg; se utilizează, de asemenea, la măsurarea densităţilor şi a amestecurilor de gaze la presiuni cunoscute.
Manometrul cu traductor magnetic de tip inductiv se bazează pe variaţia, în funcţiune de presiune, -a inductivităţii unui circuit electric. Valoarea inductivităţii unei bobine creşte aproximativ proporţional cu cantitatea de material magnetic introdusă în bobină (v. fig. XXI a). Dependenţa inductivităiii de presiuneseobţine prin deplasarea unui miez mobil de material magnetic în interiorul unei bobine. Deplasarea miezului mobil se realizează prin legarea solidară a acestuia de un element elastic, de exemplu de capătul liber al unui tub Bourdon.
Sistemul de măsură nu adaugă sarcini de fricţiune şi exercită
forţe de reacţiune nule sau mici	d	u
asupra dispozitivului de măsură,	XX/.	Traductoare magnetice	de tip
prezintă o impedanţă mică şi	inductiv,
permite trecerea unor curenţi	o)	e|emerrt	cu inductivitate	varia-
destul de mari, prezintă o carac- bi|a. b) e|emenţ inductiv diferenţial. teristică de ieşire lineară func-	^	miez	de	fjer>
ţiune de deplasarea mecanică,
nu necesită alimentare specială (tensiunea de alimentare de circa
3	V pe bobină), e simplu şi robust, putînd funcţiona şi sub apă, necesită montaj şi întreţinere nepretenţioase.
	
	
	
li î>" 	li]		1
Tj
XXII. Schema de utilizare XXIII. Tradactor magnetic inductiv dife-a traductorului magnetic	renţiai.
inductiv diferenţial Ia un 1) armatură de oţel special; 2) conductoare; sistem de măsurare a p-e- 3, 6, 7 şi 8) bobine; 4) carcasă de bachelită siunii cu tub Bourdon.	sau ceramică; 5) ecran de aluminiu.
1)	tub Bourdon; 2) volt- it	.	.
metru; 3) armatura acţio-	Manometru! cu traductor magnetic
nată de capătul liber al inductiv diferenţial se bazează pe tubului Bourdon; 4) circuit ac?la?' Pr'nclP'u de funcţionare ca şi de ieşire din bobinele 5şi 6. cel precedent, cu deosebirea că se folo-sesc doua bobine, iar deplasarea mie-sului mobil duce la creşterea inductivităţii unei bobine şi la scăderea inductivităţii celeilalte (v. fig. XXI b). Fig. XX// repre-
Manometru
454
Manometru
zintă utilizarea acestui traductor cuplat cu un element elastic de tip Bourdon.
Fig. XXIII reprezintă o construcţie mai frecvent întîl-nită. Bobina 6 e alimentată în curent alternativ. Fluxurile în bobinele 7 şi 8 sînt egale, în cazul cînd miezul e aşezat central, înfăşurările bobinelor 7 şi 8 sînt astfel legate într-un circuit electric, încît tensiunea de ieşire a circuitului să fie egală cu zero, cînd armatura e Ia centru (deplasare nulă); dacă armatura se deplasează la stînga, tensiunea indusă în bobina 7 să fie mai mare decît cea indusă în bobina 8, iar la o deplasare a miezului spre dreapta, situaţia se inversează. Faţă de caracteristicile generale menţionate la tipul precedent, acest sistem de măsură mai prezintă următoarele rezultate: sensibilitatea 1°/0p, precizia 0,25% între 10 şi 100% din valoarea scalei, insensibilitate la variaţii de temperatură între 0 şi 60°, la variaţii de tensiune de ±10% şi la variaţii de frecvenţă, de ± 5% .
Circuitele de măsură folosite sînt, de cele mai multe ori, simple circuite serie sau sisteme de punte. Traductorul poate fi utilizat cuplat cu diferite elemente elastice (v. fig. XXIV o,
b,	c, d, e).
XXIV. Traductoare magnetice utiiizate cu sisteme de măsură de nu!.
1) burduf; 2, 2 o şi 2 b) presiunea; 3) arc spiral; 4) diafragmă; 5) burduf diferenţial; 6) diafragmă diferenţială.
C===3
XXV. Traductor magnetic de tip reluctanţă.
1)	armatură mobilă;
2)	tensiune de ieşire.
Manometru! cu traductor magnetic cu reluctanţă variabilă se
bazează pe variaţia în funcţiune de presiune a reluctanţei întrefierului unui circuit magnetic cu magnet permanent (v. fig. XXV) sau cu electromagnet. Se alimentează în curent alternativ la 20 V, 3000 Hz. Caracteristicile sistemului sînt:	linearitate
0,5%, isterezis 0,2*• *0,3%, deriva de zero şi variaţia sensibilităţii cu temperatura sînt de ordinul a 0,03% pentru 1 °C în intervalul — 20°--* ± 150°. Se foloseşte la măsurarea presiunilor de la 0---3 kgf/cm2 pînă la 0---6400 kgf/cm2.
Manometrul cu traductor magnetoelastic se bazează pe variaţia permeabilităţii magnetice (x a corpurilor feromagnetice odată cu solicitările mecanice la cari sînt supuse. în aplicaţii se utilizează miezuri magnetice cu [xmare, de exemplu de permalloy, montate constructiv astfel, încît să se asigure solicitarea uniformă a miezului. Inductivitatea circuitului (care depinde de şi de mărimea solicitării mecanice) se măsoară prin metode de punte.
Caracteristicile sistemului de măsură sînt: limita de măsurare 1000 kgf/cm2, frecvenţa proprie de rezonanţă 20 kHz, eroarea de isterezis mecanic ±2% .
Manometrul cu traductor capacitiv se bazează pe variaţia capacităţii unui condensator în funcţiune de deplasarea arma-
turii sale mobile. Prin construcţie se asigură proporţionalitatea între deplasarea armaturii mobile şi presiunea de măsurat. Traductoarele capacitive pot fi obţinute sub formă de condensatoare plane, cilindrice, etc.
Acest aparat e folosit în domeniul măsurării presiunilor rapid variabile, de la 0-**6,4 kgf/cm2 pînă Ia 0---6400 kgf/cm2. Sistemul de măsură are o construcţie compactă şi destul de rigidă pentru a asigura forţe de inerţie mici şi deci pentru a minimaliza erorile datorite vibraţiilor, dimensiuni mici cari permit instalarea lui în echipamentul de control al motoarelor; linearitate de 2% pe toată scala; temperatura maximă de lucru, 150°.
Pentru măsurarea electrică a capacităţii se folosesc metode de rezonanţă şi metode de punte.
Manometrul cu traductor piezoelectric se bazează pe proprietatea unor anumite cristale (cuarţ, turmalin, titanat de bariu şi sare Rochelle) de a se polariza electric prin deformare. Se utilizează pentru măsurarea presiunilor rapid variabile pe o gamă foarte largă de presiune; în execuţii speciale permite măsurarea unor presiuni începînd de la 10“2 mm col. apă şi pînă la 6400 kgf/cm2. în aplicaţii obişnuite măsoară de la 6400 mm col. ,apă pînă la 640 kgf/cm2 la viteza de variaţie a parametrului de 5---2000 Hz. Are numeroase aplicaţii în măsurările regimurilor transitorii de presiune cari apar în balistică, la măsurări în tubul de şoc, la motoare cu combustie internă, etc.
Valoarea mică a semnalului electric de ieşire impune amplificarea lui cu metode speciale.
Manometru cu ionizare: Manometru folosit ca vacuummetru bazat pe relaţia dintre presiunea gazului şi intensitatea curentului de ionizare dintre doi electrozi, produs în gaz de un fascicul de electroni emişi de un filament încălzit.
Manometru termic: Manometru folosit ca vacuummetru bazat pe variaţia, cu presiunea, a unei mărimi termice a unui element introdus în gazul a cărui presiune se determină.
Manometru Pirani: Vacuummetru bazat pe determinarea conductivităţii termice a gazului. Se foloseşte un fir metalic încălzit electric la o temperatură superioară temperaturii gazului, determinînd pierderea de căldură prin conductibi-litate, prin scăderea temperaturii (deci a rezistenţei electrice a firului) sau prin variaţia intensităţii curentului electric necesar menţinerii temperaturii, deci la rezistenţă constantă.
Manometru	Voege	de	Rhon: Vacuummetru	bazat	pe
variaţia cu presiunea a tensiunii electromotoare a unui cuplu termoelectric.
Manometru	Klumb	şi	Haase: Vacuummetru	bazat	pe
variaţia cu presiunea a dilataţiei unei lame bimetalice.
Manometru radiometric: Vacuummetru bazat pe faptul că	moleculele	gazului	au	o viteză cu atît mai mare, cu	cît
temperatura peretelui	de	care s-au ciocnit a fost	mai înaltă.
Instrumentul cuprinde o paietă suspendată de un firîn dreptul unei plăci încălzite; se determină, fie unghiul cu care s-a rotit paleta sub acţiunea moleculelor cari provin după o lovire de placa încălzită (unghi care depinde de presiunea' gazului), fie intensitatea curentului electric care trebuie trecut printr-o bobină care acţionează asupra unui miez de fier legat de firul de suspensiune al paletei, pentru a menţine sistemul în poziţie fixă.—
Se folosesc şi următoarele tipuri de manometre speciale:
Manometru cu ac de control: Manometru metalic, de cele mai multe ori cu tub curbat sau cu membrană, echipat cu un al doi Iea ac indicator mic, de cele mai multe ori roşu, care se potriveşte la valoarea presiunii care nu trebuie depăşită în instalaţia verificată. Dacă această valoare e depăşită,
Manometru de admisiune
455
Manometru de fund
acul indicator normai antrenează cu un ştift fixat de el acul de control, iar la scăderea presiunii, acesta din urmă rămîne în poziţia care indică presiunea maximă, care a depăşit valoarea admis-ibilă. Sin. Manometru cu ac de maxim.
Manometru cu semnalizare electrică:
Manometru cu utilizare specială, constituit dintr-un manometru metalic, care are contacte electrice deplasabile în poziţiile corespunzătoare valorilor maximă şi minimă admisibile ale presiunii, la a căror depăşire intră în funcţiune un semnal de alarmă acustic sau luminos. Soneriile trebuie să aibă tonuri diferite pentru presiunea maximă, respectiv minimă şi, în mod asemănător, becurile trebuie să fie de culori diferite. Dispozitivele de semnalizare se instalează în încăperea în care se găseşte persoana care reglează procesul tehnologic. Sin. Manometru cu contact.
Manometru cu scară de temperatură:
Manometru, de obicei metalic, care are trasată pe cadran, pe lîngă scara presiunilor, şî o scară de temperaturi, pe baza relaţiei, specifice fiecărui lichid, dintre forţa elastică a vaporilor saturaţi şi temperatura lor. Aceste manometre nu pot fi utilizate decît numai pentru lichidul pentru care au fost gradate şi numai dacă presiunea reprezintă forţa elastică a vaporilor de lichid cari saturează spaţiul respectiv.
Manometru pentru pneuri:	Manometru	desti-
nat măsurării presiunii aerului din interiorul pneurilor de vehicule (de ex. pneuri de automobile, de avioane, de motociclete, etc.), pentru ca aceasta să poată fi menţinută în limitele admise din punctul de vedere al condiţiilor de utilizare a pneurilor respective.
Se execută în două tipuri: unul cu tub metalic curbat şi unul cu piston şi cu resort (v.).
Manometru de control:	Manometru cu utili-
zare specială, pentru controlul, la locul de exploatare, al manometrelor industriale, cum şi la controlul căldărilor de abur şi al recipientelor închise de fluide, la încercările hidraulice ale acestora. în general, se execută ca manometre cu două tuburi curbate, funcţionînd simultan, montate la acelaşi niplu de legătură, însă avînd fiecare mecanism propriu de transmisiune şi cîte un ac indicator care se deplasează în faţa scării sale gradate. Utilizarea a două tuburi curbate cu ace indicatoare proprii face posibil controlul funcţionării instrumentului. Acesta e considerat corect atît timp cît indicaţiile ambelor ace indicatoare coincid (în limita erorilor admisibile).
Manometru dublu:	Manometru cu utilizare spe-
cială, pentru verificarea concordanţei presiunii între două instalaţii sau între două părţi ale aceleiaşi instalaţii. Este un manometru metalic, de regulă cu tub curbat, construit astfel, încît în acelaşi corp sînt montate două manometre cari acţionează separat.
Manometru înregistrator:	Manometru con-
stituit dintr-un manometru indicator cuplat cu un dispozitiv de înregistrare a valorilor succesive ale variaţiei presiunii pe o diagramă, în coordonate cartesiene (pe o bandă de hîrtie) sau în coordonate polare (pe o hîrtie circulară). Datorită varietăţii de condiţii în cari trebuie să funcţioneze, manometrele înregistratoare prezintă construcţii variate. Astfel, se folosesc manometre cu plutitor, manometre cu clopot, manometre inelare, manometre cu tub curbat, manometre cu tub eliccidal, manometre cu membrană simplă, manometre cu membrană dublă (cu capsulă manometrică) şi manometre cu burduf (cu tub armonică), de dferite clase de precizie (de la clasa 1---6) şi cu diferite limite de măsurare.
Dispozitivul de înregistrare e format dintr-un mecanism de ceasornic, acţionat mecanic de un resort motor spiral,
sau electric cu un motor sincron, care roteşte un- cilindru port-hîrtie pe care se prinde banda de hîrtie de diagramă sau un platou circular pe care se prinde hîrtia de diagramă circulară. Cilindrul sau discul port-hîrtie se rotesc în jurul axei cu viteză constantă, în timp ce acul (peniţa) trasor (care înlocuieşte acul indicator) înregistrează curba care reprezintă variaţia presiunii în timp. Pe diagrama circulară, presiunile constante sînt reprezentate de o reţea de cercuri concentrice, iar timpul, prin arce egale.
Manometru indicator-înregistrator: Manometru constituit dintr-un manometru înregistrator care are în plus şi un ac indicator care permite citirea directă a valorii instantanee a presiunii pe o scară gradată.
1.	~ de admisiune. Av.: Manometru care indică presiunea aerului din colectorul de admisiune al unui motor. La acest manometru, folosit la motoare de avion, cadranul e gradat în atmosfere, avînd ca reper zero presiunea de 1 at.
2.	~ de frîna. Transp.: Manometru cu două ace indicatoare pe acelaşi cadran, folosit într-o instalaţie de frînă pneumatică de vehicul şi montat în cabina de comandă, unui dintre ace indicînd presiunea din rezervorul principal de aer, iar celălalt, presiunea din conducta generală.
3.	~ de fund. Expl. petr.: Aparat pentru măsurarea presiunilor la fundul sau la o adîncime oarecare a unei sonde de ţiţei sau de gaze. Are un gabarit transversal foarte mic, pentru a putea fi introdus prin ţevile de extracţie. Se deosebesc: manometre de fund cu indicaţie discontinuă; manometre de fund cu indicaţie continuă prin teleindicaţie; manometre de fund cu înregistrare continuă; etc.
Manometrele de fund cu indicaţie discontinua, cari măsoară presiunea intermitent, la intervale predeterminate, nu se mai folosesc astăzi.
Manometrele de fund cu indicaţie continuă şi cu transmisiune prin teleindicaţie (teleindicatoare) sînt aparate complicate, necesită o deservire şi o întreţinere delicată ş-i dau o precizie relativ limitată. Din această cauză, ele se folosesc astăzi numai în cazuri speciale: montate aproape permanent la sondele în pompaj pentru studiul regimului tehnologic optim. Transmisiunea indicaţiilor se face prin oscilaţii electromagnetice de înaltă frecvenţă şi, din cauza limitării capacităţii sursei de energie (o baterie), lucrează cîteva secunde pînă la cîteva minute, la intervale de timp scurte, pentru ca ansamblul determinărilor să se prezinte ca o curbă continuă. Manometrele de fund din această categorie sînt fie de tipul cu cuarţ piezometric, fie de tipul cu membrană elastică semirigidă, a cărei deformare modifică capacitatea unui condensator intercalat într-un circuit oscilant al unei eterodine. Modificarea frecvenţei de oscilaţie a acesteia, după recepţie şi amplificare la zi, e determinată prin comparaţie cu eterodina acordată pe frecvenţa iniţială a celei de la fund.
Manometrele de fund cu înregistrare continuă (înregistratoare) sînt aparatele cel mai mult folosite astăzi. Cel folosit în ţara noastră se compune din: o cameră motor, care conţine un mecanism de ceasornic şi o serie de resorturi (de obicei şase) cuplate în serie; o cameră de recepţionare şi transmitere a fluidului din sondă la uleiul de măsurare; o cameră de măsurare; o cameră de înregistrare; dispozitive de etanşare, de reducere a frecărilor, a erorilor, etc.; o cameră pentru termometrul (maximal) de control al temperaturii găurii de sondă, care influenţează măsurările (v. fig.).
Fluidul din sondă, a cărui presiune trebuie măsurată, pătrunde în camera de recepţionare şi transmitere 20, prin
Manometru diferenţial
456
canalul 14 şi transmite presiunea asupra membranei tubulare de cauciuc 17 (respectiv uleiului de ricin din interiorul acesteia) prin intermediul apei din camera 20. Uleiul din membrana 17 comunică cu cel din camera de măsurare 12 şi exercită asupra
acestuia aceeaşi presiune (cu aproximaţia constantă a greutăţii coloanei de ulei dintre canalul 14 şi suprafaţa pistonului de măsurare 11). Presiunea se transmite asupra tijei-piston
11,	care e împinsă în afara camerei pînă cînd elongaţia resor-
tului care o reţine echilibrează apăsarea uleiului asupra secţiunii tijei. După calitatea resortului măsurător 13, defor-maţia acestuia, deplasarea tijei 11 şi a stilului inscriptor 9 sînt mai mult sau mai puţin proporţionale cu presiunea din sondă.
Mecanismul de ceasornic introdus în camera 29 poate lucra cu diferite viteze, astfel ca tamburul cu diagrama 8 poate executa o rotaţie în 30', în 3 ore sau în 12 ore. în mod curent din motive economice, se foloseşte viteza maxima, celelalte viteze fiind folosite practic numai în sonde piezometrice sau (viteza minimă) în sonde în pompare. Deoarece aparatui redă curba presiunilor în funcţiune de timp, iar interpretarea rezultatelor necesită cunoaşterea ei în funcţiune de adîncime, aparatul se foloseşte împreună cu un dispozitiv care dă adîncimea de introducere în funcţiune de timp. Pentru evitarea erorilor, aparatul e oprit la adîncimi cunoscute (de ex. din 100 în 100 m), un timp suficient pentru ca stilul 9 să înscrie pe curbă un palier de presiune constantă.
Valorile presiunilor se înscriu sub formă de tablou şi de diagramă, în funcţiune de adîncime, ceea ce permite, în cazul sondelor oprite, identificarea imediată a poziţiei nivelului gaze-ţiţei (eventual şi al celui apă-ţiţei, dacă există), iar în cazul sondelor în erupţie, studiul variaţiei presiunii cu adîncimea, a gradientului de presiune (de asemenea cu adîncimea), etc.
Aparat de măsurare a presiunii de fund Dr. H. Hiigel.
1) sîrmăde oţel pentru introducere şi pentru extracţie; 2) spirală de protecţie; 3) sticlă cu dinţi pentru coruncă; 4) termometru maximal cu mercur;
5)	apă pentru asigurarea rapidă a echilibrului termic; 6) amortisoare de cauciuc pentru termometru; 7) garnitură de fibră; 8) diagrama si tamburul ei; 9) stil de alamă; 10) capul tijei-piston; 11) tijă-piston; 12) cameră de măsurare; 13) resort de echilibrare a presiunii pe tija-piston; 14) canal pentru accesul în aparat al fluidelor sub presiunea de măsurat din sondă; 15) fluid din sondă; 16) apă (pernă de protecţie); 17) membrană tubulară de cauciuc; 18) port-membrană; 19) canal (cu dop) pentru spălarea, Ic nevoie, a spaţiului dintre membrană şi capul camerei de transmitere a presiunii; 20) cameră de transmitere a presiunii ; 2Î) garnituri de etanşare în U; 22) reazem axial; 23) tijă de rotaţie a resortului 13; 24) cuplaj; 25) resorturi constituind motorul ceasornicului; 26) axa principală a ceasornicului; 27) piedici de blocare a resortului contra destinderii înapoi; 28) camera motorului ceasornicului; 29) camera mecanismului ceasornicului; 30) amortisoare de cauciuc; 31) cap pătrat pentru întoarcerea ceasornicului (remontare); 32) sabot; 33) dop pentru evacuarea aerului şi a excesului de ulei; 34) articulaţie cardanică; 35) lungimea efectivă a arcului —180 mm ; 36) ulei; 37) butuc pentru sarcini axiale ;
38) carcasa ceasornicului.
1.	~ diferenţial. F/z., Tehn. V. sub Manometru.
2.	~ înregistrator. Fiz., Tehn. V. sub Manometru.
3.	Manopera. Tehn.:	Muncă prestată de un lucrător
pentru producerea unui obiect sau pentru executarea unei lucrări ori a unei operaţii.
4.	Manotermograf, pl. manotermografe. Expl. petr.: Manometru de fund (v.)înregistrator, care în acelaşi timp e şi un termometru înregistrator.
Elementul de măsurare a presiunii e un vas prismatic de oţel 1 (v.f|g.)f cu pereţi subţiri, a căror deformaţie elastică, sub influenţa presiunii exterioare, micşorează volumul interior al vasului, astfel că o parte din mercurul cu care e umplut trece în camera 12. Pe meniscul mercurului pluteşte, parţial cufundat, un plutitor de ebonită 10, care prin pistonul 4 şi prin tija 9 înscrie, cu un stil de oţel, o curbă de presiune pe foaia de aluminiu care căptuşeşte tamburul 8. Ordonata acestei curbe (elongaţia stilului, respectiv a plutitorului) e aproximativ proporţională cu presiunea (de fapt crescînd conform curbei de etalonare), iar abscisa curbei e dată de
"27
38
"30
V’-'i '•'v •;
'32
M anotermometru
457
Manşetă
-rotirea tamburului 8 prin acţiunea resortului 7 şi a mecanismului de ceasornic de deasupra lui. Pe aceeaşi diagramă,
la un nivel inferior, un alt stil, a	____
cărui poziţie e comandată de plutitorul 10 din camera 3, înscrie curba de temperatură. Acest plutitor e în contact cu meniscul mercur-uîei, a cărui poziţie e de-
însoţitoare. Aerul cald e suffat prin duze montate pe conducta de aer, grupate pe compartimente. Capacitatea de
; Reprezentare schematică printr-un mano-termograf M. M. Ivanov.
1)	tub piezometric cu mercur; 2) tub termometrie cu mercur; 3) cameră de prea-plin a tubului piezometric 1 ; 4) piston de-măsurare a presiunii; 5) cilindru de ghidaj pentru pistonul 4; 6) stiluri înregistratoare de presiune, respectiv de temperatură; 7) resort-motor; 8) tamburul diagramei; 9) tijă de transmisiune a poziţiei meniscului mercurului; 10) plutitor termometrie; 11) plutitor piezometric; 12) cameră de prea-plin a tubului termometrie.
terminată de volumul de mercur evacuat ca prea-plin prin tubul 2, cu pereţi groşi (deci practic rigid).
Nivelul lui, în camera 3, e influenţat astfel numai de dilataţia termică a mercurului din tubul 2.
î. Manotermometru, pl. mano-termometre. Fiz., Tehn.: Manometru echipat şi cu o scară de	!
temperatură.
2.	Manovacuummetru, pl. manovacuummetre. F/z.,
V. sub Manometru.
3.	D(+)-Manozâ. Chim.: Hidrat de carbon din clasa aldohexozelor (v.), cu p.t. 132°, solubil în apă, insolubil în solvenţi organici. Nu se găseşte liber în natură, ci numai sub forma de manani (v.).
Se extrage din nuca de fildeş, fructul Onu.i palmier sudamerican (Phytelephas ma-crocarpa), prin hidroliză acidă. Manoza e epimeră cu glucoza.
4.	Mansarda, pl. mansarde. 1. Arh., Cs.:
Cat al unei clădiri amenajat deasupra plan-şeului ultimului etaj, sub învelitoarea unui acoperiş ale cărui versante au, de obicei, cîte două pante, cea dinspre poale fiind mai pronunţată, pentru a obţine un spaţiu util mai mare. Pereţii interiori ai încăperilor mansardei sînt verticali, iar pereţii exteriori sînt în parte verticali şi în parte înclinaţi. Atît pereţii interiori, cît şi cei exteriori, se execută din materiale uşoare (lemn, plăci sau blocuri de materiale aglomerate, etc.) şi termoizolante. V. şl Acoperiş mansardat, sub Acoperiş.
5.	Mansarda. 2. Ind. text.: Cameră de uscare, cu aer cald, aşezată la partea superioară a maşinii de imprimat cu cilindre gravate, folosită în imprimeriile de ţesături.
în mansardă sînt introduse, după imprimare, în compartimente separate, ţesătura imprimată şi pînza însoţitoare, fiecare fiind condusă în zig-zag sau în spirală dublă, peste ciiindrele de conducere (v. fig.); ţesătura vine în contact cu ciiindrele numai pe partea neimprimată. După uscare, ţesătura şi pînza însoţitoare trec în compartimente de răcire, după care sînt depuse în stivă, fiecare separat. în maşina de imprimat mai intră, în contact direct cu toba maşinii de imprimat, o pînză fără fine protectoare mult mai scurtă decît ţesătura şi pînza
Tehn.
C—HO l
HO—C—H I
HO—C—H H—C—OH H—c—OH
I
■C-CH2CH
Mansardă unită în agregat cu maşina de imprimat cu cilindre.
1) sul cu ţesătura alimentată; 2) traseul ţesăturii; 3) pînza însoţitoare alimentată din coş; 4) traseul pînzei însoţitoare; 5) maşină de imprimat cu cilindre; 6) mansardă; 7) compartiment de uscare a ţesăturii imprimate; 8) compartiment de răcire a ţesăturii uscate; 9) compartiment de uscare a pînzei însoţitoare; 10) compartimentul pînzei de protecţie; 11) pînză de protecţie.
uscare depinde de natura ţesăturii. Există agregate de imprimat cari nu au pînză însoţitoare, mansarda servind numai la uscarea ţesăturii imprimate.
6.	Manşa, pl. manşe. Av.: Pîrghie de comandă a profun-dorului şi a aripioarelor unui avion, prin intermediul căreia se realizează mişcările lui de rotaţie în jurul axelor de tangaj şi de ruliu. Manşa are o articulaţie la partea inferioară, astfel încît poate efectua mişcări pendulare limitate în două direcţii perpendiculare, şi anume: dacă manşa e mişcată (de pilot) înainte sau înapoi în direcţia axei longitudinale a avionului, se obţine înclinarea respectivă în jos sau în sus a profun-dorului, deci picajul sau cabrarea avionului; dacă manşa e mişcată la dreapta sau la stînga, se obţine înclinarea corespunzătoare a aripioarelor, deci mişcarea de rotaţie la dreapta sau la stînga a avionului, în jurul axei sale de ruliu.
7.	~ de admisiune. Av.: Sin. Manşă de aer (v.).
8.	~ de aer. Av.: Ţeavă la carburatorul motorului unui avion, prin care se absoarbe aerul necesar amestecului carburant. La manşa de aer, planul orificiului de intrare a aerului atmosferic poate fi paralel sau perpendicular pe axa elicei; în ultimul caz, orificiul e protejat cu o sită, pentru ca să se evite intrarea corpurilor străine (de ex.: insecte, frunze, nisip, etc.) în interiorul carburatorului. Uneori manşa de aer e echipată cu un dispozitiv de degivrare, pentru ca sita să nu se obtureze prin îngheţ. Sin. Priză de aer.
9.	Manşeta, pl. manşete. 1. Tehn.: Garnitură de forma unui cilindru cav şi eventual răsfrîntă (în formă de L sau de
. 6
. I. Manşete.	II. Manşetă de pompă de aer.
a)	garnituri; b) ţevi cu manşetă. 1) cilindru; 2) tija pistonului;
3)	manşetă.
U), confecţionată din material elastic (de ex. cauciuc cu sau fără inserţii de pînză) sau flexibil (de ex. din piele pentru
Manşetă
458
Manşon de cablu
crupoane de transmisiune, tăbăcite vegetal, unse sau bre-noite, şi din crupoane de transmisiune cromate). Manşetele (v. fig. I a) se folosesc, în general, la etanşarea dintre un organ mobil şi organul în care se mişcă, folosind ca forţă de strîn-gere însăşi presiunea lichidului reţinut (de ex.: între un piston şi un cilindru; intercalate în serie pe pistoanele pompelor de mică adîncime din exploatările petroliere, în special cînd se găseşte nisip în ţiţei). V. şi sub Etanşare 1.
Manşeta în formă de căciulă (v. fig. II) se montează la capul unui piston cu tijă (pompa de aer pentru pneuri) sau la fundul unui piston liber (cilindri de frînă pentru autovehicule) şi se foloseşte pînă la 10---20 at. Manşeta în formă de jgheab inelar are două buze de etanşare elastică (v. fig. III) şi se montează într-o scobitură a cilindrului, mai rar a pistonului; se foloseşte la presele hidraulice, pînă la 500 at, prezentînd faţă de presgarnitură avantajul unei frecări mai reduse.
Uneori, manşetă se numeşte extremitatea răsfrîntă în afară a unei ţevi sau a unui obiect cav (v. fig. I b).
î. Manşetă. 2. Tehn.: Garnitură multiplă metalică (aliaje de Manşetă de presă hidraulica, plumb, zinc, antimoniu, etc.) în ,> ci|indru; 2) piston; 3) man-formă de jgheaburi inelare, folo- ta. 4) suport ine|Qr. j, ine| sită la cutia de etanşare (v.) a	concav. 6) piu|iţă.
pompelor, compresoarelor şi robinetelor de presiune înaltă (500---5000 at). Etanşarea se produce prin strîngere axială, datorită conicităţii buzelor şi a inelelor intermediare cari au secţiunea rombică.
2.	Manşeta.	3.	E/t.; Sin. Manşon (v. Manşon 4).
3.	Manşeta.	4.	Ind. text.: Porţiune componentă a	confec-
ţiunilor de îmbrăcăminte, care constituie partea terminală, de jos, a pantalonilor bărbăteşti, în care ţesătura e dublată pe lăţimea de 3---6 cm, sau partea terminală a mînecilor de la îmbrăcămintea exterioară (mantale, uniforme, haine sportive, etc.) şi albituri,	în	care materialul textil e dublat pe	lăţimea
de	6---17 cm (de	ex. la cămăşile cu mîneci lungi	pentru
bărbaţi).
4.	Manşeta. 5. Ind. text.: Porţiune de început a ciorapilor 1/2 şi 1/1, tricotată în legătură patent 1:1 sau 2:2, ceea ce îi conferă o elasticitate mai mare decît a restului, pentru a menţine oarecum ciorapul pe picior, în timpul folosirii.
Manşeta se execută pe o maşină de tricotat cu două fonturi (v. Tricotat, maşină de ^), care produce tricot în legătură patent 1:1, 2:2 simplu sau cu efecte rips.
5.	Manşeta, .6. Poligr.: Text scurt, de cele mai multe ori încadrat, care se inserează, în special în ziare, sub un anumit titlu general, după care urmează mai multe articole despre aceeaşi temă. Se culege pe una sau pe mai multe coloane, cu litere cursive sau cu alt caracter de evidenţiere.
6.	Manşeta bibliografica. Poligr.: Indicaţie bibliografică în partea de jos a copertei interioare a publicaţiilor periodice, cuprinzînd datele necesare identificării sau citării periodicului respectiv (titlul abreviat, numărul volumului şi al caietului, paginaţia, locul şi data publicaţiei, anul şi luna).
7.	Manşon, pl. manşoane. 1. Tehn.: Piesă tubulară care serveşte la îmbinarea sau la ramificarea cablurilor, a conductelor şi a tuburilor de protecţie folosite în instalaţiile electrice, (v. şî sub Armatură pentru instalaţii electrice), etc. Sin. (parţial) Mufă, Manşon de legătură.
8.	~ de cablu. Elt.', Tel .: Cutie metalică, frecvent de fontă, care închide joncţiun a a două cabluri sau ramificaţia unui cablu electric, în scopul de a realiza protecţia contra acţiunilor mecanice, pătrunderii apei, etc.
După felul instalaţiilor în cari sînt montate, se deosebesc manşoane: pentru cabluri de energie (v. Armatură pentru instalaţii electrice), pentru cabluri de telecomunicaţii, pentru cabluri de comandă, de control, de semnalizare, etc.
Manşonul pentru cabluri de telecomunicaţii are în partea superioară un capac şi două buşoane, prin cari se introduce în interior smoală topită, cum şi două bride, pentru strîngerea şi închiderea intrărilor cablului în cutie.
După tipul de joncţiune pe care-l protejează, se deosebesc manşoane de racord (v. fig. a), de derivaţie (v. fig. b), de distribuţie (v. fig. c).
Manşoane pentru cabluri de telecomunicaţii. a) de racord; b) de derivaţie; c) de distribuţie.
După natura materialului folosit la confecţionare, man-şoanele pot fi de fontă sau de material izolant. Cele de material izolant sînt folosite la cablurile subterane în cari e necesar să se întrerupă continuitatea metalică a cămăşii de plumb şi a armaturii, pentru a limita curenţii vagabonzi, în vederea reducerii efectelor nedorite de coroziune electrolitică sau în vederea evitării periclitării personalului care deserveşte echipamentele de la capetele cablului respectiv.
După tipul de cablu pentru care e destinat, se deosebesc manşoane: pentru cablu subteran, pentru cablu aerian auto-purtat, pentru cablu subfluvial, pentru cablu submarin. Sin. Cutie de protecţie, Cutie de joncţiune. V. şî Armatură pentru instalaţii electrice.
Manşon de cuplare
459
Manşon
1.	~ de cuplare. Tehn.: Sin. Manşon de legătură (v.).
2.	~ de cupru. Te/c.: Piesă tubulară de cupru, folosită ca mijloc de înnădire a conductoarelor cablurilor telefonice, cînd înnădirea nu se face prin simpla răsucire a acestora.
Manşonul de cupru poate fi cu secţiunea în 8 (v. fig. a şi 5), cu secţiunea circulară (v. fig. c) şi cu secţiunea circulară, crestată după o generatoare (v. fig. d). — La manşoanele cu secţiunea în 8, cele două capete de conductoare se introduc în manşon prin alăturare. Contactul electric şi rezistenţa mecanică a înnădirii se asigură prin presarea şi răsucirea manşonului cu ajutorul unor clupe de manşoane. — La manşoanele cu secţiunea circulară, capetele de conductoare se introduc pe la capetele opuse ale manşonului, şi se găsesc în manşon în prelungire. Contactul electric şi rezistenţa mecanică a înnădirii se asigură prin presare. — La manşoanele cu secţiunea circulară, crestată după o generatoare, conductoarele se introduc în aceleaşi condiţii ca mai sus, dar contactul electric şi rezistenţa mecanică se asigură prin lipire cu aliaj de staniu.
3	C ^
‘^^	c=|...- ...	=\-------
b	d
Manşoane de cupru,
o)	cu secţiune în 8, nerăsucit; b) cu secţiune în 8, răsucit; c) cu secţiune
circulară; d) cu secţiune circulară, crestată după o generatoare.
3.	de diiataţie. Tehn.: Sin. Compensator cu presgarnitură. V. sub Compensator de diiataţie.
4.	/%/ de expansiune. Tehn.: Sin. Compensator cu presgarnitură. V. sub Compensator de diiataţie.
5.	~ de legătură. Tehn.: Piesă metalică turnată sau confecţionată din ţeavă trasă, cilindrică sau cilindroconică, folosită la îmbinarea a două cabluri de tracţiune sau purtătoare. Manşonul folosit pentru cabluri purtătoare de funicular e echipat cu pene inelare şi cu cercuri (v. fig. II sub Funicular). Sin. Mufă de cablu, Mufă de cuplare, Manşon de cuplare.
6.	~ de plumb. Elt., Telc.: îmbrăcăminte de plumb folosită la joncţiunea a două cabluri cu manta de plumb pentru a asigura continuitatea acestei mantale şi a proteja joncţiunea contra pătrunderii apei. Manşonul de plumb e folosit la cablurile de energie, de tensiuni înalte (introdus într-un manşon de fontă), la cablurile de telecomunicaţii şi la cablurile de comandă, de control, de semnalizare, etc.
Manşonul pentru cabluri de telecomunicaţii poate fi format din două semicilindre îmbinate între ele în lungul a două manş0n din două piese semicilindrice; generatoare (v. fig. o),	^ manşon dintr-o piesă tăiată după o gene-
C^f? ? Sjn§U/ă	ratoare;	c) manşon improvizat dintr-oţea-
drică tăiată după O gene-	Jg	p|um5 tăiată după o generatoare,
ratoare (v. fig. b), sau
dintr-o simplă ţeavă cu diametru corespunzător, tăiată după o generatoare (v. fig. c). Manşonul de plumb, care închide în el întreaga joncţiune a cablului, se lipeşte de cămaşa de plumb a fiecărui capăt de cablu, cum şi în lungul generatoarelor, cu aliaj de staniu.
7.	~ de strîngere. Ut. V. Inel de strîngere.
8.	~ izolant. Telc.: Piesă tubulară izolantă, folosită la înnădirea conductoarelor cablurilor de telecomunicaţii, pentru
a asigura continuitatea izolaţiei între cele două capete ale conductoarelor cari se înnădesc. Ea poate fi un tub de hîrtie sau de aţă de bumbac nealbită, parafinat, cu diametru şi cu lungime corespunzătoare conductorului pe care-l izolează.
9,	Manşon. 2. Tehn.: Sin. Mufă (v. Mufă 1, şi Mufă 2).
io.	~ filetat. Tehn. V. sub Mufă 2. n. Manşon. 3. Tehn.: Piesă tubulară aşezatăîntre alte două piese coaxiale cu ea, cu scopul de a le izola. Exemplu: manşoanele de micanită pentru izolarea electrică a lamelelor de butucul colectorului (v.) maşinilor electrice. Sin. Manşetă.
12.	Manşon. 4. Ind. hîrt.: îmbrăcăminte confecţionată dintr-un postav gros, special, fabricat din lînă, folosită la unele cilindre din partea umedă a maşinilor de fabricat hîrtie, carton şi de tras semifabricate fibroase, şi în special la valţul superior al presei primitoare cu manşon, pentru îndepărtarea apei din pasta de hîrtie.
13.	Manşon. 5. Ind. text., ind. piei.: Piesă de piele în formă de bandă fără fine, folosită fie ca înveliş elastic pe ciiindrele de presiune ale trenurilor de laminat, fie ca element frecător la carde şi laminoare în filatura de vigonie, de lînă cardată şi pieptenată.
! Se folosesc diverse tipuri de manşoane:
Manşon elastic: Manşon folosit ca înveliş ap!icat aderent pe cil ind rele tren uri lor de laminare de la maşinile din filatură. Manşoanele se confecţionează cu lăţimea de 40-**400 mm, pentru cilindre cu diametrul de 20---40 mm, din piele de viţel, tăbăcită în crom, vegetal sau combinat. Pielea trebuie să aibă plinătate, suprafaţă netedă, culoare uniformă, şi să fie curată şi fără defecte, ca pete de grăsime, încreţituri, cute, ciupituri, etc. — Se folosesc şi manşoane de cauciuc cu suport textil sau de materiale sintetice. Pentru a obţine învelişuri elastice, între manşonul de piele şi miezul metalic al cilindrului se pune un manşon de postav special, manşoanele fiind aplicate fix pe cilindru.
La maşinile de pieptenat lînă sau la laminoarele de la primele treceri dinainte şi după pieptenare din filaturile de lînă pieptenată, se folosesc manşoane elastice de piele groasă flexibilă, cu scopul de a se efectua o prindere elastică şi per-
/. Intersecting.
1) manşon liber cu lungime mare.
fectă a fibrelor şi de a evita astfel tăierea lor de către cane-lurile cilindrelor laminoare, pe cari se exercită o forţă de apăsare mare, pînă la 150 kgf. Pentru ca uzura manşonului să nu se producă prea curînd, canelurile cilindrelor sînt elicoidale (v. fig. /), manşoanele fiind libere şi cu lungime mare
Vva __________
C
Manşoane de plumb.
Manşon
460
Manşon-nod
Manşon filetat sau frecător: Manşon de piele groasă, folosit la mecanismul cu pantaloni frecători de la aparatele divizoare (v.) de la cardele fine ale sortimentelor de două şi trei carde, din filaturile de vigonie şi de lînă cardată. E folosit la producerea pretorturilor din fîşiile obţinute prin divizarea cu ajutorul cureluşelor a vălului de fibre desprins de cuţitul oscilant de pe cilindrul perietor. Manşoanele sînt grupate două cîte două, suprapuse (v. fig. //). Ele execută două mişcări: una de rotaţie continuă şi în sens unic, cu viteza de 10* "40 m/min,
II. Laminor.
î) grup suprapus de două manşoane filetate sau frecâtoare.
datorită căreia fîşiile de fire înaintează în sens unic, purtate între două manşoane, şi una alternativă în direcţia transversală sensului de înaintare a fîşiilor de fibre, cu o cursă mică de 20***40 mm, cu frecvenţa de 150--‘300 de oscilaţii pe minut, datorită căreia se dă o torsionare falsă fîşiilor de fibre cari se îndeasă, se rotunjesc şi capătă oarecare rezistenţă, fiind astfel transformate în pretorturi.
Pentru ca acţiunea să fie mai eficientă, cele două manşoane suprapuse sînt apăsate unul contra celuilalt, operaţia fiind numită sucire.
Manşoanele filetate se confecţionează din piele tăbăcită cu grosimea de 3-*-5 mm; pieile folosite la fabricarea acestor manşoane trebuie să fie foarte rezistente la solicitări mecanice şi termice, în care scop sînt supuse Ia o tăbăcire specială, fie numai cu sulf, fie vegetală, cromată sau combinată. Pe partea dinspre carne, aşezată spre exterior, se sapă un canal continuu în formă de filet, cu adîncimea de 1,5 sau de 1,8 mm, cu 17—35 de paşi pe 100 mm. Manşoanele de piele sînt impregnate cu ulei de peşte, acoperite cu un apret de cauciuc şi lustruite cu perie de cîrpe. Se confecţionează şi manşoane filetate de cauciuc, dar rezultatele nu sînt total satisfăcătoare. Pe marginile manşoanelor se fixează cu nituri rondele de piele, cari să împiedice deplasarea laterală a manşoanelor în timpul lucrului.
Manşoane frecătoare sînt şi cele două manşoane de piele ale dispozitivului de condensat, prin torsionare falsă, benzile laminoarelor de ia ultimele treceri din secţia de preparaţie pentru filare sistem francez, din filatura de lînă pieptenată fină (v. fig. III). Fiecare manşon e ca o pînză fără fine care execută două mişcări: una de înaintare, datorită mişcării de rotaţie a cilindrelor cari ţin manşonul întins şi una late-
rală de „du-te-vino", astfel încît se asigură, pe de o parte, înaintarea benzilor de lînă, iar pe de altă parte, rotunjirea şi condensarea lor, ceea ce le măreşte rezistenţa necesară la desfăşurarea de pe mosoare, la alimentarea la maşina următoare, pentru a nu se produce laminări false sau ruperea benzilor, în interiorul manşonului superior, paralel cu ci 1 indrele de antrenare, se găseşte un cilindru care produce apăsarea necesară între cele două manşoane, pentru ca sucirea ben-zilor să fie suficient de intensă,
Mişcarea de înaintare e primită comanda pantalonilor fre-prin angrenaje, cu roţi late, cari	catori.
să permită deplasările alternative t)angrenaiecu roţi late;2) man-laterale, acestea fiind obţinute cu	şoane frecătoare.
ajutorul, fie al unui mecanism cu
arbore cotit şi pîrghie oscilantă, fie de la un arbore cu două excentrice, cîte unul pentru fiecare manşon.
Manşoanele frecătoare sînt confecţionate din piele groasă, uneori cu suprafaţa rifluită. Pieile sînt tăbăcite în mod special, în timpul folosirii, manşoanele nu trebuie să piardă din lăţime şi nici să se întindă peste 10%. De asemenea, ele nu trebuie să aibă inegalităţi de întindereîn lăţime şi în lungime, iar locul lipiturii nu trebuie să fie nici mai gros, nici mai tare decît restul pielii. Sin. Pantaloni frecători, Pînze frecătoare.
Manşon transportor: Manşon de piele groasă, montat ca o pînză fără fine, la maşinile de pieptenat lîna, cu rolul de a
IV. Maşină de pieptenat rectilinie.
1) manşon transportor de piele groasă.
asigura prinderea perfectă şi elastică a fibrelor de către cilin-drele detaşoare şi de a transporta vălul rezultat prin detaşarea şi lipirea fibrelor pieptenate (v. fig. IV).
1.	Manşon. 6. Ind. text.: Produs auxiliar al îmbrăcămintei feminine, de formă cilindrică sau ovală, gol în interior şi cu deschizături la ambele capete, destinat să protejeze mîinile contra frigului. Se confecţionează din postav, blană sau ţesături imitaţie blană, căptuşit cu şaten, atlaz sau serge, uneori vătuit.
2.	Manşon Auer.Tehn.: Sin. Sită Auer (v. Auer, sită ~).
3.	Manşon cu incandescenţa. Tehn.: Sin. Sită Auer (v. Auer, sjtă ~).
4.	Manşon-nod. Av.: Manşon combinat, format din mai multe tronsoane de ţeavă îmbinate prin sudură, astfel încît
Mantâ
461
Manufacturat
Manşon-nod.
1) tub-!ocaş pentru longeron; 2) tub-locaş pentru traverse; 3) tub-locaş pentru montant; 4) ferurâ pentru diagonale.
să permită asamblarea unor bare concurente, din osatura unui avion. Astfel, cu ajutorul manşonului-nod (v. fig.) şi al unei feruri se poate asambla un longeron metalic tubular cu o traversă şi un montant, cum şi cu diagonale.
î. Manta, pl. mantale. 1. Ind.text.: îmbrăcăminte exterioară lungă, confecţionată, de regulă, din postav, care se îmbracă peste celelalte haine, pentru apărarea de ploaie, de frig, etc. şi care se încheie cu nasturi, în faţă, şi, eventual, cu o copcă la gît.
2.	Manta. 2. Tehn.: Element care serveşte la îmbrăcarea sau la protecţia unui sistem tehnic.
3.	~ de câldare verticala. Mş.,
Termot.: Ansamblul format de pereţii laterali şi plafonul cutiei exterioare a căldării verticale de abur, de locomotivă. Se confecţionează, fie din trei tole nituite sau sudate, fie dintr-o singură tolă.
4.	~ de cintru. Cs.: îmbrăcămintea de la partea superioară a unui cintru, care constituie suprafaţa pe care se reazemă intradosul unei bolţi sau al unui arc, în timpul construcţiei, şi care e destinată să preia greutatea proprie a bolţii sau a arcului şi să o transmită fermelor cintrului. La cintrele de lemn, mantaua e constituită din rigle de brad cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară (8x8 cm sau 8 X 12 cm). Cînd bolta sau arcul se execută numai din beton, riglele mantalei se aşază alăturat, pentru a evita scurgerea betonului în timpul turnării. La bolţile de piatră, riglele se montează distanţate,, cu intervale mai mari spre cheia bolţii (v. fig.). Montarea riglelor la Detaliu al cintrului, cuprin-mantalele cintrelor pentru tunele se Zînd mantaua de lemn. execută treptat, pe măsura execu- j)eclisfi; 2) rigle; 3) dulapi, tării zidăriei. La cintrele tuneielor,
cînd pămîntul nu dă împingeri şi bolta e formată dintr-o cămăşuială, mantaua şi fermele pot fi metalice, întregul sistem de susţinere a bolţii alunecînd de-a lungul tunelului pe o cale de rulare.
5.	~ de cutie de foc. C. f.; Ansamblul format de pereţii laterali şi plafonul cutiei de foc a căldării verticale de abur, de locomotivă. Se confecţionează fie dintr-o singură tolă, fie din trei tole nituite sau sudate (v. şî sub Căldare de locomotivă).
6.	~ de cablu. Te/c.: înveliş etanş, de plumb, aluminiu sau mase plastice (de ex. policlorură de polivinil, polietilenă, etc.) al cablurilor electrice (v.), care are în principal rolul de a asigura protecţia izolaţiei conductoarelor contra umezelii sau substanţelor chimice (v. şî Mantaua etanşă, sub Cablu de energie; Cablu de telecomunicaţii). Sin. Cămaşă de cablu.
7.	Manta.	3.	Tehn.: Element de maşină	ori de construcţie
sau ansamblu	de	astfel de	elemente, cari	constituie partea
periferică a unui sistem tehnic, de cele mai multe ori cu forma de corp de revoluţie sau apropiată de aceasta. Exemplu: mantaua unui recipient (butoi, rezervor cilindric, căldare, etc.).
8.	~ de butoi de lemn. Ind. lemn.: Sin.Coropcă. V. sub Butoi 1 ..
o.	Manta	cu	ace. Ind.	text..; Pînza cu	piepteni, la maşinile verticale	de	pieptenat	fuiorul.
10.	Manta de abur. Mş., Termot.: Strat de aburdeîncălzire circulat prin spaţiul inelar format între peretele unui cilindru de maşină cu abur sau al unui recipient, şi o manta monobloc ori raportată a acestora. Termenul e impropriu în această accepţiune, mantaua fiind chiar peretele solid constituind învelişul exterior al cilindrului, respectiv al recipientului. Sin. Cămaşă de abur.
11.	Manta de apa. Mş., Termot.: Strat de apă de răcire circulată prin spaţiul inelar format între peretele unui cilindru, de motor cu combustie internă, cu piston, sau al unui compresor, şi o manta în general monobloc cu acesta. Termenul e impropriu în această accepţiune. Sin. Cămaşă de apă.
12.	Mantaua Pămîntului. Geol.: Geosfera cuprinsă între litosferă (v.) şi mesosferă (v.), încadrată seismologie între discontinuitatea Mohorovicic la partea superioară (adîncime de la suprafaţă aproximativ 10 km în domeniul oceanic, 20---30 km sub regiunile de platformă şi 40***60 km sub regiunile catenelor muntoase tinere} şi discontinuitatea Byerley, de la adîncimea de 1200 km. în cadrul mantalei, vitezele de propagare a undelor seismice P (prime) cresc treptat de la 6,5 la 11,5 km/s, iar cele S (secunde) de la 3,7**-6,5 km/s. Materia din această zonă are o densitate medie de 3,5 şi e formată în special din silicaţi de magneziu (apropiaţi de compoziţia peridotitului) într-o stare pastoasă care constituie magma. La partea superioară a mantalei se formează probabil curenţii de convecţie ai magmei, cari pătrund maximum 70 km în manta, deoarece de acolo în jos variaţiile de temperatură sînt practic nule. Unii cercetători geofizicieni includ mantaua în litosferă, adică în scoarţa solidă a pămîntului, deoarece s-au identificat hipocentre de cutremure la adîncimea de 700 km. Probabil însă că, la această adîncime, materia reacţionează rigid numai la şocuri bruşte, cum sînt cele cari generează cutremurele (schimbări politrope cu schimbarea bruscă a volumului), pentru solicitările tectonice cari acţionează foarte lent, la presiune şi temperatură înalte, reacţio-nînd prin curgere, astfel încît, din punctul de vedere geologic, mantaua nu poate fi confundată şi nici inclusă în scoarţa pămîntului. Sin. Magmosferă, Sima.
13.	Mantaua piloţilor. Geot., Fund.: Sin. Cămăşuiala piloţilor (v.).
14.	Mantaua tunelului. Tnl. V. Căptuşeala tunelului.
15.	Manticoceras. Paleont.: Goniatit caracteristic pentru Devonian, cu cochilia involută, brevidomă, netedă şi cu marginea externă rotunjită. Linia lobară de tip goniatitic prezintă o selă externă mare.
Prima zonă cu amoniţi a Neodevonianului, corespunzînd etajului Frasnian, se numeşte etajul cu Manticoceras.
Specia Manticoceras intumescens Be/r. caracterizează formaţiunile de vîrstă devo-niană superioară. Sin. Gephyroceras.
16.	Mantisa. Mat.: Partea zecimală a logaritmului zecimal al unui număr.
17.	Manual. Gen.: Calitatea unui obiect de a fi lucrat cu mîna (nu cu maşina), a unui lucrător de a lucra mai mult cu mîinile (în opoziţie cu intelectual), sau a unei operaţii de a fi executată cu mîna.
îs. Manual, pl. manuale. Poligr.: Carte de folosire comodă pentru citire şi lucru, în care sînt expuse succint şi sistematic problemele principale ale unei disciplirie sau ale unui domeniu de activitate. Manualul poate avea unu sau mai multe volume.
19.	Manufacturat. Tehn.: Calitatea unui produs tehnic sau de uz general de a fi fost obţinut, în cea mai mare parte, prin lucru manual. Un produs manufacturat poate fi realizat fie într-o manufactură (v. Manufactură 1), fie într-un atelier, sau de o persoană oarecare, printr-o acţiune manuală.
'-V/v
Manticoceras intumescens.
Manufactură
462
Marangox
1.	Manufactura, pl. manufacturi. 1: întreprindere industrială în care predomină munca manuală, în care un rol important îl au abilitatea şi talentul lucrătorului, şi care e destinată în special producerii unor bunuri de larg consum. Exemple: unele fabrici de ţigarete, cu un utilaj mecanizat redus (manufacturi de ţigarete), unele fabrici de porţelan (manufacturi de porţelan), etc. V. şî sub Uzină, şi sub Fabrică.
2.	Manufactura. 2. £c.; Stadiu de dezvoltare al industriilor (capitaliste), în care au cooperat, în procesul de producţie, -pe bază de diviziune a muncii, lucrători cari lucrau manual, cu ajutorul unui utilaj acţionat manual şi, eventual, cu maşini-unelte simple, acţionate de om. Procesul de producţie era descompus în operaţii parţiale executate de lucrători specializaţi, cari nu erau deci producători de sine stătători ai mărfii, aceasta fiind produsul muncii mai multor lucrători, cari se completau unii pe alţii în procesul de producţie. Diviziunea manufacturieră a muncii exista atît între diferitele întreprinderi, la producţia diferitelor mărfuri, cît şi în cadrul fieGărui atelier, la producţia unui anumit fel de marfă.
3.	Manuscris, pl. manuscrise. Poligr.: Text scris de mînă, dactilografiat sau chiar tipărit, care urmează să fie cules şi multiplicat prin tipărire.
Manuscrisul (scris de mînă) trebuie executat cu cerneală, citeţ, cu ştersături cît mai puţine şi cu rînduri le neînghesuite, iar cel dactilografiat trebuie să fie scris la două rînduri şi corectat, cît mai puţin, cu cerneală; tablourile trebuie scrise sau dactilografiate pe foi separate, ca şi titlurile şi legendele figurilor, în text fiind indicat numai locul lor; etc.
4.	Manutanţa, pl. manutanţe. Tehn. mii.: Subunitate din cadrul armatei, dotată cu instalaţiile şi cu utilajul necesar fabricării pîinii, cum şi al depozitării cerealelor panificabile.
5.	Manutenţiune, pl. manutenţiuni. Tehn.: Deplasarea unor obiecte, prin manipulare şi cu utilaje de transport, în inci-nta unei întreprinderi, într-o magazie, pe un teren, etc. Manuten-ţiunea anumitor produse sau deşeuri include, uneori, şi cîn-tărirea, măsurarea sau ambalarea (împachetarea) acestora. La obiectele cari reclamă transportul la distanţă, de exemplu cu autovehicule, cu trenuri sau cu nave, manutenţiunea succede sau precede acest transport, după cum obiectele respective sînt primite din exterior sau sînt expediate la beneficiari.
Manutenţiunea se efectuează cu utilaje ocazionale sau cu instalaţii adecvate, eventual prin forţă musculară. Astfel, la manutenţiune se pot folosi: utilaje cu funcţionare intermitentă (de ex.: macarale, electrocărucioare, vagonete, roabe, samare, etc.) sau utilaje cu funcţionare continuă (de ex. transportoare, elevatoare, transbordoare, încărcătoare, funi-culare, tobogane, conducte, etc.).
Pentru solide, manutenţiunea se face pe bucată, pe grupuri de bucăţi sau în vrac, ţinînd seamă de felul ambalajului sau de unele condiţii particulare (de ex.: fragilitate, poziţie de aşezare, etc.). Pentru materialele pulverulente (de ex.: ciment, făină, etc.) sau mărunţite (de ex. talaş), cari nu trebuie să se împrăştie, manutenţiunea comportă ambalarea prealabilă a acestora în saci sau în pungi, cum şi în recipiente (de ex.: lăzi, butoaie, etc.); manutenţiunea altor materiale de acest fel se face în vrac (de ex.: nisip, cărbune mărunt, praf, rumeguş, etc.) prin plutire, prin imersiune într-un fluid în curgere, etc.
Pentru fluide (lichide sau gaze), manutenţiunea se face, fie după ce acestea au fost ambalate în recipiente (de ex.: în butoaie, bidoane, butelii, damigene, sticle, etc.), fie prin curgere Iiberă sau forţată (cu pompe), în jgheaburi, tuburi, etc.
Manutenţiunea diferă de manevrare, care e o acţiune exercitată asupra unor organe de comandă ale unei maşini şau ale unui vehicul, sau o acţiune necesară pentru deplasarea
limitată a unui vehicul. Ea diferă şi de manipulare, care e
o	acţiune manuală exercitată pentru deplasarea locală a unui obiect, sau pentru schimbarea poziţiei unor organe ale unui sistem tehnic.
6.	Mapamond, pl. mapamonduri. Cart., Geogr.:	Sin.
Planiglob (v.).
7.	Mapa, pl. mape. 1. Poligr.: Pereche de scoarţe de carton, de piele, de pînză, de mase plastice, etc., legate în formă de carte, în cari se duce corespondenţa ia semnat,.,, se ţin pe masa de scris lucrări la zi şi hîrtie de scris, etc. Prin extensiune se numesc uneori mape şi dosarele simple.
8.	Mapa. 2: Sin. Servietă (v.).
9.	Mapa. 3. Poligr.: Plic gros, avînd în interior 10**• 12 plicuri şi hîrtie de scris.
10.	Mapa cadastrala. Cad.: Sin. (impropriu) Plan cadastral (v. Cadastral, plan ~).
11.	Maprenal. Chim.: Răşini melaminice constituite din melamină şi formaldehidă. Prin condensare se obţin produşi cu rezistenţă bună la apă şi la lumină, solubili în mai toţi solvenţii obişnuiţi, folosiţi în industria lacurilor,
12.	Maquis. Geobot.; Pădure constituită din stejar de plută şi din alţi arbori mediteraneeni, crescută pe solurile sili-cioase din Corsica, degradată prin foc şi prin tăieri, şi în care arborii au fost înlocuiţi temporar cu specii de arbuşti ţepoşi, cari constituie hăţişuri adeseori greu de pătruns.
După dispariţia pădurii iniţiale, vegetaţia reîncepe prin asociaţii ierboase anuale, apoi perene, se transformă în scurt timp în arbuşti şi în subarbuşti (de ex.: mirt, rozmarin, mentă, dafin, etc.) cari pînă la urmă sînt înlocuiţi din nou de pădurea de stejar de plută. Stadiul de maquis se poate repeta periodic. Sin. Macchia (Italia), Garrigue (Sudul Franţei), Frigana (Grecia), Tornillare (Spania).
13.	Marabut. 1. Ind. text.: Material decorativ format din aglomerări mici de fulgi fini (puf) de pasăre (de obicei de struţ), vopsite în diferite culori şi înşirate pe o aţă.
Se utilizează la confecţiuni de îmbrăcăminte şi de încălţăminte femeiască, ca garnitură la gulere, mîneci, la partea superioară a pantofilor de casă, etc.
14.	Marabut. 2. Ind. text.: Fir de mătase pentru bătătură (v.)f compus din 2-*-3 fire simple cari se răsucesc împreună cu 1200*”1600 de torsiuni pe un metru şi se degomează pentru a avea aspectul de fulgi, în felul janiliei (v.).
îs. Marahunit. Petr.: Cărbune terţiar de tip boghead, bogat în materii volatile, rezultat prin incarbonizarea unor alge. Formează un strat caracteristic în Ruhr.
16.	Marama, pl. marame, ind. text.: Fîşie de voal cu dimensiunile: 3***4 mX 0,50--*0,60 m, cu franjuri la capete, ţesută din fire de mătase naturală albite (borangic) pe război manual, care formează un produs auxiliar de îmbrăcăminte de podoabă. Marama completează costumul naţional în unele raioane ale ţării (Cîmpulung-Muscel, Curtea de Argeş, Rîmr>icu-Vîlcea şi Tîrgu-Jiu), fiind purtată înfăşurată pe cap şi în jurul gîtului, de femeile căsătorite.
Marama prezintă pe toată suprafaţa ei modele reprezentînd motive naţionale, ţesute pe război sau brodate de mînă cu fire de mătase sau de bumbac mercerizat, în culori diferite faţă de fond.
17.	Marangoz, pl. marangozi. Nav.: Lucrător calificat care execută şi montează piesele componente de lemn ale corpului îmbarcaţiunilor sau al navelor de lemn. Atelierul, aparţinînd unui şantier naval, în care lucrează marangozul, se numeşte ateiier de marangozerie.
Maranit
______________
463
Marcare
1.	Maranit. Mineral.: Chiastolit. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Marati. Ind. text.: Maşină circulară de tricotat cu urzeală (v. sub Tricotat, maşină de ~).
3.	Maratonianâ, faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut loc în America de Nord (Texas, Kansas) între Carbonifer şi Permian. Această fază e pusă în evidenţă de poziţia discordantă a formaţiuni lor Vigil, Cisco, Wolfcamp (Sakma-rian), peste depozitele cutate ale Pennsylvanianului superior (Stephanian sau Gjelian).
4.	Marc de fructe, pl. marcuri de fructe. Ind. alim.: Produs semifabricat din fructe proaspete din cari s-au îndepărtat părţile incomestibile (sîmburi, codiţe, casa seminţelor). Se prepară în special din următoarele fructe: mere, prune, caise, gutui* pere, zmeură, vişine, etc.
Fazele de fabricaţie a marcuri lor sînt următoarele: sortarea şi transportul fructelor, spălarea, fărîmarea în bucăţi (uneori), fierberea, strecurarea, răcirea şi adăugarea conservanţilor.
Operaţia principală e fierberea, care se efectuează în sistem continuu şi rareori discontinuu. în primul caz, instalaţia e constituită dintr-un turn construit din otel inoxidabil, în care' alimentarea cu fructe proaspete sau cu pulpe de fructe se face pe la partea superioară, în timp ce vaporii de încălzire sînt injectaţi pe la baza turnului. Prin reglarea cantităţii de fructe introduse şi a debitului de vapori se asigură fierberea materiei prime care părăseşte continuu sistemul, trecînd direct la dispozitivele de strecurare (pasatrice). Pentru a preveni degradarea aromei şi a culorii, cum şi pentru a evita pierderea conservanţilor volatili, cari se vor adăuga ulterior, se execută răcirea marcului obţinut.
în cazul unor bace (coacăze, agrişe, zmeură, căpşune), strecurarea se face fără fierberea prealabilă.
La majoritatea marcurilor, conservarea se asigură pe cale chimică, folosindu-se în acest scop: acidul sulfuros, bisulfiţii alcalini, benzoatul de sodiu şi, în ultimul timp, sorbatul de potasiu. într-o proporţie mică, conservarea se face la temperaturi joase (congelare) sau prin pasteurizare în recipiente etanşe.
Depozitarea marcurilor se face. în butoaie de lemn, în butoaie metalice protejate contra coroziunii, în căzi de lemn de mare capacitate sau în basine echipate cu celule orizontale sau verticale.
5.	Marc de sfecla. Ind. alim.; Totalitatea componenţilor organici şi minerali ai celulelor sfeclei cari rămîn nedisolvaţi în condiţiile obişnuite de extragere a zahărului din sfeclă,
în mod normal, marcul sfeclei reprezintă 4-**5% din greutatea acesteia şi conţine: celuloză (24%), substanţe pec-tice (48%), emiceluloze (22%), substanţe proteice (2%), cenuşă (2%), saponine (2%).
. Determinarea marcului sfeclei prezintă importanţă din punctul de vedere tehnic, întrucît serveşte la aprecierea justă a pierderilor de zahăr în borhotul de sfeclă.
6.	Marca betonului. Bet.: Valoarea minimă a rezistenţei de rupere la compresiune a unui beton, determinată pe cuburi, după 28 de zile de la confecţionarea acestora şi ‘în condiţiile stabilite de standarde sau de prescripţii oficiale. Se notează cu litera B, urmată de valoarea rezistenţei de rupere la compresiune. De exemplu, B 2.00 reprezintă marca unui beton a cărui rezistenţă de rupere la compresiune e de 200 kgf/cm2.
7.	Marca cimentului. Bet.: Valoarea minimă a rezistenţei de rupere la compresiune a unui mortar normal de ciment, determinată pe cuburi cu latura de 7,07 cm, după 28 de zile de la confecţionarea acestora şi în condiţiile stabilite de standarde sau de prescripţii oficiale. Se notează cu o literă majusculă care reprezintă iniţiala numelui cimentului, urmată de valoarea rezistenţei de rupere la compresiune a epruvetelor.
Cuţit de raboteză standardizat, cu locul pentru marcare (1).
De exemplu, P 300 reprezintă marca cimentului Portland cu rezistenţa de rupere la compresiune de 300 kgf/cm2.
8.	Marcaj. 1. Tehn.: Sin. Marcare (v. Marcare 2V
9.	Marcaj, pl. marcaje. 2. Tehn.: Semnul aplicat pe un obiect, pe o plantă, pe un animal, etc. prin marcare (v.). In cazul anumitor produse industriale, al animalelor, etc., amplasamentul marcajului şi conţinutul lui sînt standardizate (v. fig.).
10.	Marcaj. 3. Ind. hîrt.: Urma lăsată pe suprafaţa hîrtiei, fie de ochiurile sitei maşinii de fabricat hîrtie, datorită unei deshidratări prea puternice, în special în zona sugarelor (v.)f fie de ţesătura flanelelor prea uzate sau de o calitate necorespunzătoare sortului de hîrtie fabricat la maşină.
11. Marcare. 1. Tehn.:	însemnarea unui obiect (piesă finită, semifabricat, etc.), a unei plante sau a unui animal, cu un semn distinctiv, spre a le deosebi de altele. De exemplu: marcarea se efectuează pentru a arăta provenienţa, destinaţia sau proprietatea unui obiect, a unei plante sau a unui animal (în special a celor alese pentru reproducţie în vederea selecţiei); la laminate, marcarea cuprinde elemente cari servesc la identificarea calităţii, a dimensiunilor, a uzinei producătoare, sau a altor date necesare conform standardelor în vigoare.
Marcarea se poate face manual sau mecanizat: prin aplicarea de ştampile (de ex.: la ţesături, ambalaje, etc.), prin vopsire (de ex.: la ţagle se vopsesc capetele, un cod de culori exprimînd calitatea materialului), prin şablonare cu vopsea aplicată cu pensula sau prin împroşcare, prin "ardere cu fierul roşu (de ex.: la animale, lemn, piei), prin însemnare cu preduceaua, prin aplicare de etichete, prin crestare (de ex.: la grinzile' de lemn pentru o construcţie), prin poansonare (în special la piesele metalice, semifabricate laminate, etc.), prin tatuare (la animale), prin gravare chimică, electrică sau electrochimică, etc.
12.	~a bornelor. Elt.: Indicarea prin simboluri literale a capetelor (începutul şi sfîrşitul) înfăşurărilor maşinilor electrice, ale transformatoarelor şi ale altor aparate. De exemplu, se marchează cu litere mari capetele înfăşurării de înaltă tensiune; cu litere mici, capetele înfăşurării de joasă tensiune; cu indicele m capetele înfăşurării de tensiune intermediară.
Se folosesc literele de la începutul alfabetului A,B,C,
a,b,c, pentru începutul înfăşurării trifazate, literele de la sfîrşitul alfabetului X,Y,Z, x,y,z, pentru sfîrşitul înfăşurării şi litera 0 pentru punctul neutru, dacă e aparent,
13.	Marcare. 2. Topog., Geod.: Operaţia de stabilire a mărcilor topografice, respectiv geodezice, la suprafaţa solului,
/. Reper îngropat în pâmînt.
//. Reper pentru zid.
prin piramide sau alte semnale de triangulaţie (plantare), sau, în subsol, prin borne (bornare).
Marcarea se face după recunoaşterea terenului şi după stabilirea proiectului definitiv al reţelei, dar înaintea operaţiilor de măsurare a unghiurilor din reţeaua respectivă.
Punctele curente, a căror marcare nu e necesar să fie permanentă, se jalonează, la suprasol, şi se ţăruşează, în subsol.
Marcarea timpului
464
Marcat, maşina de ^
Cristal de casit.
Punctele speciale de nivelment se marchează prin îngroparea reperelor speciale în pămînt (v. fig. /) sau prin încastrarea lor în zidăria construcţiilor (v. fig. //). Sin. Marcaj.
1.	Marcarea timpului. Fotgrm.: înregistrarea momentului de fotografiere a unui obiect pe însusi negativul care redă obiectul.
2.	Marcarea scării de timp. Te/c.. Elt.: Precizarea, cu repere vizuale (mărci), a intervalelor de timp în lungul direcţiei de baleiaj a unui ecran, pe care se prezintă un anumit semnal de studiat.
, Marcarea imaginilor se face cu ajutorul unui semnal de comparaţie (sinusoidal sau cu impulsii) generat — în căzui prezentării imaginilor pe ecranul unui tub catodic — de un dispozitiv electronic numit marcator (v. Marcator 3).
3.	Marcasit. M ine ral.: FeS2. Minerai din grupul piritei, dimorf cu aceasta, avînd compoziţia chimică: 46,6% Fe şi 53,4% S. Conţine, în cantităţi foarte mici, As, Sb, TI, etc.
Se formează: pe cale hidrotermală, în fildkne, de cele mai multe ori în ultimele faze de mineralizaţie (la temperaturi joase, aproape de suprafaţă), şi pe cale sedimentară, în special în nisipurile şi argilele cărbunoase, în lignit, sub forma de concreţiuni neregulate, pseudomorfoze după resturile organice, sau de mase solzoase negre fin dispersate (melnicovit).
Cristalizează în sistemul rombic (spre deosebire de pirită, care e cubică), clasa rombo-bipiramidală, în cristale cu habitus tabular, mai rar columnar sau sub forma de lance (v. fig.). Sînt caracteristice agregatele dinţate în formă de pieptene, concreş-terile în formă de creste, sferoi-dale, reniforme, în formă de cruste stalactitice, etc.
în structura cristalină a mar-casitului, ionii de fier ocupă colţurile celulei rom-bice şi centrul a-cesteia, fiind înconjuraţi de grupurile de ioni
[S2]2-.	.
Are culoare galbenă de alamă cu nuanţă cenuşie sau verzuie, urma verde, ce-nuşie-neagră închisă şi luciu metalic. Prezintă clivaj imperfect după (011) şi slab după (101). Are duritatea 6---6,5 şi gr. sp. 4,6-**4,9.
Se descompune uşor în prezenţa oxigenului, formîndu-se sulfat de fier şi acid sulfuric liber, iar în lipsa oxigenului, sulf nativ.^în final, marcasitul se transformă în oxizi de fier hidrataţi. în secţiuni lustruite e anisotrop.
Cînd se găseşte în mase importante se întrebuinţează la fabricarea acidului sulfuric.
Ciocan de marcat în lemn.
/. Maşina de marcat profiluri, a) vedere laterală a maşinii, la marcarea şinelor; b) vedere ABCDEF; c şi d) poziţia batiului în C, la marcarea grinzilor LJ, respectiv a cornierelor; 1) postament cu ghidaje de alunecare; 2) cadru alunecător; 2') poziţie limită; 3) tirant filetat; 4) cadru în C, mobil în jurul axului 5; 6) port-disc de marcare, inferior; 7) sanie port-disc de. marcare superior; 8) ghidajele săniei 7; 9) cilindru pneumatic de acţionare a săniei 7; 10) cilindru pneumatic de acţionare a discului de marcare superior; 11) şina de marcat, susţinută pe rulourile căii cu rulouri 12.
In ţara noastră, marcasitul se întîlneşte în unele filoane hidrotermale din regiunea Baia Mare şi din Munţii Apuseni.
4.	Marcat, ciocan de Silv., Ind. lemn.: Unealtă cu forma
apropiată de a	ciocanului, care are	pe	o	faţă	cifre,	inscripţii
sau semne fixe	ori schimbabile, folosită	de	obicei	în	industria
lemnului, sau	de administraţiile
forestiere, la	marcarea pieselor
de lemn sau a anumitor arbori (v. fig.).
5.	Marcat, maşina de Tehn.: Maşină pentru însemnarea mecanizată a unui obiect (material, semifabricat sau fabricat finit) — prin imprimare, prin vopsire, aplicarea unei etichete, etc. —, notîn-du-se anumite elemente cari servesc la identificarea acestuia (v. sub Marcare 1). Construcţia maşinilor depinde de obiectul fabricat. De exemplu, în siderurgie se folosesc maşinilede marcat indicate mai jos:
Maşinade marcat profiluri e folosită la marcarea calităţii oţelului, a simbolului şi a mărimii, a partidei de fabricaţie, etc., la grinzi corniere şi şine.
Maşina (v. fig. /) e formată dintr-un batiu turnat, fix, cu ghidaje pe cari alunecă sania cu discuri port-discuri de marcare demontabile. Mişcarea e comandată de un mecanism şurub-piuliţă, acţionat manual. Pe sanie mai sînt montate
şi mecanismul de ridicare şi coborîre a discului şi cel de mişcare a mărcilor. Discul e ridicat şi cobo-rît cu ajutorul unui cilindru pneumatic, iar mişcarea mărcilor e comandată cu ajutorul altui cilindru pneumatic. Profilul înaintează între discuri, împins de role de antrenare sau de cilin-drele de laminor..
Maşinade marcat semifabricate e folosită în la-minorie la marcarea pe semifabricate a calităţii oţelului, a numărului şarjei, a simbolului şi a mărimii, a partidei de fabricaţie, etc.
Pe batiul mobil al maşinii, răcit cu apă, e montat mecanismul
de marcare (v. fig. /); acesta e reglabil pe înălţime, cu acţionare de la motor, cu ajutorul piuliţei 3, prin intermediul unui angrenaj cu melc 4, care roteşte şurubul 2; cursa, e limitată de două limitoare de cursă. Mecanismul de marcare cuprinde o pîrghie oscilantă 6, acţionată pneumatic de cilindrul 7, printr-un mecanism.cu cremalieră angrenată
Marcată, hîrtie ~	465	Marcator
cu o roată dinţată calată pe axul pîrghiei. Pîrghia eliberată de opritorul de deasupra ei, cade şi — lovind capul semi-
Marcator cu discuri.
II. Maşină de marcat semifabricate laminate.
1) axa de oscilaţie a cadrului 5; 2 şi 3) cuplu şurub-piuliţâ pentru reglajul pe înălţime al mecanismului de marcare; 4) angrenaj melc-roată melcată; 5) cadru mobil; 6) pîrghie de marcare; 7) cilindru pneumatic de acţionare a pîrghiei 6 (prin mecanism cu cremalieră); 8) cale cu rulouri.
fabricatului— marchează imprimînd, sub formă de cifre şi de litere, elementele indicate mai sus.
Pentru laminoarele cu producţie mare, cari lucrează cu două fire, maşina poate fi executată cu două mecanisme de de marcare.
Maşina de marcat tablă e folosită la laminoare de tablă groasă şi se montează pe calea cu role, deasupra opritorului escamotabii. Marcarea se efectuează cu ajutorul unei casete cu mărci 3, montată într-un ghidaj în coadă de rîndunică,
UI. Maşina de marcat tablă groasa, o şi b) vedere laterală şi de sus; c) secţiune ABCD (detaliu); 1) cilindru de comandă a mişcării cilindrului oscilant 2, pentru schimbarea mărcilor^) cilindru pneumatic oscilant port-casetă cu mărci; 3) casetă cu mărci;
4)	contact de comandă a opritorului escamotabii;
5)	opritor escamotabii;
6)	rulou al căii cu rulouri.
în capul tijei unui cilindru pneumatic oscilant 2. Placa opritorului escamotabii de pe calea cu rulouri, prin intermediul contactului 4, atins de tablă, pune în funcţiune o electrovavă,
care comandă intrarea aerului pe faţa superioară a pistonului cilindrului 2. Pistonul cu tija coboară şi marchează tabla. La capăt de cursă, o altă electrovalvă comandă ridicarea pistonului; opritorul coboară şi tabla porneşte mai departe. Pentru schimbarea casetei cu mărci, cilindrul 2 e rotit cu ajutorul unei cremaliere acţionate de cilindrul pneumatic 1.
î. Marcata, hîrtie Ind. hîrt.: Hîrtie pe suprafaţa căreia se văd urmele lăsate de marcajul sitei (v. Marcaj 3) sau al flanelelor.
2.	Marcator, pl. marcatoare. 1. Agr. / Unealtă folosită
în agricultură pentru trasarea rîndurilor şi pentru marcarea cuiburilor în cari se seamănă sămînţă sau, răsadurile. Poate fi construit dintr-o bară cu mai mulţi dinţi ficşi sau mobili, pentru a permite varierea distanţei dintre rînduri, sau dintr-un cadru pe	care sînt montate o serie	de discuri cu
diametru mai mare, distanţate de alte discuri, cu diametru mai mic (v. fig.).
3.	Marcator. 2. Agr.: Dispozitiv al maşinilor de semănat
cu tracţiune mecanică şi animală fără avantren, care serveşte la menţinerea	distanţei între rîndurile	extreme	la	trecerile
succesive ale	maşinilor sau agregatelor	de	semănat	—	şi
care asigură totodată paralelismul acestor rînduri. E format dintr-o piesă activă (disc plan sau concav, brăzdar, cuţit de cultivator, etc.) care lasă o urmă vizibilă în partea de teren neî nsămînţat ă, dintr-o tijă forma* tă din două segmente cu lungimea reglabilă, articulată de cadrul semănătorii sau al agregatului, şi	Marcator suspendat.
dintr-un lanţ care 1) disc marcator; 2) tijă articulată; 3) lanţ; 4) cadrul leagă tija de ca-	maşinii de semănat,
drui maşinii şi care nu permite acesteia să oscileze în plan orizontal (v. fig.).
în timpul lucrului, tractoristul conduce tractorul astfel, încît roata dreaptă din faţă sau şenila din dreapta să urmărească brazda (urma) lăsată de marcator pe sol.
4.	Marcator, 3. Telc., Elt.: Dispozitiv electronic generator de semnale de reper pentru marcarea intervalelor de timp la osciloscoapele catodice.
I. Aspectul imaginii la un osciloscop cu marcator, a) marcare cu impulsii aplicate grilei de comandă; b) marcare cu impulsii aplicate peste semnalul studiat; c) marcare cu semnal sinusoidal de comparaţie; 1) impulsii; 2) semnal sinusoidal de comparaţie; 3) semnal studiat.
Marcarea (v. fig. /) se poate face prin aplicarea unor impulsii scurte la electrodul de comandă a intensităţii fasciculului, pentru modularea în intensitate a spotului; prin
30
Marcă
466
Marca stereoscopică
aplicarea unor impulsii scurte (la plăcile deflectoare), odată cu semnalul de vizualizat, cari apar astfel suprapuse pe ecran acestui semnal; prin apl icarea unui semnal sinusoidal, de frecvenţă cunoscută (la plăcile deflectoare), prin intermediul unui comutator electronic.
Impulsiile scurte de marcaj trebuie să se succeadă la intervale de timp determinate cu precizie şi se obţin (v. fig. II) din oscilaţii sinusoidale derivează (v. Derivator).
Impulsiile de marcare trebuie generate în grupuri cari încep odată cu declanşarea bazei de timp a osciloscopului (sincroscopului) pentru ca imaginea să fie stabilă. în acest scop se aplică semnalul de bază de timp. (v.) al tubului unui circuit de derivare, care furnisează impulsii de durată egală cu durata cursei directe a bazei de timp. Aceste semnale se aplică pe grila unui tub care are conectat în catod un circuit acordat. La blocarea tubului, circuituJ e excitat şi generează oscilaţii.
Pentru ca aceste oscilaţii să nu se amorti-seze se utilizează un al doilea tub, conectat astfel, încît să introducă o rezistenţă negativă care să compenseze pierderile din circuit.
Circuitul generează deci trenuri de oscilaţii cît timp primul tub e blocat. Aceste oscilaţii au o perioadă foarte stabilă, riguros determinată de elementele circuitului acordat, cari se pot introduce într-un termostat pentru eliminarea efectelor variaţiei de temperatură. Oscilaţiile furnisate sînt transformate în impulsii dreptunghiulare, prin limitare. Acestea sînt trecute printr-un circuit de derivare şi apoi printr-un Iimitor care elimină impulsiile de polaritate negativă. Impulsiile scurte cari au o polaritate de referinţă sînt amplificate şi utilizate apoi pentru marcare. Sin. Marker.
1.	Marca, pl. mărci. 1. Gen., Tehn.: Semn distinctiv (inscripţie, cifră, desen, etc.) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui (marcă de fabrică), pentru a-i indica felul, sau provenienţa, pentru a-l deosebi de alte produse similare, pentru a constitui un punct de orientare, etc.
2.	Zoot., Ind. alim.: Semn convenţional folosit pentru identificarea animalelor din crescătorii sau a celor strînse prin colectări şi achiziţii de animale, sau care se aplică prin stampilare, în abatoare, pe carnea controlată de medicul veterinar. Mărcile pentru identificarea animalelor sînt provizorii sau definitive.
Mărcile provizorii se folosesc pentru identificări de scurtă durată şi consistă din plăci sau din rondele de metal ori de placaj, pe cari sînt scrise litere sau cifre cu creionul chimic, cu fierul înroşit, sau prin ştanţare, şi cari se leagă de gîtul, coada sau părul animalelor. în acest scop se pot folosi şi vopsirea părului sau a lînii, semne prin tundere sau aplicarea de plumburi.
Mărcile definitive se folosesc pentru identificarea animalelor de reproducţie şi a animalelor cu producţii importante, cari se urmăresc individual. Cele mai imoortante mărci defi-
nitive sînt: dangaua (v. Danga), crotalia (v.), butonii (mărci metalice formate din două discuri, dintre cari unul are o proeminenţă centrală — axul butonului — şi celălalt, un orificiu în care intră axul în vederea închiderii), inelele (metalice sau de material plastic, cari se aplică la picioarele păsărilor de curte, ale porumbeilor, canarilor, etc.), mărcile de aripă (confecţionate din material inoxidabil, de obicei din aluminiu, în formă de plăci mici, cari se suspendă de aripă, pe membrana brahială, prin nituire).
Marcarea definitivă se mai poate face: prin tatuaj, prin crestare şi prin preducirea urechilor (la porcine, ovine, taurine) şi prin perforarea membranei interdigitale (la păsări).
Mărcile cari se aplică pe carne au forma rotundă, pătrată, triunghiulară, dreptunghiulară, etc. şi se obţin cu ştampile de	metal sau de alt	material,	înmuiate în cerneluri speciale
(nedăunătoare, uşor	aderente	la carne, etc.).
3.	~ de fabrica.	Tehn. V.	sub Marcă 1.
4.	~ de normalizare. Gen., Tehn.: Sin. Marcă de	stan-
dardizare (v.).
5.	~ de recepţie. Tehn.: Semn care se aplică pe obiecte recepţionate, pe ambalajul materialului sau al obiectelor recepţionate.
6.	~ de standardizare. Gen., Tehn.: Semn de recunoaştere, care se aplică pe produsele standardizate sau pe ambalajele lor, spre a garanta că ele corespund standardelor respective, din punctul de vedere ai calităţii şi al dimensiunilor.
7.	Marca. 2. Tehn.: Fişă de metal, cu număr de ordine, care se înmînează lucrătorilor unei fabrici, spre a o schimba contra uneltelor împrumutate de la sculărie, pentru a-şi dovedi prezenţa la lucru.prin punerea ei într-un tablou, etc.
s. Marca. 3. Topog., Geod.: Semn reprezentat de un corp, prin care se însemnează un punct topografic (marcă topografică) sau geodezic (marcă geodezică) pe teren. Cele mai importante mărci sînt: balizele (v. Baliză 1), jaloanele (v.), ţăruşii (v.), bornele (v.), etc.
9.	~ de navigaţie. Nav.: Geamandură, scondru sau baliză în mare, servind la balizarea unui pericol, a unei strîmtori, a unui şenal, etc. V. şî sub Reper de navigaţie.
10.	Marca. 4. Metg.: Adaus al miezului de turnătorie prin care acesta se fixează în forma de turnare, în poziţia pe care trebuie să o ocupe (v. şî Miez 2, şi Formă de turnare).
u.	Marca 5. Metg.: Locaşul din forma de turnare în care intră adausul miezului de turnătorie numit marcă, în accepţiunea Marcă 4. Sin. Locaşul mărcii.
12.	Marcâ. 6. Metg.: Partea din modelul de turnătorie cu care se imprimă cavitatea corespunzătoare mărcii formei (în accepţiunea Marcă 5).
13.	Marca. 7. Metg.: Partea din cutia de miez, care corespunde formării mărcii miezului (în accepţiunea Marcă 4). Sin. Locaşul mărcii.
14.	Marca. 8. Telc., Elt.: Reper vizual utilizat pentru, marcarea scării de timp.(v.) pe ecranele de prezentare a semnalelor (v. şî Marcator 3).
îs. Marca. 9. Ind. lemn., Ind. chim. V. sub Chibrit.
16.	Marcâ. 10. Ind. text.: Unitate de măsură convenţională folosită la unele contoare înregistratoare de la maşinile din filatură, căreia îi corespunde o lungime anumită de produs ieşit din maşină.
17.	Marcâ. 11. Fotgrm.: Fiecare dintre cei doi indici (respectiv marca dreaptă, pentru ochiul drept şi marca stîngă, pentru ochiul stîng) din interiorul lunetei stereoscopice sau al sistemului stereoscopic al aparatelor de fotorestituţie, cari servesc Ia exploatarea spaţială a stereogramelor orientate în acele aparate. ^
îs. ~ stereoscopica. Fotgrm.: Ţintă sau indice, parte constitutivă a sistemului optico-mecanic al aparatelor stereo-fotogrammetricer de restituţie, care materializează, pentru fiecare cameră de proiecţie, respectiv pentru fiecare ochi al
cari se limitează (v. Limitor) şi se
¥ t 1 Wl •Ui
3
II. Producerea semnalelor de reper la un marcator.
o) schema bloc a unui generator de impulsii de marcare: 1) generator de semnale sinusoidale; 2) limitor; 3) circuit de derivare; 4) limitor; b) schema de principiu a generatorului de semnale sinusoidale: A) borne de intrare; 8) borne de ieşire.
Marcâ de bord liber	467	Marconi,	antenă
observatorului, direcţia (ţinta) de vizare către punctul de restituit.
£ 1. Marcâ de bord liber. Nav. V. Marcă de încărcare.
2.	~ de încărcare. Nav.: Ansamblul liniilor trasate pe bordurile unei nave, care indică pînă unde e permis să ajungă linia de plutire a unei nave încărcate în diferite anotimpuri şi ape. Astfel, marca de încărcare indică pescajul mediu maxim şi deci, indirect, încărcătura maximă permisă, în funcţiune de anotimp şi de apele în cari navighează nava. Trasarea ei se face avînd în vedere rezerva de flotabilitate necesară şi robusteţea navei la încovoierea longitudinală pe val. Sin. Marcă de bord liber.
3.	Marcâ de siguranţa. Tehn., C. f. : Indicator montat între două linii de cale ferată cari se întretaie (ramificaţie, traversare, traversare-joncţiune), pentru a marca locul pînă unde fiecare linie poate fi ocupată de vehicule fără a stînjeni circulaţia pe cealaltă linie. Ca marcă de siguranţă se foloseşte, de obicei, un cupon de şină vopsit în alb şi dispus transversal între ceie două linii. V. şî sub Indicator de cale ferată.
4.	Marcâ poştalâ. Poligr.: Sin. Timbru (v. Timbru 2).
5.	Marcescente, frunze Geobot.: Frunze cari se usucă şi rămîn pe arbori în timpul iernii, uneori pînă primăvara tîrziu, de exemplu la stejarul pufos (tufan).
6.	Marchetârie. 1. Artă: Procedeu de decorare a unui obiect (în special de lemn): dulap, scrin, masă, cufăraş, etc.) care consistă în aplicarea şi în lipirea pe suprafaţa lui a unor bucăţi mici de lemn, de obicei exotic sau preţios, de diverse esenţe, de coloraţii şi texturi diferite, alternate uneori cu bucăţi de fildeş, de marmoră, de baga sau de metal, dispuse astfel încît să formeze motive decorative.
Marchetăria trebuie deosebită de incrustaţie (v.).
7.	Marchetârie. 2. Artă: Lucrare decorativă obţinută prin procedeul descris sub Marchetârie 1.
8.	Marchitânie. 1: Mulţimea	articolelor	metalice mă-
runte, de uz casnic (lacăte, balamale, ustensile de gospodărie, etc.).
9.	Marchitânie. 2. Comerţul cu articole de marchitănie în accepţiunea Marchitănie 1.
10.	Marchiza locomotivei. C. f.	V. Ghereta	mecanicului.
11.	Marchizâ, pl. marchize. 1. Arh., Cs.: Acoperiş mic, deasupra uşii de intrare a unei clădiri, pentru a apăra de ploaie sau de soare spaţiul din faţa uşii. Se execută, fie dintr-o şarpantă de lemn şi o învelitoare de tablă, de ţigle sau de olane, fie dintr-un schelet de metai şi panouri de geam, sau dintr-o placă de beton armat, în consolă.
12.	Marchizâ. 2. Arh., Cs.: Construcţie formată dintr-un
acoperiş şi din pereţi de lemn sau de metal, cu geamuri numeroase, aşezată dinaintea uşii de intrare a unei clădiri, alipită de faţadă, pentru a apăra intrarea	de intemperii	(prin extensiunea	sensului de sub Marchiză	1).
13.	Marchizet. Ind. text.: Ţesătură subţire, uşoară, aproape străvezie, care se ţese din fire de bumbac pieptenat, răsucit, cu numere mari, în legătură gazeu sau ajur..Desimea firelor de urzeală e de 30—36, iar în bătătură de 20---22 de fire pe un centimetru. Se produce şi din fire de viscoză sau cupro-amoniacale.
14.	Marciavanti, pl. marciavante. Tnl., Mine: Fiecare dintre grinzile (cu grosimea de 5-**7 cm şi lăţimea de 18---20 cm), ascuţite la unul dintre capete şi aşezate ^lăturat, între peretele unei galerii de tunel şi elementele de rezistenţă ale sprijinirilor acesteia, pentru a prelua presiunea Iitostatică şi a o transmite elementelor de rezistenţă.
Cînd excavarea galeriei nu se execută pe întreaga secţiune, marciavantele se aşază la tavanul galeriei, iar pereţii laterali sînt susţinuţi de bandaje (v.). în acest caz, marciavantele se montează prin batere cu ciocanul, în direcţia de înaintare a excavaţiei, între filata şi capela ultimului cadru montat definitiv, pînă cînd capătul ascuţit al lor ajunge dea-
supra cadrului în curs de montare (v. fig.). Cînd această operaţie e dificilă, marciavantele sînt susţinute provizoriu cu scîn-duri, aşezate vertical, pînă cînd	li se face	loc cu	ghionoiul
după care se continuă baterea	lor pînă	ajung	în	poziţia
definitivă.
Montarea începe cu marciavantele de la colţurile cadrului şi se termină cu piesa de la mijlocul acestuia.
După batere şi sprijinire, marciavantele sînt înţepenite puternic prin baterea, între fiecare dintre ele şi capela cadrului, a. unei pene mici, numite cui	de filată (v.).
în terenurile mai slabe, cînd	săpătura	nu poate	rămîne
fără susţinere, deci cînd cadrul din faţă nu se poate monta
Modul de montare a! marciavantelor la susţinerea unei galerii.'
1)	marciavanti; 2) filata; 3) cui de filata; 4) capela; 5) şpan; 6) ştender;
7)	cadru.
dintr-o dată la focul lui, baterea marciavantelor e mai complicată. în acest caz, marciavantele se bat pînă cînd vîrful lor se înfige bine în pămîntul de excavat. Sub protecţia lor se continuă să se execute săpătura astfel, încît vîrful marciavantelor să rămînă totdeauna înfipt în pămînt pe o adîncime de 20---30 cm. Pentru a obţine o solidarizare mai bună între susţinere şi pămînt, după aşezarea filatei, se introduc provizoriu, între aceasta şi capela cadrului, cuie de filată, între aceste cuie, în spaţiul creat succesiv între două marciavante împănate, se bat marciavantele pentru ultima deschidere. Baterea marciavantelor de-a lungul galeriei se execută astfel, încît vîrful lor să ajungă deasupra cadrului următor cu o distanţă suficientă pentru a putea bate marciavantele următoare.
La executarea excavaţiei totale a inelului unui tunel, marciavantele se montează transversal pe axa lui, pentru a alcătui goiul necesar pentru zidărie (capelele cadrelor sînt înlocuite, în acest caz, cu longarinele cari susţin inelul). Modul de montare a marciavantelor la excavarea secţiunii totale a inelului se adaptează situaţiei locale, penele şi umpluturile de lemn avînd diferite forme şi mărimi, pentru a permite realizarea unei înţepeniri cît mai bune a susţinerii.
15.	Marconi. Nav.: Velă triunghiulară invergată direct pe catarg şi cu marginea de întinsură prinsă de un ghiu. E folosită numai pe anumite îmbarcaţiuni de sport cu vele.
16.	Marconi, antenâ Telc.: Antenă de emisiune acordată, folosită în unde decametrice şi formată dintr-un şir de radiatoare verticale în, sfert de lungime de undă, defazate şi deca-
.
[i
>/ /i
%
Antena Marconi (schemă).
S)	rezistenţă de sarcină. Săgeţile indică sensul instantaneu al curenţilor.
late în spaţiu cu cîte un sfert de lungime de, unda. Se realizează dintr-un conductor continuu, îndoit ca în figură şi terminat printr-o rezistenţă de punere la pămînt de ordinul a 300d Fiecare buclă verticală se comportă ca o jumătate
30*
Marcotaj
468
Mare
de dipol închis (v.)î porţiunile orizontale, parcurse de o undă progresivă, realizează alimentarea defazată. Antena Marconi emite unde polarizate vertical şi dă o directivitate pronunţată în direcţia emiţătorului. Randamentul ei e mic. Se pot instala mai multe antene Marconi în paralel. E puţin folosită în tehnica actuală, avantajul principal fiind preţul de cost mic, iar dezavantajele principale fiind frecvenţa de acord fixă şi polarizaţia verticală.
• 1. Marcotaj. Agr.: Mod deînmulţire vegetativăa plantelor, provocat prin acoperirea cu pămînt a unor ramuri nedes-prinse de planta-mamă; aceste ramuri, după ce partea lor îngropată s-a înrădăcinat, se separă de planta-mamă şi se plantează ca marcotă în locul definitiv sau în pepinieră. Pentru formarea marcotelor, cele mai bune sînt ramurile de cel mult 2--*3 ani. Dezvoltarea rădăcinilor poate fi stimulată prin creşterea sau inelarea părţii acoperite cu pămînt a ramurilor destinate formării marcotelor. Se execută vertical (prin muşuroire) sau orizontal. Marcotajul orizontal poate fi simplu, cu înrădăcinarea într-un singur loc, sau multiplu, cu înrădăcinarea în mai multe locuri, ceea ce permite să se obţină deodată un număr mai mare de marcote. La marcotajul multiplu, ramura se aşază fie întins (în linie dreaptă), fie şerpuit.
Marcotajul se aplică în pomicultură, în floricultură şi în viticuItură, în specia! la acele specii de plante cari se înrădăcinează greu prin butăşit (v.)-
2.	Marcotâ, pl. marcote. Agr. V. sub Marcotaj.
3.	Mcrcusson, aparatul Chim.: Aparat folosit pentru determinarea punctului de inflamabilitate al produselor petroliere (păcură, uleiuri, etc.) cari au punctul de inflamabilitate
. mai înalt decît 80°.
Aparatul (v. fig.) se compu-■ ne dintr-un creuzet cu grosimea pereţilor de 2 mm, cu diametrul interior de 40 mm, înălţimea exterioară de 42 mm, avînd două linii interioare de reper, la distanţa de 10, respectiv de 15 mm, de la marginea superioară a creuzetului.
Creuzetul se găseşte într-o baie de nisip, protejată cu o tablă contra curentului de aer. La marginea băii se găseşte o conductă cu gaz, cu un dispozitiv de' aprindere. Deasupra creuzetului, prins de un suport fixat de aparat, se găseşte un termometru cu rezervor sferic, care se introduce în lichidul din 'creuzet, pentru determinarea 'temperaturii la care - se face 'aprinderea.' ......
Determinarea se bazează pe stabilirea temperaturii pînă la care trebuie încălzit lichidul, pentru ca vaporii dezvoltaţi să formeze cu aerul un amestec
Aparatul Marcusson pentru determinarea punctului de inflamabilitate al produselor petroliere.
I)	baie de nisip; 2) suport metalic inelar; 3) creuzet; 4) trepied ; 5) şurub de calare; 6) termometru; 7) suport; 8) apărătoare de tablă; 9) apărătoare de tablă sau de as-best; 10) dispozitiv de aprindere;
II)	şurub de reglare a aprinderii; 12) dispozitiv de aprindere.
exploziv.
4.	Marcusson, metoda Chim.: Metodă de determinare a apei din uleiuri, grăsimi, săpunuri, emulsii, etc. Determinarea se7 bazează pe antrenarea apei din produsul de analizat cu vapori-dexilen,.într-un recipient gradat, în care apa se separă şi apoi e măsurată volumetric.
; Aparatul (v. fig.) e format dintr-un balon rotund (?) de 500 ml, la -care se adaptează un tub Dean-Stark (2), -gradat
Metoda Marcusson
de la 0*• * 10 ml (în 0,1 ml) şi care e legat apoi cu un refrigerent ascendent (3) cu lungimea de 40 cm, închis la capătul superior cu un tampon de vată, pentru a evita condensarea vaporilor de apă din atmosferă.
în balonul cu fund rotund, peste substanţele de analizat (circa 50 g) se adaugă 100 ml xilen, puţină piatră ponce şi circa 10 g colofoniu, pentru a evita formarea spumei. Se fierbe pe o sită cu asbest, astfel ca din refrigerent să cadă 2---4 picaturi pe secundă. Fierberea continuă pînă cînd toată apa s-a strîns în colectorul gradat, iar xilenul s-a limpezit complet. După răcire se citeşte volumul de apă separat la fundul colectorului gradat.
5.	Mare, pl. mări. Geogr.: Basin geologic de apă sărată, mai mic decît oceanul (v.), de care se deosebeşte prin gradul lui de izolare mai pronunţată, realizată de uscat, şi prin particularităţile fizico-geografice (în special hidrologice, morfologice şi biologice) pentru determina-Specifice.	^	reaapei din uleiuri.
După poziţia lor faţă de continente se deosebesc: mări continentale şi mări mărginaşe.
Marile continentale reflectă în caracterele lor fizico-geografice influenţa mai mult sau mai puţin accentuată a continentului: temperatura apei e determinată în bună parte de clima regiunilor vecine continentale, prezentînd uneori .anomalii mari; salinitatea poate fi sau foarte mare (de ex. Marea Roşie), datorită evaporaţiilor intense şi schimbării chimismului apei, sau foarte mică (de ex. Marea Baltică), datorită unui climat mai rece şi aportului intens de ape dulci continentale. Mareele lipsesc sau sînt foarte slabe.
Se deosebesc: mări închise şi mări deschise.
Marile închise, numite şi lacuri mari, reprezintă resturile unor mări din interiorul continentelor, altădată mult mai extinse, rămase fără legătură cu oceanele. Nivelul apei lor e fie mai jos, fie mai sus decît al apelor oceanice. Exemple: Marea Caspică, Marea Moartă, Marea Arai, etc.
Mările deschise sînt mări în interiorul continentului, cari comunică însă cu oceanul printr-o strîmtoare îngustă, unde se găseşte, de obicei, un prag submarin (de ex.: Marea Roşie, Mediterana europeană, Marea Neagră, etc.). Mările continentale situate între două continente se numesc şi mări intercontinentale sau mediterane.
Mările continentale cu adîncime mică (0---200 m), cuprinse între linia ţărmului şi începutul povîrnişului continental* situate pe prispă, şelf sau pe platforma continentală, se numesc mări epicontinentale. Cele cari au legătură largă cu basinele oceanice propriu-zise sînt mări epicontinentale deschise. De exemplu : Marea Nordului, Marea Kara, zona de şelf din largul insulei Terra Nova (a cărei lăţime atinge uneori 900 km); celelalte sînt mări epicontinentale închise (de ex.: Marea Baltică, Marea Albă, Golful Hudson) sau mări epicontinentale s e m i î n c h i s e (de ex.: Marea Arafura, Marea Galbenă, porţiunea de SV a Mării Chinei de sud).
Din punctul de vedere geologic, mările epicontinentale sînt mări relativ noi (Terţiar-Cuaternar), formate prin retragerea liniilor de ţărm sub acţiunea de abraziune a apelor marine (de ex.: Marea Irlandei, Canalul Mînecii), ajutată adeseori de coborîrea uscatului (de ex., în parte, Marea Nordului).
Mările epicontinentale au aproape numai insule de eroziune (excepţie face regiunea Insulindei, în care apar frecvent insule de acumulare vulcanică sau recifală), iar fundul -lor e adeseori brăzdat de văi înecate.
Mare de blocuri
469
Maree
M'tf r i I e mărginaşe comunică larg cu oceanul, iar tn cuprinsul lor se resimte atît influenţa acestuia, cît şi a continentului (prin climă şi aport de apă dulce). Exemple: Marea Bering, Marea Okhotsk, Marea Japoniei, Marea Galbenă, Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Gasconiei, Marea Barents, Marea Arabiei, etc.
Delimitarea lor faţă de ocean reflectă, în general, încetinirea schimbului de apă care determină accentuarea influenţei factorului uscat. Cu cît marea e mai închisă, de uscat, cu atît ea se distinge prin particularităţi fizico-geografice mai specifice.—
Afară de clasificarea după poziţie, se folosesc următoarele clasificaţii ale mărilor: după temperatura apei, în: mari calde şi mari reci, iar după temperatura în adîncime, în: mari cu omotermie şi mari cu dicotermie (inversiune de temperatură); după salinitate, în: mari foarte sărate (Marea Roşie) şi mări îndulcite (Marea Baltică, Marea Caspică); după transparenţa apelor, în: mări limpezi şi mări turburi; după geneză, în: mări de transgresiune (formate prin înaintarea apelor oceanice pe cîmpiile continentale învecinate, ca urmare a mişcărilor eustatice pozitive sau a mişcărilor epirogenice negative) (de ex.: Marea Baltică, Marea Azov, etc.) şi mări de ingresiune (formate în urma prăbuşirii diferitelor porţiuni ale scoarţei terestre), cu fundurile adînci, cu multe insule, vulcani (de ex. Marea Mediterană, etc.).
1.	Mare de blocuri. Geogr.:	Acumulare de materiale
rezultate din alterarea fizico-mecanică a rocilor tari rămase pe loc, cari ocupă suprafeţe întinse şi cari dau impresia unei mări agitate, vălurite. Mărimea blocurilor'acumulate e variabilă, cele mai mari atingînd dimensiuni de cîţiva metri cubi. Prin continuarea procesului de alterare fizică şi chimică, blocurile se fragmentează pînă la formarea solului şi acoperirea lui cu vegetaţie. Procesul de formare a mărilor sau a cîmpurilor de blocuri e numit, în regiunile reci, congelifracţie, iar în cele calde, insolifracţie.
2.	Marealbide. Stratigr.: Sistem de cute în Scutul baltic (Kareiia), afectînd un complex de gnaisuri cenuşii a cărui vîrstă depăşeşte 1500 de milioane de ani. E unul dintre cele mai vechi sisteme orogenice cunoscute, precedînd cu mult pe cel al svekofennidelor.
3.	Maree, pl. maree. Geofiz.: Variaţie locală a nivelului apelor mărilor deschise şi ale oceanelor, care se propagă la suprafaţa acestora şi
e determinată de ne-uniformitatea cîmpului de gravitaţie exterior în regiuneadin spaţiu, ocupată de Pămîntul în mişcare.
Cum cîmpul de gravitaţie provenind din exteriorul Pămîntului e produs de Lună şi de Soare, unda de maree din învelişul lui fluid are în fiecare moment două componente: unda lunară şi unda solară. Deşi Soarele are masă mai mare decît a
Lunii, aceasta fiind mult mai apropiată de Pămînt, mareea lunară e de amplitudine mai mare decît cea s o la ră, raportul maree solară-maree lunară fiind în medie 1/2,73. Ţinînd seamă că Soarele şi Luna nu acţionează decît rareori în acelaşi plan (numai la Lună nouă şi la Lună plină, v. fig. /), mareele
11. Interferenţa undelor de maree, în Canalul Mînecii.
/. Mişcările de revoluţie ale Pămîntului (în jurul Soarelui) şi ale Lunii (în jurul Pămîntului). S) Soarele; P) Pămîntul; 1) Lună nouă; 2) Luna în primul pătrar; 3) Lună plină; 4) Luna în ultimul pătrar.
solare şi lunare se adună sau sescad. Astfel,	la Lună	nouăşi	la Lună
plină se produc cele mai înalte maree (mareelesizigiilor),	iar la	pri-
mul şi la ultimul pătrar, mareele cele mai mici (mareele cuadratu-rilor). Dintre mareele sizigiilor, cele mai înalte sînt cele echi-noxiale. Tot din cauza mişcărilor proprii ale Soarelui şi ale Lunii, nivelul maxim al mareei (apă înaltă) nu e atins odată cu culmi-, naţia Lunii, ci e diferit de aceasta cu o cantitate numită inegalitate de fază, care poate fi negativă sau pozitivă, adică nivelul maxim poate fi atins înaintea culminaţiei Lunii, cînd Soarele a culminat înaintea Lunii şi în urma culminaţiei Lunii, cînd Luna a culminat înaintea Soarelui.
Mişcările în declinaţie ale Soarelui şi ale Lunii produc de asemenea o inegalitate între rnareele zilnice, numită inegalitate diurnă. Variaţia distanţelor Pămînt-Soare şi Pămînt-Lună produce de asemenea o inegalitate, numită inegalitate anomalistică. Afară de factorii astronomici, factori i geografici produc modificări foarte importante din cauza fenomenelor de reflexiune sau a interferenţei la care dau loc. In fig. II e reprezentat un caz clasic de interferenţă, datorit aşezării geografice. Din aceastăfigură rezultă că mareea intrată în Canalul Mînecii ajunge la ora 0h+11h Dover, unde întîlneşte unda de maree din ziua precedentă, care în curs de 24h a înconjurat Anglia şi se suprapune undei de maree intrate în canal direct din Ocean. Din aceste motive, mareele reale nu urmăresc
fidel mareea teoretică, ci 0 G n 18 24h 6 12 18- 24h sînt de regulă de trei tipuri: maree diurne, maree s e m */ d i u r n e şi maree mixte. La mareele diurne, într-o zi de maree, adicăîntr-o zi lunară a circa 24h48min, se observă o apă înaltă şi o apă joasă aproximativ egale (v. fig. ///).
La mareele de tip semidiurn (v. fig. IV) se observă într-o zi de maree două ape înalte şi două ape joase, aproximativ egale. La mareele de tip mixt, cari pot fi şi ele de mai multe tipuri, există o mare inegalitate între apele înalte şi cele joase succesive (v. fig. V). în acelaşi loc, mareea poate fi tot anul de acelaşi tip, dar sînt şi locuri în cari tipul mareei variază.
Tot configuraţia coastei face ca apa înaltă a sizigiilor (cuadra-turilor) să nu aibă loc în ziua în care se produce fenomenul astronomic respectiv, ci cu o anumită întîrziere, numită vîrsta mareei, care e în medie de 1,5 zile pe tot globul.
Ridicarea nivelului apei, însoţită de un puternic transport de apă pe orizontală, se numeşte maree înaltă, creşterea mareei sau flux, iar scăderea nivelului şi retragerea apelor, maree joasă, căderea mareei sau reflux.
Nivelul de apă staţionar între mareea înaltă şi mareea joasă se numeşte etală.
UI. Maree de tip diurn.
Maree
470
Maree
gh gh nh tff>24h0'6h 12h
IV. Maree de tip semidiurn.
Intervalul de timp în care nivelul apei e staţionar se numeşte maree staţionara. înălţimea apei deasupra nivelului de referinţă se numeşte înălţimea mareei, iar distanţa verticală dintre nivelul apei înalte şi nivelul apei joase se numeşte amplitudinea mareei. Amplitudinea mareei e foarte variabilă, maximul înre-gistrîndu-seîn baia Fundy, în Noua Scoţie, unde atinge 15 m. în Mediterană, amplitudinea e de maximum circa 1 m, iar în Marea Neagră, de 10 cm.
Nivelul de referinţă al mareei şi, în consecinţă, al sondelor, trecut în harta marină, e variabil de la ţară la ţară, dar în general el e, fie nivelul mediu al apelor joase, fie un nivel sub acesta, astfel încît navigatorul să întîlnească la un moment dat cel puţin adîncimea indicată pe hartă (v. fig. VI).
Nivelul de referinţă pentru înălţimi e, de regulă, nivelul apei înalte medii a sizigiilor, adică nivelul la care lumina faruri lor are cea mai mică înălţime deasupra apei. Motivul e, ca şi la alegerea nivelului de referinţă a sondelor, de ordin practic, şi anume ca navigatorul să aibă în orice moment o bătaie a luminii cel puţin egală cu aceea dată în cartea farurilor.
Teoretic, curba zilnică a mareei e sinusoidală. Aceasta rezultă din suprapunerea mai multor curbe sinusoidale cu perioade şi ampl itudini diferite, corespunzătoare corpuri lor cereşti cari au fost luate în consideraţie (analiza armonică a mareelor).
Cum însă această curbă teoretică nu ar putea fi valabilă decît pentru largul oceanelor, unde mareea efectivă, foarte puţin cunoscută, s-ar putea să coincidă cu mareea teoretică, curba efectivă a mareei locale desenate e considerată produsă de corpuri cereşti numite sateliţi fictivi, cari au mişcări circulare în planul ecuatorului şi viteză uniformă. Pentru fiecare satelit se calculează: viteza orară, argumentul astronomic E (unghiul orar al satelitului faţă de meridianul Greenwich), amplitudinea H a undei de maree datorită satelitului, întîrzierea de fază g, adică intervalul, în grade, între culminaţia satelitului şi mareea înaltă produsă de acesta. Astfel, înălţimea mareei satelitului deasupra nivelului zero Z0 va fi în orice moment y=H cos(E— g)-\-ZQ. Valorile H şi ^ se numesc constantele armonice ale locului considerat. Suprapunerea tuturor mareelor parţiale produse de sateliţii fictivi dă mareea efectivă observată. Cum astfel de calcule nu se pot face decît în institute ştiinţifice, cu aparate speciale, rezultatele calculelor se publică, pentru scopuri practice, sub formă de table de maree, cari dau, pentru porturile, principale, constantele armonice H şi g pentru principalii sateliţi fictivi, cum şi orele respective. Pentru a simpifica şi mai mult calculele, tablele de maree mai conţin o parte, care dă pentru porturile standard, pentru fiecare zi, orele şi
0J5
0m
0J5
V'-
~T~
0,15
0m
OJS
0h Bh 12h 18b ?4h0 Bh 12h 18h 2^h
V. Diverse maree de tip mixt.
înălţimea apei înalte şi joase, iar pentru porturile secundare, diferenţe de timp şi de înălţime cu cari se pot calcula datele locale.
Prevederea practică a mareelor se mai poate face şi cu ajutorul unor constante numite nearmonice, trecute în unele table de maree ori pe hărţile marine. Aceste constante sînt:
(1) stabilimentul vulgar al portului dintre culminaţia Lunii şi mareea înaltă (joasă) următoare într-o zi de maree a sizigiilor; (2) stabilimentul mediu al portului,caree intervalul de timp dintre culminaţia Lunii la sizigii şi mareeaînaItă(joa-să) următoare; (3) înălţimea medie a apei înalte a sizigiilor; (4) înălţimea medie a apei joase a cuadratu-rilor; (5) înălţimea nivelului mediu al mareei. în acest caz, ora apei înalte (joase) va fi ora culminaţiei Lunii-f(1)-f vîrsta
intervalul de timp
	11		
	i		12
\ ' 6		H	13
		7! ! '3	U _	
	8 j		
			
VI. Diverşi termeni folosiţi în navigaţie cu privire la maree.
1) zero al hărţii; 2) niveluri ale mareei; 3) înălţimea de uscare; 4 şi 5) înălţimea de pe hartă; 6) amplitudinea medie a sizigiilor; 7) amplitudinea medie a cuadraturilor; 8) înălţimea mareei; 9) sondă; 10) apa înaltă medie a sizigiilor; 11) apa înaltă medie a cuadraturilor; 12) nivelul apei la un moment dat; 13) nivelul mediu; 14) apa joasă medie a cuadraturilor; 15) apa joasă medie a sizigiilor; 16) sondă trecută pe hartă.
mareei, unde (1) poate fi înlocuit cu (2), de care diferă foarte puţin. înălţimea mareei deasupra lui (5) e dată de (3)'şi (4) corectate cu un factor de corecţie dat în table.
Un alt tip de table dau, pentru calculul înălţimii, două cantităţi numite unitate de maree (17) şi coeficient de maree (n sau n'), înălţimea mareei deasupra nivelului mediu fiind egală cu nU, iar coborîrea sub nivelul mării la apa joasă, n'U.
Elementele mareei se mai pot calcula cu ajutorul hărţilor coti-dale (v. fig. VII), pe cari sînt trasate isoco-tidalele, adică curbele cari unesc punctele ce au apa înaltă în acelaşi moment şi curbele ce unesc punctele de egală amplitudine a mareei.
Coeficienţii de maree sînt empirici şi variază de la 0 la 120, valorile maxime ob-servîndu-se Ia sizigii.
Unitatea de maree e o constantă pentru
un punctdat şi e egala cu semiamplitudinea mareei în acel punct într-o zi de maree a sizigiilor echinoxiale.
Marile cantităţi de apă deplasate de fenomenul mareei şi configuraţia locală produc curenţi de maree foarte variabili. Se deosebesc flutul, sau curentul mareei înalte, şi ebul, sau curentul
VII. Hartă cotidală.
Maree atmosferică
471
Margarina
mareei joase. Aceşti termeni sînt însă pe cale de a cădea în desuetudine, deoarece din cauza configuraţiei locale a coastei, a insulelor, băilor, canalelor înguste, etc.,, curenţii mareei înalte pot avea direcţia spre larg, şi invers. în prezent se tinde să se folosească numirile de curent spre coasta şi de curent spre larg, indiferent dacă sînt flut sau eb. Uneori curentul de maree se roteşte în jurul unor puncte de amplitudine nulă, numite puncte amfidromice, parcurgînd într-o zi de maree toată roza vînturilor (maree-ceasornic). Datele referitoare la direcţia şi viteza curenţilor de maree sînt prezentate pe hărţile marine sub formă de tabele pentru diferite puncte sau, în unele cazuri, în publicaţii speciale.
Cutremurele şi exploziile sub apă foarte puternice produc false fenomene de maree (deplasarea unor mase considerabile de apă sub forma unor unde foarte înalte), numite raz de maree.
1.	Maree atmosferica. Meteor.: Variaţie periodică a presiunii atmosferice, provocată fie de variaţia diurnă a temperaturii (maree termică sau barometrică), fie de variaţia atracţiunii datorite Lunii sau Soarelui (maree gravitaţională).
La sol, mareea termică consistă într-o variaţie regulată a presiunii, cu o perioadă de 12 ore şi o amplitudine medie de
0,2 mm col. Hg. Mareea gravitaţională lunară are o perioadă de 12 ore şi 27 minute şi o amplitudine medie de 0,01 mm col. Hg, iar cea solară are o amplitudine şi mai mică.
Mareele atmosferice produc o deplasare periodică în înălţime a straturilor ionosferice. Astfel, amplitudinea variaţiei altitudinii stratului E atinge 1 km.
Sub tropice, alterarea mareei barometrice, care are un mers foarte regulat, este un semn de apropiere a unui ciclon.
2.	Maregraf, pl. maregrafe.Nav.: Aparat instalat pe coastă, în porturi sau în alte locuri adăpostite, pentru înregistrarea automată a nivelului mării. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: maregrafe cu plutitor şi maregrafe cu presiune.
Maregrafui cu plutitor (v. fig. I) e format dintr-un plutitor instalat într-un puţ în comunicaţie cu marea (urmînd astfel mişcările mării) prins de un fir întins, la cealaltă extremitate fiind prins de zidărie sau de o contragreutate; dintr-un cilindru înregistrator orizontal sau vertical, antrenat de un mecanism de ceasornic; dintr-un cursor cu un creion legat de firul flotorului şi dintr-un sistem de roţi şi de scripeţi cu ajutorul
/. Maregraf cu plutitor.	II.	Schema maregrafului cu pre-
) cilindru înregistrator; 2) creion;	siune.
3)	roata; 4) rotiţă dinţată; 5) con-	1)	orificiul tubului maregrafului;
tragreutate; 6) plutitor; 7) meca-	2)	rezervor de aer; 3) manometru ;
nism de ceasornic.	4)	cilindru înregistrator.
cărora se realizează o reducere de 1/10*** 1 /20 la înregistrarea amplitudinilor.
Pentru ca apa în puţ să fie liniştită şi maregrafui să nu sufere vibraţii prea puternice datorite oscilaţiilor valurilor, legătura Între puţul flotorului şi mare se face printr-un tub închis la
capătul dinspre apă cu o diafragmă în care se găseşte un orificiu cu secţiunea de 1/50---1/200 din secţiunea tubului de legătură.
Maregrafui cu presiune reprezintă o soluţie îmbunătăţită în ce priveşte vibraţiile în mecanisme şi protecţia acestora contra umidităţii şi a aerului de mare. Acest tip de maregraf (v. fig. //) e constituit dintr-un tub, un manometru înregistrator şi un rezervor cu aer sub presiune. Presiunea în rezervor e suficient de mare pentru ca la nivelurile maxime ale mării aerul să poată ieşi în exterior printr-o scurgere lentă (bulă cu bulă). Astfel, apa nu poate pătrunde în tubul manometrului, iar acesta poate indica presiunea hidrostatică în punctul 1, şi deci nivelul corespunzător al mării. Sin. Mareo-metru.
3.	Marele pavoaz. Nav. V. sub Pavoaz.
4.	Marengo. Ind. text.: Ţesături de lînă de culoare cenuşie închisă, aproape neagră, obţinută dintr-un melanj (v.) de lînă neagră cu foarte puţină lînă albă (1***5%).
5.	Mareometru, pl. mareometre. Nav.; Sin. Maregraf (v.).
6.	Marfanil. Farm.: Clorhidrat de 4-aminometil-benzen-sulfonamidă. Medicament din clasa sulfamidelor, de cari se deosebeşte atît prin structura cît şi prin acţiunea sa antibacte-riană specifică. Gruparea amină primară nu e direct legată de nucleul aromatic, ci e despărţită printr-o grupare metilen, astfel încît marfanilul nu e un antagonist al acidului para-amino-benzoic. E eficace contra bacteriilor anaerobe (cangrena gazoasă) şi se utilizează în tratamentul local al plăgilor, rănilor, arsurilor. Se aplică sub forma unei pudre conţinînd zece părţi sulfamidă albă la o parte marfanil. Sin. Sulfamilon, Homo-suifanilamidă (termen comercial puţin folosit).
7.	Margaric, acid Chim.: CH3(CH2)15CCOH. Acid gras monobazic saturat. Se prezintă în stare solidă, cu aspect cris-talin-ceros, cu p.t. 61,3°, p. f.760 3 63,8°, d^°=0,8579, «^=1,4287.
E insolubil în apă, solubil în alcool etilic, în eter, acid acetic glacial, benzen, ciclohexan.
Nu se găseşte în grăsimile naturale, toate produsele citate pînă în prezent ca acid margaric fiind amestecuri de acid pal -mitic şi stearic, cari nu diferă mult de acidul margaric din punctul de vedere al proprietăţilor fizice. E probabilă prezenţa sa, ca margarat de melisil, în ceara unor albine.
Se prepară, în special, pe cale sintetică, prin hidroliza nitri-lului obţinut din bromura sau din clorură de n-hexadecil, sau prin reacţia dintre iodura de n-hexadecil-magneziu cu bioxid de carbon. Gliceridele acidului margaric sînt folosite în tratamentul diabetului. Sin. Acid daturic.
8.	Margarina. Ind. alim.: Emulsie de grăsimi vegetale sau animale în lapte sau în apă, avînd consistenţa, aspectul, gustul şi mirosul untului natural.
Puterea calorifică şi susceptibilitatea de a fi asimilată ale margarinei sînt aproape identice cu ale untului natural.
Ca materie primă principală se folosesc grăsimile vegetale şi animale, incluziv grăsimile mamiferelor marine şi ale peştilor. Acestea din urmă se utilizează numai sub formă hidrogenată. Grăsimile folosite la fabricarea margarinei trebuie să fie rafi-nate, de culoare deschisă, să nu aibă gust sau miros, iar aciditatea liberă să fie mică. Uleiurile vegetale cele mai utilizate la fabricarea margarinei sînt cele de: floarea-soarelui, de bumbac, soia, porumb, muştar, arahide, etc. Grăsimile animale comestibile folosite la prepararea margarinei sînt: untura de vită şi de oaie de calitatea f, untura de porc, grăsimea de balenă, etc. în compoziţia margarinei de masă — înlocuitoare a untului— grăsimile animale se introduc în cantităţi limitate. Grăsimile hidrogenate destinate fabricării margarinei trebuie să aibă punctul de topire între 31 şi 36°. Alături de grăsimi, unul dintre componenţii de bază ai margarinei e laptele de vacă, care e fermentat în prealabil cu ajutorul unor fermenţi speciali. Laptele fermentat conferă margarinei gustul şi aroma speci-
Mărgărit
472
Margine
fice untului de vacă. Aroma se datoreşte acizilor volatili, esteri lor- şi diacetilului, formaţi în timpul fermentaţiei,
în anumite cazuri, în special la fabricarea margarinei fără lapte, se introduce un aromatizator artificial, obţinut sintetic. Cel mai important aromatizator e diacetilul. Ca emulgatorla fabricarea margarinei se folosea înainte gălbenuşul de ou, care conţine 9***10% lecitină. Gălbenuşul de ou a fost înlocuit cu lecitină pură. Se mai folosesc şi alţi emulgatori cum sînt amestecul de mono- şi digliceride, etc.
Pentru a imprima margarinei culoarea untului natural se folosesc coloranţi comestibili, naturali sau sintetici.
Clorurâ de sodiu se introduce în margarină pentru a îmbunătăţi gustul ei şi ca mijloc de conservare.
Pentru îmbunătăţirea gustului se introduce în margarină şi zahăr.
Pentru a asigura valoarea biologică, în componenţa margarinei se introduc vitaminele A şi D.
Tehnologia fabricaţiei margarinei e următoarea (v. fig.): Amestecul de grăsimi luate în proporţii stabilite se încălzeşte cu 4-“5° peste punctul de topire, în vasul de temperare, care e echipat cu agitator elicoidal şi cu manta de încălzire. în cazul folosirii laptelui, acesta e, în prealabil, pasteurizat, fermentat
tl
Tll .V3 fp
Schema continuă de fabricare a margarinei.
1) rezervor de grăsime; 2) cadă; 3) cîntar; 4) cîntar de temperare; 5) ames-tecător; 6) emulsor; 7) tobă de răcire; 8) transportor elicoidal; 9) cameră;
JO) automat de ambalat.
şi adus apoi la aceeaşi temperatură ca grăsimile. Urmează emulsionarea, care se poate face discontinuu sau continuu. Emulsia obţinută la o temperatură cu 1--*2° mai înaltă decît punctul de topire al amestecului de grăsimi şi cuprinsă între 25 şi 35° se răceşte repede pînă la 2***3°. Astfel, emulsia se solidifică şi se păstrează ca atare. Răcirea se face pe nişte tobe de oţel antiacid. Strujitura răcită, care se răzuieşte de pe tobe, conţine bule de aer cari produc o porozitate excesivă şi care poate conduce la o alterare mai rapidă a margarinei. Din această cauză, şi pentru a se da o consistenţă similară untului natural, se execută o prelucrare plastică, care consistă în supunerea strujiturii de margarină unei^ acţionări mecanice (presiune, frecare) urmate de temperare. în felul acesta se egalează temperatura în întreaga masă, umiditatea se distribuie mai uniform şi se ameliorează simţitor structura margarinei.
i.	Mărgărit. Mineral.: CaAI2(OH)2[Si2AI2O10]. Varietate de mică de tip casant, cristalizată în sistemul monoclinic în cristale insuficient dezvoltate, tabulare sau granulare. Se găseşte în şisturile cloritoasedin insula Naxos, în parageneză cu mineralele din zăcămîntul local de emeri (v.), sub formă de mase de culoare albă-cenuşie, cu nuanţe rozacee şi cu luciu puternic sidefos. Prezintă clivaj foarte bun după (001), însă mai slab decît al micelor obişnuite.
Se umflă la flacăra suflătorului, dar se topeşte greu. Are duritatea —^ 4 şi gr. sp. 3. Se descompune în acizi. Sin. Mică calcaroasă.
2.	Margarosanit. Mineral.: 2(Ca, Mn)Si03-PbSi03. Silica! natural de plumb cu calciu şi mangan asemănător alamositului, cristalizat în sistemul triclinic. Cel mai frecvent se prezintă sub forma de agregate fibroase şi radiare, de culoare albă, cu luciu sidefos argintiu. Prezintă clivaj după trei direcţii; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 4,39.
3.	Margâ. Petr.: Sin. Marnă (v.).
4.	Marginala, tabla Nav.: Foaie aparţinînd celor două şiruri de table de la extremităţile laterale aleînvelişului dublului fund. După sistemul folosit pentru drenarea magaziilor, foile pot fi înclinate (în cazul sistemului de drenare prin jgheaburi) sau orizontale (în cazul sistemului de drenare prin puţuri de colectare). Primul sistem prezintă avantajul că guseele de gurnă şi tubulatura de drenaj, fiind dispuse în interiorul jgheabului, ocupă mai puţin magaziile şi, în plus, tablele marginale constituie şi o întăritură a gurnei. Din punctul de vedere al tehnologiei construcţiei, dispoziţia tablei marginale nu prezintă importanţă la navele sudate. La cele nituite, însă, în cazul poziţiei înclinate e necesar ca tabla marginală să fie normală pe curbura gurnei, pentru ca prelucrarea cornierei de îmbinare a acesteia cu învelişul exterior să fie minimă. îndeplinirea acestei condiţii e practic imposibilă, deoarece gurna, modificîndu-şi'forma de-a lungul
navei, ar terbui ca tabla mar-	Tablă	marginală,
ginală să fie O suprafaţă strîmbă,	1) tablă marginală;	2)	învelişul	du-
ceea ce e foarte greu de rea-	blului	fund;	3) învelişul exterior	al
lizat, atît din punctul de vedere	fundului,
al trasajului cît şi din punctul
de vedere al formării ei, deoarece e îndoită la partea superioară. Pentru a fi satisfăcută condiţia de mai sus, şiruri le tablelor marginale sînt dispuse după o linie frîntă (v. fig. /).
Şirurile tablelor marginale, fiind elemente principale de rezistenţă la încovoierea navei pe val, fac parte din grinda echivalentă, sînt continue pe toată lungim,ea lor şi la capetele dublului fund se prelungesc sub formă de gusee j	j	Cuplu
pe o distanţă de cel puţin I	/	/ m?estru
trei intervale de coastă.
La navele de pasageri e obligatoriu, iar la cele de transportat mărfuri recomandabil, ca intersecţiunea tablei marginale cu învelişul exterior, la cuplul maestru, să nu fie sub linia a-a(v. fig. II).
5.	Marginalia. Poligr.: Cuvinte explicative, note sau titluri tipărite pe marginea paginilor unei cărţi, în afara textului, sau observaţii, adnotaţii şi • referinţe cuprinzînd comentarii, etc., scrise pe marginea un.ui text. Sin. Marginale.
6.	Margine, pl. margini. 1. Mat.: Termen comun pentru margine superioară şi margine inferioară.
Marginea superioară a unei mulţimi e numărul M, mai mare decît toate numerele mulţimii şi care are proprietatea ca, dîndu-se un număr e>0, există numere ale mulţimii mai mari decît Af — e, oricare ar fi s. Orice mulţime mărginită superior are o margine superioară bine determinată.
Marginea inferioară a unei mulţimi e numărul m, mai mic decît toate numerele mulţimii şi care are proprietatea că, dîndu-se un număr e>0, există numere ale mulţimii mai mici
//. Intersecţiunea marginii inferioare a tablei marginale cu învelişul exterior.
Margine
473
Mariotte, vas —
decît «r+s, oricare ar fi e. Orice mulţime mărginită inferior are o margine inferioară bine determinată.
Marginea superioară a unei funcţiuni f(x) pe un segment [a, b\ e un număr M mai mare decît toate valorile funcţiunii şi astfel ca, dîndu-se un număr e>0, să existe un x0 în [a, b], astfel ca f(x0)>M — s.
Marginea inferioară a unei funcţiuni f(x) pe un segment [a, b] e un număr' m mai mic decît toate valorile funcţiunii şi astfel ca, dîndu-se un număr s>0, să existe un x0în [a, £,], astfel ca /(x0)
1.	Margine. 2. Gen.: Locul în care se termină o faţă a unui obiect, porţiunea laterală extremă a unei suprafeţe, locul în care începe o prăpastie, o groapă, etc.
2.	Ind. text.: Fîşie îngustă de circa 1 cm, care se găseşte la ambele extremităţi ale lăţimii materialului textil, avînd ţesătura mai deasă, de obicei cu legătura satin, serge sau rips, tăiată în lungimea materialului, formînd o parte nedeşirabilă. Marginea serveşte, în confecţionarea îmbrăcămintei, la căptu-şirea şi întărirea unor cusături (de ex.: la rever, buzunar, la răscroieli de mîneci, etc.), în scopul menţinerii formei iniţiale.
Această margine, tăiată din ţesătură, poate fi înlocuită cu banda de margine (v. Margine, bandă de ^).
3.	Gen.: Sin. Bord (v. Bord 1).
4.	~ de cădere. Nav. V. Velatură, sub Greement.
5.	~ de invergare. Nav. V. Velatură, sub Greement.
6.	~ de întinsurâ. Nav. V. Velatură, sub Greement.
7.	~ falsa. Ind. text.: Marginea (v. sub Margine	2)	lăsată
la ambele extremităţi ale unei ţesături textile, cînd	pe	lăţimea
războiului se ţes în acelaşi timp două sau mai multe ţesături. Marginea falsă împiedică destrămarea, prin faptul că firele de urzeală de la margine se împletesc unul cu altul, pe lîngă că se încrucişează cu firele de bătătură (v. fig.).
8.	banda de Ind. text.: Pan-
glică, cu lăţimea de 1 cm, ţesută dintr-o urzeală de in cu bătătură de bumbac cu _ „	„
„	.	a ,	. a	Ţesătură	cu margine
legătură simpla, care înlocuieşte in con-
fecţiuni marginea. Prezintă avantajul, faţă ^ margine falsă, de aceasta, că are ambele părţi nedeşirabile.
Banda de margine trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă lăţimea uniformă, să nu fie apretată şi să fie stabilă la întindere şi la călcat. Sin. Exţrafor, Şiret de margine.
9.	Margine. 3. Ind. lemn.: Piesă de cherestea netivită, rezultată din flancuri la debitarea buştenilor, cu feţele plane, avînd faţa interioară atinsă în întregime de pînza de ferestrău şi cu lăţimea — Ia jumătatea lungimii — de cel puţin 10 cm, iar faţa exterioară atinsă pe cel puţin jumătate din lungime — începînd de la extremitatea groasă (v. fig.). Se deosebeşte de lăturoaie, care are faţa exterioară atinsă de pînza de ferestrău pe mai puţin decît jumătate din lungime, sau chiar neatinsă deloc.
10.	Margine. 4. Arte gr.: Sin. Cant (v. Cant 1), Buză.
11.	Marginiie rădăcinilor. Mat. V. sub Ecuaţie algebrică.
12.	Mariaj. Ind. text.: Rupere complexă de fire la maşinile de filat şi de răsucit, provenind din biciuirea, de către un fir rupt la unul dintre fuse, a firelor de la fusele vecine, pe cari de asemenea le rupe şi cu cari se împreună. Se produc, astfel, deşeuri de fire, şi micşorarea productivităţii prin crearea de fuse inactive şi de sarcini mari pentru lucrătoarele cari trebuie să contribuie la lichidarea ruperii. Pentru evitarea mariajelor se folosesc dispozitive de absorbire imediată a firului rupt, numite pneumafile.
13.	Marialit. Mineral.: Na8[(C!aiS04,C03(0H)2|(AI§.i808)6]2.
Termen extrem (Ma) al mineralelor cu vast isomorfism din grupul scapolituIui (v.), constituind o varietate pur sodiţză a acestuia. Se definesc ca marialit toate varietăţile de scapol it cu compoziţia cuprinsă între M.a10 şi Ma8Me2 (v. ş] Mejonit).
14.	Marin. 1. Gen.: Calitatea de a se referi la mare, de a proveni din mare sau de a trăi în mare.
15.	Marin. 2. Nav.: Calitatea unei nave de „â ţine bine marea“, de a nu ambarca valuri şi de a prezenta condiţiile optime de deplasare a pasagerilor.
16.	Marinarf pl. marinari. Nav.: Persoană în serviciu la bordul îmbarcaţiunilor sau al navelor maritime ori fluviale. Sin. Matelot, Matroz.
17.	Marinare. Ind. alim.: Procedeu de conservare chimică a alimentelor, bazat pe acţiunea acidului acetic, singur sau asociat cu sare de bucătărie, care în anumite concentraţii împiedică dezvoltarea microorganismelor, evitînd alterarea. Uneori se mai adaugă zahăr şi condimente în proporţii cari variază cu tipul produsului.
Întrucît concentraţia de acidyacetic care poate fi suportată organoleptic nu asigură o conservare de durată, marinarea e asociată cu alte procedee de conservare, ca pasteurizarea., sterilizarea, refrigerarea, păstrarea în ambalaje cari nu permit pătrunderea aerului.
Prin marinare se pot prelucra atît produse de origine vegetală cît şi produse de origine animală.
Se marinează curent ciupercile comestibile, iar dintre produsele vegetale se marinează în condiţii industriale legumele (castraveţi, sfeclă roşie, conopidă, morcovi, varză roşie), iar în condiţii gospodăreşti, şî diverse fructe (mere, pere, prune, vişine, coacăze, agrişe şi struguri).
După conţinirtul în acid acetic, legumele, fructele şi ciupercile conservate în oţet se clasifică în: slab acide (0,6-**0,8% acid acetic), acide (0,8-- * 1,2 %) şi picante (1,21 •••1,8%). Conţinutul de legume, fructe sau ciuperci e de cel puţin 55%.
Marinarea peştelui prezintă o importanţă deosebită. Mari-natele de peşte sînt prelucrate sub formă de semiconserve sau de conserve sterilizate.
Semiconservele preparate cu oţet cuprind sortimente de marinate reci (marinată de peşte cu ceapă), marinate fierte (heringi, scrumbii albastre şi diverse specii de apă dulce, în aspic) şi marinate de peşte prăjit (somn, nisetru, morun, şalău, crap, etc.)."Aceste produse nu sînt supuse sterilizării. Depozitarea se face la temperaturi mai joase decît -f10°. Durata depozitării e de 20 de zile.
Conservele de marinată de peşte se prepară cu sos de tomate obţinut din bulion de pătlăgele roşii, oţet de 9°, zahăr şi condimente, şi cuprinde un număr mare de sortimente, atît de peşti de mare cît şi de	peşti de	apă dulce.
Conservele de peşte în	bulion	se consideră	finite	numai
după o maturaţie de cel puţin 20	de zile.
Afară de marinatele de	peşte se	pot prepara	marinate	din
diverse subproduse de abator şi, în special, marinată de burtă şi marinată de buze.
18.	Marina. Nav.: Totalitatea mijloacelor de navigaţie pe mare, pe fluvii, lacuri şi rîuri, cum şi serviciile şi personalul respectiv. Se deosebesc: marina militară, afectată operaţiilor militare; marina comercială, afectată operaţiilor comerciale; marina de plăcere, folosită în scop de agrement.
19.	Marioneta, pl. marionete. Nav.: Dispozitiv situat la piciorul catargului, constituit dintr-un schelet de lemn echipat cu cavile pentru luat volta şi cu macarale pentru trecerea manevrelor curente.
20.	Mariotte, butelie Fiz.: Sin. Vas Mariotte. V. Butelie Mariotte.
21.	punctul lui Fiz. V. Punctul lui Boyle.
22.	vas Fiz.: Sin. Butelie Mariotte (v.).
Maritim
474
Marmorare
1.	Maritim. 1. Gen.: Sin. Marin (v. Marin 1).
2.	Maritim. 2. Gen.: Calitatea de a fi lîngă mare sau dea creşte pe malul mării.
3.	Maritim, aer Meteor. V. sub Aer.
4.	Markana. Metg.; Alamă specială de turnătorie cu compoziţia: 58***60% Cu, 38***40% Zn şi restul mangan şi fier. Are rezistenţă mecanică mare, rezistenţă bună la coroziune (chiar în apă de mare) şi rezistenţă mare la uzură.
5.	Marker, pl. markere. Telc.: Sin. Marcator (v. Marcator 3).
6.	Markovnikov, regula lui Chim.: în reacţiile de adiţie a unui hidracid la o olefină, atomul de halogen al hidracidului se leagă la atomul de carbon cel mai sărac în hidrogen. O excepţie interesantă de la această regulă s-a observat la adiţia acidului bromhidric la olefinele avînd o grupare marginala = CH2 şi numai în prezenţa oxigenului şi a luminii ultraviolete (efect peroxidic). Prezenţa unui antioxidant (hidrochinonă, pirogalol, difenilamină, etc.) care distruge peroxidul face ca reacţia să se producă normal după regula amintită.
7.	Mcirliţâ. Pisc.: Puiet de ştiucă (Esox lucius L) în vîrstă de o vară, cu lungimea între 10 şi 30 cm şi greutatea de 40*** 100 g. Numire regională folosită pe malurile Dunării.
8.	Marmatit. Mineral.: Varietate de blendă (v.) de culoare neagră, feruginoasă.
9.	Marmelada, pl. marmelade. Ind. alim.: Produs obţinut prin fierberea fructelor strecurate în prealabil, sau a marcurilor de fructe, cu anumite cantităţi de zahăr, şi prin gelifi-carea lor, după răcire. în unele cazuri, pe lîngă materiile prime indicate se mai folosesc o serie de materiale auxiliare, în scopul îmbunătăţirii calităţii marmeladei. Astfel: glucoză, sub forma de sirop, în proporţia de 5*"15%, pentru îmbunătăţirea consistenţei şi a luciului marmeladei; pectină, sub forma de extract sau de pulbere, pentru obţinerea unei gel ificări corespunzătoare, în cazul mar-meladelor preparate din fructe sărace în pectină; acizi organici (citric, tartric sau lactic) pentru asigurarea condiţiilor standard de geiificare (depăşirea limitei de aciditate poate conduce la fenomenul de sine-reză — siroparea marmeladei —, gelul format eliminînd ulterior o parte din apa absorbită); coloranţi alimentari de sinteză, de obicei de culoare roşie, pentru colorarea marmela-delor speciale.
Marmelada se prepară fie dintr-un singur fruct (marmelade speciale), fie din mai multe fructe (marmeladă amestec).
Procesul tehnologic cuprinde următoarele operaţii (v. fig.): recepţia pulpelor sau a marcului de fructe, care consistă în cîntărirea butoaielor pline şi apoi goale şi în determinarea gradului refractometric (adică a conţinutului în substanţă uscată); amestecarea sorturilor, prin turnarea, în acelaşi rezervor, a constituienţilor, în cantităţi prescrise de reţeta după care se lucrează; fierberea pulpelor, în putini fierbătoare cu serpentine de încălzire (cu abur), cu pereţii perforaţi sau plini,
pentru înmuierea texturii şi îndepărtarea bioxidului de sulf (din fructele conservate); strecurarea, care se execută în pasa-trice (v.) pentru eliminarea cojilor, a pieliţelor, a seminţelor şi a sîmburilor şi, eventual, a corpurilor străine, căzute în pulpe sau în marc (bucăţi de papură, etc.); fierberea şarjei, care se face, după adăugarea cantităţii prescrise de zahăr, fie în cazane duplicate deschise (la presiunea ordinară), fie în aparate de vid (presiune redusă), pînă la punctul de gelifi-care; descărcarea marmeladei fierte, care se face prin bascularea duplicatelor, respectiv prin deschiderea vanelor de descărcare ale aparatelor de vid; răcirea în vane de răcire, pînă la temperatura de turnare; turnarea în lădiţe, căptuşite cu hîrtie pergament, care se efectuează, fie manual, cu cana, fie automat, de la vana de răcire; gelificarea, care consistă în păstrarea lădiţelor în repaus, timp de 48 de ore, pînă cînd întreaga masă se prinde în calup gelificat; închiderea lădiţelor prin căpăcire (baterea capacului); etichetarea (lipirea etichetelor) şi depozitarea pentru expediţie.
10.	Marmita, pl. marmite. Geol.: Sin. Căldare (v. Căldare2).
11.	Marmolata, calcarul de Stratigr. .-Calcarul alb recifal al Ladinianului mediu (Langobardian) din Alpii de Sud, bogat în diplopore, gasteropode, brahiopodeşi amoniţi de talie mică. Un calcar similar şi de aceeaşi vîrstă se găseşte şi în ţara noastră, în partea de sud a Carpaţilor orientali, pe teritoriul oraşului Braşov (Dealul Melcilor).
12.	Marmorare. Ind. hîrt., Poligr.: Operaţie specială de vopsire în diferite culori a hîrtiei şi a marginii (a tranşei, şni-
tului) blocului de carte, de registru, etc., astfel încît să se obţină desene decorative cari imită marmora.
Marmorarea hîrtiei, care înnobilează suprafaţa acesteia, se poate realiza manual sau cu maşina, prin: şpriţuirea vopselelor, apăsarea (strivirea) vopselelor cu forme de lemn, preluarea vopselelor cu osoluţie mucilaginoasă, tipărire.
Marmorarea prin ş p r i ţ u i re poate fi executată manual sau cu o maşină similară cua maşina decretat(v. înnobilarea hîrtiei), echipată cu unu sau cu mai multe dispozitive (pentru fiecare culoare) de şpriţuit vopseaua în soluţie apoasă, compuse dintr-un jgheab pentru soluţia colorată, un valţ-perie, care ia vopseaua, şi o riglă de oţel pe care o atinge peria cu vopsea, cînd se roteşte, stropind banda de hîrtie. Astfel de hîrtii marmorate sînt cunoscute sub numirea de hîrtie agat, carara, gustav, florentină, etc.
Marmorarea prin strivire se execută manual sau cu maşina, prin aplicarea pe hîrtie a unei paste de clei de amidon şi colorant, bine amestecate, care se striveşte cu ajutorul unor forme de lemn. Hîrtiile marmorate prin strivire pot fi făcute lavabile prin aplicarea unui lac corespunzător.
Marmorarea prin preluare are o execuţie destu I de complicată. Hîrtia de bază se umezeşte uniform cu o soluţie de alaun şi apoi se usucă, după care se tratează într-o cutie
Schema procesului tehnologic de fabricaţie a marmeladei.
1) butoaie cu marc de fructe; 2) rezerva;3) malaxor;4) pompa cu angrenaje; 5) putină de fierbere; 6) pasatrice; 7) rezervă; 8) pompă cu angrenaje; 9) rezervă; 10) cuvă mobilă pentru cîntărire; 11) elevator pentru zahăr; 12) rezervă de zahăr; 13) cuvă mobilă pentru cîntărirea zahărului; 14) cîntar basculant; 15) malaxor; 16) rezervă de sirop de glucoză; 17) filtru; 18) pompă; 19) rezervă; 20) descărcare; 21) măsurător; 22)aparat de vacuum; 23) rezervor pentru marmeladă; 24) pompă; 25) agregat pentru geiificare; 26) vagonet; 27) tune! de răcire şi geiificare; 28) bandă de ambalaj; 29) etichetare; 30) expediere şi transport.
Marmorată, hîrtie —
475
Marmoră
cu o soluţie mucilaginoasă incoloră, obţinută din gumă tragant sau prin fierberea muşchiului de mare (muşchi Carragheen), rezultînd astfel un strat de bază (grund) pe hîrtie, peste care se picură soluţii diferit colorate, cari conţin agenţi semigresanţi şi săpunuri. Aceste vopsele formează, pe stratul de bază pe care plutesc, vine şi pete, cari dau imaginea unei suprafeţe de marmoră.
Marmorarea prin preluare se execută, în mod obişnuit, manual, deoarece maşinile construite în acest scop;- dînd o hîrtie marmorată de calitate inferioară, sînt folosite mai rar. Hîrtiile marmorate prin acest procedeu sînt cunoscute sub numirea de hîrtie turceasca, greceasca, tigrata, ochi de păun, etc.
Marmorarea prin tipărire se efectuează prin tipărirea pe hîrtie, în litografie, offset sau rotoheliografie, a unui desen policrom care imită suprafaţa diferitelor feluri de marmoră. V. ş] sub Plumbotipie.
Marmorarea marginilor blocului de carte se efectuează cu săpun sau în baie.
Marmorarea cu săpun se efectuează prin acoperirea suprafeţei marginii (tranşei) blocului cu o soluţie diluată de săpun fin (de Veneţia), peste care se aplică fiecare soluţie apoasă colorată, cu ajutorul unui tampon de vată. Vopseaua alunecă pe soluţia de săpun, se răspîndeşte şi se amestecă formînd un joc foarte frumos de culori. După uscare se freacă cu un postav imbibat cu ceară şi se lustruieşte cu o perie aspră de lustruit.
Marmorarea în baie se efectuează într-o cuvă cu o soluţie de muşchi de mare, peste care se stropesc, cu ajutorul unor pămătufuri de pai de mătură, soluţii apoase colorate avînd în compoziţie diferite proporţii mici crescînde de fiere de bou (care are rolul de a împrăştia culorile pe suprafaţa soluţiei de muşchi, cu atît mai mult cu cît e în cantitate mai mare). După răspîndirea şi suprapunerea culorilor, se amestecă cu degetele sau cu un pieptene de lemn, formîndu-se astfel apele marmorajului în desenul dorit. După ce s-a pregătit astfel marmorajul, blocului de carte aşezat între două scînduri i se atinge uşor suprafaţa celor trei margini tăiate pe suprafaţa lichidului din baie; culorile cu desenul respectiv se copiază pe margine (şnit). Marmorarea în baie se poate face şi cu cerneluri tipografice colorate pe bază de ulei, di luate cu petrol lampant, agentul difuzant fiind benzina, în locul fierei de bou; în baie se pune apă curată.
1.	Marmoratâ, hîrtie Ind. hîrt.: Hîrtie înnobilată la suprafaţă prin marmorare (v.).
2.	Marmora, pl. marmore. Petr.: Rocă metamorfică de mesozonă, constituită dintr-o masă cristalină compactă—mai rar şistoasă — şi cu aspect zaharoid, de carbonat de calciu recristalizat.
Marmora, chiar cea mai pură, conţine unele minerale accesorii: cuarţ, mică (v. şî Cipolin), feldspaţi, oxizi metalici, materii cărbunoase sau bituminoase, etc., cari o colorează variat şi a căror repartiţie neuniformă formează în masa marmorei diferite desene (vinişoare, dungi, pete, desene cu aspect bre-cios, etc.).
Prezenţa unor resturi de fosile, întrepătrunse unele în altele sau unite într-o masă de calcar recristalizat, caracterizează marmora cu lumachelle.
Se deosebesc: marmoră albă (de ex.: de Ia Carrara, Păros), albastră (de ex.: din Toscana-ltalia, Franţa, din Algeria), cenuşie (de ex.: de la Moneasa, în ţara noastră), roză (de ex. de la Ruschiţa, în munţii Poiana Ruscă), gaibenă-cafenie (de ex. de la Căprioara-Arad), neagră, roşie (de ex. de la Moneasa), etc.
Sub influenţa factorilor atmosferici, cele mai multe varietăţi de marmoră se alterează la suprafaţă, pierd strălucirea
şi adeseori îşi schimbă culoarea (în special sub influenţa gazelor din centrele industriale cari conţin bioxid de sulf).
Marmora se întrebuinţează în construcţii: cea coldrată, în general, pentru lucrări interioare, prelucrată neted, lucios sau şlefuită; cea albă omogenă, cu structura zaharoidă, mai fină, pentru sculptură; marmora albă, roză şi cenuşie, în special cea dolomitizată, se întrebuinţează şi Ia lucrări exterioare, şlefuită sau prelucrată cu ciocanul, etc.
Din marmoră se execută trepte, glafuri, baluştri, pardoseli, plăci (pentru pereţi, dale, etc.), etc.
Fiind un bun izolant electric, marmora se utilizează în instalaţii de joasă tensiune, la tablouri de distribuţie, suporturi de aparate, etc.
Marmora se exploatează în cariere, în general prin tăiere de blocuri, direct din masiv, evitîndu-se prin aceasta fisurarea rocii, care se produce în cazul exploatării cu explozivi. Tăierea se exe- 4 cută: cu ajutorul canal i-zatorului (v.), cu care se execută făgaşe verticale, orizontale, sau înclinate, cari delimitează blocurile ce se desprind apoi cu pene; cu ajutorul fi-loului (v.) lung de 500---1000 m, înfăşurat pe scripeţi de întindere, respectiv de susţinere (v. fig. /), cu care se execută tăieturi verticale în masiv,
—	sau cu ajutorul roţii penetrante (v. fig. II), care consistă dintr-un cablu similar cu filoul înfăşurat pe două roţi cu diametrul de 50 cm (fixate la cîte o tijă metalică susţinută de un trepied sau de o coloană), avînd un şanţ de mică adîncime, în care cablul intră nu-mai^pe jumătate.
în unele exploatări, marmora se extrage în blocuri, cu ajutorul unor simple ciocane perforatoare pneumatice sau electrice, semigrele sau grele. Procedeul consistă în executarea unor găuri apropiate (verticale, orizontale sau înclinate), cu diametrul minim de 30—40 mm
I. Schema unei instalaţii de tăiat blocuri de marmora cu filoul. f) motor; 2) cablu de oţel fără fine (filou); 3) alimentator cu nisip; 4) scripete; 5) dispozitiv de întindere.
II. Metoda cu roată penetranta.
I) cablu de oţel; 2) scripeţi; 3) roţi penetrante; 4) gaură; 5) tăietură.
şi adîncimea de 1***7 m sau, excepţional, mai mari, după acelaşi principiu ca la tăierea cu canalizatorul (v.). Pentru ca găurile de mină să se menţină în acelaşi plan, perforatoarele sînt montate pe o ţeavă orizontală, aşezată pe un eşafodaj mai greu, alcătuit din două perechi de picioare tubulare sau din fiare profilate. Acest dispozitiv e cunoscut în carierele din ţara noastră sub numele de ,,Schramm“.
Exploatările moderne de marmoră folosesc maşina sistem Stolearov (v. fig. III), compusă din două agregate separate. Agregatul a execută tăieturi verticale transversale, pentru pregătirea frontului de lucru, iar agregatul b execută tăieturi longitudinale verticale, cu un disc, şi tăieturi orizontale cu al
Marmotă
476
Marsh it
doilea - disc,- separînd astfel complet din masiv blocurile de marmoră. Discurile (frezele circulare) au dinţii demontabili armaţi cu plăci de pobedit. Productivitatea maşinii ede circa 10,00 m3/an, dacă se lucrează cu o freză, şi de 1600 m3/an, dacă se jUcrează cu doua freze. Var. Marmură.
///. Maşina sistem A. M. Stolearov.
a) maşinâ de tâiat, transversala; b) maşina de taiat, longitudinală.
1.	Marmota, pl. marmote. Zoo/., Ind. piei.: Mamifer rozător din familia Sciuridae, de talie relativ mare, cu blană preţioasă. Trăieşte în general în regiunile de munte şi iarna hibernează. Pentru industria blănăriei e importantă pielea marmotei de stepă din Estul Europei şi din Asia, cunoscută sub numirea de bobak (Marmota bobak). Spre deosebire de marmota europeană alpină, marmota bobak e un animal de cîmpie. Corpul său, care atinge lungimea de 50-**70 cm, e acoperit cu o blană deasă, gălbuie-ruginie, din care ies fire de păr de coroană, lucioase, brune-negricioase, mai dese pe spinare, dîndu-i aspect de nurcă. Blana are o durabilitate bună.
2.	Marnare. Agr.: Operaţia de presărare a unui sol cu marnă mărunţită (amendarea solului), executată pentru corectarea compoziţiei şi a proprietăţilor fizicochimice ale solului şi pentru activarea proceselor biologice din acesta.
ş. Marna, pl. marne. Petr.: Rocă sedimentară detritică, din grupul peliţelor, constituită dintr-un amestec microscopic intim de argilă şi carbonat de calciu. Marna face trecerea între calcare şi argile. Ea conţine ca elemente accesorii microscopice: granule de cuarţ, paiete de mică, oxizi de fier, nodule de calcar, cristale de gips, cristale de pirită, etc. formînd astfel: marne micacee, gipsoase, feruginoase, bituminoase, cărbunoase, cu pirită, etc.
Compoziţia chimică a marnelor variază în limite largi: CaC03 36% (marnă argiloasă) ••• 65% (marnă calcaroasă); argilă 30v-60%, MgC03 0,25%, Fe203 1,45%, Al203 0,82%, K20 0,12%, HaO variabilă.
Produce efervescenţă cu acizii; prin umectare degajă miros de argilă şi nu face pastă cu apa. Tăria marnei e mai mică decît a calcarului şî a dolomitului, dacă nu e impregnată cu silice; greutatea specifică e mai mică decît a calcarului pur, iar culoarea variază mult: cenuşie, roşie, galbenă, brună, albastră, violetă, neagră.
Textura marnei e compactă şi pămîntoasă, uneori oolitică, iar stratificaţia e adeseori vizibilă; uneori se desface în plăci sau în mase foliacee.
Zăcămintele de marnă au de cele mai multe ori forma de strate, şi, mai rar, de lentile, găsindu-se aproape în toate formaţiunile geologice.
în ţara noastră, marnele predomină în formaţiunile de vîrstă terţiară din zona subcarpatică orientală şi meridională.
Marnele se întrebuinţează, după ardere şi măcinare, la fabricarea cimentului. Sin. Margă.
4.	Marochin, piele Ind. piei.: Piele de capră tăbăcită vegetal, folosită la confecţionarea articolelor de marochinărie şi galanterie şi în legătoria de cărţi. Marochinul, spre deosebire: de safian, e o piele neplutuită, vopsită în culoare neagră, cu desenul feţei pronunţat în mod natural, din cauza caracterului pieilor brute (capre din Africa de Nord şi de Sud). Prin extensiune se numesc marochin şi pieile de capră de orice provenienţe, tăbăcite vegetal şi vopsite în diferite culori. Pentru marochin se prelucrează piei mai groase, cari se înmoaie şi se cenuşăresc astfel, încît să producă o contracţiune a feţei pieilor, care dispare în cursul sămăluirji, însă reapare ulterior la tăbăcire. Pielea de oaie tăbăcită vegetal, vopsită şi presată cu desenul feţei specific marochinului, e o imitaţie care se deosebeşte destui de greu de marochinul adevărat.
5.	Marochinârie. Ind. piei.: Ramură a industriei pielăriei, care se ocupă cu confecţionarea articolelor din piele sau din înlocuitori de piele.
Pieile pentru marochinărie sînt foarte variate: piei de porc, de capră, oaie, viţel, cîine, etc., cum şi piei mai puţin comune, ca: pieile de focă, de cangur, de antilopă, de peşti, de reptile, de struţ, de iepure, etc. Foarte importante sînt imitaţiile de piei de reptile obţinute prin presare pe piei de bovine, cum şi pieile pentru marochinărie la cari se obţin efecte speciale de finisaj prin vopsire cu şablonul, prin imprimare, etc. Se folosesc atît tăbăcirea vegetală cît şi cea minerală, aceasta din urmă fiind de obicei combinată cu o retăbăcire vegetală, mai ales cînd pielea respectivă urmează să fie presată.
După utilizare, se deosebesc: articole pentru uz personali portmoneuri, portofele, port-ochelari, poşete, etc.; articole pentru şcolari: ghiozdane, serviete, mape; articole pentru voiaj: geamantane, truse, huse; articole pentru vînătoare: huse de armă, genţi de vînătoare, cartuşiere; articole pentru sport: saci de box, mănuşi de box, mănuşi pentru ciclişti, căşti de motocîclişti, etc.; articole pentru militari: centuri, cartuşiere, curele de armă, jambiere, port-baionete; articole de protecţie: jambiere, ghetre, genunchiere, centuri de siguranţă, şorţuri, mănuşi de sudor, etc;. mingi: de foot-bali, de voliey-ball, etc.
6.	Marochiner, pl. marochineri. Ind. piei.: Lucrător calificat care lucrează în marochinărie (v.).
7.	Maron, animal Zoot.: Animal domestic care a revenit la starea de sălbăticie. Caii maron se redomesticesc mai uşor decît cei sălbatici; ei poartă coama în jos, spre deosebire de aceştia, cari o poartă în sus.
8.	Marquardt, masa Mat. cs. V. sub Refractare, materiale
9.	Marquise. Ind. text.: Ţesătură cu urzeală de mătase organsin, sau de chappe, şi cu bătătură în care alternează fire fine, răsucite, de bumbac, cu fire groase, slab toarse, cari dau ţesăturii un aspect de rips. Ţesătura se lucrează pe războiul Jacquard.
io.	Marschen. Geogr.: Ţărm jos, aiuvionat şi mlăştinos, mărginit în spate de dune, avînd aspectul unei fîşii înguste, în lungul litoralului. E caracteristic Mării Nordului şi Mării Baltice.
u.	Marshit. Mineral.: CuJ. lodură de cupru naturală, întîi-nită în unele zăcăminte de argint. Cristalizează în cristale mici, regulate, de formă tetraedrică şi de culoare brună. Are indicele de refracţie foarte înalt: /zNq=2,346.
Marsh-Liebîg, metoda
477
Marte
1.	Marsh-Liebig, metoda Chim.: Metodă folosită pentru identificarea arsenului din diferite substanţe. Metoda se bazează pa proprietatea compuşilor de arsen în soluţie acidă de a fi reduşi de hidrogen în stare născîndă la hidrogen arseniat care, trecut printr-un tub de sticlă încălzit la roşu, se descompune în hidrogen şi în arsen metalic, care se depune pe pereţii tubului sub formă de oglindă de arsen de culoare brună. Prin această metodă se pot recunoaşte urme de arsen pînă la 0,0025%.
2.	Marsicâ, faza de cutare Stratigr.: Faza cea mai veche a tectogenezei hercinice, pusă în evidenţă prin poziţia discordantă a depozitelor Fammenianului terminal (zona de amoniţi VI) şi prin dezvoltarea unui facies de tip Culm în intervalul Devonianului superior. E considerată ca prima subfază a mişcărilor bretone.
3.	Marsuin, pl. marsuine. Nav.: Flotorul de care e legată prisma de derivare a unei drage, de dragat mine, pentru a menţine adîncimea de dragaj. Mai serveşte şi ca reper pentru ţherea drumului, cînd dragoarele execută dragajul în formaţie.
4.	Marsuine. Nav.: împletitură de parîmă umplută cu stupă, plută, etc., folosită ca apărătoare la prora remorcherelor şi a şalupelor.
5.	Marsupiale. Paleont.: Mamifere aplacentare, primitive, caracterizate prin prezenţa oaselor marsupiale cari susţin punga în care puiul îşi desăvîrşeşte dezvoltarea. Numărul de dinţi e mai mare decît la mamiferele placentare.
Sînt cunoscute din Mesozoic; devin destul de numeroase în Terţiarul inferior din Europa, de unde dispar la sfîrşitul Oli-gocenului, pentru a nu se mai întîlni astăzi decît în Australia şi în America de Sud.
6.	Marş. 1. Expl. petr.: Durata de serviciu a unei sape la puţ, reprezentată prin numărul de metri realizaţi cu o sapă, de la introducerea pînă la extragerea ei.
Mărimea (valoarea) marşului depinde de caracterul rocilor străbătute şi de regimul de*foraj aplicat. Se determină, fie statistic, fie analitic.
Metoda statistica e larg folosită în şantierele petroliere unde s-au mai executat foraje şi consistă în stabilirea unor medii statistice ale acestui indice pe tipuri de sape folosite şi pe pachete stratigrafice cari prezintă caracteristici similare la foraj.
Metoda analitica e mai puţin folosită şi se bazează pe calculul valorii marşului h din expresia:
în care V0 e viteza mecanică iniţială a sapei; k e coeficientul de uzură al sapei sau coeficientul de forabilitate; t.m e timpul de manevră necesar pentru extragerea, schimbarea şi introducerea unei alte sape; Cs e costul sapei afectat marşului respectiv; A. e costul unei ore de foraj.
în şantierele noi, valoarea marşului se estimează asimiiînd şantierul respectiv cu altele cunoscute şi cu structură geologică simi Iară. Sin. Marş de avansare, înălţime pe sapă, Metraj pe sapă.
7.	Marş. 2. Expl. petr.: Operaţia de extragere din puţ şi -de reintroducere în puţ a garniturii de foraj. Marşul constituie
un timp inactiv din punctul de vedere al avansării sapei în teren. O durată prea mare a marşului prezintă riscul de a ţine gaura de sondă prea mult cu fluidul în repaus şi de a amorsa o erupţie prin uşurarea coloanei de noroi, datorită eventualei goliri parţiale a puţului, sau efectului de pistonare (v.).
8.	Marşalitâ. Metg.: Pulbere obţinută prin măcinare fină, astfel încît cel puţin 90% să treacă prin sita nr. 006, adică cu mărimea ochiului de 0,06 mm, din nisipul cuarţos cu un conţinut de minimum 92% Si02. în turnătorie, marşalita e folosită: ca pudră refractară (v. sub Pudră de. turnătorie) sau în componenţa unor vopsele de turnătorie", ’ pentru evitarea aderenţei amestecului de formare la piesa turnată; ca pudră de izolare(v.),
pentru a împiedica lipirea formelor la suprafaţa de separaţie sau lipirea amestecului de formare de model, ce placa cu modele sau de cutia de miez; în componenţa vopselelor de acoperire a ciorchinilor de ceară, la turnarea de precizie.
9.	Marşâ, pl. marşe. Geol., Ped.: Sol care se formează pe depozitele sedimentare, rămase în urma retragerii apelor marine. La început, aceste depozite sînt numai minerale, dar cu timpul se adaugă resturi de animale şi de plante marine (plante salifere şi, pe măsură ce dispar sărurile, plante obişnuite). Cele mai cunoscute sînt marşele artificiale din Olanda, rezultate în urma îndiguirilor şi drenării suprafeţelor izolate de mare. Sin. Polder.
10.	Marşâ diurna. Nav.: Diferenţa dintre două stări absolute (diferenţa dintre ora meridianului Greenwich şi ora indicată de cronometru) succesive, zilnice, ale unui cronometru, sau intervalul de timp cu care înaintează sau rămîne în urmă un cronometru în 24 de ore. Se notează cu litera K. Valoarea maximă admisibilă a unui cronometru de bord e de 6 s.
11.	Marşrut, pl. marşrute. 1. Tehn.: Sin. Itinerar (v.).
12.	~ tehnologic. Tehn.: Sin. Itinerar tehnologic (v.).
13.	Marşrut. 2. C. f.; Mersul unui tren de marfă cu parcurs lung, care nu lasă şi nici nu ia vagoane din vreo staţie de pe parcurs.
14.	Martacfpl. martaci. Cs.: Căprior care serveşte la construirea acoperişului unui bordei. Sin. (parţial) Par.
15.	Marte. Astr.: A patra planetă mare din sistemul solar. Distanţa ei medie de la Soare e de 227,8 milioane de kilometri. Orbita are o mare excentricitate (^ = 0,0934), raza vectoare Marte-Soare variind între 249 şi 206 milioane de kilometri. Perioada de revoluţie e de 686,98 zile solare medii; viteza de mişcare pe orbită, de 23,8 km/s; înclinarea orbitei pe ecliptică, 1°51'; diametrul ecuatorial, 6780 km (0,54 diametri ecuatoriali tereştri); volumul e de 0,157 volume terestre; masa, de 0,108 mase terestre ; densitatea medie, 3,92 g/cm3 (0,69 din densitatea Pămîntului). Dacă se alege atracţiunea gravitaţională terestră egală cu unitatea, atracţiunea gravitaţională a planetei Marte e 0,38. Marte are doi sateliţi, Fobos şi Deimos, cari prezintă
o	perioadă de revoluţie foarte scurtă şi o mare apropiere de planetă. Fobos, cu diametrul de 16 km, se roteşte la 9350 km de centrul planetei, cu perioada de revoluţie de 7h39f1nin, adică face de trei ori pe zi ocolul planetei, răsărincj în vest şi apupînd la est. Deimos, cu diametrul de 9,6 km, se roteşte la 23 500 km de centrul planetei, în 3Gh8mm. Ziua siderală a planetei Marte e de 24h37mm22s,58. Ecuatorul planetei Marte e înclinat cu 24° faţă de planul orbitei.
Marte se apropie de Pămînt cînd se găseşte în opoziţie cu Soarele. Distanţa minimă de Pămînt e de 54 de milioane de kilometri şi cea maximă, de 398 de milioane de kilometri. Intervalul dintre două opoziţii consecutive e de 779,94 zile solare; de la o opoziţie la alta, distanţa Pămînt-Marte variază din cauza -excentricităţii orbitelor planetelor, ea fiind minimă cînd, la opoziţie, Marte se găseşte la afeliu, iar Pămîntul, la periheliu.
O	astfel de „mare opoziţie" se produce o dată la 15* * * 17 ani.
Mărimea stelară a planetei Marte variază între +2,0. (la conjuncţii) şi —2,7 (în timpul marilor opoziţii), cînd depăşeşte în strălucire toţi aştrii, cu excepţia Iui Venus. Albedo-ui suprafeţei planetei(coeficientui de strălucire) e 0,064 în ultraviolet,
0,10 în violet, 0,18 în verde, 0,24 în roşu, 0,28 în infraroşu. Suprafaţa planetei, deşi neaccidentată, prezintă pete neregulate de culoare portocalie sau roşietică, cari înconjură zone cenuşii sau cenuşii-verzui cu marginile bine conturate. Zonele de culoare deschisă de pe Marte, cari ocupă aproximativ trei sferturi din suprafaţa planetei, sînt probabil deserturi de praf de oxid de fier galben-roşietic, care constituie şi sursa norilor gălbui cari apar ocazional. Zonele întunecate, mai puţin cunoscute, se consideră, pe baza măsurărilor spectroscopice şi polarimetrice, că sînt, probabil, de natură vegetală (licheni, muşchi, etc.).
Martempering
478
Martensitice, curba transformării
Caracteristica principală sezonală e apariţia alternativă, la poli, a unor calote albe, al căror avans e însoţit de o modificare a culorii zonelor cenuşii-verzui în cafeniu-cenuşiu. Există dovezi că substanţa care formează calotele polare e gheaţă sau zăpadă. O altă caracteristică a suprafeţei planetei, supusă variaţiilor sezonale, e grupul de urme în formă de linii întunecate numite „canali“ (fîşii), cari străbat discul planetei în toate direcţiile, intersectîndu-se unele pe altele sau convergînd în puncte de forma unor mici discuri. Pe Marte nu a fost observată prezenţa clorofiIei şi nu există un ecran de oxigen molecular contra radiaţiilor ultraviolete şi X ale Soarelui. S-ar putea ca eventuala vegetaţie să fie apărată contra radiaţiilor de pătura de culoare violetă cu care e înconjurată planeta şi care ar fi constituită din cristale de bioxid de carbon. Atmosfera planetei se compune, probabil, din azot, argon, bioxid de carbon, însă numai ultimul din aceste gaze a fost semnalat spectroscopic. Temperatura medie a discului iluminat al planetei e de —25°, zonele întunecate fiind în general mai calde decît cele strălucitoare. Zilnic, la tropice, temperatura variază între —50° sau
—	60° şi —8° sau 4-10°, Temperatura medie în zona calotelor polare e de —70°.
î. Martempering. Metg.: Sin. Călire în trepte. V. sub Călire 1.
2.	Martens-Pensky, aparatul Chim. Aparat care serveşte la determinarea punctelor de inflamabil itate şi de ardere ale motorinelor şi uleiurilor uşoare. Aparatul (v. fig.) se compune dintr-un vas metalic 2, de formă cilindrică (cu diametrul interior, 51 mm; înălţimea, 56 mm), aşezat într-o baie de aer constituită dintr-un vas de fontă 6, încălzită direct la flacăra unui bec, sau electric.
Vasul 2 e închis cu un capac 7, bine ajustat la vas şi care are trei orificii.
Capacul mai are un robinet 8 cu două orificii, agitatorul 5, aprinzătorul 4, pîrghia cu arc 9, care prin rotire în jurul axei deschide orificiul şi înclină aprinzătorul spre orificiul deschis.
Uleiul turnat în vasul de încercare se amestecă cu agitatoru 15 şi se încălzeşte cu 6“*10° pe minut.
Viteza de încălzire se micşorează în momentul în care temperatura atinge circa10° sub punctul probabil de inflamabilitate, la valoare de circa 5°/min. Prin rotirea pîrghiei cu arc 9, în jurul axei sale, se fac încercări de inflamare, iar la determinare se trece numai în momentul în care temperatura Iichidului e cu circa 15° sub punctul de inflamabilitate.
Punctul de inflamabilitate reprezintă temperatura la care se produce prima inflamare.
3.	Martensită. Metg.: Constituent structural al aliajelor fier-carbon, caracteristic oţelurilor călite. V. Constituenţii structurali ai aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje
4.	Martensitice, curba transformării Metg.: Curbă care reprezintă cantitativ transformarea austenitei subrăcite în mar-
tensită tetragonală, la călirea cu răcire continuă a oţelului şi a fontei, în funcţiune de temperatură. Curba e raportată la un sistem de axe de coordonate, în care în ordonate sînt date procentele crescătoare de martensită, iar în abscise, temperaturile în ordine descrescătoare (v. fig.). Transformarea austenitei în martensită se realizează într-un interval de temperaturi (între temperatura Ms de început al transformării şi temperatura Mjr de terminare a transformării) (v. fig. III sub Călire 1, în care s-au folosit însă notaţiile Mf şi Ms pentru temperaturile de început, respectiv de sfîrşit al transformării ^austenitei în martensită). Începînd de la Ms, pe măsură ce temperaturascade, cantitatea de martensită creşte, fiind maximă la sfîrşitul transformării (temperatura M '	~
Curba transformării martensitice. t) temperatura, în °G; M) conţinutul în martensită, în % ; 1) forma curbei martensitice la o răcire rapidă; 2) forma curbei la o răcire mai puţin rapida; Ms şi Mf) temperaturadeînceput, respectiv de sfîrşit a transformării martensitice; Mst) temperatura la care începe „stabilizarea" austenitei; A) conţinut îf» austenită reziduală, cînd călirea se face cu
i/////7/r/y7/7/r//77r////////;///r/7//Mf?77rA
Aparatul Martens-Pensky.
1) manta; 2) rezervor pentru ulei; 3) termometru; 4) aprinzător; 5) agitator; 6) vas de fontă; 7) capac; 8) robinet cu sertar; 9) pîrghie cu arc; 10) flanşă.
răcirea pînă la temperatura normală lA Dacă răcirea se face (4-20°); Af) conţinut în austenită rezi-pînă la temperatura normală duQla' “respunzător răcirii pîna latem-(+20°), rămîne netransfor-	perQtura Mf' în %'
mată o anumită cantitate
A de austenită (numită austenită reziduală); răcind în continuare, cantitatea de austenită reziduală scade, rămînînd totuşi
o	anumită cantitate A^ chiar la temperatura de sfîrşit a transformării M^. Cantitatea finală de austenită reziduală A^ e cu s atît mai mare, cu cît conţinutul în carbon e mai mare.
Pentru ca transformarea martensitică să se producă e necesar ca viteza cu care e răcită austenita — la călirea cu răcire continuă— să fie egală sau mai mare decît viteza critică de călire (v. sub Călire 1). Pentru un anumit oţel, poziţiile punctelor şi rămîn neschimbate, dar mersul curbei transformării martensitice e influenţat de viteza de răcire. De exemplu: dacă pentru o viteză de răcire mare, curba are forma 1 din figură, la o viteză de răcire mai mică (însă cel puţin egală cu viteza critică de călire a oţelului respectiv), curba are forma 2; pentru acelaşi oţel, cantitatea de austenită reziduală e cu atît mai mare, cu cît viteza de răcire la călire e mai mică. Curba cea mai turtită (de ex. curba 2 din figură) dintre toate curbele martensitice ale unui oţel e cea care corespunde vitezei critice de călire a oţelului, iar curba care dă cantitatea minimă de austenită reziduală corespunde vitezei maxime de răcire practic realizabile. Toate curbele martensitice posibile ale unui oţel, corespunzătoare diferitelor viteze de răcire, se intersectează într-un punct M$t (care are valoare constantă, pentru un anumit oţel). Transformarea martensitică e favorizată de viteze de răcire mici, deasupra temperaturii Mst, respectiv de viteze de răcire mari, sub temperatura MsV şi invers; răcirile încete la temperaturi începînd de la Mst în jos favorizează, probabil, procesele de stabilizare a austenitei, cari împiedică sau frînează transformarea martensitică. Efectul de „stabilizare" a austenitei se manifestă începînd de la temperatura MsV care variază în raport cu conţinutul în carbon al oţelului. V. şi Tratament sub zero grade.
5.	diagrama transformărilor /w. Metg.: Diagramă care reprezintă temperaturile de început (Ms)şi de sfîrşit (M^) al transformării austenitei subrăcite în martensită tetragonală, în
Martin, cuptor ^
479
Masă fîctivă
funcţiune de conţinutul în carbon al oţelului (v. fig. III sub Călire, în care s-au folosit însă notaţiile M/ şi Ms pentru temperaturile de început, respectiv de sfîrşit al transformării austenitei în marţensită). E folosită în aplicarea tratamentului sub zero grade.
1.	Martin, cuptor Metg.: Sin. Cuptor Siemens-Martin. V. sub Cuptor cu vatră 2.
2.	Martin, metoda Chim.: Metodă folosită pentru determinarea indicelui de puritate al uleiurilor minerale (IP), a procentului în volume de ulei nesulfonabil, adică de hidrocarburi saturate. Pentru determinarea acestui indice se foloseşte o epru-betăcu dop rodat, gradată de la 01a 30ml, din 0,2mlîn 0,2 ml. în eprubeta gradată se introduc 20 ml acid sulfuric concentrat, apoi se adaugă exact 10 ml ulei mineral. Se agită bine timp de două minute, la temperatura ordinară; apoi se menţine eprubeta timp de un minut într-o baie de apă fierbinte. După răcire se citeşte volumul de ulei rămas nesulfonat.
3.	Martin, oţel Metg. V. sub Oţel.
4.	Martin, procedeu! Metg.: Procedeu de elaborare şi afinare pevatră a oţelului, în cuptoare Martin (v. Oţel acid de cuptor Martin şi Oţel bazic de cuptor Martin, sub Oţel, Oţel de fuziune).
5.	Martingalâ, pl. martingale. Nav. V. Manevre, sub Greement.
6.	Martit. Mineral.: Pseudomorfoză de hematit după mag-netit.
7.	Martitizare. Mineral.: Transformarea magnetitului în hematit prin oxidare, după reacţia: 4 Fe3044-02 = 6 Fe203. Fenomenul se întîlneşte în părţile superioare ale zăcămintelor de magnetit, din ţările cu climă caldă.
8.	Martor, pl. martori. 1. Cs.; Masiv mic de pămînt, avînd forma de piramidă sau de trunchi de con, lăsat nesăpat la executarea unei săpături, pentru a servi la măsurarea volumelor de săpătură executate. De obicei se aşază în toate punctele caracteristice ale reliefului, păstrîndu-se vegetaţia naturală pe vîrful martorului.
Astăzi, aceste volume de săpătură se determină de obicei cu ajutorul profilurilor topometrice executate înainte de începerea săpăturii.
9.	Martor. 2. Cs.: Dispozitiv folosit pentru a constata dacă
o	fisură apărută într-un element de construcţie continuă să se lărgească sau nu. De obicei se folosesc martori de ipsos, cu formă prismatică, avînd lungimea de circa 10**• 15 cm, lăţimea de circa 5 cm şi grosimea de circa 2 cm, cari sînt modelaţi pe loc (într-o adîncitură săpată pe faţa elementului de construcţie şi aşezată cu lungimea perpendicular pe fisură) din mortar de ipsos de consistenţă adecvată. După întărire, ipsosul devine destul de casant, astfel încît o eventuală lărgire a fisurii produce şi fisurarea martorului. Se folosesc de asemenea, martori de sticlă şi martori constituiţi dintr-o fîşie de hîrtie.
10.	Martor. 3. Cs. V. Reper fix.
11.	Martor de abraziune. Geogr., Geol.: Formă morfologică rezultată din acţiunea de abraziune a valurilor mării asupra ţărmurilor înalte şi stîncoase. Datorită variaţiei litologice şi tectonice a stratelor, acţiunea abraziunii e inegală şi formele rezultate sînt foarte variate. De exemplu: firide, arcade, turnuri, stîlpi, porţi, etc.
12.	Martor de eroziune. Geogr.: Formă pozitivă de relief, rezultată din fragmentarea accentuată a unei porţiuni de teren datorite, de cele mai multe ori, eroziunii selective sau diferenţiale a agenţilor modificatori externi. Dimensiunile martorilor de eroziune sînt variabile, atingînd uneori numai cîţiva metri, însă alteori sute şi chiar mii de metri înălţime şi lungime. Un masiv muntos sau deluros poate fi considerat şi el martor de eroziune, dacă e desprins dintr-un lanţ sau dintr-un bloc mai mare şi domină regiunile înconjurătoare mai joase. Sin. (popular) Popină, Grădişte (v.), Tilvă, Măgură (v.), Mamelon (v.),
Cioacă, Calotă (pentru zonele de afloriment cu contur închis, ale structurilor orizontale sau monoclinale; v. sub Calotă 6).
13.	Marţipan. Ind. alim.: Produs zaharos obţinut prin omo-geneizarea la maşini cu valţuri, numite broieze, a unui amestec de zahăr şi miezuri de migdale, în proporţia de 2 :1. Masa de marţipan ca atare serveşte ca umplutură pentru bomboane fondante, bomboane de ciocolată, glasele, etc. Masa de marţipan colorată, aromatizată şi modelată în forme geometrice variate sau în forme de fructe, legume, etc., reprezintă produse de marţipan (v. Bomboane). Produsele în cari migdalele sînt înlocuite cu miezuri de caise, nuci, arahide sau floarea-soarelui se numesc persipan.
14.	Maruflaj. 1. Arta.: Operaţia de lipire a pînzei unui tablou pe o altă pînză, pe un panou de lemn sau pe un perete, cu un clei special, numit maruflu.
15.	Maruflaj,, pl. maruflaje. 2. Arta: Pînză pictată şi lipită pe o altă pînză, pe un panou de lemn sau pe un perete.
16.	Maruflaj. 3. Av.: înfăşurarea unei benzi textile în jurul unei piese, orientarea înfăşurării fiind în elice. Maruflajul e folosit pentru: consolidare, în special a pieselor cu o anumită fragilitate, de exemplu a pieselor de lemn, scobite; lardare, pentru ca să devină posibilă coaserea unei pînze pe o piesă metalică sau de lemn, de exemplu la nervurile aripilor împîn-zite; protecţie, la piese în contact cu frecare; mărirea aderenţei, la vopsirea sau încleirea unor piese.
17.	Maruflu. Arta. V. sub Maruflaj 1.
îs. Maruiâ, pl. marule. Agr. V. Salată.
19.	Maryland, tutun Ind. alim. V. sub Tutun.
20.	Maşala, pl. masaie. Pisc. V. Fachie.
21.	Masa, pl. mase. 1. Fiz., Tehn.: Mărime scalară reprezentînd fie masa inertă (v.), sau raportul dintre masa inertă şi o masă inertă de referinţă, fie masa grea (v.).
22.	~ atomica. 1. Fiz., Chim.: Mărime fizică reprezentînd media ponderată a maselor nuclidice M ale isotopilor componenţi ai unui element, în funcţiune de abundenţele lor / în amestecul natural:
MA=i W i fi■
i=i / /=1
unde n e numărul de isotopi componenţi ai elementului, iar / (abundenţa) reprezintă proporţia exprimată în fracţiuni sau procente de număr de atomi în care se găseşte un isotop în amestecul natural al isotopilor elementului respectiv.
Se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi masa inertă (v.).
23.	~ atomica. 2. Fiz., Chim.: Mărime numerică egală cu
1
raportul dintre masa atomului unui element şi — din masa
atomului isotopului 8Oie al oxigenului (scara fizică a maselor
atomice), respectiv — din masa mijlocie a isotopilor oxigenului
cu abundenţele relative cari se găsesc în oxigenul din natură (scara chimică a maselor atomice). Pentru a obţine valoarea masei atomice în scara fizică se înmulţeşte valoarea ei în scara chimică cu 1,000272. Sin. Masă atomică relativă, Greutate atomică.
24.	defect de Fiz. V. Defect de masă.
25.	~ fictiva. Tehn. mii.: Produsul dintre masa proiectilului unei guri de foc şi un coeficient numit coeficient de masă fictivă care, înmulţit cu acceleraţia proiectilului, dă o valoare egală cu energia cinetică a proiectilului adunată cu suma lucrului mecanic secundar al gazelor pulberii de azvîrlire (rotaţia proiectilului, reculul gurii de foc, frecarea, etc.). Energia cinetică a masei fictive e deci egală cu toată energia gazelor pulberilor consumată în gura de foc din care, desigur, cea mai mare parte
Masă gravitaţională
480
Masă inertă transversală
revine energiei cinetice cîştigate de proiectilul pus în mişcare de forţa gazelor.
1.	~ gravitaţionala. Fiz.: Sin. Masă grea (v.).
2.	~ grea. Fiz. :aMărime scalară mg, de stare a corpuri lor, care reprezintă, în greutatea lor, factorul care depinde numai de acel corp. Produsul ei printr-o mărime vectorială g, care depinde numai de poziţia corpului şi se numeşte intensitatea cîmpului de gravitaţie, dă forţa F , care se exercită asupra acelui corp în cîmpul de gravitaţie, adică greutatea corpului:
F,g = mg& ■
Forţa F^ imprimă corpului o acceleraţie a faţă de grupul referenţialelor inerţiale, egală cu raportul dintre forţă şi masa inertă m a corpului, şi deci:
a
m ~m — • g g
Fiindcă experienţa arată că, într-un punct dat, acceleraţia căderii libere a corpurilor e independentă de natura şi de mărimea lor (v. Echivalenţei, principiul ~ masei inerte şi masei grele), rezultă că a e proporţional cu g şi, deci, că m e proporţional cu m, cu un factor de proporţional itate universal. Unităţile de măsură se pot alege deci astfel, încît masa grea să devină egală cu masa inertă. Această egalitate, care apare ca incidentală în Mecanica clasică, e pusă ca identitate în Teoria relativităţii generale (v.).
Masa grea e o mărime primitivă a Mecanicii.
3.	~ inertă. Fiz.: Mărime scalară de stare a corpurilor în raport cu referenţialele inerţiale, caracteristică opunerii lor la accelerarea faţă de aceste referenţiale. Masa inertă a unui corp în raport cu un referenţial inerţial e numeric egală, în unitatea de măsură reprezentată de masa unui corp etalon, cu valoarea reciprocă a cîtului vitezei sale prin viteza opusă cu care trebuie proiectat contra corpului etalon, pentru ca cele două corpuri, după ciocnirea şi reunirea lor, să rămînă în repaus în raport cu referenţialul inerţial considerat, punctul de ciocnire fiind presupus foarte departe de orice alte corpuri. Raportul de realizat între valorile absolute ale vitezelor, pentru ca să reuşească experimentul descris mai sus, e independent de orientările incidentale ale celor două corpuri şi de direcţia comună a celor două viteze opuse, adică masa inertă e un scalar capabil de un singur semn (care se alege pozitiv). Dacă, din experimentul efectuat, masele inerte a două corpuri oarecari rezultă egale pentru o anumită valoare comună a celor două viteze opuse, ele rezultă egale pentru oricare altă valoare comună a lor, oricari ar fi celelalte condiţii fizice, adică masa inertă m a unui corp e egală cu produsul unui scalar m0, care depinde numai de el, printr-o funcţiune scalară universală, care poate depinde numai de valoarea absolută v a vitezei corpului m=mQ' <p(p).
Experienţa arată că, dacă vitezele a două corpuri sînt neglijabile faţă de viteza de propagare a luminii în vid, masa inertă e independentă de viteză, cum se admite în Mecanica clasică (newtoniană). Experienţa arată însă că, în cazul general, raportul de realizat între cele două valori absolute ale vitezelor opuse vx şi p2 cu cari ar trebui proiectate unul contra altuia două corpuri pentru ca fiecare să-şi păstreze viteza după ciocnirea lor elastică, e egal cu produsul unei constante a, care depinde numai de cele două corpuri, prin cîtul radicalilor din diferenţa dintre unitate şi pătratele cîturilor acestor viteze prin vitezac de propagare a undelor electromagnetice în vid, că adică
v% mx y 1-fi/^ ■
de unde urmează, în general, suprimînd indicii:
m fiind masa inertă a corpului pentru viteza v, iar mQ, masa lui inertă proprie, adică pentru o viteză a lui care tinde către zero (şi cu care se operează în Mecanica clasică). în Mecanica relativităţii restrînse se operează cu această masă inertă m a corpului, numită masă de impuls sau maupertuisianâ, care e sensibil mai mare decît masa lui inertă proprie m0, dacă v nu e neglijabil faţă de c, tinzînd către infinit cînd v tinde către c. Experienţa mai arată că masa inertă maupertuisianâ proprie e
0	mărime conservativă şi practic aditivă a corpurilor, că adică masa inertă proprie a unui corp izolat e invariabilă şi că masa proprie a corpului obţinut prin reunirea altora e practic egală cu suma maselor lor inerte proprii (v. şî Defect de masă).
Se definesc şi alte două mase inerte: cea longitudinala (v.) şi cea transversală (v.), cari caracterizează în alt fel aceleaşi proprietăţi ale corpurilor ca şi masa inertă definită mai sus (masa maupertuisianâ).
în prezentările curente, masa inertă e o mărime primitivă a Mecanicii; de-aceea am definit-o prin indicarea directă a procedeului de măsură. Unităţile de măsură a masei inerte sînt kilogramul (în sistemul de unităţi internaţional MKS), gramul (în sistemul CGS) si amul (unitate atomică de masă specială,
1	amu = 1,65979-10-27 kg).
4.	~ inertă aparenta. Mec. fl.: Masă inertă de fluid, care, dacă ar avea viteza de translaţie p0, cu care se mişcă un solid în acel fluid, ar avea o energie cinetică egală cu energia între-\ gului mediu fluid (care se mişcă sub acţiunea corpului mobil).
5.	~ inertă de repaus. Fiz.: Mărime fizică reprezentînd masa inertă a unui corp în raport cu un referenţial faţă de care corpul e în repaus (în momentul considerat). Sin. Masă inertă proprie.
6.	~ inertă longitudinală. Fiz.:Cîtul «^dintre componenta Fj, în direcţia vitezei unui punct material, în raport cu un referenţial inerţial, a forţei care se exercită asupra Iui, şi dintre acceleraţia tangenţială a corpului în raport cu referenţialul:
ăl
Conform, Mecanicii clasice, acest cît e independent de viteza v şi e egal cu masa inertă proprie a corpului. în teoria reiati-vitătii restrînse se arată că
1	( 2\3l2 (’-?)
unde «?0e masa de repaus şi c e viteza undelor electromagnetice în vid. Experienţa confirmă această dependenţă.
7.	~ inertă transversală. Fiz.: Cîtul mt dintre componenta Fh , normală pe viteza unui punct material în raport cu un referenţial inerţial, a forţei care se exercită asupra lui, şi dintre acceleraţia normală pe viteză an a corpului în raport cu acelaşi referenţial:
Conform Mecanicii clasice, acest cît e independent de viteza v şi e egal cu masa inertă maupertuisianâ, considerată, de asemenea, independentă de viteză şi egală deci cu masa inertă proprie (v. sub Masă inertă). în teoria relativităţii restrînse se arată că
m = ■■==: >
9 yi
Masă Isotopică	481	Masă,	spectrograf	de
unde m0 e masa de repaus şi c e'viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid. Experienţa confirmă această dependenţă.
De obicei se operează, în teoria relativităţii restrînse (v.), cu o formă a legii de mişcare a punctului material în care intervine masa inertă (maupertuisiană).
1.	isotopică. Fiz.: Mărime fizică reprezentînd masa atomului neutru al unui nuclid. Se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi masa inertă (v.).
2.	~ moleculara. 1. Chim.: Masa unei molecule.
3.	~ moleculara. 2. Chim.: Mărime obţinută însumînd masele atomice ale atomilor din cari e constituită molecula respectivă. Sin. Masă moleculară relativă, Greutate moleculară.
~ 4. numâr de /-v. Fiz.: Număr care exprimă numărul de nucleoni din nucleul atomului unui element. Numărul de masă e numărul întreg cel mai apropiat de valoarea masei unui atom exprimată luînd ca unitate a şasesprezecea parte din masa nucleului isotopului 8016 al oxigenului. V, şi sub Nucleu 2.
5.	~ reculantâ. Mec.: Masa inertă totală a ansamblului elementelor cari au o mişcare de recul în timpul tragerii cu o gură de foc cu recul.
6.	/v/redusa. Mş.: Masă inertă M j a unui corp convenţional, presupusă concentrată într-un anumit punct mobil al maşinii — numit punct de reducere — situat la distanţa r de axa elementului de reducere (sau repartizată pe un cerc de rază r, cu centrul pe axă şi situat într-un plan perpendicular pe axă), astfel încît energia acestei mase e egală cu energia cinetică a întregii maşini, în orice poziţie a acesteia.
Considerînd, în general, ca punct de reducere butonul A al manivelei conducătoare a unei maşini, constituită din n elemente mobile, expresia masei reduse a maşinii e
t2
M
red~
unde v e viteza butonului de manivelă A, iar celelalte mărimi a
referitoare la elementul de ordinul / sînt: m. — masa lui, ^ viteza centrului lui de greutate,— momentul lui de inerţie în raport cu o axă care trece prin centrul lui de greutate, co/ — viteza lui unghiulară în jurul acestei axe.
Masa redusă a unei maşini (a unui mecanism) e o mărime pozitivă, variabilă,—fiind o funcţiune periodică depoziţia maşinii, valorile ei repetîndu-se pentru fiecare ciclu cinematic al punctului de reducere considerat.
Luînd ca variabilă independentă unghiul de rotaţie 9 al manivelei conducătoare, funcţiunea
dă diagrama de variaţie a masei reduse în funcţiune de unghiul 9.
Masa redusă a maşinii e legată de momentul de inerţie redus Jred al acesteia (v. Inerţie, moment de — redus)— dacă reducerea se face la acelaşi element—, prin relaţia
În care r e lungimea elementului de reducere.
7.	spectrograf de Fiz.: Aparat bazat pe deviaţia ionilor în cîmpuri electrice şi magnetice, cu ajutorul căruia se
focalizează ionii de aceeaşi sarcină specifică — ai unui fascicul
m
într-un punct al unei plăci fotografice, obţinîndu-se astfel spectrul de mase al substanţei analizate.
Deviaţia unui ion, atît într-un cîmp electric cît şi într-un cîmp magnetic, depinde de viteza lui. într-un cîmp electric, deviaţia paralelă cu cîmpul suferită de un ion de sarcină speci-
fică — si viteză v perpendiculară pe cîmp e y=A— . —unde m '	m v*
A e o constantă care depinde de intensitatea cîmpului electric
şi de distanţa parcursă în cîmp; într-un cîmp magnetic perpendicular pe direcţia de mişcare a particulei, deviaţia perpendiculară pe cîmp şi viteză e y=B —•—, unde B e o constantă
m v
care depinde de intensitatea cîmpului magnetic şi de distanţa parcursă în cîmp.
Dacă cele două cîmpuri, electric şi magnetic, sînt astfel orientate, încît deviaţiile suferite de ionii supuşi acţiunii lor se compensează, ionii de aceeaşi sarcină specifică şi viteză sînt focalizaţi în acelaşi punct al plăcii fotografice. Posibilitatea de focalizare numai a ionilor cari au aceeaşi viteză, dintr-un fascicul de raze canal în care există o împrăştiere a vitezelor, atît ca mărime cît şi ca direcţie, micşorează intensitatea petelor obţinute pe placa fotografică. Spectrografele se diferenţiază după modul în care focalizează ionii de aceeaşi sarcină specifică, dar de o gamă cît mai largă de viteze.
Cele mai simple spectrografe sînt: spectrografele cari focalizează ioni de viteze diferite ca mărime şi spectrografele cari focalizează ioni de viteze diferite ca direcţie.
—	Tipul cel mai folosit din prima clasă e spectrograful Aston, care realizează focalizarea ionilor de aceeaşi direcţie, dar cu viteze de
mărimi diferite (v. fig. /).
Un fascicul de raze canal, trecut prin două fante colimatoare, pătrunde între plăcile unui condensator, unde e deviat în jos cu un unghi 9, în cîmpul electric. Pentru un unghi 9 suficient de mic se poate admite
,	.	const.
relaţia: 9 =------—, in care
ci numai de sarcina specifică. Fasciculul pătrunde apoi într-un
cîmp magnetic care-l deviază în sus cu un unghi 4». dat de relaţia
, const. .	A
=--------( unde constanta are aceeaşi semnificaţie. Tinind
v	'
seamă de distanţele rx şi r2 indicate în figură, ionii de viteză v cad pe planul vertical care trece prin^C într-un punct de coordonată — (r1-j-r2)9+r2^, măsurată faţă de punctul în care ar cădea dacă ar trece nedeviaţi. Ionii de viteze v-\-&v sînt deviaţi cu un unghi + d<J> — 9 — ckp şi cad într-un punct de coordonată — (r1+r2X9+d9)+7*2(4,~l_d<J0' Condiţia de focalizare a celor două grupuri de ioni conduce la relaţia:
— (fi + r2) d9 + r2d<J> = 0.
Ţinînd seamă de relaţiile d9= — 2— 9 si d^= — — d»# s‘ de
v	v
teorema sinusurilor aplicată triunghiului ABC în care unghiurile 9 şi ^ — 2 9 sînt considerate foarte mici,
s i n (4* — 2 9)	sin29
rxlcos 9	r2/cos (^—9)
condiţia de focalizare devine:
rg(<J»-2ip)=2r19.
Se poate arăta, cu ajutorul relaţiei de mai sus, că poziţia în care trebuie aşezată în C placa fotografică, pentru ca liniile spectrului să apară nete, este direcţia AC.
—	Clasa a doua de spectrografe se bazează pe proprietatea unui fascicul de particule încărcate, de egală viteză, care pătrunde într-un cîmp magnetic sub unghiuri foarte apropiate, de a fi reunit într-un punct după o rotaţie de 180° în cîmpul magnetic. Raza de curbură depinde de intensitatea cîmpului magnetic şi de sarcina specifică; deci modificînd intensitatea cîmpului
/. Principiu! spectrografului de masă Aston. A) condensator; C) punctul de incidenţă pe placa fotografică,' PP) placă fotografică.
constanta nu depinde de viteză,
31
Masă, speetrometru de ~
482
Masă activă
II. Principiul spectrogra-fului de masă Dempster. C) catod ; S1( S2, S3) fante; A) anod; G) instrument de măsură.
magnetic se pot obţine în fanta S3 (v. fig. //) grupuri de ioni de aceeaşi sarcină specifică. Cele mai importante spectrografe din această categorie, şi cari se deosebesc prin modul în care realizează un fascicul de viteze epale ca mărime, sînt:
Spectrograful Dempster. Ionii sînt produşi prin evaporarea unor metale şi prin ionizareavaporilor prin ciocnire cu electroni. Ionii sînt apoi acceleraţi de diferenţa de potenţial existentă între o fantă din imediata apropiere a catodului de pe care se evaporă metalul şi fanta Sx (v. fig. II). Cum viteza cîştigată parcurgînd diferenţa de potenţial V e mult mai mare decît viteza cu care ionii pătrund în spaţiul accelerator, ei pot fi
1
aduşi astfel la aceeaşi viteză dată de relaţia— mv2 = qV.
Spectrograful Bleakney şi Bainbridge. Un fascicul de ioni e trecut printr-un sistem de fante şi pătrunde într-o regiune în care acţionează asupra lui două cîmpuri, electric şi magnetic, perpendiculare unul pe celălalt, cari accelerează electronii în
sensuri contrare cu acceleraţiile	E	şi a2 = ~ Hv. Ionii
1	m	m
E
pentru cari a^a2, deci cari au o anumită viteză ^=—, trec prin
fanta următoare.
Spectrograful Smythe şi Mattauch. Un fascicul de ioni străbate unul după altul două condensatoare de lungime /, pe plăcile cărora se aplică o tensiune electrică alternativă. La ieşirea din condensatoare, un sistem de fante selecţionează ionii cari au trecut nedeviati prin cîmpul electric din condensatoare.
/
Timpul în care un ion străbate primul condensator et=-—.
Dacă timpul / e un multiplu întreg al perioadei cîmpului electric alternativ, un ion primeşte un număr egal de impulsuri într-un sens şi în celălalt. în timpul trecerii prin condensator, vectorul viteză suferă o deplasare paralelă cu el însuşi care depinde de faza cu care ionul a pătruns în condensator. Alegînd distanţa dintre condensatoare astfel, încît faza de intrare în cel de-al doilea să difere prin re de prima, ionul suferă în condensatorul al doilea o deplasare egală şi de sens contrar cu prima; deci în total trece nedeviat. Viteza ionilor cari satisfac condiţiile de v/
mai sus e v=-
unde v e fre-
cvenţa cîmpului electric, iar n e un număr întreg.
Un tip mai perfecţionat de spectrografe sînt spectrografe I e c u dublă focalizare.
Spectrograful Dempster (v. fig. III) consistă diptr-un cîmp electric ra-dial de 90° şi dintr-un cîmp magnetic de 180°. Curbele întrerupte reprezintă traiectoriile ionilor de viteze v± cari pătrund în cîmp sub unghiuri diferite şi sînt focalizaţi în Fv Celelalte curbe reprezintă traiectoriile ionilor de viteze v2 cari se taie în F2. în planul F1F2 se obţine astfel, pentru fiecare masă, un spectru de viteze. Cîmpul magnetic adună ionii divergenţi din Fv într-un punct F. Ionii divergenţi
III. Spectrograf de masă Dempster cu dublă focalizare.
S) fantă; FltF2) puncte de focalizare a ionilor cu viteze diferite; F) punct de focalizare fina!; PP) placă fotografică.
din F2, cari datorită vitezei v^>vx au şi o rază de curbură mai mare, sînt focalizaţi în diferite puncte ale plăcii fotografice. Pentru o anumită masă, aceste puncte coincid cu F.
Spectrograful Mattauch şi Herzog e bazat pe faptul că, alegînd valori convenabile ale unghiurilor de deschidere ale cîmpurilor electrice şi magnetice, se poate obţine o dublă focalizare pentru mai multe valori ale masei. Spectrograful (fig. IV) ,V' Spectrograf de masă Mattauch şî Herzog
are un unghi de 31°50'la	cu	dublâ	foc°'iz^e.
condensator si de 90° la	S) fantâ: E) cîmp e,ectric;	M)	cîmp	magne-
cîmpul magnetic, şi rea-	tic; PP) placâ fot°g«;afică;	F) punct	de foca-
lizează focalizarea în	lizare.
orice punct al plăcii,	deci pentru toată gama	de	mase.
1.	speetrometru de Fiz.: Instrument de tipul spec-trografului de masă (v. Masă, spectrograf de al cărui receptor e un instrument de măsură electric, în locul unei plăci fotografice.
2.	Masa. 2. Gen.: Material sau substanţă, considerate într-o cantitate determinată şi relativ mare.
3.	~ activa. Elt.: Substanţă care determină comportarea electrochimică a electrozilor (v. Electrod 2) surselor electro-chimice. Aceste substanţe sînt componentele iniţiale în reacţiile generatoare de energie electrică.
în sens general, masele active sînt conţinute atît în electrozi cît şi în electrolit. De exemplu, masele active ale acumulatorului de plumb sînt: la electrodul negativ, plumb spongios; la electrodul pozitiv, bioxid de plumb; în electrolit, acid sulfuric şi apă.
în sens restrîns, folosit frecvent, masele active sînt substanţe conţinute numai în electrozi.
Masele active sînt, fie introduse de la început în starea necesară funcţionării sursei electrochimice, fie formate din substanţe cari se transformă, printr-un proces de electroliză, în mase active. De exemplu, bioxidul de mangan, în pilele Leclanche (v.), e introdus sub această formă de la început, pe cînd plumbul spongios şi bioxidul de plumb din acumulatoarele cu plumb (v.) se formează prin tratarea electrolitică a electrozilor din plumb masiv sau cu pastă, conţinînd oxizi inferiori cu plumb.
în componenţa surselor electrochimice (pile, acumulatoare), pe lîngă mase active sînt şi substanţe constituind mase chimic inerte, cari nu participă la reacţiile electrochimice generatoare. De exemplu, la electrozii cu pastă ai acumulatoarelor plumb (v.), grătarul de aliaj de plumb-antimoniu nu participă la reacţia generatoare şi serveşte numai ca suport mecanic şi colector de sarcini electrice, iar plumbul spongios (la electrozii negativi) şi bioxidul de plumb (la electrozii pozitivi) conţinuţi în pastă sînt mase active. în pastă sînt şi alte substanţe, inactive, ca sulfatul de bariu.
La pila cu bioxid de mangan (pila Leclanche, v.), electrodul pozitiv e constituit dintr-un amestec presat din pulberi de bioxid de mangan, grafit şi negru de fum, dintre cari numai bioxidul de mangan ia parte la reacţia generatoare de energie electrică, pe cînd grafitul serveşte pentru a mări conductibiIi-tatea electrică a amestecului, iar negrul de fum, pentru a mări porozitatea electrodului.
Raportul dintre cantitatea de masă activă conţinută în sursă şi cea utilizată în reacţie reprezintă coeficientul de utilizare a maselor active, unul dintre indicii principali ai eficienţei tehnico-economice a sursei electrochimice. Mărimea lui depinde, în special, de suprafaţa reală de contact dintre masele active ale sursei.
Masa anbrganîcâ
483
Masa ceramica
în timpul funcţionării (descărcării) surselor electrochimice, masele active se consumă, transformîndu-se în produse finale ale reacţiei. Epuizarea lor conduce, la pile, la degradarea definitivă, din cauza reacţiilor ireversibile; la acumulatoare, datorită reacţiilor reversibile, masele active se refac printr-un proces de electroliză, invers procesului de descărcare în regim de sursă.
1.	~ anorganica. Ind. cb.: Substanţe minerale componente ale unui combustibil, cari, după ardere, formează cenuşa. în cazul cărbunilor, substanţele minerale se pot împărţi, după provenienţa lor, în două categorii: substanţe minerale conţinute în materialul genetic (masa anorganica primară) şi substanţe minerale introduse în zăcămînt (masa anorganică adventivă, secundară).
Cantitatea, ca şi calitatea masei anorganice, variază în limite largi, după natura combustibilului şi condiţiile de exploatare. Elementele cel mai frecvent întîlnite în analiza chimică a cenuşii sînt: siliciul, fierul, aluminiul, calciul, magneziul, fosforul, manganul, sulful, sodiul şi potasiul. Se mai găsesc însă şi urme din elemente mai rare, cum sînt vanadiu!, germaniul, titanul. Var. (nerecomandată) Masă neorganică.
2.	~ ceramica, ind. st. c.: Amestec omogen de materiale naturale şi artificiale, folosit la fabricarea produselor ceramice.
Materialele cari intră în componenţa unei mase ceramice se împart în materiale plastice, materiale degresante şi materiale fondante. Uneori se adaugă şi oxizi coloranţi cari, în general, au şi rolul de fondanţi.
Materialele plastice sînt materiale cari, împreună cu o cantitate de apă, dau o masă care se poate fasona uşor. Dintre aceste materiale fac parte argilele, caolinurile, bentonitele, etc.,cari conţin anumite minerale (caolinit, nacrit, halloysit, montmoril-lonit, etc.).
Materialele degresante sînt materiale cari se adaugă în masa ceramică, în scopul micşorării contracţiunii la uscare şi la ardere, îmbunătăţind procesul tehnologic de prelucrare. Unele dintre aceste materiale dispar la ardere, fiind combustibile (de ex.: rumeguşul de lemn, praful de cărbune, etc.); altele rămîn integral în produsul finit (de ex.: nisipul, şamota, etc.), luînd parte la reacţiile chimice cari se produc în timpul arderii, iar altele dispar în parte în timpul arderii, iar în parte reacţionează chimic cu ceilalţi componenţi (de ex.: zgura, sterilul, etc.).
Materialele fondante sînt materiale cari se adaugă în masele ceramice pentru a coborî punctul de începere a fuziunii acestora, prin obţinere de eutectice cu punctul de fuziune jos. Dintre acestea fac parte: feldspaţii, pegmatitele, steatitul, dolomitul, creta, unii oxizi de fier, etc.
Proprietăţile cari determină caracteristicile maselor ceramice sînt: plasticitatea, contracţiunea, rezistenţa la încovoiere în stare uscată, punctul de vitrifiere, refractaritatea, rezistenţa la temperatură sub sarcină şi puterea Mantă.
Plasticitatea se exprimă prin indici Pfefferkorn. Determinarea acestor indici se efectuează cu un aparat Vicat modificat, al cărui ac e înlocuit cu un disc metalic cu diametrul de 120 mm şi cu grosimea de 7,5 mm. Greutatea totală a discului şi a tijei aparatului e de 1192 g, iar înălţimea liberă de cădere, măsurată între suprafaţa inferioară a discului şi suprafaţa superioară a epruvetei, e de 146 mm. încercarea se efectuează cu epruvete cilindrice confecţionate dintr-o masă ceramică cu mai multă apă, cu diametrul de 33 mm şi înălţimea de 40 mm, astfel: epruveta de încercat se aşază în centrul plăcii aparatului şi se lasă să cadă liber pe ea tija şi discul aparatului. Se calculează apoi raportul dintre înălţimea iniţială a epruvetei şi înălţimea ei după turtire (citită pe scara aparatului) şi se determină umiditatea epruvetei. Se confecţionează apoi o epruvetă din aceeaşi masă ceramică, dar cu umiditate diferită, şi se determină atît raportul de turtire, cît şi umiditatea acesteia. Rezultatele celor două determinări se trec pe un grafic, scriind în ordonată procentul de umiditate şi în abscisă raportul de turtire, şi se unesc printr-o dreaptă cele două puncte obţinute cu aceste coordo-
nate. Ordonata care corespunde abscisei cu valoarea 3,3 reprezintă indicele de plasticitate Pfefferkorn al masei ceramice respective.
Pentru determinarea plasticităţii maselor ceramice cari conţin degresanţi cari absorb apă (rumeguş, fraisil, etc.) se foloseşte o bilă sferică, cu diametrul de 4 cm, confecţionată din masa ceramică de încercat. Această bilă se aşază pe placa aparatului Vicat modificat, echipat cu opritoare, astfel încît discul să coboare pînă la distanţa de cel mult 2 cm de placă. Se coboară discul încet pe bilă, şi, dacă pe ecuatorul bilei nu apar fisuri pînă cînd discul a coborît pînă la 2 cm de placa aparatului, materialul e considerat plastic.
Contracţiunea maselor ceramice se exprimă prin micşorarea procentuală a dimensiunilor unor epruvete, la uscare şi ardere. Contracţiunea se determină pe cuburi cu latura de 71 mm, pe una dintre feţele cărora se trasează diagonalele şi se marchează pe acestea distanţele de 50 mm faţă de punctele de intersecţiune a lor, — sau pe plăci pe cari se trasează o Iinie la mijlocul plăcii şi pe care se marchează două linii de reper distanţate între ele cu 100 mm.
Cu cît contracţiunea e mai mare, cu atît pericolul de fisurare şi de deformare a produselor e mai mare.
Rezistenţa la încovoiere în stare uscată permite să se aprecieze modul de comportare a produselor la manipulare în stare uscată. Se determină pe epruvete uscate, aşezate pe reazeme distanţate cu 200 mm, încărcate la mijlocul deschiderii cu o forţă progresivă, pînă la rupere.
Punctul de vitrifiere al maselor ceramice e temperatura la care o parte dintre particulele masei se topesc şi umplu spaţiile dintre celelalte particule, reducînd porozitatea produsului sub
1	%. încercarea se efectuează pe cuburi confecţionate din masa de încercat, cu latura de 50 mm, cari se ard într-un cuptor a cărui temperatură poate fi măsurată cu precizie. Epruvetele supuse arderii se scot din cuptor între 900 şi 1100°, după fiecare creştere a temperaturii cu 100°, iar peste 1100°, după fiecare creştere a temperaturii cu 50°, şi se determină porozitatea, culoarea, sunetul şi gradul de deformaţie.
Refractaritatea maselor ceramice e temperatura de cădere a unor epruvete, cari au forma şi dimensiunile indicatorilor piroscopici, confecţionate din masa respectivă, în comparaţie cu indicatorii piroscopici etalon. Determinarea se face, fie într-un cuptor electric, fie într-un cuptor cu gaze.
Refractaritatea interesează, în special, la masele ceramice refractare, respectiv la produsele refractare.
Rezistenţa la temperatură sub sarcină e caracterizată prin temperatura la care o epruvetă de anumite dimensiuni începe să se înmoaie sub acţiunea unei forţe de compresiune constantă de 2 kgf/cm2 şi a unei creşteri de temperatură uniformă şi continuă, şi prin temperatura la care epruveta se turteşte micşo-rîndu-şi înălţimea cu 40% faţă de înălţimea iniţială.
Puterea liantă a maselor ceramice se exprimă prin rezistenţa la tracţiune a unor epruvete confecţionate din pasta de consistenţă normală, încercate imediat după fasonare.
Prelucrarea maselor ceramice depinde de destinaţia produselor cari. rezultă din masele ceramice.
Pentru produsele de ceramică brută şi produsele refractare se folosesc materiile prime aşa cum se extrag din cariere, sau după o spălare sumară. La bazaltul artificial şi, în special, la materialele refractare, granulaţia degresantului are un rol deosebit, influenţînd rezistenţa la şoc termic a produselor.
Pentru produsele de ceramică fină, materialele folosite sînt înnobilate, îndepărtîndu-se mineralele melanocrate (colorate), prin spălare avansată sau prin alte procedee. Masele ceramice folosite la fabricarea produselor brute de construcţie se obţin prin cîntărirea în haldă a componenţilor, după care urmează amestecarea şi malaxarea în utilaje speciale pe cale umedă, cu apă rece sau caldă şi, uneori, cu abur.
31*
Masă combustibilă
484
Masă plastică
Pentru materialele refractare, omogeneitatea masei ceramice se obţine, în general, prin amestecarea uscată a componenţilor, urmată de prelucrarea plastică în amestecătoare.
Spre a asigura omogeneitatea maselor ceramice pentru produse fine se foloseşte măcinarea pe cale umedă a componenţilor, după care urmează omogeneizarea masei împreună cu apă multă, în părţi de greutate egală. După îndepărtarea apei se continuă omogeneizarea în diferite malaxoare şi chiar în prese cu vid.
Fasonarea produselor ceramice se poate executa din mase ceramice plastice, fluide sau semiuscate (v. sub Ceramică 2).
Masele ceramice pentru produse brute sînt folosite, în general, la confecţionarea unor piese de construcţie (cărămizi, ţigle, olane, cahle de teracotă, etc.), cînd se foloseşte ca material plastic argila comună, amestecată cu diverşi degresanţi. în acest caz ele se ard, de obicei la temperatura de 800--9000. Cînd se folosesc ca materiale plastice argilele refractare şi ca degresant şamota, se obţin mase ceramice pentru produse brute refractare, cari se ard la temperatura de circa 1400°. După temperatura la care începe să se înmoaie sub sarcină proprie, masele ceramice refractare se împart în diferite categorii de refractaritate (v.). La unele mase refractare se folosesc pentru legare alţi lianţi, în locul materialelor plastice.
Masele ceramice pentru produse fine sînt folosite la confecţionarea produselor de ceramică fină. După felul produsului finit, se deosebesc: mase ceramice pentru gresie, cari sînt compuse din argile refractare sau caolinuri, din nisip cuarţos şi dintr-un fondant; mase ceramice pentru faianţă, cari sînt compuse din argile refractare sau caolinuri, din nisip cuarţos, cretă,, dolomitsau alţi fondanţi; mase ceramice pentru porţelanuri, compuse, în general, din caolinuri, nisipuri cuarţoase, feldspaţi, etc.
î. ~ combustibila. Ind. cb.: Partea unui combustibil care intră în reacţie cu oxigenul în procesul de ardere şi care se transformă în gaze. Masa combustibilă e formată din substanţă organică şi sulf. Determinarea masei combustibile serveşte la exprimarea anumitor caracteristici ale combustibililor şi la calculul combustiei.
2.	~ de aer» Meteor. V. sub Aer 1.
3.	~ de caramel. Ind. alim.: Produs zaharos intermediar obţinut prin concentrarea foarte avansată, în aparate de vid, a unui sirop de zahăr, cu adaus de sirop de glucoză sau de sirop de zahăr invertit, ca anticristalizatori.
4.	~ de tutun. Ind. alim.: Figură paralelepipedică de diferite dimensiuni, formată din aceeaşi varietate şi calitate de tutun, şi în care se face fermentarea. Se obţine aşezînd, pe duşumeaua compartimentului de fermentare, grătare de lemn de brad, de lungimea maselor, şi cu lăţimea de 40***80 cm, astfel încît dintr-un pod sau din mai multe să se obţină lăţimea necesară unei mase. Peste aceste poduri se aşază păpuşile de tutun, orizontal, de jur împrejur, cu vîrfurile spre interior şi cotoarele spre exterior, formînd astfel rînduri paralele. Păpuşile se petrec în latul lor pînă la nervura principală, iar în lungul lor, foarte puţin. în felul acesta se continuă pînă la înălţimea dorită, obser-vîndu-se ca păpuşile din stratul superior să se aşeze în intervalul celor din stratul imediat inferior. Lungimea maselor e de 3-**4 m, şi aceeaşi pentru toate varietăţile şi calităţile de tutun, iar înălţimea şi lăţimea sînt de 80---160 cm şi variază cu calitatea şi varietatea tutunului.
5.	~ electroizolantâ. E/t.: Material (în stare solidă, vîscoasă sau lichidă) folosit în stare lichidă pentru izolarea electrică a conductoarelor şi a înfăşurărilor electrice.
Masele izolante solide sînt fabricate pe bază de bitumuri, de răşini naturale, sau de răşini sintetice; se solidifică prin răcire, fără evaporare sau alte transformări.
Masele izolante vîscoase sînt fabricate din ulei mineral cu adaus de colofoniu sau de polimeri sintetici. Exemple: cere-zina, parafina, ceara neagră de petrol, galovaxul şi oleovaxul.
Masele izolante lichide se obţin din ulei de transformator.
Masele izolante sînt folosite pentru impregnare, umplere sau acoperire, fără a forma pelicule ca lacurile. Masele electroizo-lante constituite din amestecuri de diferite substanţe şi materiale se mai numesc compound-uri (v. Compound 2).
6.	~a filonului. Petr.; Substanţa minerală (utilă şi sterilă), cuprinsă între culcuşul şi acoperişul unui filon (v.).
7.	~ groasa. Ind. alim.: Sin. Fiertură (v.).
8.	~ organica. Ind. cb.: Substanţe combustibi le cu caracter organic, provenite din materialul genetic vegetal sau animal. Ele au drept componenţi carbonul, hidrogenul, oxigenul, sulful şi azotul în diferite proporţii.
Proporţia acestor elemente, şi forma sub care sînt legate în combinaţie, variază în funcţiune de natura cărbunelui.
Masa organică procentuală dintr-un combustibil depinde de cantitatea de cenuşă şi de umiditatea lui. Ea poate varia de la 10% pentru turbe, pînă la 95--*99 % pentru antraciţi şi ţiţeiuri. V. Masă combustibilă.
9.	~ plastica. Chim.: Produs sintetic macromolecular de natură organică, anorganică sau mixtă, care se poate prelucra uşor în diferite obiecte, la cald sau la rece, cu sau fără presiune. Sin. Plastă.
Produsele sintetice macromoleculare sînt rezultatul unor procese chimice numite polireacţii, în cari unităţi moleculare de aceeaşi natură sau de natură diferită participă la reacţii cari se repetă pînă la mii de ori. Caracteristica macromolecu-lelor rezultate e repetarea de un număr n (numit grad de polimerizare) a unor unităţi constitutive identice.
Polimerii anorganici au temperaturi de înmuiere mult prea înalte pentru a putea fi prelucraţi prin procedee obişnuite de prelucrare, necesitînd aparatură şi condiţii speciale. Pînă în prezent, domeniul produselor macromoleculare organice e mult mai dezvoltat decît al celor anorganice.
Reacţiile de formare a polimerilor se împart, după mecanismul şi natura substanţelor din cari se obţin, în două grupuri principale: reacţii de polimerizare şi reacţii de policondensare. în reacţiile de polimerizare, unitatea structurală care se repetă are aceeaşi compoziţie elementară ca şi monomerul, — de exemplu la clorurâ de polivinil: —CHCI—CH2—, reacţia produ-cîndu-se prin ruperea dublei legături a monomeruîui CHCI=CF-I2. în reacţiile de policondensare, unitatea structurală e diferită, reacţia producîndu-se cu eliminarea unei substanţe cu moleculă de dimensiuni mici (de ex., în cazul răşinii fenolformaldehidice, unitatea structurală e: —C6H3OH—CH2—, obţinută prin reacţia dintre o moleculă de fenol şi una de formaldehidă, prin eliminarea unei molecule de apă).
Afară de acestea există şi o clasă aparte de reacţii: reacţii de poliadiţie, rezultate printr-un proces de adiţie urmat de polimerizare; de exemplu poliuretanii, rezultaţi din reacţia unui diisocianat cu un glicol. Deşi are oarecare analogie cu reacţia de policondensare, reacţia de poliadiţie e însă complet diferită, prin faptul că nu decurge cu eliminare de substanţe cu dimensiuni moleculare mici.
Polimerii înalţi, compuşi dintr-o singură specie de mono-meri, au uneori proprietăţi tehnice inferioare. Aceste proprietăţi pot fi ameliorate prin copoiimerizarea de monomeri diferiţi, obţinîndu-se astfel o gamă de polimeri ale căror proprietăţi pot fi variate în limite largi.
Din punctul de vedere al structurii, produsele macromoleculare pot fi împărţite în două mari grupuri: produse lineare, la cari lungimea moleculei e mult mai mare decît lăţimea — şi produse tridimensionale, cu macromolecula prinsă într-o reţea spaţială. Adeseori, în procesul de sinteză a macromoleculei lineare apar reacţii secundare, cari conduc la apariţia unor ramificaţii laterale pe catena principală a moleculei (de ex. la poli-stiren, la poliisobutilenă, etc.).
Masă plastică
485
Masă plastică
Există şi clase intermediare de produse, cari iniţial au molecule lineare cari, în urma unui alt proces chimic, se leagă între ele (legături sau catene încrucişate), apărînd în final cu o structură tridimensională.
Structura spaţială şi forţele intermoleculare ale produselor sintetice macromoleculare întărite influenţează proprietăţile lor mecanice. Cele cu structura tridimensională foarte avansată sînt dure şi casante; proprietăţile lor mecanice depind puţin de temperatură. Dacă forţele intermoleculare predomină în raport cu. legăturile pur chimice, produsele întărite pot fi casante, plastice, sau chiar elastice.
Unele substanţe cu legături încrucişate au proprietăţi de elasticitate înaltă, de tipul cauciucului.
Materialele termoplastice, cari sînt tari la rece şi se înmoaie uşor la încălzire, au în general catenă lineară; ele sînt solubile în diferiţi solvenţi şi sînt sudabile. Macromoleculele acestora nu sînt menţinute între ele decît prin forţe intermoleculare relativ slabe şi a căror intensitate scade treptat prin creşterea temperaturii, pînă cînd se anulează. în mod normal, temperatura la care se ajunge în stadiul plastic e inferioară temperaturii de descompunere, ceea ce permite modelarea termoplasticelor prin comprimare, injectare, turnare, suflare, etc.
Materialele termorigide, cari nu se înmoaie la încălzire, au structuri tridimensionale; acestea nu mai pot fi modificate sau sînt foarte puţin modificate prin încălzire; materialele sînt infuzi bi le, insolubile şi nu se sudează. Transformarea în produse reticulare infuzibile (întărirea) se face numai prin încălzire în timpul operaţiei, care le dă şi forma definitivă.
întărirea răşinilor de policondensare se efectuează de regulă sub efectul căldurii.sau al presiunii; ea e însoţită de degajarea de produse volatile (apă, amoniac, etc.). Din această clasă fac parte, în special, pulberile de presare.
întărirea răşinilor de polimerizare (de ex. a răşinilor poli-esterice) şi a celor de poliadiţie (de ex. a răşinilor epoxi) nu e însoţită de o degajare de materii volatile. Ele constituie majoritatea răşinilor de turnare sau a produselor cari se mulează la presiune joasă.
Prelucrarea maselor plastice în produse semifabricate (foi, plăci, bare, etc.) sau fabricate (obiecte de consum, piese pentru construcţii) se face prin turnare directă, presare directă, presare prin transfer, presare prin injecţie, presare continuă, extrudare, ştanţare, lipire, sudare, filare.
Turnarea directa în forme de gips, de metal, sticlă, presspan, etc., se face prin simplă încălzire şi fără să fie necesară o presiune exterioară, pentru a produce întărirea materialului. Acest procedeu e folosit la producerea unor articole de galanterie (nasturi, broşe, butoni) şi a unor obiecte decorative. Obiectele astfel obţinute se finisează prin aşchiere la strung, la maşina de frezat, la raboteză, etc. Printre principalele tipuri de mase plastice cari pot fi turnate sînt: neoleu-coritul, obţinut prin condensarea fenolului cu formaldehidă în prezenţa catalizatorilor bazici cu neutralizare ulterioară la reacţie slab acidă; mase plastice obţinute prin condensarea aceloraşi substanţe, în prezenţa hidroxidului de potasiu drept catalizator, adăugîndu-se ulterior cantităţi variabile de răşini gliptalice; mase plastice prepolimerizate sau amestecuri de polimeri cu monomerul propriu.
Presarea directă în forme de presare, pentru mase plastice sub formă de pulbere sau de fibre scurte (tăieţei), se face cu ajutorul preselor de înaltă sau de joasă presiune. înainte de presarea propriu-zisă, materialele de presare sînt supuse unei operaţii pregătitoare: măcinarea masei plastice modificate în mori, în dezintegratoare sau în maşini de defibrare.; amestecarea cu ingredientele necesare (materiale de umplutură, coloranţi, agenţi de întărire); sortarea prin cernere după granu-laţia amestecului de presare; pastilarea la rece cu ajutorul maşinilor de paşti lat; preîncălzirea în etuve (operaţia e necesară în cazul maselor plastice termoreactive, pentru trecerea masei
plastice într-un stadiu mai înalt de pol icondensare sau pentru
o	mai bună omogeneizare, cînd masa plastică în stare semi-topită se impregnează cu materialul de umplutură). Pentru presarea directă se folosesc prese mecanice şi, în special, prese hidraulice, cu comandă automată, procesul presării putînd fi condus la presiune înaltă sau joasă, după necesitate.
Materialele cari se presează astfel sînt, de cele mai multe ori, prafurile de presare şi stratificatele pe bază de mase plastice termoreactive, obţinute prin pol icondensare bidimensională şi cari, în timpul, presării, trec în macromolecule cu structură reticulară (tridimensională). De asemenea, se prelucrează prin presare şi mase termoplastice, cari se înmoaie şi curg în timpul presării, luînd forma obiectului respectiv. Din prafuri de presare se obţin obiecte de larg consum, ustensile casnice, obiecte pentru industria electrotehnică, etc. Din mase plastice stratificate în foi sau în plăci se obţin piese profilate cu destinaţii foarte variate; din stratificate cu textile (textolit) se obţin cusineţi de palier de laminoare, roţi dinţate, etc.; din stratificate cu hîrtie (pertinax) se obţin tuburi, bare, carcase de aparataj electric; din stratificate cu placaj (furnir) se obţin cusineţi de paliere pentru laminoare, plăci de tablouri electrice, mobilă, etc.; din stratificate cu asbest (asbo-răşini) se obţin piese termorezistente, cum sînt discurile de ambreiaj, etc.
Presarea prin transfer pentru mase plastice sub forma de praf sau de granule (ca materiale de presare) se efectuează în forme speciale de presare prin transfer, echipate cu
o	cameră de încărcare în care cu lisează un poanson şi care comunică, prin canale de legătură, cu locaşurile de formare propriu-zise. Materialul de presare introdus în camera de încărcare, sub acţiunea căldurii şi a presiunii transmise prin poanson, devine plastic şi curge ca un lichid vîscos din camera de încărcare, prin canalele de transfer, în forma propriu-zisă, pînă la uniformizarea presiunilor în întregul sistem. Procesul e analog turnării metalelor în forme de turnare, cu deosebirea că, în cazul maselor plastice, intervine transferul de material de la locul de presare la forma propriu-zisă. Presele folosite pentru acest tip de prelucrare sînt în general acţionate hidraulic şi au doi cilindri cu două pistoane (unul pentru presarea materialului în camera de încărcare, iar celălalt, pentru închiderea formei de presare, care se face înainte de începerea procesului de transfer al materialului).
Se presează astfel obiecte de larg consum din materiale termoplastice şi, în special, termoreactive.
Presarea prin injecţie se execută în mod asemănător cu presarea prin transfer obişnuită, fie la prese verticale, fie mai adeseori la maşini speciale de injecţie, manuale sau automate, de cele mai multe ori orizontale. Formele de presare ale maşinilor de injecţie sînt caracterizate prin lipsa camerelor de încărcare, cari sînt înlocuite cu cilindri terminaţi cu un cap de injecţie, prin care materialul e injectat în matriţă. închiderea formei de presare se produce concomitent cu începerea formării piesei. Materialul de presare din cilindrul maşinii, încălzit la exterior (în blocul cilindrului) electric sau cu o manta exterioară cu abur ajunge în stare plastică şi^e împins de poanson, prin capul de injecţie, în matriţa formei. în forma de presare, temperatura nu depăşeşte, în cazul materialelor termoplastice, temperatura materialului la intrare şi, de cele mai multe ori, e cea a mediului ambiant; pentru prelucrarea prin injecţie a materialelor termoreactive, forma de presare trebuie să fie încălzită la o temperatură egală sau chiar mai înaltă decît cea a materialului de injecţie.
Presarea prin injecţie e aplicată în special materialelor termoplastice: polistiren, polimeri vinilici, copolimeri de acetat de vinii şi clorură de vinii, metaacrilat de metil copolimerizat cu stiren.
Presarea continuă de profiluri se efectuează cu maşini cu alimentare continuă, cari permit fabricarea unor obiecte, practic de orice lungime. Prin procedeul presării
Masă plastică
486
Masă plastică
continue se obţin piese profilate pline, sau cu orificii de diferiţi diametri, profiluri în L, în T, dublu T, V, etc. La presele pentru presarea continuă e caracteristic faptul că pistonul are o mişcare continuă, şi deci la fiecare cursă activă a lui se adaugă o nouă porţiune de piesă la porţiunea precedentă, ieşită prin capul de profilare.
Presarea continuă de profiluri se aplică atît materialelor termopLstice (cum sînt policlorura de vinii, copolimerii de clorură de vinii cu metaacrilat de metil), cît şi materialelor termoreactive.
Extrudarea, numită şi şpriţuire, se execută la prese cu şurub fără fine, acţionate mecanic, în mod continuu. Prin extrudare din materiale termoplastice se profilează tuburi, bare, benzi, filamente, etc., se îmbracă cabluri electrice cu materiale plastice, electroizolante, se trag tuburi flexibile pentru industria electrotehnică şi radiotehnică; extrudarea materialelor termoreactive e o operaţie mai pretenţioasă şi se execută numai în cazuri cu totul speciale.
Suflarea, cu aer comprimat sau cu abur sub presiune din foi sau din tuburi prefabricate, se efectuează pentru pieseie cu cavitate sau tubulare, în forme de presare speciale. Agentul de suflare se suflă, de cele mai multe ori, în interiorul tubului sau între două plăci, şi acestea — sub acţiunea căldurii agentului sau a formei de presare — devin plastice şi iau forma cavităţii formei de presare.
Producerea obiectelor din mase plastice prin suflare se utilizează aproape excluziv la prelucrarea materialelortermoplastice: esteri şi eteri de celuloză, sticle organice, copolimeri de metaacrilat de metil cu stiren, vhiplist, polistirenă, polietilena, celuloid, materiale trase în prealabil în foi sau în tub, sau prefor-mate prin ştanţare. Se fabrică astfel obiecte de galanterie (săpuniere, etc.).
Stanţa rea, la cald sau la rece, se face pentru formarea pieselor plane din sticle organice, din celuloid, pertinax, textolit.
Lipirea se face pentru asamblarea pieselor mai complicate din părţi formate prin unul dintre procedeele descrise mai sus. Se folosesc soluţii din materialele pieselor sau din alte materiale, folosind ca solvenţi: dicloretan, amestec de diclor-etan cu acid metaacrilic monomer, acid acetic glacial, anhidridă acetică.
Sudarea se face pentru îmbinarea laminatelor şi a pieselor profilate (tuburi, bare, benzi) din termoplaste, cum sînt vini-plastul, plexiglasul, politena, pol ist irenu I, pol i isobuti lena, etc. La această operaţie se întrebuinţează, ca material de adaus, materialul piesei respective, în formă de bare.
Filarea, din soluţii şi din topituri de mase plastice, se face prin filiere adecvate şi în condiţii cari depind de natura materialului care se filează. Astfel: mătasea artificială pe bază de celuloză se filează din soluţii, iar firul se trece prin băi de coagulare. Sînt foarte rare cazurile cînd polimerul e prelucrat ca atare; în general se adaugă materiale de umplutură, stabilizatori, lubrifianţi, plastifianţi, coloranţi, etc.
Adăugarea de materiale de umplutură, sub formă de pulbere, fulgi, fibre, deşeuri textile, etc., se face curentîn cazul produselor termorigide. Prin aceasta se modifică proprietăţile prcdusilui de bază, putîndu-se varia caracteristicile aceluiaşi material plastic, astfel încît să poată satisface diverse exigenţe. Proprietăţile mecanice pot fi astfel ameliorate; uneori, prin adăugarea de umplutură se facilitează fabricaţia; alteori, aceasta nu are decît scopul de a ieftini preţul de cost.
Materialele stratificate reprezintă un caz special; de multe ori materialul de umplutură e constituentul cel mai important al stratificatului. Acesta e format din straturi suprapuse, reunite între ele de răşina sintetică (hîrtie bachelizată, etc.).
Materialele termoplastice conţin rareori cantităţi importante de umplutură, dar conţin aproape totdeauna plastifianţi, cari permit să se transforme produsele plastice rigide în produse
mai mult sau mai puţin suple. Stabilizatorii şi antioxidanţii se adaugă pentru a proteja materialele plastice de influenţa nedorită a luminii, a căldurii, oxigenului, etc. în unele cazuri, pentru a uşura prelucrarea, se adaugă şi lubrifianţi.
Pentru determinarea comportării şi caracterizarea tehnică a materialelor plastice, acestea sînt supuse unei serii de încercări. Cele mai multe metode de încercare au un caracter convenţional, fiind elaborate pe baze empirice şi de aceea compararea rezultatelor e condiţionată de folosirea metodei. Epruvetele necesare încercărilor se prepară prin diferite procedee, uzuale în prelucrarea materialelor plastice, ca: presare în matriţă, injecţie în matriţă şi tăiere din plăci, semifabricate sau fabricate cu cuţite de stanţat, cu maşini sau cu unelte de tăiere ori ^de aşchiere.
încercările se grupează în probe mecanice, electrice, termice, chimice, optice şi de durabilitate (prin expunere în condiţii naturale, sau în condiţii de accelerare).
Principalele tipuri de mase plastice cunoscute sînt:
Masele plastice pe bază de celuloză se obţin în urma unor procese de polimerizare sau de poli-condensare a compuşilor de celuloză. După modul în care a fost condus procesul chimic, se deosebesc derivaţi în cari celuloza e regenerată şi derivaţi în cari celuloza e transformata chimic. Din prima clasă fac parte: fibra sintetică textilă cu pro (v. Fibră cupro), viscoza (v.)şi vistra (v.), obţinute prin disolvarea celulozei în hidroxid de sodiu şi sulfură de carbon, întrebuinţate în textile sub forma de fire; celofanul, sub formă de foi transparente, folosite pentru ambalaje speciale; fibrele vulcan (v.), v u I c o t (v.) sau d y n o s (masă compactă sau laminată în foi, obţinută prin disolvarea celulozei în soluţie de clorură de zinc, folosită la confecţionarea izolatoarelor electrice, a cusineţilor, a unor roţi dinţate, a geamantanelor), etc. Din a doua clasă fac parte esterii şi eterii de celuloză: nitroceluloza (v.)f celuloidul (v.), acetatul de celuloză (v. sub Celuloză, esteri de ~), cunoscut sub numirile de Cel Ion, Ultraphan, Lumarith, amestecat cu materiale- de umplutură şi coloranţi, folosit la confecţionarea de filme cinematografice neinflamabile, de izolatoare electrice de joasă tensii ne, articole de birou, geamuri de siguranţă, etc.; etilceluloza şi benzilceluloza, folosite la prepararea pielii sintetice, la confecţionarea carcaselor de aparate de radio, a mînerelor, butoanelor, la prepararea lacurilor, etc.
Masele plastice pe bază de siliciu - (siliconi) sînt constituite din polimeri ai unor compuşi organosili-cici. Siliconii (v.) conţin în molecula lor atomi de carbon, de siliciu, oxigen şi hidrogen, iar raportul dintre aceste patru elemente caşi structura produsului, determină proprietăţilepoli-merilor, cari pot fi termoplastici sau termorigizi. V. sub Siliconi.
Mase plastice obţinute prin p o I i condens a r e. Mase plastice poiiesterice. Din această clasă fac parte răşinile poiiesterice şi răşinile alchidice sau alchidalii (v.).
Cînd gradul de polimerizare al unei răşini alchidice e suficient de înalt şi cînd numărul de grupări etilenice dintre carbo-xilii reactanţilor iniţiali e destul de mare (de ex. poliesterii obţinuţi din acid sebacic şi etilenglicol) se obţin produse cari au, după atingerea stării tridimensionale, un aspect de cauciuc, chiar dacă înainte de transformare poliesterii lineari erau tari, ceroşi sau mai mult ori mai puţin cristalini.
Poliesterii Iineari nesaturaţi, obţinuţi din acid maleic şi etilenglicol, sau din poiietilenglicol, transformaţi în stare tridimensională prin vulcanizare cu sulf, în acelaşi mod ca în cazul cauciucului, dau produse mult mai rezistente la acţiunea disol-vanţilor hidrocarbonaţi, decît cauciucul natural, şi nu se întăresc prin îmbătrînire.
Un tip nou, remarcabil, de poliesteri nesaturaţi sînt poliesterii de contact (poliesteri armaţi), cari se obţin prin procesul de copolimerizare dintre un poliester nesaturat şi un monomer.
Masă plastică
487
Masă plastică
Punţile transversale sînt formate din monomerul care se adiţionează la dublele legături ale poliesterului linear nesaturat, dînd produşi termorigizi de forma:
— M—G—M—G—M—G — M—
I	I
S	S
I	I
__M-G—M-G-M-G-M—
I	I
s	*	s
I	I
_M—G-M—G-M-G-M—
unde M e acidul bibazic, G e diolul alifatic, S e monomerul.
Prepararea se face în două faze: obţinerea poliesterului nesaturat linear prin reacţia de policondensare; copolimeri-zarea între poliesterul nesaturat şi monomer.
De exemplu, poliesterul format din anhidridă maleică, etilen-glicol şi stiren e de forma:
-CH2-CH2OOC-CH-CH-COO-CH2 H5C6—CH
ch2
CHa
â-L—OOC—CH-CH-
-COO—CH,-
-CH,—OOC—CH —CH—COO i
ch-c6h5
I
CHa
-CH,--OOC— CH-CH—COO—
Practic, se obţine întîi poliesterul nesaturat, care apoi se disolvă în monomerul care participă la reacţie (stiren, acrilo-nitril, acetat de vinii, etc.) şi se adaugă catalizatorii şi acceleratorii de întărire; soluţia (în care se introduc umplutura şi pigmenţi i) se toarnă imediat în forme, înainte ca răşina să treacă în faza tridimensională.
Poliesterul se poate arma cu fibre de sticlă, cu formare de stratificate, obţinîndu-se poliesteri armaţi, cari au proprietăţi excepţionale. Marea importanţă a acestui material, afară de uşurinţa la prelucrare, consistă în faptul că, avînd o rezistenţă mecanică egală cu cea a oţelului, îl poate înlocui în unele cazuri, prezentînd avantajul de a fi de circa patru ori mai uşor decît acesta. Se utilizează: ca material de construcţie, datorită rezistenţei la agenţii atmosferici, chimici, cum şi faptului că arde greu, fiind în acelaşi timp şi un material decorativ; în industria construcţiilor aeronautice, feroviare, şi a automobilelor. Ca material turnat nearmat cu fibră de sticlă, se utilizează în industria electrotehnică şi în biologie, pentru conservarea pieselor anatomice.
Poliesteri obţinuţi din reactanţi polifuncţionali. Din anhidrida ftalică şi polialcooli rezultă răşinile ftalice, iar din acidftalic şi glicerină, răşinile gliptalice.
Cînd reacţia e condusă pînă la sfîrşit se obţin poliesteri tridimensionali de forma:
O	o-...
H II	I
C	c—0-CH2-CH—CH,-0—...
Hc' 'c'
HC C	<jj>
c—O—CH9	‘	■	“
H	li
O
O II
2 ch-ch2-o-o-c c-o
1	xc-c^
* V
..-o-ch2-ch-
o
o o II I
-c c=o
HC
xc=cx
H H
CH
!HC^ ^CH
xc=cx
H H
Pentru a obţine răşini solubile (necesare în industria lacurilor) se fac unele modificări prin incorporarea unor acizi graşi superiori, proveniţi cin uleiuri nesicative sau sicative.
Răşinile alchidice se întrebuinţează la fabricarea lacurilor pentru metale, a lacurilor pentru materiale folosite în industria electrotehnică şi a lacurilor pentru automobile; ca plastifianţi pentru alte răşini tari; la impregnarea hîrtiei; ca apret al unor fibre textile; ca lianţi la fabricarea abrazivilor; ca straturi protectoare pentru linoleum, etc. De obicei se utilizează în amestec cu alte răşini.
Mase plastice de policondensare fenoli ce (fenoplaste, v.). Fenoplastele (cunoscute sub numirile comerciale deBachelite, Trolitan, Tro I o n, Rezinox, etc.) sînt folosite ca materiale plastice pentru presare, pentru laminate, ca materiale pentru adezivi şi lianţi, ca răşini schimbătoare de ioni, răşini de turnare; din ele se confecţionează piese pentru electrotehnică (dulii, carcase, întreruptoare), angrenaje, cusineţi, obiecte uzuale de menaj, etc.
Mase plastice pe bază de derivaţi a m i n o-formaldehid ici (am i n op I aste). Reacţia de formare a răşinilor carbamidice (pe bază de uree) şi a răşinilor amino-triazinice (pe bază de melamină) e similară celei a fenoplastelor, existînd şi de data aceasta posibilitatea de a căpăta o structură tridimensională (stadiul C).
Prin condensarea ureei cu formaldehida se obţin mono-NH2
/
metilol-ureea, 0=C^	,	şi	dimetilol-ureea,	din	cari
NH-CH2OH
se obţin, prin condensare, produse de forma:
-CH*—- —N—CH9—
CO
I
NH2
CO
I
— N—CH2-Structura răşinilor
-H [SI-
CO
I
NHo
CO
CO I
_ nh2
-—n—
I
CO
_—N—CH2-
melaminice e N
-C/ NC—NH II	I
N	N
^C—NH—CH2—
Răşinile obţinute se amestecă cu substanţe de umplutură, urmînd să fie prelucrate prin presare, turnare, laminare, etc. Se utilizează în industria electrotehnică, pentru lacuri cu aceleaşi proprietăţi ca ale celor fenolice, prezentînd avantajul unei culori deschise şi al lipsei de miros, ori pentru cleiuri şi adezivi.
Răşinile carbamidice sînt cunoscute sub numirea comer-
de forma:
CH2—
cială de clei Kaurit, clei Pollopas, Aldur, iar cele melaminice, sub numirile Ultrapas, Presai, Prin condensarea ani linei cu formaldehida se obţin duse de forma:
—N—CH2—'
I
C
etc.,
etc.
pro-
HC‘
I
HC
* \
CH
11
CH
H
Proprietăţile polimerilor obţinuţi variază cu raportul molar dintre reactanţi, putîndu-se obţine produse aproape moi, termo-plastice, sau cu legături tridimensionale.
Masă plastică
488
Masă plastică
Răşinile de anilină (cunoscute sub numirea comercială de ! g a n i I, C i b a n i t e, etc.) sînt utilizate ca izolanţi în electrotehnică, în special pentru curenţii de înaltă tensiune, şi în industria lacurilor rezistente la uleiuri şi la alcool, dar nu la apă.
Răşinile proteinice (g a I a I i t u I) se obţin prin condensarea formaldehidei cu cazeină; ale au utilizări limitate la-confecţionarea nasturilor, a .cataramelor, etc.
Mase plastice poliamidice. Răşinile poliamidice se obţin prin policondensarea acizilor bibazici cu diamine sau a aminoacizilor între ei.
Din prima categorie fac parte produsele de tipul nylon 6,6 de forma:
o	o
II	11
—C—(CH2)4—C—NH-
o	o
II	11
'(CH3)6—NH—C—(CH2)4—-C—NH—(CH,^6—
cari se obţin prin reacţia de policondensare a hexamctilen-diaminei cu acid azotic; materia primă pentru aceste două produse primare e fenolul:
Ha	.	.	.	_	_	_____	_______ NH,
C6H5OH
fenol
ciclo-
hexanol
HOOC—(CH2)4—COOH
acid adipic
-> H2NOC—(CH„)4— CONH2 ----------—->■ NC—(CHj),—CN ->
amidă &dipică	nitri!	adipic
-> H2N—(CH2)6—NH2.
hexametilendiaminâ
Printr-o serie de reacţii mai complicate se poate ajunge la aceleaşi produse, plecînd de la furfurol sau de la metan.
Din a doua categorie fac parte produsele de tipul capron (nylon 6)
—H N—(CH2)5—CON H—(C H2)5—CON H—
cari se obţin prin policondensarea e-amino-caprolactamei, obţinută,
hidroxi lamina
i, la rîndu! ei,	plecînd tot de la fenol:
OH i	O
CH	I! C
h2c/ xch2	_Ha NCH2
| | H,C CH2	H,C CH2
2 \ / 2	2 \ / 2
ch2	ch2
cîclohexano!	ciciohexanonâ
N—OH	
II
c
\
\ /
ch9
ch2
I
CH*
H.so,
transpoziţie
(CHjY
co
/ | pol imerizare
\ I----------------
NH
capron.
e-amino-
caprolactamâ
cicJohexanonoxima
Tehnologia poliamidelor e relativ complicată, cuprinzînd numeroase faze şi operaţii dificile.
Poliamidele, cunoscute sub diverse numiri ca: nylon, capron, perlon, relon, au nuiŢieroase întrebuinţări la fabricarea fibrelor sintetice; totuşi s-au putut obţine şi obiecte cu proprietăţi remarcabile, prin presare obişnuită sau prin injecţie, ca, de exemplu, cusineţi, conducte cu pereţi subţiri, perii, obiecte casnice, etc.
Poliamidele utilizate ca material de presare sînt cunoscute sub numirea de i g a m i d e, au bune calităţi mecanice, nu sînt inflamabile şi au constante dielectrice mari (igamida A, igamida B, etc.).
Mase plastice obţinute prin polimerizare.
Mase plastice etenice. Polimerii din această clasă se obţin prin polimerizarea monomerilor alifatici şi aromatici cari nu conţin în moleculă decît carbon şi hidrogen.
Polietilena, (—CH2—CH2—) , se obţine prin polimerizarea eti-lenei prin diferite procedee:.procedeul de înaltă presiune(1 OCO-•• 2000 at), utilizînd drept catalizator cantităţi mici de oxigen; procedeul de presiune medie (30---40 at), utilizînd drept catalizatori oxizi ai metalelor de tranziţie (de ex. CrOs) pe un suport activ (Si02*AL03); procedeul de joasă presiune (presiunea atmosferică), în prezenţa catalizatorilor organo-metalici (complecşi ai alchi l-metalelor cu halogenuri ale metalelor de tranziţie) (de ex.: trietilaluminiu şi tetraclorură de titan).
Produsele obţinute prin diferitele procedee descrise prezintă unele mici diferenţe între ele (structura mai mult sau mai puţin lineară, valoarea constantei dielectrice, densitate, rigiditate), însă au proprietăţi comune: proprietăţi electroizolante bune, densitate mică, rezistenţă la aproape toţi agenţii chimici (chiar ifaţă de acidul fluorhidric), la [lumină, la intemperii, etc. Se pot prelucra prin presare, extrudare, injecţie, suflare şi au un domeniu de utilizare foarte variat: mantale pentru cabluri coaxiale de înaltă frecvenţă,; bunuri de larg consum: capace, recipiente pentru industria alimentară, farmaceutică, cosmetică, — ambalaje, diferite obiecte casnice, etc. Printr-un nou procedeu de pulverizare la cald se pot executa căptuşiri cu polietilenă pentru recipientele metalice, ca mijloc de protecţie contra lichidelor corozive.
Polietilena e cunoscută sub diferite numiri ca: p o I i t e n ă, lupolen, hostalen, altenă, etc.
Polipropilena
r ch3 ch3 i L—C H—C H 3—C H—C H a—] J ^
a căpătat de curînd o mare dezvoltare industrială, datorită proprietăţilor excepţionale ale polimerului obţinut prin noul tip de polimerizare stereospecifică (v. Stereoisomerie). Polimerizarea propi lenei în prezenţa catalizatorilorstereospecifici (alchi l-metal i şi halogenuri ale metalelor de tranziţie) conduce la produse similare celor ale polietilenei, prezentînd avantajul unei stabilităţi dimensionale mărite (comparabile cu a polistirenului) şi al rezistenţei mărite latemperatură (punctul de înmuiere pînă la 170°).De aceea e utilizată aproape în toate domeniile în cari se folosesc polietilena şi polistirenuI, cum şi în cele inaccesibile acestora, cum sînt cazurile în cari se cere o rezistenţă termică mai bună: ţevi pentru apă caldă, aparatură medicală care trebuie sterilizată, etc. Sin. Moplen, Hostalen pp.
Poliisobutilena
ch3	ch3-
I	I
—ch2—c—ch2— c—
I	I
ch3	ch3.
obţinută prin polimerizarea isobutilenei în prezenţa clorurii de aluminiu sau a fluorurii de bor e mai puţin ţermoplastică, dar e rezistentă la agenţii chimici, la umiditate, la substanţe grase, la alcooli, eteri, şi are rigiditate dielectrică foarte mare. E folosită ca izolant electric, la impregnarea de ţesături, la prepararea unor cleiuri de protecţie, sub diferite numiri: Oppanol, Vistanex, etc.
Pol ist i renul
c6h5
I
^■6^5
I
-CH—CH2— CH—CH2—
Polimerizarea stirenului se face prin toate procedeele industriale cunoscute: polimerizare în masă, îii soluţie şi în emulsie.
Masă plastică
489
Masă plastică
Principala utilizare a polistirenului e aceea de electroizo-lant; el prezintă unele avantaje faţă de polietilenă, pentru piese rigide, cu stabilitate dimensională, şi pentru cabluri flexibile.
Proprietăţile mecanice ale polistirenului sînt comparabile cu ale polimetacrilatului de metil, aceştia fiind singurii polimeri cari se utilizează fără plastifianţi sau materiale de umplutură. Din polistiren se confecţionează piesele rigide din instalaţiile electronice de radioteleviziune, cabluri stiroflex, lentile inca-sabile, cum şi o gamă întreagă de produse de larg consum,— veselă, tacîmuri, piese de răcitor, echipament medical, etc.
Mase plastice etenice halogenate (p o I i v i-n i I i ce). Se obţin prin polimerizarea monomerilor cari rezultă prin substituirea cu halogen (clor, fluor) a atomilor de hidrogen din molecula de etilenă.
Clorurâ de polivinil
[ ?	7	1
L~ CH—ch2—ch—ch2— j
se obţine prin polimerizarea în masă, emulsie sau suspensie a monomerului rezultat prin substituţia dircctă a etilenei sau prin reacţia dintre acetilenă şi acid clorhidric.
Polimerul (Rovinil) prelucrat fără plastifiant cu sau fără umplutură (Vinidur, Durovin) se prezintă sub forma de plăci rigide şi poate fi utilizat pentru confecţionarea de aparatură chimică rezistentă la agenţi corozivi, armaturi, conducte, în industria electrotehnică: becuri şi plăci separatoare pentru acumulatoare, pentru confecţionarea de carcase, piese filetate, etc., datorită bunei rezistenţe la agenţi chimici, intemperii şi proprietăţi de bun izolant electric. De obicei se utilizează în amestec cu plastifianţi — tricrezi Ifosfat, dibuti Iftalat, dioctil-sebacat — pentru o mai uşoară prelucrare pe valţ şi calandru şi pentru a obţine filme, plăci flexibile, etc. E utilizat în marochinărie la geamantane, genţi, serviete, haine de ploaie, şorţuri, etc. E cunoscut sub diverse numiri ca: I g e I i t, Vinilin, etc. Prin extrudare se obţin tuburi de diverse mărimi, ţevi şi conducte; se pot confecţiona elemente de fitingărie. Dezavantajul principal pe care-l prezintă acest polimer e că se înmoaie la temperaturi de 60***70°, ceea ce îi limitează domeniul de utilizare.
Prin procedee speciale de prelucrare, din policlorură de vinii se pot obţine materiale poroase utilizate pentru tapiserie.
Plastisolii, cari sînt suspensii de clorură de polivinil în plastifianţi, se prezintă sub forma unor paste (paste vinilice) mai mult sau mai puţin consistente, stabile la temperatură sub 20°; peste 140*** 160°, solul se transformă în gel, fiind folosit la confecţionarea articolelor numite înmuiate (mănuşi chirurgicale, foi de polimer pe suport de material textil, obiecte dantelate, jucării, etc.).
Clorurâ de polivinil cloruratâ. Prin clorurarea clorurii de polivinil se obţine un produs mai solubil, cu o mare putere de adeziune, avînd un conţinut în clor de 64-*-66% faţă de 52* •• 54% al produsului iniţial. Clorurarea se face în soluţie sau în suspensie de polimer cu clor gazos sau lichid. Clorurâ de polivinil clorurată se utilizează la prepararea de lacuri şi adezivi cu proprietăţi excelente şi de fire industriale (pentru ţesături de filtre).
Cl'orura de poliviniliden
fCJ CI	CI CI	1
\ /	\ /
[_c—ch2—c—ch2—
se obţine prin polimerizarea monomerului CH2=CCI2, care se prepară prin dehidrohalogenarea 1,1,2-tricloretanului, produs secundar la prepararea dicloretanului.
Principala utilizare a clorurii de poliviniliden e la fabricarea tuburilor şi a conductelor a căror rezistenţă la încovoiere şi,
în special, la îndoiri repetate, e mult superioară celei a. tuburilor de cupru. Din monofilamentele de clorură de poliviniliden se fac pînze pentru filtre, frînghii, odgoane speciale şi ţesături pentru mobilă.
Copolimerii de clorură de vinii şi clorură de viniliden (Saran, D i u r i t) sînt folosiţi la izolarea conductelor electrice, la protecţia aparatelor industriale, etc.
Pol itetrafluoreti lena şi politrifluorcloretilena se obţin, prima, prin polimerizarea tetrafluoretilenei, CF2;=CF2, care rezultă prin cracarea freonului CF2HCI, şi, a doua, prin polimerizarea trifluorcloretilenei, CF2=CFCI, obţinută prin cracarea cu zinc a freonului 113, CF2CI—CFCI2.
Piesele de pol itetrafluoreti lenă pot fi folosite la temperatura de circa 290°, în regim continuu de funcţionare. Dintre toate substanţele chimice, polimerul nu e atacat decît de sodiuI şi de potasiul metalic în stare topită.
Produşii fluoruraţi se folosesc spre a obţine garnituri şi materiale'de etanşare în aparatura chimică pentru substanţele cele mai corczive, pentru confecţionarea de lagăre de fricţiune, pentru membrane de pompe antiacide, etc.
Tehnologia de obţinere şi prelucrare a acestor materiale plastice e mai dificilă; se prevede însă că, în viitor, ele vor reprezenta un factor foarte important, atît în construcţia aparaturii chimice cît şi în domeniul electroizolanţilor.
Mase plastice etenice cu grupări funcţionale alcoolice şi derivaţi. Cele mai importante sînt:
Acetatul de polivinil
OCOCHg OCOCH3 "
I	I
—CH2- CH—CH2— CH—ch2—
n.
Monomerul se prepară prin reacţia acidului acetic asupra ace-tilenei, iar pol imerizarea se face în masă, în soluţie, în suspensie şi emulsie, după utilizarea căruia e destinat polimerul. Cunoscut sub diverse numiri (M ow i I i t h, G e I v a), acetatul de polivinil e folosit mai mult sub formă de emuisii pentru apret în industria textilă, ca liant la fabricarea pielii sintetice, pentru lacuri şi adezivi.
Alcoolul pol ivi ni! ic
r ?H ?H 1
L—CH2—CH—CH2—CH—...
rezultă din hidroliza acetatului de polivinil.
Principala sa utilizare e aceea de coloid de protecţie, în special în industria polimerilor vinilici, pentru apreturi în industria textilă, pentru prepararea de fibre .şi. de filme, de curele de transmisiune, etc.; din cauza solubilităţii în apă, utilizările sale sînt oarecum limitate.
Prin plastifiere cu glicol sau cu glicerină se obţine cauciuc de alcool polivinilic, care poate fi prelucrat la calandru sau prin extrudare. Tuburile construite din acest material sînt utilizate pentru produse petroliere, fiind complet inerte la acţiunea disolvantă a acestora. Foile plastifiate se folosesc ca membrane pentru pompe petroliere. Alcoolul polivinilic sub forma unei soluţii apoase poate fi folosit pentru înlocuirea în parte a plasmei sangvine. Firele de alcool polivinilic se folosesc la operaţii în locul celor de catgut, ele resor-bindu-se treptat în ţesuturi.
Acetalii polivinilici rezultă din reacţia alcoolului polivinilic cu aldehidele. Se pot obţine foarte multe produse, atît prin variaţia tipului de aldehidă folosită şi. a gradului de acetalizare, cît şi prin variaţia gradului de hidroliză a acetatului de polivinil. După aldehida utilizată, principalele tipuri de acetali fabricaţi industrial sînt: pol ivinilformalul.pol ivinil-acetalul, p o I i v i n i I b u t i r a I u I. Polivinilformalul sau acetalul mixt cu acetaldehida se utilizează pentru prepararea
Masă
490
Masă
lacuriJor cu cari se emailează conductoarele electrice, cum şi ca adeziv pentru stratificatele de furnir de lemn. Polivinil-butiralul se uti I izează la fabricarea geamuri lor de siguranţă sistem Triplex. în combinaţie cu răşinile fenolice, acetalii polivinilici se utilizează ca adezivi pentru metale.
Răşinile alilice se obţin prin polimerizarea monomerilor rezultaţi din esterificarea alcoolului alilic, CH2=CH—CH2OH, cu acizi bibazici sau anhidride, cum e, de exemplu, dialilftala-tul. Polimerizarea se face odată cu formarea obiectului finit, deoarece polimerii respectivi au structuri încrucişate şi sînt termorigizi. Răşinile alilice sînt dure, foarte rezistente la agenţi chimici şi se întrebuinţează la confecţionare de aparatură chimică, de geamuri de siguranţă, etc. Se folosesc şi stratificate din ţesături de fibre de sticlă şi răşini alilice, din cari se confecţionează diferite obiecte ca bărci, aripi de automobil, cărucioare de copii, etc.
Mase plastice etenicecu grupări funcţionale acide (acid acrilic şi m e t a c r i I i c). Pentru prepararea derivaţilor acrilici se porneşte fie de la acetilenă, fie de la etilenă. Nitrilul acrilic se obţine din etilenă, avînd ca fază intermediară etilencianhidrina şi esterul acrilic, sau prin sinteză directă, din acetilenă şi acid cianhidric. Polimerizarea nitrilului acrilic se face în emulsie, iar a esteruiui acrilic, în emulsie sau în soluţie. Nitrilul poliacrilic se întrebuinţează Ia obţinerea de fire cu proprietăţi mecanice foarte bune; copolimerul cu butadiena e întrebuinţat în fabricaţia cauciucului sintetic.
Esterii acrilici sînt utilizaţi în industria lacurilor şi la fabricarea pielii şi a tălpii artificiale, sub formă de emulsie depusă pe suport de pînză.
Metacrilatul de metil se obţine plecînd de la acetonă, acid cianhidric şi alcool metil ic,
Polimerizarea se face în masă, obţinîndu-se un polimer sub formă de foi, care se utilizează ca material cu proprietăţi optice speciale (P I e x i g I a s, Plexigum, Perspex, Lucite); din el se pot confecţiona lentile, rame şi sticle de ochelari, geamuri de siguranţă la automobile şi la avioane; în stomatologie poate fi folosit pentru proteze dentare. Avînd proprietatea de a ficompatibilcu ţesuturile din corpul uman, polimetacrilatul de metil permite să se facă diferite înlocuiri de oase distruse prin accidente.
Mase plastice rezultate din reacţia de p o I i a d i ţ i e. Se deosebesc: Mase plastice epoxi-dice (v. Epoxi, răşini —).
P o I i u reta n i i se obţin din reacţia de poliadiţie dintre diisocianaţi (OCN—R—NCO, cunoscuţi sub numirea de Desmo-dur) şi polialcooli (cunoscuţi sub numirea de Desmophen). RNC04-H20-> RNH2 + C02; RNCO + R'NH2->RNHCONHR
OCN—R—NCO + —NH—COO-------------->
I
~> —OOCN—CO—NH—R—NH—CO—
După alcoolul folosit, se pot obţine diferiţi polimeri înalţi cu structură lineară, sau mai mult ori mai puţin împînzită cu legături tridimensionale. Poliuretanii cu structură lineară se aseamănă cu polimerii termoplastici (utilizaţi ca răşini de presare, pentru fibre sintetice); produsele tridimensionale se utilizează la prepararea de lacuri şi adezivi (la încleirea lemnului, a materialelor plastice, a produselor ceramice, a pielii pe piele, a'pielii pe cauciuc, a cauciucului pe fier, etc.)
Cleiurile pe bază de poliuretani sînt soluţii de desmophen cărora li se adaugă, înainte de întrebuinţare, desmoduri. Cele mai întrebuinţate tipuri de desmoduri sînt cei solubili şi adeseori sînt folosiţi chiar sub formă de soluţie (v. şi Cauciuc sintetic).—
Tot prin reacţia dintre desmopheni şi desmoduri se obţin şi mase plastice poroase, spume de poliuretani, cunoscute sub numirea comercială de Moltopren.
De obicei desmophenul e o răşină alchidică cu grupări carboxil şi hidroxil libere care, reacţionînd cu isocianatul, dă bioxid de carbon; acesta, degajîndu-se, transformă răşina în spumă. Avînd densitate foarte mică (e de 15---20 de ori mai uşor decît pluta) se utilizează ca izolant termic Ia vagoanele frigorifere, la construcţii aeronautice şi navale, la diferite obiecte casnice.
1.	Masa. 1. E/t.: Corp metalic mare, la care se leagă con-ductiv (galvanic) anumite puncte ale unei reţele electrice sau ale unei înfăşurări electrice, pentru a evita supratensiuni faţă de el, sau care serveşte drept conductor de referinţă pentru potenţialele diferitelor conductoare „active" ale instalaţiei considerate. De exemplu: ansamblul părţilor metalice (în general de oţel) ale unei maşini sau ale unui aparat electric care, în general, e legat la pămînt sau la neutru (v. Legare la neutru); carcasa metalică a unui antovehicol; etc.
2.	contact la Elt.: Contact conductiv (galvanic) între conductoarele unei maşini sau ale unui aparat electric şi masă (v. Masă 3). Cînd masa e legată la pămînt (v. Legare la pămînt), contactul la masă produce o punere la pămînt a maşinii sau a aparatului electric. Prin intermediul masei se pot pune în contact puncte la potenţiale diferite ale unei maşini sau ale unui aparat, ceea ce poate produce un scurt-circuit intern.
Instalaţiile electrice sînt echipate cu dispozitive de protecţie contra ambelor feluri de defectări.
3.	Masa electrica. Fiz.: Sin. Sarcină electrică (v.). Termenul masă e impropriu în această accepţiune.
4.	Masa magnetica, Fiz.: Sin. Sarcină magnetică (v.). Sarcină de magnetizaţie. Termenul masă e impropriu în această accepţiune.
5.	Masa, pf. mese. 1. Tehn., Ind. lemn., Arh.: Piesă de mobilier pentru uz casnic, industrial, de birou sau cu alte utilizări, de diferite forme şi mărimi, compusă în general din: o placă orizontală; o ramă de susţinere a acesteia şi de prindere a picioarelor, numită centură (v.); picioare; sertare; poliţe, etc. Materialul şi alcătuirea meselor sînd diferite, după locul şi modul de folosire (v. fig.). Mesele se construiesc din metal,
Tipuri de masâ.
o) masă de lucru; b) masâ pentru radio, pick-up, vase, etc.; c) masâ extensibila pentru servit mîncarea; d) masâ pentru preparat mîncarea; e) masâ de înfăşat; f) masâ pentru toaletă; g) masă de grădină, de joc.
de obicei din ţeavă de oţel sau de duralumin şi tablă de oţel (folosite în unităţi sanitare, în industrie, comerţ, etc.), din lemn, pai, nuiele, etc.; ele pot avea placaje de alte materiale, de exemplu: marmoră, sticlă, faianţă, mase plastice, textile, etc.
în general, mesele au placa inextensibilă şi asamblată nedez* membrabil cu rama de susţinere. Mesele pentru servit mîn* carea, în locuinţe, pot fi inextensibile („fixe") sau extensibile, placa prelungindu-se, în diferite sisteme, cu ajutorul unor
Masă
491
Masă de concentrare
plăci prelungitoare (alonje) sau cu placă rabatabilă. Mesele de lucru au corpuri cu sertare, poliţe, pentru păstrarea obiectelor necesare lucrului. Mesele pentru susţinerea televizorului au, uneori, placa turnantă, pentru schimbarea poziţiei ecranului sub diferite unghiuri de vedere. Unele mese de grădină, de joc, etc. au picioarele pliabile, pentru a putea fi strînse în timpul cînd nu sînt folosite.
1.	Masa, 2. Tehn.: Placă (platformă) plană şi de obicei orizontală, pe care se aşază obiecte sau se fac anumite operaţii tehnice, execuţie tip mobilă sau utilaj, în a cărei componenţă intră placa (respectiv numai o piesă cu faţa plană), şi avînd rol de susţinere, de fixare sau de ghidare.
-	-	2. basculanta. Metg.; Utilaj folosit în laminorii la ridi-
carea sau coborîrea materialului de la un nivel la altul şi care execută mişcarea de ridicare a platformei superioare prin basculare în jurul unei extremităţi.
Se utilizează la cajele trio de profiluri, la cajele duo de tablă subţire pe partea de intrare a materialului (împerecheată cu o masă ridicătoare pe partea de ieşire), la cajele trio Lauth de tablă mijlocie, ca mese auxiliare la foarfece, etc.
Construcţia diferă după felul şi mărimea laminorului şi a materialului de manevrat. în general, e constituită (v. fig.)
Masă basculantă pentru laminor, cu acţionare prin pîrghii şi bare.
1) cajă de laminor trio (cu cilindrul mijlociu liber); 2 şi 2') cele două transportoare basculante, cu rulouri, ale mesei; 3) longeronul căii; 4) traversă; 5) palierul axului de basculare; 6) reductor; 7 şi 7') bare; 8) pîrghie; 9) contragreutate.
dintr-un cadru rigid pe care e dispus un sistem transportor (căi cu rulouri cu antrenare comună sau individuală la laminoa-rele de profiluri sau de tablă groasă, cum şi la mesele de deservire de la foarfece; lanţuri transportoare, la laminoarele de tablă subţire). Mişcarea de ridicare-coborîre (prin basculare) a mesei e comandată de un mecanism cu pîrghii, acţionat de un grup de acţionare prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă.
Pentru ghidarea materialului, pe partea superioară a mesei sînt montate, fie un manipulator (la laminoarele grele), fie lineale de ghidare (la cele uşoare, pentru tablă subţire). Manipulatoarele sau linealele au acţionare independentă (electromecanică sau pneumatică) şi sînt, de cele mai multe ori, solidarizate cu partea mobilă a mesei.
La mesele basculante pentru cajele duo de tablă subţire se instalează şi un opritor escamotabil (acţionat pneumatic) care opreşte pachetele de tablă în poziţia impusă de procesul tehnologic.
Lungimea mesei poate fi mai mică decît lungimea maximă a materialului care se laminează (circa 2/3).
3.	~a carului. Ind. ţâr.: Sin. Gresia carului, Perinocul carului. V. Osiile carului, sub Car.
4.	~ de alegere. Prep. min. V. sub Alegere manuală.
5.	~ de alimentare. Prep. min.: Sin. Alimentator cu taler, Alimentator cu disc (v. sub Alimentator 1).
e. ~ de amalgamare. Prep. min. V. sub Amalgamare 2.
7.	~ de amestec. Telc., Cinem. V. Amestec, masă de
8.	~ de comanda. Tehn., Elt. V. Pupitru de comandă.
9.	~ de concentrare. Prep. min.: Aparat constituit dintr-o suprafaţă plană, puţin înclinată (2***6°), aşezată pe arcuri şi supusă unei succesiuni de mişcări perpendiculare pe direcţia înclinării mesei. Materialul fin (în general sub 1 mm) care se
alimentează la partea superioară a mesei, sub forma unei turbureii, se separă după greutatea specifică a particulelor minerale, sub acţiunea combinată a curentului de apă — care antrenează materialul în sensul înclinării mesei — şi a pulsaţiilor imprimate mesei, care tinde
să deplaseze granulele mine-	______________________
rale în lungul acesteia. Particulele cu greutatea specifică mai mare, căzînd mai repede pe suprafaţa mesei, sînt supuse mai mult acţiunii de transport, în direcţia lungimii mesei, determinate de impulsiile imprimate acesteia, în timp ce particulele cu greutate specifică mai a=?S° mică, cari au o viteză de cădere mai mică, sînt supuse mai multacţiunii detransport a apei (v. fig. /). Datorită /. Schema deplasării particulelor mine-acestui fapt, materialul se rale (o) şi zonele de separare (b) pe separă după greutatea spe-	mesele de concentrare,
cifică, formînd pe suprafaţa 1) apă.de spălare; 2) alimentarea ma-mesei zone CU material dis- terialului; 3) direcţia de mişcare a tinete (v. fig. Ib, zonele 1,11, mesei (imprimarea pulsaţiilor); A) par-III, IV), cari pot fi colectate ticulă minerală cu greutate specifică Separat.	mare; 8) particulă minerală cu greutate
Numărul de pulsaţii im- specifică mică; A' şi 8') poziţiile finale primate mesei variază între ale particulelor A şi 8, supuse simul-200 şi 900 pe minut, el fiind tan transportului apei (W0, Wpşipulsa-cu atît mai mare cu cît ma- ţiilor mesei (C0, C5); /) zona cu materialul e mai fin. Pentru O terial de greutate specifică minimă (ste-mai bună separare, materia- ril); IV) zona cu material de greutate Iul e în prealabil clasat hi- specifică maximă (concentrat); Uşi III) draulic în clasoare pirami-	produse intermediare,
dale, etc. (v. sub Clasor 1),
fiecare clasă simptotică fiind tratată separat. Masa e acţionată cu mecanisme de diferite construcţii, cele mai frecvente fiind constituite (v. fig. II) dintr-un dispozitiv cu excentric şi bielă (mosa oscilantă). în cazul claselor cu dimensiuni mai mari, pe suprafaţa meselor, —acoperite, în general, cu linoleum, beton, etc.—sînt executate şanţuri longitudinale sau se găsesc şipci subţiri fixate cu cuişoare, cari accentuează procesul de separare a granulelor de densităţi diferite, scoţînd de sub acţiunea apei particulele cu densitate mai mare ajunse în şanţuri sau în spaţiile dintre şipci. în cazul materialelor mai fine (sub 0,1 mm) se folosesc, în general, mese cu suprafaţa netedă şi, mai rar, mese cu bandă şi mese rotunde.
Mesele cu bandă consistă dintr-o bandă de cauciuc puţin înclinată în sensul de deplasare a ei şi înfăşurată pe două tambure, dintre cari cel superior îi imprimă o mişcare cu o viteză de circa 1 m/min. Turbureala minerală e alimentată aproape de capătul superior al benzii; o serie de oscilaţii transversale, provocate de excentrice şi transmise benzii, favorizează sedimentarea particulelor cu densitate mai mare, cari sînt evacuate la capătul superior al benzii, în timp ce particulele sterile sînt antrenate de apă şi evacuate odată cu aceasta, la partea inferioară a benzii.
Mesele rotunde, folosite în trecut pentru tratarea mîlurilor, au fost înlocuite aproape complet cu aparate de flotaţie. Ele sînt constituite dintr-o suprafaţă puţin conică, pe care materialul e alimentat central printr-un jgheab, care se roteşte, distribuind astfel materialul uniform pe suprafaţa mesei, stropită permanent cu apă. Culegerea materialului sortat după greutatea specifică se face într-o serie de jgheaburi fixe, la partea inferioară a mesei.
Mesele de concentrare sînt aparate caracterizate printr-o capacitate mică de prelucrare (50-**500 kg/m2 şi oră) şi printr-o
Masă de control
492
Masă de integrare
eficacitate redusă a separării. De aceea ele sînt folosite aproape excluziv în cazul materialelor fine cari nu se pretează la o concentrare prin alte procedee mai eficiente (flotaţie, în cazul
//. Masă de concentrare oscilantă cu bielă.
1) şipc^ de lemn; 2) rama inferioară solidarizată de cea superioară prin pivoturi la un capăt şi prin dispozitivul 3, manevrat de pîrghia 4, la celălalt capăt; 5) picioare elastice; 6) arbore cu excentric; 7) bielă de lemn; 8) cutie de distribuţie a turburelii; 9) tub găurit pentru apă de spălare; 10, 11 şi (2) tuburi auxiliare pentru apă de spălare (folosite la nevoie);
13) jgheab pentru produse grele;	14) jgheab pentru produse uşoare.
sulfurilor metalice, separare magnetică, în cazul oxizilor de fier, etc.) ca, de exemplu, în cazul cromitelor, al granaţilor, al manganului, etc.
Pentru tratarea cărbunilor cu umiditate mică (sub 3***4%) se folosesc, uneori, mese de concentrare pneumatice, a căror suprafaţă, perforată, e constituită, în general, dintr-o sită fină, care se alimentează cu cărbune. Sub influenţa unui curent de aer suflat prin ochiurile sitei, bucăţile de cărbune sînt ridicate de pe suprafaţa acesteia, lăsînd bucăţile mai grele şi sterilul în contact cu sita. Datorită înclinării mesei şi mişcării oscilatorii (sau pulsaţiei)care se imprimă prin dispozitive asemănătoare celor folosite la mesele oscilante obişnuite, produsele sînt eliminate la capătul mesei.
III. Masă de concentrare pneumatică. 1) alimentare; 2) jgheab pentru colectarea produselor; 3) cărbune; 4) mixte ; 5) steril.
înclinate către marginile lor longitudinale şi sînt echipate pe prima porţiune cu o serie de stinghii dispuse în diagonală pe suprafaţa mesei. Pe suprafaţa celor două braţe ale sitei, stinghiile sînt dispuse în sensul oscilaţiilor mesei. Cărbunele curat se deplasează spre marginile laterale ale mesei, unde e colectat, mixtele şi sterilul rămînînd între stinghii şi fiind eliminate la capătul lor.
în ultimul timp, domeniul de folosire a meselor de concentrare a fost mult restrîns, în urma introducerii jgheaburilor elicoidale cari necesită un spaţiu mai mic şi un consum de energie electrică mai redus (v. sub Jgheaburi) şi a meselor sau siuisurilor basculante (v. Sluis).
î. ~ de control. 1- Telc.: Instalaţie din sala schimbătoarelor telefonice manuale, echipată cu mijloace proprii pentru a se putea face controlul activităţii operatoarelor de serviciu. Cu această instalaţie se poate face conectarea la circuitul de microfon al fiecărei operatoare de serviciu şi, prin ascultare, se poate aprecia calitatea serviciului. De asemenea, se pot face unele convorbiri de informaţii.
2.	~ de control. 2. Tehn.: Masă pe cari se depun obiectele cari trebuie controlate, după o anumită prelucrare sau la sfîrşitul unui proces tehnologic, pentru ca să fie triate cele corespunzătoare. Masa de control se foloseşte în lucrări de lăcătuşerie, în industria al imentară, la fabricarea ţigaretelor, etc.
3.	'/x/ de cules. Poligr.: Masă de lemn sau de metal, de obicei cu rafturi sub tăblie, servind la depunerea galioanelor cu material cules, la formarea paginilor, la executarea operaţiilor de legare a paginilor, de corectat, etc.vcum şi la păstrarea fundamentelor cu pagini sau cu coloane. împreună cu regalul (v.), formează mobilierul principal al atelierului de culegere manuală (v. şî sub Culegătorie).
4.	~ de dozare. Tehn., Ind. chim., Prep. min.: Sin. Dozator cu taler (v. sub Dozator).
5.	de integrare. Mineral.: Dispozitiv (v. fig. /) care se fixează pe masa microscopului polarizant şi serveşte la deter-
în fig. III e reprezentată o masă pneumatică compusă dintr-o suprafaţă perforată şi în formă de Y, simetrică faţă de planul ei meridian. Cele două părţi simetrice ale mesei sînt
/. Masă de integrare.
U"6) şuruburi micrometrice de reglare.
minarea cantitativă a diferitelor minerale sau granule cari intră în compoziţia unei roci sau a unui alt produs (klinker de ciment, produse ceramice, fonte, oţeluri, aliaje, etc.). Dispozitivul e constituit din şase şuruburi micrometrice, cu pasul de 0,01 mm, cu ajutorul cărora se deplasează o piesă glisantă pe care se aşază secţiunea subţire de cercetat.
Determinarea se efectuează în modul următor: Se fixează masa de integrare pe platina microscopului (v. fig. II), se aduc toate şuruburile la zero, se fixează aceste şuruburi cu fixa-toarele instalate în acest scop, după care se aşază secţiunea subţire pe piesa glisantă, amplasată în drumul razelor luminoase cari traversează microscopul. Se stabileşte cîte un şurub pentru fiecare mineral şi apoi se deplasează secţiunea subţire
II. Microscop polarizant cu masa de integrare fixată pe platina instrumentului.
Masă de lăcâtuşârie
493
Masă Fedorov
cu cîte unul dintre cele şase şuruburi, astfel incît intersecţiunea firelor reticulare să se deplaseze pe deasupra anumitor minerale totdeauna cu acelaşi şurub. Distanţele parcurse sînt înregistrate pe tamburele şuruburilor micrometrice. Par-curgînd secţiunea subţire pe direcţii paralele situate la distanţe de ordinul fracţiunilor de milimetru, pe o anumită direcţie sau pe mai multe direcţii, însumînd distanţele parcurse pentru mineralele componente şi raportîndu-le la 100, se determină compoziţia mineralogică procentuală a rocii respective.
î. ~ de lăcâtuşârie. Mett. Sin. Banc de ajustare (v. Ajustare, banc de ~).
2.	/x/de lucru. 1. Tehn.:	Banc de lucru (v.), Banc de
atelier.
3.	~ de lucru. 2. Ut., Mett.: Sin.	Masa	maşinii-unelte (v.).
4.	/v/ de mâsurâ. Telc.: Sin. Masă	de	verificare	(v.).
5.	de mixaj. Cinem.: Sin. Masă de amestec (v. Amestec, masă de ~).
6.	~ de montaj. Cinem. V. Montaj, masă de
7.	~ de pus coli. Poligr.: Dispozitiv la maşinile pentru tipărit (v. Tipărit, maşină pentru şi pentru fălţuit (v. Legă-torie, maşini de ~) de tip mai vechi, servind la introducerea cojii de hîrtie în dispozitivul de tipărit sau de fălţuit, prin antrenare manuală de către punător (v.).
E format (v. fig.) dintr-un plan înclinat 1 racordat cu suportul orizontal	al stivei 2 de hîrtie 3 care
trebuie tipărită sau fălţuită („întocmită"). Coala de hîrtie e aşezată pe planul 1 cu mîna, astfel încît sa fie apucată de dispozitivul de tipărire sau de fălţuire, margi-	Masă	de	pus coli.
nea anterioară a col i i să se oprească 7) platformă de lemn; 2) supor-în clapele de prindere ale cilindrului tul stivei; 3) stivă de coli de de presiune 4, iar una dintre margi- hîrtie; 4) cilindru de presiune, nile laterale să atingă o piedică
laterală fixată pe planul înclinat. In felul acesta, fiecare coală ocupă exact aceeaşi poziţie pe cilindrul de presiune.
8.	~ de râspîndire. Mat. cs.: Dispozitiv folosit pentru determinarea consistenţei betonului, prin încercarea de răspîndire. E formată dintr-o ramă fixă de lemn, de 70 X 70 cm, pe care e fixată la una dintre laturi, cu balamale, o planşetă de lemn, acoperită cu tablă inoxidabilă de 2 mm grosime (greutatea planşetei şi a tablei e de 16 kg).
Pe latura opusă balamalelor se găseşte un opritor fixat pe rama fixă, pentru a limita ridicarea marginii libere (opuse celei articulate) a plan-	Masă	de	răspîndire.
setei mobile, la înălţimea de 4 cm, j) ramă fixă; 2) planşetă moşi un mîner fixat pe planşeta mobilă, bilă; 3) balamale; 4) opritor; pentru ridicarea acesteia. în partea	5) mîner.
de mijloc a tablei care acoperă
planşeta mobilă sînt trasate un cerc cu raza de 10 cm şi doi diametri perpendiculari, paraleli cu laturile planşetei (v. fig.).
9.	^ de scos coli. Poligr.: Planşetă de lemn a dispozitivului pentru scoaterea colilor tipărite din maşina pentru tipărit (v. Tipărit, maşină pentru ~), aşezată în spatele maşinii şi pe care colile tipărite se depun în stivă.
10.	~ de trasare. Mett., Cs.; Masă cu o tăblie metalică groasă, perfect plană şi eventual cu unele discontinuităţi, pe care se efectuează trasarea obiectelor de prelucrat. Planei-tatea mesei de trasare e uneori necesară pentru verificarea
suprafeţelor plane ale obiectelor prelucrate, iar discontinuităţile (de ex. şanţuri în T) pot servi la fixarea acestor obiecte sau a uneltelor de trasare. Pentru trasarea şabloanelor, la executarea elementelor de construcţi i metal ice, masa de trasare e confecţio.-nată din lemn şi e echipată cu diferite dispozitive auxiliare: reţea de coordonate rectangulare, riglă gradată fixă, echer, şanţuri pentru fixarea şabloanelor, etc. (v. fig.).
Sin. Masă de trasaj, Masă de trasat.
ii.	~ de verificare.
Telc.: Instalaţie dintr-o centrală telefonică, echipată cu aparatele de mă- f) reţea de coordonatc; 2) cadru pentru sură şi CU dispozitivele piese de tablă; 3) cornieră 50x50x6, cu de comutare necesare gradaţii; 4) echer marginal; 5) riglă de pentru a se putea face trasare; 6) masă pentru trasarea şabloa-verificarea, prin măsurări nelor gradate; 7) dimensiunile de proiect şi încercări, a modului de	a|e	piesei,
comportare a schimbătoarelor, a staţiunilor interurbane şi a liniilor. Sin. Masă de măsură.
12; ~ deplasabilâ. Metg.; Utilaj folosit Ia deplasarea materialului de la o cajă la alta sau de la un calibru la altul, la introducerea în calibru şi, eventual, la răsturnarea sau la ridicarea lui, pentru deservirea liniilor de laminoare grele, cu cajele
Masă deplasabilâ, basculantă.
1) cilindrele cajei trio; 2) cale cu rulouri, basculantă; 3) mecanism de ridicare ; 4) palierul axului de basculare; 5) cale de rulare; 6) cabină de comandă.
dispuse în aceeaşi linie. Mesele deplasabile nu se mai folosesc decît la laminoarele vechi de profiluri grele; ele sînt instalate de obicei una în faţa liniei şi una în spatele liniei, avînd funcţionarea asociată.
Masa deplasabilâ e formată dintr-o cale cu rulouri dispusă pe un cadru masiv cu roţi, cu ajutorul cărora se deplasează perpendicular pe direcţia de laminare.
La deservirea unei linii formate din caje trio, masa depla-sabilă trebuie să aibă posibilitatea de a bascula (cu ajutorul unui mecanism cu pîrghii), pentru a ridica materialul la nivelul corespunzător nivelului dintre cilindrul de sus şi cilindrul mij lociu.
La laminarea de profiluri cari reclamă răsturnarea materialului între treceri, pe masă se instalează un răsturnător cu acţionare independentă.
Alimentarea cu energie electrică se face cu ajutorul unor culegătoare de curent, dispuse de obicei sub masă, de la o linie de contact dispusă într-un canal.
13.- ~ Fedorov. Mineral.: Dispozitiv (v. fig. /) care se adaptează la microscopul polarizant prin intermediul unui şasiu
3
bAasa F.K. Petricenko pentru trasarea pieselor de tablă.
Masâ interurbană
494
Masa ridicătoare
Masâ Fedorov.
şi care e folosit pentru studiul proprietăţilor optice ale mineralelor anisotrope, în special al feldspaţilor plagioclazi.
Dispozitivul e format dintr-o serie de trei inele metalice concentrice cari pot fi rotite împreună în jurul unei axe perpendiculare pe planul acestora (axa P) şi totodată în jurul unei axe orientate E-V, perpendiculară pe prima. Inelul cel mai exterior A, gradat şi echipat cu vernier (v. fig. //), poate fi înclinat sub diferite unghiuri în jurul axei E-V, unghiul de înclinare citindu-se pe tamburul din dreapta. Inelul intermediar B poate fi rotit în jurul unei axe N-S perpendiculare pe axa E-V, citirea unghiului de înclinare făcîndu-se cu ajutorul a două arce metalice W fixate pe inelul exteriorA, în planul E-V perpendicular pe acest inel, numite segmente/e (arcele) lui Wright. în interiorul inelului B se, găseşte al treilea inel C, pe care se aşază o placă de sticlă şi pe care se fixează secţiunea de cercetat. Acest inel se poate roti în jurul axei R, care coincide cu P, perpendiculare pe axele E-V şi N-S, evaluarea rotirii făcîndu-se pe inelul B.
Secţiunea subţire de studiat se fixează pe placa de sticlă a inelului C între două emisfere de sticlă cari au un indice de refracţie egal sau apropiat de	al	mineralului	studiat,	între
această secţiune şi emisferele	respective	punîndu-se,	pentru
mărirea aderenţei, cîteva picături de glicerină. Secţiunea poate fi adusă în orice poziţie, astfel încît să se poată măsura cu exactitate poziţia în spaţiu a axelor indicatoarei, poziţia axelor optice, poziţia feţelor cristalografice, respectiv a planelor de clivaj, etc. Prin proiectarea coordonatelor sferice ale acestor elemente pe diagramele de variaţie ale elementelor corespunzătoare mineralelor respective pot fi determinate anumite constante ale acestor minerale, cum sînt: unghiul axelor optice, tipul de maclă, etc. şi pot fi stabilite uşor legile de maclă ale diferitelor minerale. Masa Fedorov permite studierea oricărei secţiuni de mineral fără să fie nevoie de secţiuni orientate, aşa cum cer determinările prin metoda clasică de analiza cu microscopul polarizant. Sin. Masă universală, Platina Fedorov.
1.	~ interurbana. Te/c.; Schimbător folosit în principal pentru stabilirea legăturilor cari folosesc linii interurbane.
2.	~a maşinii-unelte. Ut., Mett.: Subansamblu al maşinii-unelte care are de obicei faţa superioară orizontală şi care serveşte la susţinerea obiectului de prelucrat, obiectul putînd să fie fixat, sau numai rezemat, direct sau indirect, pe această faţă. Faţa superioară e plană, continuă sau discontinuă. Cînd faţa are forma circulară sau are şi avans circular, de exemplu masa maşinii de mortezat, masa e numită masă circulară sau piatou.
Masa poate avea şanţuri cu secţiunea transversală în T inversat, pentru prinderea pieselor sau a dispozitivelor de lucru (la majoritatea maşinilor-unelte de prelucrat metale prin aşchiere); ea poate fi continuă şi netedă (la maşini de prelucrat lemnul, la unele maşini de găurit metal) sau poate fi echipată cu dispotitive electromagnetice pentru prinderea pieselor de
11. Schema de funcţionare a mesei Fedorov.
prelucrat (v. Platou de fixare electromagnetic, sub Platou). Unele mese de presă au şi găuri pentru trecerea capului de fixarea a matriţelor. Unele mese au un jgheab periferic, în care se colectează lichidul de tăiere şi aşchiile.
Masa maşinii-unelte poate fi: fixa, dacă e construită monobloc sau solidarizată cu corpul maşinii-unelte, astfel încît sînt suprimate orice mişcări relative (de ex.: la unele maşini de găurit cu burghiul, Ia maşini de prelucrat lemnul,	^2
la prese verticale, etc.); reglabilă, dacă poziţia mesei poate fi variată (v. fig.) înainte de începerea prelucrării unei anumite piese (de ex.: reglarea înălţimii mesei anumitor maşini de găurit	Masâ detasabilâ	de	masînâ-unealtâ,	cu
cu burghiul (de burghiat),	QVQnsuri	dup-	dou-	direcţii	rectangutare.
reglarea unghiulară şi re- t) p|QCă de prindere. 2) faţa de lucru, cu glarea verticală iniţială 5anţuri de prindere. 3 şi 3') roţi de mînă a mesei maşinii de frezat,	pentru comQnda avansurMor.
universale, etc.). Masa
care poate avea o înclinare reglabilă, în jurul unei axe paralele cu faţa mesei (de ex.: la unele maşini de găurit radiale, la maşini de frezat universale, etc.), se numeşte masă basculantă.
3.	~ ridicătoare. Metg.; Utilaj folosit în laminorii la ridicarea sau la coborîrea materialului de la un nivel la celălalt, şi Ia care platforma superioară are mişcări de translaţie verticale. Se utilizează la cajele trio Lauth, mai puţin —şi numai pe o parte — la cajele de profiluri, la laminoarele duo ireversibile, de tablă subţire, în partea de ieşire (asociată în serviciu cu o masă basculantă pe partea de intrare) şi ca mese auxiliare la foarfece sau la alte utilaje din secţia de ajustaj a laminoriei.
Construcţia diferă după natura şi dimensiunile laminorului şi ale materialului de manevrat. Masa e constituită dintr-un cadru rigid, care poartă un sistem transportor (cale cu rulouri cu antrenare comună sau individuală, la laminoarele de Schema unei mese ridicătoare la un lami-profiluri, tablă groasă şi la nor trio, cu acţionare prin pîrghii şi bare. foarfece; lanţuri transpor- 1) ciiindrele laminorului trio; 2) plat» toare la laminoarele de tablă forma mesei ridicătoare; 3) ax de bascu-subţire). Mişcarea de ridicare- lare; 4) grupul de acţionare; 5) bielă; coborîre a mesei e coman- 6) bară; 7) pîrghie; 8) contragreutate, dată de pîrghii, acţionate de
la un grup de acţionare, prin intermediul unui mecanism bielă-manivelă; mecanismul de ridicare e echilibrat, fie cu contragreutăţi (v. fig.), fie hidraulic, pneumatic sau cu arcuri.
Pentru ghidarea materialului, pe partea superioară a mesei se găsesc, fie un manipulator, la cele mai grele, fie lineale de ghidare, la cele mai uşoare (pentru tablă subţire). Manipulatoarele sau linealele sînt acţionate independent şi sînt de obicei solidare cu partea mişcătoare a mesei.
La laminoarele grele, echipate cu mese-pereche, sincroni zarea mişcării celor două mese se obţine prin intermediul unor pîrghii cari leagă cele două mecanisme de ridicare, iar acţionarea se face, fie de un grup de acţionare la fiecare masă, fie de un grup unic pentru ambele mese.
Mesele ridicătoare ale laminoarelor pentru tablă subţire (mese pentru platine) sînt echipate şi cu unu sau cu mai multe opritoare escamotabile, pentru oprirea platinelor sau a pachetelor de tablă în anumite poziţii impuse de procesul tehnologic. Mesele ridicătoare pentru tablă subţire se execută de obicei cu comandă automată sau semiautomată.
Masa ridicătoare-basculantă
495
Masa rotativă
în lami-un nivel
Lungimea mesei trebuie să fie cel puţin egală cu lungimea maximă a materialului care se manevrează cu ea.
1.	~ ridicâtoare-basculantâ. Metg.: Uti laj folosit norie la ridicarea sau coborîrea materialului de la la altul, pentru deservirea cajelor trio sau a cajelor duo ireversibile, la cari se fac mai multe treceri. E formată dintr-o masă basculantă (v.), pe o parteacajei, şi dintr-o masă ridicătoare (v.), pe cealaltă parte a cajei.
2.	~ rotativa. 1.
Metg.: Utilaj folosit în secţiile de laminoare la^ rotirea cu 90 sau cu 180° a materialului (lingouri şi sleburi) în plan orizontal. Masa rotativă se instalează de obicei pe calea cu rulouri de primire, pe calea de lucru sau între ele. Se construiesc mese cu mişcare de ridicare în plan vertical (cu platformă sau cruce) şi mese fără mişcare de ridicare în plan vertical (cu rulouri).
Mese/e rotat ive cu ridicare pe verticala (v. fig. /) sînt, constructiv, mai simple, mai puţin voluminoase şi se instalează în special la laminoarele cuarto reversibile pentru laminareala cald a aluminiului şi la cajele cuarto de lăţire ale laminoarelor continue de benzi, unde servesc la întoarcerea bramelor cu cîte 90°, pentru a putea fi laminate în ambele direcţii şi pentru obţinerea lăţimii dorite.
Instalaţia se compune dintr-o platformă (sau cruce) amplasată între role. Axul acestei platforme se roteşte cu ajutorul unui grup de acţionare prin intermediul unui reductor cu melc şi al unei perechi de roţi cilindrice. Pinionul perechii de roţi are lăţime mare, permiţînd astfel deplasarea în direcţie verticală a roţii dinţate mai mari, în timpul ridicării, fără a ieşi din angrenare.
Cînd nu e folosită, platforma mesei e sub nivelul rulourilor căii cu rulouri. Pentru rotirea unei brame, aceasta e oprită pe /
/. Masă rotativa cu ridicare pe verticala. a şî b) secţiuni verticale prin planul determinat de axa de rotire a platformei şi axa cilindrului dinţat, respectiv printr-un plan perpendicular pe primul; 1) platforma pentru materialul de rotit; 2)ax de rotire solidarizat cu platforma 1, rezemat în rulmentul axial 7 şi buceaua-palier 8, filetată la exterior;
3)	axul de acţionare a rotirii platformei;
4)	reductor de turaţie; 5 şi 6) cilindru dinţat şi roată dinţată (calată pe axul 2) angrenate pentru rotire; 7) rulment axial; 8) bucea-palier filetată la exterior, constituind axul de rotire al platformei; 9) piuliţă; 10) roată melcată solidarizată cu piuliţa 9; 11) şurub-melc de comandă a rotirii platformei; 12 şi 12') rulourile căii cu
rulouri.
Axu I platformei are la extremitatea de jos o porţiune fi letată, înşurubată într-o piuliţă calată în corpul fix al mesei. Un al doilea grup de acţionare efectuează, prin rotirea axului, ridicarea mesei.
II. Masă rotativă fără ridicarea materialului, pentru un bluming 1000. o) schema de dispoziţie a mesei rotative şi a grupurilor de acţionare; b) secţiune /-/; c) secţiune //-//; 1) grup de acţionare a rotirii mesei rotative; 2) grup de acţionare a rulourilor mesei; 3) platforma mesei rotative; 4) cadrul tronsonului de cale cu rulouri a mesei; 4') rulou ; 5) axul de rotire al mesei; 6) rolă de sprijinirea mesei; 7) axul de rotire a mesei (cuplat cu grupul 1) prin intermediul angrenajului conic 8-8'; 9) axul de rotire a rulourilor tronsonului decale cu rulouri (cuplat cu grupul 2), prin intermediul angrenajelor conice 9-9' şi 10-10' şi al angrenajului cilindric 11-11*;
12 şi 13) cale de rulouri de primire, respectiv de lucru.
Masă rotativă
496
Mascare
calea cu rulouri, peste platformă; platforma se ridică peste nivelul căii cu rulouri împreună cu materialul, apoi e rotită cu unghiul dorit, şi coboară, depunînd materialul rotit pe calea cu rulouri.
Mesele rotative fârâ ridicare pe verticală (v. fig. II) se utilizează la bluminguri şi slebinguri şi se dispun între calea cu rulouri de primire şi cea de lucru pentru că, din motive tehnologice (prindere, şutare), lingourile cari sosesc cu partea lată înainte trebuie să fie întoarse cu 90° (dacă vin de pe răsturnătorul fix, dispus alăturea de masă), sau cu 180°, cînd sosesc cu transfercarul pe calea cu rulouri de primire.
Masa are pe partea superioară o platformă cu un tronson de cale cu rulouri cu acţionare comună (prin roţi dinţate de la un grup de acţionare care se găseşte lateral pe platformă). Rotirea mesei se obţine de la un alt grup de acţionare, prin intermediul unor roţi conice.
Uneori mesele de acest fel sînt echipate şi cu un mecanism de cîntărire a materialului.
î. ~ rotativa. 2. Expl. petr.: Organ component al instalaţiei de foraj, care serveşte la: transmiterea mişcării de rotaţie la sapă, prin intermediul prăjinii pătrate şi al garniturii de foraj; suspendarea în pene a garniturii de foraj (pentru înşurubare sau deşurubare) în timpul operaţiilor de manevră; suspendarea coloanei de tubaj pentru înşurubarea burlanelor (sau, uneori, pentru deşurubarea lor), în timpul operaţiei de tubare a sondei.
La forajul cu turbina, masa rotativă serveşte în special în ultimele două scopuri, fiind folosită, numai rareori şî la rotirea iniţială a turbinei, atunci cînd aceasta nu poate fi pusă în funcţiune de la început, prin simpla circulaţie a noroiului.
Masa rotativă (v. fig.) e compusă din: corpul (batiul) mesei 2, masa propriu-zisă 1, prisnelul 7 şi rulmenţii 5 şi 11.
4	1	10	6	9	7	8
Corpul masei rotative, turnat din oţel, constituie în acelaşi timp şi baia de ulei în care se rotesc toate celelalte părţi mobi le.
Masa rotativă propriu-zisă, confecţionată de asemenea din oţel turnat, are un orificiu central cu secţiunea pătrată, în care se introduc pătraţii mari 10. Pe faţa inferioară, placa rotativă a mesei e echipată cu o coroană dinţată 4 cu dinţi radiali, tangenţiali sau curbi, confecţionată din oţel forjat, tratată termic şi apoi trasă la cald pe masa propriu-zisă.
Masa propriu-zisă se poate roti în batiul său datorită celor doi rulmenţi 5 şi 11, cu bile sau conici, care lucrează într-o
baie de ulei şi preiau atît sarcinile axiale cît şi cele radiale cari apar în timpul forajului.
Prisnelul e format dintr-un ax 7 la’ extremităţile căruia sînt solidarizate (cu ajutorul unor pene longitudinale) pinionul conic 6 şi roata de lanţ8. Axul prisnelului se roteşte pe rulmenţi radiali sau oscilanţi 9, iar roata de lanţ e antrenată cu lanţ rotary. Prin intermediul axului, mişcarea de rotire se transmite la pinionul conic al prisnelului care, la. rîndul său, prin intermediul coroanei dinţate, antrenează masa rotativă propriu-zisă, asigurînd astfel rotirea ei în plan orizontal.
în timpul operaţiilor de înşurubare şi deşurubare a prăjinilor de foraj sau a burlanelor de tubaj, masa rotativă poate fi împiedicată să se rotească, prin blocarea axului prisnelului cu ajutorul unui dispozitiv compus dintr-un disc crenelat şi din două clichete.
Acţionarea mesei rotative se face, fie de Ia troliu (prin transmisiune cu lanţ), fie printr-o Cutie de viteze şi ax carda-nic, fie, uneori, individual, de un motor propriu cu reductor. în funcţiune de tipul constructiv respectiv, mesele rotative pot realiza turaţii variind între 150 şi 350 rot/min.
Dimensiunea nominală care caracterizează masa rotativă e mărimea deschiderii interioare pentru pătraţii mari (în ţara noastră se fabrică două tipuri de mese: de 201/2”şi de 271/2"). Prin intermediul acestora, mişcarea de rotaţie se transmite pătraţilor mici şi tijei pătrate. în timpul manevrării garniturii de foraj se înlătură pătraţii mici, iar suspensiunea garniturii în pătraţii mari ai mesei se face cu ajurorul penelor de foraj.
în timpul tubării unor coloane cu diametri mari, cum şi ia trecerea sapei prin deschiderea mesei, pătraţii mărise scot pentru a asigura un spaţiu de trecere suficient de mare.
între masa rotativă propriu-zisă şi corpul mesei se găsesc o serie de intrînduri şi de proeminenţe, formînd o etanşare-labirint care, împreună cu inelul protector 3, împiedică pătrunderea apei, a noroiului sau a diferitelor impurităţi în baia de ulei a corpului mesei.
2. ~ universala. Minerai.: Sin» Masă Fedorov (v.).
3. ~ vibratoare. Ut.,Cs.: Maşină de lucru stabilă, folosită la formarea şi îndesarea elementelor prefabricate de beton, simplu sau armat. E constituită dintr-o platformă de tablă de oţel, rigidizată prin grinzi longitudinale şi transversale de oţel profilat, rezemată pe un postament prinjntermediul unei suspensiuni elastice formate din piese de cauciuc sau din resorturi de oţel, şi dintr-un mecanism vibrant. Complexul format din platformă şi mecanismul vibrant constituie partea activă a mesei. De cele mai multe ori, mecanismul vibrant e constituit dintr-un electromotor cu excentrice aşezate pe axul rotorului, sau dintr-un sistem de excentrice fixate pe platforma mesei şi antrenate, cu ajutorul unei transmisiuni, de un electromotor aşezat în apropierea mesei. Vibratoarele electromagnetice sau pneumatice sînt folosite mai rar.
La unele tipuri de mese vibratoare, vibraţiile platformei sînt produse prin aplicarea de lovituri dese, fie cu ajutorul unui mecanism cu came, fie cu ajutorul unui mecanism cu roţi dinţate, sau cu ajutorul unui mecanism cu bielă şi manivelă. V. şl sub Vibrator.
4.	Mascadâ, pl. mascade. Nav.: Abatere involuntară a navei de la drum, datorită efectului vîntului sau curentului. (Termen folosit în special pe Dunăre şi de către piloţii de port.)
5.	Mascagnin. Mineral.: (NH4)2S04. Sulfat de amoniu natural, isomorf cu sulfatul de potasiu şi cu cromatul de potasiu. Se întîlneşte în lava vulcanilor Vezuviu şi Etna, în sofionii din Toscana, în produsele de ardere ale cărbunilor, în guano.
Se prezintă, în general, sub forma de cruste şi de stalactite. Are duritatea 2 şi gr. sp. 1,769.
6.	Mascare. 1. Fiz.: Reducerea, prin prezenţa unor sunete perturbatoare, a posibilităţi unei persoane de a auzi un sunet emis.
Mascare
497
Mascare
Cantitativ, mascarea reprezintă numărul de decibeli cu care •pragul de. audibil itate al ascultătorului a crescut în prezenţa unui alt sunet (sunetul mascant).
_ ; Efectul de mascare e totdeauna mai pronunţat la sunetele gu frecvenţe înalte decît la cele joase, Astfel, un sunet de frecventă joasă maschează uşor un	sunet	cu	frecvenţă	înaltă.
Mascarea devine maximă cînd sunetele	au	frecvenţă	foarte
apropiată, cu condiţia ca, prin interferarea celor două sunete,
. să nu se producă bătăi.
în cazul cînd sunetul pur e mascat de un zgomot avînd o anumită lărgime de bandă de frecvenţe, mascarea în decibeli creşte odată cu creşterea lărgimii	benzii.
...Studierea efectului de mascare	e importantă în asigurarea
unei inteligibilităţi mărite a vorbirii în sistemele de telecomunicaţii, în medii zgomotoase, etc.
1.	Mascare. 2. Poligr., Foto.: Ansamblul metodelor de fotografiere şi de copiere folosite la reproducerea fotografică (v.) policromă, cu ajutorul cărora anumite părţi ale originalului, ale negativului sau ale diapozitivului pot fi expuse la lumină parţial, pot fi expuse în mod suplementar sau pot fi eliminate de la expunerea la lumină. Mascarea se realizează cu ajutorul unei mâşti (v. Mască 3), confecţionate fie manual, fie, mai ales, pe cale fotografică, aşezate pe original, în aparatul de fotorepro-ducere sau în rama de copiat, obţinîndu-se astfel o corectare a culorilor, a gradaţiilor sau a ambelor, pe negativul sau pe diapozitivul rezultat.
Se deosebesc:
Mascarea cu măşti manuale de acoperire confecţionate fie din hîrtie, fie din folii transparente şi cari se folosesc prin aplicarea lor direct pe original.
Mascarea cu măşti fotografice de compensare, cari se obţin pe cale fotografică, prin contact; se folosesc măşti pentru umbre, măşti pentru lumini şi măşti neclare (difuze), în unele operaţii de fotoreproducere pentru originale transparente.
Mascarea cu măşti pentru desen, cari servesc la îmbogăţirea detaliilor desenului, la reducerea sau la eliminarea lor totală. Măştile respective (mâşti de montaj) acţionează prin proiecţie, indiferent dacă sînt folosite în faţa (pe original) sau în spatele obiectivului aparatului de fotoreproducere (în caseta pentru plăci sau peliculă), aplicate pe pozitive fotografice sau pe originale de reflexiune.
Mascarea cu măşti pentru pelicule desprinse (stipuri), respectiv cu măşti auxiliare, cari prin acoperire marchează formatele sau formele, şi cari sînt aplicate de obicei pe negativ, sub formă de pelicule.
Mascarea cu măşti pentru copiere, bazată pe folosirea unor materiale cu două sau cu mai multe straturi fotosensibile cari se aplică pe negative şi pozitive de sticlă, pentru aservi la acoperiri, cînd aceste negative sau pozitive trebuie copiate o dată sau de mai multe ori; ele înlocuiesc retuşul manual şi sînt folosite la copierea formei de tipar.
Mascarea cu măşti fluorescente, cari pot fi folosite ca măşti pentru acoperire sau pentru corectarea culorilor.
Mascarea cu măşti pentru corectarea culorilor (mâşti de selecţie sau mâşti complementare), cari asigură o mai bună separare a valorilor culorilor (v. Selecţia culorilor) în selecţiile (extragerile) policrome. Se aplică de preferinţă la metoda indirectă de selecţie, deci la extracţiile de culori executate în semitonuri. La această mascare, negativul e mascat de regulă cu diapozitiv, iar diapozitivul cu negativ, contrastul măştii fiind mai mic decît cel al negativului sau al diapozitivului care se maschează.
Mascarea cu măşti pentru corectarea culorilor, aplicată cel mai frecvent în poligrafie, e folosită ca mijloc de rectificare a selecţiei (separării) nesatisfăcătoareaculorilor la reproducerile policrome în special prin procedeele de tipar plan (offset) şi adînc, cpnstituind de fapt un retuş fotografic (v.). Măştile
utilizate la corectarea greşelilor cari apar la extragerea fotografică a culorilor reprezintă de regulă imaginile pozitive (diapozitive pe plăci sau pelicule) obţinute de pe negative fotogra^ fiate cu alte filtre decît cele principale. Pentru obţinerea măştilor se folosesc procedeul paralel şi procedeul încrucişat (într-o singură treaptă sau în două trepte).
în procedeul paralel, odată cu fiecare negativ parţial de culoare se execută în paralel un al doilea negativ, fotografiind prin filtre calculate şi preparate special pentru cernelurile întrebuinţate la tipărit. De pe acest negativ complementar se execută masca diapozitivă, care se reuneşte cu negativul principal, şi apoi de pe negativul compus se obţine, prin refotografiere în camera aparatului de fotoreproducere, un negativ obişnuit în semitonuri, cu separaţia culorilor corectate.
Schema procedeului pentru o reproducere tricromă e următoarea:
Originalul policrom
4
Negativ
pentru
culoarea
galbenă
Negativ pentru masca negativului de galben
4
Negativ
pentru
culoarea
roşie
Negativ pentru masca negativului de roşu
	4- 1
Masca dia-	Masca dia-
pozitiv pen-	pozitiv pen-
tru galben	tru roşu
4- 4	4- 4
4<■	4
Negativ Negativ pen-pentru tru masca culoarea negativului albastră de albastru
4
Masca diapozitiv pentru albastru
Imagine compusă
Diapozitiv corectat pentru galben
Imagine compusă
4"
Diapozitiv corectat pentru roşu
Imagine compusă
4^
Diapozitiv corectat pentru albastru
în procedeul m a s c â r i i încrucişate, pentru obţinerea măştii diapozitive a negativului de roşu se foloseşte negativul de albastru (fotografiat cu filtru portocaliu), iar pentru masca negativului de galben, negativul de roşu: pentru albastru nu e nevoie de mască, deoarece negativul respectiv e suficient de bun. La variante mai complicate se aplică complementar şi mascarea negativului de albastru cu diapozitivul de roşu sau negru, iar pentru negativul de culoare galbenă, ca o a doua mască se foloseşte diapozitivul sau negativul de albastru. Schema acestui procedeu se prezintă astfel:
Originalul policrom
Negativ pentru culoarea galbenă
Negativ pentru culoarea roşie
Negativ pentru culoarea albastră
4-
Masca diapozitiv pentru negativul de galben
Masca diapozitiv pentru negativul de roşu
Imagine compusă
4
Diapozitiv corectat pentru galben
Imagine compusa
4
Diapozitiv corectat pentru roşu
Diapozitiv pentru albastru
Întrucît în această mascare, numită mascare încrucişată într-o singură treaptă, nu se poate realiza o eliminare completă a denaturărilor datorite excesului de cerneală pentru culorile „deschise" şi insuficienţei de cerneală pentru culorile „închise", se foloseşte mascarea încrucişată în două trepte, mult mai eficientă, în care se face numai mascarea negativului de roşu şi galben (negativul de culoare galbenă se maschează cu masca executată prin copierea negativului de culoare roşie şi a diapozitivului de culoare galbenă, juxtapuse, iar negativul de culoare roşie se maschează cu o mască obţinută prin copierea nega-
32
Mascare
498
Mascare
tivului de culoare albastră şi a diapozitivului de culoare roşie, juxtapuse).
Mascarea se poate realiza: prin contact sau cu cameră fotografică.
Mascarea prin contact e folosită, în special, la mascarea negativelor şi a diapozitivelor în semitonuri, la procedeul indirect de.reproducere şi la tipar adînc, cum şi la mascarea negativelor ca sită (raster); măştile se execută prin copiere în contact cu negative şi diapozitive.
Mascarea cu cameră fotografică se caracterizează prin aşezarea măştii în faţa stratului fotosensibil (la executarea negativelor sau a diapozitivelor în semitonuri) pe care se face fotografierea cu extragere de culori sau în faţa sitei (în acest caz se folosesc măşti colorate), la fotografierea originalului cu sită, în aparatul de fotoreproducere. Masca însăşi se execută prin fotografierea în aparatul de fotoreproducere.
în figură se arată influenţa mascării la selecţia de culori. Corectarea culorii în negativul selecţiei de purpuriu e puternică
Albastru
Oatben
1,2	0.4	0,35	0,42
1.25	0,43	0,4	0,0
Negativ de selecţie roşu (purpuriu) obţinut prin filtru verde, mascat cu un diapozitiv obţinut prin negativul de selecţie albastru (azuriu).
/) valoarea contrastelor fără mască; //) valoarea contrastelor cu mască. (Curba întreruptă reprezintă domeniul complet de înnegrire a diapozitivului care ar fi rezultat după selecţia de azuriu, daca s-ar fi developat contrastul complet în loc de mască.)
în domeniul violetuluj şi albastrului (densitatea măştii mai mare decît a negativului). în azuriu şi în verde, masca are drept efect o înnegrire cu circa 40%, respectiv 20%, mai mare decît în-negrirea prezentată de negativul de selecţie; masca are un efect mai redus în galben, galben-roşu şi roşu. Masca măreşte însă densitatea cu aproape 50% în zona de purpuriu.
Pentru a obţine rezultatele scontate la mascare e necesar ca odată cu originalul să se fotografieze şi scara culorilor (v.) obţinută cu aceleaşi cerneluri, pe aceeaşi hîrtie şi cu acelaşi procedeu de tipar, cari vor fi folosite la executarea întregului tiraj, cum şi scara de cenuşiu, executată pe hîrtie fotografică.
în ultimul timp se folosesc din ce în ce mai mult mascarea interioară şi mascarea prin metoda multimasc.
Mascarea interioară se bazează pe principiul că atît negativul sau diapozitivul cari se maschează cît şi masca se formează, în acelaşi timp, la expunere şi la developare, în straturile diferite ale unei pelicule speciale color fototehnice cu mai multe straturi (v. Peliculă fototehnică, sub Peliculă fotografică). La acest procedeu se poate regla, afară de caracteristica de gradaţie (prin variaţia duratei de developare), şi caracteristica măştii de culoare în funcţiune de filtrul de lumină folosit la fotogra-
fierea originalului pe pelicula respectivă. Avantajele mascării interioare, deşi developarea cromogenă şi prelucrarea filmului color sînt mai delicate, consistă în eliminarea deficienţelor de pe imaginea mascată datorită unei juxtapuneri imprecise a imaginilor de mascat şi a măştilor, cum şi în faptul că nu e nevoie de materiale şi de consum de timp pentru executarea separată a imaginilor de mascat şi a măştilor.
Mascarea prin metoda multimasc foloseşte pentru obţinerea măştii o peliculă fototehnică specială, numită „multimasc" (v. Peliculă fototehnică multimasc). Datorită caracteristicilor acestei pelicule cu mai multe straturi fotosensibile la culori diferite, metoda utilizează o singură mască de culoare pentru extragerea culorilor originalului, în locul sistemului de trei măşti utilizat de celelalte metode de mascare. Posibilităţile metodei multimasc rezultă din tabloul care urmează.
Posibilităţile metodei de mascare multimasc
Originalul colorat	Masca executată prin	Selecţiile (extragerile) de culori executate prin
transparent **) transparent **) transparent **) transparent **) transparent**) de reflexiune (opac)	contact contact contact proiecţie proiecţie proiecţie	contact proiecţie cu aparat de fotoreproducere proiecţie cu aparat de mărit fotografiere în caseta aparatului de fotoreproducere*) dispozitiv de mărit*) fotografiere în caseta aparatului de fotoreproducere *)
*) Necesită un sistem de suprapunere precisă cu ştifturi şi suport cu vid pentru peliculă (film).
**) Originalele transparente pot fi negative sau pozitive. La originalele negative colorate, procedeul rămîne acelaşi, cu diferenţa că pozitivele de selecţie se execută pe un material fototehnic cu un contrast mai pronunţat decît cel folosit pentru negative de selecţie.
Metoda prezintă avantaje importante, printre cari acela că o singură mască elimină multe probleme de registru precis (originalul transparent — diapozitiv sau negativ color—nu mai e deranjat după o primă reglare precisă a suprapunerii măştii pe pelicula colorată) şi că reduce durata de lucru, cum şi consumul de material.
î. Mascare, 3. Nav.: Operaţie prin care se împiedică efectul vîntului asupra unei vele prin interpunerea unei alte vele.
2.	Mascare. 4. Nav.: Manevră prin care vela primeşte vîntul pe faţa dinspre proră. Se foloseşte ia efectuarea de volte (v.). Uneori se poate produce o mascare neintenţionată, datorită unei sărituri de vînt (schimbare bruscă de direcţie a vîntului).
3.	Mascare. 5. Chim., !nJ. piei.: Modificare structurală şi de comportament a anumitor combinaţii, prin substituirea grupărilor acvo, legate coordinativ cu atomul central în sfera interioară a complexului, prin alţi liganzi complecşi afini, cu caracter anionic. Afară de grupările OH" mai pot fi legate coordinativ în complex şi alte resturi cu sarcină negativă, în general anionii unor acizi organici, dar şi ai cîtorva acizi anorganici, etc., de unde şi numirea de grupări „acido", care se dă acestor liganzi. Tendinţa diferiţilor anioni de a migra din sfera exterioară în sfera interioară a compuşilor complecşi e diferită. Astfel, în cazul sărurilor tanante de crom, a căror întrebuinţare în practica tăbăci ri i e cea mai răspîndită, resturile acido pot fi inseriate în următoarea ordine, crescîndă, a afinităţii lor pentru complex, fiecare membru al seriei putînd dezlocui pe cel precedent din sfera interioară a complexului:
perclorat<nitrat<sulfat<sulfit<tiocianat< formiat < ace-tat<sulfoftalat <succinat<tartrat <gIicolat <lactat <ftalat<
<	sulfosalicilat < maleinat < malonat < citrat < rezorcilat <
<	oxalat < OH’.
Prin legarea coordinativă a unei grupări acido în complex se reduce în mod corespunzător sarcina pozitivă a complexului
Mascarea ampenajelor	499	Mască
respectiv. înlocuirea succesivă a grupărilor acvo cu grupări acido se termină prin transformarea complexului cationic în unul anionic.
1.	Mascarea ampenajelor. Av.: Intrarea ampenajelor orizontal şi vertical ale unui avion, în anumite condiţii de zbor, în dîra de vîrtejuri a aripii şi a fuzelajului, condiţii în cari sensibilitatea lor scade, ele putînd deveni chiar ineficace, de exemplu la zbor prea cabrat sau în vrilă. De aceea, mascarea ampenajelor e periculoasă pentru avion.
2.	Masca ret, pl. mascarete. Nov.: Capătul undei de maree intrate în estuarul unui fluviu, în momentul începerii fenomenului de maree (v. fig.). Capă-
Hascdrei (bară)
tul acestei unde poate fi defulant sau nu şi e de circa 1,5 ori mai înalt decît al undei continue următoare. După trecerea undei de mascaret, prin aportul suplementar de apă al acesteia, albia flu-viu.lui e umplută la un nivel superior. La început, unda de mascaret creşte în înălţime, apoi se atenuează şi dispare; d
Reprezentarea schematică a undei de mascaret.
Două tipuri de mascaroane.
cele mai multe ori, ea ocugă întreaga lăţimeacursului de apă şieurmată de unde mai mici. în estuarul Senei, mascaretul atinge înălţimea de 1,5***2,00 m. Pe fluviul Amazoanelor, mascaretul se numeşte prororoca şi poate atinge înălţimea de 5---6 m, iar pe Gange, fenomenul e cunoscut sub numirea de bara.
3.	Mascaron, pl. mascaroane. Arh., Arta: Element decorativ care reprezintă un cap fantastic sau grotesc, de om sau de animal, lucratîn ronde-bosse sau în basorelief, -adeseori ornat cu motive imitînd frunze, flori sau fructe, ori cu alte motive bizare, uneori aşezat în centrul unui cartuş (v.), şi care e folosit pentru a decora cheile bolţilor sau ale arcelor, capite-lurilecoloanelor, antabla-mentele, consolele, balcoanele, frontoanele, vasele de ornamentaţie, gurile de apă ale fîntînilor decorative, etc. (v. fig.). Uneori, mascaronul în relief e înlocuit cu un mascaron pictat direct pe elementul de construcţie pe care-l decorează.
4.	Masca, pl. măşti. 1. Tehn.: Apărătoare, perete, înveliş sau dispozitiv de protecţie a sistemelor dintr-o regiune din spaţiu (de ex.: corpul unui lucrător, un obiect, etc.), cu ajutorul cărora se evită efectele anumitor acţiuni fizice exterioare dăunătoare sau neindicate (de ex.: radiaţii electrice, sonore, etc.; flacăra de sudare; împroşcarea cu granule de material; etc.) sau, eventual, se realizează camuflaje sau ornamentări. Sin. (parţial) Ecran. — Exemple:
M as că. Hidrot.: Sin. Ecran de etanşare (v.).
Mască. Tehn. mii.: Perdea de plasă de cînepă, de sîrmă sau executată din alte materiale, întinsă de-a lungul sau deasupra unei şosele, căi ferate sau lucrări de interes militar, pentru a împiedica observarea acestora de către inamic. Sin. Perdea de camuflaj.
Mască de radiator. 1. Transp.: Mască de diferite forme, cu care se acoperă stupul de celule al radiatorului unui autovehicul. în general, masca e folosită pentru a completa la
forma intenţionată vehiculul, cum şi pentru a proteja radiatorul contra unor acţiuni posibile din exterior (de ex.: loviri, pătrunderea unor corpuri străine, etc.).
Mască de radiator. 2. Inst. conf., Termot: Paravan de lemn sau de metal, perforat ori cu goluri realizate în alt fel (de ex. la confecţionarea lui din plăci de metal legate cu inele metalice), dispus în faţa unui radiator de calorifer pentru ,a-l ascunde vederii, fără a împiedica însă circulaţia aerului încălzit de acesta. Masca de radiator micşorează efectul de încălzire prin radiaţie, a încăperii. Uneori poate constitui un element decorativ al încăperii în care e aşezat radiatorul.
Mască de sudor. Tehn. V. Ecran de sudor.
5.	Masca. 2. Ig. ind.,Mine: Dispozitiv care se adaptează etanş pe faţa unui om sau a unui animal, acoperind orificiile căilor respiratorii, uneori şi ochii, pentru a proteja organismul contra introducerii, pe nas şi pe gură, a elementelor străine, dăunătoare sănătăţii. Folosirea măştii se impune în exploatările în cari se lucrează cu materiale cari se pulverizează sau cu gaze toxice (vopsitorii, ateliere de decapare, ateliere de sablare, etc.), în anumite mine, în încăperile cu fum şi în cele cu abur, etc. Unele măşti, cari acoperă şi ochii, au în interior un dispozitiv, numit masca ajutătoare, care dirijează aerul inspirat spre vizoare, pentru a le dezaburi. Sin. Mască pentru protecţia respiraţiei.— După atmosfera încăperi i în care e folosită, masca poate fi: mască cu aer proaspăt, mască cu filtru sau mască cu oxigen.
Mască cu aer proaspăt: Mască facială de protecţie, folosită în încăperile în cari aerul, viciat de gaze toxice sau de praf, nu se poate împrospăta şi unde, deci, acţiunea unui filtru nu e eficientă. Aerul proaspăt e adus la mască, printr-un tub flexibil, din afară.
Masca cu tub flexibil folosită în subteran e constituită dintr-o cască cu ochelari legată cu un tub flexibil de cauciuc (cu lungimea pînă la 100 m) prin care se insuflă în interiorul căştii aer respirabil ( v. fig. /); casca are ventile de evacuare a aerului expirat.
E folosită la izolarea de atmosfera viciată din jur (de ex. foc subteran), la curăţirea rezervoarelor şi a canalelor, etc.
Mască cu filtru:
Mască facială echipată cu un filtru, folosită pentru protecţia contra prafului, a fulgilor, contra gazelor toxice, a fumului, aburului, etc. Are aplicaţie în locurile în cari se găseşte aerîn abundenţă şi în cari nu dispare oxigenul.
După natura materialului care trebuie reţinut în filtru, se deosebesc măşti cu filtru contra gazelor şi măşti cu filtru contra prafului.
Masca cu filtru contra gazelor e echipată cu un filtru
adecvat pentr u reţinerea gazelor toxice. Masca propriu-zisă e confecţionată din ţesut cauciucat şi din pînză impregnată cu ulei de in, şi are un vizor de celofan, pentru vizibilitate. în interiorul măştii se găseşte un dispozitiv care canalizează aerul proaspăt direct spre vizor, spre a împiedica aburul să se depună pe acesta. Filtrul e constituit dintr-o pungă sau dintr-un cartuş filtrant, în care se găseşte materialul car© reţine gazele toxice (de ex. cărbune activ). Legătura dintre pungă sau cartuş şi masca propriu-zisă se face printr-un tub flexibil. Aerul respirat trebuie să treacă întîi prin filtru. Unele măşti mai au un dispozitiv care reţine praful coloidal (de ex. arsinele), pe care nu-l reţine cărbunele activ. Sin. Mască de gaze.
/. Mască cu tub flexibil.
1) mască; 2) supapă de expiraţie; 3) tub de cuplare; 4) racord; 5) curea; 6) curea de umăr; 7) tub de alimentare cu aer (flexibil); 8) filtru de praf; 9) cui pentru fixarea filtrului.
32*
Mască ajutătoare
500
Masca de cdntrast
Masca cu filtru contra prafului e o mască, de obicei bucală şi nazală,,ca filtru pentru reţinerea prafului şi a altor corpuri fin pulverizate, în suspensie în aer. Ea e compusă din corpul măştii, confecţionat din caucioc, care aderă perfect la faţă, avînd, la partea anterioară, o pînză filtrantă şi un burete pentru filtrarea aerului, ambele uşor accesibile pentru curăţire. Aspiraţia se face printr-un orificiu obturat de un disc cu mai multe găuri, care se găseşte în partea anterioară a filtrului, iar evacuarea aerului expirat se face automat, printr-o supapă de cauciuc, pe.la partea de jos a măştii.
Masco antipraf folosita fn subteran (contra prafului cu granulaţia sub 2 [i fin dispersat în atmosfera din mină) reţine praful într-un filtru de fire textile imbibate	cu	o
substanţă de menţinere a umidităţii pentru	aderarea	particu-
lelor de praf. Masca acoperă numai nasul şi gura, e echipată cu supape de inspiraţie şi de evacuare a aerului expirat, cu trapă pentru salivă şi transpiraţie. Masca antipraf de construcţie sovietică Nigrizoloto PH-16, reprezentată în fig. II, are greutatea de 230 g, şi e echipată cu: filtru de lînă imbibată cu uleide cocos cu rezistenţa interioară Ia trecerea aerului de 2 mm col. apă, două supape de inspiraţie şi una de expiraţie. Filtrul reţine 99% din praful din atmosferă şi durează 25***40 de schimburi de lucru a opt ore. Masca se poartă împreună cu ochelari contra prafului.— în ultimul timp, pentru reducerea rezistenţei la inspiraţie, suprafaţa de filtrare a fost sporită şi se folosesc filtre de spumă de clorură de polivinil. Aceste măşti sînt folosite pentru protecţia contra silicozei.
M os c a d e autosalvare cu cartuş filtrant acoperă numai gura şi nasul şi are — la tipul sovietic CII3 (v. fig. III) — cartuşul filtrant cu orificiul de inspiraţie în partea
//. Masca antipraf Nigrizoloto PH-16.
III. Secţiune prin masca de autosal-vare Cil3.
1) capac; 2) garnitura; 3) tub ; 4) lulea de cauciuc; 5) verigă; 6) inel; 7) supapă de aspiraţie; 8) refrigerent; 9) supapă de expiraţie ; Î0) segmente; goale; 11) arc; 12) vată; 13) masă activă de hopcalită; 14) absorbant pentru reţinerea vaporilor de apă.
IV. Schema unui aparat de auto--salvare CII9.
I)	capacul superior al cutiei; 2) bandă; 3) capac inferior; 4) cutie de filtru; 5) orificiu deaspiraţie; 6) arc de etanşare; 7) strat de hopcalită; 8) strat de absorbant de vapori de apă; 9) supapă de aspiraţie ; 10) tub;
II)	supapăde expiraţie; 12) extremi--tate care se prinde în gură; 13) clemă pentru nas; 14) şiret de gît; 15) inel; 16) curea; 17) şiret de piept.
inferioară, constituit, de jos în sus, din straturi de: vată (reţine particulele solide şi fumul), cărbune activ, clorură de calciu (absorbant pentru vapori de apă), hopcalită (amestec de oxid de cupru şi bioxid de mangan cu cantităţi mici de argint şi cobalt, care-oxidează la temperatura normală oxidul de carbon, tre-cîndu-lîn C02), vată. Aerul purificat trece prin supapa de inspiraţie în refrigerent, unde se răceşte, apoi prin tubul de legătură a- cărui extremitate1 se prinde în gură; -aerul’expirat e: evacuat prin sUpapa de expiraţie. P-entr-u-a împiedica^ respiraţia
V. Mască de auto-salvare izolantă.
ps nas, nările sînt strînse cu o clemă. în fig. IV e reprezentată schema completă a unui aparat de autosalvare CII9.
Mască cu oxigen: Mască pentru protecţia respiraţiei, folosită în încăperile cu atmosferă toxică, sau în cari oxigenul consumat prin respiraţie nu poate fi înlocuit de aportul de aer proaspăt (puţuri de mină cu infiltraţii de gaze toxice, pivniţe incendiate, atmosfera rarefiată dintr-un avion la mare înălţime, etc.). Mişca e alimentată cu aer printr-un inhalator (v.) fix, sau portabil într-o pungă care se aşază pe spate sau lateral, şi de care e legată printr-un tub deaspiraţie şi unul de expiraţie; punga conţine o butelie cu oxigen, un reductor de presiune, un dispozitiv de dozare, o supapă de aspiraţie şi una de expiraţie, un avertisor de terminare a rezervei de oxigen şi, uneori, un kalipatron, adicăo cutiedetablă umplută cu hidroxid de potasiu în granule, care absoarbe bioxidul de carbon şi apa din aerul inspirat de purtătorul rhăştii.
Masco de autosalvare i z o -lantâ e o semimască de inhalator (care se fixează de corp cu curele), în legătură cu o supapă reducătoare de presiune şi de dozare fixă, a oxigenului debitat la 150 at dintr-o butelie de 0,71 I (v. fig. V), confecţionată de preferinţă din aliaj uşor; are durata de funcţionare de 7 min şi se foloseşte de oameni la evacuarea din zone	cu	erupţii	instanta-
nee de bioxid de carbon sau de grizu.
1.	~ ajutâtoare. Ig. ind. V. Sub Mască 2.
2.	~ de apicultor. Zoot. .-Apărătoare confecţionată dintr-o ţesătură rară de bumbac, folosită de apicultori pentru a-şi apăra faţa de înţepăturile albinelor.
3.	~ de autosalvare. Ig- ind. V. Mască	cu	filtru,	şi	Mască
cu oxigen, sub Mască 2.
4.	~ de gaze. Ig. ind.: Sin. Mască cu filtru, contra gazelor. V. sub Mască 2.
5.	~ de mina. Mine: Fiecare dintre măştile cu filtru, cu oxigen, etc., folosite în lucrările miniere subterane (v. sub Mască 2).
6.	Masca. 3. Foto., Cinem.: Dispozitiv optic opac sau cu transparenţă mică, aşezat în calea fasciculului luminos corespunzător unei imagini, cu scopul de a atenua sau de a opri razele de lumină corespunzătoare unor anumite părţi ale acesteia.
In cinematografie, la filmările corr.binate se foloseşte o mască aşezată între peliculă şi obiectivul camerei de luat vederi sau înaintea obiectivului (v. şî Măştii, metoda mobile).
7.	Te/c,: Ramă care încadrează imaginea de televiziune de pe ecranul unui cinescop, acoperind partea inutilăa ecranului.
8.	~ compensativâ. Poligr., Foto.: Mască cu care se poate obţine la mascare (v.) atît un efect pentru corectarea culorilor, cît şi un efect de gradaţie. Masca diferă de un negativ sau de un diapozitiv fiind executată mult subexpus şi cu contrast puternic. E folosită numai pentru mascarea de corectare a culorilor.
9.	~ de contrast. Foto., Cinem.: Mască (v. Mască 3) utilizată pentru micşorarea contrastului prea mare al unor pelicule cu straturi de emulsie suprapuse. Se folosesc, de preferinţă, măşti copiate neclar, avînd un interval de densităţi de 25% faţă de original.
în cazul contratipării diapozitivelor cu culori saturate, avînd un contrast y=1.6---1,8, se utilizează o mască de contrast, cu y=0,4 şi densitatea maximă 0,5. Factorul de contrast e coborît, astfel, la 1,2**■* 1,4.
Negativele filmelor în culori pot fi corectate de o mască avînd y=0,3, obţinută pe o emulsie interpozitivă care se copiază fără filtre-de pe negativ.	-
Mască de cuibare
501
Maser
i. ~ de culoare. Foto., Cinem.: Mască folosită pentru corectarea defectelor coloranţi Lor. Pentru ca redarea cromatică a unei imagini colorate primare să fie perfectă trebuie ca pigmenţii cari o formează să aibă curbe spectrale ideale, compuse din benzi de absorpţie bine delimitate şi din regiuni de transmisiune de transparenţă absolută. în realitate, benzile de absorpţie şi transmisiune se întrepătrund şi, chiar la maximul de transmisiune, se produce totdeauna o anumită absorpţie (v. fig.).
' Din această cauză, fiecare imagine colorată parţială e însoţită de încă două imagini parazite de culori cari o alterează. Corectarea cu ajutorul măştilor de culoare consistă în a suprapune imaginii în culori originale inversul imaginii parazite care trebuie să fie eliminată. Masca
700.mp
Curba de transmisiune ideală (A), respectiv reală (8), a unui se obţine copiind negativul pe o monocrom, respectiv pigment, peliculă alb-negru la lumina care	albastru-verde.
corespunde absorpţiei principale a
colorantului ce se corectează. Developarea măştii se execută la un factor de contrast mic (0,15***0,30), determinat de raportul dintre absorpţia parazită şi absorpţia principală, care e constant.
Cum fiecare imagine parţială e însoţită de două imagini parazite, rezultă teoretic că o corecţie completă reclamă şase măşti. în practică sînt suficiente nuirfai două măşti de corecţie, dintre cari una pentru galben şi alta pentru purpuriu. V. şi sub Mascare 2.
2.	~ de pista sonora. Fiz.: Mic ecran opac, respectiv sistem de două ecrane opace, care modifică prin obturare fasciculul de lumină care impresionează filmul cinematografic virgin în ritmul vibraţiilor acustice, impresionînd astfel pista sonoră.
3.	~ interioara. Poligr., Foto. V. sub Mascare 2.
4.	Masca. 4. Telc.: Parte componentă a unui tub cinescop cu trei tunuri electronice şi cu ecranul în formă de mozaic, pentru televiziunea în culori (v.), care are rolul de a masca, pentru fiecare dintre cele trei fascicule electronice, elementele ’de mozaic corespunzătoare celorlalte două fascicule.
5.	Maselota, pl. maselote. Metg. : Adaus tehnologic la piesele turnate şi la lingouri, care serveşte ca rezervor de metal lichid pentru compensarea contracţiunii în volum la solidificare şi pentru prevenirea formării retasurilor. Sin. Cap pierdut.
La piesele turnate, maselotele trebuie să fie dispuse corect, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare şi să îmbunătăţească condiţiile de solidificare dirijată, prin reducerea vitezei de solidificare a metalului. Ele trebuie legate la fiecare dintre părţile masive ale pieselor cari sînt legate cu alte părţi masive prin părţi mai subţiri (cari se solidifică deci mai repede), fiind preferabilă amplasarea deasupra locului de introducere a metalului lichid (astfel se realizează şi o separare a impurităţilor); de asemenea, maselotele se amplasează pe părţile piesei turnate cari vor fi prelucrate mecanic. Maselota trebuie să nu frîneze contracţiunea piesei turnate şi să nu creeze noduri termice.
Maselotele sînt numite deschise, cînd metalul lichid din ele e în contact cu atmosfera, respectiv închise, în cazul contrar; maselotele închise prezintă avantajul unei umpleri complete cu metal lichid şi al posibilităţii aplicării presiunii gazelor sau a presiunii atmosferice pentru îmbunătăţirea alimentării piesei cu metal din maselote.
La lingouri, maselotele se amplasează totdeauna la partea superioară, pentru a prelua golul retasurilor primare (rezultate la retragerea după solidificarea completă a lingourilor)
dificare. Din acest punct de vedere, cele mai raţionale sînt maselotele sferice sau cilindrice, însă, practic, forma secţiunii transversale a maselotelor e impusă de forma zonei piesei pe care se amplasează (v. fig. /).
Maselota se solidifică după solidificarea piesei turnate, dacă secţiunea ei e mai mare decît cea a .părţii din piesă pe care o alimentează; relaţia dintre diametrul maselotei d^ si diametrul m '
dp al cercului înscris în partea alimentate de maselotă
piesei
e djdj = 1,05 ••• 1,50, luîndu-se valori cu atît mai mari cu cît nodurile termice alimentate sînt mai puţin compacte. înălţimea
/. Diferite dispoziţii ale maselotelor. o) secţiune printr-o piesă turnată (cu nodul termic A); b) dispoziţie in-maselotei depinde de construcţia corectă a maselotei (se formează piesei turnate, şi de greutatea retasură); c) dispoziţie corectă a specifică şi de retragerea meta- maselotei, care e însă greu de se-lului.	parat de piesă; d) dispoziţie corec-
Procedeele pentru îmbunată- tă a maselotei, uşor separabilă de ţirea modului de lucru al mase-	piesă,
lotelor (pentru a menţine metalul topit în toată perioada de solidificare a piesei) sînt următoarele: turnarea suplementară de metal topit în maselote, pe măsura solidificării piesei; introducerea unor materiale termo-izolante (de ex.: mangal, nisip uscat şi zgură de cubilou) în maselotele deschise, imediat după terminarea turnării; introducerea în maselote a unor materiale exoterme (de ex. termit, luncherit); formarea maselotelor în cămăşi de amestec refractar cu materiale termoizolante şi exoterme [de ex.:
12% praf de aluminiu, 15% Fe-Si de tipul 75%, 62% arsură (oxizi de fier),
4% şamotă şi 7% argilă]; folosirea presiunii atmosferice ca forţă de acţionare asupra metalului I ichid din maselote, incluzînd în acestea miezuri de nisip ai căror pori realizează un contact continuu între metalul lichid şi atmosfera exterioară; folosirea presiunii gazelor ca forţă de acţionare asupra metalului din maselote, introducînd în acestea ţevi umplute cu un material generator de gaze (cari, încălzite de metalul lichid, creează o presiune de 2-**5 at) (v. fig. //).
6. Maser, pl. masere. Telc.: Dispozitiv de amplificare sau de generare a microundelor, bazat pe emisiunea forţată a sistemelor atomice în prezenţa unui cîmp electromagnetic [maser=m(icrowave) a(mplification) (by) s(timuiated) e(mis-sion) (of) r(adiation)= amplificarea microundelor prin emisiune forţată de radiaţie]. în anumite condiţii, prezentate mai jos, efectul net al interacţiunii dintre un sistem atomic şi o undă electromagnetică consistă într-un transfer de energie de la sistem la undă, avînd drept consecinţă amplificarea ei; prin reacţiune pozitivă se obţin, eventual, şi autooscilaţii întreţinute.
Un atom sau o moleculă pot emite energie electromagnetică chiar în absenţa unui cîmp exterior (emisiune spontană). în prezenţa unui astfel de cîmp (presupus nestaţionar, deci radiant), atomul’sau molecula pot,. în plus, fie să absoarbă energie (absorpţie forţată, indusă sau stimulată), fie să emită energie ’&iune forţată, indusă sau stimulată). Probabilitatea proce-
//,
Folosirea presiunii gazelor în maselotă.
1) ţeavă; 2) material generator de gaze.
Raportul dintre suprafaţa secţiunii transversale şi perimetru^^^Er^pQ^tane nu depinde de cîmpul exterior, în timp ce pro-maselotei trebuie să fie maxim, pentru a mări durata de s^^^b|^iHtat^a: ^proceselor forţate creşte cu intensitatea acestui
Maseu de glucoză
502
Masiv de ancoraj
cîmp, în cazul particular al maserului, emisiunea spontană e neglijabilă şi condiţia de amplificare consistă în preponderenţa emisiunii forţate asupra absorpţiei forţate, deoarece, astfel, o undă care cade asupra unui sistem de atomi primeşte de la ei mai multă energie decît le cedează.
îndeplinirea acestei condiţii e legată de modul de distribuire a atomilor pe nivelurile lor de energie. Pentru eficienţa emisiunii prin raport cu absorpţia e hotă-rîtor raportul dintre numărul proceselor	i	^
de emisiune în unitatea de timp şi numărul Absorpţie proceselor de absorpţie în unitatea de timp, egal cu raportul R=N2/N1 al popu-laţiilor celor două stări. Condiţia de ampli- Maser cu doua niveluri, ficare e R>1. Ea nu e satisfăcută în starea de echilibru termodinamic, în care populaţia stărilor variază în sens contrar cu energia lor Wv respectiv W2 (v. fig.), conform repartiţiei lui Boltzmann:
-WjkT
Nr.-W,
unde r e temperatura absolută, iar £=1,38*1G“16 erg/grad e constanta iui Boltzmann; N^N^, dacă	Dacă,	însă,
sistemul se găseşte într-o stare suficient de depărtată de echilibrul termodinamic, astfel încît N2 să depăşească Nt, condiţia R>1 e satisfăcută şi sistemul amplifică unda care îl traversează.
Diferitele realizări bazate pe aceste consideraţii se deosebesc între ele prin natura energiilor Wv W2, etc. şi prin agentul auxiliar utilizat pentru a produce, prin aducerea atomilor pe nivelul superior, abaterea dorită (N2>N1) faţă'de starea de echilibru termodinamic (excitarea sistemului). Soluţia cea mai răspîndită consistă în folosirea energiei magnetice de orientare, într-un cîmp magnetic constant, a spinilor (v.) unor ioni paramagnetici introduşi într-un cristal diamagnetic, de exemplu Ci +++ în Al203 (rubin). Un tip special de maser (cu gaz în loc de solid) a fost folosit ca oscilator la construirea etaloanelor de frecvenţă; faptul că, într-un gaz, interacţiunile atomilor sau moleculelor sînt mai slabe asigură o lărgime de bandă foarte mică, necesară definiţiei precise a frecvenţei. V. şi Molecular, amplificator —.
1.	Maseu de glucoza, Ind. alim.: Glucoză comercială în stare solidă.
2.	Masicot. Chim.: PbO. Oxid de plumb obţinut prin încălzirea la temperatură joasă a plumbului sau prin calcinarea mai blîndă a nitratului sau a carbonatului de plumb. Se prezintă sub forma unei pulberi afînate, galbene, şi se utilizează la fabricarea acumulatoarelor electrice, ca mordant în industria textilă, ca pigment la obţinerea smalţurilor în industria ceramică, a vopselelor, etc.
3.	Masiv. Gen.: Calitatea unui corp solid sau a unei piese de a nu avea în interior goluri (mari) neocupate de material solid.
4.	Masiv, pl. masive. 1. Gen.: Corp solid cu dimensiuni lineare relativ mari în toate direcţiile (în opoziţie cu firele sau cu plăcile subţiri).
5.	~ de ancoraj. 1. Cs.,
Hidrot.: Bloc de beton sau de zidărie executat în anumite puncte caracteristice ale conductelor forţate de apă, destinat să preia forţele cari tind să deplaseze conducta din poziţia ei normală,
şi să transmită aceste forţe te- /. Masiv de ancoraj de tip închis, renului de fundaţie.	î)	conductă; 2) bloc de beton;
Masivele de ancoraj se asază	4)	nervuri	de	oţel	cor-
,	ui	7.J	,	mer;	5) manşon de expansiune.
la curbe, la ramificaţii, la capetele conductelor sub presiune şi ps porţiunile de conducte amplasate în terenuri cu pantă pronunţată. Se execută, fie de tip închis (v. fig. /), la cari conducta e înglobată în masiv,
Emisiune)
rrr:
fie de tip deschis (v. fig. II), la cari conducta e ancorată de masiv. La conductele forţate ale centralelor hidroelectrice se foloseşte, de obicei, tipul de ma-	^ 2
siv închis, iar la conductele subterane de alimentare cu apă se foloseşte tipul de masivdeschis, care permite întreţinerea şi repararea mai uşoară a conductei.
Masivele de ? ancoraj aşezate la curbele în plan orizontal ale conductelor forţate	,,
__ 1	1	Masiv	de	ancoraj de tip deschis,
se calculeaza ia	,	.	,	,	,	.
forţele provenite °-b)a?ezat !a curbe,e conducte,or ~ sec*lune trans-
dinimpulsul si din versala; 6 ~ «dereîn p1q">; c)a?ezQt la ™"'irlcaţia
•	1 ■ i conductelor; 1) conductă principală; 2) masiv de
presiunea apei. La	.	^	.
aceleaşi forţe se	ancoraj;	3)
calculează şi masivele de ancoraj în dreptul unei ramificaţii la 90° în plan orizontal.
La masivele de ancoraj aşezate la curbele verticale convexe ale conductelor, partea superioară a masivului e solicitată la întindere, sub acţiunea forţelor axiale. Din această cauză, trebuie ca partea superioară a masivului să fie armată pentru a prelua tensiunile de întindere; betonul folosit trebuie să fie preparat cu dozaj mare de ciment, iar conducta să fie fixată cu ancore înglobate pe o lungime cît mai mare în beton (v.fig./). Pentru a mări adeziunea dintre conductă şi beton, se montează pe conductă nervuri circulare, executate din oţel cornier.
Forţele cari acţionează asupra unui masiv de ancoraj pot fi clasificate în forţe principale (încărcările provenite din greutatea proprie a materialelor, şi cele provenite din impulsul şi presiunea apei), forţe suplementare (de ex. cele provenite din lovitura de berbec sau din presiunea vîntului şi depunerea zăpezii, cele cari apar la încercarea de recepţie a conductelor, etc.) şi forţe excepţionale (provenite din acţiunea cutremurelor). Pentru dimensionarea masivelor de ancoraj se consideră combinaţia cea mai dezavantajoasă a acestor forţe. Stabilirea dimensiunilor masivului se face pe baza stabilităţii la lunecare şi a determinării tensiunilor în diferitele secţiuni ale masivului.
Pe conductele îngropate situate pe un traseu cu pantă pronunţată (peste 25---300), masivele de ancoraj sînt necesare, deoarece componenta pe direcţia conductei a greutăţii tubului, a greutăţii apei şi a forţei de antrenare datorită pierderii de sarcină, depăşeşte forţa de frecare dintre conductă şi pămînt, astfel încît conducta poate aluneca.
La conductele forţate aşezate pe trasee în pantă mare, cari sînt montate deasupra terenului şi cari sînt echipate cu manşoane de expansiune sub fiecare masiv (pentru anularea forţelor datorite diferenţelor de temperatură), în calculul masivelor de ancoraj se consideră componenta pe direcţia axei conductei, a greutăţii acesteia, a greutăţii apei, a forţei,de antrenare datorite pierderii de sarcină şi a presiunii apei pe secţiunea peretelui conductei în punctul în care se găseşte, manşonul de expansiune.
în toate cazurile, rezultanta forţelor datorite conductei şi greutăţii masivului trebuie să fie situată în sîmburele central al. suprafeţei de fundaţie a masivului, iar presiunile pe teren trebuie să rămînă în limitele admisibile.
6.	~ de ancoraj. 2. Cs.: Bloc de beton sau de zidărie, îngropat în teren, destinat să preia forţa de tracţiune a unui
Masiv gigantic
503
Masîv gigantic
tirant de consolidare a unei construcţii în formă de turn (de ex.: pilon, coş de fum, etc.). Dimensiunile acestor masive de ancoraj se stabilesc astfel, încît greutatea proprie a blocului şi a terenului de deasupra lui să fie egală cu produsul dintre un coeficient de siguranţă şi valoarea componentei verticale a forţei de tracţiune exercitate de tirant, iar produsul dintre un coeficient de siguranţă la lunecare şi valoarea componentei orizontale a forţei de tracţiune să fie egal cu suma valorii împingerii pasive a pămîntului şi a valorii frecării dintre feţele blocului şi teren.
i* ~ gigantic. Hidrot.: Element de construcţie, în formă de cutie cu dimensiuni mari, fără fund superior, folosit la executarea unor fundaţii sub apă (de ex. la poduri, faruri, etc.) şi, în special, la executarea construcţiilor maritime cu volum mare (diguri, moluri, sparge-valuri, cheuri, etc.), la cari tasările ulterioare nu prezintă importanţă prea mare. Sin. Cheson plutitor.
Se execută din beton armat, mai rar din lemn sau din metal.
Forma secţiunii transversale orizontale a masivelor gigantice depinde de tipul construcţiei la care sînt folosite. Pentru construcţii cu lungime mare (diguri, cheuri, moluri, etc.) se folosesc masive gigantice cu secţiunea dreptunghiulară; pentru executarea fundaţiilor izolate (de ex.: pentru faruri, poduri, etc.) pot fi folosite şi masive gigantice cu secţiunea circulară sau ovală. La masivele gigantice cu dimensiuni mari, interiorul lor e împărţit în mai multe celule, prin pereţi longitudinali şi transversali, pentru a mări rigiditatea pereţilor exteriori şi a fundului şi a micşora momentele încovoietoare de cari sînt solicitaţi aceştia (v. fig. /). Pentru a micşora presiunea pe teren, cînd acesta se tasează uşor, fundul masivului gigantic se execută cu console în lungul pereţilor longitudinali, cari sînt rigidizate cu nervuri încastrate în pereţi, cînd lăţi- ? mea lor e prea mare.
Masivele gigantice sînt executate ^ în afara amplasamentului lor, apoi -—-
sînt lansate pe apă şi aduse prin V- |	^
plutire deasupra amplasamentului, \j	^
sînt scufundate prin lestare, şi apoi “	~ ~g
sînt umplute în întregime cu beton, cu nisip sau cu material pietros.
Masivele cu dimensiuni mici sînt d.~—.............	11	-----f
executate, de obicei, pe malul apei	jj
şi sînt lansate pe apă cu ajutorul unei
macarale mobile, care se deplasează, /• Masiv gigantic celular, cu um-uneori, pe un eşafodaj, pînă deasupra plutură de nisip, folosit laexe-apei; cele de dimensiuni mari sînt	cutarea cheurilor.
executate fie pe cale uscată (cale de o) secţiune transversala prin construcţie) şi sînt lansate CU aju- cheu; b) plan; 1) masiv gigantic; torul unor sănii cari se deplasează 2) perete interior longitudinal; pe planeînclinate.fieîn docuri uscate 3) umplutura masivului; 4) pat sau plutitoare. Cînd ţărmul apei e	de nisip,
nisipos, masivele gigantice pot .fi
executate la mică distanţă de apă, iar pentru lansare se spală nisipul prin mijloace hidromecanizate, pentru a se forma un taluz înclinat pe care să alunece masivele. Pentru a nu ocupa timp îndelungat docuri le uscate din port, se folosesc excavaţii sprijinite cu palplanşe, în interiorul cărora se execută masivele gigantice în uscat. După decofrarea acestora, excavaţii le sînt umplute cu apă, pentru a aduce masivele în stare de plutire, şi se sapă un canal între aceste excavaţii şi mare, pe care sînt remorcate masivele. Uneori se folosesc basinele părăsite din porturi sau locurile de acostare mai depărtate şi folosite mai rar, cari se izolează cu batardouri racordate cu zidurile cheurilor. După executarea masivelor gigantice, incinta e umplută cu apă şi se execută o deschidere în batardou, pentru
scoaterea masivelor. Masivele gigantice pot fi executate în întregime sau numai pe o anumită înălţime, destul de mare pentru a asigura plutirea lor şi a evita intrarea apei în ele în timpul transportului pînă în amplasament. în ultimul caz, execuţia masivelor se continuă în stare de plutire, cu ajutorul unei schele sub care e adus masivul. Uneori, masivele mari sînt executate în poziţie înclinată, sînt aduse astfel în stare de plutire şi apoi sînt aduse în poziţie verticală prin umplere cu apă
(v! fig- II).
Aducerea masivelor gigantice deasupra amplasamentului lor şi scufundarea pe fundul apei trebuie să se execute pe timp calm, fără vînt şi valuri. După aducerea deasupra amplasamentului, masivele sînt aşezate în poziţia corectă, sînt imobilizate între cîţiva piloţi sau cu ajutorul unor ancore grele, şi sînt scufundate pe fundul apei.
Scufundarea masivelor se face prin umplere cu beton, cu nisip sau cu blocuri de piatră. Umplerea trebuie condusă astfel, încît masivul gigantic să nu se încline şi să nu devieze de la poziţia stabi I ită. Din acest punct de vedere, masivele celulare prezintă avantajul că oferă posibilitatea corectării poziţiei masivului în timpul scufundării, prin varierea încărcării diferitelor celule. Cînd masivul trebuie scufundat repede (de ex.: pe timp cu vînt, cînd sînt valuri sau curenţi puternici, etc.), el poate fi umplut cu apă, care e înlocuită ulterior cu umplutura respectivă. Lestarea cu apă prezintă avantajul că permite corectarea eventuală a poziţiei masivului, prin evacuarea parţială a apei şi readucerea masivului în stare de plutire, pentru a-l aşeza în poziţia corectă.
Umplutura de beton prezintă avantajele că măreşte masivitatea lucrării, rezistă mai bine împingerii apelor şi constituie un ecran de protecţie contra spălării pămîntului malului de către ape. Uneori se umple cu beton numai partea dinspre apă a masivului gigantic, iar restul se umple cu piatră sau cu nisip (v. fig. III). Umplutura de nisip prezintă avantajele că e ieftină şi se îndeasă bine, atît în timpul execuţiei, cît şi ulterior, rămî-nînd permanent în contact cu pereţii masivului, astfel încît micşorează împingerile exterioare asupra pereţilor masivului. Prezintă dezavantajul că poate fi spălată de ape, în cazul fisurării pereţilor masivului (în special la cheurile de acostare). Umplutura de piatră prezintă aceleaşi avantaje ca şi cea de nisip, dar prezintă dezavantajul că permite trecerea apei în spatele lucrării, care poate produce spălarea pămîntului.
înainte de scufundare, fundul apei se aplanează cu ajutorul unei grinzi grele tîrîte de un remorcher, sau se execută un pat de anrocamente, de pietriş sau de nisip, eventual aşezat într-o săpătură executată prin dragare. Terenurile slabe pot fi îndesate printr-o încărcare cu nisip, care e scos ulterior prin dragare, sau se execută o fundaţie de piloţi, cu capetele acoperite cu un pat de anrocamente, pe care se aşază masivele gigantice.
Pentru a evita deplasarea ulterioară a masivelor unele faţă de altele, cît şi pentru a uşura ghidarea acestora în timpul scufundării, feţele cari ajung în contact ale masivelor se execută
5
II. Cheu executat cu masive gigantice.
0)	transportul masivului în stare de plutire, în poziţie înclinată; b) modul de executarea cheului;
1)	masiv gigantic; 2) umplutura masivului; 3) umplutură de piatră în spatele masivului (o parte serveşte şi ia testarea masivului, prin încărcarea tă!p:i); 4) talpă lată şi rigidizată; 5) nervuri de
rigidizare.
Masiv
504
Masiv de siguranţă
astfel, încît să se realizeze o îmbinare a lor (v. fig. IV). După executarea lucrării, rosturile dintre masive se etanşează prin betonare.
Dimensionarea şi armarea masivelor gigantice se-execută astfel, încît pereţii şi fundul acestora să reziste la toate solici-
///. Masiv gigantic cu umplutura mixta şi cu pereţi transversali cu goluri, folosit Ia executarea cheurilor.
1) masiv gigantic; 2) umplu-turâ-ecran de beton; 3) umplutura de nisip.
ţările la cari vor fi supuse în timpul lansării, plutirii, scufundării şi serviciului. Solicitările principale sînt constituite de presiunea apei şi împingerea pămîn-tuluidinspremal(v.fig. V). De asemenea trebuie să se ţină seamă şi de acţiunea valurilor. Pereţii se calculează ca şi pereţii rezervoarelor, iar fundul se calculează atît ca o talpă aşezată pe mediu pe mai multe puncte,
IV. Dig sparge-val executat din masive gigantice celulare, o) secţiune transversala; b) secţiune longitudinală; c) secţiune orizontală; d) modul de alcătuire a rostului dintre masive; 1) pat de anrocamente ; 2) masiv gigantic; 3) umplutura masivului.
elastic, cît şi ca o grindă rezemată avînd în vedere eventuale tasări
Gj umil
V. Modul de solicitare a masivelor gigantice folosite la executarea digurilor din larg (moluri, sparge-valuri). o) în timpul executării în docul uscat; b) în timpul transportului prin plutire; c) în timpul scufundării pe fundul apei; d) după scufundare, la începutul executării umpluturii; e) în timpul serviciului; G) centrul de greutate; Ug) suma încărcărilor verticale permanente; ga) greutatea apei pe consola masivului; pa) presiunea apei; pt) presiunea pe teren; pu) presiunea umpluturii; m) metacentrul; H) împingere orizontală; M) moment; V) forţe verticale; R) rezultanta frecării pe teren.
inegale ale fundului apei şi posibilitatea rezemării pe fundul apei în puncte izolate. Pereţii se execută de grosime uniforma, deoarece la partea superioară a lor intervine acţiunea valurilor; pereţii dinspre apă trebuie să fie mai groşi decît cei dinspre uscat. Dimensiunile masivelor gigantice trebuie alese astfel, încît greutatea lor să asigure plutirea, iar metacentrul ior să
fie situat cu cel puţin 0,30 m deasupra centrului de greutate. Lăţimea masivelor e determinată de condiţia asigurării stabilităţii la forţele orizontale şi verticale; lungimea lor e determinată de posibilităţile de lansare şi de obţinere a unui număr cît mai mic de rosturi; înălţimea masivelor se stabileşte în funcţiune de adîncimea apei şi de adîncimea de plutire necesară. Cînd pereţii nu se execută pe întreaga înălţime, trebuie ca marginea lor superioară să depăşească nivelul apei cu 0,3---
0,5 m. La masivele mari, celulare, pentru micşorarea greutăţii proprii, pereţii transversali pot fi executaţi cu goluri (v. fig. ///).
Pentru a asigura etanşeitatea masivelor gigantice, betonul folosit trebuie să fie de calitate superioară, cît mai compact şi rezistent la acţiunea apelor agresive. Afară de aceasta, feţele exterioare ale masivelor trebuie izolate cu bitum, asfalt, gudron sau cu alt material.
Masivele gigantice prezintă numeroase avantaje, deoarece ele pot fi executate cu îngrijire, în uscat şi la adăpost de intemperii, cu respectarea tuturor regulilor unei execuţii bune, realizîndu-se economii importante prin evitarea unor lucrări costisitoare (săpături, împrejmuiri etanşe, epuizmente, etc.). De asemenea, ele permit executarea unor construcţii de orice formă şi dimensiuni, în condiţii grele de lucru din cauza valurilor sau a curenţilor apelor, şi cari sînt capabile să reziste celor mai mari solicitări.
1.	Masiv. 2. Geogr.: Formă pozitivă de relief, de cele mai multe ori un munte sau un deal, care are aproximativ aceleaşi dimensiuni în lăţime şi în lungime, o constituţie litologică unitară — şi care, în general, se distinge prin înălţimea ei mai mare, de înălţimile regiunilor înconjurătoare. Exemple: Munţii Apuseni, masivul Rodnei (Carpaţii orientali), masivul Retezatului şi Poiana Ruscă (Carpaţii meridionali), Dealul Mare din apropiere de Hîrlău, etc.
Se numeşte masiv submarin forma de relief a fundului mării, similară reliefului subaerian.
2.	Masiv. 3. Geol.: Corp geologic cu dimensiuni transversale de sute sau de mii de metri, care continuă la adîncimi mari, adeseori necunoscute, — de cele mai multe ori mărginit de falii sau de un contact intruziv faţă de rocile înconjurătoare. Exemplu: masivul de sare de la Ocna Mureşului, care constituie sîmburele unei cute diapire (trebuie observat că forma masivelor de sare nu e forma primară, ci o formă secundară rezultată din acţiunea forţelor tectonice şi din plasticitatea sării). Excepţie fac masivele de calcare, cari pot avea şi caractere stratiforme. (Termen folosit în special în minerit.)
3.	~ de exploatare. Mine: Porţiunea dintr-un panou de exploatare, delimitată de două sau de patru galerii, paralele două cîte două şi avînd direcţii în general paralele cu direcţia şi cu linia de cea mai mare pantă a zăcămîntului. Poate avea formă pătrată sau dreptunghiulară, mai rar formă de romb sau de paralelogram. După raportul dintre lungimile laturilor, se deosebesc: masive scurte şi masive lungi.
4.	~ de	protecţie. Mine: Sin. Masiv	de	siguranţă (v.).
5.	~ de	siguranţa. Mine: Porţiunea	dintr-un zăcămînt
de substanţe	minerale utile, situată sub unele	cursuri de ape,
sub	instalaţii	şi clădiri de la suprafaţă sau	în	jurul lucrărilor
miniere subterane principale (de ex. puţuri), care, — pentru a nu da loc la inundaţii subterane sau la deformarea ori distrugerea lucrărilor miniere, prin surparea terenurilor acoperitoare de deasupra eventualelor goluri subterane sau pentru protejarea extracţiei — se lasă neexploatată (v. fig.).
Lăsarea masivelor de siguranţă, ale căror dimensiuni sînt reglementate de regulamentele de exploatare şi de securitate minieră, prezintă dezavantajul părăsirii (cel puţin temporar), a unei părţi din substanţa minerală utilă, şi al cheltuielilor suplementare ocazionate de exploatarea ei ulterioară. Din
Masiv
505
Mast
această cauză, folosirea masivelor de siguranţă trebuie evitată, în general, cînd e posibilă amplasarea construcţiilor de suprafaţă în afara zonelor de surpare (de ex.: în cazul zăcămintelor noi, al deschiderii de noi cîmpuri de exploatare, etc,).
Volumul masivelor de siguranţă poate fi sensibil redus dacă se folosesc mijloace moderne de susţinere rezistentă sau de dirijare a presiunii acoperişului.
C-0	A-B
Plan
Determinarea masivului de sigu-I	ranţd la un zăcămînt subţire.
'O	a) unghiul de înclinare al stratului;
P, y, 5) unghiurile de deplasare ale rocilor, depinzînd de proprietăţile fizico-mecanice ale acestora şi de unghiul de înclinare al zăcămîntului.
Cînd cantitatea de minereu lăsată în masiv e prea mare sau are o valoare prea importantă, se poate face, cînd e asigurată rezistenţa, exploatarea parţială a lui, prin camere rambleiate. Sin. Masiv de protecţie.
1.	Masiv. 4. Geol.: Sector izolat al scoarţei Pămîntului, constituit din formaţiuni geologice vechi, de cele mai multe ori metamorfozate, net diferite de constituţia geologică a regiunilor înconjurătoare, formate din terenuri mai noi.
Un altfel de masiv, într-o regiune de platformă, constituie o antecliză sau, dacă are dimensiuni foarte mari, un scut (de ex. Masivul ucrainian, care scoate la zi formaţiuni vechi cristaline, mărginite de falii sau flexuri, iar din punctul de vedere morfologic, dă un relief pozitiv puţin accentuat); în regiunile orogenice, constituie sectoare formate din roci vechi, rămase neregenerate de cutările şi mişcările verticale cari au dat naştere munţilor înconjurători (v. sub Geosinclinal, şi sub Orogen). De cele mai multe ori, astfel de masive sînt scufundate sub depresiuni interne, umplute cu depozite tinere (de ex. Masivul panonic e fundamentul rigid neregenerat în cutările alpine ale depresiunii panonice). Zonele acestor masive prezintă o tectonică de suprafaţă relativ simplă, dominată de falii îngropate şi de cute scurte slab pronunţate.
2.	Masiv» 5. Nav.: Ansamblul pieselor situate la etravă şi la etambou şi cari fac parte din osatura longitudinală a unei nave de lemn.
3.	Masivitate. Gen.: Proprietatea unui corp solid, a unei piese, a unei construcţii sau a unui element de construcţie de a avea dimensiuni mari (de obicei de acelaşi ordin de mărime), de a fi formate din materiale cu greutate specifică relativ mare, şi de a nu avea goluri (mari).
4.	Mâsserton. Poligr.: Material plastic folosit Ia gravarea clişeelor, în special a celor lineare, care se obţine dintr-o pastă constituită dintr-un amestec de pulbere de cretă cu clei animal, laminată în plăci cu grosimea de 2-**3 mm şi aplicată pe un suport de lemn sau de mucava. Măsserton-ul are culoare albă, suprafaţă netedă şi se disolvă în apă. Pe suprafaţa sa se pot face uşor corecturi, prin raderea liniilor greşite şi astuparea golurilor produse cu pastă din acelaşi material.
5. Massey, dispozitiv ^ Ind. hîrt. : Dispozitiv pentru ere-tarea (acoperirea cu pigmenţi minerali) a hîrtiei în maşina de fabricat hîrtie, format din două cilindre cu diametru mare, cari constituie presa de aplicare verticală a stratului de aco-
Dispozitiv Massey pentru cretarea hîrtiei în maşina de fabricat hîrtie. 1,2) cilindre deaplicare; 3,4 şi 7) cilindre de repartizare; 5, 6) cilindre oscilante ; 8‘” 11) cilindre pentru masa de acoperire; 12) uscător cu aer cald.
perire, şi din mai multe cilindre de repartizare a masei de acoperire, cu diametru mai mic, montate oscilant şi apăsate hidraulic (v. fig.). Datorită vitezelor lor periferice diferite şi mobilităţii lor axiale limitate, cilindrele de repartizare asigură formarea unei pelicule uniforme pe cilindrele de aplicare. Alimentarea cu masa de acoperire e asigurată printr-o conductă cu mişcare rectilinie alternativă, între două perechi de cilindre de repartizare extreme, echipate cu plăci de etanşare laterală. Dispozitivul Massey e montat după calandru! maşinii de fabricat hîrtie, fiind urmat de un grup de cilindre uscătoare. Uneori, între cilindrele de aplicare şi partea uscătoare posterioară e montat şi un uscător cu aer cald, care produce o uscare superficială a stratului depus pe hîrtie, în scopul evitării murdăririi cilindrelor uscătoare şi a deteriorării peliculei aplicate.
Masele de cretare folosite la dispozitivul Massey au o concentraţie de 60--66% substanţe solide şi sînt constituite dintr-un amestec de caolin, carbonat de calciu, dispersanţi de pigmenţi, amidon convertit cu enzime (ca liant), autospumanţi, agenţi de egalizare, etc. Prin avantajele pe cari le conferă (o mai mare fluiditate a masei de acoperire la acelaşi conţinut de substanţe solide, o mai mare flexibilitate a stratului acoperitor, etc.) există tendinţa ca amidonul să fie înlocuit cu latex sau cu răşini sintetice (de ex. răşini de tip acrilic).
6.	Mast, pl. masturi. Expl. petr.: Construcţie metalică mobilă, folosită ca turlă provizorie la sondele de producţie, pentru operaţii cari nu necesită sarcini mari la cîrlig. Se construiesc masturi cu un singur picior, numite stîlp sau catarg, şi masturi cu două picioare, în formă de A (v. fig.). Geamblacul mastului face parte integrantă din mast şi e de construcţie simplă, consistînd din 2***4 role montate pe un singur ax.
Mastul e echipat cu platformă pentru podar şi cu deget pentru ţevi de extracţie, la 16 m, şi e articulat la bază pe un lagăr cu nucă, piesa de bază cu articulaţie fiind montată pe un postament de beton.
Aşezarea mastului în poziţia de lucru (într-un plan înclinat, astfel încît geamblacul să se găsească pe aceeaşi verticală cu gaura de sondă) se face cu ajutorul unui troliu sau al unui tractor, folosind o capră ajutătoare, după care se ancorează cu un număr par de ancore (constituite din cablu metalic); acest sistem de ancoraj permite simetria bilaterală faţă de axul de simetrie al mastului.
Masturi le se construiesc din material tubular (ţevi, prăjini de foraj sau burlane), asamblat prin flanşe.
Tipurile de masturi mai răspîndite pe şantierele noastre sînt următoarele: mast tip A.R., cu capacitatea de ridicare de 40 tf, echipat cu geamblac monobloc cu cinci role, avînd picioarele confecţionate din ţeavă de 8", iar ancorajul constitui
Mastaba
506
Masticare
din trei rînduri de cîte patru ancore; mast tip „1 Mai", de 20 tf, echipat cu geamblac monobloc cu trei role şi confecţionat din burlane de 7”, iar ancorajul constituit din trei rînduri de cîte patru ancore; mast tip „1 Mai", de 40 tf, în formă de A, confecţionat din burlane de 85/8” ; mast tip „1 Mai" de 40 tf, în formă de stîlp dublu articulat, construit din doi stîlpi paraleii din burlane de 85/8”, solidarizaţi prin cinci traverse, echipat cu geamblac monobloc cu patru role şi ancorajul în trei rînduri de cîte patru ancore.
Se construiesc şi mas-turi „tip A“ cu capacitatea de ridicare de pînă ia 200 tf la cîrlig şi cuînăl-ţimea de circa 44 m. Aceste masturi folosite în forajul rapid al puţurilor de petrol şi gaze pînă la 3200 m adîncime (avînd prăjini de foraj de 41/2”),	$
îndeplinesc totodată funcţiunile turlelor de sonde.
Avantajele utilizării masturilorconsistăîn uşurinţa montării şi demontării lor, astfel încît la nevoie un mast poate deservi un grup de cîteva sonde, în execuţia uşoară şi în preţui de cost mic. Dezavantajul pe care-l prezintă consistă în lipsa de stabilitate, din care cauză sînt folosite numai ia adîncimi mici.
î. Mastaba. Arh.: Tip de mormînt egiptean, executat din cărămidă, caracteristic primelor dinastii (pînă la dinastia XI), avînd forma unei mici locuinţe cu pereţii taluzaţi, şi care cuprindea o capelă şi un cavou.
2.	Mastic, pl. masticuri. 1. Tehn., Mat. cs.: Masă compusă din materiale minerale şi vegetale, în stare fluidă sau pastoasă, care se întăreşte la aer şi care se întrebuinţează Ia completarea golurilor dintre două piese în contact strîns, la aplanarea suprafeţelor cu asperităţi, la etanşarea îmbinărilor, la lipire, etc.
După materialele cari intră în compunerea lor, se deosebesc următoarele masticuri folosite mai frecvent: Mastic roşu de miniu de plumb, ceruză şi ulei de in, folosit la etanşarea îmbinărilor. — Mastic de pilitură de fier sau de fontă, cu floare de pucioasă şi sare de amoniac, folosit la îmbinarea între cilindru şi cămaşa raportată a maşinilor cu abur, etc. — Mastic gras, de argilă calcinată cu ulei sicativ, rezistent la temperaturi înalte şi aderent la metale, la gresie, sticlă, etc., folosit pentru îmbinările aparatelor de distilare, etc. — Mastic de sulfură de plumb şi per-oxid de mangan, rezistent la acţiunea directă a focului. — Mastic de răşină cu ciment, folosit în instalaţiile de apă pentru fixat robinetele, pentru îmbinarea tuburi lor de gresie, etc. — Mastic-ciment, de cazeină şi carbonat de calciu, folosit la îmbinarea pietrelor sub apă, şi întîmplărie. — Mastic de var, compus dintr-un amestec de var nestins cu albuş de ou amestecat cu apă, folosit la lipirea vaselor de sticlă, a vaselor de pămînt ars, a plăcilor de marmoră, etc.— Mastic de cauciuc, mastix şi cloroform, folosit la lipirea sticlei.— Mastic de shel lack, mastix, terebentină şi alcool, folosit la lipirea porţelanurilor. — Mastic diamant, de clei de peşte, alcool şi răşină, folosit la lipirea sticlei. — Mastic de făină de
boabe de in, cu cocă de amidon, folosit la acoperirea dopurilor de plută ale aparatelor utilizate în laboratoarele de chimie. — Mastic cu ceară, de răşină uscată, ceară galbenă şi puţin ocru
roşu, folosit la etanşarea virolelor de cupru şi a garniturilor metalice. — Mastic pentru geamuri, de cretă, cu ulei sicativ. V. şî Chit.
3.	~ bituminos. Mot. cs.: Mastic alcătuit dintr-un amestec omogen de bitum (natural sau de petrol) şi filer(un material hidrofif ca, de exemplu, carbonatul de calciu, hidroxidul de calciu în praf, cenuşa de termocentrală, fulgi de asbest, etc.), folosit la umplerea rosturilor dintre pavelele pavajelor de piatră sau dintre planşele îmbrăcămintelor rutiere de beton vibrat, la executarea stra-turilor hidroizolante, la umplerea rosturilor şi a a fisurilor construcţiilor cari trebuie hidroizolate, la prepararea asfaltului turnat, etc.
Masticul folosit pentru umplerea rosturilor pavelelor e constituit din 30---40% bitum	de	penetraţia 88* * * 120 zecimi	de	milimetru,
şi filer, amestecul optim fiind determinat prin încercări. Uneori se foloseşte un mastic bituminos Ia care se adaugă fibre de celuloză şi care conţine 29---31 % bitum, 12***14% var hidratat,
1,8*• *2,2% fibre	de	celuloză,
Masticul pentru	executarea izolaţiilor sau	a	asfalturilor
turnate conţine,	de	obicei, 12* * * 15 % bitum. Proporţia dintre
bitum şi filer e în funcţiune de natura fi/eruIui. De cele mai multe ori, pentru filerul de calcar, proporţia e de 1:2,5, iar pentru filerul de var stins, de 1:1.
Masticurile bituminoase se prepară la cald, prin amestecarea filerului cu bitum încălzit, sau la rece, prin amestecarea fi ierului cu suspensie sau cu emulsie de bitum. Cînd se adaugă şi un material fibros, amestecul fiind preparat la rece, masticul se numeşte chit. Masticurile bituminoase au punctul de înmuiere mai înalt decît bitumul folosit, — în funcţiune de cantitatea de filer adăugat, care poate ajunge pînă la un dozaj în părţi egale în greutate, şi de calitatea filerului, — şi rezistă mai bine la îmbătrînire decît bitumurile simple, astfel încît lucrările executate cu masticuri se comportă mai bine în timp la variaţii de temperatură. Sin. Chit bituminos.
4.	Mastic. 2. Agr.: Ceară întrebuinţată Ia altoirea pomilor, pentru uns rănile acestora după tăiere. Se prepară din ceară galbenă, terebentină, seu şi ulei, topite împreună.
5.	Mastic, râşinâ Chim.: Sin. Mastix (v.).
6.	Masticare. Ind. chim.: Operaţia ~de“ămestecare îmbinată cu fărîmiţare. Se foloseşte în special la cauciuc, urmă-rindu-se să se obţină, prin masticare pe valţ, scăderea viscozităţii iniţiale. Cauciucul natural brut nu poate fi tras în foi, din cauza viscozităţii prea mari. Prin masticare timp de cîteva ore, viscozitatea scade, ca urmare a ruperii catenelor, şi cauciucul se încheagă în foi.
Masturi.
o) mast cu zăbrele, pliant: 1) stîlp în poziţie de lucru; 1') stîlp culcat; 2) geamblac; 3) macara; 4) cablu de foraj; 5) toba granicului; b) mast cu două picioare: 1) stîlp; 2) geam-
bîac; 3) treaptă.
Masticare, maşină de ~
507
Maşină
1.	Masticare, maşina de ~.lnd. chim.: Maşină care efectuează operaţia de masticare a cauciucului (v. sub Cauciuc, amestec de —).
2.	Mastix. Chim.: Exsudaţia răşinoasă, uscată la aer, a arborelui Pistacia lentiscus L. (familia Anacardiaceae), artust care creşte pe ţărmurile Mării Mediterane, în special în insula Chios. Mastixul se obţine făcînd inciziuni longitudinale, la intervale dese, de la baza trunchiului pînă la ramurile groase. Lichidul exsudează lent şi se întăreşte în contact cu aerul. Are p.t. 90* 120°, indicele de aciditate 5C***75, indicele de saponificare70*--105, indicele de iod 70---90. E solubil în benzen, în eter, cloroform-, în tetraclorură de carbon, terebentină; e mai greu solubil în alcool, în acetonă; e insolubil în apă. Se prezintă în bucăţi rotunde, neregulate sau în formă de pară, de culoare albă sau galbenă pal transparentă, cu miros balsamic plăcut, similar celui de terebentină. Conţine circa 38% acid masticonic, circa 50% acid masticinic, ulei eterat compus în speciai din pinen, etc. La distilare cu vapori de apă, răşina de mastix dă
0,7*“1 %, rar pînă la 3% ulei eteric.
Se utilizează ca fixator pentru parfumuri, în produsele cosmetice pentru îngrijirea gurii, datorită proprietăţilor dez-odorizante, la fabricarea lacurilor şi aunorchituri,în fotografie şi zincotipie, etc. Sin. Răşină mastic.
3.	ulei de Ind. chim.: Lichid incolor, cu miros pronunţat balsamic, asemănător celui de răşină. Are constituenţii chimici: d-oc-pinen şi alte terpene, şi următoarele caracteristici: d15= 0,857***0,903 ; indicele de aciditate pînă la 5 ; [a]D = -j-22*-* +35°; indicele de esterificare 2,5* * * 19; #q = 1,468* * * 1,476; e solubil în 4* * * 10 volume alccol 90%.
Se utilizează în arome alimentare şi ca fixator în industria parfumurilor.
4.	Mastodon. Paleont.: Mamifer proboscidian din familia Mastodontidae, caracterizat prin prezenţa unei perechi de defense pe fiecare maxilar, inegal dezvoltate.
Primele specii, cari apar în Oligocen, sînt de talie mică şi cu defensele reduse; în cursul evoluţiei devin de talie din ce în ce mai mare, defensele maxilarului inferior se reduc, iar cele ale maxilarului superior se alungesc (ajung pînă la 1 m). Dispare din Europa la sfîrşitul Pliocenului, dar în America şi în Africa persistă pînă în Cuaternar.
După structura dinţilor, se deosebesc: Seria bunodontâ, cu forme primitive şi cu molari tuberculaţi, din care fac parte Mastodon (Tetralophodon) longirostris Kaup. cu defensele inferioare atrofiate, iar cele superioare alungite, care caracterizează formaţiunile ponţiene din ţara noastră şi Mastodon (Anancus) arvernensis Croiz., de talie mare, cu defensele superioare foarte alungite, din Plio-cenul superior, — şi seria lofodontâ, cu tuberculele molarilor dispuse în şiruri transversale, formînd creste lofodonte, din care face parte Mastodon (Zygolophodon) borsoni Hayens din Pliocenul inferior.	arvernensis.
Din seria lofodontă a luat naştere genul Stegodon, intermediar între Mastodonţi şi Elefanţi, considerat ca fiind strămoşul acestora. Var. Mastodont.
s. Mastodonsaurus. Paleont.: Amfibian stegocefal dintre labirintodonţii stereospondiIi,caracteristic pentru Triasic. Craniul, cu lungimea de un metru, avea oasele superioare sculptate şi cu un şanţ în formă de liră, al cărui rol e necunoscut.
6.	Maşiculiu, pl. maşiculiuri. 1. Tehn. mii.: Deschidere oblică sau verticală) amenajată în podeaua unei lucrări în
consolă, de la creasta unei cetăţi sau a unui castel medieval, prin care erau lăsaţi să cadă, la piciorul zidului de apărare, bolovani, smoală sau apă clocotită, spre a împiedica pe asediatori să escaladeze zidul (v. fig.).
Maşiculiu (galerie).
Tipuri de maşiculiuri. a) maşiculiu oblic; b) maşiculiu vertical.
7.	Maşiculiu, 2. Tehn. mii.: Galerie la creasta unei cetăţi sau a unui castel, amenajată cu deschideri pentru aruncarea de bolovani asupra asediatorilor cari ajungeau la piciorul zidului de apărare (v. fig.)
8.	Maşina, pl. maşini. 1. Tehn.: Sistem tehnic constituit în principal sau excluziv din organe solide, cu mişcări desmo-drome, care transformă energia stereomecanică în alte forme de energie, sau invers. Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost construite, se deosebesc: maşini de forţa, la cari interesează numai transformarea energiei dintr-o formă în alta şi maşini de lucru, la cari interesează numai efectuarea de lucru mecanic util, V.- şi Maşină 2.
Constructiv, maşina poate cuprinde: batiu! sau carcasa, uneori numai un cadru, pe care sau în care se montează celelalte organe sau echipamente; mecanismul organic, numit şi mecanism executor, care efectuează mişcările funcţionale ale maşinii; mecanismul de antrenare, necesar la maşini de lucru şi la unele maşini de forţă, pentru a li se transmite cuplul de antrenare; eventual un motor de antrenare, cum e cazul la majoritatea maşinilor de lucru sau a maşinilor-instru-ment; echipamente accesorii, de exemplu pentru răcire, ungere, reglare, etc.; echipamentul de comanda, prin care se iniţiază şi se efectuează comenzi de pornire-oprire, de modificare a turaţiei, etc. Mecanismul de antrenare poate fi redus la o roată de angrenaj sau de transmisiune, iar uneori e însuşi motorul de antrenare (de ex. la maşini agregat motor-generator sau la maşini cu motor incorporat) sau coincide cu mecanismul organic (de ex. la maşini cu motor organic). La unele maşini, mecanismul organic e constituit din lanţuri cinematice pentru mişcările specifice ale maşinii (cari sînt mişcări de bază ale ciclului funcţional al maşinii) şi diferite lanţuri cinematice pentru mişcări auxiliare (adică mişcări aferente pregătirii condiţiilor necesare efectuării mişcărilor specifice). Maşinile cari au lanţuri cinematice pentru toate mişcările auxiliare posibile se numesc maşini automate, deoarece nu reclamă decît supravegherea lor, iar cele cărora le lipseşte numai lanţul cinematic de alimentare se numesc maşini semiautomate.
Sistemele tehnice cari produc o transformare între două forme de energie diferite de cea stereomecanică (de ex.: cazane de abur, acumulatoare electrice, etc.) sau modifică numai unele mărimi de stare cari caracterizează o anumită energie (de ex.: transformatoare hidraulice, transformatoare electrice, schimbătoare de căldură, etc.) nu sînt maşini, ci aparate.
Maşină de forţă: Maşină folosită ca sursă de energie pentru alte maşini sau aparate. Maşinile de forţă se grupează în Maşini motoare şi maşini generatoare. Maşina
Elementele funcţionale ale maşinilor de lucru
DomeniuI
Elemente de înmagazinare
demente de
transmitere
Demente de
transformare
Elemente de comandă
Mecanica
solidelor
[energie]
♦
m
Resort..	Sarcină
Giroscop	Volan
=3=
Mecanism cu fricţiune
T
Arbore transmiţâtor
JL
JL
Sţt
mCU /\y\
’
Mecanism cu P^\ pirghie H u
Mecanism cu angrenaj
Tijă transmite(oare
Mecanism (cj (q) cu curea	*■-
Pendul
întreruptor cu intermitenta
Întreruptor cu j variaţie continuă
Hidraulică
aerodinamică
Rezervor
Conductă
Tampon ds aer
Vînă
JL*
Mecanica
solidelor
[materiale]
Transportoare
Depozit Magazie
Dispozitive de reţinere şi sortare
Acţionare
mecanică
3 Disc de gramofon
> Transportoare
■^777///Z>7.
Cu/bor Film
Dispozitive de înzăvorîre şi d intreruptoare.de cele mai mu/le ori cu energie auxiliară (prin relee şi amplificatoare)
Electromagnetism
Optică
ii
Acumulator Condensator
Magnet Bobină
Linii elecirice
Transformator
Conductă electronica
Redresor Mutator spre alternativ
\\Y\"" \lh/////.
^'vumiIj.uuj.ţ.y
~ ~Corp lluoreJcenl
Fază de lumină
Convsrtisor de frecvenţă *--------------^
^fr
întreruptor cu intermitentă ~2L
IŢ==y
Disc cu fante
Obturator ins
Maşinâ
509
Maşină
motoare e o specie a conceptului motor, care cuprinde şi reactoarele (aeroreactoarele şi rachetele), adică aparate de propulsiune (propulsoare) al căror principiu de funcţionare nu e condiţionat de existenţa unor organe solide în mişcare.
La o maşină de forţă, numită şi maşina energetica, mecanismul organic e un mecanism motor sau generator, după cum maşina e motoare sau generatoare.
Maşina motoare cedează energie stereomecanică, transfor-mînd (cu unele pierderi) o altă formă de energie. După felul energiei transformate, maşinile motoare se numesc motoare electrice, hidraulice, pneumatice, eoliene sohice, atomice, ştc; motoarele cari transformă energia chimică a unui combustibil, prin dezvoltare şi consum de căldură, se numesc motoare termice (de ex. motoare cu ardere internă sau motoare cu abur). Motoarele pot fi primare (de ex. motoarele hidraulice, eoliene sau termice) sau secundare (de ex. motoarele electrice sau cu abur), după cum primesc energia sub forma în care se găseşte în natură, respectiv sub o formă obţinută cu ajutorul unei alte maşini sau al unui aparat.
Maşina generatoare, care e o specie a genului generator, absoarbe energie stereomecanică, transformînd-o (cu unele pierderi) în energie de altă formă. După felul energiei cedate, maşinile generatoare se numesc generatoare electrice, hidraulice, pneumatice sau eoliene; gene-ratoarele cari cedează energie modificînd energia interioară a unui agent termic (frigorific sau calorific), prin absorpţie sau cedare de căldură, se numesc generatoare termice (de ex. pompele de căldură sau generatoarele cu pistoane libere).
Maşină de lucru: Maşină folosită pentru prelucrarea sau deplasarea unor obiecte. Maşinile de lucru se grupează în maşini de prelucrare şi maşini de transport.
în general, maşina de lucru cuprinde (v. planşa) elemente de înmagazinare a energiei (de ex.: volant, condensator, etc.),
-E
# #- # #
r-4-	4	‘	\JL
-P-
6 n b ^
zator;
nisme) şi elemente de comandă (de~ ex.: întreruptoare, valve, relee, etc.); de asemenea, ea e echipată cu un mecanism de antrenare (v. fig. /}, cu acţiune umană sau motorică^ (avînd eventual un motor cuplat), cum şi cu diverse echipamente accesorii. Uneori, vehiculele autopropulsate (de ex.: automobilele, avioanele, etc.) şi utilajele de transport (de ex.: podurile rulante, ascensoarele) sînt considerate maşini de transport, chiar dacă sînt agregate constituite din maşini, aparate, dispozitive şi diferite alte echipamente accesorii.
La o maşină de lucru, mecanismul organic (executor) poate cuprinde atît lanţuri cinematice pentru efectuarea c urselor de lucru, cari corespund mişcărilor specifice ale maşinii, cît şi lanţuri cinematice pentru efectuarea curselor de gol, cari corespund unor mişcări auxiliare (cum sînt cele aferente alimentării cu material a maşinii, poziţionării acestuia pe maşină, limitării cursei de lucru, inversării mişcărilor, etc.). Primele sînt lanţuri cinematice obligate, iar celelalte sînt lanţuri cinematice aservite, cari caracterizează automatizarea maşinii. Fiecare maşină de lucru are un echipament de comandă (v. fig. IV), care la maşini automate sau semiautomate e un lanţ cinematic, apartenent mecanismului organic.
Clasificarea maşinilor de lucru se poate face ţinînd seamă de gradul lor de mecanizare şi automatizare. — După modul de funcţionare, se deosebesc: maşini semimecanizate, la cari o parte din acţiunea de lucru se efectuează prin consum de energie musculară; maşini mecanizate, la cari întreaga acţiune de lucru se efectuează prin consum de energie diferită de cea musculară (în general, energie mecanică). — După felul acţionărilor, se deosebesc: maşini neautomate, v r a b i I e sau manuale,
.1 ;2			t'*“r	T—» ,5 —	Ti
77 \V	9			Lrr:	
II. Maşină semiautomată.
1) păpuşă fixă; 2) arbore principal; 3) banc; 4) sanie; 5) păpuşă mobilă; 6) rolă; 7) camă cu canelură elicoidală, pentru şablon; 8) şablon; 9) cărucior transversal; 10) camă cu canelură elicoidală, pentru unealtă; 11) arborele camei.
uneori numite maşini mane-a cari comenzile şi toate mişcările auxiliare .se execută prin acţionare umană; maşini semiautomate (v. fig. II) şi maşini automate (v. fig. III), la cari comen-
/. Mecanisme de antrenare prin curea de transmisiune. a) sistem cu curea dreaptă; b) sistem cu curea încrucişată; c) sistem cu roată înfăşurătoare; d şi e) sisteme cu curea semiîncrucişată; 1) curea;
2)	conul etajat al arborelui motor;.
3)	conul etajat al maşinii; 4) întin-5) roată înfăşurătoare; 6) roată de curea (şaibă); 7) roată de
conducere.
elemente de transmitere a forţelor sau' a cuplurilor (de..ex. arborele), elemente de. transformare a. mişcării (de ex. mec-a-
III. Maşină automată.
1) roată de curea; 2) angrenaj; 3) şurub meic-roată elicoidală; 4) cărucior transversal; 5) tachet; 6) camă; 7) camă cu canelură elicoidală, pentru şablon; 8) şablon; 9) cărucior longitudinal; 10) camă cu canelură elicoidală pentru unealtă; 11) coroană cu tachet, care provoacăambreierea manşonului cu gheare 13, legînd fie arborele 20 - manşonul 13 - transmisiunea 14, fie arborele 20 - manşonul 13- servomotorul 12; 12) servomotor pentru readus unealta 17 în poziţia iniţială; 13) manşon de cuplare cu gheare; 14) transmisiune care leagă arborele principal 19 cu arborele cu came 20; 15) angrenaj cu roţi amovibile ; 16) ambreiaj cu discuri; 17) cuţit pentru strunjire longitudinală ; 18) cuţit pentru strunjire laterală; 19) arbore principal; 20) arbore cu came; 21) piesă de strunjit; 22) rolă; 23) cărucior transversal.
zilesînt automatizate, ca şi o parte sau fiecare dintre mişcările auxiliare (v. şi sub Maşină).
Maşinâ
510
Maşină
Maşină de prelucrare: Maşină de lucru, care efectuează anu- Obiectul prelucrat poate deveni un produs semifinit sau mite operaţii de prelucrare a unor obiecte (de ex.: materiale,	finit, după cum reclamă sau nu reclamă alte prelucrări înainte
semifabricate, etc.), prin diverse procedee de uzinare, tăiere,	de a fi utilizat.
SV. Dispozitive de comanda indirectă, prin centralizare, o) dispozitiv cu culise, cu un arbore de comutare; b) dispozitiv cu culise, cu doi arbori de comutare; c) dispozitiv cu came spaţiale şi cu pîrghii sau glisiere; d) dispozitiv cu came plane şi cu pîrghii; e) dispozitiv cu camă plană şi culisă; f) dispozitiv cu pîrghie şi cu furci; g) dispozitiv cu gheare; h) dispozitiv cu pîrghie articulată şi cu furci; /) dispozitiv cu pîrghie şi cu tijă intermediară; j) dispozitiv cu disc de blocare şi cu pîrghii pentru comandă directă, sau cu cabluri flexibile pentru telecomandă; k) dispozitiv cu selector, cu discuri şi glisiere; l) dispozitiv cu discuri canelate şî cu balansiere; m) dispozitiv selector, cu balansiere; n) dispozitiv selector, cu discuri canelate; o) dispozitiv selector, cu discuri şi cremalieră.
fărîmare, separare, asamblare, agregare, etc. Energia absorbită de o maşină de prelucrare, numită şi maşină prelucrătoare, poate fi produsă de o maşină energetică sau prin forţă musculară (de ex. cu o manivelă). Unele maşini de prelucrare sînt echipate cu maşini aservite, cari efectuează operaţii ajutătoare, cum e maşina de ceaprăzuit a unui gater, maşina de ascuţit ace la o cardă, etc.
Antrenarea maşinilor de prelucrare se poate realiza folosind energie musculară (umană sau animală), cum şi energie mecanică, furnisată de maşini energetice (motoare electrice, motoare cu combustie internă, motoare pneumatice, etc.).
Operaţiile de reglare, comandă, control, etc., împreună cu cele de alimentare cu material şi de evacuare a produsului prelucrat, pot fi efectuate integral sau numai parţial de opera-
Maşină
511
Maşină
torul (lucrătoruh care lucrează la maşina respectivă, în ultimul caz fiind necesar ca maşina să fie corespunzător automatizată. La maşini automatizate, unele lanţuri cinematice ale mecanismului organic pot fi considerate mecanisme distincte, şi anume: mecanismul alimentator, pentru aducerea pe maşină a obiectelor de prelucrat; mecanismul evacuator, pentru scoaterea produselor de pe maşină.
Pentru clasificarea maşinilor de prelucrare se pot considera criterii constructive sau funcţionale. — După operaţiile efectuate, se deosebesc: maşini-unelte (v.), cari sînt echipate cu scule adecvate pentru uzinarea prin aşchiere (de ex.: strunjire, frezare, rabotare, etc.), deformare plastică (de ex.: presare, forjare, etc.) sau forfecare; maşini de mârunţire (v. Marunţit, maşină de —), pentru prelucrarea prin tăiere (de ex.: retezare, decupare, despicare, perforare, exciziune, ştanţare, etc.) sau prin f ă rî m a r e (de ex.: conca-sare, granulare, măcinare, etc.); maşini de separare (v. Separare, maşină da ~), pentru operaţii de cernere, triere, despră-fuire, spălare, uscare, etc.; maşini de asociere (numite prese, amestecătoare, malaxoare, agitatoare, etc.), pentru operaţii de agregare sau de asamblare; maşini combinate, pentru efectuarea simultană sau succesivă a mai multor operaţii distincte. Operaţiile de agregare se pot grupa după starea de agregare a materialelor considerate, şi anume: pentru materiale solide, operaţiile sînt lipirea, sudarea, încleirea, chituirea, înglobarea (de ex. în mase plastice), amestecarea (de ex. amestecarea de fonte topite), brichetarea (de ex.: prin presare, cu lianţi, etc.), malaxarea, sinterizarea, metalizarea (de ex. cositorirea, galvanizarea, etc.);. pentru materiale solide cu materiale lichide, operaţiile sînt agitarea, emailarea (de ex. cu emailuri sticloase, etc.), spoirea (de ex. cu vopsea, cu grund, cu lac, etc.), stropirea sau împroşcarea (de ex. cu vopsea, cu var, cu mortar, etc.), impregnarea (de ex.: cu gudron, cu ulei, etc.), imprimarea (de ex.: cu vopsele, cu cerneală, etc.), brunarea (v.), etc.; pentru materiale solide cu gaze, operaţiile sînt difuziunea (de ex. difuzoarele, în industria zahărului) sau absorpţia (de ex. prin agitare mecanică), etc. Operaţiile de asamblare sînt: nituirea, împănarea, înşurubarea, prinderea în cuie, încopcierea, capsarea, fretarea, fălţuirea, mandrinarea, coaserea, ţeserea, tricotarea, împletirea, bobi-narea, împachetarea, etc. — După posibilităţile de utilizare, se deosebesc: maşini uzuale, în general pentru efectuarea unui singur fel de prelucrare (de ex.: maşina de burghiat, maşina de extrudat, etc.); maşini convertibile, la cari se pot adapta dispozitive amovibile pentru modificarea utilizării obişnuite, astfel încît maşina să devină aptă pentru operaţii multiple simultane (de ex.: dispozitiv pentru două cuţite la maşina de rabotat, cap cu mai multe burghie la maşina de burghiat, etc.), pentru operaţii ocazionale (de ex.: dispozitive de rectificat sau de lepuit la un strung paralel, dispozitiv de filetat la o maşină de frezat, etc.) sau pentru sporirea productivităţii (de ex. dispozitiv de copiat electric la un strung paralel); maşini universale, de obicei semiautomate, cari pot efectua simultan sau succesiv mai multe feluri de operaţii (de ex.: strungul universal, maşina de rindeluit la grosime, etc.); maşini specializate, cari sînt adaptate pentru o anumită operaţie dintr-o prelucrare (de ex. maşina de dinţat).— După condiţiile de acţionare, se deosebesc (v. fig. V): maşini cu acţionare individuala, cu cîte un singur motor de antrenare la fiecare maşină; maşini cu acţionare multiplă, cu mai multe motoare de antrenare pentru fiecare maşină; maşini cu acţionare colectivă, cu un singur motor de antrenare pentru mai multe maşini; maşini cu acţionare grupctâ, cu motoare acţionate central şi automat, pentru un grup de maşini de pe o linie automată, cari efectuează operaţii succesive corelate.— După felul antrenării, se deosebesc (v. fig. / şi V): maşini cu motor separat, antrenate direct (prin motor cuplat) sau indirect (prin transmisiune) de un motor electric, termic, hidraulic,
etc., construit ca unitate independentă; maşini cu motor incorporat, numit şi motor entetic, la cari motorul e inclus în maşină şi funcţionează împreună cu ea (de ex. motor electric fără
V. Sisteme de antrenare prin motor electric, pentru maşini de prelucrare a metalelor, o) antrenare colectivă; b, c şi d) antrenare individuală; e) antrenare multiplă; 1) motor principal (pentru mişcarea de lucru); 2) motor secundar (de ex. pentru mişcarea de înaintare, pentru pompa de răcire); 3) arbore de transmisiune; 4) variator; 5) maşină de lucru; 6) port-unealtă.
carcasă, montat într-o cavitate din maşină); maşini cu motor organic, la cari motorul e o parte integrantă din maşină, constituind un ansamblu funcţional împreună cu ea (de ex. motorul unui ciocan cu abur). — După destinaţie, se deosebesc: maşini agricole, utilizate în agricultură, incluziv în grădinărie; maşini alimentare, utilizate la prepararea produselor alimentare; maşini forestiere, utilizate în silvicultură sau în pomicultură; maşini miniere, utilizate la lucrări de minerit; maşini poligrafice, utilizate la lucrări de arte grafice; maşini terasiere, utilizate la lucrări de săpare, nivelare, etc., în teren; maşini textile, utilizate la prelucrarea fibrelor sau firelor textile, cum şi la fabricarea ţesăturilor, la confecţionarea articolelor vestimentare, etc.; maşini pentru chemotehnicâ, utilizate în industria cauciucului, în industira deceluloză-hîrtie, industria 'chimico-farmaceutică, industria masei or plastice, industria st i clei; maşini pentru construcţii, utilizate laclădirea unei construcţii statice (de ex. casă, dig, pod de beton, etc.); maşini pentru electrotehnică, utilizate la fabricarea produselor electrotehnice; maşini pentru lemn, utilizate la prelucrarea lemnului; maşini pentru materiale de construcţie, utilizate la prelucrarea sau fabricarea materialelor necesare la clădit; maşini pentru metalurgie, utilizate la prepararea minereurilor sau în uzine metalurgice; maşini pentru metalotehnică, utilizate la prelucrarea metalelor; maşini pentru pielărie, utilizate la prepararea pieilor sau la fabricarea articolelor de pielărie.
Maşinile de prelucrare din diferite ramuri industriale se clasifică, fie după operaţia de prelucrare, fie după criterii specifice. De exemplu: clasificarea după felul operaţiilor pe cari le efectuează maşina se foloseşte în metalotehnică (adică în industria de prelucrare a materialelor metalice), în industria lemnului, etc.; clasificarea după locul pe care îl ocupă maşina în procesul de lucru se foloseşte în agricultură, în silvicultură, în artele grafice; clasificarea după locul pe care-l ocupă maşina în circuitul de producţie se foloseşte în industria textilă; clasificarea după produsul fabricat pe care îl dă maşina se foloseşte în industria sticlei, în industria alimentară, etc.
Maşinile agricole se folosesc la diverse lucrări referitoare la sol şi la produsele agricole, de exemplu pentru pregătirea solului, pentru semănat şi plantat, pentru cultivat
Maşina
512
Maşină
plante, pentru recoltat şi treierat, pentru clasat, sortat şi curăţit boabele şi seminţele, cum şi pentru pregătit furajele. Aceste maşini, dintre cari unele sînt maşini combinate (numite şi combine) sau universale, pot fi neautomate (cu acţionare umană), semiautomate sau automate; anumite maşini agricole (de ex.: cositori le, secerătorile, etc.) lucrează prin deplasare, tracţiunea fiind animală sau mecanică (de ex. cu tractor).
Pentru pregătirea solului se folosesc maşini de fârîmat, de exemplu motofreza (v.), şi maşini specializate, de exemplu maşina de împrăştiat îngrăşăminte. — Pentru semă-nare şi plantare se folosesc maşini specializate, cum sînt maşina de semănat, maşina de plantat, maşina de repicat.— Pentru c u 11 i v a r e a plantelor se folosesc maşini specializate, de exemplu maşina de sulfatat. — Pentru recoltare se folosesc: maşini de tâiat, cum sînt cositori le sau secerătorile; maşini de asamblat, cum e maşina de făcut stoguri; maşini combinate, cum e maşina de recoltat păioase, maşina de recoltat legume (de ex.: cartofi, sfeclă) sau plante textile (de ex.: in, cînepă, bumbac, etc.); maşini universale combinate, cari efectuează atît operaţia de recoltare, cît şi operaţii de treierare, clasare, sortare şi curăţire a boabelor; maşini de strîns şi transportat fînul (v. Fîn, maşină de strîns şi transportat ~). — Pentru treierat se folosesc maşini de separare, cum sînt batozele (v.) cu alimentare manuală şi batozele cu alimentare mecanică, utilizate la păioase, păstăioase, porumb, etc. — Pentru clasarea boabelor (incluziv sortarea şi curăţirea lor) se folosesc maşini de separare, şi anume trioare cu cilindre, trioare cu pînză fără fine, separatoare elicoidale, separatoare prin aruncare, selectoare, mese vibratoare, site şi ciururi vibratoare (plane sau cilindrice).'—Pentru prepararea furajelor se folosesc: maşini de tăiat cum sînt tocătoarea cu disc sau tocătoarea cu tobă; maşini de fârîmat, cum sînt urluitoarea cu discuri, urluitoarea cu tobă, maşina de fărîmat cu perechi de tobe, maşina de fărîmat cu tobă şi cu cuţite periferice; maşini de asamblat, cum sînt presa simpla pentru fîn şi paie, presa culegătoare, etc.
Maşinile alimentare se folosesc pentru diverse operaţii privind prepararea produselor alimentare sau ambalarea lor. Unele dintre aceste maşini sînt combinate, astfel încît pot executa mai multe operaţii simultan sau succesiv.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de umplut cîr-naţi (şpriţul), maşina de dozat pasta de tomate, maşina de presat drojdie şi unt (presă continuă), maşina de umplut burdufe de brînză frămîntată, maşina de format pîinea şi cornurile (cuplu de benzi fără fine), stanţe pentru biscuiţi, stanţa pentru cornuri, maşina de format bomboane (cuplu de ci Iindre), maşina pentru fasonarea garniturilor de prăjituri (şpriţul), maşina de format săpun, maşina de umplut tuburi cu p^sce cosmetice, maşina de brichetat legume uscate (stanţa de brichetat); maşini de aşchiere, cum sînt maşina de curăţit mere şi pere, maşina de scos inima legumelor; maşini de tâiat, cum sînt ferestrăul electric pentru spintecarea carcaselor de vite mari sau mici, maşina de spintecat peştele, cutter-ul pentru mărunţirea cărnii, maşina de tăiat în bucăţi carnea şi slănina, maşina de tăiat fasole verde, maşina de tăiat zarzavat şi varză, maşina de răzuit cartofi, maşina de tăiat tutun, maşina de tăiat sfecla întăieţei, maşina-ghilotină pentru spintecat barele de zahăr în cuburi; maşini de fârîmat, cum sînt concasoru I cu fălci pentru fărîmarea oaselor, moara cu cuie pentru defibrinarea sîngelui coagulat, nr.oara cu ciocane pentru producerea făinurilor furajere, maşina de tocat carne (Wolf), moara cu pietre pentru măcinarea ardeiului de boia sau a ciupercilor, perechile de cilindre pentru terciuirea fructelor, moara cu discuri pentru mărunţirea amidonului de porumb sau de cartofi, moara verticală cu pietre pentru moră-rit, moara orizontal-ă cu pietre pentru morărit, moara cu cilindre
pentru măcinarea boabelor de cereale, detaşorul pentru dezagregarea solzi lor de făină (proveniţi din măcinarea cu presare), moara cu cilindre netede pentru măcinarea turtelor de seminţe oleaginoase (sparte în prealabil, fie în concasoare cu fălci sau cu cuţite, fie în mori cu ciocane), concasoruI cu cuţite pentru spargerea turtelor de seminţe oleaginoase, zdrobitorul de malţ (v.„), moara cu cilindre canelate (riflate) pentru măcinarea prealabilă a seminţelor oleaginoase de dimensiuni mari, moara cu cilindre netede pentru măcinarea seminţelor oleaginoase cu dimensiuni mici, moriştele cu ciocane pentru măcinarea şroturilor sau a borhotului uscat (provenite din sfeclă sau din amidon de porumb); maşini de separare, cum sînt triorul de cereale, triorul de mazăre, selectorul de fructe, buratele de moară, buratele de amidon şi dextrină, sita exagonală, sita plană pentru grişuri şi şroturi, sita plană pentru făinuri şi tărîţe, sita scuturătoare pentru amidon (care separă borhotul din laptele de amidon), sita cilindrică pentru spălarea amidonului, spălătorul de sfeclă, spălătorul de cartofi, spălătorul de fructe şi de legume, batoza de mazăre, dezbrobonitorul de struguri (desciorchinătorul), maşina de curăţit peştele de solzi, ventilatorul de tutun (care separă praful şi zobul de tutun, înainte de tăierea foilor), ventilatorul de cereale, separatorul centrifug pentru smîntînit laptele, separatorul centrifug pentru limpezit sucuri de fructe, separatorul centrifug pentru limpezit soluţii* de pectină, separatorul centrifug pentru uleiuri vegetale, separatorul centrifug pentru separat amidonul din laptele de amidon, separatorul centrifug pentru drojdia de bere, centrifugele pentru rafinarea şi uscarea prealabilă a amidonului, centrifugele pentru separarea grăsimilor din deşeuri uscate, centrifugele pentru separarea cristalizatului de melasă, decorticatorul de orez şi de orz, decorticatorul de mazăre, decorticatorul de seminţe oleaginoase, presa mecanică de ulei (pentru seminţe oleaginoase), presa hidraulică de ulei (pentru seminţe oleaginoase), presa de borhot (care reduce conţinutul în lichid al borhotului), presa de sfeclă şi de amidon, presa de fructe pentru extragerea sucului, presa de struguri pentru extragerea mustului, separatorul cu magneţi pentru îndepărtarea metalelor feromagnetice din seminţele oleaginoase şi din reziduuri, fiItrul-presă; maşini de agregare, cum sînt agitatorul pentru cuparea vinului,' agitatorul de băuturi alcoolice, amestecătorul de conserve de carne şi de peşte, freezer-ul folosit în industria îngheţatei, amestecătorul de nutreţuri, frămîntătorul (malaxorul) de drojdie, frămîntătorul de amidon din făina de grîu, frămîntătoruI de pîine, frămîntătorul de preparate de carne, frămîntătorul de brînzeturi, zdrobitorul pentru prepararea ciocolatei, moara chiliană pentru prepararea ciocolatei, zdrobitorul pentru colorarea şi parfumarea săpunului de toaletă, zdrobitorul pentru omogeneizarea grăsimilor animale, zdrobitorul pentru frecarea şi omogeneizarea pastelor cosmetice; maşini de asamblare, cum sînt maşina de ambalat zahăr cubic, maşina de ambalat căpăţîni de zahăr, maşina de ambalat calupuri de drojdie, maşina de ambalat săpun de toaletă, maşina de ambalat bomboane (caramele), maşina de ambalat unt, maşina de ambalat brînzeturi topite, maşina de ambalat legume şi fructe uscate, maşina de ambalat tutun şi ţigarete, maşina de confecţionat ţigări de foi, maşina de închis cutii şi borcane de conserve (de legume, carne, peşte), maşina de umplut sticle, maşina de umplut sifoane, maşina de capsulat sticle, maşina de etichetat.
Maşinile forestiere se folosesc în exploatările forestiere şi parţial în pomicultură, pentru pregătit solul, pentru semănat şi plantat, pentru cultivat arbori şi puieţi, pentru protecţia culturilor sau extragerea seminţelor pentru separat, curăţit şi sortat seminţele, pentru doborît şi secţionat arbori. Aceste maşini sînt, de regulă, cu acţionare manuală; unele maşini forestiere (de ex.: frezele forestiere, grapa finlandeză, etc.) lucrează prin deplasare, tracţiunea fiind animală sau mecanizată (prin tractor).
Maşina
513
Maşina
Pentru pregătirea solului se folosesc maşini de fărîmat, cum sînt frezele forestiere. — Pentru semănare s i plantare se folosesc maşini specializate, cum sînt maşina de; semănat, maşina de plantat, maşina de repicat.— Pentru 'cultivarea arborilor (incluziv a puieţilor) se folosesc maşini -specializate, de exemplu maşina de prăfuit.— Pentru extragerea seminţelor forestiere se folosesc maşini de separare, cum sînt maşinile de extras seminţe forestiere (cu tobă cu dinţi) sau batozele forestiere.— Pentru selecţionarea seminţelor (incluziv sortarea şi curăţirea •lor) se folosesc maşini de separare, cum sînt trioarele cu discuri, trioarele cu pînză fără fine, separatoarele elicoidale (trioare-melc), separatoarele prin aruncare, selectoarele cu ciururi sau cu site vibratoare, trioarele şi vînturătorile, sitele sau ciururile vibratoare (plane sau cilindrice).— Pentru doborîrea şi secţionarea arborilor se folosesc maşini de aşchiat, cum sînt ferestraiele cu lanţ fără fine, ferestraiele cu bandă fără fine, ferăstraiele cu lamă cu mişcare alternativă sau ferestraiele cu disc circular.
Alte utilaje folosite în silvicultură, cari lucrează prin deplasare, se numesc impropriu maşini. Dintre acestea fac parte plugurile forestiere, grapele forestiere, cultivatoarele forestiere, etc.
Maşinile miniere se folosesc la lucrările miniere sau în legătură cu mina. Aceste maşini trebuie să fie robuste, uşoare şi cît mai puţin voluminoase (chiar cele de putere mare); de asemenea, ele trebuie să prezinte siguranţă în atmosfera minei (în care scop se construiesc maşini antigrizutoase), să nu producă fum sau vapori, să fie capsulate (pentru a evita pătrunderea prafului sau a apei în interiorul lor), să reziste la solicitări în exterior (de ex. la căderi de roci) şi să fie construite din materiale cari nu sînt atacate de apele subterane. Maşinile cari lucrează în subteran pot fi acţionate electric, pneumatic, cu motor cu ardere intarnă şi uneori hidraulic, iar cele cari lucrează la suprafaţă pot fi acţionate şi cu abur.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşinile abataj, cum sîn+ ciocanul de abataj (v. Ciocan de abataj pneumatic, sub Ciocan mecanizat 2), perforatorul eiectric, sondeza, maşina pentru găuri de aeraj, maşina de havat (care poate fi cu bară, cu disc, cu lanţ), ferestrăul de cărbune, plugul de cărbune (v.), diverse maşini combinate, etc.; maşini de încărcat, pentru încărcarea în vagonete a rocii detaşate de maşinile de abataj sau de explozivi, cum sînt încărcătoarele mecanice; maşini de transport, cari servesc la transportul personalului, al materialului şi al sterilului; maşini de rambleiat (v. Rambleiat, maşină de sub Rambleiere 1), cari servesc la umplere? golurilor cu materialul de rambleiaj, cum sînt maşinile de rambleiat mecanic sau aruncătoarele de rambleu (cu ajutorul cărora rambleuI e proiectat de roţi cu aripi sau de benzi cari se mişcă cu viteză mare), maşinile de rambleiat pneumatic (cari-dozează materialul de rambleu într-un curent de aer, operaţiile de transport şi de rembleiere fiind executate de curentul de aer); maşini de aerat, cari servesc la transportul în mină al cantităţii de aer necesar vieţii personalului din subteran, cum sînt ventilatoarele centrifuge sau elicoidale; maşini pentru evacuat apele, cari sînt de obicei pompe de diferite tipuri; maşini pentru produs aerul comprimat, cari pot fi compresoare (v.) sau turbocompresoare (v.); maşini de preparare, pentru operaţii de preparare mecanică a minereurilor şi a cărbunilor.
Maşinile de abatcj, acţionate electric sau pneumatic, pot efectua următoarele operaţii: perforarea găurilor pentru lucrări de exploatare, pentru sondaje (cu sau fără carotă), pentru suitori de aeraj între galerii (în rocă moale); detaşarea bucăţilor de rocă din strat, operaţii simple sau complexe de mărunţire şi de încărcare. La suprafaţă, tăierea se execută Cu maşini de excavat (pentru aluviuni, roci dezagregate), cu
lopeţi tăietoare (pentru turbă) cu maşini de canelat (pentru marmoră) sau cu ferăstraie pentru piatră (v.).
Maşinile de transport, folosite în mină şi la suprafaţă, pot fi: maşini de transport de-a lungul frontului de tăiere, pentru transportul materialului detaşat din front, cari în general sînt transportoare cu raclete; maşi ni de transport în galerii (numite maşini de transport orizontal), pentru transport pe orizontală, cari sînt transportoare cu bandă, transportoare cu raclete, transportoare cu funii fără fine sau locomotive subterane; maşini de extracţie (numite maşini de transport vertical), pentru antrenarea coliviilor în puţuri, cari sînt maşini cu bobine, cu roată Koepe sau cu tobe (de ex. tobe cilindrice, ciiindroconice, în spirală sau tronconice); trolii de extracţie, analoge maşini idr de extracţie, dar cari au o putere mai mică (pînă la circa 120kW) şi nu sînt echipate cu dispozitive speciale de siguranţă; maşini de manevră, la rampele puţurilor, cari sînt maşini de împingere a vagonetelor în colivii (cu acţionare pneumatică sau electrică), maşini de manevrare a podurilor de încărcare-descărcare (pentru colivii cu mai multe etaje), mişini de manevrare automată a uşilor puţurilor; maşini de transport pe plane înclinate, cari sînt trolii cu cablu, trolii pentru funii fără fine, elevatoare, etc.; d esce n-soare, pentru coborîrea materialelor şi a roci lor-detaşate în puţuri (pe coborîşuri sau pe plane înclinate), cari sînt des-censoare cu cupe, cu raclete sau cu lanţuri.
Maşinile de aerat sînt ventilatoare, cari diferă constructiv şi dimensional de cele uzuale. Aceste ventilatoare se grupează în: ventilatoare principale, acţionate electric sau cu abur, cari se instalează la suprafaţă (la gura puţurilor sau a galeriilor de aeraj), pentru ca să aspire aerul din mină şi să producă curentul principal de aeraj; ventilatoare secundare, acţionate electric (de ex. ventilatoare centrifuge) sau pneumatic (de ex. ventilatoare cu piston), cari se construiesc pentru debite mici şi servesc la aerajul locurilor în fund de sac- v e n t i I a t o a r e elicoidale în tuburi, acţionate eiectric sau pneumatic (cu turbină), cari se montează în serie cu tuburile de aeraj.
Maşinile de preparare sînt maşini de prelucrare mecanică, cu ajutorul cărora se obţine o concentrare în substanţă utilă a minereului brut extras din mină. Din punctul de vedere al operaţiei efectuate şi al caracteristicilor funcţionale, se deosebesc: maşini de clasare voiumică, cari separă excluziv după dimensiunea geometrică, cum sînt grătarele cu ciururi, tobele (trioarele), ciururile cu impact, ciururile oscilante, ciururile cu rezonanţă, ciururile vibratoare cu ramă mobilă sau ciururile vibratoare cu ramă fixă; maşini de clasare simptotică (numite şi clasoare), cari separă clase formate din granule cu aceeaşi viteză limită de cădere într-un mediu fluid (numite clase simptotice), cum sînt maşinile de clasare în curent de apă şi maşinile de clasare în curent de aer; m a ş i n i de s o r t a r e g r a v i f i c ă (după greutate), în cari un amestec se separă în sorturi formate dintr-un singur fel de constituenţi mineralogici (fie prin simplă cădere într-un mediu lichid sau în aer, fie prin antrenarea fragmentelor materialului de către un mediu fluid), cum sînt maşina de sortare în curent de apă vertical, maşina de sortare în curent de aer vertical, maşina de zeţaj, maşina de sortare în curent de apă orizontal, maşina cu pînză de apă, maşina de sortare în curent de aer orizontal ^maşini de sortare cu fricţiune, cari sortează prin efectul de frecare dintre material şi suprafaţa pe care e depus; maşini de, sortare magnetică, pentru sortarea prin efectul magnetic al unei suprafeţe magnetizate; maşini de flotaţie, cari separă materialul fin măcinat şi amestecat cu apă, prin efectul tensiunilor interfaciale dintre particule, astfel încît particulele hidrofobe din minereu sînt captate în spumă şi îndepărtate prin dever-
33
Maşină
514
Maşini
sarea acesteia (v. sub Flotaţie); maşini de sortare electrică, pentru sortarea prin diferenţa de conductivitate electrică a diferitelor materiale; maşini de mărun-\ i t, cari fărîmă minereul , pentru ca să se poată rupe legătura dintre constituenţii mineralogici (fiecare constituent putînd fi âpoi separat), cum sînt concasorul cu discuri, concasoruI cu bare, concasorul cu spini, concasorul cu şurub, concasorul cu ţevi, granulatorul cu fălci, moara cu pendule, moara chiliană, moara coloidală, moara cu ciocane, moara cu bile, moara cu bare, dezintegratorul, etc.; maşini de transport, cari servesc la transportul materialului, al minereului sau al sterilului, cum sînt elevatoru I sau transportorul; maşini de dozat, cari dozează materialul de preparare; maşini pentru luarea probelor; maşini de deshidratat, cari servesc la reducerea conţinutului în apă al materialului, cum sînt filtrul pneumatic, filtrul cu discuri, filtrul cu tobe, maşina centrifugă, ciurul de desecare, etc.; maşini de desprăfuit, cari servesc la îndepărtarea prafului (adică a materialului mărunt, sub o anumită limită de fineţe) din minereu, din cărbunele brut sau din aer, cum sînt maşina cu filtru umed, maşina cu filtru uscat, maşina centrifugă (care colectează praful pe cale umedă sau uscată); pompe, de exemplu pompa cu spirală (v.), pompa cu membrană, pompa centrifugă pentru noroi (v.), pompa Mammuth (v.), pompa cu piston (v.); maşini de brichetat (v. sub Brichetare, presă de -^), cari servesc la formarea brichetelor dintr-o pastă de cărbune (preparată în prealabil, cu sau fără liant), cum sînt maşina de brichetat cu cilindre, maşina de brichetat cu forme închise, maşina de brichetat cu forme deschise, maşina de brichetat cu cilindru interior, maşina de brichetat cu piston.— în maşinile de clasare volumică, materialul e depus pe o suprafaţă de ciuruire (tablă perforată, împletitură de sîrmă, grătare cu bare sau cu vergele, etc.), astfel încît materialul cu dimensiuni mai mari se deplasează datorită mişcării imprimate acestei suprafeţe, iar bucăţile mai mici cad prin găurile ciurului.
Maşinile poligrafice se folosesc pentru alcătuirea formelor (clişeelor) de imprimare, pentru imprimare şi pentru lucrări de legătorie. Cu ajutorul acestor maşini, dintre cari unele sînt combinate, se pot executa reproduceri şi multiplicări, de exemplu cărţi, reviste, ziare, stampe, etc.
Pentru pregătirea imprimării, adică alcătuirea formelor de imprimare, se folosesc: maşini de deformare plastica, cum e maşina de turnat; maşini combinate, cum e maşina de cules; maşini specializate, cum sînt maşina de corodat, maşina de ghiloşat sau maşina de frecat cerneală.— Pentru imprimare se folosesc maşini de agregare, cum sînt maşina de bronzat, maşina de imprimat calcografică, maşina de imprimat planografică, maşina de imprimat pantografică, maşina de liniat, maşina de numerotat, etc.— în legătorie se folosesc: maşini de forfecare, cum sînt foarfecele circulare manuale, foarfecele plane manuale, maşina de crestat, maşina de perforat, maşina de stanţat, maşina de repertorat, maşina de tăiat coiţuri, maşina de tăiat cu ghilotină sau cu trei cuţite; maşini de deformare plastica, cum sînt maşina de fălţuit, maşina de îndoit; maşini de asamblare, cum sînt maşina de adunat coli, maşina de cusut imprimate (cu aţă sau cu sîrmă), presele de deşeuri, presele de împachetat; maşini combinate, cum e maşina de confecţionat imprimate.
Maşinile textile se folosesc la prelucrarea fibrelor textile, la operaţii auxiliare în prelucrarea fibrelor sau firelor, la ţesut, la confecţionarea unor articole vestimenatare, etc. Aceste maşini trebuie să fie robuste şi puţin ancombrante; maşinile destinate prelucrării mecanice primare a fibrelor sînt capsulate şi pot fi legate la instalaţia de desprăfuire locală, iar maşinile destinate prelucrării chimice se construiesc din materiale rezistente faţă de reactivii chimici folosiţi şi faţă de vapori, în general, maşinile textile sînt acţionate electric, afară de cele din industria textilă casnică, cari sînt acţionate manual.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de prelucrare primară, pentru bumbac sau fibre liberiene; maşini de filat, pentru bumbac, fibre liberiene, lînă sau fibre semisintetice; maşini de ţesut, pentru bumbac, in, cînepă, iută, lînă, mătase, etc.; maşini de confecţiuni şi maşini de pasmanterie.
Maşinile de prelucrare primară a bumbacului pot efectua următoarele operaţii: separarea fibrelor de curentul de aer; separarea metalelor, a pietrelor şi a corpurilor grele din masa fibrelor; separarea impurităţilor uşoare din fibre; separare^ fibrelor normale de seminţe şi a fibrelor scurte (a lintersului) de seminţe; îndesarea fibrelor; trierea seminţelor de bumbac şi curăţirea de impurităţi a seminţelor; presarea bumbacului normal, a lintersului şi a deşeurilor, etc. Astfel de maşini sînt: separatorul de aer, separatorul de metale, separatorul de pietre, separatorul de seminţe, maşina de curăţit, maşina de egrenat cu ferestraie, maşina de egrenat cu tobe, maşina de îndesat bumbacul, maşina de delintersat, maşina de curăţit seminţele de bumbac, şi presa de făcut baloturi.
Maşinile de prelucrare primară a fibrelor liberiene pot efectua următoarele operaţii: decapsularea, dessămînţarea, aecuscutarea şi trierea seminţei de in; zdrobirea şi meliţarea paielor topite; scuturarea şi finisarea cîlţilor; presarea fuiorului şi a cîlţilor; retezarea fuiorului cu lungime mare (cînepă, iută, etc.) şi piep-tenarea. Astfel de maşini sînt: maşina de decapsulat, maşina de dessămînţat, maşina de decuscutat, maşina de zdrobit, mei iţa cu aripi, mei iţa cu tobe, maşina de scuturat, maşina de finisat cîlţi, agregatul de zdrobit şi meliţat, presa de făcut baloturi, maşina de retezat fuiorul şi maşina de pieptenat.
Maşinile pentru filarea bumbacului pot efectua următoarele operaţii: mărunţirea şi curăţirea bumbacului; baterea şi transformarea pufului de bumbac în cojoc; separarea fibrelor scurte, a ghemotoacelor şi a impurităţilor; transformarea cojocului în văl şi în bandă; omogeneizarea şi uniformizarea benzii, cum şi laminarea benzii; torsul, depanarea, dublarea şi răsucirea firelor; pîrlirea şi mercerizarea firelor; curăţirea deşeurilor; desfacerea inelelor de semitort; culegerea segmentelor de fire. din deşeuriie de fibre; scurtarea şi destrămarea zdrenţelor ds bumbac; ascuţirea acelor din garnituri. Astfel de maşini sînt: maşina de desfoiat bumbacul (desfăcătorul de baloturi), lupul Crighton, lupul orizontal, maşina destrămătoare preliminară, maşina destrămătoare fină, maşina bătătoare, carda pentru filatura normală de bumbac, carda pentru filatura de vigonie, laminorul, flyer-ul, lupul-darac amestecător, maşina cu ineluşe pentru vigonie, maşina de filat ţevi oarbe cu doze, maşina de filat ţevi oarbe fără doze, maşina de dublat (reunit panglicile de la carde, laminorul de bumbac pieptenat, maşina de pieptenat, maşina de depănat, etc.
Maşinile de depănat produc scul uri, ţevi, bobine, mosoare, batire, etc., prin înfăşurări executate pe suporturi (cari pot fi de hîrtie, de lemn sau de metal) sau fără suporturi. La aceste maşini, firul de diferite forme (de ex.: din sculuri sau din bobine conice, din ţevi, etc.) se transferă în alte forme (de ex. în ţevi de bătătură). Maşinile de depănat se grupează în: maşini de făcut ţevi (cari sînt maşini cu şaibă da fricţiune, cu pîlnie, cu role conice sau cu cursor volant, cum şi maşini cu viteza fuselor variabilă), maşini de făcut ţevi „Rapid", maşini de făcut ţevi oarbe, maşini de dublat şi de făcut ţevi, maşini de făcut sculuri, maşini de bobinat în cruce, maşini de făcut mosoare (cari sînt maşini cu fuse verticale sau cu fuse orizontale), maşini de dublat, maşini de răsucit, maşini de pîrlit firele, maşini de mercerizat firele, etc.
Maşinile pentru filarea fibrelor liberiene pot efectua următoarele operaţii: formarea panglicii din fibre liberiene (de in, cînepă, iută, etc.), reunirea şi laminarea panglicilor, torsul gros, torsul fin, uscarea firelor toarse la umed, bobinarea, formarea scuturilor, cardarea brută şi fină a cîlţilor, laminarea
cîlţilor, apretarea sforilor, înmuierea iutei, cardarea preliminară şi cardarea fină a iutei. Astfel de maşini sînt:	maşina
puitoare, laminorul de in şi de cînepă, laminorul de iută, maşina cu aripioare pentru tors la uscat, maşina cu aripioare pentru tors la umed, maşina cu ineluşe pentru tors la uscat, maşina cu ineluşe pentru tors la umed, maşina de uscat firele toarse la umed, maşina de făcut sculuri, maşina de făcut mosoare, maşina .de făcut bobine, carda brută pentru cîlţi, carda fină pentru cîlţi,laminoruldecîlţi, maşina de fabricat sfoară, maşina de apretat sfoară, maşina de lustruit aţă neapretată, maşina de lustruit aţă apretată, carda unică pentru cîlţi, maşina de înmuiat iuta (softener), carda preliminară de iută, carda fină de iută, maşina cu aripioare pentru torsul fin al iutei, etc.
Maşinile pentru filarea lînii pot efectua următoarele operaţii: spălarea, clătirea şi uscarea lînii; amestecarea şi ungerea cu emulsie; cardarea şi filatul gros; torsul fin, depănarea, pieptenarea şi mărunţirea lînii. Astfel de maşini sînt: lupul-rupător (lup destrămător de zdrenţe), leviatanul, maşina de clătit, maşina de stors, centrifuga, maşina de uscat, lupul-amestecător, carda, drusa, selfactorul, maşina de pieptenat, laminorul delînă pieptenată, maşina cu ineluşe, maşina de fabricat ţevi, maşina de făcut sculuri, maşina de bobinat, etc.
Maşinile pentru filarea fibrelor semisintetice pot efectua următoarele operaţii: transformarea celulozei într-un ester şi defi-brarea alcalicelulozei; xantogenarea, disolvarea, filtrarea, filarea, coagularea şi înfăşurarea firului; tratarea firelor pentru curăţire, uscarea şi depănarea. Astfel de maşini sînt: presa de cartoane celulozice, maşina de defibrat alcaliceluloza, barata, maşina de disolvat xantogenatul, fiItrul-presă, maşina de filat viscoza, maşina de fabricat celofibră, maşina de făcut sculuri, maşina pentru finisarea chimică a firelor de visccză, maşina de uscat sculuri, maşina de bobinat, maşina de răsucit, maşina de filat fibre cupro, maşina de aceti lai, maşina de fi lat fibrele acetat, etc.
Maşinile pentru ţesut, utilizate la bumbac, fibre liberiene (de ex.: in, cînepă sau iută), lînă, mătase, etc., pot efectua următoarele operaţii: pregătirea urzelii, pregătirea bătăturii, ţesutul şi depănatul. Astfel de maşini sînt: maşina de bobinat, maşina de făcut sculuri, maşina de făcut ţevi, maşina de făcut mosoare, urzitorul comun, urzitorul secţionat, maşina de preparat pastă de încleit, maşina de încleit în sculuri, maşina de stors sulurile încleite, maşina de periat, maşinile de încleit urzeala (cari pot fi maşini cu tobă, cu aer cald, cu turn de uscare, cu înfăşurare centrală, sau cu înfăşurare pe două suluri), maşina de înfăşurat urzeala pe sul, războiul de ţesut, maşinile de ţesut speciale, maşina de dublat, maşinile de răsucit (cari pot fi maşini cu ineluşe sau cu aripioare), etc.
Maşinile de finisat pot efectua următoarele operaţii: coaserea bucăţilor (ţesăturilor) cap la cap; eliminarea cerurilor şi a grăsimilor din ţesătura brută; pîrlirea ţesăturilor; descleirea, spălarea, albirea,'acidularea, mercerizarea ţesăturilor; recuperarea hidratului de sodiu, vopsirea, imprimarea, apretarea, barchetarea, scămoşarea, centrifugarea, stoarcerea, clătirea, uscarea, impermeabilizarea; stabilizarea dimensiunilor: egalizarea firelor de bătătură, carbonizarea, piuarea, calandrarea, presarea, ruperea apretului, stropirea, perierea, aburirea, gofra-rea, ratinarea, aplicarea efectului finish, decatarea, dublarea, metrarea, tunderea, etc. Astfel de maşini sînt: maşina de cusut, maşinile de pîrlit (cari pot fi maşini cu platane sau cu flacără), maşina de descleit, maşina de spălat în ştreang, maşina de spălat în lăţime, maşina de lărgit, maşina de albit, maşina de acidulat şi de neutralizat, calandrul de apă, maşinile de merceri-zat (cari pot fi maşini cu lanţ sau fără lanţ), foulard-ul de mer-cerizat, maşina de vopsit sculuri, maşina de vopsit bobine, maşina de vopsit sculuri de urzeală, maşina de vopsit cu vîrtel-nHă, jigger-ul, maşina de vopsit continuu, maşina de grunduit, maşina de preparat aglutinanţii şi pasta de imprimat, maşina de imprimat cu o culoare, maşina de imprimat cu mai multe culori, mansarda, maşinile de uscat (cari pot fi maşini cu lanţ
sau cu cilindre), presa cu cartoane, calandrul, presa cu cilindre, maşina de apretat, maşina de barchetat, maşina de scămoşat, centrifuga, maşina de stors, maşina de clătit, piua, maşina de carbonizat, maşina de fixat, maşina de egalizat, maşina de rupt apretul, maşina de stropit, maşina de decatat, maşina de aburit, maşina de periat, maşina de gofrat, maşina de ratinat, maşina de mutonat, maşina de dublat, maşina de metrat, maşina’ de tuns, calandrul pentru efect mat, calandrul de fricţiune’, calandrul universal, mangălul, calandrul de crep, calandrul de pîslă, etc.
Maşinile de confecţiuni pot efectua următoarele operaţii: tăierea ţesăturilor şi a tricoturilor în bucăţi, după modele corespunzătoare diferitelor articole de confecţiuni; asamblarea acestor bucăţi, prin coasere; asamblarea articolelor confecţionate cu materiale auxiliare, ca nasturi, copci, garnituri, etc.; netezirea articolelor confecţionate, prin presare în mediu umed şi cald, etc. Astfel de maşini sînt: maşina de croit cu bandă, maşina de croit cu cuţit, maşina de cusut cu tighel, maşina de cusut ascuns, maşina de făcut feston, maşina de cusut în zig-zag, maşina de cusut şi tăiat marginile, maşina de făcut butoniere, maşina de cusut nasturi, maşina de călcat, maşina de brodat, etc.
Maşinile de pasmanterie pot efectua următoarele operaţii: împletirea firelor pentru fabricarea şnururilor, găitanelor, şireturilor de ghete; asamblarea firelor în benzi înguste; brodarea articolelor de pasmanterie, cu fire obişnuite sau cu fire de efect; etc. Astfel de maşini sînt: maşinile de fabricat şireturi de ghete, fitiluri, găitane, galoane, broboade, maşina de brodat, maşinile de fabricat dantele, panglici, etc.
Maşinile din industria cauciucului se folosesc pentru prepararea şi prelucrarea cauciucului. Cu ajutorul acestor maşini se obţin obiecte de cauciuc natural sau sintetic, respectiv din amestec de cauciuc, care e semifabricatul obţinut prin înglobarea în cauciuc a substanţelor vulcanizante, a plastifianţi lor sau a altor ingrediente.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de agregare, cum e maşina de amestecat (cu cilindre), maşina de amestecat produse mixte, maşina de amestecat şi plastifiat cauciucul, maşina de preparat soluţia de cauciuc, maşina de impregnat şi cauciucat, maşina de confecţionat anvelope, etc.; maşini de deformare plastica, cum sînt calandrul cu cilindre netede, calandru! cu cilindre profilate, maşina de şpriţuit, maşina de înmuiat, maşina de format plăci de asbest, maşina de masticat, etc.; maşini de separare, cum sînt maşina de cernut ingrediente, maşina de uscat, maşina de spălat cauciucul, etc.; maşini de fârîmat, cum sînt maşina de fărîmat cu discuri sau cu cilindre; maşini de tâiat, cum e maşina de tăiat vertical, maşina de secţionat, presa-ştanţă, maşina orizontală de tăiat inele şi roadele, maşina verticală de tăiat inele, maşina de tăiat fire elastice, maşina de tăiat gume de şters, etc.; maşini de aşchiere, cum e strungul cu piatră de polisat, etc.; maşini de asamblat, cum sînt maşina de învelit, maşina de împletit, etc.
M a ş i n i I e d i n industria d e c e I u I o z â-h î rt i e se folosesc la fabricarea celulozei, la fabricarea semipasteide hîrtie sau a pastei de hîrtei (de ex.: maşini pentru fabricarea hîrtiei, a cartonului, a mucavalei, etc.). Aceste maşini, dintre cari unele sînt maşini combinate, pot fi cu acţionare manuală sau semiautomate.
La fabricarea celulozei se folosesc: maşini de aşchiat, cum sînt ferăstraiele circulare (eventual pendulare) sau cu bandă; maşini de tâiat, cum sînt maşina de despicat lemnul, maşina de tocat paie şi stuf; maşini de fârîmat, cum sînt defi-bratoarele cu prese sau continue, dezintegratoarele pentru aşchii şi noduri; maşini de separat, cum sînt maşina de cojit, separatorul de noduri şi de aşchii, ciurul plan sau cilindric, triorul cu site multiple, sortatorul; maşini de agregare, cum-sînt subţietorul sau îngroşătorul. — La fabricarea semi-pastei de hîrtie se folosesc: maşini de aşchiere, cum sînt ferestraiele circulare, ferestraiele circulare pendulare sau ferestraiele cu bandă; maşini de tâiat, cum sînt maşina de des-
33*
Maşină
516
Maşini
picat .lemnul, maşina de sfîşiat şi destrămat zdrenţe, maşina de tăiat hîrtia de maculatură; maşini de fărîmat, cum sînt defi-bratorul, dezintegratorul, moara chiliană, holendrul de măcinat, holendrul de rafinat, moara conică; maşini de separare, cum sînt maşina de cojit, maşina de curăţit zdrenţe, separatorul de noduri şi de aşchii, ciurul plan sau cilindric, triorul, sorta-torul, maşina de zvîntat şi uscat, desprăfuitorul, holendrul spălător; maşini de agregare, cum sînt subţietorul, holendrul de amestecare, fierbătorul rotativ. — La fabricarea pastei de hîrtie se folosesc maşini de separare, de exemplu sortatoare, şi maşini de agregare, de exemplu holendre de amestecare. — La fabricarea hîrtiei, respectiv a cartonului şi a mucavalei, se folosesc: maşini de forfecat, cum sînt maşina de tăiat în lung, maşina de tăiat în foi, maşina de tăiat în bobine; maşini combinate, cum e maşina de fabricat hîrtie, carton şi mucava.
M a ş i n i I e d i n industria ch im ico-farmaceu-t i c a se folosesc pentru diverse operaţii simple sau combinate, prin cari se obţin chimicale, produse farmaceutice sau cosmetice, materii prime pentru alte industrii, etc. Cu aceste maşini se pot realiza produse semifabricate sau fabricate, de larg consum, şi anume substanţe dezinfectante, insecticide, medicamente şi altele.
După prelucrările pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de deformare plastică, cum sînt laminorul, stanţa, presele cu injecţie, etc.; maşini de fărîmat, cum sînt concasoarele (cu discuri, cu fălci, cu ciiindre, etc.), morile (cu bile, cu cilir.dre, cu ciocane, etc.), dezintegratorul, etc.; maşini de tăiat, cum e defibratorul, etc.; maşini' de separare, cum sînt sita, separatorul cu aer sau cu lichid, selectorul, separatorul magnetic, centrifuga, filtrul, filtru l-presă, filtrul rotativ, etc.; maşini de agregare, cum sînt agitatorul, amestecătorul, etc.; maşini de asamblare, cum sînt maşinile de umplut sticle sau cutii (incluziv de astupat şi etichetat), maşinile de numărat pastile sau tablete, maşinile de umplut fiole, etc.; maşini combinate, cum sînt malaxorul, moara chiliana (kolIergangul), etc.
Maşinile din industria maselor plastice se folosesc pentru producerea şi prelucrarea maselor plastice (plaste), cari pot fi termoplaste, duroplaste sau fluidoplaste. La prelucrarea obiectelor din mase plastice sînt utilizate maşini pentru presare, turnare, extrudare, impregnare, etc.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de turnat prin injectare (pentru termoplaste) şi maşina de extrudat (pentru duropLste), aceste maşini fiind diferite, după cum prelucrează materiale în tablete sau în pulbere; maşini de aşchiat, similare celor folosite în metalotehnică, dar echipate cu reductoare ds viteză (deoarece aşchierea maselor plastice se face la viteză mai mică, fiind rele conducătoare de căldură) şi cu instalaţii de evacuare a aşchiilor; maşini combinate, de asemenea similare celor folosite în metalotehnică şi cu aceleaşi •modificări ca ia maşinile de aşchiere.
Maşinile din industria sticlei se folosesc pentru prelucrarea sticlei topite şi pentru prelucrarea produselor de sticlă, ultimele fiind maşini de finisat. Aceste maşini, dintre cari unele sînt maşini combinate sau maşini de operaţii speciale, pot fi cu acţionare manuală, semiautomate sau automate.
La prelucrarea sticlei topite se folosesc: maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de suflat cilindre, maşina de tras geamuri (de ex. după procedeele Fourcault, Colburn, Gregorius, etc.), maşina de laminat geamuri, maşina de laminat sticlă de ornament, maşina de laminat sticiă armată, maşina orizontală de tras tuburi (de ex. după procedeele Danner sau ‘Philips, etc.), maşina verticală de tras tuburi, maşina de suflat în matriţe, presa cu şurub, presa cu excentric, etc.; maşini combinate, cum sînt maşina de suflat, maşina de suflat-presat, maşina de #.-laminat-(de-ex.- maşina tip Schmid-t, semiautomată,
psntru laminarea continuă a benzii de sticlă), maşina de presat (de ex. maşina tip R. V., automată, pentru articole de menaj).
Maşinile de suflat, în general semiautomate sau automate, se folosesc pentru fabricarea prin suflare a diferitelor obiecte de sticlă. Aceste maşini pot fi: maşina tip V. S., semiautomată, pentru articole industriale sau de uz comun; maşina de suflat după procedeul Roirant, automată, folosită în acelaşi scop; maşina de suflat după procedeul „Empire", automată, pentru vase cu pereţi subţiri sau pentru baloanele de sticlă ale becuri lor electrice; maşina de suflat după procedeul Graham automată, pentru articole de menaj; maşina de suflat după procedeul Owens, automată, pentru butelii; maşina de suflat după procedeul Lynch, automată, pentru butelii . — M a ş i n-i de suflat-presat, de asemenea semiautomate sau automate, sînt: maşina tip 2 P. V., semiautomată, pentru articole de menaj; maşiniletip R. V. sau tip P. M.V., automate, folositeîn acelaşi scop ; maşina de sulfat-presat după procedeul Westlake, automată, pentru produse cu pereţi subţiri.
La prelucrarea produselor de sticlă se folosesc: maşini de aşchiat, cum sînt maşina de polisat, maşina de lustruit, maşina de superlustruit, maşina de gravat, maşina de fabricat oglinzi, maşina de sablat, maşina de tăiat; maşini combinate, cum sînt maşinile combinate de polisat şi lustruit, maşinile pentru operaţii speciale (de ex.: maşina de ars, maşina de încălzit, etc.).
Maşinile pentru construcţii se folosesc pentru pregătirea materialelor sau pentru executarea mecanizată a lucrărilor de construcţii civile, industriale, hidrotehnice, rutiere, d3 poduri, etc., ca şi a construcţiilor de cale (la cari, în general, sînt necesare maşini speciale). Aceste maşini sînt, de regulă, mobile, fiindcă se folosesc la lucrări cari durează puţin timp <i fiindcă reclamă schimbări frecvente de poziţie, chiar la aceeaşi lucrare. Maşinile pentru construcţii se pot deplasa prin remorcare sau prin autopropulsiune, pe şine sau pe teren, fiind echipate cu roţi metalice sau cu pneuri, eventual cu şenile.
După felul operaţiilor pe cari le pot efectua, se deosebesc: maşini de aşchiat, cum sînt maşina de frecat mozaicul, maşina de rindeluit parchetul, maşina de lustruit parchetul, maşina de sabotat traverse, etc.; maşini de agregare, cum sînt maşina de stropit lianţi hidrocarbonoşi, maşina de toreretat; maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de netezit tencuiala, maşinile de îndesat pămîntul (compresorul rutier, maiurile mecanizate), vibratoarele, etc.; maşini de fărîmat, cum sînt maşina de săpat pămîntul (excavatorul, dragiina, plugul pentru şanţuri, hidromor.i-torul, draga, etc.), concasoru! (v.)f granulatorul (v.), scarificato-rul (v.), etc.; maşini de separare, cum sînt maşina de măturat, maşina de spălat agregate, maşina de sortat agregate, maşina de uscat agregate, maşina de uscat şi încălzit îmbrăcămintele rutiere, etc.; maşini de tâiat, cum sînt buldozerul (v.), grederui (v.), screpe-rul (v.), maşina de tăiat tufişuri, maşina de profilat calea, maşina de tăiat rosturi la îmbrăcămintele rutiere de beton, etc.; maşini specializate, cum sînt maşina de bătut piloţi, maşina de extras piloţi, maşina de răspîndit agregate, maşina de pozat calea, maşina de balastat calea, maşina de scos rădăcini, maşina de dobo-rît arborii, finisorul rutier, răspînditorul de asfalt sau de beton, maşina de burat traversele, etc.
De obicei, maşinile de tăiere şi de fărîrnare utilizate la lucrări de teren (de ex. pentru fundaţii, şosele, etc.) se numesc maşini terasiere. Acestea pot fi gredere, screpere, buldozere, pluguri pentru şanţuri, excavatoare (cu elindă, cu benă, cu cupe, etc.), dragi ine, scarificatoare, etc.
Maşinile pentru construcţii permit prelucrarea şi punerea în lucrare, economic şi rapid, a unor cantităţi mari de materiale, cum şi concentrarea mijloacelor de lucru pe un spaţiu mic şi folosirea la maximum a anotimpurilor favorabile pentru clădit, a condiţiilor atmosferice şi a cotelor apelor. Maşinile pentru construcţii pot fi acţionate manual, cu aer comprimat,
Maşină
517
Maşină
cu motoare cu ardere internă, cu motoare cu abur, sau cu 'motoare electrice. — Acţionarea manuală e folosită .rar, pe şantiere mici, şi e economică numai pentru maşini mici şi utilizate cu intermitenţă. — Acţionarea cu aer comprimat e folosită numai în anumite cazuri, de exemplu la maşinile de săpat tunele, deoarece provoacă mari pierderi de energie la producerea şi la transportul aerului comprimat. — Acţionarea cu motoare termice, adică cu motoare cu ardere internă sau cu-abur, e mult mai frecventă. Motorul cu ardere internă, în comparaţie cu motorul cu abur, prezintă următoarele avantaje: poate fi pus în funcţiune imediat, nu are pierderi în pauzele de lucru, e mai curat, nu reclamă cantităţi mari de apă de alimentare, nu are nevoie de fochist, etc. De asemenea, faţă de motorul electric, prezintă avantajul că nu are nevoie de conducte, cari sînt nepractice în cazul schimbărilor de poziţie; el prezintă însă şi dezavantajul ca reclamă mecanisme de ambreiere şi de demultiplicare, pentru reducerea turaţiei şi inversarea sensului de mers. — Acţionarea cu motoare electrice, aproape tot atît de frecventă ca precedenta, prezintă următoarele avantaje: motoarele electrice au mers liniştit, greutate mică şi posibilităţi mari de reglare; pot acţiona maşinile individual; nu consumă nimic în pauzele de lucru şi nu produc gaze; permit inversarea sensului de mers, fără intermediul unui mecanism auxiliar, etc. Dezavantajul pe care-l prezintă ^consistă în faptul că nu pot fi folosite oriunde. — Acţionarea mixtă, la unele maşini pentru construcţii, exemple fiind excavatoarele cu acţionare Diesel electrică sau cele cu acţionare Diesel pneumatică.
Dimensiunile şi greutatea proprie ale maşinilor pentru construcţii trebuie să fie mici, pentru a micşora cheltuielile de transport şi pentru a le putea deplasa uşor pe şantier. Maşinile cu dimensiuni mari trebuie construite astfel, încît să nu depăşească gabaritele de liberă trecere ale şoselelor, ale tune-
lelor, căilor ferate, podurilor, etc. şi să nu depăşească încărcările admise pentru acestea. Uneori, maşinile mari sînt formate din mai multe părţi, pentru ca transportul lor să se poată face mai uşor (v. fig. VI).
. Materialele folosite la fabricarea maşinilor pentru construcţii trebuie să fie de calitate bună» fiindcă în timpul exploatării aceste maşini pot fi manevrate uneori de persoane cari nu au o, pregătire tehnică corespunzătoare; de exemplu, la construcţia lor nu se foloseşte fonta cenuşie, ci fontă maleabilă, oţel turnat, etc. Piesele cari sînt supuse mai mult la uzură trebuie confecţionate din materiale adecvate şi trebuie să fie uşor demontabile, pentru a fi înlocuite repede, ca să nu se piardă mult din timpul de utilizare.a maşinii.	.
Maşinile pentru electrotehnica se folosesc pentru operaţii de asamblare sau pentru operaţii multiple (combinate), maşinile-unelte fiind cele obişnuite în industria de prelucrare mecanică. Cu ajutorul acestor maşini se execută maşini, aparate şi diverse articole electrice.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de asamblare, cum sînt maşina de bobinat, maşina de înfăşurat (vîrtelniţa), maşina d- cablat, presa de -extrudat (pentru învelit cu gumă sau cu plumb), maşina de armat (în elice) cu sîrmă sau cu bandă, maşina de armat cu împletitură de fire metalice, maşina de izolat cu fire sau cu bandă izolantă, maşina de confecţionat tuburi izolante, etc.; maşini combinate, cum sînt maşina combinată de confecţionat cabluri, maşina combinată de aşezat cabluri (de pozat cabluri); etc.
Maşinile pentru lemn se folosesc pentru prelucrarea lemnului, începînd de la cherestea pînă la fabricarea tîmpiăriei de binale, a mobilei sau a oricăror altor produse de lemn.
După operaţiile pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de aşchiere, cum sînt ferestrăul mecanic, maşina de rindelat (geluit), maşina de îndreptat, maşina de frezat, maşina de găurit, maşina de scobit, strungul, maşina de polisat, maşina de fabricat lîna de lemn, etc.; maşini de forfecat, cum sînt foarfecele pentru furnire, maşina de tăiat beţe de chibrituri, maşina de retezat creioane, maşina de stanţat dopuri, etc.; maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de curbat, maşina de confecţionat mînere şi cadre pentru articole de sport, prese, etc.; maşini de tâiat, cum sînt maşina de cojit, maşina de derulat, maşina de scobit cu dalta, maşina de fabricat cuie de lemn, etc.; maşini de agregare, cum sînt maşina de înnădit, maşina de îmbinat, maşina de stropit, maşina de întins clei, maşina de brichetat rumeguş, etc.; maşini de asamblare, cum sînt maşina de bătut cuie, maşina de asamblat doage, maşina de aplicat cercuri pe obada roţilor, maşina de egalizat, maşina de balotat, maşina de împachetat, etc.; maşini combinate, cum sînt maşina de găurit multiplă, maşina de confecţionat tocuri şi sertare, maşina de continuu, maşina de confecţionat creioane, maşina de pastat şi împachetat, maşina de scos şideînlocuit noduri, etc.
Aceste maşini servesc: la fabricarea cherestelei, de exemplu gaterele, maşina de rindeluit, etc.; la fabricarea parchetelor, de exemplu ferestraiele, maşina de rindeluit, maşina de frezat lambaua şi ulucul, maşina de împachetat, etc. ;la fabricarea placajelor (incluziv furnire) şi panelelor, de exemplu maşina de derulat, maşina de tăiat furnir, maşina de înnădit, maşina de polizat, maşina de întins clei, maşina de scos şi înlocuit noduri, maşina de împachetat, presele, etc.; la fabricarea tîmpiăriei de binale, cum şi a caselor prefabricate, de exemplu ferestraiele, maşina de frezat, maşina de găurit cu burghiuI, maşina de îndreptat, maşina de rindeluit, maşina de scobit, etc.; la confecţionarea mobilei, de exemplu maşina de frezat, maşina de curbat, maşina de rindelat, maşina de găurit cu burghiul, maşina de polisat, maşina de lustruit, strungurile, ferestraiele, etc. ;la caroserii şi îmbarcaţiuni-, cum şi în r o t ă r i e, cari sînt aceleaşi maşini ca la confecţionarea mobilei; în d o g ă r i e, respectiv la fabricarea butoaielor, de exemplu ferestraiele, maşina de curbat doage, maşina pentru funduri, prese, etc.; la fabricarea lăzilor, cum şi a ambalajelor de lemn, de exemplu ferestraiele, maşina de fabricat lînă de lemn, maşina de îmbinat scînduri, maşina de bătut cuie, maşina de rindelat, etc.; la confecţionarea periilor şi pensulelor (incluziv bidinelele), de exemplu maşina de spălat păr, maşina de pieptenat şi sortat păr, maşina de cusut perii, maşina de polisat, maşina de găurit multiplă, etc. ; la fabricarea creioanelor şi tocurilor cum şi a rechizitelor de birou,., de exemplu maşina de frezat, presele, maşina de polisat, maşina de retezat capetele creioa-
Maşină
518
Maşină
nelor, maşina de lustruit, maşina de vopsit, etc.; la f a b r i-carea chibriturilor, de exemplu maşina de descojit, maşina de derulat, maşina de tăiat beţe, maşina de continuu, maşina de egalizat, maşina de confecţionat tocuri şi sertare de cutii de chibrituri, maşina de pastat cutii, maşina de umplut cutii, maşinade împachetat, etc.; la prelucrarea plutei, de exemplu maşina de tăiat cuburi, maşina de stanţat, maşina de polisat, strungurile de dopuri de plută, morile de măcinat plută, etc.; la valorificarea deşeurilor, de exemplu maşina de brichetat rumeguş, etc.
Maşinile pentru materiale de construcţie se folosesc ia pregătirea materiei prime şi la fasonarea produselor utilizate ca materiale de construcţie. Aceste maşini, dintre cari unele sînt combinate, servesc fie la prelucrarea unor materiale ca piatra, marmora, etc., fie la producerea cărămizilor, betonului, prefabricatelor, etc.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc; maşini de aşchiat, cum sînt polisorul pentru piatră (v.), strungul pentru piatră (v.), suflătorul de nisip (v.), maşina de frecat mozaicul (v. sub Mozaic), maşina de lustruit marmora, gaterul pentru piatră, ferestrăul pentru piatră (v.), etc.; maşini de deformare plastica, cum sînt diferitele prese (v. sub Presă) pentru fasonarea cărămizilor şi a altor produse ceramice, a blocurilor de beton, a tuburilor de beton, a plăcilor termo-izolatoare, maşina deîndoitoţel-beton, folosită pentru fasonarea armaturilor, presele pentru tensionat armaturile, etc.; maşini de fărîmat, cum sînt concasorul (pentru fărîmarea grosolană), granulatorul, ciocanul pneumatic (pentru debitarea blocurilor de piatră în calupuri), morile (cu bile, cu role, morile rapide cu impact, morile vibratoare, morile tubulare, etc.), dezintegratorul, etc.; maşini de tâiat, cum sînt maşina de debitat calupuri şi pavele, maşina de debitat cărămizi din calupuri, maşina de tăiat plăci de asbest, foarfecele rotativ pentru tăiat foi de asbociment, foarfecele de tăiat oţel-beton, etc.; maşini de separare, cum sînt separatoarele cu aer (folosite pentru separarea particulelor fine de ciment, de filer, etc.), ciururile vibratoare, ciururile oscilante, ciururile rotitoare, etc.; maşini de agregare, cum sînt amestecătorul, betoniera şi malaxorul (pentru amestecarea materiei prime), maşina de impregnat carton şi pînză (cu bitum), maşina de fabricat carton de asbest (care e asemănătoare cu maşina de fabricat carton de celuloză), valţuf plimbător (pentru confecţionarea tuburilor de fibrociment), etc.; maşini combinate, cum sînt valţul pentru argilă şi moare chiliana (kollergang), folosite pentru fărîmarea fină şi omo-geneizarea materiei prime întrebuinţate lafabricareacărămizilor şi a altor produse ceramice, maşina pentru foi de asbociment -şi maşina pentru tuburi de asbociment, folosite pentru aşter-nerea pastei de asbociment şi extragerea apei în exces, maşinile pentru fasonat fîşii de planşeu, blocuri de ipsos, tencuieli uscate, cari aştern materialul, îl îndeasă şi finisează produsele, maşina de îndreptat oţel-beton, care îndreaptă barele şi le taie Ia lungimile prescrise, etc.
Maşinile pentru metalurgie se folosesc pentru diferite operaţii necesare la prepararea minereurilor, la elaborarea metalelor sau la producerea semifabricatelor, cum şi la turnarea metalelor sau a aliajelor lor. Unele dintre aceste maşini sînt maşini combinate sau agregate de maşini.
După felul operaţiilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de aşchiere, cum sînt ferestrăul de tăiat maselote, maşina de debavurat, polisorul, etc.; maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de format, maşina de turnat prin centrifugare, maşina de turnat prin injectare, etc.; maşini de forfecat, cum e maşina de tăiat culee, etc.; maşini de fărîmat, cum sînt concasorul, dezintegratorul, granulatorul, moara, etc.; maşini de separare, cum sînt maşina cu grătar sau cu sită, maşina de cojit lingouri, maşina de filtrat, maşina de flotaţie, maşinade separat (magnetică), tararul, triorul; maşini de agregare, cum
sînt malaxorul, maşina de amestecat, maşina de confecţionat miezuri de turnătorie, etc.; maşini combinate, cari pot fi combinaţii ale maşinilor de mai sus, cum sînt moara cu site, amestecătorul cu separator magnetic, etc.
Maşinile pentru metalotehnică se folosesc la prelucrarea materialelor metalice sau a aliajelor lor, prin modificarea formei materialului, realizarea dimensiunilor prescrise ale obiectului prelucrat şi netezirea eventuală a suprafeţelor acestuia.
După felul prelucrărilor pe cari le efectuează, se deosebesc: maşini de aşchiere, cum sînt maşina de alezat, maşina de alezat-frezat, maşina de broşat, maşina de burghiat, maşina de copiat, maşina de filetat, maşina de frezat, maşina de honuit, maşina de lepuit, maşina de mortezat, maşina de pilit, maşina' de rabotat, maşina de rectificat, shaping-ul, maşina de dinţat strungul, ferestrăul mecanic, polisorul, etc.; maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de îndesat, maşina de îndoit, maşina de îndreptat, maşina de matriţat, maşina de poansonat, maşina de tras, maşina de trefilat, maşina de zicuit, ciocanul mecanizat (v.), laminorul (v.), presa (v.), presa de ambutisat (v.), etc.; maşini de forfecat, cum sînt foarfecele (v.), maşina de stanţat (v.), maşina de ronţăit, etc.; maşini de tâiat, cum e maşina de dăltuit, etc.; maşini de agregare, cum sînt maşina de emailat, maşina de metalizat, maşina de stropit, maşina de sudat, etc.; maşini de asamblare, cum sînt maşina de fălţuit longitudinal, maşina de nituit, maşina de strîns falţul, etc.; maşini combinate, cari sînt foarte variate, şi anume maşini de burghiat multiple, maşini de	frezat duble,	maşini de alezat-strunjit,	maşini	de
strunjit-frezat-burghiat, prese de ştanţat-tras-arr.butisat, etc.
Maşinile pentru pielărie se folosesc la prepararea şi prelucrarea pieilor de animale, cum şi la producerea unor articole de piele, semifabricate sau fabricate.
Pentru produsele semifabricate, de exemplu piei pentru încălţăminte sau îmbrăcăminte, crupoane pentru curele de	transmisiune,	talpă, etc. se utilizează:	maşini	de
deformare	plastică, cum	sînt maşina de apretat,	maşina	de
călcat pielea (care poate	fi maşină cu cilindru sau	hidraulică), '
maşina de lustruit (de dat lustru), maşina de întins pielea (care poate fi maşină cu tobă, cu o masă sau cu patru mese), maşina de plutuit, maşina de ştoluit, valţul pentru presat pielea, etc.; maşini de aşchiat, cum sînt maşina de fălţuit, maşina de blan-şiruit, etc.; maşini de fărîmat, cum sînt moara pentru materiale tanante, tocătorul de coajă, etc.; maşini de separare, cum sînt maşina de curăţit faţa şi de depărat, maşina de descărnat, maşina de şpalt, maşina de stors, etc.
Pentru încălţăminte se utilizează: maşini de deformare plastică, cum sînt maşina de ciocănit pielea trasă pe calapod, maşina de ciocănit rame, maşina de prins feţe pe calapod, maşina de fixat rama în scoabe, maşina de netezit talpa, maşina de scămoşat pielea, maşina de tras pe calapod, etc.; maşini de aşchiat, cum sînt maşina de cioplit tocuri, maşina de crestat margini, maşina de egalizat ridicătura dintre branţ şi ramă, maşina de egalizat talpa, maşina de frezat talpa, maşina de glăzuit talpa, etc.; maşini de asamblat, cum sînt maşina de cusut feţe, maşina de cusut rame, maşina de cusut talpa pe ramă, maşina de cusut talpa de branţ, maşina de încheiat ca-rîmbii la spate (în zig-zag), maşina de fixat rama în scoabe, maşina de bătut cuie de toc, presa pneumatică de lipit, etc.; maşini de tâiat, cum sînt maşina de ascuţit (şerfuit) marginile pielii, maşina de tăiat surplusul de piele şi de deschis risul, maşina de spintecat branţul, etc.; maşini de forfecat, cum sînt stanţa pentru feţe (v.), stanţa pentru talpă (v.), etc.
Maşină de transport: Maşină de lucru, care se foloseşte pentru deplasarea unor obiecte (de ex.: materiale, semifabricate, produse finite, etc.) în incinta unei întreprinderi industria/e sau comerciale, eventual în clădiri de locuit, iar uneori serveşte la transportul unor materiale de la locul de exploatare pînă la
Maşină agregat
519
Maşină agregat
fabrica de prelucrare (de ex. fu n icul are le). Maşinile de transport se grupează în maşini de ridicat şi maşini de intercirculaţie.
în general, maşinile de transport sînt utilaje, cari cuprind motoare de antrenare, organe de locomoţiune (de ex. roţi) sau de ghidare (de ex. glisiere sau culise), platforme de încărcare sau dispozitive de agăţare (de ex. cîrlige), echipamente de comandă, etc. Aceste maşini, respectiv utilaje de transport, servesc de regulă la transportul la distanţă mică, de exemplu în atelierele, magaziile sau depozitele întreprinderilor, în instalaţii portuare, pe şantiere, etc.
Pentru clasificarea maşinilor de transport se pot considera criterii constructive sau funcţionale. — După mobilitate, se deosebesc: maşini stabile, la cari numai organul de transport execută mişcările necesare pentru deplasarea sarcinii (de ex.: elevatoare, macarale fixe, etc.); maşini mobile, cari se pot deplasa cu sau fără sarcină (de ex.: palane, electrocărucioare, etc.). — După principiul de funcţionare, se deosebesc: maşini de transport continuu, pentru transportul unor sarcini în general omogene (de ex.: materiale granulare sau în vrac), cu mişcare în sens unic pe direcţia principală de deplasare, mişcarea fiind repetată cu aceeaşi direcţie, viteză, etc.; maşini de transport discontinuu (intermitent), pentru transportul unor sarcini individuale şi uneori omogene (de ex.: stivuite, încărcate în cupe sau în bene, etc.), cu mişcare în unu ori în ambele sensuri pe direcţia principală de deplasare, mişcarea fiind intermitentă.
Maşini de transport continuu, la cari e posibilă automatizarea acţionări lor aferente transportului şi încărcări i-descăr-cării, sînt: elevatoarele, pentru deplasarea de obicei vertical-ascendentă a sarcinii; transportoarele (incluziv escalatoare, încărcătoare, alimentatoare, etc.), pentru deplasarea orizontală sau înclinată a sarcinii; funicularele, pentru deplasarea unor sarcini suspendate pe cabluri sau pe şine, etc. — Maşini de transport discontinuu, la cari în general nu e posibilă automatizarea, sînt: palanele, pentru deplasarea de obicei verticală, prin tragere, a sarcinii; cricurile, pentru deplasarea, de obicei verticală, prin împingere, a sarcinii; ascensoarele (în special de persoane), pentru deplasarea verticală a sarcinii; troliile, pentru deplasarea într-o direcţie oarecare, prin tragere, a sarcinii; electrocârucioarele sau motocârucioarele, pentru deplasarea, de obicei orizontală, a sarcinii; transbordoarele, pentru deplasarea orizontală a sarcinii, pe care o mută de pe o cale de rulare pe alta; macaralele, pentru deplasarea principală verticală a sarcinii, combinată cu mişcări de translaţie sau de rotaţie într-un plan orizontal ori înclinat; etc.
în incinta întreprinderilor industriale se folosesc maşini de transport uzinale, cari servesc la distribuţia materialelor la diverse ateliere, la transportul materialelor şi al semifabricatelor între ateliere, la transportul între posturile de lucru ale unui atelier şi la depozitele de piese din atelier, la transportul produselor finite pînă la locui de încărcare, la transportul deşeurilor, etc. Un caz particular îl constituie maşinile de transport interoperaţional, de regulă în interiorul atelierelor, care prezintă importanţă în special la fabricarea în serie mare sau în masă, pentru a asigura desfăşurarea procesului de producţie după un anumit plan şi într-un anumit ritm de lucru (de ex. la linii automate).
Maşini de ridicat, cum sînt macaraua, ascensorul, elevatorul, etc., deplasează sarcini în principal pe direcţie verticală, avînd unu sau mai multe mecanisme adecvate. Unele maşini de ridicat pot efectua şi mişcări în plan orizontal, prin rotaţie (de ex. macaraua învîrtitoare) sau translaţie (de ex. macaraua portal).
Maşini de intercirculaţie, cum sînt transportorul, transbordorul, electrocăruciorul, etc., deplasează sarcini pe o direcţie orizontală sau înclinată. Unele maşini de intercirculaţie pot efectua şi ridicarea sarcinilor pe verticală (de ex. podurile rulante sau automacaralele). Maşina de intercirculaţie
e o maşină de transport apropiat, spre deosebire de vehiculele autopropulsate, cari sînt maşini de transport depărtat.
1.	/v/ agregat. Tehn.: Maşină ds lucru cu mai multe locuri de lucru asociate, care permite efectuarea mai multor operaţii de prelucrare a unui obiect. La maşinile agregat (v. fig. /), ca şi la
-WF
/. Maşina automată pentru asamblarea picioarelor lămpilor electrice.
1) carusel; 2) cleşte (24 de bucăţi); 3 şi 4) camele mecanismelor pentru alimentarea cu vergele şi talere; 5) cama mecanismului pentru alimentarea cu tuburi; 6) cama mecanismului pentru alimentarea cu electrozi; 7) cama mecanismului încălzitoarelor; 8) cama mecanismului pentru deschiderea deştelor; 9) cama mecanismului pentru refularea talerelor; 10) cama mecanismului pentru umflarea piciorului; 11) cama mecanismului pentru scoaterea picioarelor; 12) camă pentru rotirea caruselului; 13) cuptor penţru recoacerea picioarelor; 14) motor electric.
maşinile automate multilocuri sau la linii automate, locurile de lucru se pot agrega în serie, în paralel sau în serie-paraiel (mixt).
Fig. II"-IV reprezintăsche-mele de princpiu ale maşinilor agregat, şi anume: schema maşinii cu agregare în serie (v. fig. //), la care obiectul de prelucrat trece succesiv prin q locuri de lucru cu acţiune concomitentă şi e gata după trecerea prin ultimul loc de lucru, ciclul fiind egal cu timpul necesar pentru prelucrarea obiectului la un loc de lucru sumat cu timpul de trecere la locul următor; schema maşinii de agregare în paralel (v. fig. III), la care p locuri de lucru execută aceeaşi operaţie în paralel şi concom'i-tent; schema maşinii cu agregare
-■0-00—o—
-OKX)----------O
-^©oo—-o~~
III.	Schema de principiu a agregării /V'. Schema de principiu a agregd-în paralel.	rii	în	serie-paralel	(mixtă).
1"-p) locuri de lucru în paralel, la	1-“Q) locuri de lucru în serie;
cari se lucrează simultan.	1-"P) locuri de lucru în paralel.
serie-paralel (v. fig. IV), cu p linii cari lucrează în paralel, fiecare linie fiind constituită din q locuri de lucru agregate în serie.
II. Schema de principiu a agregării în serie.
1) primul loc de lucru; 2-^ş) celelalte locuri de lucru succesive.
Maşină agregat
520
Maşina agregat
Unele maşini agregat au o coloană centrală şi o masă circulară, rotativă în jurul acesteia, iar pe masă sînt dispuse locuri le de lucru, dintre cari unul e pentru poziţia de alimentare şi restul pentru poziţia de aşezare a obiectelor de prelucrat. în jurul mesei sînt dispuse capete- de lucru orizontale (pentru strunjit, frezat, găurit, filetat), în număr egal cu cel al locurilor de aşezare a obiectelor de prelucrat; pe coloana centrală sînt dispuse capete de lucru verticale, în acelaşi plan vertical cu capetele de lucru orizontale şi în număr egal cu acestea. Deoarece masa circulară are o mişcare de rotaţie indexată la un număr de grade corespunzător intervalului unghiular din^ tre două locuri de lucru, obiectul e prelucrat în fiecare poziţie de lucru de către două capete de lucru, unul vertical şi altul orizontal.— Alte maşini agregat au batiul în formă de'dreptunghi, locurile de lucru fiind situate pe latu-rile lungi. Una dintre laturile scurte ale batiului serveşte la alimentarea şi descărcarea maşinii, cealaltă latură fiind pentru trecerea obiectelor de prelucrat de pe o latură lungă pe cealaltă. Transferul acestor obiecte de la un loc de lucru la altul se face de-a lungul ghidajelor batiului, prin acţiunea unui transportor (ca la liniile automate), obiectele respective fiir.d aşezate pe dispozitive.
Maşinfle cu locuri de lucru agregate asigură o productivitate a muncii mai mare decît maşinile cu un singur loc. De asemenea, ele mai prezintă următoarele avantaje: ancom-bramentul e relativ mic, transportul între maşini e eliminat, iar timpul de gol din ciclul de lucru şi stocurile dintre operaţii sînt suprimate.
Productivitatea unei maşini agregat, cu q posturi de lucru în serie şi p posturi de lucru în paralel, se exprimă prin relaţia:
/!/		!i		
		rmîfii		
i /! ! /..b'MJ»				!
itmka				
//	ii;!!			
l	i n i M			
	!| 1			
■ OJS 1,2 b
V. Variaţia productivităţii
a şi b) variaţia productivităţii Q
maşinilor agregate în serie, parametri.
funcţiune de gradu! de diferenţierea procesului tehnologic q şi de regimul de aşchiere x, adică Qq— fa(<2> x) Ş‘ Qq^fb^' #)* conform figurilor respective o şi b; c) variaţia productivităţii Qqma>c\x) 'n ^unc" ţiune de q şi diferite valori ale lui tm, adică Qqmax= fc {q, tm) ; d, e şi f) variaţia productivitâţiij^^^) în funcţiune de x şi diferite valori ale celorlalţi parametri, adică Qqmax (q)=fd(x. SC;), Qqmax (?) =/,(*, tm) şi Qqmax-q) = k0), conform figurilor respective d, s şi f.
tehnologic e mai redus şi regimurile de aşchiere sînt mai intensive (v. fig. V). La maşinile cu agregare în paralel, productivitatea creşte cu numărul de locuri p în paralel (v. fig. VI). La maşinile cu agregare serie-paralei productivitatea creşte cu gradul de diferenţiere a procesului tehnologic şi cu numărul locurilor de lucru (v. fig. VII), dar creşterea locurilor de lucru elimitată de mărirea pierderilor datorite ma- ’ şinii şi sculelor.
Productivitatea optimă Qopf a unei maşini agregat e mai mică decît productivitatea teoretic maximă Qmax adică:
Q
C} ____^max
Wopt~~
undecp^= 1,06—1,12 e un coeficient de pierderi admisibile, deoarece procesul tehnologic nu poate fi diferenţiat oricît de mult şi nici operaţiile respective nu pot fi concentrate ilimitat. Căderea admisibilă de productivitate e
A
rq
iar productivitatea optimă Qopt se poate de-terminagrafic, dincut bele de variaţie în funcţiune de diferiţi parametri. La maşinile agre-
Q =
pqKnyt
+P&J + P9kiÂ
în care K0 logic întreg, / e
1 -jr%KQx.(fg ;
e productivitatea tehnologică a procesului tehno-timpul de mers în gol (pe ciclu), tm e pierderea de timp datorită maşinii, x e un factor de amplificare pentru regimuri de aşchiere diferite de cele considerate la determinarea productivităţii K0 şi $ e un factor de pierderi datorit scufelor. în această relaţie se admite p~ 1 pentru agregarea în serie şi #=1 pentru agregarea în paralel.
La maşinile cu agregare în serie, cari sînt cele mai frecvente, productivitatea creşte cu cît gradul de diferenţiere a procesului
&
3.5 3,0
2.5 ?fl\
1.5 10 0,5
		r II. .		
		jjr=fv 	: XV ! /		S 1 ! / V 7
		/ \x*ns / ! ^		
	/	j		x-li
	V/			
	V		x=1,8	
ir				
4	6
a
3;5
3.0
2.5
2.0
1.5 1,0 0,5
0
		t’m	~-1~sĂ	
		/	/AlS/ 7 '/	
		/	/fa	?10s y'
	/f	fv	>	
		/		
l	f			
/				
/				
6 8
Vi. Variaţia productivităţii maşinilor agregate în paralel. a) în funcţiune de p şi pentru diferite valori x) b) în funcţiune de p şi pentru diferite valori tm\ p) numărul locurilor de lucru în paralel; x) regimul de aşchiere; durata corespunzătoare pierderilor datorite maşinii.
Maşină automată
521
Maşină automată
gat, ca şi la liniile automate, e necesar să verifice coeficientul care nu trebuie să depăşească valorile admisibile.
T='/+V
P)
Q =
timpii de lucru şi de gol. La maşini automate, / variabili şi ciclurile se succed neîntrerup de la un şi de-
/ bi tg sînt in-a maşini neautomate,■,
tg variaza ciclu , la altul
VII. Variaţia productivităţii maşinilor agregate în serie-paralei, o) variaţia productivităţii Qpq max (qxy în funcţiune de p şi pentru diferite valori tm\ b) variaţia productivităţii Qpqmax(b)' [n funcţiune de x şi 'pentru diferite valori p ; x) factorul de variaţie a vitezei de aşchiere; / ) durata corespunzătoare pierderilor datorite maşinii; p) numărul locurilor de lucru în paralel.
i. ~ automata. Tehn. : Maşină de lucru care execută toate mişcările de lucru şi de gol, fără participarea lucrătorului, căruia îi revine numai supravegherea generală a maşinii. La maşinile automate, prelucrarea unui obiect se face într-un ciclu de lucru compus dintr-o succesiune anumită de mişcări ale obiectului şi sculelor, cari sînt de două feluri: mişcări de lucru, adică mişcări specifice maşinii, corespunzătoare şi indispensabile prelucrării intenţionate; mişcări de gol, adică mişcări auxiliare, pentru asigurarea condiţiilor în cari se poate realiza prelucrarea (deci premergătoare) aferentă mişcărilor de lucru.
Procesul de producţie la o maşină automată consistă în reproducerea sistematică a ciclului de lucru, adăugîndu-se o serie de operaţii în afara acestui ciclu. Astfel, la un strung uzual, procesul de producţie cuprinde: mişcări intraciclice, în cadrul fiecărui ciclu de lucru, cari sînt mişcări de lucru (de ex. rotirea obiectului de prelucrat, avansul sculei) şi mişcări de gol (de ex.: prinderea obiectului de prelucrat pe maşină, pornirea, aducerea sculei în poziţia de începere a cursei de lucru, retragerea sculei după efectuarea cursei de lucru, oprirea, desprinderea obiectului prelucrat); mişcări interciclice, în afara ciclului de lucru, cum sînt controlul calităţii şi cantităţii produselor, îndepărtarea deşeurilor, etc. Automatizarea, care se referă la toate mişcările (de lucru	şi de gol) cari	compun	un
ciclu, poate fi extinsă uneori şi la	operaţiile din	afara ciclului
de lucru.
Timpul în care se prelucrează un obiect la o maşină automată, numit perioada ciclului de lucru, e
(1)
iar productivitatea maşinii (reală)	are expresia:
1 1 1 1 t tt+tg tj	1+y/
adică depinde de productivitatea tehnologică	şi	de	coefi-
cientul de productivitate y)=(1 + tg\ştiind că tj şi / sînt
pinde de lucrător, iar în succesiunea ciclurilor de lucru se pierd fracţiuni de timp dependente de lucrător.
Timpii de lucru pot fi micşoraţi, folosind regimuri de aşchiere intensive, scule combinate, prelucrări simultane cu mai multe scule, etc., după cum timpii de goi tg pot fi micşoraţi prin automatizare (v. fig. /). Reducînd timpul /j, productivitatea tehnologică K creşte şi coeficientul de productivitate •/)
scade; de asemenea, coeficientul de productivitate ir\ creşte odată cu reducerea timpilor de gol , ceea- ce înseamnă că 75 poate fi considerat şi ca un c o e f i c 1 e n t de automatizare. Numai reducînd concomitent timpii de lucru tţ şi timpii de gol / , se poate mări cît mai mult productivitatea efectivă a maşinii.
Fig.// reprezintăcurba
(20 Q-/(K)= K
principiu pentru automatizarea unei maşini. a) folosind organul de lucru cu mişcare de translaţie; b) folosind un disc de distribuţie cu mişcare de rotaţie ; 1, 3, 5 şi 7) opritoare; 2) acţiu-nea de cuplare (printr-o manetă sau un buton) pentru cursa înainte; 4) acţiunea de schimbare automată a vitezei rapide în viteză de lucru (cursa înainte, de lucru), cînd opritorul 1 întîlneşte opritorul 3; 6) acţiunea de sch im bare automată a vitezei de lucru în viteză rapidă (cursa de întoarcere), cînd opritorul 1 întîlneşte opritorul 5; 8) acţiunea de oprire automată, cînd opritorul 1 întîlneşte opritorul 7.
2^+1
în care dreapta Q. (linia întreruptă) indică productivitatea unei maşini ideale, pentru care/^=0. Curbele
8		/ .
2/t-		Q;/
1,8	■			
1,2	—1Ti j	- *- - - -
		i i
1'
2	3^5
7 8. K
II. Productivitatea Q în funcţiune de productivitatea tehnologică K, pentru trei maşini, cu pierderi de timp diferite la cursele de mers în gol, reprezentate prin curbele /1-/.■
Q) productivitatea; K) productivitatea tehnologică; qlt q2 Şi Q3^ creşteri de productivitate corespunzătoare celor trei maşini, cînd se trece de la jC=2 \aK=4.
’v k Ş* U> pentru productivitatea unei maşini complet automate, a unei maşini semiautomate şi a unei maşini neautomate, corespund
unor timpi de gol din ce în ce mai lungi. Se constată că: influenţa creşterii K asupra creşterii lui Q e limitată de valoarea lui / , deci automatizarea provoacă mărirea lui Q prin posibilitatea reducerii lui / ; automatizarea e puţin eficientă în domeniul valorilor mici ale lui K; productivitatea tinde către valorile
maxime Qmax= 1//
dar rezultă Q-
sau oo, dacă K
► oo sau
>ooşi/g->0; practic, creşterea pro-
Q =K, după cum K-
^max	r
ductivităţii Q are o limită, către care se tinde prin salturi succesive de îmbunătăţire a mărimilor K şi 7).
îmbunătăţirea sculelor şi a procedeelor tehnologice permite reducerea timpilor de lucru şi mărirea productivităţii tehnologice K, iar prin automatizare se micşorează timpii de gol şi se măreşte coeficientul de productivitate 73. Mărimile K şi r\ se influenţează reciproc. Fig. III reprezintă un grafic referitor la progresul tehnic realizat în construcţia maşinilor automate, de unde rezultă că salturile de pe o curbă pe alta corespund
Maşină automată
522
Maşina automată
diferitelor trepte de automatizare, pînă la limita de eficienţă economică a productivităţii tehnologice K (corespunzătoare reducerii timpului tj).
Productivitatea unei maşini pe o perioadă de timp mai lungă, ţinînd seamă de pierderile de timp interciclice (din afara ciclului), are expresia:
(3)
j2=
în care pierderile suplementare de timp pot fi diverse, şi anume în legătură cu schimbarea sculelor, repararea maşinilor,
///. Graficul evoluţiei maşinilor de lucru**>sensul de trecere spre curbe de productivitate superioară.
/V. Variaţia productivităţii Q în func* ţiune de viteza p de desfăşurare a procesului de lucru.
Pc) pierderi intraciclice (din timpul ciclului); pj) pierderi interciclice (din afara ciclului).
defecţiuni organizative, etc. Prin automatizare, aceste pierderi pot fi diminuate, asigurînd condiţii pentru utilizarea cu mare productivitate a maşinii. Fig. IV reprezintă curba productivităţii în funcţiune de viteza v de desfăşurare a procesului de lucru, adică Q=f{v), unde: dreapta a indică productivitatea unei maşini ideale, fără pierderi de timp intraciclice şi interciclice: curba b indică productivitatea unei maşini automate, cînd se ţine seamă numai de pierderile de timp intraciclice; curba c indică productivitatea aceleiaşi maşini automate, cînd se ţine seamă şi de pierderile interciclice. La realizarea unei bune maşini automate trebuie să se considere curba c, urmărind să se poată obţine punctul de productivitate maximă de pe această curbă.
Prin automatizare se reduce ocuparea lucrătorului în timpul unui ciclu de lucru, ceea ce îi permite supravegherea şi servirea mai multor maşini.
Gradul de ocupare a unui lucrător e
(4)
V. Variaţia mărimilor t|> şi în funcţiune deS'^»
unde 2^ e timpul consumat de lucrător la o maşină pentru prelucrarea unui obiect (incluziv timpul necesar pentru deplasarea Ia o altă maşină ) şi % e numărul de maşini servite simultan de acelaşi lucrător. Fig. V reprezintă variaţia mărimi lor 4» şi Z în funcţiune de 2/ , din care rezultă că scadegradul de ocupare a lucrătorului la o maşină şi creşte numărul de maşini cari pot fi servite simultan, cînd se reduce Jţt Pr‘n automatizare; fig. VI indică o posibilitate de reducere a mărimii 2^> Pr>n schimbarea poziţiei utilajelor.
Rezultatele obţinute prin automatizare sînt: mărirea productivităţii maşinii, datorită reducerii timpilor tg prin elimi-
a	b	'
VI. Schimbarea poziţiei relative a utilajelor, pentru uşurarea servirii mai multor maşini. a) poziţie neconvenabilă, cu distanţă mare de deplasare de la o maşină la alta (linia întreruptă); b) poziţie raţională.
narea pierderilor de timp cari intervin la trecerea de la o fază la alta a ciclului de lucru şi de la un ciclu de lucru la altul, prin reducerea duratelor mişcărilor __________^
de gol (care e o consecinţă a f	.
mecanizării lor) şi prin supra- V
punerea în timp a unora dintre	£2,5m
mişcările de gol (numai între ele sau între ele şi mişcările de lucru); mărirea productivităţii lucrătorului, care poate să servească simultan mai multe maşini, deoarece nu mai există operaţii auxiliare.
Cinematica maşinii automate trebuie să asigure efectuarea şi sincronizarea mişcărilor de lucru şi de gol.
Mecanismele de efectuare a mişcărilor se aleg după necesitate (adică pentru obţinerea traiectoriei, cursei, vitezei, acceleraţiei, forţei, etc. corespunzătoare), iar mecanismele de sincronizare realizează concordanţa în timp a mişcărilor, pentru îndeplinirea ciclului de lucru al maşinii.
Se folosesc mecanisme stereomecanice, electrice, hidraulice, pneumatice, etc. în general se recomandă evitarea transmisiunilor cu prea multe elemente, deoarece măresc preţul de cost al maşinii, micşorează precizia transmisiunii mişcărilor şi scad productivitatea (prin creşterea timpilor necesari pentru întreţinere, reparaţii şi reglaj). — Acţionarea mecanica e răspîndită, fiind mult utilizate mecanismele cu came. La acestea constituie o complicaţie transmisiunea mişcărilor de la elementul conducător (axul de distribuţie) la elementele conduse sau la alte mecanisme de execuţie, situate în cele mai diferite poziţii în corpul maşinii. — Acţionarea electrica e de asemenea mult utilizată în construcţia maşinilor automate, în special în combinaţie cu alte sisteme de acţionare sau de comandă. Pentru reversibilitate şi variaţia continuă a vitezelor se folosesc motoare de curent continuu (cari, în general, reclamă redresarea curentului alternativ în curent continuu) sau de curent alternativ, iar pentru transmisiunea mişcărilor se folosesc şi amplificatoare electromagnetice sau electronice.— Acţionarea hidraulica simplifică transmisiunea mişcărilor la distanţă, asigură mişcărilor un caracter stabil şi o viteză reglabilă continuu. Ca dezavantaje se pot cita pierderile de ulei, insuficienţa preciziei mişcării transmise şi o oarecare complicaţie constructivă. — Acţionarea pneumatica poate fi utilizată numai pentru realizarea acelor mişcări cari nu trebuie executate după instrucţiuni stricte, imposibil de respectat din cauza compresibilităţii aerului.— Acţionarea pneumohidraulicâ se efectuează folosind aerul comprimat pentru executarea mişcării, iar lichidul sub presiune, pentru asigurarea caracterului şi a stabilităţii mişcării.
în cazul comenzilor la distanţe mari, pentru sincronizarea mişcărilor se folosesc selsinuri; de asemenea, se folosesc dispozitive combinate, electrohidraulice, hidromecanice, etc.
După modul de efectuare şi sincronizare a curselor de gol, maşinile de lucru automate se pot grupa în următoarele clase: maşini cu un ax distributor, maşini cu un ax distributor comutativ şi maşini cu două axuri distributoare. Fig. VII reprezintă cîteva scheme de maşini-unelte automate, folosite mai des în practică, dintre cari unele derivă din cele trei clase amintite.
Maşina cu un ax distributor (v. fig. VIII a) cuprinde un lanţ cinematic reglabil, pentru transmiterea la
523
axul distributor a mişcărilor de lucru şi de gol, astfel încît turaţia acestui ax e invariabilă pentru o anumită valoare a
o-4-
VII.	Cîteva scheme de maşini-unelte automate, o Şi b) maşina cu un ax distributor; c şi d) maşina cu un ax distributor comutativ; <?, f şj g) maşina cu două axuri distributoare; h) maşina cu trei axuri distributoare; 1) motor de antrenare; 2) element de reglare; 3) transmisiune prin curea; 4) ax principal; 5) ax distributor; 6) ax auxiliar; 7) lanţ cinematic pentru cursele de lucru; 8) lanţ cinematic pentru cursele de gol; 9) lanţ cinematic pentru ciclul semiautomat; CL) cursa de lucru; CG) cursă de gol; K'0 K'0') acuplaje cari se cuplează din exterior, prin comandă manuală; Q comanda cuplării-decuplării acuplajului K, pentru cursele de gol; C0) comanda cuplării-decuplării acuplajului K0, pentru ciclul semiautomat; Cx) comanda cuplării-decuplării acuplajelor Kt şi Kz, pentru curse de gol; C2) comanda cuplării-decuplării acuplajelor Ks şi K4; C3) comanda comutării ambreiajelor K# şi K6, iniţiată prin cuplarea acuplajului K3; C4) comanda comutării ambre-lajeior K7 şi Ks, iniţiată prin cuplarea acuplajului K4; C£) comanda cuplării acuplajului K'u, pentru cursele de gol; CQ comanda decuplării acuplajului K'0 (autodecuplarea axului auxiliar); C'2) comanda cuplării-decuplării acuplajului ^2. Pentru cursele de lucru, iniţiată după decuplarea acuplajului \ C'3) comanda decuplării acuplajului Ki (autodecuplarea axului de distribuţie, şi cuplării acuplajului K[ (recuplarea axului auxiliar), cînd se aşteaptă iniţierea unei noi comenzi din exterior; C”) comanda decuplării-cuplării acuplajului Kpentru cursele de gol acţionate de axul auxiliar, combinată cu comanda cuplării fiecărui acuplaj K'z', pentru cursele de gol acţionate de axurile de distribuţie; Q') comanda decuplării acuplajului K„' (autodecuplarea axului auxiliar); fi') comanda cuplării-decuplării fiecărui acuplaj Kg', pentru cursele de lucru, iniţiată după decuplarea acuplajelor K'z' şi succedată de cuplarea acestora; QO comanda decuplărilor succesive ale acuplajelor K'z' (autodecuplarea axurilor de distribuţie) şi cuplării acuplajului K'0' (recuplarea axului auxiliar), cînd se aşteaptă iniţiere unei noi comenzi din exterior.
elementului de reglaj. Camele curselor de gol sînt permanente şi pentru realizarea acestor curse reclamă un anumit unghi constant de rotire a axului distributor, numit şi ax de distribuţie, iar camele curselor de lucru sînt schimbabile şi pentru realizarea curselor respective reclaimdife-rite unghiuri de rotire a axului distributor, după felul operaţiei (v. fig. IX).
Fig. X reprezintă curba t =
= P1T/(27t), adică variaţia timpului ’n funcţiune de suma
ol
a unghiurilor curselor de gol (cari sînt unghiurile de rotire ale axului de distribuţie) şi de timpul de prelucrare T. Se observă că timpul necesar curselor de gol e direct proporţional cu timpul total de prelucrare T a unei piese. La operaţii de durată mare (T mare), timpul tg e excesiv de lung. deşi cursele de gol s-ar putea realiza mult mai rapid; la operaţii de foarte scurtă durată (T mic), timpul / poate să atingă valori prea mici,provocînd acceleraţii
flDgggDO' ^
c
VIII.	Scheme de principiu ale maşinilor automate.
a)	maşină cu un ax distributor;
b)	maşină cu un ax distributor comutativ; c) maşină cu două axuri distributoare; 1) ax principal ; 2) ax de distribuţie; 3) ax de distribuţie auxiliar; 4 şi
5)	elemente de reglare; 6)trans-miterea mişcării la axul principal; 7 şi 8) transmiterea mişcărilor la axul de distribuţie; 9) transmiterea mişcării la axul de distribuţie auxiliar; 10) sursă de energie (motor electric).
IX. Diagrama circulară de funcţionare a unei maşini cu un ax distributor (ax de distribuţie). a) succesiunea curselor în cadrul unui ciclu ; b) însumarea unghiurilor cursetor de lucru şi a celor de gol; ai, a2) unghiurile corespunzătoare curselor de lucru; Pi. P2. P3) unghiurile corespunzătoare curselor de gol; a) suma unghiurilor af, p) suma unghiurilor p?*.
şi forţe inerţiale excesive, cari solicită mecanismele de efectuare
a curselor de gol peste limitele admisibile. Funcţionarea unei
maşini cu un ax distributor jt deci raţională între limitele
T . si Tm . determinate de rezis-mtn ' max
tenţa mecanismelor maşinii şi folosirea ei raţională.
Fig. XI reprezintă curba Qx = K.v\v adică variaţia productivităţii maşinii Qi în funcţiune de productivitatea tehnologică K şi de coeficientul de productivitate 7)! corespunzător acestui grup de maşini.
Maşini cu un ax distributor sînt atît maşini le-unelte aşchietoare pentru operaţii cu volum mic de lucru, cît şi aproape toate maşinile neaşchietoare (agricole, alimentare, poligrafice, textile, etc.). — Maşini aşchietoare automate sînt: strunguri le mono-ax, de profilat şi retezat; strungurile de profilat şi de strunjit
Tmin
X. Variaţia timpului de gol tg în funcţiune de timpul de prelucrare T. la maşinile cu un ax distributor.
t =— T.
2«
Maşină automată
524
Maşină automată
longitudinal, pentru piese cu diametrul pînă la 10*** 15 mm, executate din bară; strungurile automate şi semiautomate rotative multiax, cu agregare în paralel.
— Maşini neaşchietoare sînt: presele auto-mate de refulat la rece şuruburi, cu1-*-3 bătăi, cu matriţă cu un singur locaş şi cu transferul sculei; prese automate de stanţat şi ambutisat tablă, cu dublu efect, lucrînd din benzi de tablă; maşini de imprimat poligrafice; maşini pentru prelucrarea sticlei; maşini diverse.
La schimbarea sortimentului, în cazul maşinilor aşchietoare se schimbă şi sculele
mm Amax
XI. Diagrama productivităţii Qi în funcţiune de productivitatea şi cursele de lucru, pe cînd la maşinile tehnologicăk, la maşi-neaşchietoare se schimbă numai sculele. niie cu un ax distri-Fig, XII reprezintă un strung automat	butor.
de profilat şi retezat, model 111, cu trei	/	p, \
axuri, şi anume: axul principal 1, antrenat prin curea de la electromotor; axul de distribuţie 2, antrenat de la arborele principal, prin roata de curea 21, prin roţile de curea 22 şi 23 (schimbabile între ele), angrenajul cu melc24, roţile cilindrice de schimb 4 şi angrenajul cu melc 25; axul de filetare 3, antrenat prin curea de la acelaşi electromotor.
XII. Schema cinemGtică a strungului automat monoax de profilat ?i retezat, model 111.
1) ax principal; 2) cx de distribuţie ; 3) ax de filetare (cu două începuturi); 4) roţi de schimb pentru axul de distribuţie ; 5) camă pentru avansul barei; 6) camă pentru strîngerea barei; 7, 8) came pentru avansul longitudinal al săniilor; 9) came pentru avansul transversal al săniilor; 10) came pentru rotirea dispozitivelor cu două şi. cu trei axuri; 11) camă pentru avansul axului de filetat; 12) camă pentru cuplarea ambreiajului axului de filetat; 13) manivelă pentru rotirea axului de distribuţie; 14) acuplaj de siguranţă; 15) manetă pentru cuplarea axului de distribuţie ; 16) camă pentru deplasarea longitudinală a săniei 17; 17, 18) sănii; 19 şi 20) roţi de curea schimbabile; 21, 22 şi 23) roţi de curea; 24 şi 25) angrenaje cu melc; 26) electromotor.
Fig. XIII reprezintă o presă automată de refulat la rece, cu două bătăi. La această presă, arborele principal 1 primeşte mişcarea de la electromotor, prin roţile dinţate de schimb 17 şi 18, şi transmite o mişcare de translaţie berbecului 2 (printr-un mecanism bielă-manivelă) şi o mişcare de rotaţie
axului de distribuţie 8 (printr-un angrenaj cilindric 19-20). Pentru realizarea unui ciclu de lucru, arborele motor se roteşte de două ori, axul de distribuţie o singură dată, iar berbecul execută două curse duble, adică două bătăi în matriţa 6; la prima bătaie loveşte poansonul 4, iar la a doua, poansonul 5. Transferul acestora, adică adu-	.	#	17
cerea lor pe linia de refulare, se face în timpul curselor înapoi ale berbecului, cînd port-poansonul 3 se deplasează pe verticală de-a lungul ghidajului de pe berbec, sub acţiunea mecanismului de transfer mişcat de cama 10.
Presa lucrează din bară sau din colac, materialul fiind introdus în matriţă de mecanismul de îndreptare şi de avans 14, acţionat de cama 9. Matriţa 6, compusă dintr-un bac fix şi unul mobil (cel din partea inferioară a
figurii), e deschisă în timpul introducerii materialului, iar pătrunderea barei e limitată de opritorul basculant 16, acţionat de un mecanism comandat de cama 12. Cama 11 acţionează asupra bacului mobil al matriţei şi-l apropie de cel fix, astfel încît bara e introdusă, retezată la lungimea necesară şi adusă pe linia de refulare, gata de a primi lovitura prealabilă dată de poansonul 4; după executarea acestei lovituri se produce lovitura a doua (de refulare finală) cu poansonul 5, după care matriţa se deschide prin acţiunea unui resort şi piesa gata e scoasă din maşină.
Maşina cu un ax distributor comutativ (v. fig. VIII b) cuprinde un lanţ cinematic reglabil, pentru transmiterea la axul distribuitor a mişcărilor de lucru, şi un alt lanţ cinematic nereglabil, pentru transmiterea la acelaşi ax a mişcărilor de gol, astfeljncît turaţia acestui ax e mai mică la cursele de lucru decît la cele de gol (care e permanent constantă). Camele curselor de gol sînt h permanente (ca şi în cazul tipului precedent) şi unghiul de rotire corespunzător al axului distributor e constant.
Fig. XIV
= (1 -4- iC/^gjj) — 1, adică variaţia coeficien
XIII. Schema cinematică a unei prese automate d© refulat la rece, cu două bătăi.
1) arbore motor; 2) berbec; 3) port-poansoane; 4) poanson de refulare prealabilă; 5) poanson de refulare finală; 6) matriţă din două bucăţi (bacuri); 7) pene pentru reglajul poziţiei părţii mobile a matriţei; 8) ax de distribuţie; 9) cama mecanismului de avans al materialului ; 10) cama de transfer ai poansoanelor; 11) cama mecanismului de strîngere a barei şi debitare; 12) cama mecanismului de acţionare a opritorului basculant; 13) volant; 14) mecanism de avans al barei; 1 5) bare; 16) opritor basculant; 17-18 şi 19-20) angrenaje de roţi dinţate cilindrice.
reprezintă curba
~-K
tului de productivitate ^ în funcţiune
^min ^max XIV. Diagrama coeficientului de productivitate T], în funcţiune de productivitatea tehnologică K, la maşinile cu un ax distributor comutativ.
de productivitatea tehnologică K şi de timpul de gol tg^. Productivitatea
Qll în funcţiune de K şi de yjjj se exprimă prin relaţia Qjj=-^u (v. fig. II).
Maşini cu un ax distributor comutativ sînt majoritatea maşi-nilor-unelte aşchietoare, şi anume aproape toate strungurile automate multiax şi o parte din cele monoax, cum şi strungurile semiautomate, multiax şi monoax.—Maşinile aşchietocre de
Maşînâ-unealta
525
Maşină-unealta
acect tip se construiesc în două variante (v. fig. XV), după poziţia reciprocă a elementelor de reglare a turaţiei axului principal si a axului distributor, „ultimul fiind numit şi ax
principal şi a axului distributor, „ultimul fiind numit şi ax de distribuţie. Mişcarea rapidă a axuiui de distribuţie se obţine prin intermediul unui acuplaj special 3, a cărui închidere e comandată de axul
u	...........	*	*	5	4	15
OCVtO-O
?r ^3
de distribuţie, adică acest ax îşi comandă singur trecerea de la mişcarea lentă la cea rapidă. Pentru a evita avarieri, lanţul cinematic al curselor de lucru e cuplat cu axul de distribuţie printr-un acuplaj de mers liber, caracteristic marinilor de acest tip; la trecerea axului de distribuţie ia turaţie înaltă, acest acuplaj trece pe poziţia de mers liber.
Fig. XVI reprezintă un strung automat cu patru axuri principale, calate în tamburul
XV. Variantele schemei structurale tipice a maşinilor cu un ax distributor (ax de distribuţie) comutativ.
C) comenzi; CG) curse de go!; CL) curse de iucrt-K 1) elemente de reglare a turaţiei axului principal; 2) acuplaj special pentru mişcarea rapida a axului de distribuţie; 3) elemente de reglarea
turaţiei axului de distribuţie; 4) electro-rotativ 1, care primeşte miş- motor; 5) ax principal; 6) ax de distri-carea principală de la un	buţie.
electromotor, printr-o transmisiune cu curea, un ambreiaj 22, un angrenaj 2 pentru viteze şi un ax de transmisiune 20. Axul de distribuţie 3 primeşte mişcarea astfel: în timpul curselor de lucru, de la axul de transmisiune 20, prin
roţile de schimb 16, angrenajul cu melc23, acuplajul de mers liber 18 şi angrenajul cu melc24; în timpul curselor de gol, direct de iatransmisiunea cu curea, prin angrenajul conic25 şi angrenajul
26
breiajul 22 e debreiat şi acuplajul 18 e pus în poziţia de mers liber. Rotirea tamburului 1 din 90° în 90° se face prin intermediul unei cruci de
nivele 4, acţionate de axul de distribuţie.
Maşina cu .doua axuri d ist r i b u -toc re (v. fig. VIII c)
XVI. Schema cinematica a strungului automat cu patru axuri principale, model 123.
I)	tambur cu patru axuri principale; 2) roţi dinţate de schimb pentru viteze; 3) ax de distribuţie; 4) manivela crucii de Malta; 5) cama
Malta 21, montate pe de avans al barei; 6) camă de strîngere a barei; tambur, şi al unei ma- 7) camă de fixare a tamburului cu axuri principale ; 8) camele săniilor transversale superioare;
9)	camele săniilor transversale inferioare;
10)	camele	de avansuri aleaxurilor port-scule;
II)	camă	de avans al săniei	longitudinale;
.12) cama opritorului de bare; 13) camă de de-
CUprinde un lanţ cine- breiaj; 14) ax de filetare; 15) ax de găurire matic reglabi I, pentru rapidă; 16) roţi de schimb pentru avans ; 17) vo-transmiterea la axul lant pentru rotirea axului de distribuţie: 18) acu-distributor principal a plaj de mers liber; 19) axuri principale; 20) ax mişcărilor de lucru şi de transmisiune; 21) cruce de Malta ; 22) am-a unei părţi din miş- breiaj; 23 şi 24) angrenaje cu melc; 25) angre-cările de gol, şi un alt	naj	conic; 26) electromotor,
lanţ cinematic nereglabil, pentru transmiterea Ia axul distributor auxiliar a celorlalte mişcări de gol, astfel încît turaţiile celor două axuri sînt diferite (cea a axului auxiliar fiind permanent constantă). Acesta e-un	tip	intermediar	de maşină,	la care cursele de	gol se .realizează	parţial	ca	la	maşinile cu	un ax distributor	şi parţial ca
ia maşinile cu un ax distributor comutativ.. Axul distributor
XVII. Curbele productivităţii Q, în funcţiune de productivitatea tehnologică K, la cele trei tipuri de maşini de lucru automate.
/) maşină cu un ax distributor; II) maşină cu un ax distributor comutativ; III) maşină cu două axuri distributoare.
al acestor maşini, numit şi ax de distribuţie poartă camele curselor de lucru şi o parte din camele curselor de gol, rotindu-se mereu cu aceeaşi turaţie, ca în cazul maşinilor de primul tip precedent; dar pe axul de distribuţie se roteşte liber un tambur de distribuţie, pentru efectuarea celorlalte curse de gol, care e acţionat de la un ax de distribuţie auxiliar, cu turaţie înaltă şi constantă, fiind legat cu sursa de mişcare printr-un lanţ cinematic nereglabil (9), ca în cazul maşinilor de al doilea tip precedent.
Maşini cu două axuri distributoare combinate sînt, de exemplu, strungurile-revolver automate. La strungurile automate de acest tip se realizează deci, concomitent, curse de gol după principiile de funcţionare aie maşinilor de celelalte două tipuri.
Fig. XVII reprezintă o comparaţie a productivităţi lor celor trei tipuri de maşini de lucru automate.
Din analiza unui număr mare de maşini automate şi a rezultatelor lor în exploatare, se deduc următoarele concluzii aproximative referitoare la maşinile automate corespunzătoare: pentru lucrări mărunte şi uşoare, iC>10 bucăţi/min, la maşini cu un ax distributor; pentru lucrări mijlocii şi grele, K< 1 bucată/min, ia maşini cu un ax distributor comutativ; pentru lucrări mărunte şi mijlocii, 0,5<iC< 10 bucăţi/min, la maşini cu două axuri distributoare.
î. /^-unealta, Tehn.: Maşină prelucrătoare, cu scule cari permit uzinarea unor obiecte metalice (din materiale feroase sau neferoase) sau nemetalice (de ex.: de lemn, mase plastice, etc.), prin solicitări mecanice. Caracteristicile importante ale unei maşini-unelte, sînt următoarele:	dimensiunile
maxime de prelucrare, determinate prin dimensiunile constructive aie maşinii (de ex. distanţa dintre vîrfuri şi înălţimea vîrfurilor la un strung); capacitatea de lucru, determinată de mărimea maşinii şi de caracteristicile motorului de antrenare (de ex.: debitul masic de aşchii tăiate în unitatea de timp la o maşină aşchietoare, suprafaţa netezită în unitatea de timp la o maşină de rectificat, etc.); viteza de lucru, determinată în principal de puterea şi de turaţia motorului de antrenare (de ex.: numărul şi mărimea vitezelor de tăiere şi de avans U o maşină aşchietoare); g r a d u I de precizie şi dur at a de folosinţă (cu gradul de precizie nominal).
Mecanismul de antrenare, cu un lanţ cinematic care transmite cuplul motor de la sursa de energie (de ex. motor electric) la mecanismul organic, poate cuprinde: organul care face legătura directă sau indirectă cu sursa de energie (de ex. o roată dinţată, respectiv o roată de transmisiune), ambreiajul, inver-sorul de mers, schimbătorul de viteză (v. fig. /). Antrenarea poate fi individuală, multiplă, colectivă sau grupată; la maşinile-unelte cu motor organic, mecanismul organic coincide cu acest motor. — Mecanismul organic, cu lanţuri cinematice cari primesc energia de la mecanismul de antrenare şi o cedează prin efectuare de lucru mecanic, realizează operaţiile de prelucrare, eventual şi înaintarea sculei sau a obiectului prelucrat (v. fig. II). De asemenea, trebuie să asigure contactul dintre sculă şi obiectul prelucrat.— Ghidajele exterioare, necuprinse în mecanismul organic, sînt dispozitive cari conduc scula sau obiectul prelucrat, de cele mai multe ori în mişcare de translaţie sau de rotaţie.
Maşină-unealta
526
Maşină-unealta
Dispozitivele auxiliare sînt constituite din organe cari realizează sau reglează legăturile mecanice dintre maşină, sculă şi obiectul prelucrat. Se deosebesc: dispozitive de prin-
indirectă, prin mecanisme automate sau prin centralizare, etc. — Echipamentele anexe, cari asigură prelucrarea în bune condiţii, pot fi instalaţia de ungere (v. fig. V), de răcire
li. Dispozitiv auxiliar pentru avansul materialului pe masa de lucru, a) cu şenilă superioară; b) cu şenilă superioară şi cu role; c) cu şenilă inferioară şi cu cilindri dinţaţi; d) cu două şenile; 1) şenilă transportoare; 2) material (parchet); 3) masa de lucru a maşinii; 4) dispozitiv cu resorturi de apăsare; 5) rolă: 6) cilindru dinţat.
s s
7 8
III. Dispozitiv de copiat.
1) batiul strungului; 2) vîrf; 3) inimă; 4) suport de dispozitiv; 5) rigle; 6) canal; 7) bulonul rolei de rostogolire pe canalul 6; 8) legătura căruciorului transversal cu rola; 9) sanie; 10) obiectul de prelucrat; 1 l)contravîrf; 12) volan pentru deplasarea longitudinală a săniei; 13)_port-cuţit; 14) cutit.
/. Mecanisme de antrenare.
A) sisteme de antrenare la maşini pentru metalotehnică: a) antrenare cu motor cuplat, în consolă; a') antrenare cu motor cuplat, între paliere;
b)	antrenare prin roată cu curea, în consolă; b') antrenare prin roată cu curea, între paliere; c) antrenare prin angrenaje în consolă; c') antrenare prin angrenaje, între paliere; d) antrenare prin schimbător de viteză; d') antrenare prin schimbător de viteză, cu angrenaje; 1) motor; 2) roată de curea; 3) roată dinţată de antrenare; 4) ambreiaj; 5) arbore motor;
6)	arborele intermediar al schimbătorului de viteză; 7) arborele principal al schimbătorului de viteză.— 8) sisteme de antrenare la maşini pentru prelucrarea lemnului: e) antrenare colectivă (antrenare de grup, indirectă); f şi g) antrenare individuală indirectă (prin curea); h) antrenare individuală directă (prin motor cuplat); 1) motor; 2) curea; 3) transmisiune principală; 4) transmisiune intermediară; 5) maşină de lucru; 6) port-unealtă; 7) schimbător de curea.
d e r e, cari asigură legătura dintre maşină şi obiectul prelucrat (de ex. mandrina universală a unui strung); dispozitive de orientare (v. fig. III) cari asigură legătura dintre sculă şi obiectul prelucrat (de ex. dispozitive de prelucrare după şablon, de copiat, etc.), dispozitive de fixare, cari asigură legătura dintre maşină şi sculă (de ex. port-scula). — Echipamentul de comandă cuprinde organe sau aparate pentru pornirea-oprirea maşinii, schimbarea vitezei, inversarea sensului de mers, etc. Comanda poate fi directă (v. fig. IV), prin butoane, volane, manete, pedale, etc., sau
IV.	Dispozitive de comandă directă,
o)	cu mişcare rectilinie, pentru oprire-pornire; b) cu mişcare rotativă, pentru schimbarea vitezei; c) cu mişcare elicoidală, pentru schimbarea vitezei; d) cu mişcare rectilinie, pentru schimbarea vitezei; e) cu mişcare rotativă, pentru oprire-pornire; f) cu mişcare rotativă, pentru schimbarea vitezei şi inversarea sensului de mers; g) cu mişcare rotativă, pentru schimbarea vitezei; h) cu mişcare rotativă, cu cremalieră, pentru schimbarea vitezei; /) cu mişcare rotativă, pentru oprire-pornire; j) cu mişcare rotativă, pentru schimbarea vitezei în trepte şi cu o treaptă de inversare;
1) buton; 2) manetă: 3) manivelă; 4) volan.
Maşină-unealtă
527
Maşină-unealtă
a sculei sau a obiectului prelucrat (v. fig. VI), de măsură şi de control (în special la maşini automate), de amortisare a vibraţiilor, de siguranţă (v. fig. VII), de protecţie a maşinii sau a operatorului (v. fig- V///), etc.
Precizia cu care se efectuează ,o .anumită lucrare la o maşină-unealtă depinde de precizia de execuţie a acesteia, adică de gradul în care abaterile efective ale poziţiilor relative, ale formelor geometrice, ale calităţii suprafeţelor sau ale dimensiunilor anumitor organe ale ei (de ex. arborele principal, ghidajele, căruciorul, etc.) se încadrează în toleranţele prescrise.
Controlul preciziei în execuţia unei maşini-uneltese efectuează cînd maşina-unealtă e în stare de repaus şi neîncărcată. Astfel, de obicei se verifică: netezimea, planeitatea şi recti-jinearitatea ghidajelor sau ale suprafeţelor de conducere ale patului, ale batiu lui, ale plăcii de bază; concentricitatea, co axial i-
ranţelor sînt stabilite în funcţiune de precizia de prelucrare care trebuie obţinută la piesele confecţionate, ca şi după funcţiunile pe cari organele de maşină Ie îndeplinesc în maşina-unealtă. Toleranţele sînt indicate, de obicei, sub trei forme: toleranţe cu semnul ± (de ex. -±0,02 mm/m), deci abaterea totala e egală cu valoarea dublă a tolerantei indicate, deoarece, pe lungimea de referire specificată, abaterea admisă poate să apară într-un sens sau în sensul contrar (v. fig. IX); toleranţe fără semn
V. Instalaţie de ungere în circuit închis, î) filtru; 2) pompă de ulei (cu piston); 3) distributor de ulei; 4) supapă de reglare a presiunii; 5) baie de ulei.
VI. Instalaţie de răcire în circuit închis.
0)	răcire individuală, prin cădere liberă; b) răcire individuală, prin pompare; c) răcire colectivă, prin pompare; d) răcire colectivă, prin presiune;
1)	rinaşinăde lucru ; 2) robinet; 3) rezervor de lichid ; 4) conductă; 5) pompă;
6) legătură la reţeaua de evacuare.
tatea, deplasarea axială şi poziţia relativă ale arborelui principal faţă de alte axe şi suprafeţe, etc. în cazul maşinilor de prelucrat prin aşchiere, de exemplu, controlul preciziei de lucru se efectuează prin operaţii de netezire, cu viteza de aşchiere maximă admisă pentru materialul piesei şi pentru unealta respectivă.
Pentru majoritatea maşini lor-unelte de util izare generală (de ex: strunguri normale, maşini de rectificat, raboteze, etc.) sînt întocmite norme pentru precizia în execuţia lor şi pentru precizia lor de lucru. în aceste norme sînt specificate mărimea, sensul şi locul abaterilor admise, privind formele geometrice (de ex. cilindricitate, plansitate), poziţiile relative (deex. paralelism, perpendicularitate, coaxial itate), etc., pentru anumite organe ale maşinii-unelte şi pentru piesa care se prelucrează, ca şi modu l da efectuare a acestor verificări. Mărimi le tole-
IX, Toleranţe cu semnul + (+0,02 pe 1000 mm) la măsurări cu nivela cu bulă de aer.
VIU. Dispozitiv de protecţie. 1) batiul maşinii; 2) mecanism organic (arbore principal, bielă cu excentric şi port-unealtă); 3) ghidaje de translaţie (glisie-ră); 4) unealtă; 5) masa de lucru a maşinii (cu dispozitive auxiliare de legătură între maşină şi piesă); 6) grătar de protecţie; 7) instalaţie de protecţie (mecanism cu contragreutate şi excentric).
X. Toleranţe fără semn (0,02 pe 1000 mm), în două direcţii, pentru măsurări de direcţii.
VII. Dispozitive de siguranţă termică (telesemnalizator termic), o) semnalizator; b şi c) semnalizatoare cu dispozitiv de protecţie; 1) element sensibil; 2) element de semnalizare (de ex. lampă electrică); 3) element de protecţie (de ex. releu).
(de ex. 0,02 mm/m), cari reprezintă abaterea totală admisibilă pe întreaga lungime de referire, indiferent de sensul în care apare această abatere (v. fig. X): toleranţe unilaterale (de ex. 0---0,02 mm/m), cari reprezintă abaterea totaJă admisibilă pe întreaga lungi m!e de referire, însă e necesar să fie menţionat sensu I în care poate să apară abaterea (v. fig. XI).
Normele se folosesc, în general, în următoarele scopuri: XI. Toleranţe unilaterale (0»*‘0,02 pe 1000 mm) verificarea finală şi	la	verificarea	direcţiilor,
încercarea maşini lor-unelte noi; controlul şi verificarea maşini lor-unelte, în timpul folosirii lor în exploatare; controlul maşinilor-unelte recondiţionate, în timpul şi după terminarea reparaţiei.
Acţionarea electrică a unei maşini-unelte asigură antrenarea în mişcare a organelor ei mobile, cu motoare electrice şi de obicei prin intermediul unor reductoare mecanice de viteză, curn şi reglarea vitezei, prin motor electric sau în alt mod (de ex. prin reductor mecanic, electronic sau combinat). Ansamblul motor electric-reductor mecanic trebuie să dezvolte cuplul şi puterea necesare, în întreaga gamă de reglare a vitezei.
Se deosebesc patru diagrame de sarcină în funcţiune de viteză, cu următoarele caracteristici respective: putere constantă, în întreaga gamă dereglare a vitezei, astfel încît cuplul motor M la ieşirea din reductor scade invers proporţional cu
Maşină-unealta
Maşină-unealtă
viteza de rotaţie co, deoarece puterea mecanică e P=M-o>; putere limitat constantă, adică invariabiiă pînă la o anumită viteză caracteristică, sub care cupiul la ieşirea din reductor rămîne constant şi puterea scade proporţional cu viteza de rotaţie; cuplu constant (la ieşirea din reductorul mecanic), în întreaga gamă de reglare a vitezei, astfel încît puterea creşte proporţional - cu viteza; cuplu limitat constant, adică invariabil pînă la o anumită viteză de bază, peste care puterea rămîne constantă. — încărcarea motorului la putere c o n ş t a n t ă (v. fig. XII) interesează la strunjirea cu viteză de tăiere v constantă, cînd viteza de rotaţie co — v\R a planşaibei se măreşte pe măsura reducerii razei de prelucrare
R, pe cînd cuplul motor necesar Ai—F'R creşte; deoarece forţa de aşchiere F
XII. Diagramă de sarcină tip „putere constantă", în întreaga gamă de viteza, cuplul necesar variind invers propor-
“100%, p(n =
W) ==/I00%'
'max) = 100 %.
XIII. Diagramă de sarcină tip „cuplu constant", în întreaga gamă de viteză, puterea necesară variind proporţional cu viteza. S-a considerat: nmax~
=100%, P(n=nmax)=100%. AI {n=%/£>;)=100 % •
e constantă, fiind determinată de secţiunea aşchiei (spânului), puterea de aşchiere e P—F • v —M • co=const., deci e constantă. Diagrama de sarcină în funcţiune de viteză e aceeaşi la acţionarea cuţiţului maşinilor de frezat, a pietrei maşinilor de şlefuit, etc. — încărcarea motorului la cuplu constant (v. fig. XIII) e caracteristică acţionării avansurilor maşini lor-uhelce, cari trebuie să facă faţă unui cuplu practic independent de viteză, determinat de forţa de aşchiere si
MP
[%]
10000
M,P
[o/o]
100
10
	M	p	1000
			
1 1 1	py	/1"s	100 -
1 >		i	10.
1	l\ I x	
1 1 1 i H 1	i 1 1 /\ 1	A
0,1 w	Wnb3ză1M,i[%]
XIV. Diagramă de sarcină tip „cuplu limitat constant", pînă !a viteza de bază peste care cupiul descreşte cînd viteza creşte şi puterea rămîne constantă. S-a considerat: n.
= 10 0 %,?(»:
car
‘max~
w)=100%-^= *) = 100%.
(v. fig. XV), domeniul de putere constantă e mult mai redus, anume maximum 1 : 3.
La acţionarea electrică se pot folosi motoare de curent alternativ, şi anume motoare asincrone,, şi motoare de curent continuu.
Acţionarea cu motor asincron permite alimentarea directă a motorului de la reţeaua electrică de curent alternativ, fără elemente convertisoare intermediare. Se utilizează motoare asincrone cu rotorul în scurt-circuit, eventual cu poli comutabili, cum şi motoare asincrone cu colector sau cu inele colectoare. — La acţionarea cu	v
motor asincron cu rotorul în scurt-circuit, combinat cu un reductor mecanic discontinuu (în trepte) sau continuu (variabil continuu), se poate transmite puterea nominală a motorului, indiferent de viteza de prelucrare (v. fig. XVI).
Pentru această acţionare, care e foarte simpiă şi e recomandabilă la maşini de puteri mici, diagrama de sarcină e de tipul ...putere constantă'1; motorul e robust şi de construcţie curentă, dar reductorul mecanic e mai complicat, deoarece viteza se reglează excluziv prin modificarea raportului de reducere a vitezei. Trecerea de pe o treaptă pe alta se poate face prin acuplaje electromagnetice, iar la puteri mai mari, electrohidraulic. Soluţia e foarte răspîndită la puteri mici şi pretenţii reduse în ce priveşte reglarea. — La acţionarea cu motor asincron cu poli comutabili, combinat cu un reductor mecanic continuu sau discontinuu, reglarea vitezei se real izează parţial prin motorul electric, ceea ce permite ca reductorul să fie constructiv mai simplu. — La acţionarea cu motor asincron derivaţie cu colector, care are alimentare rotorică, se poate transmite cuplul nominal al motorului, indiferent de viteza sa de rotaţie. Pentru această
XVI. Schema acţionării cu motor asincron şi reductor mecanic (variabil în trepte sau continuu).
1) mecanism antrenat; 2) reductor mecanic.
nmia 1 ftcsr 10	n Bfo]
XV. Diagramă de sarcină tip „putere limitat constantă", pînă
la viteza caracteristică ni ductorului mecanic, sub care puterea descreşte odată cu viteza şi cuplul rămîne constant.
de frecările în ghidaje şi în angrenaje.— încărcarea motorului la cuplu limitat constant (v. fig. XIV) e caracteristică acţionării mesei rabotezelor şi în general maşini lor cu prelucrare rectilinie, cari reclamă o forţă de tracţiune constantă, cu excepţia vitezelor mari, necesare numai la prelucrarea de finiţie» Spre deosebire de încărcarea la p utere limitat constantă
acţionare, care e recomandabilă numai cînd intervalul de reglare a vitezei e mic (maximum 1 : 8),-diagrama de sarcină e de tipul „cuplu constant". Dacă motorul e combinat cu un reductor mecanic cu trepte de turaţie relativ apropiate (sub 1 :1,5), devine posibilă reglarea continuă a vitezei în intervalul dintre trepte, ceea ce permite acoperirea suficient de apropiată a oricărei alte diagrame de sarcină. — La acţionarea cu motor asincron cu inele colectoare, prin arbore electric, se poate regla viteza într-un interval de 60-*-70% din viteza de sincronism sau mai mare, după cum statoarele motoarelor sînt alimentate pentru obţinerea unui cîmp învîrtitor în sensul de în sens contrar.
- Fig. XV//'reprezintă acţionarea prin arbore electric (folosind motoare cu inele colectoare) a unui strung, pentru sincronizarea mişcării de avans al suportului (săniei) cu mişcarea principală de tăiere a fiIetului, la care motorul asincron lucrează ca emiţător în regim de generator, iar motorul asincron /Vl2 de acţionare a suportului funcţionează ca receptor în regim de motor, urmărind mişcarea emiţătorului; la maşini cu patru poli, decalajul în
XVII. Schema de principiu a arborelui electric folosit pentru sincronizarea a două mişcări, de exemplu mişcarea suportului unui strung şi mişcarea de tăiere a filetului la acel strung.
Mi şi Ms) motoare asincrone; Ci-'-Cg) contactoare; ex) releu bimetalic; e2 şi e2) relee de curent; r) rezistenţă ; 1) acţionarea principală:	2) acţionarea
auxiliară.
rotaţie al arborelui electric sau
Maşină-unealta
529
Maşină-unealta
spaţiu al rotoarelor nu depăşeşte 5***8°. La pornirea agregatului, sincronizarea iniţială se comandă în cîteva trepte, mărindu-se cuplul de sincronizare prin anclanşarea succesivă a contactoarelor ct sau c2 (în funcţiune de sensul de mişcare), cum şi a contractoarelor c3, c4 şi c5. Protecţia maximală e2 intervine înainte de atingerea accidentală a cuplului maxim, pentru aevita efectele ieşirii din sincronism, cari s-ar produce în lipsa deconectării prealabile amaşinilor arborelui electric. La comanda opririi acţionării principale, creşterea coeficientului de frecare la oprirea mecanismelor (trecerea la frecarea statică) împiedică o sincronizare perfectă a poziţiilor prin acţionarea arborelui electric; releul maximal e3 transmite, în acest caz, osimplă impulsie motorului principal, în sensul de rotaţie contrar, pînă cînd curentul de egalizare dispare şi arborele electric e astfel detensionat. Arborele electric se calculează dinamic pentru a evita intrarea în oscilaţii, iar pentru amortisare se recomandă inserierea de rezistenţe sau impedanţeîn circuitul statoricsau rotoric, cuplarea unor volanturi, sarcină artificială, etc.
Acţionarea cu m o t o r d e curent continua, cu excitaţie independentă, permite reglarea vitezei în limite largi în mod simplu, dar în general reclamă un element convertisor curent alternativ-curent continuu, pentru alimentarea motorului. Puterea pe care o poate dezvolta motorul de curent continuu e limitată prin încălzirea sa, datorită pierderilor, deci în primul rînd prin curentul indusului, care nu trebuie să depăşească valoarea nominală I (v. fig. XVIII)', rezultă că în gama de reglare a vitezei prin variaţia tensiunii aplicate U, la flux nominal &n, XVIII. Caracteristicile mecani-motoru I poate produce cuplul său no- vce ale motorului de curent con-minai Mft şi deci O putere propor- tinuu cu excitaţie independen-ţională cu viteza, iar în gama de tă, limitate la 1=1 . reglare a vitezei prin slăbirea fluxului O al motorului, la tensiunea nominală Un, motorul poate dezvolta puterea sa nominală Pn şi deci un cuplu care scade invers proporţional cu viteza. Astfel, diagrama puterii disponibile a motorului- de curent continuu conţine porţiuni caracteristice fiecăreia dintre cele patru diagrame de sarcină, condiţionate de mecanismele acţionate (v. fig. XIX şi XX).
HJP [°/ol
100
10
1
Ocreşîe		***-! * scade îi	
	py	'Os t 1	
		1 1 1 1	
^0 nh3zăW0 n[o/o
XIX. Diagrama cuplului şi puterii disponibile a motorului de curent continuu cu excitaţie independenta. S-a considerat:
Af*=100%,	100%,	nmax=100%.
tensiunii aplicate, pînă la viteza de bază, şi prin slăbirea fluxului, deasupra vitezei de bază (diagrama tip „cuplu limitat constant"), ca mai sus şi în combinaţie cu reductorul mecanic, astfel încît reglarea pe calea indusului motorului să nu intervină în mod practic decît pe treapta de viteză minimă a reductorului (diagrama tip „putere limitat constantă"). La frînare prin reducerea tensiunii aplicate, energia cinetică a mecanismului şi motorului e transmisă în reţea şi e recuperată.
Reglarea vitezei în circuit deschis (v. fig. XXI), cu grup gene-rator-motor, se face de preferinţă cu generatorul compoundat, în scopul compensării căderilor interne de tensiune (proporţionale cu curentul de sarcină). Pentru a reduce influenţa variaţii lor tensiunii reţelei, înfăşurările de excitaţie se alimentează de la un generator auxiliar de tensiune constantă, antrenat de grupul convertisor principal.
Fig. XXI reprezintă o acţionare cu grup motor-generator, la
care reostatele rQ si
XXL Schema acţionării cu grup generator-motor, cu reglarea vitezei în circuit deschis. Mi şi Ms) motoare; M2 şi M4) generatoare; A*HB) înfăşurarea indusului; CD) înfăşurare de excitaţie derivaţie; EF) înfăşurare de excitaţie serie; JK) înfăşurare de excitaţie separată; SM) servomotor; re şi re ) reostate; 1) spre schema de comandă; 2) spre mecanismul acţionat.
se manevreaza suc-cesiv, de regulă printr-un servomotor Gama de reglare a vitezei nu depăşeşte de obicei 1 : 8 sub viteza de bază şi 1 : 3 peste viteza de bază, iar precizia de reglare depinde'de variaţiile posibile ale sarcinii. Tensiunea practic constantă a generatorului M4, care alimentează circuitele de excitaţie şi de comandă, reduce mult efectul perturbator al variaţiilor tensiunii reţelei asupra vitezei motorului, faţă de situaţia alimentării de la reţea prin redresor.— La puteri mai mari,generatorul e excitat printr-o excitatoare auxiliară, reostatul re fiind înlocuit cu un generator devoltor.
Reglarea în circuit deschis e folosită pentru game reduse de reglare a vitezei, pentru funcţionare la sarcină cît mai constantă şi pretenţii reduse la precizia reglării (circa 10%).
XX. Diagrama cuplului şi puterii disponibile a ansamblului format dintr-un motor decurent continuu cu excitaţie independentă şi dintr-un reductor mecanic în trepte.
în funcţiune de tipul diagramei de sarcină, viteza se poate regla: excluziv prin variaţia tensiunii aplicate indusului (diagrama tip „cuplu constant"); prin variaţia curentului de excitaţie, în combinaţie cu reductorul mecanic, pentru extinderea gamei de reglare (diagrama tip „putere constantă"); prin variaţia
XXII. Schema acţionării cu grup generator-motor şi reglarea în circuit închis a tensiunii generatorului, folosită pentru acţionările principale ale strungurilor, maşinilor de găurit, frezelor şi rabotezelor.
Mj) motor; /V12) generator; M3) excitatoare; M4) generator devoltor; A-HB, A-8) înfăşurarea indusului; EF) înfăşurare de excitaţie serie; GH) înfăşurarea polilor auxiliari; /,/</) înfăşurare de excitaţie separată; SM) servomotor; cx şi c8) contactoare, şi reJ reostate.
Reglarea indirecta a vitezei prin reglarea în circuit închis a Unsiunii aplicate motorului (v. fig. XXII), care e aproximativ
34
Maşina-unealtâ
530
Maşina-unealtă
proporţională cu viteza motorului, dacă fluxul e constant, asigură o precizie mai bună decît reglarea în circuit deschis şi permite o extindere a gamei de viteze. Reglarea se efectuează, de obicei, cu excitatoare rapidă şi e folosită pentru acţionările principale ale strungurilor, maşinilor de frezat sau de burghiat şi rabotezelor, permiţînd un domeniu de reglare de circa 1 : 12 sub viteza de bază şi 1 : 2---1 : 3 peste viteza de bază.
Fig. XXII reprezintă o acţionare cu grup motor-generator, la care amperspirele înfăşurării de excitaţie a excitatoarei rapide M3 constituie mărimea impusă a tensiunii motorului, măsurabilă prin intermediul amperspirelor înfăşurării /2K2 a excitatoarei, iar diferenţa acestor amperspire comandă generatorul M2. Amperspirele înfăşurării l3K3 a excitatoarei, proporţionale cu curentul de sarcină al motorului, compensează căderea de tensiune din indusul generatorului şi ajută reglarea; excitaţia motorului de acţionare e comandată prin generatorul devoltor M4. Generatorul, excitatoarele şi generatorul de tensiune constantă, care alimentează barele PN, se montează de regulă într-un agregat comun, reostatele de excitaţie fiind de obicei manevrate printr-un servomotor sau prin contactoare (raboteză). — La puteri mai mici, excitatoarea poate al imenta direct motorul, iar generatorul devoltor se înlocuieşte cu un reostat.
Reglarea indirecta a vitezei prin reglarea în circuit închis a tensiunii contraelectromotoare a molorului (v. fig. XXIII), care
XXIII. Schema acţionării cu grup generator-motor şi reglarea în circuit închis a tensiunii contraelectromotoare a motorului, folosită pentru acţionarea mecanismelor de avans ale maşinilor-unelte.
Mi) motor; /V12) generator; M3) amplidină; M4) transformator de stabilizare; AB) înfăşurarea indusului; EF) înfăşurare de excitaţie serie; GH) înfăşurarea polilor auxiliari; IjK^ înfăşurare de excitaţie separată; rx, r2 şi r3) potenţiometre; r4 şi r5) rezistenţe.
e practic proporţională cu viteza motorului dacă fluxul e constant, permite un interval de reglare pînă la circa 1 : 30 sub viteza de bază a motorului. Această acţionare, la care reglarea se face de obicei cu amplitidină, e folosită pentru avansurile maşinilor-unelte.
Fig. XXIII reprezintă schema acţionării mecanismelor de avans ale maşini lor-unelte, la cari tensiunea contraelectromotoare a motorului se măsoară printr-o punte tahometrică, formată din indusul motorului Mv o rezistenţă în circuitul principal (de ex. polii auxiliari şi înfăşurări de compoundaj) şi rezistenţele r4 şi r5. Diferenţa dintre valoarea impusă prin poziţia cursorului potenţiometrului rx şi valoarea măsurată pe diagonala punţii tahometrice e aplicată pe înfăşurarea a amplidinei M3 , care excită generatorul M2. înfăşurarea /2/<2 a amplidinei intervine disruptiv la depăşirea valorii impuse a curentului (potenţio-metrul r2, r3), în scopul limitării acestuia în regimurile transi-torii de pornire şi frînare. Transformatorul de stabilizare M4 lucrează asupra înfăşurării l3K3 a amplidinei, cu efect deamorti-sare. — Dacă viteza de avans nu se raportează la unitatea de timp, ci la viteza de rotaţie a acţionării principale, potenţio-metrul rx de impunere a vitezei se leagă la bornele unui taho-
generator antrenat de motorul acţionării principale; deci nu se leagă la barele de tensiune constantă.
La puteri mai mici, amplidina poate alimenta direct motorul. Se preferă alimentarea motorului de la un amplificator magnetic cu autosaturaţie, deoarece acesta nu reclamă întreţinere, dar redresoarele amplificatorului împiedică inversarea sensului curentului şi deci frînarea electrică recuperativă; schema cu amplificator magnetic e potrivită pentru acţionări ireversibile sau pentru acţionări cu inversări rare ale sensului de rotaţie. Frînarea se poate obţine prin shuntarea indusului motorului, cu o rezistenţă de frînare dinamică.
Reglarea directă a vitezei, măsurată printr-un tahogene-rator, permite obţinerea unei precizii foarte bune şi realizarea unui domeniu foarte larg de viteză, dacă reglarea se face pe cale electronică.
Reglarea electronică a vitezei avansuri lor maşini lor-unelte, care e foarte răspîndită, permite un domeniu de
XXIV. Schema reglării electronice în cascadă a vitezei şi curentului unui motor de curent continuu cu excitaţie independentă; folosite pentru mecanismele de avans cari reclamă un domeniu larg de reglare a vitezei.
(S-au notat cu* valorile impuse ale vitezei n şi curentului /.)
M) motor; G) generator; T G) tahogenerator; Ue£) tensiune etalon;
Pl) regulator de viteză; P/D) regulator de curent.
reglare pînă Ia 1 : 100; gama de reglare e limitată prin variaţiile de turaţie A/z şi de durată A/ a abaterii transitorii care apare la variaţii bruşte de sarcină, la acţionări cu sarcină variabilă. Alimentarea motorului se face printr-o amplidină sau printr-un amplificator magnetic, iar reglarea curentului şi a vitezei motorului se poate face în cascadă. Tensiunea de ieşire a regulatorului vitezei constituie valoarea impusă a curentului, astfel încît valoarea sa de saturaţie determină limita de curent. Regulatoarele (v. fig. XXIV), cu tuburi electronice sau cu transistoare, consistă din amplificatoare de curent continuu cu circuite de reacţiune RC, cari determină o comportare proporţional-integral-diferenţială (PID); regulatorul P/D al curentului compensează constantele de timp mari din bucla de reglare a curentului (amplidină, respectiv amplificator magnetic şi, circuitul indusului motorului), iar regulatorul Pl al vitezei compensează constanta electromecanică de timp a motorului.
Abaterea transitorie nu depinde de valoarea iniţială a vitezei, ci numai de amplitudinea şocului de sarcină, astfel încît ea are valoarea procentuală maximă la viteza minimă (v. fig. XXV). Precizia mai e limitată şi prin nelinearitatea căderilor de tensiune pe periile maşinilor electrice, de componenta alternativă a tensiunii tahogeneratorului, de pasul crestăturilor şi lamelelor colectorului motorului, de deriva regulatorului, etc. Se ajunge la domenii de reglare de 1 : 100.
La acţionări reversibile de putere mai mare, amplidina e folosită ca excitatoare a generatorului care alimentează motorul şi reglează în cascadă tensiunea electromotoare (respectiv curentul de excitaţie) a generatorului, curentul principal şi viteza motorului (v. fig. XXVI). Regulatorul PD al tensiunii electromotoare a generatorului compensează constanta de timp
/
0
XXV. Comportarea unui sistem de reglare a vitezei la perturbaţii de sarcină. — ■ —)	limitele abaterii
staţionare; t) timpul; n) turaţia.
Maşinâ-uneaitâ
531
Maşina-unealtă
a circuitului transversal al amplidinei (elementul inerţial al excitaţiei generatorului are practic efectul unei componente I a regulatorului), regulatorul Plc al curentului compensează constanta de timp a circuitului indusurilor, iar regulatorul Plv al vitezei compensează constanta electromecanică de timp a motorului. Se poate obţine o gamă de reglare de circa 1 : 50 sub
'em j-
’em	’
XXVI. Schema reglări! electronice c vitezei unui motor de curent continuu, pe calea i n d*u s ■: I u i sub vitezade bază {Em<Emnr=E^) şi pe calea inductorului peste viteza de bază (E.m'^>Emf = E^n) (asteriscul* indică valorile impuse.
.¥.) motor; G) generator; T G) tahogenerator; R) redresor; A)amplidină; L-fe{) tensiune etalon ; Plv) regulator de viteză ; Plc) regulator de curent; PD) regulatorul tensiunii electromotoare a generatorului; PID) regulatorul curentului de excitaţie şi al tensiunii contraelectromotoare a motorului: R^1 cădere de tensiune în indus.
viteza de bază. Curentul de excitaţie al motorului e menţinut constant prin regulatorul P/D, care compensează constantele de timp ale excitaţiei motorului şi circuitului transversal al amplidinei (eventual a amplificatorului magnetic); dacă tensiunea contraelectromotoare a motorului depăşeşte valoarea nominală, redresorul R se deschide şi regulatorul care comandă excitaţia motorului începe să-l dezexcite, limitînd astfel creşterea acestei tensiuni, practic la valoarea sa nominală. Viteza motorului creşte peste viteza de bază, excluziv prin slăbirea fluxului, iar trecerea dintr-un domeniu de reglare în celălalt se face automat. — La acţionările cari nu cer depăşirea vitezei de bază excitaţia motorului e alimentată la tensiune constantă.
La acţionări cu gamă largă.de reglare, cari cer o precizie deosebită şi o calitate a reglării (de ex. abateri transitorii foarte reduse la şocuri de sarcină), reglarea electronică e completată prin alimentarea motorului pe cale electronică, utilizînd tiratroane, mutatoare cu vapori de mercur, redresoare comandate cu siliciu..
Tiratroanele sînt folosite la puteri mici. Durata lor e limitată, din cauza consumării stratului activ al catodului; încălzirea la punerea în funcţiune durează cîteva minute. Totuşi, tiratroanele sînt folosite încă destul de frecvent.
Mutatoarele cu vapori de mercur se construiesc cu recipient de sticlă, pentru puteri mici şi mijlocii (începînd cu circa 2kW), cum şi cu recipient metalic, pentru puteri mai mari (începînd cu circa 25 kW). Dispozitivele recente de comandă pe grilă sînt cu transistoare, deci fără inerţie şi gama de reglare a vitezei poate atinge 1 :100 sub viteza de bază şi 1 :3 peste viteza de.bază. Regulatorul de curent e de tip Pl şi compensează constanta de timp a circuitului indusului, iar regulatorul de Viteză e de asemenea de tip PI şi compensează constanta electromecanică de timp a motorului (v. fig. XXVII). Frînarea se obţine prin shuntarea indusului cu o rezistenţă de frînare dinamică, dar per\tru inversarea sensului de rotaţie se inversează înfăşurarea de excitaţie a motorului, în repaus. — Reglarea pe calea excitaţiei se face similar cu schema descrisă pentru grupul generator-motor; excitaţia motorului se alimentează printr-un
amplificator magnetic (cu regulator PID) sau prin tiratroane (cu regulator Pl), cari ies din saturaţie cînd tensiunea motorului depăşeşte valoarea nominală.
La maşinile de strunjit plan se adaugă condiţia ca, odată cu modificarea diametrului de strunjit, să se modifice şi turaţia planşaibei, astfel încît viteza de tăiere să fie menţinută constantă
XXVII. Schema reglării vitezei unui motor de curent continuu alimentat de la mutator cu vapori de mercur, folosită pentru acţionările maşinilor-unelte (asteriscul * indică valorile impuse).
M) motor; TG) tahogenerator; R) redresor; Ayyj) amplificator magnetic; Uet) tensiune etalon; Plv) regulator de viteză; P/c) regulator de curent; P/D) regulatorul tensiunii motorului; DC) dispozitiv de comandă pe grilă.
(v. fig. XXVIII). în acest scop se inseriază un potenţiometru în
măsură, cursorul potenţio-
circuitul tahogeneratorului de metrului fiind antrenat desupor-tul transversal, a cărui poziţie e o măsură a diametrului de strunjire. Cînd suportul înaintează şi diametrul se reduce, cursorul culege o fracţiune din ce în ce mai mică din tensiunea tahoge-neratorului; deoarece tensiunea măsurată se reglează la o valoare constantă, rezultă că tensiunea totală a tahogeneratorului creşte linear CU deplasarea Cursorului, XXVIII. Principiul reglării lastrun-ca şi viteza de rotaţie a motoru- jirea plană cu viteză de tăiere lui, dar viteza de tăiere z>=R-co	constantă,
e menţinută constantă.	TG) tahogenerator; uet) tensiune
Redresoarele comandate, CU etalon; î) de la motor; 2) spre siliciu (tip pnpn), funcţionează regulatorul de viteză; 3) acţionare ca tiratroanele şi mutatoarele	prin suport,
cu vapori de mercur. Celulele
de redresoare comandate se construiesc, de regulă, pentru tensiuni inverse pînă la circa 400 V şi curenţi direcţi pînă la 15 A şi mai mari. Aceste elemente încep să se introducă la acţionările electrice automatizate ale maşini lor-unelte.
XXIX. Schema acţionării reversibile cu motor de curent continuu alimentat prin redresoare comandate, cu siliciu, în montaj antiparalel (asteriscul * indică valorile impuse).
A4) motor; TG) tahogenerator; Uet) tensiune etalon; Ply) regulator de viteză; P/c) regulator de curent; DC) dispozitiv de comandă.
Schemele reversibile se realizează prin montarea în antiparalel a celulelor redresoare (v. fig. XX/X), ca şi în cazul muta-
34*
Maşină-unealtă
532
Maşină-unealtă
toarelor cu vapori de mercur. Pentru ca tensiunea redresorului blocat să urmărească automat tensiunea redresorului deschis, se comandă trecerea unui mic curent de circulaţie I , care se închide prin cele două ramuri în antiparalel. Redresoarele comandate, cu siliciu, sînt foarte robuste, ocupă un volum foarte redus şi pot fi puse repede în funcţiune.
Acţionările electrice cu motor de curent continuu şi reglare electronică permit o reglare continuă a vitezei în mers, impunerea vitezei dorite (fie din, mers, fie cu maşina oprită), rapiditate de răspuns, precizie, sensibilitate redusă la perturbaţii de sarcină şi o transmisiune a puterii maşinii corespunzătoare mecanismului acţionat. Prin folosirea regulatoarelor cu tran-sistoare, a mutatoarelor cu vapori de mercur (în special a celor în recipient metalic) şi a redresoarelor comandate cu siliciu, cari sînt elemente robuste şi cu durată de viaţă practic ilimitată, se realizează siguranţa în exploatare, necesară în condiţiile grele de funcţionare a maşinilor-unelte.
Acţionarea hidraulică a unei maşini-unelte asigură realizarea mişcărilor de lucru principale şi secundare (incluziv cele de avans) ale acesteia, cum şi posibilitatea de variere continuă a ţuraţiei. Pentru acţionări hidraulice, mult folosite la maşinile aşchietoare actuale, sînt necesare instalaţii constituite din: pompa de refulare, antrenată la turaţie constantă de un electromotor, care măreşte presiunea lichidului de lucru (de regulă ulei); motorul hidraulic, care transformă energia potenţială a lichidului de lucru, cu efectuare de lucru mecanic; circuitul hidraulic dintre pompă şi motorul hidraulic, cu organele de distribuţie, de reglaj şi de control.
Circuitele hidraulice sînt deschise, închise şi combinate. — în circuitele deschise e necesară o cantitate mare de ulei, care în cea mai mare parte se găseşte într-un rezervor, în contact cu atmosfera. Răcirea uleiului se face în bune condiţii, dar dezaerisirea acestuia (adică eliminarea bulelor de aer şi spumă) reclamă organe speciale.— l'n circuitele închise, cantitatea de ulei e mai mică, din care cauză acesta se încălzeşte mult, iar răcirea lui e dificilă. Pentru a evita pătrunderea aerului în golurile produse prin contractarea uleiului răcit în timpul repausului, se folosesc pompe suplementare sau valve, cari completează uleiul din instalaţie.
Randamentul acţionărilor hidraulice variază între 0,63 şi
0,91. Pentru acţionările mişcărilor rectilinii, cu pompă cu roţi dinţate (de debit constant), randamentul e aproximativ 0,7.
Organele de distribuţie servesc la efectuarea comenzilor, prin dirijarea lichidului de lucru în sensul conve-nabi I acţionării mişcărilor de lucru, ceea ce constituie 'acţionarea propriu-zisă. Cuplarea mişcărilor se poate face manual sau automat, în ultimul caz întreaga succesiune de mişcări de lucru şi de gol fiind realizată automat, în ordinea şi cu vitezele stabilite în acest scop. Reglajul asigură debitul şi presiunea lichidului da lucru, deci viteza mişcărilor.
în cazul mişcărilor rectilinii, distribuţia trebuie să realizeze următoarele faze de lucru (v. fig. XXX): pornirea (AB), cînd e necesar să fie învinse forţele inerţiale şi frecările dintre piesele în mişcare (din maşină şi din motorul hidraulic: cursa de lucru (BC), efectuată cu viteză constantă, cînd sînt de învins frecările (cari scad pe măsură ce viteza creşte şi devin maxime cînd viteza de deplasare tinde către zero) şi forţa de aşchiere (care e variabilă, depinzînd de continuitatea şi de grosimea aşchiei, de duritatea materialului, etc.); oprirea (CD), care poate fi liberă sau frînată. Curba DEFG reprezintă mişcarea de întoarcere a mesei, cuprinzînd trei faze analoge de lucru: pornirea (OE), cursa de lucru (EF) şi oprirea (FG). Diagrama ABCDEFG reprezintă un ciclu complet de lucru al maşinii; la maşinile de rabotat, mortezat şi frezat, numai cursa AD e activă, cursa DG servind la întoarcerea mesei, efectuată cu o viteză mai mare decît cea de lucru.
Inversarea mişcării de avans CDD'E (v. fig. XXXI) nu se face continuu, ci cuprinde o perioadă DD' de oprire a mesei, timp necesar pentru ca scula să se deplaseze în poziţia de lucru
X
XXX. Diagrama mişcării de avans a mesei unei maşini de rectificat plan. v) viteza (în mm/s); t) timpul (în s); h) lungimea de cursă; A) începutul cursei; B-C) mişcare uniformă; D) sfîrşitul cursei, respectiv poziţia de inversare a mişcării; E, F, 6) punctele corespunzătoare poziţiilor C, 8 şi A, în mişcare inversă.
XXXI. Inversarea mişcării de avans, v) viteza (în mm/s); t) timpul (în s); C-£) durata procesului de inversare; D-D') durata de repaus a mesei.
corespunzătoare ciclului de lucru următor. — Inversarea mişcărilor de lucru (principale şi secundare) acţionate hidraulic, cari pot fi de rotaţie sau rectilinii, se obţine inversînd sensul de circulaţie a uleiului sub presiune, în următoarele moduri: prin deplasarea carcasei pompei faţă de rotor, astfel încît conductele de aspiraţie şi de refulare să-şi schimbe rolurile; prin robinete, supape şi sertare, care e soluţia cea mai simplă şi cel mai frecvent utilizată, în special în cazul mişcărilor rectilinii. Inversarea directăe precisă, dare aplicabilă numai în cazul vitezelor şi al maselor limitate, pentru a evita şocurile prea mari.
Fig. XXXII reprezintă schema de inversare, directă a unei mişcări rectilinii, la care sertarul de distribuţie 4 e acţionat direct de masa maşinii, putînd ocupa trei poziţii principale: poziţia întîi (cea din figură), cînd în motorul hidraulic
2	uleiul e refulat în spaţiul din dreapta şi e evacuat din spaţiul din stînga, iar masa 1 a maşinii se deplasează spre stînga (cursa înainte); poziţia a doua,	cînd
cele două pistoane ale sertarului de distribuţie 4 acoperă complet orificiile de legătură cu motorul hidraulic; poziţia a treia, opusă poziţiei întîi, cînd în motorul hidraulic uleiul e refulat în spaţiul din stînga şi e evacuat din spaţiul	din
dreapta, iar masa maşinii se deplasează spre dreapta	(cursa înapoi).	Lungimea	cursei
mesei maşinii se reglează	prin aşezarea	corespunzătoare	a
tampoanelor 10 şi 11. -r- Trecerea de la poziţia întîi la poziţia a doua se face în timpul cursei înainte a mesei, cînd tamponul 11 antrenează pîrghia 9 spre stînga. Aceasta comprimă resortul 12
XXXII. Inversarea directă a mişcării rectilinii.
I)	masa maşinii; '2) motor hidraulic; 3) pompă; 4) sertar de distribuţie; 5) supapă de siguranţa; 6) robinet de pornire-oprire; 7)supapă de laminare; -) rezervor de ulei; 9) pîrghia de acţionare a sertarului de distribuţie; 10 şi
II)	tampoane reglabile, pentru antrenarea pîrghiei 9, fixate pe masa 1; 12) resort pentru răsturnarea pîrghiei 9; 13) dispozitiv de pendulare, cu resort; 14) suport; 15 şi 16) sensul mişcării uleiului sub presiune, la cursa mesei înainte, respectiv la cursa mesei înapoi.
Maşină-unealta
533
Maşină-unealtă
şi deplasează spre stîngă pistoanele sertarului de distribuţie, cari încep să acopere orificiile de legătură cu motorul hidraulic şi să lamineze secţiunile de trecere respective. Cînd aceste orificii sînt complet acoperite, motorul hidraulic încetează să mai primească şi să evacueze ulei, astfel încît el şi masa maşinii s-ar opri, dacă pîrghia 9 (care a ajuns în poziţia verticală) n-ar fî impinsă mai departe
spre stîngă, prin forţa	13	1
inerţială a ma&elor în___________________L_______\_	I	,14-
mişcare şi de resortul
12.	— Cînd motorul hidraulic şi masa maşinii se opresc, pistoanele sertarului de distribuţie ajung în poziţia a treia, des-chizînd legături le spre motorul hidraulic.
Uleiul e refulat în spaţiul din stîngă şi e evacuat din spaţiul din dreapta, masa maşinii deplasjndu-se spre dreapta. în acest caz, pîrghia 9 acţionează tamponul 10.
Fig. XXXIII reprezintă schema de	XXXIII. Inversarea indirectă a mişcării
inversare indi-	rectilinii,
rect ă, la care ser- O masa maşinii; 2) motor hidraulic; 3) pompă; tarul de distribuţie 4) sertar de distribuţie principal; 5) servo-principal 4 e acţionat motor; 6) sertarul de distribuţie al servo-prin intermediul ser- motorului; 7) supapă de siguranţă, 8) robinet vomotorului 5, aii-	pornire-oprire; 9 şi 10) supape de laminare;
mentat de sertarul U) rezervor de ulei; 12) pîrghia de acţionare de distribuţie 6, a- Ci sertarului 6; 13 şi 14) tampoane reglabile, cesta fiind acţionat pentru antrenarea pîrghiei 12, fixate pe masa 1. de masa maşinii, prin
pîrghia 12 şi tampoanele 13 şi 14. Fazele distribuţiei sertarului principal 4 sînt determinate în mai mică măsură de mişcările mesei rr asinii şi în cea mai mare măsură de presiunea uleiului, aşa cum e reglată prin supapa de laminare 10. Prin aceasta se poate asigura o mişcare de inversare fără şocuri, chiar pentru viteze mari.
Instalaţiile de acţionare hidraulică trebuie să se adapteze oricărui regim de lucru şi să transmită în orice moment puterea necesară pentru menţinerea acestui regim. Domeniul de lucru al maşinilor-unelte acţionate hidraulic variază în limite foarte largi, între 5/1 şi 2.00/1, pe cînd cele mai mari domenii realizate la celelalte acţionări continue sînt 36/1, pentru acţionării Ward-Leonard, şi 100/1, pentru acţionări cu comandă electronică.
Organele de reglaj menţin constant, în timpul lucrului, regimul stabilit iniţial. Stabilirea iniţială a regimului de lucru, adică prereglarea, se face manual, prin următoarele sisteme de reglaj: reglajul pompei, la pompele cu debit variabil; reglajul motorului hidraulic, la motoarele hidraulice cu admisiune variabilă; reglajul combinat (succesiv sau concomitent), al pompei şi al motorului hidraulic, care e reglajul cel mai indicat pentru maşinile cu domeniu larg de lucru, realizînd regimurile lente prin reglajul pompei şi regimurile rapide prin reglajul motorului hidraulic; reglajul pompei auxiliare, care absoarbe uleiul evacuat din motorul hidraulic; reglajul prin laminare.
Organele de reglaj sînt: robinete, valve (numite şi supape) şi sertare de laminare, pentru reglajul manual al debitului şi deci al puterii; valve de suprapresiune
şi de siguranţă, pentru reglajul automat al presiunii; valve automate, pentru reglajul mersului uniform.
La motoare hidraulice de translaţie, reglate manual prin laminare, se poate menţine mersul uniform, dacă presiunea rămîne constantă. Aceasta e posibil numai la maşinile de rectificat, la cari adîncimea de aşchiere e uniformă; pentru toate celelalte maşini-unelte, forţa de aşchiere variază în limite mari şi mersul uniform trebuie întreţinut printr-un reglaj automat.
Pentru ca mişcarea pistonului, şi deci a mesei maşinii, să se menţină uniformă, trebuie ca între apăsarea mecanică Fm (forţa
Fu
de aşchiere + forţele de frecare), apăsarea hidraulică ± ^ faţa activă a pistonului) şi contraapăsarea hidraulică F0 cealaltă faţă a pistonului) să existe relaţia:
(pe
(pe
Fh-Fo-
F =0,
m '
adică variaţiile lui Fm să fie echilibrate imediat şi automat prin variaţii de sens contrar ale lui F0 sau prin variaţii de acelaş sens ale lui Fft. Aceasta se poate obţine prin: valve de co n t rap res i u n e, cari modifică contraapăsarea F0 în sens contrar variaţiei lui F ; valve di ferenţiale (v.fig. XXXIV),
cari modifică diferenţa Fh — F0] valve demers uniform (v. fig. XXXV) si valve de egalizare (v.fig. XXXVI).— Fig. XXXIV reprezintă o valvă diferenţială (tip Cincinnati), la care pistonul diferenţial 2 e acţionat (de jos în sus) de presiunea de admisiune în punctul3 şi de presiunea de evacuare în
XXXIV. Valvă diferenţială, tip Cincinnati.
1) canal de presiune; 2) piston diferenţial; 3) partea inferioară a pistonului 2; 4) partea superioară a pistonului 2; 5) canal de evacuare de la cilindrul motorului hidraulic; 6) canal de evacuare a uleiului; 7 şi 8) canale radiale în pistonul diferenţial ;	9)	canal	longitudinal în
pistonul diferenţial; 10) resort reglabil; 11) bucea (bucşă).
XXXV. Valvă de mers uniform, tip Cincinnati.
1) corpul valvei; 2) piston; 3) resort reglabil; 4) şurub de reglai al resortului.
XXXVI. Mecanism hidraulic de avans al unui ferestrău circular,
1)	motor hidraulic; 2) pompă de ulei; 3) pompă cu debit variabil;
4)	valvă de egalizare; 5) valvă de suprapresiune; 6) valvă de siguranţă; 7) rezervor de ulei; 8) conductă de presiune; 9) conductă de legătură la pompa 3; 10) conductă de legătură la valva 4; 11) conductă între pompa de reglaj (3) şi valva de egalizare (4); 12) conductă de acces la motorul 1; 13) conductă de evacuare de la valva 4 la valva 5; M j) mişcarea înainte; Mf) mişcarea înapoi.
punctul 4. Uleiul evacuat din cilindru pătrunde în acest spaţiu prin canalele 7-8-9, iar forţa elastică a resortului reglabil 10 se exercită de sus în jos. Prin deplasările automate ale pistonului
Maşină - unealtă
534
Maşină - unealtă
in acelaşi valvă de
diferenţial se realizează variaţia diferenţei F^ —F0, sens cu variaţia lui F . — Fig. XXXV reprezintă o mers uniform (tip Cincinnati), la care corpul 1 e legat (prin trei conducte laterale) cu conducta principală de alimentare a motorului hidraulic, cu conducta de evacuare de la motorul hidraulic la pompa de recirculaţie şi cu rezervorul de ulei. Pistonul 2 e sub acţiunea presiunii din conducta principală şi a contrapresiunii exercitate de resortul reglabil 3. Dacă Fm descreşte, presiunea uleiului în conducta de admisiune creşte şi pistonul 2 se deplasează spre dreapta, astfel încît uleiul se scurge parţial în rezervorul de ulei şi nu mai trece în întregime prin pompa de recirculare (care îl împinge în conducta principală), deci debitul de ulei intrat în cilindrul motorului e micşorat. Dacă Fm creşte, presiunea scade şi pompa de recirculare împinge uleiul în cilindru, în cantitate mai mare, iar scurgerea în rezervorul de ulei e laminată prin deplasarea pistonului 2 spre stînga.— Fig. XXXVI reprezintă mecanismul unui ferestrău circular, la care reglajul de mers uniform se realizează prin valva de egalizare 4, care egalizează presiunile în conductele 8 şi 12, cînd pistonul acestei valve e în poziţia medie şi lasă deschise ambele orificii de legătură cu conductele 13 şi 12. îndată ce variaţia forţei de aşchiere modifică presiunea în conducta 12, pistonul valvei se deplasează din poziţia lui medie şi egalizează din nou presiunile.
Pompele folosite în acţionările hidraulice sînt în general rotative, cu debit constant şi cu debit variabil. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: pompe cu roţi dinţate, pompe cu palete şl pompe cu pistoane.
Pompele cu roţi dinţate (v. fig.
XXXVII), de obicei cu debit constant, sînt indicate pentru acţionarea mişcărilor rectilinii de avans sau de lucru rapid, la maşinile-unelte fără schimbări frecvente de regim şi fără variaţii prea mari de sarcină. Prezintă avantajele că sînt simple, puţin costisitoare, robuste şi sigure în serviciu. Dezavantajele sînt consumul inutil de energie la laminare şi dezvoltarea de căldură.
Dantura roţilor dinţate poate fi dreaptă, înclinată sau în V, ultimele două tipuri de danturi fiind mai silenţioase şi mai rezistente. Conductele
de aspiraţie şi de evacuare trebuie orientate astfel faţă de pompă, încît aerul sau gazele să fie împiedicate să pătrundă în interiorul ei şi să-i perturbe mersul. înglobarea unui organ de reglaj pentru a obţine debite variabile continue nu elimină pierderea de energie datorită devierii unei părţi din lichid, iar construcţia devine complicată; de aceea e de preferat pompa cu roţi dinţate simplă, cu reglajul debitului printr-o supapă de laminare dispusă în circuitul hidraulic respectiv.
Fig. XXXVII reprezintă schematic o pompă cu roţi dinţate, la care roata dinţată superioară 2 e conducătoare şi e calată prin pană pe arborele 4, antrenat din exteriorul pompei, iar roata dinţată inferioară 3 e condusă. Uleiul absorbit din spaţiul A e transportat în celulele formate de golurile dinţilor şi peretele carcasei, fiind adus în spaţiul R. în zona de angrenare a celor două roţi dinţate, dinţii pătrund în goluri şi refulează uleiul în conducta de refulare; uleiul rămas în jocul dintre dinţi se evacuează de-a lungul flancurilor acestora, în canale practicate în capacele pompei.— Fig. XXXVIII reprezintă o pompă cu debit variabil, în trepte (tip Vrolix). Această pompă, cu o roată dinţată centrală conducătoare şi cu trei roţi conduse, poate lucra în trei trepte, cu una,
două sau trei roţi conduse. Spaţiile de aspiraţie sînt marcate cu semnul minus (—), iar cele de refulare, cu semnul plus (-{-).
XXXVII. Reprezentarea schematică a unei pompe cu roţi dinţate.
A) aspiraţie; R) refulare; 1) carcasă; 2) roată dinţată conducătoare; 3) roată dinţată condusă; 4) arbore.
XXXVIII. Pompă cu roţi dinţate, cu debit variabil în trepte, tip Vrolix-
Paris.
A) aspiraţie ; R) refulare ; î) carcasă; 2) roată dinţată; 3) arbore.
Pompele cu palete pot fi cu debit constant sau variabil. O pompă cu palete (v. fig. XXXIX) are o carcasă 1 şi un rotor 2,
XXXIX. Reprezentarea schematică a unei pompe cu palete, cu debit
variabil.
A) aspiraţ'e; R) refulare; 1) carcasă; 2) rotor; 3) arbore; 4) palete; e) excentricitatea.
cari la mersul în gol (v. poziţia b) sînt concentrice; în sarcină (v. poziţia a) se formează o excentricitate e între carcasă şi rotor, astfel încît volumul celulelor cuprinse între palete, rotor şi carcasă descreşte şi uleiul e refulat în R, această excentricitate e fiind inversă (v. poziţia c) cînd circulaţia uleiului schimbă de sens. Formarea excentricităţii e se obţine prin deplasarea carcasei, iar debitul produs variază cu această excentricitate,
de la -f-O la — O
~ ^-max	max
Fig. XL reprezintă o pompă cu palete, tip Keela-v i t e, cu debit constant. Pompa cuprinde rotorul 4 cu paletele
1,	2 şi 3, cum şi contrarotorul 9, cu canalele circulare longitudinale 10. Mişcarea celor două rotoare e sincronizată prin angrenajul cilindric 8, acţionarea fiind dată de arborele 6, pe care e montat rotorul 4; celulele de pompare se formează întîi între palete, carcasa 12 şi manşonul imobil 5, şi apoi între paletă, carcasă şi contrarotor. La reducerea volumului celulei (în stînga figurilor a, b, c), uleiul e refulat în contrarotor şi, mai departe, în conducta de refulare. — Fig. XLI reprezintă o‘ pompă cu palete, tip ENOR, la care debitul se reglează prin deplasarea cilindrului 1 faţă de rotorul 3. Această deplasare se realizează de la exterior, printr-un mecanism dublu de translaţie, cu ajutorul unor şuruburi introduse în găurile filetate 14. Aspiraţia şi refularea se efectuează prin tuburile de racordare
13.	— Fig. XLII reprezintă o pompă cu palete, tip S t u r m, al cărei debit se reglează prin deplasarea radială a unei părţi din carcasă, pentru ca să se modifice excentricitatea. Carcasa pompei se compune dintr-o parte imobilă 1 şi o parte mobilă 2, în care se roteşte rotorul cu palete 4. Arborele de
Maşină-unealtă
535
Maşină-unealtă
reglaj 11 deplasează în sus sau în jos carcasa mobilă 2, prin pîrghia 12, modificînd excentricitatea acesteia faţă de rotor, cores-
funcţionează în sarcină numai dacă între rotor şi carcasă există o excentricitate. — Fig. XLIV reprezintă opompăcu pis-
XL. Pompă cu palete, cu debit constant, tip Keelavite. a, b şi c) poziţiile relative ale rotorului şi contrarotorului pompei; 1, 2, 3) palete; 4) rotor cu paletele 1, 2, 3; 5) manşon'; 6) arbore; 7) inel; 8) angrenaj cilindric; 9) contrarotor; 10) canale circulare longitudinale; 11) canale longitudinale în mufă (manşon); 12) carcasă.
punzător debitului dorit. Variaţia debitului la pompa tip Sturm e continuă, de la+ Qmax la — Qmax, ca şi la pompa tip ENOR.
XLI. Pompă cu palete, cu debit variabil, tip ENOR.
I)	cilindru ; 2) alezai; 3) rotor cu palete; 4) arbore ; 5) palete ; 6) capace ; 7) inele rotitoare; 8) tacheţi; 9) canal de egalizare; 10) benzi de etanşare;
II)	piston de descărcare, cu supape de siguranţă şi aspiraţie; 12) placă de aspiraţie; 13) tubuluri de racordare; 14) găuri filetate, pentru calarea axurilor de deplasare a cilindrului; 15) garnitură de etanşare; 16) carcasă.
Pompele cu pistoane pot fi cu pistoanele dispuse în stea sau în tobă (tambur). Deoarece alezajele cilindrilor şi pistoanele pot fi prelucrate foarte precis, e posibilă o bună etanşeitate între acestea, ceea ce permite mărirea presiunii de lucru. Pompele cu pistoane pot fi de puteri mari, cu un ancombrament redus.
Fig. XLIII reprezintă o pompă cu pistoane în stea, la care spaţiul de aspiraţie A e despărţit de spaţiul de refulare R prin peretele separator 4. Uleiul e aspirat în stînga axei xy, unde volumul celulelor e crescător, şi e refulat în dreapta acestei axe, unde volumul celulelor descreşte. Pompa
XLIII. Pompă cu pistoane în stea. /\) aspiraţie; R) refulare; 7) rotor; 2) pistoane; 3) carcasă; 4) perete separator; e) excentricitatea.
XLII. Pompă cu palete, tip Sturm.
I)	carcasă imobilă; 2) carcasa mobilă a pompei; 3) carcasa mobilăa motorului; 4) rotorul pompei; 5) rotorul motorului ; 6) arborele pompei; 7) arborele motorului; 8) paletele pompei; 9) paletele motorului; 10) bulon pentru etanşarea paletei pe alezajul carcasei;
II)	arbore pentru reglajul debitului pompei; 12) pîrghie; 13) ax filetat cu manivelă, pentru reglajul turaţiei motorului ; 14) filtru de ulei.
XLIV. Pompă cu pistoane dispuse in tobă (tambur). A)aspiraţie; R) refulare; î)flan-şă de acţionare; 2) tobă (tambur) cu cilindri; 3) ax de legătură; 4) tije articulate cu 1 şi 5; 5) pistoane; 6) oglinda sertarului; 7) sertar.
toane în tobă (tambur), echipată cu cilindrii 2 şi pistoanele 5. Tijele 4 sînt articulate de pistoane şi de flanşa de acţionare 1, antrenată de un electromotor, iar toba (tamburul) cu cilindri e legată de flanşa de acţionare prin axul articulat 3. Flanşa şi toba se învîrtesc cu aceeaşi turaţie, uleiul fiind absorbit în spaţiul A şi refulat în spaţiul R. Reglajul debitului se obţine prin înclinarea axului flanşei de acţionare.
Motoarele hidraulice pot fi: motoare cu mişcare translator ie-a ker nativă, numite şi motoare translative, cari cuprind un cilindru şi pistonul respectiv, distribuţia şi reglajul făcîndu-se din exterior; motoare cu mişcare rotativă, numite şi motoare rotative, cari sînt cu palete şi cu pistoane, similare pompelor din punctul de vedere constructiv.
Fig. XLII reprezintă o acţionare hidraulică tip Sturm, constituită dintr-o carcasă imobilă 1, comună pompei şi motorului, în care se pot deplasa vertical cele două carcase mobile 2 (a pompei) şi 3 (a motorului). Reglajul turaţiei motorului se realizează prin modificarea excentricităţii carcasei faţă de rotor, ceea ce se obţine rotind axul 13, care deplasează vertical carcasa 3.— Fig. XLV reprezintă o acţionare hidraulică tip Jahns-Thoma, la care pompa 1 şi motorul 2 sînt rotative cu pistoane, iar arborele 3 transmite mişcarea la axul principal al maşinii-unelte. Legătura dintre pompă şi motor se face prin canalul a, uleiul fiind evacuat din motor prin canalul b. Variaţia debitului pompei se obţine prin înclinarea tobei (tamburului) acesteia, realizată prin rotirea axului5>si a camei 7, iar reglajul turaţiei motorului se efectuează prin înclinarea tobei respective, cu ajutorul axului 6. Supapa de
Maşină-unealta
536
Maşină-unealta
oprire 4 poate opri mersul motorului, chiar dacă pompa continuă să debiteze; o supapă de frînare, montată pe canalul b, serveşte la frînarea mişcării bruşte a motorului.
Acţionarea hidraulică diferă după tipul maşinii-unelte. — La raboteze (v. fig. XLVI), forţa de aşchiere e în sensul mişcării mesei şi, de aceea, orice variaţie a forţei poate provoca perturbaţii în uniformitatea acestei mişcări. Forţa de aşchiere poate varia din cauza variaţiei grosimii aşchiei (spânului) şi a durităţii materialului, din cauza ruperii periodice a aşchiei, cum şi din cauza formei şi a prinderii sculei. Acţionarea mecanică a rabo-tezelor, la cari masele în mişcare sînt mult mai mari decît în cazul acţionărilor hidraulice, se face prin angrenaje cilindrice sau cu melc, iar pentru inversarea mersului se folosesc acuplaje magnetice sau motoare de inversare. Avantajele acţio-
XLVI. Acţionarea hidraulică a unei raboteze tip Waldrich.
I)	masa maşinii; 2) motor hidraulic; 3) pompă cu debit variabil, tip ENOR; 4) pompă cu roţi dinţate; 5) servomotor; 6) sertar de egalizare; 7) angrenaj cremalieră cu pinion; 8) şaibă de selectare; 9, 10) tampoane reglabile;
II)	opritor; 12) pîrghie; 13) valvă de inversare; 14) pîrghie de inversare;
15) valvă de suprapresiune; 16) rezervor de ulei.
nărilor hidraulice, faţă de cele mecanice, sînt următoarele: posibilitatea de a realiza viteze mari de lucru şi de întoarcere a mesei, reglabile continuu pînă aproape de zero; inversarea rapidă şi fără şocuri a mişcărilor; viteză uniformă de lucru, fără vibraţii, ceea ce asigură o bună calitate a suprafeţelor prelucrate; randament bun. Fig. XLVI reprezintă o raboteză Waldrich, la care pompa 3 absoarbe ulei din rezervorul 16 şi din spaţiile evacuate ale motorului hidraulic 2, şi debitează în spaţiul activ al acestuia (în figură, sensul săgeţilor corespunde cursei de lucru a mesei 1), iar inversarea mersului se obţine prin acţiunea servomotorului 5 (alimentat de pompa cu roţi
dinţate 4, prin valva de inversare 13), care deplasează orizontal carcasa pompei 3 (prin intermediul pîrghiei 12); lungimea cursei mesei e determinată de mecanismul 7-11. — La shoping-uri
(v. fig. XLVII), acţionarea hidraulică prezintă următoarele a-vantaje: uniformitatea vitezelor berbecului şi posibilitatea de variaţie continuă; independenţa acestor viteze de lungimea cursei; reducerea timpilor de inversare. Fig. XLVII reprezintă un shaping Wotan, lla care motorul hidraulic 1 are două spaţii de lucru 12 şi 13 pentru cursa înainte şi un spaţiu de lucru 14 pentru cursa înapoi, fiind acţionat prin sertarul de distribuţie principal 4 şi robinetele cu trei căi 5 şi 6. Uleiul sub presiune
—	debitat de pompa 2 cu debit variabil—poate fi introdus (după nevoie) în spaţiile 12 sau 13 şi eventual în amîndouă, reali-zîndu-se trei trepte de viteză de lucru (adică trei trepte de presiune asupra piston ului), iar pentru cursa înapoi, uleiule introdus în spaţiul 14, realizîndu-seosin-gură viteză de întoarcere (independentă de vitezele delucru). Mişcarea sertarului 4 e produsă de uleiul debitat de pompa cu roţi dinţate 3, comandat prin sertarul de predistri-buţie 8; motorul hidraulic 9 se alimentează de la pompa 3., prin a-cest sertar 8, şi-acţionează avansul transversal al maşinii, prin mecanismul 10. — La ferestre u/ circular tip Heller (v. fig.
XXXVI), acţionarea se obţine prin două pompe, una cu debit variabil 3 şi cealaltă cu roţi dinţate 2. Egalizarea presiuni lor în cele două spaţii ale motorului hidraulic 1 se realizează prin valva de egalizare 4. — La maşina de rectificat plan tip Elbe (v. fig. XLVIII), pistonul motorului 4 se roteşte alternativ, datorită presiunii uleiului transmis prin valva de inversare 5, comandată de deplasările mesei 1, prin intermediul tampoanelor reglabile 12 şi al mecanismului de inversare
11.	Motorul 4 acţionează avansul transversal al mesei şi paleta
XLV. Acţionare hidraulică tip jahns-Thoma.
1) pompă; 2) motor; 3) arbore de transmisiune; 4) supapă de oprire; 5) ax pentru reglajul debitului pompei; 6) ax pentru reglajul motorului; 7) camă pentru înclinarea corpului pompei; a) canal de legătură între pompă şi motor; b) canal de evacuare din motor.
12	%	1	13
XLVII. Acţionarea'hidraulică a unui shaping tip Wotan.
1) motor hidraulic; 2) pompă tip jahns-Thoma, cu debit variabil; 3) pompă cu roţi dinţate; 4) sertarul de distribuţie principal; 5 şi 6) robinete cu trei căi; 7) supapă de suprapresiune; 8) sertar de predistri-buţie; 9) motor hidraulic pentru avans transversal ; 10) mecanism de avans transversal; 11) rezervor de ulei; 12) spaţiu cilindric pentru viteza maximă de înaintare; 13) spaţiu cilindric pentru viteza medie de înaintare; 14) spaţiu cilindric pentru viteza de întoarcere.
Maşină-unealta
537
Maşină-unealta
robinetului de inversare 3, care distribuie admisiunea şi evacuarea uleiului în motorul hidraulic 2. Reglajul vitezei se obţine prin organele de laminare 7 şi 8. — La maşina de rectificat rotund tip Schaudt (v.
fig. XL/X), distribuţia	^	11	^
uleiului în cilindrul motorului hidraulic 4 se face prin sertarul de distribuţie 5 şi prin sertarul de pre-distribuţie 6, acţionat de masa maşinii 1, prin pîrghia 3 şi tam- 10\, poanele reglabile 2.
Variaţia vitezelor de deplasare a mesei se 'realizează prin valva de laminare 9.
Dispozitivele maşinii-unelte, montate pe maşină, servesc la prinderea şi imobili
două puncte (4 şi 5) în al doilea plan şi un punct (6) în al treilea plan. Reazemele mobile nu suprimă nici un grad de libertate al
sal;
ţaţe; 7) şi 8) organe de laminare; 9) valvă de oprire; 10) valvăde suprapresiune; /1) mecanism de inversare; 12) tampoane reglabile.
XLVIII. Acţionarea hidraulică a unei maşini de rectificat plan, tip Flbe.
1) masa maşinii; 2) motor hidraulic; 3) robinet de inversare; 4) motor cu piston rotitor, pentru zarea (fixarea) obiec- acţionarea robinetului 3şi a avansului transver-telor cari se prelu- sQl; 5) valvăde inversare; 6) pompă cu roţi din-crează, cum şi la prinderea şi ghidarea sculei. Folosirea acestor dispozitive prezintă următoarele avantaje: se realizează o poziţie relativă corectă între obiectul prelucrat şi sculă, se înlătură necesitatea trasării înainte de prelucrare, se elimină erorile de aşezare, se măreşte productivitatea muncii (prin reducerea timpului auxiliar şi prin posibilitatea prelucrării simultane a mai multor obiecte), se face posibilă utilizarea maşinilor-unelte existente pentru prelucrarea mai multor produse, se reduce efortul fizic depus de lucrător, se măreşte precizia de prelucrare, etc.
Se deosebesc: dispozitive de centrare şi dispozitive accesorii, ultimele fiind constituite din elemente de reazem, el em e n t e de strîngere şi elemente de g h i d a r e. Uneori, dispozitivele accesorii sînt combinate cu mecanisme de divizare, cari servesc la schimbarea poziţiei relative dintre obiectul prelucrat şi sculă, eventual cu alte mecanisme, pentru acţionarea unor elemente ale dispozitivului.
Dispozitivul trebuie să fie construit astfel, încît să permită o aşezare static determinată şi suficient de precisă a obiectului de prelucrat, faţă de traiectoria sculei. Pentru aceasta e necesar să se impună restricţii tuturor celor şase grade de libertate ale obiectului de prelucrat, folosind reazeme fixe, dispuse corespunzător. Această condiţie se îndeplineşte prin aplicarea regulii celor şase puncte (de reazem), conform căreia punctele respective trebuie să fie dispuse în trei plane triortogonale (v. fig. L), în modul următor: trei puncte de reazem (1, 2 şi 3) într-un plan,
LI. Dispozitive de centrare cu prisme (a, b şi c), pentru centrarea după un singur plan de simetrie (l-l).
1) prismă mobilă; 2) prismă fixă; 3) şuruburi pentru reglarea poziţiei prismei fixe; 4) con-trapiuliţe; 5) şurub de strîngere a prismei fixe; 6) obiectul de prelucrat.
L. Schema aşezării piesei pe şase puncte.
1 ••■6) puncte de reazem ; A,
B, Q solicitări.
obiectului, poziţia acestuia fiind pe deplin determinată numai de cele şase reazeme fixe. Un număr de reazeme fixe mai mare decît cel stabilit prin regula celor şase puncte, conduce fie la re-zemareaobiectului numai pe unele reazeme, fie la deformarea lui sub acţiunea forţelor de strîngere.
După posibilitatea de utilizare, dispozitivele se clasifică astfel: dispozitive universale, dacă se utilizează la prelucrarea de obiecte diferite şi la operaţii diferite (de ex.: universale pentru strunguri, menghine, mandrine pentru burghie, etc.); dispozitive specializate, dacă se utilizează numai la o singură operaţie, executată asupra unui singur obiect.
După maşina-unealtă la care se montează, dispozitivele se clasifică astfel: dispozitive pentru maşini de găurit, pentru maşini de frezat, pentru strunguri şi maşini de rectificat rotund, pentru maşini de alezat, pentru maşini de broşat, pentru maşini de dinţat (maşini de prelucrat roţi dinţate), etc.
Dispozitivele de centrare sînt folosite pentru poziţionarea unui obiect de prelucrat pe o maşină-unealtă,
Secţiune 3-3 i
XL/X. Acţionarea hidraulică a unei maşini de rectificat rotund tip Schaudt.
1) masa maşinii; 2) tampoane reglabile; 3) pîrghie; 4) motor hidraulic; 5) sertar de distribuţie; 6) sertar de predistri-buţie; 7) pompă cu roţi dinţate; 8) rezervor de ulei; 9) valvăde laminare; 10) valvă de suprapresiune.
LII, Dispozitiv de centrare cu prisme, pentru centrarea după două plane de simetrie (M şi //-//).
1 şi 2) prisme mobile; 3) şurub pentru deplasarea prismelor mobile; 4) furcă pentru fixarea longitudinală a şurubului 3; 5 şi 6) şuruburi pentru reglarea poziţiei furcii 4; 7) şi 8) dopuri filetate ; 9) şuruburi pentru fixarea verticală a furcii 4; 10) obiectul de centrat.
permiţînd aşezarea obiectului în poziţie corectă şi prinderea lui. Acestea se numesc şi dispozitive auto ce n t r a n t e,
Maşină-unealtă
538
Maşină-unealtă
deoarece aşezarea corectă a obiectului se obţine chiar prin operaţia de strîngere. Se utilizează dispozitive cu prisme şi cu bacuri (v. fig. LI ••'•LV), cu pîrghii (v. fig. LVI), cu canale excentrice (v. fig. LVII), cu împingător (v. fig. LVIII, LIX şi LX) şi cu bucea (bucşă) extensibilă (v. fig. LXI şi LXII).
Dispozitivelecu prisme şi cu bacuri se folosesc pentru poziţionareaobiec-telor cu unu sau cu două plane de simetrie, cum şi a barelor cilindrice.—
Fig. LI reprezintă trei dispozitive pentru centrarea după un plan de simetrie, la care prin învîrtirea
LIII.
Dispozitiv de centrare cu prisme, pentru bare cilindrice, î) şurub pentru strîngerea şi slăbirea prismelor 3; 2) piuliţe pentru reglarea poziţiei Şuruburilor 3 se reglează barei; 3) prisme pentru centrarea barei, prisma fixă 2, pentru ca
să se adapteze la diferenţele de lungime dintre obiectele de prelucrat. — Fig. LII reprezintă un dispozitiv cu prisme pentru centrarea după două plane de simetrie, la care prin învîrtirea şurubului 3 (cu fi lete de sens contrar la extremităţi) se produce apropie-
b
LIV. Dispozitiv de centrare cu prisme basculante, pentru bare cilindrice' a) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) şurub pentru strîngerea şi slăbirea prismelor 9; 2) bucea pentru deplasarea axială a şurubului 1; 3) consolă; 4) piuliţă pentru fixarea poziţiei bucelei 2; 5) piuliţă pentru fixarea bucelei 2 pe extremitatea şurubului 1\ 6) contrapiuliţă; 7) cursor; 8) împingător; 9) prismă basculantă ; 10) ax de basculare ; 11) bara de centrat; 12) şurub de reglare.
rea sau depărtarea prismelor mobile 1 şi 2, iar prin strîngerea acestora se realizează centrarea după planul de simetrie longitudinal al obiectului de prelucrat; de asemenea, cu şuruburile 5 şi 6 se reglează poziţia longitudinală a şurubului 3, pentru ca să se realizeze şi centrarea după planul de simetrie transversal al obiectului. — Fig. LIII reprezintă un dispozitiv pentru centrarea barelor cilindrice, la care reglarea poziţiei barei se obţine prin deplasarea axială a şurubului 1, folosind piuliţele'2.—
Fig. LIV reprezintă un dispozitiv cu prisme basculante
LV. Dispozitiv de centrare cu prisme oscilante, pentru bare cilindrice aşezate vertical.
1) prismă pîrghie; 2) axe de oscilare a prismelor 1; 3) şurub pentru strîngerea şi slăbirea prismelor; 4) piuliţă cilindrică ; 5) furcă.
pentru centrarea barelor cilindrice, la care reglarea poziţiei barei se obţine prin deplasarea axială a şurubului 1, înşurubînd sau deşurubînd buceaua filetată 2 în consola 3. Rotirea şurubului 1 apropie sau depărtează cursoarele 7, pe cari sînt montate
prismele basculante 9. Mişcarea de basculare a prismelor 9, realizată prin împingătoarele 8, permite o fixare bună şi o schimbare uşoară a obiectului de prelucrat. — Fig. LV reprezintă un dispozitiv cu prisme oscilante pentru centrarea barelor cilindrice, la care prin oscilarea pîrghiilor 1 se asigură rotirea piuliţelor cilindrice 4 în locaşul lor, pentru ca şurubul 3 să ră-mînăorizontal, acesta deplasîndu-se vertical în locaşul său din furca 5.
LVI. Dispozitiv de centrare cu pîrghii.
1) pîrghii; 2) piesă filetată la exterior; 3) bulon; 4) piuliţă; 5) manivelă; 6) bucea; 7) falcă (bac); 8) bacuri schimbabile; 9) pană; 10) şurub.
Dispozitivele cu pîrghii au două sau trei fălci (bacuri), ultimele fiind adecvate pentru obiecte cu diametru relativ mare.— Fig. LVI reprezintă un astfel de dispozitiv, la care deplasarea radială a fălcilor 7 se obţine cu pîrghiile 1, acţionate prin deplasarea rectilinie a piesei filetate 2, care e antrenată în mişcare de translaţie prin rotirea piuliţei 4 şi e împiedicată să se rotească de bulonul 3. Acest dispozitiv e constructiv simplu, deoarece mişcarea fălcilor 7 e trans-latorie.
Dispozitivele cu canale excentrice au două sau trei fălci 3 (bacuri), cari se deplasează radial cînd se roteşte un inel cu canale spirale 1 (v. fig. LVII).
Dispozitivele cu împingâ-tor(plonjor) asigură centrarea prin intermediul unui împingător care apasă direct sau indirect pe obiectul de centrat.— Fig. LVIII reprezintă un dispozitiv cu
Vedere după sageata A
LVII. Dispozitiv de centrare cu canale excentrice.
1) inel cu canale spirale; 2) bulon de ghidare a fălcilor; 3) falcă (bac); 4) corpul dispozitivului.
LVIII. Dispozitiv de centrare cu împingător (plonjor), prin apăsare directă din interior.
1) pană; 2) pană cu gaură filetată; 3) şurub; 4) şi 5) opritoare; 6) ştift; 7) împingător (plonjor); 8) obiectul de centrat; 9) resort.
centrare prin apăsare directă din interior, la care rotirea şurubului 3 se obţine prin ridicarea sau coborîrea penei 2, deplasarea axială a şurubului 3 fiind împiedicată de opritoarele 4 şi 5. La ridicarea penei 2, pana 1 e împinsă către dreapta şi împingătorul (plonjorul) 7 apasă pe suprafaţa interioară a
Maşină-unealtă
539
Maşină-unealtă
obiectului de centrat 8, realizînd astfel centrarea acestuia; la coborîrea penei 2, pana ] e trasă spre stînga prin ştiftul 6, iarîmpingătorul 7 se de-
plasează către centru sub acţiunea resortului 9, slăbind strîngerea obiectului de centrat. — Fig. LIX reprezintă un dispozitiv cu centrare prin apăsare indirectă din interior, la care camera 7 a împingătorului (plon-jorului) 5 e plină cu o hi-droplastă, ca şi spaţiul dintre buceaua inţerme-diară2 şi cilindrul cu perete subţire i, care e în
714 5
LIX. Dispozitiv de centrare cu împingător (plonjor), prin apăsare indirectă din interior.
1) cilindru cu perete subţire (bucea elastică); 2) bucea intermediară; 3) ştift; 4) dop; 5) împingător (plonjor) ; 6) spaţiul de lucru ; 7) camera împingătorului; 8) canal intermediar; 9) gaura de evacuare a aerului.
contact cu obiecţul de centrat. La înşurubarea împingătorului 5, hidroplasta exercită o apăsare asupra peretelui cilindrului 1, care se deformează şi astfel asigură centrarea obiectului de prelucrat. Acest dispozitiv se foloseşte numai pentru obiecte ale căror suprafeţe sînt prelucrate cu precizie. -— Fig. LX reprezintă un dispozitiv cu centrare prin apăsare din exterior, la carecursa împingătorului (plonjoru-lui) 4 se reglează cu şurubul 5, pentru ca deformaţia peretelui subţire al cilindrului 1 să nu depăşească limita de elasticitate. Acest dispozitiv se foloseşte pentru lucrări la strung.
Dispozitivele cu bucea (bucşa) extensibila asigură centrarea prin intermediul unei bucele care, prin extensiune, apasă pe obiectul de centrat. Uneori se foloseşte o garnitură de bucele extensibile, schim-babile după diametrul obiectului. — Fig. LXI re-
LX. Dispozitiv de centrare cu împingător, (plonjor), prin apăsare din exterior.
1) cilindru cu perete subţire; 2) corpul dispozitivului;	3)	şuruburi;	4)	împingător;
5) şurub de reglaj; 6) dop de aerisire; 7) obiectul de prelucrat; 8) masă plastică.
LXI. Dispozitiv de centrare cu bucea extensibilă, prin apăsare din exterior.
1) bucea extensibilă; 2) bucea intermediară; 3) bucea conică exteriooră; 4) corpul dispozitivului; 5) piuliţă; 6) mînere; 7) bile; 8) ştift; 9) opritor cu resort.
prezintă un dispozitiv cu centrare din exterior, la care strîngerea bucelei extensibile 1 se obţine prin coborîrea bucelei conice exterioare 3, antrenată de rotirea piuliţei 5 pe corpul 4 al dispozitivului. Revenirea bucelei 3 în poziţia sa superioară se obţine prin deşurubarea piuliţei 5 şi acţiunea opri:orului cu resort 9. Acest dispozitiv, recomandabil pentru cbiecte cu suprafaţa prelucrată sau pentru bare calibrate, se utilizează la strunguri, la maşini de frezat sau de burghiat, etc. — Fig. LXII reprezintă un dispozitiv cu centrare djn interior, la care buceaua 4 e extensibilă la ambele capete. în dreapta, extensiunea se realizează prin deplasarea spre stînga a tijei cu cap conic 2, iar în stînga, prin împingerea bucelei spre conul corpului conic 1.
Slăbirea bucelei 4 se obţine prin deplasarea spre dreapta a tijei cu cap conic 2, desţepenirea realizîndu-se prin şuruburile 6.
Reazemele servesc la asigurarea poziţiei corecte a obiectului de prelucrat faţă de sculă. Reazemele, fixe sau mobile, pot fi: reazeme pentru suprafeţe plane, cum sînt cepurile, plăcuţele, etc.; reazeme pentru suprafeţe cilindrice, cum sînt prismele, bucelele conice sau bolţurile.
Cepurile de reazem (v. fig.
LXIII) pot avea capul plan sau sferic, eventual zimţat.
Cepurile cu cap plan se folosesc la aşezarea obiectelor pe suprafeţele lor plane prelucrate, iar cele sferice şi zimţate, la aşezarea pe suprafeţele neprelucrate. Gaura pentru cep se execută fără fund, pentru a putea înlocui cepul, cînd se uzează. — Plăcuţele
LXII. Dispozitiv de centrare cu bucea extensibilă, prin apăsare din interior. 1) corpul conic; 2) tijă cu cap conic; 3) tijă de tracţiune; 4) bucea extensibilă bilaterală; 5) obiectul de centrat; 6) şuruburi de desţepenire a bucelei 4; 7) inel.
de reazem (v. fig. LXIV) se fac înguste şi scurte, pentru a avea o cît mai mică suprafaţă
LXIII. Cepuri de reazem,
a)	cu faţă de contact pUină; b) cu faţă de contact bombată; c) cu faţă de contact striată ; d) cu faţă de contact plană şi bucşă intermediară ; e) detaliu, reprezentînd degajarea practicată pentru uşurarea prelucrării cepului.
de contact cu obiectul de prelucrat şi pentru a fi cît mai rigide. — Reazemele reglabile (v. fig. LXV), cu autoaşezare sau cu aşezare
{EESEJ 13#»
LXIV. Plăcuţe de reazem, de diferite tipuri (a, b, c).
LXV. Reazeme reglabile. n) cu reglaj după o direcţie; fa) cu reglaj după două direcţii ; 1) şurub de reglaj; 2) obiectul rezemat.
ulterioară, se folosesc dacă diferitele loturi de obiecte au suprafeţele de aşezare de forme diferite. La reazemele cu autoaşezare (v. fig. LXVI), reazemul e un cep 2, care sub acţiunea unui resort intră în contact cu suprafaţa de sprijin a obiectului
Maşină-unealta
540
Maşină-unealtă
rezemat şi apoi e imobilizat cu un şurub 1, devenind rigid. La reazemul cu aşezare ulterioară (v. fig. LXVII), împingătorul 4
LXV/. Reazeme cu auto-aşezare.
1) şurub; 2) cep; 3) reazem.
LXVII. Reazem cu aşezare ulterioara.
1) şurub; 2) tijă; 3) pană; 4) împingător.
se pune în contact cu suprafaţa obiectului rezemat, după ce obiectul a fost aşezat pe reazemele principale. — Prismele (v. fig. LXVIII) asigură o poziţie determinată unui singur plan de simetrie al unui obiect cilindric, avînd ca suprafaţă de reazem un canal format din două plane cari fac între ele un unghi de 90° (mai rar de 60 sau de 120°). — Bucelele conice (v. fig. LXIX) asigură o poziţie determinată ambelor plane de simetrie ale unui obiect cilindric, avînd suprafaţa de reazem interioară conică şi discontinuă, cu canale dispuse la un unghi de 120°, pentru a asigura reze-marea obiectului în trei puncte. — Baloanele de reazem (v. fig. LXX) se introduc în găuri ale obiectului, prelucrate în prealabil. Reze-marea se face, de obicei, pe cel mult două buloane (bolţuri), în care caz unul dintre acestea (cel care se introduce în gaura cu toleranţa cea mai mare)se execută cu două
fi
m
'mrm
LXIX. Bucea (bucşă) conică pentru aşezarea obiectelor de pre* lucrat pe suprafaţa cilindrică exterioară.
LXX. Buloane de reazem, a) bulon cu cap plan; b) bulon cu cap rotund; c) ansamblu de două buloane.
LXVIII. Prismă cu unghiul de 90°. t) prismă; 2) şurub.
teşituri laterale şi perpendiculare pe axa care uneşte centrele celor două buloane, pentru a obţine un joc suplementar după direcţia liniei centrelor, necesar compensării abaterilor de distanţă, între centrele celor două găuri ale obiectului prelucrat.
Elementele de strîngere imobilizează obiectul în timpul prelucrării, înlăturînd posibilitatea deplasării sau vibraţiei sale. După modul de acţionare, aceste elemente pot fi: manuale, de exemplu cu filet, cu excentric, cu pană; mecanizate, de exemplu pneumatice, hidraulice sau electromagnetice.
Elementele de strîngere cu filet sînt mult utilizate, datorită simplicităţii, universalităţii şi siguranţei lor în funcţionare. Ele pot fi executate, fie sub forma unui dispozitiv cu şurub de strîngere acţionat cu un mîner, fie sub forma unui dispozitiv cu pîrghie (eventual combinat cu şuruburi) sau cu pană. Fig. LXXI reprezintă un dispozitiv cu şurub de strîngere, cu mîner la care şurubul 1 e ghidat de
LXXI. Dispozitiv cu şurub de strîngere.
1) şurub; 2) piuliţă schimbabilă; 3) corpul dispozitivului; 4) talpă.
piuliţa schimbabilă 2, înşurubată în corpul 3 al dispozitivului; pentru a evita concentrarea forţei de apăsare într-un singur punct, se introduce o	a
talpă 4, prin interme-	^
diul căreia şurubul a-pasă asupra obiectului de prelucrat. Fig.
LXXIi reprezintă un dispozitiv cu pîrghie, la care pîrghiae o placă 3, sprijinită într-o parte pe reazemu I fix 1 şi în partea opusă pe obiectul rezemat 2; strîngerea se obţine prin rotirea mîneru-
lui 4, care apasă placa LXX"‘ D'spoz.trve de strîngere cu pîrghie.
3 în jos, învingînd O reazem fix; 2) obiectul rezemat; 3) placa; rezistenţa resortu-	4)	miner; 9) resort.
lui 5. — Elementele de strîngere cu excentric asigură strîngerea, fie prin rotirea unui excentric circular în jurul unei axe deplasate faţă ce centrul geometric al excentricului, fie prin rotirea unei came în jurul centrului ei. Aceste elemente de strîngere acţionează mult mai repede decît cele cu filet, însă nu sînt universale. Fig. LXXIII reprezintă un dispozitiv simplu, la care strîngerea se obţine prin pîrghia 1, rotind excentricul circular 3 cu o manetă 4. — Elementele de strîngere cu resort asigură strîngerea prin apăsarea indirectă a resortului asupra obiectului prelucrat, avînd anumite piese intermediare (de obicei pîrghii sau tije). La dispozitivele cari au elementele de aşezare distincte şi nelegate de cele de strîngere, asigurarea poziţiei corecte a obiectului şi imobilizarea acestuia reclamă timpi auxiliari suplementari.
Elementele de ghidare conduc scula în timpul prelucrării sau potrivesc poziţia acesteia faţă de obiect, înainte de începerea prelucrării. De obicei, dispozitivele cu elemente de ghidare se folosesc la maşinile de găurit, pentru ghidarea burghiului, a alezorului, a adîncitorului, etc. Elementele de ghidare folosite cel mai frecvent sînt bucelele de ghidare (bucşe de găurire) introduse în plăcile de ghidare.
Bucelele de ghidare (v. fig.LXXIV) pot fi fixe, cu sau fără guler, şi schimbabile (detaşabile). De obicei sînt executate din oţel de cemen-tare cu conţinut mare în carbon şi se călesc, deoarece suprafaţa activă (cea ci I indrică interioară) e cu scula si cu aşchiile detaşate.—
LXXIII. Dispozitive de strîngere cu excentric circular (a, b şi c).
1) pîrghie; 2) obiectul de strîns; 3) excentric circular; 4) ma* netă.
LXXIV. Diferite tipuri de bu-cele de ghidare (a, bj şi c).
1) bucea de ghidare y 2) şurub.
supusă unei frecări intense - Plăcile de ghidare sînt plăci în cari se introduc, în poziţia necesară, bucelele de ghidare. După modul de legare a plăcii cu corpul dispozitivului, plăcile de ghidare pot fi fixe, articulate (rabatabile), amovibile sau deplasabile.
Maşină-unealtă
541
Maşină-unealtă
încercările maşinilor-unelte se efectuează pentru determinarea directă sau indirectă a claselor şi a calităţilor lor de prelucrare. Se deosebesc încercări asupra unor obiecte prelucrate la o maşină-unealtă şi încercări asupra maşinii-unelte respective.
încercările asupra obiectelor prelucrate se referă la calitatea prelucrării pe maşina-unealtă, în ceea ce priveşte forma geometrică corectă, precizia dimensională şi netezimea suprafeţei prelucrate a obiectelor executate.
Cpntrolul formei geometrice corecte a obiectelor prelucrate diferă după forma geometrică a obiectului. La obiectele cilindrice se verifică, de regulă: ovalitatea, prin diferenţa diametrilor maxim şi minim din oricare secţiune transversală a obiectului prelucrat (de ex.: verificarea oval ităţii arborilor prelucraţi la strung sau la maşina de rectificat exterior, verificarea ovalităţii alezajelor obiectelor prelucrate la maşini de alezat sau de rectificat interior); conicitatea, prin diferenţa a doi diametri situaţi în acelaşi plan axial, pe o lungime determinată (de ex. verificarea conicităţii arborilor prelucraţi la strunguri sau la maşini de rectificat exterior); paralelismul alezajelor (unui aceluiaşi obiect prelucrat), cu ajutorul dornurilor de control (de ex. verificarea paralelismului alezajelor executate la maşini de alezat sau la strung). La obiectele cu o suprafaţa plană prelucrată se verifică abaterea de la planeitate a acesteia, fie cu ajutorul riglelor de verificat şi al spionilor, fie cu ajutorul plăcilor de control (de ex. verificarea planeităţii suprafeţelor prelucrate la strung, la raboteză, morteză, etc.). La obiectele cu mai multe suprafeţe plane prelucrate se verifică atît abaterea de la planeitate a acestora, cît şi abaterea de la perpendiculari-tate, cu ajutorul echerelor şi al spionilor (de ex. verificarea perpendicularităţii suprafeţelor prelucrate la morteză, la raboteză, la ferestraie circulare, etc.) sau abaterea de la paralel i s m, cu ajutorul micrometrului (de ex. paralelismul suprafeţelor rectificate la maşina de rectificat plan).
Dimensiunile obiectelor prelucrate se verifică cu ajutorul instrumentelor de măsură corespunzătoare gradului de precizie dimensională cerut, iar netezimea unei suprafeţe cu ondulaţii (macroprofil) şi rugozităţi (microprofil) se determină prin înălţimea medie pătratică sau prin înălţimea efectivă (eficace) a neregularităţi lor, măsurată cu ajutorul profilometrelor, al profi-lografelor, al microscoapelor sau al comparatoarelor pneumatice. încercările asupra obiectelor prelucrate sînt indicate în standardele privitoare Ia condiţiile de recepţie a maşinilor-unelte.
încercările asupra maşinii-unelte se efectuează prin verificarea în stare de repaus a diferitelor organe principale ale maşinii şi prin verificarea comportării maşinii-unelte la mersul în gol şi la mersul în sarcină.
încercarea maşinii-unelte în repaus consistă atît în verificări geometrice, privind forma geometrică corectă şi precizia dimensională a organelor principale ale maşinii-unelte, poziţia lor relativă corectă şi deplasările lor relative, cît şi în verificarea rigidităţii maşinii-unelte, care indică gradul de precizie cu care a fost executată şi montată maşina-unealtă. înainte de executarea încercărilor asupra maşinii-unelte, aceasta trebuie montată pe o fundaţie corespunzătoare, asigurînd — prin introducerea de pene — orizontalitatea maşinii în două direcţii principale (se alege ca plan de referinţă o suprafaţă a maşinii), cu precizia indicată în standard sau în prescripţiuni (de obicei 0,04 mm/m pentru maşinile-unelte de precizie curentă şi 0,02 mm/m pentru maşini le-unelte de precizie superioară).
Maşina-unealtă se verifică montată, întrucît piesele componente ale maşinii au fost verificate la uzinarea lor, iar precizia
de prelucrare a maşinii montate e determinată de execuţia corectă a pieselor componente (cu admiterea unor toleranţe corespunzătoare) şi de montajul corect al maşinii. De regulă, nu se execută verificări de dimensiuni (de ex. de diametri sau de distanţe), ci verificări ale poziţiilor relative a două organe principale şi ale deplasării relative a unui organ faţă de celălalt, deoarece acestea depind de execuţia corectă a elementelor componente. Verificările se efectuează, în principal, pentru a determina: abaterea de la planeitate a unor suprafeţe (de ex. a meselor maşinilor de frezat, de rabotat, de alezat, de rectificat plan, etc. şi ale ghidajelor strungurilor, maşinilor de frezat, etc.); abaterea de la recti lini tate a unor organe (de ex. ghidajele strungurilor, ale maşinilor de rabotat, etc.) şi a unor deplasări (de ex. a cărucioarelor strungurilor, a meselor maşinilor de frezat, etc.); abaterea de la coaxiali tate a unor organe (de ex. coaxiaiitatea arborelui principal al unui strung cu buceaua păpuşii mobile, coaxiaiitatea arborilor păpuşilor port-sculă şi port-piesă la o maşină de rectificat interior, etc.); a b a t er e a de la paralelism dintre axele a două organe, dintre axa unui organ şi o suprafaţă plană a altuia, cum şi dintre două suprafeţe plane ale aceluiaşi organ sau a două organe diferite (de ex. dintre axele unei maşini-unelte cu mai multe axe, dintre arborele principal al unui strung şi suprafaţa săniei port-cuţit, dintre ghidajele superioare şi cele inferioare la un strung, etc.); abaterea de la perpendicularitate dintre două axe, dintre axa unui organ şi o suprafaţă plană a altuia sau dintre două suprafeţe plane (de ex. a arborelui principal al unei maşini de găurit verticale pe suprafaţa mesei sau a plăcii de bază, a ghidajelor berbecului pe ghidajele verticale de pe batiu, la un shaping); deplasările rectilinii ale unor organe mobile; abaterea axială (bătaia axială) şi radială (bătaia radială) a unor axuri rotative.
Verificarea abaterii de la planeitate a suprafeţelor se execută pe o întindere de măsurare dată, obser-vînd dacă variaţia distanţei oricărui punct al suprafeţei verificate la un plan geometric, realizat fizic, rămîne mai mică decît o valoare dată, admisă ca maximă (prin standarde sau prin prescripţiuni). Verificarea abaterii de la planeitate se face cu o riglă de verificare şi cu cale plan-paralele, cu spioni sau cu comparatoare cu cadran, cu o nivelă sau cu o placă de control (după uniformitatea distribuţiei şi după numărul petelor de vopsea pe unitatea de suprafaţă a suprafeţei verificate).
La un strung normal se verifică abaterea de la planeitatea longitudinală a ghidajejor batiului (se admite max. 0,02*** 0,03 mm/m în sensul bombării în sus) şi abaterea de la planeitatea transversală a celor două ghidaje ale batiului (se admite max. 0,02---0,08 mm/m). La o maşină de alezat orizontal se verifică abaterea de la planeitatea longitudinală a ghidajelor batiului (se admite max. 0,02 mm/m, în sus), abaterea de la planeitatea transversală a acestor două ghidaje (se admite aceeaşi abatere) şi abaterea de la planeitatea mesei (se admite max. 0,04 mm/m, numai în concav). La o maşină de rectificat plan cu arbore orizontal se verifică abaterea de la planeitate a mesei (se admite max. 0,02 mm/1000 mm).
Verificarea abaterii de la rectilinitate a unor organe şi a unor deplasări se execută pe o întindere de măsurare dată, observînd dacă variaţia distanţei oricărui punct al liniei sau traiectoriei verificate pînă la o linie dreaptă geometrică, realizată fizic, rămîne mai mică decît o valoare dată. La verificarea abaterii de la rectilinitate a organelor se
Maşină-unealta
542
Maşinâ-unealtă
compară generatoarele lor cu o dreaptă de referinţă, iar la verificarea abaterii de la rectilinitate a deplasărilor se compară traiectoria unui punct al
•~n	ir\_	~	'	'2
lunetei sau a mirei, după ce se pune la punct axaoptică a lunetei, în acord cu poziţiile extreme ale mirei.
G
D C
organului sau ansamblului care se deplasează cu o dreaptă de referinţă. Rectilinitatea organelor e necesară pentru a se putea realiza rectilinitatea deplasării ansamblurilor (cărucioare, mese, etc.).
Verificarea abaterii de la rectilinitate în plan vertical (de ex. a ghidajelor orizontale) se face cu ajutorul nivelei cu bulă de aer, aşezată în poziţie orizontală pe o punte care se deplasează de-a lungul ghidajului verificat (v. fig. LXXV). Verificarea abaterii de la rectiliniate a deplasărilor (de ex. a săniei principale a unui strung în lungul ghidajelor batiului, a mesei unei maşini de frezat, etc.) se face de obi:ei cu aju-
^S3îS-
LXXV. Verificarea abaterii de la rectilinitate a ghidajelor batiului unui strung.
1) batiu; 2) ghidaj; 3) poziţii ale nivelei cu bula de aer; hmax) abatere maximă măsurată (mult mărită).
	t-"7.			
		—		
				
■ 5 ;
LXXVI . Verificarea abaterii de la rectilinitate a deplasării săniei principale a unui strung, cu rigla de control şi cu comparatorul cu cadran.
1 ) batiu; 2) sanie principală; 3) ghidaj;
4)	riglă de control;
5)	comparator cu ca-
dran.
LXXVIL Verificarea abaterii de la rectilinitate a deplasării săniei principale a unui strung, cu sîrrr.a şi cu microscopul, î) batiu; 2) ghidaj; 3) sanie principală; 4) sîrmă întinsă; 5) greutate de tensionare; 6) rolă de ghidare; 7) microscop.
torul unei r i g I e lungi de control, aşezată în poziţie orizontală şi paralel cu direcţia ghidajelor, şi cu un comparator cu cadran fixat pe organul care se deplasează (v. fig. LXXVl), avînd palpatorul în contact permanent cu suprafaţa de verificare ar riglei. Deviaţiile acului indicator al comparatorului indică abaterile de la rectilinitate ale deplasării organului sau ansamblului considerat. — Verificarea abaterii de la rectilinitate a deplasărilor şi, implicit, a rectiUnităţii organelor de ghidare, pentru deplasări mai mari decît 3000 mm, se face cu ajutorul unei sîrme (cu diametrul de cel mult 0,1 mm), care e întinsă şi materializează linia de referinţă, şi al unui microscop vertical cu două fire reticulare încrucişate, fixat pe organul sau ansamblul care se deplasează (v. fig. LXXVl/). Sîrma se fixează astfel, încît încrucişarea firelor să coincidă cu una dintre generatoarele laterale ale sîrmei,în poziţiile extreme ale deplasării. Abaterile pe parcursul de deplasare se măsoară pe o scară a microscopului, după ce pentru fiecare poziţie de măsurare se suprapune încrucişarea firelor cu aceeaşi generatoare laterală a sîrmei. — Verificarea mai precisă, în cazul unor deplasări mari, se face cu ajutorul unei lunete avînd un reticul cu fire încrucişate şi al unei mire (v. fig. LXXVIII), axa materială reprezentată de sîrmă fiind înlocuită cu axa optică a lunetei. Luneta e fixă, iar mira se fixează pe organul sau pe ansamblul care se deplasează. Abaterile se măsoară prin deplasarea
LXXVIII. Schema de verificare a abaterii de la rectilinitate, cu o lunetă şi cu o miră.
a şi d) poziţii extreme ale mirei; b şi c) poziţii intermediare ele mirei ;
1)	miră; 2) lunetă; 3) ocular; 4) placă plan-paralelă (pentru deplasarea paralelă a axului optic al lunetei).
Abaterile de la rectilinitate pot fi determinate atît în p I a n orizontal cît şi în plan vertical. La un strung normal se verifică abaterea de la rectilinitate (în plan vertical) a ghidajelor batiului şi abaterea deplasării săniei principale (se admite max. 0,02 mm/m). La maşina de rectificat interior se verifică abaterea de la rectilinitate (în plan vertical) a ghidajelor batiului (se admite max. 0,02 mm/m).
Verificarea abaterii de la coaxialitate a unor organe rotative (de ex. arbori principali) se face pe o întindere de măsurare dată, observînd dacă distanţa dintre axele geometrice a două sau ale mai multor organe rotative determinate prin suprafeţe de revoluţie (eventual a două sau ale mai multor suprafeţe de revoluţie ale unui aceluiaşi organ rotativ) nu depăşeşte o valoare dată, admisă ca maximă. Verificarea se efectuează	de	obicei	cu un	comparator cu
cadran, fie montat	pe un plan	sau pe	un ax rotativ şi făcînd
citiri în fiecare plan orizontal şi vertical la 180° (adică în poziţii opuse), fie montat pe unul	dintre	arborii	cari se verifică (acesta
pjtînd fi rotit) sau pe	un	dorn fixat în alezajul acestui arbore,
palpatorul sprijinindu-se pe celălalt arbore. Abaterea de la coaxialitate măsurată, adică excentricitatea, e egală cu jumătate din devierea citită pe cadranul comparatorului (pentru două poziţii opuse, la 180°); această determinare nu e riguros exactă, decît în cazul cînd secţiunea suprafeţei pe care se sprijină palpatorul comparatorului e un cerc geometric.
La metoda de măsurare în puncte opuse (v. fig. LXX/X) a abaterii de la coaxialitate, comparatorul cu cadran se montează (cu ajutorul unei brăţări) pe un arbore sau pe un dorn	4
care se roteşte, astfel ca palpa-	I	5
torul să se sprijine pe celălalt	7	\]	/V	2
arbore sau pe dornul respectiv.	\	ţţjJL	y'	/
Dacă la atingerea generatoa-	'
rei superioare sau inferioare a arborelui 2, acul indicator al comparatorului e reglat în poziţia zero, după o rotire de 180° devierea acului va fi egală cu dublul excentricităţii 8 în plan vertical; analog, la verificarea în plan orizontal, devierea acului va fi egală cu dublul excentricităţii s în plan orizontal. Erorile pot fi provocate de săgeata datorită greutăţii arborelui şi a comparatorului (de ex. la arbori
■fr~
lungi), de rigiditatea insufici entă a braţului suportului comparatorului, etc.
La un strung normal se verifică (v. fig. LXXX) abaterea de
lâ coaxialitate a arborelui principal faţă de buceaua păpuşii mobile (recomandabil sub 0,02-*-0,03 mm) şi abaterea de la
LXXIX. Schema de verificare a abaterii de la coaxialitate, prin metoda de măsurare în puncte opuse. 7)arbore (dorn); 2) arbore (dorn) care trebuie să fie coaxial cu 1; 3) suportul comparatorului; 4) braţu{ suportului comparatorului; 5) corn-' părător cu cadran ; 5) abatere de la coaxialitate (excentricitate) în plan vertical;. e) abatere de la coaxialitate (excentricitate) în plan orizontal.
Maşină-unealta
543
Maşină-unealtă
coaxialitate a piuliţei de cuplare faţă de şurubul conducător (recomandabil sub 0,15---0,20 mm). La o maşină de alezat orizontală se verifică abaterea de la coaxialitate (în plan orizontal) dintre arbore şi pă-
' ^ "	3
/
LSk!
f
ir.
puşa mobi lă (abaterea măsurată nu trebuie să depăşească 0,03 mm/m).
Verificarea abaterii de la parai e-I i s m se execută, în general, odată cu verificările abateri ide la rectilinitate, prin măsurarea distanţelor dintre două axe, dintre o axă şi un plan sau dintre două plane, pe o întindere de măsurare dată. Valoarea abaterii de la paralelism poate fi reprezentată prin: variaţia maximă e (cu semnui -f- sau —) a dis-
v£
&
Ai	B1
LXXXI. Determinarea indirectă a abaterii de la paralelism. x.x şi y.y) axe pseudoparalele; o şi b) distanţe dintre cele două axe; L) lungime (întindere) de măsurare; o) unghiul dintre axe; e) variaţie maximă a distanţei dintre axe.
tga =
L
		/ /
		
		
LXXXIII. Verificarea abaterii de la paralelism a două axe, într-un plan care trece prin axe.
î şi 2) dornuri cari materializează axele; 3) suport cu degajare prismatică; 4) suport plat al comparatorului; 5) comparator cu cadran.
LXXX. Verificarea abaterii de la coaxialitate a arborelui principal al unui strung faţă de buceaua păpuşii mobile.
1) păpuşă fixă; 2) păpuşă mobilă; 3) dorn ; 4) ghidaj; 5) cărucior; 6) comparator cu cadran, care se plimbă cu căruciorul.
LXXXV. Verificarea parale-^ lismului unei axe cu un plan. î)plan; 2) dorn care materializează axa; 3) suport plat al comparatorului; 4) comparator cu cadran.
LXXXII. Verificarea abaterii de la paralelism a două plane.
7 şi 2) plane verificate ; 3) comparator cu cadran; 4) suport plat.
tanţei dintre axele sau dintre suprafeţele cari'se verifică, în limitele unei lungimi determinate L; unghiul dintre axele sau planele considerate, care se determină fie cu ajutorul nivelei cu bulă de aer, fie măsurînd distanţele a, b şi L (v. fig. LXXXI) şi folosind relaţia
De cele mai multe.ori e necesar să se determine înclinaţia în două plane, de obicei în plan orizontal şi în plan vertical.
montat pe un suport cu picior plat,	care se	deplasează	pe	unul
dintre plane pe o lungime dată, astfel	încît	palpatorul	să	alunece
pe celălalt plan (v. fig. LXXXII). Paralelismul a două axe se verifică: într-un plan care trece prin	u
cele două axe, folosind un c o m-	__fc;
părător cu suportul (cu dega- Lr> jare prismatică) deplasabil în lungul unui dorn care materializează una dintre axe (v. fig. LXXXIII), astfel încît palpatorul comparatorului să alunece de-a lungul generatoarei unui alt dorn, care materializează cea de-a doua axă; într-un plan normal pe planul celor două axe, folosind un plan ajutător paralel cu planul axelor, reprezentat de o suprafaţă a maşinii (faţă de care se verifică paralelismul) sau de o nivelă (reglabilă) aşezată pe două dornuri cari materializează axele (v. fig. LXXXIV).— Paralelismul unei axe cu un plan se verifică^ folosind un comparator cu suportul (plat) deplasabilîn planul considerat, astfel ca palpatorul să alunece în lungul generatoarei dornului care materializează axa (v. fig. LXXXV).
La un strung normal se verifică abaterea de la paralelism a ghidajelor inferioare faţă de cele superioare (se admite max. 0,02 mm/m), abaterea de la paralelism a săniei port-cuţit faţă de arborele principal (se admite 0,03 mm/100 mm) şi abaterea de la paralel ism a şurubului conducător faţă de ghidaje (se admite 0,10***0,15 mm pe întreaga lungime a şurubului conducător). La o maşină de alezat orizontal se verifică abaterea de1 la paralelismul longitudinal al mesei faţă de ghidaje (se admite max. 0,02 mm/m) şi abaterea de la paralelismul transversal al mesei faţă de ghidaje (se admite max. 0,04 mm/m). La o maşină de rectificat interior se verifică paralelismul suprafeţelor de ghidare ale batiului (se admite max. 0,03 mm/m).
Verificarea abaterii de la perpendicularitate dintre două axe, dintre axa unui organ şi o suprafaţă plană a altuia, cum şi dintre două suprafeţe plane ale unui aceluiaşi organ sau a două organe diferite, se efectuează cu ajutorul unui echer de precizie. Cu. acest echer, aşezat pe unul dintre plane sau pe una dintre drepte, se determină variaţia maximă (cu semnul + sau —) a celei mai mici distanţe dintre latura liberă a echerului şi celălalt plan sau cealaltă dreaptă; măsurarea se efectuează într-un plan determinat şi-pe o lungime dată. în principiu, verificarea abaterii de la perpendicularitate se reduce la verificarea abaterii de la paralelism, metodele de verificare fiind aceleaşi.
LXXXIV. Verificarea abaterii de la paralelism a două axe, într-un plan perpendicular pe planul celor două axe.
7 şi 2) dornuri cari materializează axele ; 3) suport;
4)	nivelă cu bulă de aer;
5)	şurub de reglarea nivelei.
			3
^4-/ |	/		/
7			
/		5		
/	1		
r\	\		
Paralelismul a două plane se verifică, de obicei, după două direcţii perpendiculare, cu un comparator cu cadran
'7777777,
LXXXVI. Verificarea abaterii de Ia perpendicularitate a două plane.
7 şi 2) plane pseudoperpendiculare ;
3) echer; 4) suport plat al comparatorului ; 5) comparator cu cadran.
Abaterea de la perpendicularitate se verifică: între două plane, cu ajutorul unui eche o latură pe unul dintre plane,
LXXXVII. Verificarea abaterii de la perpendicularitate a doi arbori ficşi.
7 şi 2) arbori ficşi (dornuri*, cari materializează axele); 3) echer cu bază prismatică; 4) suport prismatic al comparatorului; 5) corn-: părător cu cadran.
r (v. fig. LXXXVI) aşezat cu şi al unui comparator.
Maşină-unealta
544
Maşină-unealtă
care indică abaterea de la paralelism dintre latura liberă a echerului şi celălalt plan, eventual cu o nivelă cu bulă de aer, care se aşază succesiv pe cele două plane verificate; între două axe fixe, cu ajutorul unui e c h e r (cu baza prismatică) aşezat pe un dorn care materializează una dintre axe (v. fig. LXXXVIl), măsurînd abaterea de la paralelism dintre latura liberă a echerului şi cealaltă axă; dintre o axă fixă şi o axă de rotaţie, cu ajutorul unui comparator (cu cadran) fixat pe un braţ montat în capul axului de rotaţie, astfel încît palpatorul său să atingă două puncte Aş i B ale unui dorn care materializează cealaltă axă (v. fig. LXXXVIlI), abaterea fiind egală cu raportul dintre diferenţa indicaţiilor comparatorului şi distanţa ÂB; între o axă fixă şi un plan, cu ajutorul unui echer (cu baza prismatică), aşezat pe dornul care materializează axa, măsurînd abaterea de la paralelism a laturii libere a echerului (v. fig.	LXXXIX);
între o axă de rotaţie şi un plan.
.7
LXXXVIII. Verificarea abaterii de la perpendicularitate a unui arbore fix şi a unui arbore rotitor.
1) arbore rotitor sau dorn care materializează axa de rotaţie; 2) dorn care materializează axa fixă; 3) braţ de fixare a comparatorului; 4) comparator cu cadran; A şi 8) puncte opuse la 180°) de contact al palpatorului cu generatoarea dornului 2.
-\
>r-
iV)
3
cu ajutorul unui comparator (cu cadran), montat pe un braţ rotativ în jurul axului, palpatorul său fiind în contact cu planul verificat (v. fig. XC).
La un strung normal se verifică abaterea de la perpendicularitate a feţei de reazem a arborelui principal faţă de axa acestuia (se admite max. 0,01 mm sau 0,02 mm, după cum înălţimea vîrfurilor e mai mică sau mai mare decît 400 mm).
La o maşină de alezat orizontal se verifică: abaterea de la perpendicularitate a coloanei fixe sau mobile (pe ghidaje) în plan longitudinal (se admite max. 0,03 mm/m la coloană fixă şi max. 0,05 mm/m la cea mobilă), abaterea de la perpendicularitate a coloanei fixe sau mobile (pe ghidaje) în plan transversal (abaterea maximă admisă e de 0,03 mm/m) şi abaterea de la perpendicularitate a arborelui faţă de ghidajele transversale (se admite max. 0,03 mm/m).
La o maşină de rectificat interior se verifică abaterea de la perpendicularitate a suprafeţei plane de sprijin a arborelui port-piesă, faţă de axul său de rotaţie (se admite max. 0,01 mm la un diametru de 200 mm).
Verificarea deplasărilor rectilinii ale unor organe sau subansambluri se referă la paralelismul sau la perpendicularitatea direcţiei deplasării, faţă de un plan, de o axă
.....,.....g,
y?/7///////x////// f// '//
C. Verificarea abate-r ii de la perpendicularitate a unui arbore rotitor pe un plan.
1) plan; 2) arbore rotitor sau dorn care materializează axa de rotaţie ; 3) braţ de fixare al comparatorului; 4) comparator cu cadran.
sau de o altă traiectorie. Verificările paralelismului deplasărilor se efectuează măsurînd abaterea de la paralelism pe o lungirhe determinată, care e variaţia maximă a distanţei celei mal scurte dintre traiectoria unui punct al organului mobil şi planul, dreapta sau cealaltă traiectorie. Pentru determinarea abaterii de la paralelism a deplasării unui organ mobil se pot lua în consideraţie: un plan al organului mobil, folosind un comparator (cu cadran) imobilizat pe maşina-unealtă şi cu palpatorul în contact direct cu planul, eventual o riglă de verificare, imobilizată pe maşină (v. fig. XCl); un plan fix,
LXXXIX. Verificarea abaterii de la perpendicularitate a unui arbore fix pe un plan.
1) plan ; 2) arbore fix, sau dorn care materializează o axă fixă;
3)	echer cu bază prismatica;
4)	suport plat al comparatorului; 5) comparator cu
cadran.
XCI. Verificarea deplasării unui organ mobil, paralel cu un plan de pe organul mobil, f) parte imobilă sau imobilizată a m a ş i n ii - unelte; 2) organ mobil a cărui deplasare se verifică; 3) comparator cu cadran.
XCH. Verificarea deplasării unui organ mobil, paralel cu un plan exterior lui. î) organ mobil, a cărui deplasare se verifică; 2) plan exterior; 3) comparator cu cadran.
XCIII. Verificarea deplasării unui organ mobil, paralel cu o axă.
1) organ mobil, a cărui deplasare se verifică; 2) dorn care materializează axa; 3) comparator cu cadran.
folosind un comparator (cu cadran) imobilizat pe organul în mişcare, avînd palpatorul în contact cu planul şi perpendicular pe acesta (v. fig. XCH); o axă, folosind un comparator (cu cadran) imobilizat pe organul în mişcare şi cu palpatorul alunecînd de-a lungul generatoarei unui dorn XCIV. Verificarea de-care materiali- Pasării unui organ mo. zează axa (v. fig. bil* paralel cu traiec-XCIII); otraiec- toria unui alt organ torie a unui alt	mobil.
Organ mobi I, fo- * ?* 2) organe mobile, a losind un com- căror deplasare se veri -părător imo- fică; 3) comparator cu bilizat pe unul	cadran,
dintre cele două organe în mişcare, astfel încît palpatorul său să atingă un punct determinat al celuilalt organ mobil (v. fig. XCIV).
Verificarea perpendicularităţii unei deplasări se reduce la măsurarea abaterii de la paralelism, prin interpunerea unui echer de verificare. Pentru determinarea abaterii de la perpendicularitate a unei traiectorii, faţă de un plan sau faţă de axă, se aşază echerul cu o latură pe plan (v. fig. XCV) sau pe un dorn care materializează axa (v. fig. XCVI), folosind şi un comparator (cu cadran) pentru verificarea paralelismului deplasării în raport cu latura liberă a echerului; dacă sînt două traiectorii perpendiculare, se aşază echerul cu o latură paralelă cu o traiectorie (v. fig. XCVII) şi se foloseşte de asemenea un comparator.
La un strung normal, imobilizînd un comparator pe cărucior, se verifică paralelismul dintre deplasările căruciorului şi păpuşii mobile (se admite max. 0,03 mm/m în plan vertical şi 0,02 mm/m în plan orizontal), paralelismul dintre arborele principal şi deplasarea căruciorului (se admite max. 0,03***
XCV. Verificarea deplasării unui organ mobil, perpendicular pe un plan. f) plan; 2) echer; 3) organ mobil; 4) comparator' cu cadran.
Maşinâ-unealtâ	545	Maşină-u	nealta
0,05 mm/300 mm în plan vertical şi 0,015 mm/300 mm în plan orizontal), alezajul conic al pinolei şi deplasarea căruciorului (se admite max. 0,03 mm/300 mm), deplasările pinolei şi căru-
rigiditate) Cr^=Fjy sau Cm=M/'a, după cum se exercităo forţă F (kgf) sau un cuplu de răsucire Af (mkgf), ştiind că y (mm)
i6 n
/
XCVII. Verificarea deplasării unui organ mobil, perpendicular pe traiectoria unui alt organ mobil, î) şi 2) organe mobile; 3) riglă; 4) echer; 5) şi 6) comparatoare cu cadran ; / şi II) traiectorii rectilinii.
XCVÎ. Verificarea deplasării unui organ mobil, perpendicular pe o axă.
1)	dorn care materializează axa;
2)	echer cu baza prismatică; 3) organ mobil; 4) comparator cu cadran.
ciorului (se admite max. 0,03 mm/100 mm în plan vertical şi 0,01 mm/100 mm în plan orizontal). La o maşină de alezat orizontal, imobilizînd un comparator pe axul sau pe masa maşinii, se verifică perpendicularitatea deplasării păpuşii port-sculă pe suprafaţa mesei în direcţie longitudinală (se admite max. 0,03 mm/m) şi paralelismul arborelui faţă de deplasarea longitudinală a săniei (se admite max. 0,02--*0,03 mm/300 mm).
Verificarea mişcării de rotaţie a unui arbore rotativ sau a unei suprafeţe plane în mişcare în jurul unei axe perpendiculare consistă în verificarea abaterii frontale (bătăii axiale) şi a abaterii radiale (bătăii radiale) a arborelui sau a suprafeţei plane respective. Abaterea frontală e valoarea maximă a variaţiei distanţei dintre o faţă frontală a arborelui şi un plan, ambele normale pe axa de rotaţie. Aba- U	?
terea radială e valoarea maximă a variaţiei distanţei dintre o suprafaţă ci-
lindrică a corpului în rotaţie (de ex. un arbore) şi axa de rotaţie, sau dintre două suprafeţe cilindrice rotative axiale.
‘ 7
La un strung normai se verifică (v. fig. XCVIII şi XC/X) abaterea fron-talăaarborelui principal (se admite max. 0,01-
XC/X.Verificarea a-baterii frontale (bătăii axiale) a şurubului conducătoral unui strung.
1)	şurub conducător;
2)	bilă; 3) comparator cu cadran.
XCVIII. Verificarea abaterii frontale (bătăii axiale) a arborelui principal al unui strung.
1) arbore principal ; 2) dorn scurt;
3) comparator cu cadran.
0,02 mm), abaterea frontala a şurubului conducător (se admite max. 0,01'**0,02 mm) şi abaterea radială aalezajului arborelui principal (se admite max. 0,02 mm/300 mm). La o maşină de alezat orizontal se verifică abaterea frontală a arborelui principal (se admite max. 0,02 mm), abaterea frontală a feţei platoului, abaterea radială a alezajului arborelui principal (se admite max. 0,015-*-0,25 mm/300 mm) şi abaterea radială a arborelui principal (se admite max. 0,03 mm/300 mm sau 0,04 mm/500 mm),
Verificarea rigidităţii organelor şi subansam-bl uri lor sau ansamblurilor unei maşini-unelte, cari sub acţiunea forţelor exercitate în cursul prelucrării nu trebuie să se deformeze decît în anumite limite, permite cunoaşterea limitelor de precizie şi de productivitate ale maşinii-unelte în exploatare. Rigiditatea unui subansamblu sau ansamblu al unei maşini-gnelte e caracterizată de coeficientul de rigiditate (gradul de
e deplasarea în direcţia forţei răsucire.
Deplasările într-un subansamblu sau ansamblu solicitat provin din deformaţia elastică a diferitelor piese cari îl compun, din deformaţii le elastice şi plastice ale suprafeţelor în contact (turtirea proeminenţelor, 'deformarea stratului superficial, etc.), cum şi din jocurile dintre piesele în contact. Verificarea rigidităţii unei maşini-unelte consistă în so-lici-tarea diferitelor subansambluri sau ansambluri (încercate) cu o sarcină crescătoare sau cu un cuplu de torsiune crescător, urmată de măsurarea deplasărilor (lineare, respectiv unghiulare) corespunzătoare. Sarcina crelscătoare se exercită cu ajutorul
a (în radiani)
unghiul de
C. înce rcarea rigidităţii arboreiui principal al unei maşini de frezat. a) sub acţiunea unei forţe; b) sub acţiunea unui cuplu (rigiditatea la torsiune); 1) comparator cu cadran; 2) dinamometru inelar; 3) întinzător; 4) suport articulat; 5) masa maşinii; 6) batiul maşinii; 7) arbore principal; 8) manivelă;
9) brăţară.
unui dinamometru (de obicei inelar), fixat cu un capăt de organul încercat sau de o manivelă calată pe acesta (în cazul încercării rigidităţii la torsiune) şi cu celălalt capăt fixat de un suport articulat (prin intermediul unui întinzător), solidar cu masa sau cu batiul maşinii-unelte; se folosesc comparatoare cu cadran, cari măsoară deplasările (V. fig. C).
Curba caracteristică a rigidităţii (v. fig. CI) e o relaţie între deplasări şi valorilesarcinii, iar ramurile „a“ (corespunzătoare ia sarcini pozitive) şi ,,b“
(corespunzătoare la sarcini negative) prezintă aspectul unei curbe de isterezis, deoarece la reducerea sarcinii şi egalarea ei cu zero se înregistrează o deplasare remanentă. în practică, curba rigidităţii
CI. Caracteristica rigidităţii subansamblului unui arbore principal al unei maşini-unelte. F) sarcină; y) deplasare; a) ramură cores-punzînd sarcinii pozitive F; b) ramură co-respunzînd sarcinii negative — F; F'max) sarcină maximă pozitivă; F"max) sarcină maximă negativă; y') deplasarea maximă pozitivă; v") deplasare maximă negativă; Z) discontinuitatea caracteristicii.
se poate considera rectilinie, astfel încît coeficientul (gradul) de rigiditate se poate calcula ca fiind raportul dintre sarcina maximă (F'mflX)şi deplasarea maximă (/').
La strungurile normale se încearcă rigiditatea subansamblului arborelui principal, a ansamblului căruciorului şi apăpuşii mobile, a subansamblurilor săniei port-cuţit, a săniei transversale şi a săniei longitudinale. La maşinile de frezat se încearcă:
35
Mâşînâ-Unealta
546
Maşlna-uneaitâ
rigiditatea subansamblului arborelui principal, ansamblului consolei şi a ansamblului braţului.
încercarea maşinii-unelte la mersul în gol comportă atît pornirea maşinii-unelte montate şi trecerea succesivă prin diferite turaţii (de la cea mai joasă la cea mai înaltă, maşina trebuind să funcţioneze neîntrerupt cel puţin două ore la turaţia maximă), concomitent cu cuplarea succesivă a tuturor avansurilor, cum şi determinarea puterii de mers în gol (corespunzătoare diferitelor turaţii). în timpul încercării, laturaţia maximă se înregistrează din 10 în 10 minute temperatura palierelor axului principal, care nu trebuie să depăşească 60° pentru palierele cu cusineţi şi 70° pentru palierele cu rulmenţi, cum şi temperatura celorlalte paliere (a transmisiunilor din cutia de viteze, din cutia de avansuri, din mecanismul căruciorului, etc.), care nu trebuie să depăşească 50°. înainte de verificarea turaţiilor (vitezelor) şi a avansurilor se controlează toate organele maşinii şi funcţionarea lor.
Verificarea turaţiilor (vitezelor) se face cu taho-metrul sau cu contorul de rotaţii şi cronometru! (la turaţii mai joase decît 100 rot/min), de la viteza cea mai mică pînă la viteza maximă, repetîndu-se la fiecare treaptă de viteză cel puţin de două ori (se admit abateri de maximum 5%).
Verificarea avansurilor se face tot succesiv, începînd cu avansul cel mai mic. Se măsoară deplasarea, în milimetri, a organului care execută mişcarea de avans (cărucior, masă, arbore principal) şi această mărime se împarte cu numărul de rotaţii ale arborelui principal sau cu timpul corespunzător deplasării. Pentru măsurarea deplasării se folosesc comparatorul, şublerul, etc., iar pentru intervalul de timp se foloseşte un cronometru.
Puterea de mers în gol, aferentă mişcării principale la diferite turaţii ale maşinii-unelte, creşte odată cu turaţia (dar mai încet decît aceasta) şi modifică randamentul maşinii. Pentru măsurarea acestei puteri, ca şi pentru măsurarea puterii ia încercarea în sarcină a maşinii-unelte, se pot folosi un wattmetru trifazat, două wattmetre monofazate sau un voltmetru şi un ampermetru; măsurarea se efectuează după ce maşina lucrează un timp în gol, pînă cînd se ajunge la o temperatură constantă.
Încercarea în sarcina a maşinii-unelte se face avînd în lucru pe maşină o epruvetă şi se începe după ce se ajunge la temperatura de regim a palierelor, deoarece trebuie să se verifice dacă organele sale funcţionează sigur şi corect sub sarcină (în serviciu), cum şi posibilitatea de încărcare a maşinii. Prelucrarea epruvetelor se face cu viteze mijlocii (potrivit caracteristicilor maşinii) şi poate fi de degroşare sau de netezire (finiţie), eventual pentru ambele prelucrări,în funcţiune de destinaţia maşinii-unelte. încărcarea maşinii se face prin modificarea mărimii unora dintre elementele regimului de lucru (adîncime de aşchiere, avans, viteză de aşchiere), pînă la puterea nominală a motorului electric de antrenare, admiţînd o suprasarcină incidentală de maximum 25% din puterea nominală a motorului; maşina-unealtă se lasă să funcţioneze fără întrerupere, timp de cel puţin 30 de minute, în condiţiile de încărcare stabilite.
La încercarea maşinii în sarcină, toate mecanismele sale trebuie să funcţioneze normal, neadmiţîndu-se vibraţii, mişcări neregulate, zgomote pronunţate, supraîncălzirea palierelor, înţepenirea arborelui principal sau a altor organe mobile, cum şi defectarea vreunei piese sau a dispozitivelor de protecţie.
Turaţiile (vitezele) mişcării principale şi vitezele ce avans trebuie să corespundă celor indicate şi să nu difere cu mai mult decît 5% de valorile constatate la încercarea de mers în gol. Abaterile mai mari indică defecţiuni ale instalaţiei de acţionare.
fianiabilitatea maşinii-unelte e definită în funcţiune de timpii morţi, considerînd timpul de trecere de la prelucrarea unui obiect la prelucrarea altuia, cum şi timpul de schimbare a vitezei şi a avansului.
PutereaP a motorului de antrenare, absorbită de la a
reţea la diferite turaţii ale maşinii-unelte şi la diferite regimuri de încărcare, se măsoară cu un wattmetru trifazat sau cu două wattmetre monofazate (deoarece adeseori fazele au sarcini diferite), eventuaj cu un voltmetru şi un ampermetru montate pe aceeaşi fază. înainte de începerea măsurărilor, maşina trebuie să lucreze un timp în sarcină sau în gol.
Puterea efectivă P, cedată maşinii-unelte, se determină înmulţind puterea absorbită Pa cu randamentul r\afJ al motorului electric de antrenare (corespunzător încărcării acestuia), adică P=P • vi . Randamentul se cunoaşte din curba de
'	a	lan
randament a motorului, sau se determină prin măsurarea pierderilor în electromotor (folosind un dinamometru montat între electromotor	şi maşina-unealtă).
Puterea utilă de aşchiere P , pentru diferite regimuri de aşchiere, are expresia (în kWj
_ F,.p u 60-102
şi se determină prin	măsurarea	directă — în	timpul aşchierii —
atît a componentei	principale	a forţei	(apăsării)	de	aşchiere
Fi (in kgf), cu un dispozitiv de măsură (de ex. hidraulic sau electric), cît şi a vitezei de aşchiere v (în m/s), măsurînd turaţia sau numărul de curse duble în unitatea de timp. Eventual, puterea utilă se poate determina prin calcul sau cu o frînă de încercare (de ex. frînă Prony, frînă electrică, frînă hidraulică, etc.).
Randamentul total al maşinii-unelte 7j, egal cu cîtul dintre puterea utilă de aşchiere PUŞ\, puterea Pa absorbită de la reţea de electromotorul de antrenare, adică r\—Pu!Pa se determină pentru diferite încărcări (regimuri de lucru) ale maşinii-unelte. Astfel, pentru încărcări de la zero la maxim se măsoară puterea utilă de aşchiere şi puterea absorbită de la reţea de electromotor, prin una dintre metodele folosite obişnuit pentru determinarea acestor puteri..
Maşină-unealta de aşchiere: Maşină-unealtă pentru prelucrarea unor obiecte metalice sau nemetalice, cu care se efectuează operaţii de aşchiere, pentru ca să se obţină o anumită formă a obiectelor. La această maşină, numită şi maşina aşchietoare, se îndepărtează (sub formă de aşchii) excesul, de material al obiectului prelucrat, folosind scule aşchietoare (cuţite, freze, burghie, pietre de polizor, etc.).
Obiectul de prelucrat, adus la maşina-unealtă, poate fi laminat (de ex.: bare, sîrmă, tablă), turnat, forjat sau presat, eventual prelucrat pe o altă maşină-unealtă. Obiectul prelucrat pe. maşina-unealtă se numeşte produs semifinit sau finit, după cum reclamă încă o uzinare (de ex. obiectele degroşate sau cari urmează să fie rectificate), ori poate fi utilizat fără altă prelucrare (de ex. obiectele finisate sau rectificate).
Se prelucrează obiecte cu suprafeţe geometrice obişnuite, cari pot fi suprafeţe plane, cilindrice, conice, sferice, elicoidale, etc.; uneori, aceste obiecte au suprafeţe mai mult sau mai puţin complexe (de ex.: palele elicelor, paletele turbinelor, matriţele de forjă, formele de turnat sub presiune, etc.)^
La o maşină-unealtă aşchietoare, mecanismul organic (executor) trebuie să asigure mişcarea relativă dintre sculă şi obiectu I prelucrat, necesară obţinerii suprafeţei de forma intenţionată. în unele cazuri, la obţinerea unei anumite forme a suprafeţei prelucrate contribuie şi forma muchiei aşchietoare a sculelor (dacă acestea sînt scule de profil, scule de formă, etc.), de exemplu cînd se prelucrează danturi cu freze modul pe maşinile de frezat- universale. La maşini-unelte se pot utiliza dispozitive de copiat, cu- şabloane sau -modele, pentru prelucrarea suprafeţelor complexe.	•.
Maşina-u nealta
547
Maşiftă-unealtă
Maşinile-unelte pot fi echipate, afară de mecanismul organic, şi cu mecanismele alimentator şi evacuator. — Mecanismul organic, care în general e un ansamblu de lanţuri cinematice, asigură viteza de aşchiere corespunzătoare materialului obiectului de prelucrat, pe traiectorii rectilinii (de ex. la rabo-tare, mortezare, broşare, etc.) sau circulare (de ex. la strunjire, găurire, frezare, etc.), şi avansurile mişcării de prelucrare, de asemenea rectilinii (de ex. la strunjire, rabotare, etc.) sau circulare (de ex. la rectificare cilindrică, etc.). Pentru obţinerea unei suprafeţe unice, maşina-unealtă trebuie să aibă un lanţ cinematic pentru viteza de aşchiere şi maximum trei lanţuri cinematice pentru avans (eventual nici unul), iar maşinile-unelte complexe şi maşinile-unelte agregate pot. avea două sau mai multe lanţuri cinematice pentru viteza de aşchiere; la maşinile-unelte cari nu au lanţuri cinematice pentru avans, acesta e realizat de sculă, ca la maşinile de broşat. Mecanismul organic poate cuprinde şi un lanţ cinematic pentru fixarea, schimbarea şi înlocuirea sculei (de ex,: sania port-cuţit ia strung, capul-revolver la strunguri le-revolver, dornul de fixare a frezei, etc.).—Mecanismul alimentator, care în multe cazuri e un lanţ cinematic al mecanismului organic (executor), asigură aducerea şi poziţionarea obiectului de prelucrat (de ex.: bară, sîrmă, etc.). Maşinile automate şi semiautomate sînt echipate cu un mecanism sau un lanţ cinematic alimentator; dacă maşina-unealtă nu are acest mecanism, alimentarea se efectuează manual. — Mecanismul evacuator, pentru scoaterea obiectului prelucrat de pe maşină, se foloseşte numai la linii automate de maşini-unelte. La celelalte maşini, evacuarea pieselor se obţine prin cădere iiberă (de ex. la strunguri şi la maşini automate) sau se efectuează manual.
Antrenarea maşinii-unelte se realizează, fie prin consum de energie musculară, manual (de ex. la maşina de găurit) sau cu piciorul (de ex. la strungul cu pedală), fie cu un motor, în antrenare 'colectivă (prin intermediul unor transmisiuni) sau în antrenare individuală (dacă motorul e cuplat direct). Unele maşini-unelte, cu antrenare multiplă, pot avea mai multe motoare electrice.
Productivitatea masmii-unelte (v.) creşte cînd timpul de servire se micşorează. în acest scop, mecanismul organic (executor) al maşinii trebuie să cuprindă anumite lanţuri cinematice aservite, pentru schimbarea vitezelor şi a avansurilor, deplasarea ansamblurilor maşinii în timpul reglării acesteia, efectuarea curselor în gol şi limitarea acestora, inversarea sensurilor de mişcare, controlul dimensional al obiectului în timpul prelucrării, eliminarea aşchiilor, etc. După diversitatea lanţurilor cinematice aservite, care indică gradul de automatizare al maşinii-unelte aşchietoare, se deosebesc maşini automate, semiautomate şi neautomate (numite şi maşini-unelte universale).
Din punctul de vedere constructiv, maşina-unealtă e constituită dintr-un batiu, pe care sau în care sînt montate mecanismul organic, incluziv lanţurile cinematice aservite, cum şi diferite dispozitive şi aparate. Maşinile-unelte asamblate din grupuri independente se numesc maşini agregat (v.). — Batiul are ghidaje, de-a lungul cărora se pot deplasa una sau mai multe sănii, mese sau cărucioare, necesare pentru deplasarea obiectului de prelucrat sau a sculelor. La unele maşini-unelte, batiul e completat cu o coloană (de ex. ia maşini de găurit radiale) sau cu montanţi cu ghidaje (de ex. la raboteze, strunguri carusel); la strungurile uzuale, batiu! se numeşte pat.—Mecanismul organic poate cuprinde: lanţuri cinematice pentru viteza de aşchiere, prin intermediul cărora se pot obţine diverse turaţii ale axului principal ori diferite curse (simple ori duble) ale mesei maşinii-unelte sau ale sculei, şi cari pot fi mecanice (cu schimbător de viteză, variator de turaţie, transmisiuni prin curele), hidraulice (cu pompe de debit constant şi regulatoare sau cu pompe de debit variabil), pneumatice (cu motoare pneumatice), electrice (cu variator electronic, maşini electrice Ward-Leonard, etc.) sau o combinaţie între acestea; lanţuri cinematice pentru avans, cari pot fi mecanice, hidraulice sau hidro-pneumatice; lanţuri cinematice aservite, cari asigură funcţionarea comenzilor maşinii-unelte, protecţia acesteia sau a operatorului, etc.— Aparatajul cuprinde aparate
Clasificarea zecimală ENIMS a maşinilor-unelte
Maşini pentru		i 1	; 2	3	■ 4	5	6	i 7 1	8	9
strunjit		J automate şi semi-j automate I		revolver	pentru găurit şi	; carusel	normale şi frontale	i : cu mai 1 multe	pentru piese j de formă ;	diferite
		i rr.onoaxe	multiaxe		tăiat			j cuţite		
găurit şi alezat	■ 2 ! i i !	găurit verticale i	semiautomate		în coor-	: radiale	alezat	1 alezat cu	I găurit orizon-	diferite
			monoaxe j	mu!tiaxe	donate		orizontcl	| diamant 1	tal	
rectificat şi lustr uit !	' 3 |	rotund	interior j	| degroşat	arbori cotiţi	i cu avans axial ! al pietrei 1	ascuţit scule	| rectificat | plan	! rodat şi lustruit	diferite
combinate	: 4		găurit adînc multiaxe ;		1 găurit şi cen-I , trat multiaxe					diferite
roţi dinţate şi filete	j 5	cilindrice ! (mortezare) |	conice	ci lindrice şi ; arbori cane-laţi (frezare)	roţi m eleate	| r otunjit dinţi	i frezat > filet	: finisat roţi dinţate	! rectificat roţi * dinţate şi filete	diferite
f rezat	6	verticale cu consolă	automate	portal	copiat şi gravat	verticale fără | consolă	| pentru i fabricaţie	universale	1 orizontale	diferite
		longitudinale				i broşat orizontal		broşat vertical		
rabotat	7	cu o coloană	cu două coloane	shaping	morteză					diferite
tăiat		cu cuţit	cu piatră	cu disc (fără dinţi)	îndreptat	ferestraie cu				diferite
	8				şi tăiat i	panglică	disc	pînză		
operaţii diferite	! . 9 i	manşoane şi ţevi	tăiat dinţi la pile .	decojit		încercarea sculelor				diferite
â
Maşina-unealtă
548
Maşina-unealta
de control sau instrumente de măsură, utile în timpul prelucrării. — Instalaţiile anexe sînt diferite circuite de răcire a sculelor, de ungere a pieselor în mişcare, de i luminat, etc.
CIL Maşini-unelte de deformare plastica.
A) Presa hidraulica; 1) batiu cu doua coloane;
2)	piston; 3) cilindru de lucru; 4) talpă superioară;
5)	obiectul prelucrat; 6) nicovală; 7) traversă mobilă. — 8) Banc de tragere: 1) patul bancului;
2)	piciorul bancului; 3) filieră; 4) dispozitiv de tragere, cu cleşte (în proiecţie orizontală şi verticală); 5) lanţ de acţionare; 6) role de conducere; 7) şaibă de antrenare; 8) contragreutate; 9) cîrlig de prindere la lanţ; 10) limitor; 11) materiaj tras (în proiecţie orizontală şi verticală).— C) Presă cu fricţiune: 1) batiu cu două picioare; 2) pîrghie de comandă; 3) roată de fricţiune; 4) roată cu şurub; 5) roată de curea; 6) matriţă superioară; 7) matriţă inferioară. — D) Ciocan mecanic cu abur: 1) şabotă; 2) nicovală; 3) batiu cu două picioare; 4) cilindru de abur; 5) intrarea aburului;
6)	berbec; 7) pîrghie de comandă. — £) Ciocan mecanic cu arc: 1) batiu cu un picior; 2) pîrghie de comandă; 3) volan-roată de curea; 4) arc eliptic; 5) berbec; 6) nicovală; 7) şabotă. — F) Banc de trefilare cu filiere în serie: 1) motor; 2) angrenaj cu roţi cilindrice; 3) arbore de antrenare; 4) angrenai cu roţi conice pentru antrenarea to. belor; 5) filieră; 6) tobă de desfăşurare; 7) tobă intermediară; 8) tobă de înfăşurare (motoare). — G) banc de trefilare: 1) batiu; 2) filieră; 3) tobă de desfăşurare; 4) tobă de înfăşurare; 5) arborele tobei 4; 6) angrenaj cu roţi conice, de angrenare*.
7)	pedală. — H) Banc de tragere în bare: 1) patul
bancului; 2) piciorul bancului; 3) filieră; 4) dispozitiv de tragere; 5) mecanism de acţionare. — /) Presă de mînă cu cremalieră cu o coloană: J) corp monobloc, curb; 2) masă de lucru; 3) co. Ioană; 4) cremalieră; 5) pîrghie de antrenare, cu contragreutate; 6) mecanism cu clichet, pentru acţionarea cremalierei; 7) roată de mînă. — j) Maşină de zicuit: 1) batiu; 2) role profilate; 3) manivelă de acţionare; 4) manivelă pentru apropierea rolelor;	5)	tablă. —	K) Schema de	funcţionare a
maşinii	de	turnare	sub presiune:	a) închiderea
cochilei	şi	turnarea	prin presiune;	b) răcirea în
cochilă;	c)	desfacerea cochilei; d) evacuarea piesei
turnate; 1---5) came; 6 --10) supape de distribuţie a lichidului sub presiune; 11"-15) pistoane de lucru; Î6---J9) cochile; 20) piston pentru turnare sub presiune; 21---24) piese turnate; 25) cuvă cu metal topit; 26) injector; 27) arbore cu came;
28) tijă.
Din punctul de vedere tehnologic, maşinile-unelte se folosesc, fie în atelierele de reparaţii şi de întreţinere, fie în atelierele de fabricaţie, unde se instalează în fluxul tehnologic, formînd linii de maşini-unelte. Se deosebesc linii semiautomate sau automate de maşini-unelte, după modul de circulaţie între maşini a obiectelor prelucrate; întreprinderea industrială se numeşte automată, dacă toate liniile de maşini-unelte sînt automate.
Maşinile-unelte se clasifică după diferite criterii, şi anume: după obiectui prelucrat, se deosebesc maşini de prelucrat roţi
dinţate, de prelucrat şuruburi, etc.; după procedeul de lucru, se deosebesc maşini de strunjit, de găurit, de frezat, de rectificat, etc.; după calitatea operaţiei, se deosebesc maşini de
degroşat şî de netezit; etc. Considerînd varietatea obiectelor cari pot fî prelucrate, se deosebesc: maşini-unelte universale, pentru operaţii diferite pe obiecte diferite (de ex.: strung, freză, raboteză, etc.); maşini-unelte specializate, pentru prelucrarea unor obiecte de acelaşi fel, însă cu dimensiuni diferite (de ex.: maşini de prelucrat roţi dinţate, strunguri automate pentru prelucrat piese din bară, etc.); maşini-unelte speciale, pentru o singură operaţie, un anumit obiect (de ex. maşini-unelte agregate din liniile de maşini-unelte).
Maşină-unealtă
549
Maşină-unealtă
Unele ţări producătoare de maşini-unelte folosesc criterii proprii de clasificare şi indexare, cum e sistemul zecimal folosit de Institutul experimental de cercetări ştiinţifice pentru maşini-unelte (ENIMS) din URSS (v. tabloul p. 547), care împarte totalitatea maşinilor unelte în 81 de grupuri şi indexarea se face cu 3***4 cifre; astfel, prima cifră indică grupul de maşini-unelte (cifrele 1---9 din coloana II), a doua cifră indică tipul maşinii-unelte (cifrele 1---9 din prima linie), iar următoarea sau următoarele două cifre se referă la unele caracteristici ale maşinii-unelte. De exemplu, notaţia 1620 înseamnă: strung universal cu înălţimea vîrfurilor de 200 mm. — în R.D.G., indexarea se face cu ajutorul literelor, astfel încît prima literă indică grupul de maşini, iar literele următoare precizează caracteristicile maşinii, după un anumit cod. Indicativele grupurilor de maşini sînt următoarele: maşini de găurit B, maşini de strunjit D, unităţi de agregare E, maşini de frezat F, maşini de filetat G, maşini de rabotat K, maşini de broşat R, maşini de rectificat S, ferestraie Sg, maşini de prelucrat dantura Z; maşinile automate şi semiautomate sînt indicate prin simbolurile respective A şi AH. De exemplu: DAF e un strung automat pentru prelucrat şuruburi; DAM e un strung automat cu mai multe axe (astfel, DAM 5 e cu cinci axe); DAHR e un strung-revolver semiautomat; FU e o maşină de frezat, universală; FTM e o maşină de frezat cu tambur, multiaxuri; FKKR e o maşină de copiat tridimensional prin frezare; FG e o maşină de gravat prin frezare; FX e o maşină specială de frezat; FXNW e o maşină de frezat arbori cu came; etc.
Maşină-unealtă de deformare plastică: Maşină-unealtă pentru prelucrarea metalelor prin deformare plastică, cu ajutorul unor scule cari exercită o solicitare mai mare decît limita de curgere a metalului respectiv, însă sub limita de rupere (v. fig. Cil). Prelucrarea se poate realiza, fie într-o singură operaţie, cu unelte avînd forma negativului obiectului de executat, fie prin repetarea şi însumarea unui şir de deformaţii plastice, în care caz forma obiectului se obţine cu o unealtă de formă adecvată sau prin mişcarea materialului în intervalele de timp dintre acţiunile uneltei. Solicitările exercitate în cursul prelucrării pot fi constante şi repetate, eventual variabile (după efectul de deformaţie urmărit) şi intermitente sau continue.
Maşinile de deformare plastică efectuează prelucrarea prin unul dintre următoarele procedee (v. fig. CUI şi CIV): forjare, matriţare, ştanţare, laminare, trefilare, tragere, extrudare sau turnare sub presiune. Astfel, se execută operaţii de lungire, lăţire, turtire, subţiere, calibrare, căpuire, dornuire, încres-tare, refulare, rolare, stampare, înrulare (roluire), profilare, înfăşurare, îndreptare, răsucire, planare, redresare, gîtuire, evazare, umflare, filetare prin reliefare, ambutisare, profun-dare (ambutisare adîncă), tragere pe calapod, bordurare, răş-frîngere, etc. Prelucrarea se poate efectua la rece sau la cald, ceea ce depinde atît de mărimea solicitărilor de prelucrare, cît şi de influenţa asupra structurii interne şi asupra calităţii suprafeţei.
La forjare se folosesc ciocane, cu acţiune intermitentă, la cari deformarea se obţine prin lovire. Ciocanele, de construcţie şi mărimi diferite, pot fi mecanice, electrice, hidraulice, pneumatice, manuale, etc. — La matriţare se folosesc prese (verticale sau orizontale) cu acţiune continuă sau ciocane mecanizate, deformarea f.ind realizată prin apăsare, în general la o temperatură a materialului deasupra limitei de recrista-lizare. Presele, cu diferite forţe de apăsare, pot fi mecanice, hidraulice, pneumatice, etc. — La ştanţare, care e un procedeu de deformare (combinată, de regulă, cu tăiere) a unor materiale plate (de ex. tablă) şi ia o temperatură a acestora sub I imita de recristalizare, se folosesc de asemenea prese. — La laminare se folosesc laminoare, cu acţiune continuă, la cari materialul trece printre două sau printre mai multe cilindre rotative (cu periferia canelată sau netedă), fiind antrenat de mişcarea cilindrelor. Laminarea, prin care se obţin profiluri,
1 3
table, ţevi, roţi, bandaje, etc., se efectuează la cald sau la rece. — La trefilare se folosesc maşini de trefilat, cu acţiune con-
Clll. Procedee de prelucrare a ţevilor, la laminoare.
0)	Laminare cu perforare, cu cilindre calibrate oblice (procedeul Mannesmann): 1) cilindru; 2) obiectul de prelucrat (biletă); 3) mandrin. — b) Laminare cu perforare, cu cilindre tronconice oblice: 1) cilindru; 2) obiectul de prelucrat (eboşa); 3) mandrin;
4) sensul de mişcare al cilindrului.— c) Laminare cu cilindre profilate, orizontale: î) cilindru orizontal; 2) obiectul de prelucrat; 3) mandrin;
4) sensul de mişcare al cilindrelor; 5) sensul de mişcare al obiectului prelucrat. — d)
Laminare cu tren universal, cu cilindre profilate: 1) cilindru vertical; 2) cilindru orizontal; 3) obiectul de prelucrat; 4) sensul de mişcare al obiectului prelucrat; 5) sensul de mişcare al cilindrului. — e) Laminare de calibrare, cu tren universal cu cilindre cu axele la 45° faţade orizontala:
1)	cilindru calibrat; 2) obiectul de prelucrat; 3) sensul de mişcare al cilindrului. — f) Laminare de netezire pe mandrin, cu cilindre tronconice oblice: î) cilindru tronconic; 2) obiectul de prelucrat; 3) mandrin; 4) sensul de mişcare a! cilindrului: 5) sensul de mişcare al obiectului
prelucrat.
tinuă prin tragere, la cari materialul trece prin una sau prin mau multe filiere în serie, astfel încît la ieşirea din orificiile
CIV. Procedee de prelucrare a piastelor (mase plastice) la maşini de deformare plastică.
A) Procedee de presare a maselor plastice: o) procedeu de presare a materialului în pulbere; b) procedeu de presarea materialului în tablete;
1)	patriţă; 2) matriţă; 3) rezistenţă de încălzire; 4) material în pulbere; 4') material în tablete; 5) obiectul presat; 6) canal de aerisire.—
8)	Mularea materialelor termoplastice (termoplaste), prin injecţie: t) piston de presare; 2) material plastic fluidificat;	3) instalaţie de
încălzire; 4) formă; 5) instalaţie de răcire cu apă. —
C) Mularea materialelor ter-modurcisabile (duroplaste), prin compresiune la cald: o) umplerea matriţei; b) faza
comprimării; 1) instalaţie de încălzire; 2) obiect mulat;
4) praf pentru mulare.
acestora e subţiat. Trefilarea se efectuează la rece, iar materialul trefilat se înfăşoară pe tambure cu ajutorul cărora se face şi tragerea. — La tragere, se folosesc bancuri de tras,
Maşină-unealtă
550
Maşină-unealtă
cu acţiune continuă, la cari materialul e tras de un cleşte cuIi-sant (deplasabiI de-a lungul bancului) şi trece printr-o filieră Tragerea, prin care se obţin bare, profiluri, ţevi, etc., se efectuează la rece. — La extrudare se folosesc prese de extru-ziune, verticale şi orizontale (în general hidraulice), materialul fiind împins de un piston şi constrîns să treacă printr-un orificiu cu formă adecva: tă(la ţevi, presarea se face peste un dorn aşezat în planul orificiu-lui), prin efect de apăsare sau de şoc. Se pot extruda ţevi sau profiluri, la cald sau ia rece, după secţiunea, lungimea şi calitatea materialului. — La turnarea sub presiune se folosesc:	maşini	de	re-
fulare, cari aglomerează forţat metalu lichid într-o' cochiiă, unde se răceşte luînd forma acesteia; maşini de turnat centrifug, cari împroşcă metalu lichid pe periferia interioară a unei co-chile, unde se depune stratificat şi se răceşte, astfel încît se pot forma obiecte cu configuraţia unui corp de revoluţie.
Pentru diferite operaţii de deformare se utilizează maşinile uzuale indicate mai sus sau unele maşini specializate (v. fig. CV).
—	La îndoire se folosesc:	maşini de
îndoit, cu trei cilindre sau cu două cilindre şi cu tampon, ia cari se îndoaie (la rece sau |a cald) virolele prin încovoiere şi rotire, pentru a se forma cilindre pentru conducte şi corpuri de cazane sau de rezervoare, etc.; maşini de în rulat (rol uit), la cari materialul (în
CV. Procedee (A) şi operaţii (3) de prelucrare a metalelor, la diverse maşini de deformare plastica. Ax) Forjare în matriţă: a) poziţia iniţială; b) poziţia de lucru.— A.,) Laminarea la rece a tablei (schemă): /) cilindru de lucru (al laminorului cuarto); 2) cilindru de sprijin; 3) cilindru de conducere ;
4)	tobă de derulare; 5) vîrtelniţă de tragere; 6) sensul de mişcare al laminatului. — A3) Extrudare; 1) matriţă; 2) material de extrudat; 3) piston (împingător); 4) dispozitiv de tăiere. — A4) Tragerea ţevilor: o) tragere fără mandrin; b) tragere cu mandrin de împingere; c) tragere cu mandrin fix;
d) tragere cu două filiere; 1) filieră; 2) ţeava; 3) mandrin.
8,) îndreptare la presă (schemă); 1) sensul forţei de apăsare; 2) obiectul de îndreptat. — Bj.) Ambutisare (schemă).— Bs si B4) îndreptare cu cilindre rotative: 1) cilindru; 2) obiectul de îndreptat.— B5) Dublarea tablei subţiri (la laminorul dublor): 1) pana dublorului; 2) tablă; 3) cilindru de lucru.— B6) îndoirea la cilindru (schemă):	1) cilindru; 2) obiectul de prelucrat.—
B7) Profilare (schemă): /) batiu; 2) unealtă profilată; 3) unealtă de împingere; 4) unealtă de fixare;
5)	material. — 8g) îndoirea în muchie, numită şi muchiere (schemă): o) poziţia iniţială a maşinii; b) secţiune; 1) batiu; 2) scula de muchiat (tampon).— Bs) Filetare prin presare, cu unelte rotitoare; 1) dorn filetat, asamblat pe arborele principal al maşinii; 2) dorn filetat (deplasabil), de pres'une; 3) piesă de filetat; 4) sensul mişcării de apropiere; 5) sensul mişcării de rotaţie.
general benzi) trece printre role, eventual repetat, pentru a fi adus la o formă cilindrică cu profil curb închis sau deschis. — La p ro f i I a r e se folosesc: prese de muchiat, la cari se pot executa una sau mai multe muchii (concomitent sau după depla-
sarea corespunzătoare	a	materialului),	cu	ajutorul unui tampon
profilat;	maşini	de	zicuit	sau	maşini	de	canelat, pentru efec-
tuarea operaţiilor respective indicate, la table; maşini de ondulat,
la cari materialul trece printre cilindre rotative cu profil dinţat sau printre role profilate, fiind antrenat de mişcarea acestora. — La f i I e t a r e a prin r e I i e f a r e se fo-osesc maşini de imprimat filetul, cu două sau cu trei role-ma-triţe, cari se rotesc şi materialul efectuează o mişcare de rotaţie cu avans, pentru a obţine (la cald şi Iş. rece) şuruburi, tir-foane, etc.
Maşini le-unelte de deformare plastică se compun, în principiu, din mecanismul organic, din mecanismul de antrenare, din ghidaje, dispozitive de comandă, i nstalaţi i au -xiliare. — Mecanismul organic cuprinde lanţuri le cinematice cari asigură mişcarea seu lei sau a obiectului prelucrat, respectiv prinderea acestora. —Mecanismul de antrenare poate fi constituit din: motor, reductor detu-raţie, cuplaje şi, eventual, alte elemente intermediare (pîrghii, filete, etc.), cari transmit mişcarea pînă la mecanismul organic (de ex.: la laminoare, la maşini de tras sau de trefilat, etc.).—Ghida fele mecanismului organic pot fi de rotaţie (de ex.: lagărele cilindrelor cajelor de lucru ale laminoare-Ipr, lagărele rolelor-matriţe la maşini de filetat, etc.) sau de translaţie (de ex.: la prese, ciocane, maşini de tras, etc.). — Dispozitivele de comanda sînt manevrabile (prin buton, manivelă, pedală, etc.) sau automate, ultimele fiind cu co-
mandă programată (prin fişe de impulsii sau aparate de programare) sau preselectivă (prin comenzi date de material într-un anumit stadiu al desfăşurării procesului de prelucrare).—-Instalaţiile anexe servesc la alimentarea şi evacuarea materialului, la ungerea
Maşină electrică
551
Maşină electrică
sau (a răcirea uneltei, la încălzirea sau răcirea materialului, la control şi la reglare, la protecţia maşinii sau a operatorului, etc. La unele maşini-unelte legate în fiuxuri tehnologice, de exemplu la laminoare sau la forje complexe, la instalaţii de presare în serii mari, etc., instalaţiile anexe pot fi mult mai importante decît maşina-unealtă propriu-zisă, în ce priveşte volumul, complexitatea sau greutatea.
1. Maşina electrica. Elt.: Maşină care transformă energia stereomecanică în energie electromagnetică sau invers, sau care, cu intervenţia energiei stereomecanice, modifică parametrii unei transmisiuni de energie electromagnetică (tensiunea, curentul, frecvenţa, numărul fazelor, etc.).
Cu foarte puţine excepţii (v. Maşină electrică parametrică, Maşină electrostatică), maşinile electrice utilizate în tehnica actuală se bazează pe fenomenul inducţiei electromagnetice şi sînt maşini rotative. în aceste maşini cîmpul de inducţie magnetică produs de un inductor (v.), care poate fi stator (v.) sau rotor (v.), induce un cîmp electric într-un indus (v.), care poate fi rotor sau stator, şi produce, deci, o tensiune electromotoare; dacă circuitul electric al indusului e închis, apar curenţi electrici şi, ca urmare se exercită forţe electromagnetice între stator şi rotor (v. fig. /).
/. Structura elementară a maşinii electrice, o) bipolară; b) multipolară (tetrapolară); 1) inductor;
3) înfăşurare.
2) indus;
asincronă cu colector, comutatoarea, maşinile auxiliare) şi fără colector (maşina sincronă şi maşina asincronă fără colector).
După poziţia reciprocă a părţilor principale, se deosebesc maşini electrice avînd inductorul exterior şi indusul interior, şi maşini electrice avînd inductorul interior şi indusul exterior.
Felul răcirii (v. mai departe) şi felul protecţiei exterioare (v.) determină diferite moduri constructive.
După poziţia polilor inductorului, se deosebesc maşini electrice eteropolare (cele mai răspîndite), la cari, parcurgînd periferia indusului, sensul cîmpului de inducţie magnetică în întrefier variază periodic, şi unipolare sau omopolare (folosite ca generatoare de curent continuu de curenţi mari şi tensiuni joase, cum şi ca generatoare de curent alternativ de frecvenţă medie şi înaltă), la cari, parcurgînd periferia indusului, sensul cîmpului magnetic în întrefier e invariabil.
Principiul producerii tensiunii electromotoare în maşinile electrice unipolare (v. şi Generator unipolar, sub Generator electric 2) rezultă din fig. II.
Discul î în rotaţie poate fi considerat constituit din sectoare juxtapuse, în cari se induc tensiuni electromotoare //. Principiu! maşinilor eiec-la trecerea prin cîmpul magnetic invariant ca sens. între periile 2, instalate la periferia discului şi pe axă, se va obţine tensiunea electromotoare.
Principiul producerii tensiunii electromotoare în maşini le electrice eteropolare rezultă din fig. III, în care o spiră, constituind
trice unipolare.
1) disc; 2) perii; 3) înfăşurare de excitatie.
După felul transformării, se deosebesc maşini electrice generatoare (v. Generator electric 2), cari transformă energia stereomecanică în energie electromagnetică; motoare (v.), cari transformă er.ergia electromagnetică în energie stereomecanică; convertisoare (v. Convertisor rotativ), cari, cu intervenţia energiei stereomecanice, modifică parametrii unei transmisiuni de energie electromagnetică, şi maşini electrice auxiliare, cjj funcţiuni mixte, folosite de exempl^ la montajele în cascadă (v. Montaj în cascadă maşină asincrorYăririaşină auxiliară, sub Cascadă, montaj în ~). Datorită reversibilităţii de funcţionare, nu există diferenţe esenţiale între generatoare şi motoare şi, de aceea, teoria lor e comună.
După felul curentului electric produs sau absorbit, se deosebesc maşini electrice de curent continuu şi maşini electrice de curent alternativ, asincrone şi sincrone ; după mărimea tensiunii, se deosebesc maşini electrice de joasa tensiune (sub 1 kV) şi de înaltă tensiune (1 —20 kV); după frecvenţa curentului, se deosebesc maşini electrice de frecvenţă ioasâ (162/3-*-circa 500 Hz), m3die(de la circaSOO Hz---10sau 20 kHz) şi înaltă (peste 20 l<Hz).
După felul excitaţiei, se deosebesc mcşini electrice cu excitaţie în curent continuu (maşina de curent continuu, maşina sincronă şi comutatoarea) şi cu excitaţie în curent alternativ (maşinile asincrone).
După modul obţinerii excitaţiei, se deosebesc maşini dinamo-electrice (al căror inductor e constituit din electromagneţi) şi magnetoelectrice (al căror inductor e constituit din magneţi permanenţi).
După părţile componente principale, se deosebesc maşini cu colector (maşina de curent continuu eteropolară, maşina
III. Principiul maşinilor electrice eteropolare. a) de curent alternativ; b) de curent continuu ; c) diagrama tensiunii electromotoare alternative; d) diagrama tensiunii electromotoare redresate; I) pol inductor; 2) spiră; 3) inele colectoare; 4) colector.
indusul, e rotită într-un cîmp magnetic produs de un inductor. Fluxul total cuprins de spiră avînd expresia 9—O cos co/ (oc=co/ e unghiul variabiI dintre normala la suprafaţa spirei şi direcţia cîmpului de inducţie, iar 00 e viteza unghiulară constantă a spirei), tensiunea electromotoare indusă are valoarea:
d cp _	.
e= — -r-^coQ) sin co/. d /
Dacă se leagă cele două capete ale spirei la două inele colectoare (v. sub Inel electric), se obţine o tensiune alternativ ă de frecvenţa /=co/2tt (v. fig. III c), iar dacă se leagă la lamelele
Maşină electrică
552
Maşină electrică
unui colector (v) se obţine o tensiune redresată (v. fig. III d). Folosind m spire în loc de una, decalate între ele cu 2 iz\m, legate la 2m inele, se obţin m tensiuni, defazate între ele cu lizjm (maşină polifazată).
Maşina elementară descrisă e reversibilă deoarece, alimen-tînd-o cu energie electrică, spira se va roti sub acţiunea cuplului electromagnetic motor dezvoltat.
în cazul cel mai general, maşina electrică e constituită din următoarele subansambluri, formate fiecare din mai multe piese: statorul (v.), rotorul (v.) (unul dintre acestea două avînd funcţiunea de inductor, v., iar celălalt, de indus, v.), înfăşurările (v.) constituite din bobine (v.), colectorul (v.), inelele colectoare (v. sub Inel electric), periile (v.), arborele, lagărele şi scuturile. V. planşa.
în circuitele electrice (înfăşurări) şi în circuitele magnetice (miez, întrefier, etc.) ale maşinii se stabilesc cîmpuri electrice, respectiv cîmpuri magnetice.
Inducţia magnetica în întrefier e repartizată în spaţiu şi variazăîn timp în mod diferit, după felul curentului, după felul înfăşurării şi după forma întrefierului.
într-o maşină electrică al cărei inductor e imobil, iar înfăşurarea acestuia e parcursă de un curent constant, inducţia magnetică în întrefier (v.) poate fi considerată ca direcţie radială, iar ca modul, invariantă în timp, dar variabilă spaţial
IV. Cîmpul inducţiei magnetice în întrefier, produs de curent constant în inductor fix. o) bipolar, cu înfăşurare repartizată parţial; b) bipolar, cu înfăşurare repartizată pe întreaga periferie; c) tetrapolar, cu înfăşurare repartizată parţial; Dj) diametrul exterior al indusului; t) pasul polar.
(de-a lungul periferiei întrefierului) după o curbă în trepte (v. fig. IV), care, descompusă în serie Fourier (din motive de simetrie cuprinde numai termeni impari), are expresia:
B(x) = Yi Bi sin — *•
încarex=^e pasul polar (D fiind diametrul indusului, 2p,
numărul polilor inductorului), iar/= 1, 3, 5***. în funcţionare, fundamentala avînd rol deciziv (armonicele produc efecte secundare dăunătoare), teoria generală a maşinii electrice se dezvoltă considerînd în principal numai această componentă fundamentală, adică se admite o repartiţie spaţială sinusoidală a inducţiei magnetice în întrefier.
Dacă înfăşurarea e parcursă de un curent alternativ, inducţia magnetică produsă (v. fig. V a) în întrefier variază spaţial sinusoidal (în aproximaţia precizată mai sus) şi temporal periodic, între un maxim pozitiv şi un minim negativ, conform relaţiei:
B{x, t)
sin— x cos co/
T
Dacă în maşină se produce un cîmp magnetic învîrtitor, variaţia inducţiei (v. fig. V b) e dată de relaţia:
; in (— lT
XI co/
(ecuaţia unei unde progresive, în care semnul ( —) minus e aplicabil pentru unda care se deplasează în acelaşi sens cu sensul pozitiv al lui xj.
V.	Cîmpul inducţiei magnetice în întrefier, produs în macini electrice cu cîmp alternativ (o), respectiv cu cîmp învîrtitor (b),
Considerînd un plan complex paralel cu planul transversal al maşinii, cîmpul de inducţie magnetică din întrefier poate fi reprezentat (v. fig. VI), în cele trei cazuri, respectiv prin vectorii:
î	c°s <*>/ şi	a	căror	direc-
ţie e axa cîmpului şi al căror modul e amplitudinea cîmpului. Valoarea instantanee a inducţiei într-un punct se obţine prin proiecţia vectorului pe raza dusă prin acel punct.
V/. Reprezentarea vectorial?, a inducţiei magnetice ît> întrefierul maşinii electrice.
o) dmp magnetic sinusoidal invariant în timp ; b) cîmp magnetic alternativ; c) cîmp magnetic învîrtitor.
Dacă în maşină se dezvoltă două sau mai multe cîmpuri învîrtitoare de aceeaşi viteză şi direcţie, ele pot fi înlocuite printr-un cîmp rezultant:
B=Bjţj"*+B^ai=(B1+B^at de aceeaşi viteză şi direcţie ca şi cîmpuri le componente.
Un cîmp alternativ (v. fig. VII a) în maşina electrică poate fi considerat ca rezultînd din suprapunerea a două cîmpuri învîrtitoare de sens contrar, de aceeaşi mărime şi turaţie, a căror valoare maximă e egală cu jumătate din valoarea maximă a cîmpului alternativ:
%c°s =	+
M
(ecuaţia unei unde plane staţionare ale cărei noduri sînt în axa neutră), în care co e pulsaţia curentului.
Din compunerea a două cîmpuri învîrtitoare de sens contrar, de mărime diferită, rezultă un cîmp învîrtitor eliptic (v, fig, VII c), adică a cărui amplitudine variază:
B=BleJ<0*— A cos co/-f jD sin co/,
unde A=BL-{-B2 ş\ D=B1—B2(elipsă cu axele A şi jD). Un astfel de cîmp mai poate fi considerat ca rezultînd din suprapunerea unui cîmp alternativ şi a unui cîmp învîrtitor circular.
Maşini electric©
0)	maşina de curent continuu; b) hidrogenerator sincron cu ax vertical; c) hidrogenerator sincron cu ax orizontal; d) generator sincron icţionat de motor Diesel;
e) lurbogenerator (sincron); f şi g) maşini comutatoare.
1) carcasă; 2) talpa carcasei; 3) scut; 4) inel de ridicare; 5) arbore; 6) pol principal; 7) pol auxiliar; 8) miezul indusului; 9) colector^ 10) lamela; 11) colierul port-periilor; 12) tija port-periilor; 13) canal de ventilaţie; 14) ventilator; 15) capăt de bobină; 16) lagăr; 17) bandaj; 18) inele colectoare; 19) crapodină; 20) pachet de tole; 21) înfăşurarea rotorului; 22) înfăşurarea statorului; 23) izolaţia bobinei polare; 24) steguleţ; 25) suport de bandaj; 26) roată polară; 27) coroană polară;
28) piesă polară; 29) butucul rotorului; 30) butucul colectorului; 31) inel de strîngere al colectorului; 32) manşetă izolantă (con izolant Stator); 34) flanşă de presare (la rotor); 35) pol aparent; 36) bucşa inelelor de contact; 37j paletă de ventilator; 38) bucşa ventilatorului
fundaţie; 41) lagăr; 42) excitatoare principală; 43) excitatoare secundară; 44) inel de bandaj ; 45) apărătoare pentru înfăşurare,
; 33) inel de presare (la ; 39) bornă; 40) placă de
Maşină electrică
553
Maşină electrici
Realizarea cazurilor precedente depinde de felul înfăşurărilor şi de defazajul curenţilor cari le străbat.
Cîmpurile de inducţie ale bobinelor unei înfăşurări de curent alternativ, decalate spaţial, dau o rezultantă care, în cazul cînd
VII, Cîmpuri magnetice învîrtitoare şi alternative. a) descompunerea unui cîmp alternativ în cîmpuri învîrtitoare; b) cîmp alternativ; c) cîmpuri învîrtitoare eliptice; d) cîmp învîrtitor ci rcular.
curenţii sînt în fază în toate bobinele, e suma geometrică a cîmpurilor individuale, iar în cazul cînd curenţii sînt defazaţi, e un cîmp învîrtitor eliptic (obţinut din cîmpurile învîrtitoare de sens contrar cari rezultă din descompunerea fiecărui cîmp alternativ în cîte două cîmpuri învîrtitoare circulare de sens contrar), care se poate reduce la un cîmp alternativ, dacă cele două cîmpuri învîrtitoare rezultante sînt egale (ceea ce se constată numai în primul caz), sau poate fi un cîmp magnetic învîrtitor circular, dacă unul dintre cîmpurile magnetice învîrtitoare rezultante e nul.
Acest ultim rezultat se obţine dacă rezultanta vectorilor reprezentativi ai cîmpurilor de inducţie magnetică ale celor m bobine aie înfăşurării maşinii e nulă (totalitatea vectorilor constituie o stea simetrică), condiţie care se poate exprima
prin: Y^+9^ = 2——, unde y^e decalajul spaţial al bobinei n faţă
de cea precedentă, şi 9 e defazajul curentului aceiei bobine faţă de cea precedentă (totalitatea spirelor în serie parcurse de acelaşi curent e considerată o singură bobină). în cazul bobinelor dispuse simetric, cîmpul învîrtitor de sens contrar se anulează, dacă decalajul spaţial (exprimat în unghiuri electrice) al bobinelor e egal cu defazajul temporal al curenţilor.
Această condiţie stabileşte posibilitatea obţinerii unui cîmp învîrtitor cu ajutorul unei înfăşurări trifazate parcurse de curenţi trifazaţi, adică defazaţi în timp cu 2tc/3.
La funcţionarea în gol amaşinilorelectri-ce, în întrefier se manifestă numai cîmpul inducţiei magnetice datorit inductorului maşinii (v. fig. Vlllo şi b).
MIJIM IIUSJIM
[1111111] wnm	L8.III1IU îmi
/a	
	
y	b
VIII, Forma cîmpului de inducţie magnetică la funcţionarea în gol a maşinii cu poli aparenţi (a), respectiv cu poli înecaţi (6).
prin compunerea tensiunilor magnetomotoare sau a soiena-ţiilor corespunzătoare (mai departe se va vedea, la maşina asincronă şi la cea sincronă, înlocuirea compunerii solenaţiilcr prin compunerea unor curenţi).
Solenaţia corespunzătoare unui pas polar (adică corespunzătoare păturii de curent pe porţiunea de indus sau de inductor în care sensul ei rămîne neschimbat) e dată de integrala:
S = C A dx,
Jo
unde A e densitatea păturii de curent, iar x=0 în punctul în care această densitate e nulă (deci în axa cîmpului).
După cum pătura de curent e alternativă sau învîrtitoare, solenaţia e alternativă sau învîrtitoare.
Prin integrare, se obţine: pentru componenta fundamentală a solenaţie' alternative a unei înfăşurări, expresia:
4V2 ^
0		s-i,
J 4 p
şi pentru solenaţia învîrtitoare, expresia:
0
2 V 2
Nj
jm
în cari N e numărul spirelor, 5 e factorul de înfăşurare (v. mai jos), I e curentul care străbate înfăşurarea, ni e numărul fazelor, iar j e indicele înfăşurării.
Dacă se neglijează reluctanţa oţelului, considerîndu-se numai reluctanţa întrefierului, inducţia magnetică maximă în întrefier, în cazul unui cîmp omogen şi radial, e dată de:
R ^0©
unde 0 e solenaţia corespunzătoare circuitului magnetic considerat (cuprinzînd două intervale de întrefier) şi S e mărimea întrefierului.
Se poate ţine seamă de efectul existenţei crestături lor, considerînd un întrefier mărit cu 10---20%, şi de efectul saturaţiei, considerînd un întrefier mărit cu 50*--100%, după felul maşinii.
în studiul maşinilor electrice e avantajos, uneori, să se folosească căderea de tensiune magnetică din întrefier (Hm$) în locul inducţiei magnetice, deoarece, în primă aproximaţie, această mărime e independentă de mărimea întrefierului, de starea magnetică a fierului şi de deschiderea crestăturilor.
Tensiunea magnetică din întrefier U m(x) într-un punct x, definit prin lungimea arcului la periferia indusului, considerată de ia o origine aleasă arbitrar, e egală cu integrala densităţii păturii de curent:
UJx) = jAdx + C,
La funcţionarea în sarcină, curentul din indusul maşinii produce şi el un cîmp de inducţie magnetică, care se compune cu cîmpul precedent, dînd un cîmp rezultant. Fenomenul, constituind reacţiunea (v.) indusului, prezintă diferite particularităţi, după felul maşinii.
Datorită saturaţiei circuitului magnetic, compunerea cîmpurilor de inducţie în‘maşinile electrice se face, în general,
unde A e densitatea păturii decurent (adică densitatea de curent lineară la periferia indusului). Acest rezultat se obţine imediat, ţinînd seamă că integrala de I inie a cîmpului magnetic de-a lungul unui traseu închis (v. fig. IX) prin inductor şi indus, care străbate întrefierul în două puncte xL—x şi x.2=x-f dx, se reduce, dacă se neglijează tensiunile magnetice în fier, la §H d/= U (xj)— U (x2), şi că solenaţia dintre cele
IX. Stabilirea tensiunii magnetice din întrefier.
două puncte e 0= f 2 A dx; în consecinţă, A— m Xx	c)x
densitatea păturii de curent e derivata tensiunii magnetice.
adică
Maşină electrică
554
Maşină electrică
: Densitatea păturiide curent A fiind o funcţiune periodică de.vcu perioada 2 t,în generai cu valoarea medie nulă,tensiunea magnetică e şi ea o funcţiune de x, de aceeaşi perioadă: Um(x+2r) = VJx).
Constanta C se determină astfel, încît ariile delimitate de părţile pozitive, respectiv negative, ale curbei tensiunii magnetice şi axa absciselor, să fie egale între ele.
Valoarea medie a inducţiei pe lăţimea întrefierului într-un punct xe dată, în funcţiune de tensiunea magnetică, de relaţia:
Mo
Armonicele curbelor inducţiei magnetice, ca şi ale tensiunii magnetice, trebuie luate în consideraţie în studiul complex ai maşinii electrice. Alimentînd în curent alternativ o înfăşurare repartizată, armonicele spaţiale ale tensiunii magnetice, în aproximaţia fierului nesaturat, rezultă din următoarea dezvoltare:
ujx.ty
Ns
—I cos co/ p
r . TT
sin - x-
1 ,
3 iz
, s i n —-x -r
5 7t
îri care £i» 53, £5 • • • sînt factorii de înfăşurare, Ns e numărul spirel°r înfăşurării, p e numărul perechilor de poli. O armonică
VJT
de ordinul ve termenul conţinînd factorul cos co/ sin —x
T
şi e o undă staţionară cu lungimea de undă Xv=2 t/v
Fiecare armonică a tensiunii magnetice produce un cîmp alternativ care poate fi descompus în două cîmpuri învîrtitoare de sens contrar. în cazul unei înfăşurări w-fazate pentru fiecare armonică corespund cîte cîmpuri învîrtitoare în fiecare dintre cele două sensuri. Pentru ca cele m cîmpuri învîrtitoare directe corespunzătoare armonicei de ordinul v să se adune, dînd un cîmp învîrtitor rezultant circular, iar cele m cîmpuri învîrtitoare inverse să se anuleze trebuie să fie satisfăcută
v+.1
condiţia v2 iz\m — kl n— ±2 nlm, k—0, 1, 2, 3 * * * sau-------= k=z
m
— număr întreg.
Deci, în cazul înfăşurărilor trifazate se pot produce cîmpuri învîrtitoare numai ale armonicelor impare al căror ordin nu e divizibil prin 3, adică numai cîmpuri corespunzătoare armonicelor: 5, 7, 11, 13, 17, 19, 23, 25.
Cele mai importante sînt armonicele de ordinele 5 şi 7, cum şi armonicele de crestătură. Afară de acestea, în curba cîmpului apar şi alte armonice, datorite saturaţiei neuniforme a oţelului şi mărimii uneori necontestate a întrefierului.
Circuitul magnetic (v.) al maşinii, constituit din: jugurile (v.) indusului şi inductorului, poli (v.), piese polare (v.), dinţi şi întrefier (v.), trebuie dimensionat astfel, încît în întrefier să se obţină mărimea necesară a inducţiei magnetice, respectiv a fluxului magnetic util.
O parte din fluxul magnetic produs nu străbate întrefierul, ci se închide pe alte căi, constituind fluxul de dispersiune. Tensiunile electromotoare induse în înfăşurări datorită acestor fluxuri au o inf/uenţă esenţială asupra comportării maşinilor: la maşinile de curent continuu, determină căderea de tensiune inductivă, iar la maşinile cu colector, tensiunea electromotoare de comutaţie. Calculul acestor tensiuni se face pe baza induc-tivităţilor de dispersiune. Pentru determinarea acestora, fluxul total de dispersiune se descompune în fluxurile parţiale: transversal pe crestături, prin capetele dinţilor şi la capetele de bobină, calculîndu-se pentru fiecare inductivitatea corespunzătoare.
Reactanţele înfăşurărilor maşinilor electrice au un rol foarte important în studiul funcţionării acestora. Se deosebesc mai multe feluri de reactanţe (v. Reactanţele maşinii sincrone), dar comune tuturor maşinilor sînt: reactanţa principală, corespunzătoare fluxului principal (care străbate inductorul şi indusul maşinii) şi reactanţa de dispersiune (v.), corespunzătoare fluxului de dispersiune (fluxul indusului care nu se închide prin inductor). Reactanţa principală a unei faze a înfăşurării maşinii electrice cu întrefier uniform are expresia:
în care km—32 pentru înfăşurările monofazate şi ^=48 pentru înfăşurările trifazate, / e frecvenţa, t e pasul polar, /e lungimea indusului, pe numărul perechilor de poli, S e întrefierul, Ns e numărul de spire, E, e factorul de înfăşurare.
în expresia menţionată s-a considerat numai componenta fundamentală a curentului şi s-a neglijat efectul saturaţiei, de care se poate ţine seamă mărind valoarea întrefierului S.
Tensiunea eIectro -m ot o a re a unei maşini electrice e rezultanta compunerii tensiunilor electromotoare produse în spirele înfăşurării. Tensiunea indusă într-o spiră mobilă
(v. fig. X) de un cîmp repartizat în spaţiu şi variabil în timp B (x,/) are expresia:
X. Producerea tensiunilor electromotoare într-o spiră în mişcare.
în care / e lungimea laturilor active ale spirei, x2 şi sînt coor-dx
donatele laturilor spirei, v=^j e viteza de deplasare a spirei,
er e tensiunea electromotoare de mişcare (de rotaţie) în cîmpul considerat invariabil în timp, iar eţ e tensiunea electromotoare de transformare, datorită variaţiei în timp a inducţiei, spira fiind considerată imobilă.
Expresia de mai sus se aplică de obicei considerînd un sistem de coordonate fix la maşina de curent continuu şi unul care roteşte cu viteza cîmpului învîrtitor la maşinile de curent alternativ; v eviteza periferică a indusului, la maşina de curent continuu, şi viteza relativă a indusului faţă de cîmpul învîrtitor, la maşinile sincrone şi asincrone.
La maşinile de curent continuu, sincrone şi asincrone cu cîmp învîrtitor, la cari B e invariabil în timp, tensiunea electromotoare de transformare e nulă; la maşina monofazată cu colector se produc ambele tensiuni electromotoare.
Tensiunea electromotoare, e (/) de rotaţie, indusă într-o înfăşurare prin variaţia fluxului cp care parcurge bobinele acelei înfăşurări cu p perechi da poli, are valoarea medie pe o semiperioadă
Em^npNs<î>s^fNs<i>s,
în care j—np e frecvenţa, n e numărul de rotaţii pe secundă, iar 0^. e amplitudinea fluxului mediu al unei spire.
Valoarea efectivă. £ a tensiunii electromotoare induse depinde de forma curbei e (/) şi se poate exprima prin E = 4?//N/î>,,
Maşină elcctricâ
555
Maşină jetectrrcă
uncje ţf= — e factorul de formă al curbe m
motoare care rezultă din:
V-
tensiunii electro- variază între 0,866 si 1 (la pas diametral) la înfăşurările
2	V
trifazate, cu
3	T
e2d t
Tl d<ft ~ăf
d t.
Dacă variaţia fluxului e sinusoidală E/•=—^ = 1,11 şi. deci,
2V 2
în acest caz, E=4,44 fN<&s.
fascicular inductor
Deoarece O— unde O e fluxul
s 5
total prin indus, iar ţ e factorul de înfăşurare (care ţine seamă că fluxul mediu al unei spire depinde de deschiderea bobinelor şi de repartizarea lor la periferia indusului), expresia tensiunii electromotoare se poate scrie sub forma mai comodă de folosit:
E = 4£^NJ/0.
Deoarece înfăşurările sînt constituite din bobine repartizate pe conturul întrefierului şi deoarece deschiderea bobinelor e în general mai mică decît pasul polar x, tensiunea electromotoare a unei faze se obţine printr-o dublă însumare geometrică a tensiuni lor electromotoare induse în laturile bobinelor înfăşurării fazei.
Numărul crestături lor corespunzătoare unui pol în care sînt plasate laturile bobinelor unei faze fiind q, rezultanta (prima însumare geometrică) a tensiunilor induse în aceste q
. sin qa/2	lup	,	.	,	„
laturi e-----—-qE , unde a=——- e cefazajul dintre doua
q sin a/2	c	Q
2 ir
laturi în crestături adiacente, decalate între ele cu —, Q fund
numărul total al crestături lor.
Raportul subunitar dintre această sumă geometrică şi suma aritmetică a tensiunilor induse, egală cu qEc, repre-
„ sin qoc/2
zintă factorul de repartizare al infăsurârii z. =--------------1^ •
'r q sin a/2
care are valoarea maximă pentru q-= 1 şi valoarea minimă pentru #->00 (în fig. XI a, suma geometrică e reprezentată prin coarda AD, iar suma aritmetică, prin lungimea conturului poligonal ABCD).
Cazul q->00 corespunde unei repartizări unifor-
T6 ^	'	X/.	Determinarea	factorului	de	înfăşurare,
deci fără crestă-	0)	însumarea	tensiunilor	electromotoare	produse
turi (conturul po-	În	conductoarele	unei	înfăşurări ; b)	însumarea ten-
lipon al devire	siunilor	electromotoare	în	conductoarele unei	spire
b	'	cu	oas	scurtat.
egal cu arcul AD).
Dacă înfăşurarea e cu pas scurtat (cele dou$ laturi ale fiecărei bobine nu cuprind un pas polar, B^<t), tensiunile electromotoare induse în cele două laturi ale unei bobine se adună geometric (a doua însumare geometrică) şi în mod analog însumării precedente: aici intervine un al doilea factor (v. fig.
în consecinţă, factorul’ de înfăşurare are expresia:
sin q a/2 . % 71
ţ = 2-. ------sin-----— - ,
q sin a/2	-	t	2
Tensiunile electromotoare induse de armonicele cîmpului" de inducţie magnetică nu au, în general, o influenţă deosebită asupra valorii efective a tensiunii electromotoare. Totuşi, se impune să se verifice ca acestea să nu abată apreciabi I tensiunea de la forma sinusoidale. Valoarea efectivă a armonicei deordinul v a tensiunii electromotoare indusee dată de ■Ev=4,44IVJ/v"Hv<I>vV unde / =v/e frecvenţa şi.<E>V e valoarea maximă a armonicei de ordinul v a fluxului unui pol (în curba cîmpului apar numai armonice de ordin impar).
Factorul de înfăşurare corespunzător are expresia:
r . sin v q a/2 .	tt
±—•——0 sin v - -	»
q sin v a/z	t	l
în care semnul plus se aplică pentru v= 1, 5, 9, 13**',: iar semnul minus, pentru v=3, 7, 11, 15*** .
în cazul înfăşurări lor maşinilor cu colector, ţinînd seamă N
că Nr— —, unde 2 a e numărul căilor de curent, N e numărul 4 a
total al conductoarelor, rezultă următoarele expresii ale tensiunii electromotoare: pentru maşinile de curent continuu
N
E = pn — <D, a
iar pentru maşinile de curent alternativ (tensiunea electromotoare efectivă):
N
E — pn — $ r.
F a ef..........
Cuplul dezvoltat în maşina electrică, între stator şi rotor, se poate deduce din egalitatea puterii mecanice cu puterea electromagnetică:
mEI cos (EI)
M = -
2tz n
M :
unde m e numărul fazelor, E e tensiunea electromotoare în sarcină a unei faze, I e curentul unei faze, n e turaţia.
O expresie a cuplului se deduce presupunînd înfăşurarea situată în întrefier:
Forţa exercitată de un cîmp magnetic de inducţie transversal B asupra unui conductor cu lungimea /, parcurs de un curent I, fiind dată de relaţia F—IBl, cuplul e dat de relaţia: ftD ,2
în care A şi Bx reprezintă, respectiv, densitatea păturii de curent şi inducţia magnetică în punctul de coordonată x, considerat de la începutul pasului polar, D şi / sînt diametrul şi lungimea indusului, t e pasul polar, 2 pe numărul de poli.
Considerînd numai fundamentalele, (numai armonicele de acelaşi ordin v contribuie la producerea cuplului rezultant),
TU
sin si
T
inducţia şi pînza de curent au expresiile: Bx~B^ j şi, ţinînd seamă că
Ax~AM
■ (n
sin x-
X/b): E
Bb 7Z
= sin---- —, factorul de pas scurtat, a cărui valoare
O
M'
Maşină electrică
556
Maşină electrici
rezultă:
^ P D AM®M cos ^
unde e decalajul dintre repartiţia păturii de curent şi a cîmpului.
în cazul maşinilor monofazate, fluxul şi pătura de curent variind sinusoidal, 0^=0 sin ş\A^=A( sin <ot —oc), cuplul are valoarea medie:
pD AQ> cos tp co a.
în cazul maşinilor cu cîmp învîrtitor amplitudinile păturii de curent	ale	inducţiei	B^ fiind constante în timp, cuplul
exprimat de relaţia M= — pDA^cos ^ e constant. Des-
compunînd AM şi Bmî n componente reciproc perpendiculare, se obţine:
M = ^pD
în cazul maşinilor de curent continuu şi alternativ cu colector, pătura de curent între două perii succesive (deci, în general, în lungul unui pas polar) fiind constantă, se obţine:
M = pDA<&,
unde O e fluxul total al unui pas polar, între două perii, care pătrunde în indus. La maşinile de curent continuu, A e constant în timp; la maşinile de curent alternativ, pătura de curent şi fluxul variază în timp şi, de aceea, cuplul pulsează.
Cuplul mecanic laarbore se obţine ţinînd seamă de pierderile mecanice în maşină.
Efortul tangenţial mediu, adică forţa tangenţială medie la periferia indusului, raportată la unitatea de arie a suprafeţei cilindrice a indusului, are expresia:
M 2M 1 P a~/D\
( i)kDI
şi constituie o măsură a utilizării, din punctul de vedere electromagnetic, a suprafeţei laterale a inclusului.
Pierderile de putere în maşina electrică sînt electrice şi mecanice.
Pierderile electrice (v.) se produc în fierul activ (prin efect Joule datorit curenţilor turbionari şi prin isterezis), în conductoarele înfăşurărilor şi la perii (prin efect Joule),
Pierderile mecanice prin frecări se produc în lagăre, prin ventilaţia aerului de răcire şi prin frecarea periilor pe colector sau pe inelele colectoare.
Puterea pierdută în lagăre se calculează cu diferite relaţii; de exemplu, în cazul rulmenţilor cu bile,
/>y«0,015 ~ v [W],
unde F (kgf) e solicitarea cămăşii interioare, D (cm) e diametrul cercului centrelor bilelor, v (m/s) e viteza periferică a fusului. — Puterea necesară ventilaţiei poate fi determinată cu relaţia:
în care Q (m3/s)' e debitul de aer, v( m/s) e viteza periferică.— Pierderile prin frecarea periilor se pot exprima prin:
pp = 9,8îiJ.pSi’,
unde [x e coeficientul de frecare, p (kgf/cm2) e presiunea periilor, v e viteza periferică a colectorului sau a inelelor, S e aria secţiunii transversale a periilor.
încălzirea maşinii electrice în funcţionare e datorită pierderilor descrise mai înainte. Diferenţa dintre căldura dezvoltată corespunzătoare pierderilor de energie şi cea transmisă mediului înconjurător prin radiaţie, prin conducţie şi convecţie, e acumulată în corpul maşinii prin creşterea temperaturii conform relaţiei:
păt — Avi$ăt = Mc d$,
în care p e puterea pierdută, A e aria suprafeţei maşinii, a e coeficientul mediu de transmisiune a căldurii, & e diferenţa dintre temperatura corpului şi temperatura mediului ambiant (încălzirea), M e masa corpului, c e căldura specifică medie.
Dacă p şi a sînt funcţiuni oarecari de timp, ca, de exemplu, la o maşină care funcţionează cu sarcină şi turaţie variabile, ecuaţia încălzirii are forma:
* J 0
unde
Considerînd cazul în care p şi a sînt constante, se deosebesc următoarele regimuri de funcţionare principale: staţionar, de scurtă durată şi intermitent.
în regim staţionar, partea din dreapta a ecuaţiei încălzirii
fiind nulă, încălzirea maximă rezultantă e —piAa. Inte-
max
Mc
grînd ecuaţia diferenţială, notînd T= —- (constanta de timp)
Atz
şi considerînd că pentru /=0, a>=$0, se obţine relaţia:
care pentru &0=0 devine max(A—e~ ^). Pentru p= 0, şi se obţine	ecuaţia răcirii maşinii (v.fig.X//),
imaginea oglindită a curbei de încălzire.
Pentru T constant, încălzirea staţionară e atinsă după o durată infinită ; 99 % din încălzirea staţionară e atinsă după /= 4,6 T.
Durata de funcţionare fiind lungă, toate părţile maşinii ating temperaturi practic stabile (în acest caz, încălzirea nu trebuie să depăşească limitele prescrise).
Ipotezele admise la stabilirea ecuaţiei încălzirii nu sînt integral satisfăcute la maşinile-electrice: pierderile dezvoltatep depind într-o anumită măsură de temperatură; coeficientul de transmisiune a căldurii a creşte cu temperatura; conducti-bilitatea termică din interiorul maşinii nu e infinită (de aceea temperatura la suprafaţă creşte mai încet decît rezultă din ecuaţie).
în majoritatea cazurilor din practică interesînd numai alura părţii superioare a curbei de încălzire, aproximaţiile făcute sînt admisibile. In acea parte a curbei de încălzire,# în funcţiune d&
de — e o I inie dreaptă (v. fig. XIII). De aceea nu e necesar să d t
se ajungă cu încercarea de încălzire pînă la temperatura finală, ci poate fi întreruptă, de exemplu, dupătimpul /=3 T, încălzirea finală obţinîndu-se prin extrapolare grafică (v. fig, XIV)
XII. Curba 1 a încălzirii relative $70-mox cu încălzire iniţială nulă (^-0=0), şi curba 2, a răcirii relative <}/$•„ cu încălzire finala nulă &f=0.
Maşina electrica
557
Maşină electrica
XIII.
în modul următor: se măsoară încălzirea & la intervale de timp egale A/ (de ordinul a10—15 min), se înscriu în ordonată încălzirile &lf '8'2, •••, iar creşterile de încălzire A0-1='8'1— în stînga axei ordonatelor , pe paralele duse la axa absciselor prin punctele de ordonate &lf &2'"' •
Dreapta A care uneşte extremităţile segmentelor A& e dreapta temperaturii de regim şi intersecţiunea ei cu axa temperaturilor dă valoarea temperaturii de regim.
Cunoscînd încălzirea fi-nală &max, a unei părţi a maşinii, se poate determina constanta de timp din re~ laţia:
T Mc*mgx
P
în regim de scurtă durată, după un scurt timp de funcţionare urmează o perioadă de repaus suficient de lungă pentru ca maşina să se poată răci pînă la temperatura me-
diului ambiant.	t	^	^	M
Deoarece, pentru o aceeaşi maşină, raportul ’ încălzirilor maxime e egal cu raportul pierderilor:
^	^	max	P
Determinarea teoretică aîncăzirii finale.
curba de încălzire $•(/); 2) dreapta
de extrapolare 1
\d/
max r
e încălzirea
At At At
XIV. Extrapolarea grafică a încălzirii finale din porţiunea superioară a curbei de încălzire.
unde
limită atinsă în cazul funcţionării de durată cu sarcina permanentă, şi p’ e pierderea de putere
corespunzătoare, iar &max e încălzirea la care se ajunge în regim de scurtă durată, şi p e pierderea de putere corespunzătoare, în ipoteza că încălzirea iniţială e zero (&0—0) rezultă
şi, punînd condiţia ca şi în regimul de scurtă durată încălzirea să nu depăşească valoarea maximă &max (prescrisă în
general) rezultă:
etlT ksi = ’
din care se poate stabili puterea admisibilă la regimul de scurtă durată t (v. fig. XV). La sarcini foarte mari, eliminarea căldurii
spre exterior e foarte mică; neglijînd căldura cedată,
în regim intermitent, intervalele de funcţionare a (active) alternează cu intervalele de scoatere din circuit b (pauze) (a-\-b=D, durata unui ciclu), fiind standardizate următoarei valori relative ale intervalului activ:
Da = a/(a -f b): 0,15; 0,25 şi 0,40.
Temperatura maşinii în acest regim se poate determina grafic din curba de încălzire pentru funcţionarea de durată şi. din curba de răcire. în fig. XVI, încălzirea (considerînd că se începe cu -9'=0) se face pe durata t—a după curba de încălzire
(1) pînă în punctul $(a); urmează o răcire pe durata pauzei b, după curba de răcire (2) [care trebuie deplasată, în acest scop, paralel cu ea însăşi, pînă trece prin punctul &(tf)]; de la timpul
Ksd
0	0,2	0,4	0,6	0,8	1
*/j
XV. Raportul kS(j dintre pierderile în regim de funcţionare de scurtă durată si în regim de durată pentru aceeaşi încălzire finală, funcţiune de durata de conectare raportată la constanta de timp T.
XVI. încălzi rea maşinii electrice în regim de funcţionare intermitent.
t—a-\~b urmează din nou o încălzire din punctul &(a+b) [în acest scop, curba de încălzire trebuie deplasată paralel cu ea însăşi pînă în punctul &(*-{-£)], etc. Se obţine astfel curba frîntă care reprezintă încălzirea.
Introducînd în ecuaţia încălzirii şi în aceea a răcirii condiţiile ca în regim stationar încălzirile limită	si	,	cari
o	max	’	mm
intervin în timpul a al conectării, să coincidă cu încălzirile limită în timpul pauzelor b (v. fig. XVII), rezultă că, dacă se ia încălzirea maximă admisibilă la funcţionarea intermitentă egală cu încălzirea la puterea nominală de durată, raportul dintre pierderile în regim intermitent şi pierderile la sarcina nominală în regim de durată e dat de relaţia:
1-e
1 —e
in care a=
XVII. Raportul pierderilor la funcţionarea intermitentă şi la iar Ta funcţionareadedurată, cu aceeaşi încălzire, pentru diferite
valori —în funcţiune de a.
şi Tb sînt constantele de timp la încălzire şi la răcire.
Determinarea încălzirii maşinilor electrice se face experimental prin metoda variaţiei rezistenţei înfăşurărilor, cum şi prin metoda instrumentelor de măsură a temperaturii (termometre cu rezistenţă, termocupluri).
• Instalaţiile de răcire a I e m a ş inilor electrice servesc la evacuarea căldurii produse prin pierderi. Ele variază, în principal, după modul de protecţie (v.) a maşinii la acţiunea mediului exterior. Se deosebesc maşini cu răcire naturală (cari nu au dispozitive speciale de răcire), cu auto-ventilaţie interioară (adică cu ajutorul ventilatoarelor sau al altor dispozitive instalate în interiorul maşinii, formînd corp comun cu partea rotitoare a acesteia) sau exterioară (părţile interioare ale maşinii, nefiind accesibile aerului exterior, sînt răcite prin autoventilaţie suprafeţele exterioare) şi cu răcire separată (agentul de răcire e vehiculat prin ventilatoare sau pompe instalate separat de maşină) (v. fig. XVIII).
Maşini cu răcire naturală se construiesc pentru puteri mici (zeci sau sute de waţi).
• Maşină electrica
556
Maşina electrica
Maşinile; cu autoventilaţie interioara pot fi cu ventilaţie prin absorbire (cel mai frecvent folosită),sau cu refulare a aerului. După direcţia curentului de aer cât-'e vine în contact cu părţile încălzite, ventilaţia poate fi radia-lă sau axială. în sistemul radial, aerul circulă prin canalele . radiale dintre pachetele de tole, în acest scop servind un ventilator -sau două ventilatoare; în sistemul axial, aerul circulă prin canale axiale practicate numai în rotor (sistem axial sim- .
• piu) sau atît în ,rotor cît. şi în stator (sistem axial •dublu). .
Maşinile cu au-toventilaţieexterioară fiind destinate pentru folosire în medii cu gaze explozive sau ■ cu vapori de acizi sînt capsulate, a-dicăsînt construi-. te astfel, încît aerul să nu poată pătrunde în interiorul maşinii. în acest caz, căldura dezvoltată e cedată mediului exterior prin suprafaţa exterioară a maşinii peste care circulă aer propulsat de un ventilator scos în afara scutului port-pafier. Forţarea circulaţiei aerului în interiorul maşinii se asigură prin ventilatoare instalate în interior.
. . La maşinile cu răcire separată se foloseşte sistemul în circuit închis şi în circuit deschis. în primul caz, agentul, răcitor e aerul care, după ce a ventilat maşina, e evacuat în mediul înconjurător; în al doilea caz, agentul răcitor poate fi apa, aerul sau alte gaze şi, de cele mai multe ori, hidrogenul, care prezintă următoarele avantaje: nu întreţine arderea,‘are capacitate de răcire mai mare şi pierderi prin frecare mai mici decîtia ventilaţia cu aer. Sistemul în circuit închis se poate aplica şi la folosirea autoventi laţ iei.
Calculul ventilaţiei maşinii electrice se face în modul următor: se
calculează cantităţi le decăldură care se dezvoltă, corespunzător pierderilor în conductoare şi în fier, se stabilesc fluxurile de căldură din locul producerii căldurii pînă la mediul de răcire (v. fig. XIX), se stabileşte schema circuitului caloric (analogă unui circuit electric, şi se rezolva ca şi acesta) şi se deduc diferenţele de temperatură (încălzirea maşinii) între diferitele puncte ale maşinii şi mediul-de răcire.
X/X. Caile de evacuare c căldurii într-o maşină asincronă.
Rezistenţa calorică R a unui corp, egală cu cîtul dintre diferenţă' de temperatură -9- între două feţe isoterme ale corpului (v. fig. XX) şi căldura O care le traversează în unitatea de timp i R—I , se determină din relaţia R=—.
{ Q)	’
în care / e lungimea corpului în sensul fluxului de căldură, A e aria secţiunii transversale şi X e conductivitatea termică a corpului.
Pentru calculul circuitului caloric se repre- = zintă prin curenţi electrici fluxurile de căldură
<3>Cu Ş* ^Fe 1 'ar încălzirile #Cu Ş' $Ye se deduc,
în mod asemănător unei căderi de tensiune, prin înmulţirea rezistenţei calorice cu fluxul termic din acea rezistentă.
Astfel, în cazul din fig. XXI:
Fe “
<D
Rp + R
Cur^+rf+R
R„
R
Fe Ra + RF + R Ra + RF
Cu
R +RF+R
• Fe
Rtf+RFiR
R,
XVIII. Sisteme de: ventilaţie ale maşinilor electrice a---g) cu autoventilaţie: o) prin absorpţie; b) prin refulare; o) radial; d) radial cu două ventilatoare; e) axial simplu; f) axial dublu; g) cu ventilaţie exterioară; h şi /') cu răcire separată (în circuit închis); )) ventilator; 2) răcitor; ?) maşină electrică.
XX. Determi -narea rezistenţei calorice la transmiterea căldurii printr-un perete plan de
unde R e rezistenţa echivalentă rezistenţelor lungime infi-Re şi Rc .	’	’	nită-
Ventilatoarele folosite în construcţia maşinilor electrice se pot împărţi în două clase:	ventilatoare centrifuge (v.
fig. XXII) şi ventilatoare cu elice (v. fig. XXIII).
XXI. Schema termică echivalentă a unei maşini asincrone.
pj) pierderile în conductoare prin efect Joule şi pierderile suplementare; Ppe) pierderile în circuitul magnetic; Rf) rezistenţa termică dintre conductoare şi tole; rezistenţa termică dintre conductoare şi aerul de răcire; Re) rezistenţa termică dintre oţel şi aer la ieşirea căldurii prin suprafeţele plane laterale ale pachetului de tole:	Rc) rezistenţa termică dintre oţel şi aer la ieşirea căldurii
prin suprafaţa cilindrică a pachetului de tole ; bp diferenţa de temperatură dintre conductoare şi aerul de răcire; $jre) diferenţa de temperatură dintre oţel şi aerul de răcire.
or electrice se referă unor materiale, funcţionare
încercările maşini la: modul execuţiei, calitatea (în condiţii normale, în condiţii de suprasarcină sau supraturaţie, în condiţii de avarie, —scurt-circuit sau supratensiune) încălzire şi randament.
Se deosebesc încercări de tip (executate în fabrică la maşinile de tip nou, cu scopul de a stabiI i toate caracteristicile şi toţi parametrii importanţi din punctul de vedere al folosirii, şi de a verifica concordanţa lor cu cerinţele impuse acelui tip) şi de control (executate asupra oricărei
maşini; cuprind numai o parte din încercările precedente şi au drept scop să verifice dacă sînt satisfăcute condiţiile tehnice principale). .
încercările consistă în principal în: măsurări (de ex.: ale rezistenţelor, pierderilor, încălzirii, etc.), înregistrări (de ex,
XXII. Ventilator centrifug radial.
Maşina electrica
559
Maşină electrică
ale formei curbei tensiunii), probe (de rigiditate dielectrică, de rezistenţă mecanică la solicitările datorite supravitezei şi
■	XX///. Ventilatoare cu elice.
■a) dintr-o singură bucată; b) cu paletele prinse de bucşă cu şuruburi;
c)	cu butuc şi cu şaibă de fixare.
scurt-circuitelor, etc.), ridicări de caracteristici (v.) (dintre cari cele mai importante sînt cele de funcţionare în goi şi în scurt-circuit), examinări ale modului de funcţionare (pornirea, cuplarea în paralel, condiţiile de comutaţie, etc.), stabilirea prin calcule a diferiţilor parametri sau a diferitelor diagrame, etc.
Rezistenţele înfăşurărilor (necesare, în special, pentru determinarea pierderilor prin efect joule-Lenz) se măsoară în curent continuu; cu puntea dublă (pentru valori sub 0,001 Q), cu ampermetrul şi cu voltmetrul, în montai aval (pentru valori ântre 0,001 •••1^) şi cu puntea Wheatstone (pentru valori peste 1 £}). Rezistenţa izolaţiei se măsoară cu ohmmetrul.
încercarea rigidităţii dielectrice a izolaţiei dintre spire se face cu o tensiune mai înaltă decît cea nominală, aplicată (în cazul motoarelor) sau produsă (în cazul generatoarelor) un interval de timp scurt; încercarea rigidităţii dielectrice a izolaţiei înfăşurări lor faţă de masa maşinii şi a izolaţiei dintre ■înfăşurări se face cu tensiuni mult mai înalte (cari depăşesc dublul tensiunii nominale).
Încercarea de funcţionare în gol (în general ca motor, în cazul maşinii asincrone şi, în general, ca generator, în cazul maşinii sincrone) se face la tensiunea nominală, cum şi la tensiuni superioare şi inferioare acesteia. Trasînd, pe baza măsurărilor, curba pierderilor totale (mecanice, în fier şi în conductoare) în funcţiune de tensiune sau de pătratul tensiunii, se
încercarea de scurt-circuit se face în mod deosebit, după felul maşinii. — în cazul maşinii asincrone, înfăşurarea secundară e legată în scurt-circuit, iar rotorul e calat. Tensiunea aplicată pe partea primară poate fi variată între anumite limite (tensiunea pentru care se obţine curentul nominal e o fracţiune din tensiunea nominală). Se măsoară cumulate: pierderile prin efect Joule în stator şi în rotor, cum şi pierderile suplementare (/>). — în cazul maşinii sincrone, indusul e legat în scurtcircuit, curentul de excitaţie e variat între anumite limite, iar turaţia e menţinută constantă. încercarea se face pentru scurtcircuit trifazat, bifazat (prin legarea a două faze între ele sau prin legarea a două faze la punctul neutru) şi monofazat (prin legarea unei faze la punctul neutru). Se măsoară cumulate: pierderi le prin efect Joule în indus, pierderi le mecanice şi suplementare. Determinînd prin calcul pierderile prin efect joule şi cunoscînd pierderi le mecanice de la încercarea de funcţionare în gol se separă (v. fig. XXV) pierderile suplementare (cari se obţin şi prin metoda lansării).
Din încercările de scurt-circuit şi de funcţionare în gol, cum şi din încercări cu caracter special, se determină parametrii maşinii electrice, ca, de exemplu, raportul de scurtcircuit al maşinii sincrone. Acest parametru (definit ca raportul dintre curentul de excitaţie /0. corespunzător tensiunii
XXV. Separarea pierderilor maşinii sincrone la funcţionarea în scurt-circuit.
1) curba pierderilor totale în scurt-circuit (p=PCu+Pm+Ps' unde p sînt pierderile suplementare); 2) curba pierderilor în cupru şi mecanice(PCu^Pm^-
XXVI. Determinarea raportului de scurt-circuit (RSC).
1) caracteristica de funcţionare în gol E0=f(i); 2) caracteristica de funcţionare în scurt-circuit trifazat /^3=/(/)< Pentru maşini saturate, RSC = /0/i^ = =/& o!In< pentru maşini nesaturate,
rsc=,-;//i4=7^o//«.
XXIV. Separarea pierderilor la funcţionarea în sol a maşinii asincrone (o şi b) şi sincrone (b).
a)	în prezentarea pfe-i~pm~ fiU^: b) în prezentarea (mai adecvată) pfe+ +^/-=/(L7i):	curba Pierderilor totale (/= />Cu+^Fe+iW : 2) curba
pierderilor în fier şi mecanice (p—pCu^PFe+Pv? : Pc u^1-5 R-Joi’
'poate obţine apoi uşor separarea lor (v. fig. XXIV). Măsurînd la maşina asincronă tensiunile primare şi secundare, se obţine
raportul de transformare:	~	J	1 +-J^|. unde ttt e
2	j*2 ^2 1 2 ;
'coeficientul" de dispersiune Heyland, 5i şi £2 înfăşurare, si Ns2 reprezintă numărul de spire ale fazelor înfăşurărilor primară şi secundară.
H
sînt factori de
nominale de funcţionare în go!, şi curentul de excitaţie corespunzător curentului nominal în scurt-circuit, sau definit ca raportul dintre curentul de scurt-circuit JT^q, corespunzător excitaţiei în gol, şi curentul nominal I ) se determmă(v.fig.XXW) din caracteristicile de funcţionare în gol E0=/(/) şi în scurtcircuit trifazat îk3= /(/) şi are valoare mai mare decît 1, pentru maşini cu poli înecaţi, mai mică decît 1 pentru maşini lente, cu poli aparenţi, şi aproximativ egală cu 1, pentru maşini rapide cu poli aparenţi şi pentru hidrogeneratoare.
Alunecarea maşinilor asincrone se determină, pentru valori mici, prin măsurarea directă a frecvenţei curenţilor rotorici (urmărind oscilaţiile unui galvanometru legat între două inele, la motoarele cu rotorul bobinat, sau la bornele unei bobine fixate în dreptul axului rotorului, la motoarele în scurt-circuit), iar pentru valori mari, prin metoda stroboscopică (v.).
încălzirea maşinilor se stabileşte printr-o funcţionare de durată (în regimul nominal, cu tensiunea, curentul şi turaţia nominală), pînă cînd temperaturile părţilor de oţel activ şi ale înfăşurărilor devin practic stabile. încercarea poate începe atît cu maşina în stare practic rece cît şi cu ea în stare practic caldă; de asemenea, pentru a,scurta timpul încercării; maşinilor destinate unui.regim de lucru de lungă durată, la început maşina poate fi supraîncărcată.
Maşină electrică
560
Maşină electrică
Temperaturile se determină prin metoda termometrului (termometrecu mercursau cu alcool, termocupluri, termometre cu rezistenţă), metoda variaţiei rezistenţei electrice (aplicată pentru înfăşurări), metoda indicatorilor de temperatură instalaţi iniţial (în punctele maşinii inaccesibile după terminarea fabricaţiei şi unde se consideră că temperaturile pot atinge cele mai mari valori) şi metoda indicatorilor instalaţi ulterior.
Randamentul maşinilor electrice e raportul dintre puterile actiye debitată (utilă) Pu şi absorbită P& :
P P u u
unde p reprezintă pierderile totale ale maşinii şi ale tuturor aparatelor auxiliare necesare funcţionării maşinii, ca reostate, rezistoare, bobine de reactanţa, transformatoare auxiliare, etc.
în general, una dintre cele două puteri e electrică, iar cealaltă e mecanică; numai la convertisoare ambele puteri sînt electrice; randamentul agregatelor compuse din două sau din mai multe maşini electrice se indică obişnuit global.
Randamentul se determină direct şi indirect. Randamentul se determină direct măsurînd atît puterea debitată cît şi cea absorbită (metodă indicată numai în cazul cînd diferenţa dintre cele două puteri e relativ mare); randamentul se determină indirect măsurînd pierderile maşinii p.
Pentru măsurarea directă se folosesc: metoda cuplării cu o maşină auxiliară etalonată (ceea ce permite măsurarea electrică atît a puterii debitate cît şi a celei absorbite) şi metoda frînării (se determină puterea mecanică măsurînd turaţia şi cuplul cu ajutorul unei frîne, al unui dinamometru sau al unei maşini pendulare).
Pentru măsurarea indirectă se folosesc: metoda recuperării energiei sau metoda opoziţiei (v. Opoziţiei, metoda ~), metoda prin supraexcitaţie, metoda calorimetrică şi metoda pierderilor separate.
Metoda prin supraexcitaţie, aplicată numai maşinilor sincrone, consistă în următoarele: maşina funcţionînd în gol ca motor, se reglează excitaţia separată, mărind-o pînă cînd curentul absorbit e egal cu cel nominal. Pierderile totale se compun din puterea absorbită şî din pierderile prin excitaţie.
Metoda calorimetrică consistă în determinarea pierderilor prin măsurarea, directă sau indirectă, a cantităţii de căldură cedată agentului de răcire. La măsurarea directă se determină debitul şi temperaturile la intrarea şi la ieşirea agentului de răcire. La măsurarea indirectă se compară creşterea de temperatură a agentului de răcire cu o creştere de temperatură provocată de o putere cunoscută, care poate fi măsurată pe cale electrică.
Metoda pierderilor separate consistă în determinarea separată a fiecărei categorii de pierderi: mecanice, în circuitul magnetic, în conductoarele înfăşurărilor principale şi de excitaţie, în contactele de trecere ale periilor şi suplementare.
Pierderile în circuitul magnetic şi pierderile mecanice, ambele cumulate, se determină în două moduri: punînd maşina să funcţioneze ca motor în gol sau ca generator în gol, acţionat de un motor tarat. Pierderile mecanice şi în circuitul magnetic sînt egale, în primul caz, cu diferenţa dintre puterea absorbită şi pierderile în circuitele electrice ale indusului; în al doilea caz, ele sînt egale cu puterea mecanică absorbită.
Pierderile prin efect Joule în circuitele principale (în indus şi în circuitele legate în serie cu indusul) se determină, la maşinile de curent continuu, sincrone şi asincrone, pe baza valorii curentului şi a rezistenţei înfăşuşărilor (măsurate în curent continuu).
Pierderile în înfăşurarea rotorică a maşinii asincrone poli-fazate sînt egale cu produsul alunecării prin puterea electromagnetică (diferenţa dintre puterea absorbită la sarcină nominală şi pierderile din înfăşurarea statorului şi din circuitul magnetic); pierderile din înfăşurarea rotorică a maşinii asincrone monofazate sînt egale cu produsul puterii electromagnetice prin valoarea dublă a alunecării.
Pierderile pentru excitaţie se determină pe baza valorii curentului de excitaţie şi a rezistenţei înfăşurării de excitaţie sau a tensiunii de excitaţie. în cazul excitatoarelor pe arborele maşinii principale se adaugă pierderile acesteia, cu excepţia pierderilor mecanice.
Pierderile în contactele de trecere ale periilor sînt egale cu produsul curentului prin căderea de tensiune (1 V pentru periile de cărbune şi de grafit, şi 0,3 V, pentru periile de cărbune cu metal şi grafit metal).
Pierderile suplementare (pierderi suplementare în circuitul magnetic şi în alte părţi metalice, în conductoare, şi pierderile datorite comutaţiei) se determină prin metoda de scurtcircuit şi prin metoda autofrînării sau a lansării (v. Lansării, metoda ~).
Metoda de scurt-cîrcuit consistă în acţionarea cu un motor tarat a maşinii în scurt-circuit. Pierderile suplementare sînt egale cu diferenţa dintre puterea mecanică absorbită şi pierderile magnetice plus pierderile în înfăşurarea indusului.
în studiul maşinilor (ca şi în al transformatoarelor electrice) interesează de obicei variaţia randamentului cu puterea utilă Pu. în acest scop se exprimă pierderile sub forma:
p—pQ+k1pu+>y?2,
unde p0 sînt pierderile independente de sarcină sau pierderile de funcţionare în gol (pierderile în circuitul magnetic, pierderile mecanice, pierderile în excitaţia independentă sau derivaţie, etc.); kxP2 sînt pierderi proporţionale cu sarcina (pierderile electrice la perii); k2Pu sînt pierderi proporţionale cu pătratul sarcinii (pierderi Joule-Lenz în circuitele principale, excitaţia serie, polii auxiliari, etc.).
Exprimînd încărcarea maşinii prin raportul dintre puterea utilă şi puterea nominală:
x=p«lp,r
randamentul devine
7) =------------------------
**?,** + (■l +	+
tf
Pentru x=0 şi x->oo, 7] = 0, iar pentru x^=z(\/pJk2)/Pn, randamentul e maxim, avînd valoarea:
_________1
lM~'i+ki+2yJJ^'î
La încărcarea xM corespunzătoare randamentului maxim, pierderile în gol sînt egale cu pierderile principale Joule (V*=A>)-
Deoarece pierderile în maşinile electrice (şi în transformatoare) au în general valori reduse, iar	se	realizează
în jurul puterii nominale, curba 7]=/(P^) sau y] = /(*) are un aspect specific, prezentînd o creştere bruscă la început şi apoi, pe o plajă destul de largă, o variaţie înceată. —
Maşină de curent continuu:	Maşină	electrică
care debitează sau absoarbe energie electromagnetică sub tensiune la borne continuă.
Statorul (v.) are, în general, funcţiunea de inductor (v.) şi e echipat cu o înfăşurare de excitaţie, iar rotorul (v.) are,
Maşină electrică	561	Maşină	electrică
în general, funcţiunea de inclus (v.) şi e echipat cu o înfăşurare (v.) închisă, legată la un colector (v.).
Curenţii alternativi incluşi în conductoarele înfăşurării sînt captaţi prin colector; deoarece captarea se face în permanenţă din puncte spaţial fixe în raport cu înfăşurarea rotorului, determinate de poziţia periilor la periferia colectorului, curentul obţinut la borne e unidirecţional, putînd fi pulsator sau continuu (v. fig. XXVII).
sub capătul piesei polare îndreptat în sens contrar mişcării, şi mărirea intensităţii cîmpului sub capătul piesei polare,îndreptat în sensul mişcării; la motor în sens contrar) şi deplasarea zo-
w,y//wvw{ L 2a
1	VW»’
, -W/k
U/VvVvWA-^
-U-
' h
XXIX. Determinarea fluxului unui pol.
= r/Bm.
■®Af) 'nducţia maximă; Bm) inducţia medie.
XXX. Schema echivalentă a înfăşurării unei maşini de curent continuu cu 2 a~4 căi de curent în paralel.
Ia) curentul total; lc) curentul unei căi de curent.
b1
XXV//. Funcţionarea maşinii de curent continuu, o) schema maşinii (bipolară cu patru bobine); b) tensiunea pulsatorie produsă (1) prin compunerea tensiunilor electromotoare (2) dintr-o cale de curent.
în cazul schematizat în fig. XXVII, indusul e echipat cu o înfăşurare închisă, în douăstraturi, cu patru bobine. Cele două perii creează în înfăşurare două căi de curent, paralele, compuse din cîte două bobine, decalate spaţial cu iz/l.
Tensiunile electromotoare induse în fiecare dintre aceste bobine, defazate corespunzător decalajului spaţial, se compun dînd tensiunea rezultantă la perii, care prezmtă cu atît mai puţine oscilaţii cu cît numărul bobinelor indusului e mai mare.
Proprietăţile maşinilor de curent continuu se deosebesc după felul excitaţiei (v.).
Tensiunea electromotoare indusă
nei neutre la periferia indusului (în sensul rotaţiei la generator; la motor, în sens contrar) (v. fig. XXXI d).
Deplasarea zonei neutre are ca urmare inducerea unei tensiuni electromotoare de rotaţie în conductoarele spirelor scurt-circuitate de perii, ceea ce înrăutăţeşte comutaţia. De aceea e necesar ca periile să fie decalate, pentru ca spirele bobinelor scurt-circuitate să se găsească într-o zonă fără cîmp.
XXVIII. Schemele maşinilor de curent continuu cu diferite excitaţii. a) separată; b) derivaţie; c) serie; d) mixtă.
(v. fig. XXVIII) esenţial e dată de relaţia:
Li JAl ,;4
. -A
5 i
- pnQ> ;
cuplul, e dat de relaţia:
1 pNe
Tta 2 a
şi densitatea păturii de curent, e dată de relaţia:
N, 1
—c—, la Dtz
în cari N e numărul total de conductoare, a e numărul de
perechi de căi de curent în paralel, p e numărul de perechi de poli, n e turaţia, O e fluxul total al unui pol (v. fig. XXIX), Ia e curentul total în indus (v. fig. XXX).
Reacţiunea indusului (v.), la funcţionarea în sarcină, e cauza unor fenomene importante în maşina de curent continuu.
Cîmpul de inducţie magnetică al indusului.compunîndu-se cu cîmpul inductorului, dă o rezultantă (v. fig. XXXI c) care, în fiecare punct, e diferită, ca mărime şi direcţie, atît de cîmpul produs numai de inductor (v. fig. XXXI a), cît şi de cîmpul produs numai de indus (v. fig. XXXI b).
Efectele reacţiunii indusului sînt: distorsiunea cîmpului sub piesele polare (la generator, micşorarea intensităţii cîmpului
XXXI. Distorsiunea cîmpului în maşina de curent continuu, a şi b) spectrul cîmpului inducţiei magnetice a inductorului, respectiva indusului; c) spectrul cîmpului inducţiei magnetice rezultante; d) diagrama cîmpului; 1, 2) curba inducţiei magnetice a inductorului, respectiv a indusului; 3,4) curba inducţiei magnetice rezultante, neluînd în consideraţie saturaţia fierului, respectiv luînd în consideraţie saturaţia fierului; 5) pătură de curent; i) curba tensiunii magnetice; 7) linie neutră geometrică; 8) linie neutră reală;
9) perie; G) generator; M) motor.
Decalarea trebuie făcută, la generator, în sensul rotaţiei, iar la motor, în sens contrar rotaţiei. în cazul decalării periilor din zona neutră geometrică cu un unghi (J (măsurat în grade electrice la periferia indusului) din axa neutră geometrică a maşinii, solenaţia înfăşurării indusului se poate descompune (v. fig. XXXII) într-o solenaţie longitudinală: (2(3/tu)t A, cuprinsă înarcul ab(=a'b/) şi într-o solenaţie transversală (1 —2 ^/tz)tA (unde t e pasul polar), cuprinsă în arcul ba'(—b'a).
Solenaţia longitudinală a indusului la decalarea periilor în sens corect e de semn contrar solenaţiei inductorului (0).
în consecinţă, solenaţia longitudinală rezultantă e0—IA^t/tv; la deplasarea periilor în sens contrar, solenaţiile se adună:
0 + 2 A$Tj7Zt
36
Maşină electrica
562
Maşina electrică
Caracteristica în sarcină U=/(©), la deplasarea periilor, se deplasează (v. fig. XXXIII) pe direcţia axei absciselor, faţă de caracteristica în sarcină, stabilită pentru periile în zona neutră geometrică, cu solenaţia longitudinală + (2 p/7r) t^4. în
XXXII. Solenaţiile longitudinală şi transversală în maşina de curent con. tinuu.
XXXIII.	Caracteristicile maşinii de curent continuu, î) în gol U(Q) î 2) în sarcină cu periile în zona neutră geome. consecinţă, şi la deplasarea periilor tricâ [/'(©); 3) în sarcină cu se menţine o distorsiune a cîmpu- periile decalate U"(0); AU) că-lui. Prin distorsiune, datorită con- derea de tensiune datorită dis-centrării cîmpului sub cîte O jumă- torsiunii cîmpului şi solenaţiei tate de piesă polară, se măreşte longitudinale a indusului. tensiunea maximă dintre două lamele de colector, putînd să depăşească o anumită limită, de la care apare cercul de foc (25***60 V, după mărimea maşinii), cum se constată din expresia acestei tensiuni:
Ue = 2N,
fy/'
în.care pja e numărul de conductoare active ale părţii de înfăşurare dintre lamelele de colector învecinate, Bs e valoarea maximă a inducţiei la mersul în gol, // e lungimea teoretică a indusului, v e viteza periferică a indusului, Nsb e numărul spirelor unei bobine a indusului. Ca urmare a reacţiunii indusului apar următoarele perturbaţii: exces de încălzire a fierului, cădere de tensiune suplementară în sarcină şi pericolul de foc la colector (dacă tensiunea între lamele depăşeşte o anumită limită, 25---60 V, după mărimea maşinii).
Excesul de încălzire a fierului miezului indusului şi a dinţilor e datorit pierderilor în fier, cari cresc cu pătratul valorii maxime a inducţiei.
Căderea de tensiune în sarcină rezultă din fig. XXXIII.
Cercul de foc e amorsat prin praful de cărbune care se depune în timpul funcţionării maşinii pe izolaţia dintre lamele şi se menţine chiar dacă bobinele dintre lamelele respective ajung într-o regiune în care inducţia e mai mică; se constituie astfel
XXXIV. Reducerea efectelor reacţiunii indusului la maşina de curent continuu.
a) prin poli de comutaţie; b) prin înfăşurare de compensaţie; c) prin poli de comutaţie şi înfăşurare de compensaţie.
o coroană de mici arce electrice la colector, cari se transformă apoi într-un singur arc electric mare, între port-periile de polaritate diferită. Cercul de foc scurt-circuitează întreaga reţea.
Efectele reacţiunii indusului pot fi înlăturate în cea mai mare parte prin înfăşurări speciale instalate pe inductor, şi anume de compensaţie, şi ale polilor de comutaţie (v. fig. XXXIV). înfăşurarea de compensaţie se instalează în crestături ale piesei polare şi se conectează în serie cu înfăşurarea indusului, spre a compensa solenaţia indusului, sub piesa polară la orice sarcină (această înfăşurare e legată —^de cele mai multe ori — cu înfăşurarea polilor de comutaţie). înfăşurarea polilor de comutaţie, instalaţi în zona neutră geometrică, produce fluxul necesar pentru a anula fluxul transversal al indusului şi pentru a induce o tensiune electromotoare inversă în bobinele scurt-circuitate de perii, asigurînd astfel o comutaţie mai bună.
Maşina de curent continuu e folosită atît ca generator cît şi ca motor.
Maşină asincronă: Maşină electrică de curent alternativ (monofazat sau polifazat) a cărei turaţie, faţă de turaţia sincronă (corespunzătoare unei puteri nule şi depinzînd de frecvenţa curentului reţelei la care e conectată), variază cu sarcina. Excitarea (v.) maşinii se face în curent alternativ (spre deosebire de maşina sincronă, la care excitarea e în curent continuu), prin rotor sau prin stator (ultimul fiind cazul cel mai frecvent); cîmpul inductor e alternativ sau învîrtitor. Sin. Maşină de inducţie.
Se deosebesc maşini asincrone fără colector şi maşini asincrone cu colector.
Maşină asincronă fără colector: Statorul ei e echipat cu o înfăşurare de curent alternativ, mono- sau polifazată; rotorul poate fi echipat cu o înfăşurare polifazată conectată la un sistem de contacte glisante (inele şi perii, prin intermediul cărora poate fi inseriat un reostat), cu o înfăşurare pol ifazată legată în scurtcircuit sau cu un sistem de bare scurt-circuitate (constituind o colivie, v.). Sin. Maşină asincronă.
Poate fi construită ca maşină polifazată (cel mai frecvent trifazată) şi monofazată.
Maşina asincrona trifazata, avînd inductorul echipat cu o înfăşurare trifazată, e caracterizată prin prezenţa a două cîmpuri învîrtitoare (coaxiale), unul datorit curenţilor inductorului (care cel mai frecvent e stator) şi al doilea fiind datorit curenţilor induşi (în rotor, cînd circuitul acestuia e închis). Maşina poate fi considerată un transformator general, cu înfăşurarea secundară mobilă, adică putînd transforma: tensiunile, curenţii, numărul fazelor, defazajul şi frecvenţa. Sin. Maşină asincronă.
Regimurile de funcţionare ale acestei maşini (v. fig. XXXV) pot fi următoarele: cu rotorul calat, avînd circuitul acestuia
XXXV. Funcţionarea maşinii asincrone, a) ca frînă electromagnetică; fc>) în repaus (cu rotorul calat); c) ca motor asincron; d) ca generator asincron.
deschis sau închis (regim de regulator de inducţie); cu rotorul în mişcare în acelaşi sens cu cîmpul învîrtitor statoric, cu turaţie subsincronă (regim de motor) sau cu turaţie suprasincronă (regim de generator); cu rotorul în mişcare în sens contrar cîmpului învîrtitor statoric (regim de frînă electromagnetică).
Funcţionarea cea mai apropiată de transformatorul static
e,	în cazul maşinii sub tensiune, în repaus, adică cu rotorul calat. Cîmpul învîrtitor al statorului se roteşte cu turaţia sin-
Maşină electrica
563
Maşină electrică
reţelei de alimentare, iar
f
cronă n=— (unde A e frecventa
s P
pe numărul de perechi de poli ai înfăşurării statorului), şi induce în înfăşurarea rotorului tensiuni electromotoare de frecvenţă jv Maşina asincronă, în această situaţie, se deosebeşte de transformatorul static prin unele proprietăţi suplementare speciale, datorite existenţei unui cîmp învîrtitor în locul cîmpului alternativ din transformatorul static: defazajul tensiunii secundare faţă de tensiunea primară variază cu poziţia reciprocă a rotorului faţă de stator; numărul fazelor secundarului e independent de numărul fazelor primarului. Din cauza existenţei întrefierului, curentul de mers în gol cu rotorul calat (n=0) reprezintă
d,20-**0,50 I , adică e mult mai mare decît curentul de mers n
în gol al transformatorului (0,03*"0,08 I ); căderea de tensiune în gol e de asemenea mai mare, 0,02-"0,05 Un (faţă de0,003***
0,004 Un la transformator), deoarece şi rezistenţeleînfăşurări lor sînt mai mari. Dacă înfăşurarea rotorului e închisă (rotorul calat, « = 0, în scurt-circuit), curenţii induşi produc un cîmp învîrtitor care se compune cu cîmpul învîrtitor statoric, dînd un cîmp învîrtitor rezultant. Din interacţiunea acestuia cu pătura de curent rotorică se produce un cuplu motor care tinde să învîrtească rotorul. Tensiunea U^ care trebuie aplicată maşinii ia borne, pentru a obţine în stator şi în rotor curenţii nominali, e de 0,15—0,25 U' (tensiunea de scurt-circuit).
Deblocînd rotorul, maşina funcţionează ca motor, cu o turaţiei mai joasă decîtturaţiasincronă ns , iar frecvenţa curenţilor induşi în rotor f2 e mai mică decît fv
Alunecarea s a maşinii e definită de raportul dintre turaţia relativă a cîmpului învîrtitor faţă de rotor şi viteza şi turaţia sincronă s• = »—»/». Cuplul dezvoltat în maşină, ca urmare a apariţiei curenţilor induşi, opunîndu-se cauzei care i-a produs (turaţia relativă dintre cîmpul învîrtitor şi rotor), învîrteşte rotorul în sensul cîmpului învîrtitor, fără a atingeînsă turaţia sincronă (la care turaţia relativă se anulează şi deci fenomenul inducţiei încetează).
Alunecarea se măreşte (corespunzător, şi curenţii induşi se măresc) pe măsura măririi cuplului rezistent, pînă la o anumită valoare, cuplul maxim, la care motorul se desprinde, încetinindu-şi turaţia pînă se opreşte.
Cîmpul învîrtitor rotoric are, faţă de rotor, turaţia n2 —f2iP> faţă de stator, turaţia tts. Deci, cîmpurile statorului şi rotorului se învîrtesc cu aceeaşi turaţie şi, de aceea, se pot compune într-un cîmp rezultant, pe baza compunerii solenaţiilor statorului şi rotorului (v. fig. XXXVI). Unghiul de defazaj (y) între cele două cîmpuri corespunde unghiului spaţial de decalaj între axele celor două cîmpuri învîrtitoare.
Menţinînd statorul legat la reţea şi învîrtind rotorul în sensul rotaţiei cîmpului învîrtitor cu turaţie suprasincronă (alunecare negativă), cuplul electromagnetic e, în acest caz, rezistent, iar maşina funcţionează în regim de generator asincron.
Învîrtind rotorul în sens contrar rotaţiei cîmpului învîrtitor (alunecare pozitivă), maşina primeşte energie electrică de la reţea prin stator şi energie mecanică la arbore, funcţionînd ca frînă (v. fig. XXXV a).
Dacă, în locul statorului, rotorul e alimentat de la o reţea trifazată, cîmpul învîrtitor rotoric se învîrteşte faţă de rotor cu
XXXVI. Compunerea naţiilor şi a fluxurilor.
turaţia ns=filp, iar cuplul electromagnetic dezvoltat are sens contrar cîmpului învîrtitor rotoric. .
O construcţie foarte frecventă e aceea cu rotorul echipat, în locul unei înfăşurări, cu una sau cu mai multe colivii (v.).
O	colivie din Ny bare trebuie considerată ca o înfăşurare Ny fazată, avînd fazele legate în stea (prin unul dintre inele) şi scurt-circuitate (prin celălalt inel).
Se construiesc şi maşini asincrone fără înfăşurare, a căror funcţionare e bazată pe inducereaîn rotor de curenţi turbionari, cum şi maşini bazate pe fenomenul de isterezis (v. Micromotor).
în modurile de funcţionare descrise mai înainte, maşina asincronă trifazată, fiind un transformator general cu cîmp învîrtitor, se comportă ca convertisor de frecvenţă, transformator static, convertisor de număr de faze şi regulator al defazajului.
în calitatea de convertisor de frecvenţă, maşina asincronă e caracterizată prin următoarea relaţie între frecvenţele primară şi secundară; /-,= f2Jrp^‘
între turaţii fiind relaţia: n2 = nf — n, în care ns = fx!P e turaţia cîmpului învîrtitor statoric faţă de stator (turaţia sincronă), n2 e turaţia relativă a cîmpului învîrtitor faţă de rotor, n e turaţia rotorului (relaţia e stabilită considerînd pozitivsensul rotaţiei cîmpului învîrtitor), iar între alunecare şi tura-
n2	n—ti	f2
ţie expresiile de definiţie: j=— = •------------- = — rezulta
ns	ns	/1
(v. fig. XXXVII) între frecvenţe relaţiile: f2 = fi — pnş\ f2 = sf1.
Ca transformator static, maşina asincronă e caracterizată printr-un raport de transformare între tensiunile electromotoare primară şi secundară.
Tensiunea electromotoa-
re indusă în înfăşurarea unei faze avînd expresia E = = 4,44 fNţ<& , în care N e numărul spirelor pe fază, E, e factorul de înfăşurare, O e fluxul, raportul tensiunilor electromotoare induseîn rotor şi în stator pe fază e dat de
1
. ftN&
XXXVII, Variaţia frecvenţei rotorului. CC) contracurent; sS) subsincron; SS) suprasincron.
JEi Miţi V
unde E2 e tensiunea electromotoare secundară (variază cu frecvenţa f2), Ex e tensiunea electromotoare primară (variază cu frecvenţa/j), iar kg e raportul de transformare a tensiunilor.
în repaus, f2 — fx şi deci E20=E1
, adică
tensiunea indusă în rotor e proporţională cu alunecarea.
Din însumarea solenaţiilor statorului şi rotorului: «î^'i +	=	laiN&ip	,
unde mx şi m2 sînt numărul fazelor celor douăînfăşurări, rezultă /i + /2==^u' ur|de
.,_m2N2£2 .
' TVT	Î9
»iNx5l
= kjo
e curentul secundar raportat la primar,e curentul magnetizat, iar k- e raportul de transformare a curenţilor.
în cal itatea de convertisor de număr de faze, maşina asincronă permite ca numărul fazelor primarului şi secundarului să fie diferit.
Raportul tensiunilor pe fază E2/El fiind independent de numărul fazelor, numărul fazelor rotorului m2 poate fi oarecare faţă^de acela al statorului mx.
în calitatea de regulator de fază, maşina asincronă poate varia defazajul dintre tensiunea primară şi cea secundară.
36*
Maşină electrică
564
Maşîna electrică
2222J
Y////)^/////A'/////s
PfT)
-fW
Pe
Solenaţiile statorului şi rotorului se compun pentru a da o rezultantă: (51+02=0}1 (v. fig. XXXVI), independent de turaţie, dar dependent de decalajul spaţial dintre axele acestora, în consecinţă, la a-celaşi număr de faze {mx = m.2), defazaj u 1 dintre tensiunea electromotoare secundară şi cea primară poate fi variat continuu prin modificarea poziţiei reciproce a rotorului faţă de stator, adică prin va-
riaţiadecalajului spa-	u
ţial dintre axele	cîm-	XXXVIII.	Fluxurile	de energie	în maşina	asin-
purilor	învîrtitoare	cronă.
(tensiunile electro- a) considerînd pierderile; b) negliiînd pierde-motoare sînt in fază, riie; P) puterea absorbita de la reţea: Px) pute-cînd axele cîmpurilor rea transmisa prin cîmpul învîrtitor ftatoric, coincid).	P1—P—pl',Pm) puterea mecanică; P^) puterea
Puterea (V. fig. absorbita în înfăşurarea secundara; Ptf)puterea XXXVIII a) la borneP disponibilă, Pa— Pe—p2\ P’m) puterea mecanico (absorbită în cazul la arbore, p'm—pm—ps; A) pierderile statorice motorului şi cedată în (magnetice şi prin efect Joule); p2) pierderile Cazul generatorului) Pr'n e^ect Joule în rotor; pz) pierderile mecanice, e în parte consumată p' • pw p'm sînt Pozitive la motor negative în pierderi statori- lQ generator; Pae de obicei pozitiv, sau nul;
/A	...	•	•	Doate fi	şi negativ,	dacă rotorul	e	legat	la	o
ce pj (in	fier si	prin	,	, v
ri v	r	reţea	secundara	alimentata.
efect Joule); restul
Px e transmis rotorului prin intermediul cîmpului învîrtitor statoric, separîndu-se într-o putere mecanică Pm, din care, prin scăderea pierderilor mecanice pz, rezultă puterea disponibilă la arbore P^ (în primă aproximaţie, Pm = P’m)> şi o putere electrică Pg, preluată în înfăşurarea rotorului, din care, prin scăderea pierderilor rotorice prin efect Joule p2 (se neglijează pierderile în fier) rezultă puterea de alunecare P , putere disponibilă, care, dacă e folosită, în loc de a fi pierdută prin efect Joule, măreşte randamentul motorului, mai ales cînd funcţionează cu alunecări mari. Folosirea puterii P a e posibilă în cazul montajelor în cascadă (v. Cascadă, montaj în ^).
Neglijînd pierderile mecanice (v. fig. XXXVIII b) şi pierderile în rotor, cuplul electromagnetic dezvoltat în maşină se transmite integral rotorului şi, în consecinţă, se pot scrie următoarele relaţii pentru puteri (valabile pentru toate maşinile cu cîmp învîrtitor): P1=2tt«/M; Pm—/infiM(/\—s)Pi, Pg = sP1; Pj =
= P +P ; si următoarele relaţii pentru randamentele maşinii,
m e 1	r
ca motor şi ca: generator 7)^=1— s şi 73 =1/1—s.
Curentul în indus (tensiunea electromotoare în secundar fiind E2—sE20) are valoarea:
sE9,
2a
unde R2 e rezistenţa ohmică a rotorului, X2a e reactanţa de dispersiune calculată pentru starea de repaus (/2= A). sX2a e reactanţa transformată la frecvenţa rotorică.
Deci curentul în rotor, la o anumită alunecare s, se poate exprima considerînd maşina în repaus avînd circuitul secundar închis pe o rezistenţă R2/s sau avînd în circuitul secundar inse-riată o rezistenţă suplementară R2/s — R2=R2 (1 ~s)/s.
în consecinţă, maşina asincronă cu circuit rotoric închis se comportă electric, la orice turaţie, ca un transformator al cărui secundar e închis pe o rezistenţă R2(1—s)/s, ceea ce per-
XXXIX. Circuitele echivalente ale maşinii asincrone cu rotorul în scurtcircuit.
a) circuitul primar; b) circuitul secundar.
mite stabilirea circuitelor echivalente ale maşinii asincrone cu rotorul în scurt-circuit (v. fig. XXXIX) şi diagrama vectorială a tensiunilor şi curenţilor (v. fig.
XL), în care tensiunea electromotoare şi reactanţa secundarului sînt raportate la primar cum urmează:
Ei = Ei = EtN1Z1INtţt:
Ik =	;
R’2 = R^ (N&MmJLN&f
(din condiţia egalităţii pierderilor ohmice) şi
în fig.	XXXIX,	XL şi în	cele ur-
mătoare sensul de	referinţă	al ten-
siunii electromotoare E a fost luat opus sensului curentului de magnetizare (tensiune electromotoare).
Circuitele echivalente permit studierea proprietăţilor maşinii asincrone, funcţionarea, la o tensiune dată a reţelei, fiind complet determinată, dacă se consideră o anumită alunecare.
în circuitul echivalent, R2/s fiind rezistenţa echivalentă sarcinilor Pm şi P2, puterea P1, transmisă rotorului, e transformată în această rezistenţă prin efect Joule (la funcţionarea maşinii ca	generator RJs<0	fiindcă j<0)	şi în consecinţă:
Pl	=	m (U20/Z4)3 R js,
unde zk=VR!+Xi- Pentru simplificare se neglijează în expresia lui R^ rezistenţa statorică Rj şi, ca urmare, ^ ~(R/j-)2 + X| . în consecinţă (v. fig. XLI):
-n	Ul o	R2
XL. Diagrama vectorială a maşinii asincrone.
Mc
2izns {R2lsf + X*k" s
In apropiere de sincronism (j-->0), cuplul variază linear în funcţiune de s;
Ul„
?\M
Din ecuaţia----------=0 re-
d-r
zultă alunecarea s^ pentru care se produc cuplul şi puterea maximă Mk : smk±R2/X^ (semnul plus pentru motor, semnul minus pentru generator). Cuplul maxim se produce pentru acea alunecare la care reactanţa rotorică egalează rezistenţa R2. Valoarea cuplului maxim e dată de:.
XLI. Curba cuplului maşinii asincrone, cu rotorul scurt-circuitat, în funcţiune de alunecare.
Maşină electrica
565
Maşină electrică
UI
'2iznp 2 Xh
funcţiune de reactanţa de scurt-circuit
(deci inserarea de rezistenţe în circuitul rotoric nu schimbă mărimea cuplului maxim). Deoarece C720«£/i (1 + a), acest cuplu variază cu pătratul tensiunii reţelei primare.
Raportul dintre cuplul maxim şi cuplul nominal măsoară posibilitatea de supraîncărcare a motorului. Neglijînd rezistenţa sta-torică 1^=0, raportul dintre valoarea cuplului pentru o anumită alunecare şi valoarea lui maximă are expresia:
1
Sk
M/MA*
slsM + skls
XLII. Variaţia formei curbei cuplului la variaţia rezistenţei rotorice.
Pentru s<s^, MjMke aproximativ o dreaptă; pentru M/Mfe ia forma unei iperbole care se întretaie cu dreapta în punctul
R1 X16	a26
o—o-------'IQ'ljCfC'
R’z/s
Uz/s
I?
Maşina asincrona cu colector, monofazata: Maşină asincronă cu colector, al cărei stator are o înfăşurare monofazată. Sin. Maşină cu colector monofazată.
Se deosebesc două
*
UJ
flf
<p
4>
XLIV. Producerea, la periile maşinii cu colector, monofazate, a tensiunilor electromotoare. a) de rotaţie; b şi c) de transformare.
M/Mfe — 2); curba cuplului are acolo valoarea M/M £= 1. U/	Xh%\E
Deoarece alunecarea căreia îi corespunde cuplul maxim e proporţională cu rezistenţa rotorică (j*^ = R2/X^), şi întrucît desfăşurarea curbei cuplului depinde de s/s£ , rezultă XLIII. Circuitele echivalente ale transforma-că f. rin variaţia rezis-	torului	general cu cîmp învîrtitor.
tentei rotorice curba	o)schema	raportată la	primar; b) circuitu I	echi-
ii-	x xr- ■	valent	secundar.
cuplului poate fi mai „ strînsă “	sau mai
„întinsă",	păstrînd însă	aceeaşi	formă generală	(v.fig.	XLII).
în consecinţă, prin acest procedeu se modifică înclinarea tangentei la curbă în punctul s= 0 şi cuplul de pornire, pentru s='l ; nu se modifică însă valoarea cuplului 'maxim.
Regimul stabil de funcţionare eîn domeniul s<s&-Teoria maşinii asincrone, ca transformator general, se dezvoltă analog teoriei transformatorului static, considerînd însă înfăşurarea secundară legală la o reţea de frecvenţă variabilă sf (v. fig. XLIII).
Maşina asincrona monofazată, avînd inductorul echipat cu o înfăşurare monofazată, e folosită excluziv ca motor. V. sub Motor electric..
Maşină asincronă cu colector: Maşină asincronă al cărei stator are o înfăşurare de curent alternativ, monofazată sau polifazată (uneori, în aceleaşi crestături are o a doua înfăşurare), şi al cărei rotor are o înfăşurare de tip curent continuu, legată la colector, eventual şi altă înfăşurare legată la inele.
Maşinile de acest fel sînt folosite ca motoare, cu proprietatea remarcabilă de a avea turaţia reglabilă, în mod economic, prin dispozitive relativ simple.
Se deosebesc maşini asincrone cu colector monofazate şi polifazate (cel mai frecvent trifazate).
feluri de maşini, după cum înfăşurarea de curent continuu a rotorului e separată de a statorului sau e legată galvanic, prin intermediul colectorului şi al periilor.
în înfăşurarea indusului, care se învîrteşte într-un cîmp alternativ fix, se produc două tensiuni e-lectromotoare alternative (v. fig. XL/V); t e n s i u n e a de rotaţie, datorită mişcării conductoarelor într-un cîmp magnetic, şi tensiunea de transformare sau statică, datorită variaţiei periodice a cîmpului (ca într-un transformator).
Tensiunea electromotoare de rotaţie, între două perii, are expresia:
E-lTj2N,pn*M.
Tensiunea electromotoare de transformare are expresia:
Et = j 4,44/Tm.
în aceste expresii Nf e numărul de spire legate în serie într-o cale de curent, între două perii succesive, <D^ e amplitu-tudinea complexă a fluxului magnetic alternativ care pătrunde în indus între două perii succesive (deci, deplasînd periile, valoarea acestui flux se modifică),	e	amplitudinea com-
plexă a fluxului în lungul axei unei perechi de perii (considerată ca axă a bobinei constituită de înfăşurarea indusului) înlănţuit cu spirele indusului. T diferă de prin repartiţia în general nesinusoidală şi prin faptul că înlănţuirea cu spirele indusului variază cu poziţia periilor. La variaţia sinusoidală a fluxului O, tensiunea de rotaţie variază sinusoidal cu frecvenţa cîmpului alternativ.
Tensiunea electromotoare de transformare variază cu unghiul dintre axa cîmpului şi axa periilor (respectiv a bobinei), fiind zero cînd acest unghi e egal cu 7t/2 (v. fig. XLIV); ea e proporţională cu frecvenţa cîmpului alternativ, dar e independentă de turaţie.
Cuplul acestei maşini avînd expresia instantanee (aceeaşi ca la maşina de curent continuu) (V. fig. XLV), are valoarea medie M=1l]/2pDA^^ cos undele defazajul dintre curent şi fluxul care străbate indusul între două perii (totodată, unghiul dintre tensiunea de rotaţie şi curentul I), A e valoarea efectivă a densităţii păturii de curent. Masele în rotaţie, chiar dacă nu sînt importante, împiedică oscilaţiile ; vibraţii le şi zgomotul pot fi mai greu evitate. Comparativ cu maşina de curent continuu, la aceeaşi valoare pentru A şi Ow, cuplul mediu al
1
maşinii monofazate e numai ——-=70,7%; deci folosirea indu-
V2
sului e mai redusă.
Comutaţia se produce în condiţii mai dificile decît la maşina de curent continuu.
XLV. Cuplul motor pulsa-tor descompus în două cupluri sinusoidale.
M
m)
cuplul mediu util.
Maşină electrică
566
Maşină electrică
L—J ii
XLVI. Sensu! cu-renţilorîn indusul maşinii monofazate.
Variaţia curentului într-un conductor a! indusului, cînd durata unei rotaţii e mai mare decît perioada T.
Tr) durata comutaţiei.
într-o maşină bipolară, considerată ca exemplificare, curenţii indusului sub cei doi poli, variabili sinusoidal în timp, sînt defazaţi cu n (v. fig. XLVI), iar curentul cules la perii, de asemenea sinusoidal, are expresia ip=i\—l^ Curentul unui conductor străbătînd zona de comutaţie variază trecînd dintr-o cale de curent în cealaltă; curba de variaţie depinde nu numai de turaţie şi de frecvenţă, ci şi de la conductor la conductor (v. fig. XLVII), deoarece mărimea curentului într-un conductor care străbate zona de comutaţie e diferită de mărimea curentului conductorului care l-a precedat.
Unele dintre fenomenele cari apar în aceste condiţii sînt comune cu cele cari apar la maşina de curent continuu, iar altele sînt specifice; un rol important îl are tensiunea de transformare. Ca şi la maşina de curent continuu, apar în spira în scurtcircuit o tensiune de comutaţie, variabilă însă cu curentul, cum şi
0	tensiune de comutaţie de transformare. Afară de aceste tensiuni electromotoare, în conductoarele cari trec prin zona de comutaţie mai sînt induse: o tensiune electromotoare, de către cîmpul polilor auxiliari (de comutaţie), ee şi, în
1	ipsa acestora, o tensiune a cîmpului transversal (după axa transversală sau axa periilor), produs de stator şi rotor sau numai de rotor, proporţională cu turaţia.
Tensiunea de la care apar scîntei la colector, rezultînd din însumarea acestor tensiuni electromotoare, are valoarea de 2,5-*-3V în funcţionare şi de 3 V, la pornire.
îmbunătăţirea condiţiilor de comutare se obţine în special prin poli auxiliari.
Maşina asincronă cu colector, monofazată, e folosită ca motor (v. Motor asincron cu colector), care poate funcţiona ca generator, în regim de recuperare.
Maşină asincronă cu colector, p ol i f azatâ: Maşină asincronă cu colector, al cărei stator are o înfăşurare polifazată (în general trifazată), în care se produce un cîmp învîrtitor. Sin. Maşină cu colector, polifazată.
Statorul, echipat cu o înfăşurare polifazată (în general trifazată), e ca al maşinilor asincrone (uneori, în aceleaşi crestături are o a doua înfăşurare — auxiliară — care, împreună cu cea principală, constituie un transformator); rotorul e echipat cu o înfăşurare de curent continuu, legată la un colector cu sistem trifazat de perii, adică cu trei sau cu şase perii, pentru fiecare pereche de poli (uneori, în aceleaşi crestături are o a doua înfăşurare, legată la un sistem de trei inele cu trei perii).
Funcţionarea acestei maşini se bazează pe anumite proprietăţi ale unei înfăşurări cu colector care se roteşte într-un cîmp învîrtitor. Legînd o asemenea înfăşurare a unui rotor, fie la colector, fie la inele, în ambele cazuri se obţine între perii aceeaşi tensiune efectivă, proporţională cu turaţia relativă tiz—fdP’ a cîmpului învîrtitor faţă de rotor. Frecvenţa acestor tensiuni e însă diferită: la inele, /2= pn^ — sf^ iar la colec-tor, fx —pn£ (aceeaşi ca şi frecvenţa de alimentare a statorului). Obţinerea frecvenţei /2 la inele e explicată în teoria maşinii asincrone fără colector. Obţinerea frecvenţei f± prin intermediul colectorului se explică imediat în cazul cel mai simplu, al maximei bipolare (în fig. XLVIII cîmpul învîrtitor e reprezentat prin poli magnetici): Tensiunea indusă are valoarea maximă cînd axele cîmpului şi ale periilor sînt perpendiculare; după o rotaţie de tc/2, cele două axe coincid şi tensiunea e nulă; după o rotaţie de tc, tensiunea e din nou maximă,,dar de
polaritate inversă; în fine, după 2k, tensiunea atinge din nou valoarea maximă iniţială. Frecvenţa acestei tensiuni alternative la perii e deci egală cu n , numărul învîrtiturilor pe se-
titor şi cu colector.
Turaţia relativă a cîmpului faţade conductoarele rotorului n2~n.— n>
b
XLIX. Distribuţia curenţilor într-un indus legat la un colector cu perii trifazate.
cundă ale cîmpului faţă de periile fixe (turaţie egală cu a cîmpului învîrtitor faţă de stator).
înfăşurarea indusului legată la colector, avînd un sistem trifazat de perii, poate fi considerată o înfăşurare trifazată conectată în poligon (cu şase sau cu trei laturi).
Curenţii Ia"’ly (v- fig- X LIX a) sînt egal i ca modul şi defazaţi între ei cu unghiul 2n/m (fazorii respectivi formează deci o stea simetrică, v. fig. X LIX b); curentul fiecărei perii rezultă ca diferenţă a curenţilor indusului, din cele două porţiuni învecinate. (în cazul echipării maşinii cu un dublu sistem de perii, dintre cari unul mobil, iar celălalt fix, apar dispoziţii nesimetrice în înfăşurarea indusului.) Indusul în repaus, alimentat în curent trifazat, produce un cîmp învîrtitor ca orice înfăşurare trifazată obişnuită, a cărui turaţie rezultă din frecvenţa la colector	în mişcare, numărul şi poziţia unei porţiuni
a indusului între două perii rămîn neschimbate şi de aceea cîmpul învîrtitor se roteşte în mărime neschimbată şi cu aceeaşi turaţie faţă de perii, respectiv faţă de stator, ca şi în repaus, pe cînd faţă de înfăşurarea rotorică turaţia e n2 = n—n.
Comutaţia se produce în condiţii analoge comutaţiei maşinii monofazate cu colector. Curentul într-un conductor variază după sinusoide defazate cu 2tt/3, trecerea de la o sinusoidă la alta producîndu-se în zona de comutaţie, cînd conductorul părăseşte o ramură de curent pentru a intra în alta. Afară de tensiunea de comutaţie datorită variaţiei curentului apare o tensiune indusă de cîmpul învîrtitor în spira scurt-circuitată, care are un efect important asupra comutaţiei, ca şi tensiunea de transformare la maşina monofazată.
Deşi prin poli auxiliari se poate îmbunătăţi comutaţia, această construcţie nu poate fi aplicată, deoarece turaţia maşinii e reglată prin deplasarea periilor şi, astfel, zona de comutaţie e variabilă.
Maşina asincronă cu colector, trifazată, e folosită ca motor (v. Motor asincron cu colector).
Maşină sincronă: Maşină electrică de curent alternativ (trifazat sau monofazat) a cărei turaţie de regim, invariabilă, e proporţională cu frecvenţa reţelei la care e conectată.
Relaţia de proporţionalitate e n—^f, unde n (rot/min) e
turaţia, / (Hz) e frecvenţa, şi p e numărul de perechi de poli.
Statorul (v.) e echipat cu înfăşurări de curent alternativ (v.), iar rotorul (v.) e echipat cu o înfăşurare de curent continuu (v.), legată la un sistem de contacte glisante (inele, v., şi perii, (v.), spre a putea fi alimentat de la o sursă exterioară de curent continuu (rareori e alimentată de la bornele maşinii prin intermediul unui redresor, v.). în general, maşinile sincrone mai au şi înfăşurări de amortisare (consistînd, de exemplu, din bare de cupru introduse în piesele polare ale maşinilor cu poli aparenţi şi ale căror extremităţi sînt legate prin inele de cupru),
Maşină electrică
567
Maşină electrică
L. Reprezentarea schematică a maşinii sincrone. a) cu poli înecaţib) cu poli aparenţi.
cu rolul de a îngreuna ieşirea din sincronism, cînd rotorul e supus pendulărilor mecanice datorite perturbaţiilor în funcţionare.
După felul execuţiei sistemului inductor, se deosebesc maşini sincrone cu poli înecaţi, adică cu întrefier uniform (pentru turaţii înalte), şi cu poli aparenţi, adică cu întrefier variabil (v. fig. L) (pentru turaţii pînă la 1500 rot/min).
După sistemul de curenţi, se deosebesc maşini sincrone monofazate (folositeîn principal cagenera-toare pentru tracţiune electrică) şi trifazate (cel mai frecvent folosite).
Maşinile sincrone se mai deosebesc, constructiv, după turaţie, poziţia axei principale şi felul răcirii: generatoarele acţionate de motoare Diesel sau de motoare cu gaz, cu turaţie joasă, au diametrul exterior mare şi axa orizontală; cele antrenate de motoare hidraulice (hidrogeneratoarele) sînt frecvent cu axa verticală; cele antrenate de turbine cu abur (turbogeneratoa-rele) sau de turbine cu gaze au lungime axială mare şi turaţie înaltă (1500 şi 3000 rot/min). Răcirea cu aer în circuit deschis sau închis e înlocuită prin răcire cu hidrogen în circuit închis la unităţile de puteri mari (în general, de la 50 MVA).
E folosită ca: generator (v.) (e cea mai utilizată maşină producătoare de energie electrică), motor (v.) şi compensator sincron (v. sub Compensator 3).
Generatoarele se construiesc pentru puteri din ce în ce mai mari (peste 200 MVA) şi tensiuni pînă la circa 20 kV; randamentul unităţilor mari la sarcina nominală atinge valori mari (94---98%).
Maşina sincronă trifazată are indusul echipat cu o înfăşurare trifazată cu conexiunile în stea sau în triunghi.
Cîmpul inducţiei magnetice în întrefierul maşinii sincrone funcţionînd în gol e datorit numai inductorului, iar cîmpul maşinii funcţionînd în sarcină rezultă din compunerea cîmpului inductorului (datorit curentului din înfăşurarea de excitaţie) şi a cîmpului indusului (datorit curenţilor cari circulă în înfăşurarea indusului).
Cele două cîmpuri sînt învîrtitoare, au (faţă de stator) aceeaşi turaţie şi dau un cîmp rezultant învîrtitor, de asemenea de aceeaşi turaţie cu a celorlalte două.
Datorită reacţiunii (v.) indusului, mărimea şi repartiţia cîmpului în întrefier, la funcţionarea în gol şi în sarcină, sînt diferite.
Cîmpul produs în întrefier de inductor variază spaţial, pe lungimea unui pas polar, la maşina cu poli înecaţi aproximativ după o linie trapezoidală (v. fig. LI), sau, mai exact, după o linie frîntă în trepte, pe cînd la maşina cu poli aparenţi, variaţia e aproximativ după o linie dreptunghiulară (obţinerea unei repartiţii a cîmpului cît mai apropiate de o sinusoidă e urmărită prin forme speciale date pieselor polare, pentru ca întrefierul să fie mai mare spre capetele acestora). Armonicele superioare ale cîmpului de inducţie (v. fig. LII) influenţează-relativ puţin valoarea tensiunii electromotoare induse; folosirea în indus a înfăşurărilor cu	pas	scurtat	ameliorează forma curbei tensiunii, apropiind-o de	o	sinusoidă.
Compunerea solenaţiilor şi a tensiunilor. Pentru determinarea tensiunii electromotoare în sarcină a maşi-
b
LI. Diagrama cîmpului inductor la maşina sincronă.
a) cu poli înecaţi (înfăşurare repartizată); b) cu poli aparenţi (înfăşurare concentrată).
nii e necesară compunerea solenaţiilor inductorului şi indusului. Cele două solenaţii corespund însă unor pături de curent învîrtitoare cu aceeaşi viteză de rotaţie, decalate, însă, în spaţiu — ca şi cum ar fi produse de două sisteme de curenţi trifazaţi statorici defazate în timp. De-aceea, compunerea so-lenaţiilor trebuie făcută vectorial, ţinînd seamă^ de acest decalaj. în practică, deoarece solenaţiile sînt proporţionale cu curenţii din înfăşurări, se compune curentul uneia dintre înfăşurări cu un curent echivalent al celeilalte (curentul din a doua înfăşurare redus la prima).
r*	6	Ţ	Z	
Si J 5 1 3	i\ |p§§§|pr/i 1 1 sj W !
1 z 1 % 1 V 0 ! N .igkL 'jzl X	N\ N H ! saj ^ /O, ;
, W W ,W W Wi S S l-s s s» II. Descompunerea în armonice a curbei	
cîmpului de inducţie al maşinii sincrone.
La maşina cu poli înecaţi (întrefier uniform), solenaţia indusului e:
2V2
AT
I ,
iar solenaţia inductorului, e:
© =
7T p
unde m e numărul de faze, N,
şi N sînt numărul de spire sînt factorii de înfăşurare ai inductorului şi indusului. Convertind curentul indusului într-un curentdeexcitaţieechivalent prin egalareasolenaţiilor(0 =0'),
indusului şi inductorului, ţa şi
rezultă i'=kl, unde k =
N.
V2
N
În consecinţă, solenaţiile pot fi înlocuite (v. fig. LIII a) prin: curentul de excitaţie iB, curentul indusului convertit în curent de excitaţie if şi curentul / rezultat prin compunerea geometrică a primilor doi. între aceşti curenţi şi diferitele tensiuni ale maşinii sincroneexistăde-pendenţa arătată în fig. LIII 6: curentul corespunde tensiunii el ectromotoare rezultanteE, cînd maşina debitează curentul I (determinat în mărime
5 »
LIII. Compunerea curenţilor şi a fluxurilor în maşina sincronă în sarcină. a) diagrama curenţilor şi a fluxurilor; b) diagrama dependenţei de excitaţie a tensiunilor şi a curenţilor.
şi fază); curentului i'=kl îi corespunde căderea de tensiune de reacţiune a indusului Ea (pe dreapta OM), iar curentului de excitaţie / , tensiunea de funcţionare în gol E0 pe prelungirea dreptei OM.
Maşină electrică
568
Maşină electrică
Diagrama de compunere a curenţilor if şi / poate servi, de exemplu, spre a deduce curentul de excitaţie cînd tensiunea electromotoare E e cunoscută, pentru un anumit curent I, din diagrama tensiunilor (v. mai departe).
La maşina cu poli aparenţi (cu întrefier neuniform), compunerea cîmpurilor de inducţie prezintă o particularitate. Datorită întrefierului neuniform, cîmpul de inducţie produs de indus în întrefier are valori diferite după poziţia axei solenaţiei indusului faţă de axa inductorului (v. fig. LIV a). De aceea, com-
**2V2 N„la
P
I sin 4»,
2■)/ 2NE
—— I sin	sin
2V	T	d	Y
Ca şi pentru reacţiunea longitudinală se poate stabili un curent de excitaţie echivalent curentului transversal,
-2V2 NU
<1 q.
N.
iardin caracteristica de funcţionare în gol se obtineE =1 X ,
&	’	aq	q	aq
care permite determinarea reactantei transversale X .
.	.	'	aq
Reacţiuneacîmpului de inducţie transversal produce o distorsiune a cîmpului excitaţiei (v. fig. LV). Compunerea inducţiilor ar putea duce, la marginea piesei polare, la valori mari, dar prin efectul saturaţiei se ajunge la o limitare (partea haşurată în figură).
Diagrama tensiunilor maşinii sincrone cu poli înecaţi se construieşte pentru o anumită stare de funcţionare, caracterizată prin U şi I, daţi în modul şi fază (9 e defazajul dintre U şi I). în diagramele şi relaţiile cari urmează se foloseşte convenţia de asociaţie a sensurilor de referinţă de la
LIV. Descompunerea solenaţiei indusului la maşina sincronă cu poli apa-*	renţi.
1-1) axa solenaţiei indusului; 2-2) axa solenaţiei longitudinale a indusului: 3-3) axa solenaţiei transversale a indusului.
Cercurile reprezintă păturile de curent: rezultantă (a), longitudinală (b) şi transversală (c).
punerea cîmpurilor e necesar să se facă după două axe: longitudinală, coincizînd cu axa polilor, şi transversală, coincizînd cu axa interspaţiului polar (v. fig. LIV), (Permeanţa circuitului magnetic după cele două axe e diferită: mult mai mare după prima decît după a doua).
Descompunînd solenaţia, respectiv curentul indusului, după cele două axe: longitudinală (coincizînd cu axa polilor) şi transversală (coincizînd cu axa interspaţiului polar) se obţin valorile Ij = I sin şi = Icos4». unde 4* e unghiul dintre axa solenaţiei indusului şi axa transversală.
Solenaţia longitudinală a indusului e dată de:
receptoare, în cazul
cores-
LV. Distorsiunea cîmpului inducţiei magnetice datorită cîmpului transversal în maşina sincronă cu poli aparenţi.
punzînd generatorului. Pentru tensiunile electromotoare din înfăşurări se ia sensul de referinţă opus sensului de referinţă al curentului (adică se operează cu tensiuni le contraelectro-motoare).
Compunînd tensiunea la borne U (v. fig. LVI a) cu căderile de tensiune ohmică R I si reactivă IX„ (unde e reactanta
a •	a	\	a
de dispersiune statorică), se obţine tensiunea electromotoare în sarcină E (căreia îi corespunde, din caracteristica de funcţionare în gol, curentul de excitaţie rezultant / , v.fig. LIII b).
unde^<1, iar solenaţia excitaţiei (cu înfăşurare concentrată) e dată de
n	•
0<=TV
Convertind solenaţia indusului în solenaţie de excitaţie (0^=0'), rezultă valoarea echivalentă în curent de excitaţie a curentului longitudinal al indusului:
Din caracteristica de funcţionare în gol se obţine pentru t' valoarea tensiunii induse corespunzătoare consecinţă, se poate determina reactanţa longitudinală xai-Deoarece pătura de curent corespunzătoare componentei longitudinale a curentului din indus produce un cîmp învîrtitor care nu e decalat spaţial faţă de cîmpul inductorului, compunerea curenţilor şi se face prin însumarea algebrică:	=	Curentului	îi corespunde tensiunea electro-
motoare rezultantă longitudinală E^
LVI. Diagrama tensiunilor maşinii sincrone cu poli înecaţi, o) normală; b) cu descompunere după axele longitudinală şi transversală; c) simplificată.
Compunînd această tensiune E cu căderea de tensiune datorită reactanţei reacţiunii indusului (reactanţa principală) E =X I (căreia îi corespunde curentul de excitaţiev. fig. LIII b), se obţine tensiunea electromotoare EQ (căreia îi corespunde — v. fig. LIII b — curentul de excitaţie / ), deci tensiunea electromotoare care se obţine ia mersul în gol, cînd înfăşurarea de excitaţie e străbătută de curentul ie. Unghiul (3 dintre U şi E0 (unghiul de sarcină) variază cu încărcarea maşinii; el corespunde unghiului cu care, la funcţionarea în sarcină, rotorul rămîne în urmă (la funcţionarea ca motor) sau avansează (la funcţionarea ca generator) faţă de mersul în gol, putînd fi determinat optic.
Pentru a pune în evidenţă diferitele reactanţe cari intervin, în general, în teoria maşinii sincrone, se vor lua în consideraţie, în diagrama tensiunilor, cele două direcţii principale: a tensiunii electromotoare EQ şi perpendiculara pe aceasta (v. fig. LVI b).
Maşină electrică
569
Maşină electrică
Curentul statoric I poate fi descompus într-o componentă longitudinallă 1^=1 sin (9+p) (după direcţia perpendiculară pe direcţia tensiunii electromotoare E0) şi într-o componentă transversală Iq=I cos (?+P) (după direcţia tensiunii electromotoare Eq).
Tensiunile induse de solenaţiile corespunzătoare celor două componente ale curentului sînt:
aq
unde X^ şi Xaq sînt reactanţele principale longitudinală şi
două transversală.
Dacă se ţine seamă şi de căderea de tensiune datorită reac-tanţei de dispersiune, tensiunile induse sînt Eq = lqXq şi Ej = = IjXj, unde X^X^ + Xa e reactanţa sincronă longitudinală si X„&X A-Xa e reactanţa sincronă transversală, egale H aei
în cazul maşinii cu poli înecaţi.
Neglijînd căderea de tensiune ohmică din diagrama tensiunilor astfel simplificată (v. fig. LVI c) rezultă reIaţiiIe:
IXj cos 9; UE0 sin fi
d
-- UI cos 9 = E0 cos p
UE0 sin p _U_
~x/
Diagrama tensiunilor maşinii sincrone cu poli aparenţi . prezintă unele particularităţi faţă de cea precedentă. In acest
caz trebuie
cele două direcţii, şi, în consecinţă, trebuie deosebite trei cîmpuri magnetice: al inductorului, al indusului după direcţia cîmpului inductorului' şi al indusului după o direcţie perpendiculară pe cea precedentă (distincţie care se poate face şi în cazul maşinii cu poli înecaţi, dar care acolo nu prezintă utilitate). Acestor cîmpuri (se ia în
semnul pozitiv fiind valabil la absorbire de sarcină reactivă (maşina subexcitată) şi semnul minus la furnisare de sarcină reactivă (maşina supraexcitată). Tensiunea Eaq e defazată cu tu/2 faţă de Ej (cîmpul transversal fiind decalat spaţial cu tz/2 faţă de cîmpul longitudinal).
Diagrama completă se obţine compunînd tensiunea E cu căderile de tensiune X0I şi R 7, rezultînd tensiunea U.
Exprimînd în complex cele precedente, rezultă relaţiile:
U = ZI + Eat, + Eal/ + Ei
Ead~jIdXad'
din cari rezultă:
U=lq [Ra + j(X« + X0)]+ld [Ra + j (Xj+XJ] + E0. Descompunînd tensiunea U în două componente, L/^în fază cu E0 şi Uq în
cuadratură cu E0, cu U=Uj+Uq, rezultă:
U1='îtlX.a + Jit(XH + XJ--jUsin P	■
Ur1,Ra + jId^aJ + Xc>+Eu=Ucos	,
Curentul de excitaţie necesar pentru producerea tensiunii Ej rezultă din compunerea curenţilor de excitaţie, reali şi echivalenţi (v. cazul precedent), corespunzători tensiuni lor E0ş iEa/' i^ = ie±i'-
Diagrama tensiunilor se poate executa în baza construcţiei din fig. LVII b, în care E e proiecţia segmentului AB=E'aq pe
perpendiculara dusă din extremitatea fazorului E pe direcţia tensiunii electromotoare E0. Punctul de intersecţiune A poate fi determinat considerînd că E’aq = Eaqlcos ^ (unde ^=9+(3) e tensiunea electromotoare produsă de curentul Iq/cos p=I (după cum Eay e tensiunea produsă de Iq); deci e tensiunea transversală care s-ar induce dacă întreg curentul indusului ar participa la magnetizare după axa transversală. Convertind acest curent în curent de excitaţie (cum s-a procedat la maşina cu poli înecaţi) se poate deduce, din caracteristica de funcţionare în gol, valoarea tensiunii E'aq şi deci se poate determina punctul A pe perpendiculara la fazorul I, dusă prin punctul 8.
Pentru a pune în evidenţă reactanţele se înlocuiesc tensiunile E^ţ şi Eaq prin căderile de tensiune reactive ^ad^d ■' în cari Xad şi X sînt reactanţele de reacţiune, longitudinală şi transversală. Adunînd reactanţa de dispersiune Xa, se obţin: reactanţa sincronă longitudinală Xi—XA-X şi reactanţa
LVII, Diagrama tensiunilor maşinii sincrone cu poli aparenţi, a) generală; b) metoda de construcţie; c) cu evidenţierea reactanţelor; J) simplificată.
consideraţie numai unda fundamentală) le corespund trei tensiuni electromotoare E0, Ead şi Eaq, din a căror compunere rezultă tensiunea electromotoare în sarcină E (v. fig. LVII). Tensiunile E0 şi EadV' ind în fază sau în opoziţie (inducţiile corespunzătoare după aceeaşi direcţie) rezultă: Ej=E0-{-E^,
sincronă transversală Xq=XaqJrXa.
Se construieşte diagrama (v. fig. LVII c) pentru o anumită stare de funcţionare astfel: Din punctul A (sau, într-o construcţie aproximativă, din extremitatea fazorului U) se iau, pe o dreaptă perpendiculară pe fazorul I (defazat cu unghiul9
Unind O cu C se mărime de piciorul normalei coborîte din D.
Din diagrama tensiunilor simplificată (v. fig. LVII d) rezultă:
faţă de Uj, segmentele AC=IXq şi AD=IXj.
UE0 sin (3 U2
2X4X,
(Xj-X) sin 2(3,
U
E0sin
*'	1X4X*
(X4~
■X ) sin 2 S,
q>	‘
E0 cos p U U (Xd-Xq) Xd ~ X4+ 2 XJX€
(cos 2 p — 1).
Ma>ină electrică
570
Maşină electrică
Expresia puterii active, în cazul maşinilor cu poli aparenţi, sef deosebeşte de expresia puterii active în cazul maşinilor cu poli
U2
înecaţi, prin adăugarea termenului -------------(Xd—X)sin2p.
lxdxb
Maşina cu poli aparenţi, chiar în cazul cînd excitaţia e nulă, poate furnisa deci putere activă (care se numeşte putere de
u*xd-x „
reacţiune), a cărei valoare pentru (3=45° e —-—• în cazul
1 d q t
unui raport X^X^=0,6S, această putere reprezintă circa 27% din puterea nominală.
Diagramele curenţilor, respectiv puterilor, în valori relative, ale maşinii sincrone, se obţin din diagramele simplificate aie tensiunilor, prin împărţirea tuturor tensiunilor cu reactanţa sincronă Xj, şi raportînd curenţii astfel obţinuţi la curentul nominal In (v. fig. LVIII).
Considerînd cazul maşinii cu poli înecaţi (v. fig. LVIII a), proiecţia curentului pe ordonată reprezintă curentul activ,
^0,4^0,8100. 3
LVIII. Diagrama puterilor, în valori relative, ale maşinii sincrone.
o)	cu poli înecaţi; b) cu poli aparenţi.
respectiv puterea activă P; proiecţia curentului pe abscisă reprezintă curentul reactiv, respectiv puterea reactivă Q. (La alte scări se măsoară pe aceste axe şi puterea aparentă S.) La funcţionarea maşinii ca generator cu factor de putere mai mare decît cel nominal, punctele de funcţionare pentru curentul nominal se găsesc pe arcul de cerc CD, D reprezentînd limita de stabilitate ((3=90°). Ţinînd seamă de puterea motorului de acţionare, puterea activă maximă nu poate depăşi puterea nominală reprezentată prin dreapta CD.
Excitarea maşinilor sincrone se face, în general, printr-o excitatoare (v.) care, în cazurile
cele mai frecvente, e un generator de curent continuu cu excitaţie în derivaţie, instalat pe acelaşi ax cu maşina principală.
LIX. Determinarea curentului de excitaţie al unui generator sincron, ţinînd seamă de saturaţie.
1)	caracteristica de funcţionare în Reglarea excitaţiei se obţine scurt-circuit; 2) caracteristica de cel mai frecvent prin variaţia funcţionare în gol; 3) caracteris-rezistenţei circuitului de excita-	tica întrefierului.
ţie al excitatoarei, reglarea prin
variaţia rezistenţei în circuitul de excitaţie al maşinii sincrone nefiind indicată, din cauza pierderilor de energie mari.
Reglarea tensiunii, prin variaţia curentului de excitaţie, se efectuează aproape excluziv automat prin instalaţii corespunzătoare (v. Reglarea tensiunii).
Curentul de excitaţie se poate determina din curbele în V; determinarea exactă a mărimii acestui curent, adică ţinînd seamă de saturaţie, se poate face cu metoda dezvoltată în
fig. LIX şi care consistă esenţial în descompunerea curentului de excitaţie în trei componente.
în cazul funcţionării maşinii în regim reactiv adică cu cos 9 = 0, la sarcina nominală Iff, curentul de excitaţie e reprezentat prin segmentul AD, paralel cu axa absciselor, dus din punctul A (OA—U ), compus din a, b şi c. DC—c e egal cu curentul de excitaţie , corespunzător unui curent da scurtcircuit egal cu curentul nominal (/^=baza triunghiului Poi-tier, v.).
Ducînd din C o paralelă la caracteristica întrefierului 3, iar din punctul de intersecţiune cu caracteristica de funcţionare în gol 2 coborînd o perpendiculară pe CD, se obţine tensiunea Poitier Ep. Adunînd algebric EpCu Un se obţine, pentru cazul funcţionării cu sarcină inductivă (cos 9=0), tensiunea electromotoare OG. O paralelă la axa absciselor prin C intersectează caracteristica întrefierului şi caracteristica de funcţionare în gol, determinînd porţiunea b=BC, adică creşterea curentului de excitaţie ca urmare a saturaţiei; restul curentului de excitaţie e dat de porţiunea AB=a, care reprezintă curentul de excitaţie nesaturat *0 nesaţ’ corespunzînd caracteristicii întrefierului pentru U .
Dacă nu se cunoaştetrebuie calculată tensiunea Poitier Ep şi, în consecinţă, trebuie construit triunghiul caracteristic OHN.
în cazul cînd maşina sincronă funcţionează cu o sarcină caracterizată prin curentul nominal ln şi factor de putere oarecare, curentul de excitaţie se obţine astfel: se ia pe axa absciselor OM=/0 nesat=o; din /VI, sub unghiul 9 cu verticala, se trasează MI=CD—c; curentul rezultant 01 e curentul de excitaţie fără a lua în consideraţie saturaţia. Pentru a ţine seamă de saturaţie se trasează din extremitatea lui U , sub unghiul 9, tensiunea Poitier Ep şi, din extremitatea lui Ep, o paralelă la axa absciselor, care separă segmentul IK. Acesta, purtat în prelungirea lui Ol, dă segmentul total OK=OL, care reprezintă excitaţia la curentul nominal / şi unghiul de defazare 9.
Schema echivalenta a maşinii sincrone cu poli înecaţi (v. fig. LX o) se deduce imediat din diagramele din fig. LVI
U
r
%
£o
I
J
b
LX. Circuitul echivalent al maşinii sincrone, o) schema generală; b) schema concentrată.
şi cuprinde numai circuitul indusului. Mărimea reactanţei indusuluiX^depindedesaturaţiafierului; totuşi, pentru deducţii calitative poate fi considerată constantă. Reactanţa totală (sincronă) fiind Xj—Xa-\-Xa, se obţine circuitul echivalent din fig. LXb] maşina poate fi considerată, în această reprezentare, fără reacţiune a indusului, producînd tensiunea electro-
motoare E.
Dezvoltînd teoria maşinii pe baza schemei echivalente, se stabilesc o serie de relaţii şi diagrame importante.
Curentul indusului se obţine ţinînd seamă că
U = ZI + E0, de
Unghiul dintre U şi E0 (respectiv dintre UjZ şi EJZ) fiind p (unghiul de sarcină), la variaţia sarcinii, excitaţia şi tensiunea la
Maşină electrică
571
Maşină electrică
borne fiind menţinute constante, poziţia fazorului U/Z e fixă, iar a fazorului E0IZ e variabilă cu acest unghi. La variaţia lui (3 între 0 şi 2 tt se obţine un cerc cu raza E0\Z. Pentru diferite
Ţinînd seamă că: E0IZ = Ir, cos (tt/2 — cp — p) = sin (9 + p) şi
excitatu se (v. fig. LXII).
obţin cercuri concentrice
Cuplul rezultă din: M =
Cu Z = Z^(ac/2_e),
tg P =
co
R . -p» X' şl 0 =
, se obţine P
M = — m — UI co
sin (p ■
]■
LXI. Diagrama curentului maşinii sincrone în funcţionarea ca motor.
unde/^=E0/Z,adicăcuplule ofuncţiunesinusoidală(v. fig. LXIII) de unghiul de sarcină p. (La funcţionarea ca motor, p<0, cuplul e pozitiv; la funcţionarea ca generator, p>0, cuplul e negativ.)
(lî f;A
\3~E0Iksinş A
-U0 (tensiunea la mers în gol) rezultă: (I\2 (U V IU
[hl + NJ ~2WoS'n (?+p)
= 1,
adică o ecuaţie 'de forma: x2+j2------------2 axy= 1. Pentru
sin (<p-fp)=^=0 se obţine un cerc ; pentru sin (9+ p)=a— ± 1 se obţine o dreaptă; în celelalte cazuri se obţine o elipsă (v.fig. LXIV).
Din aceste curbe rezlută scăderea tensiunii la creşterea sarcinii pentru excitaţii constante şi factor de putere constant (practic, domeniul de folosire e pentru I/I^^0,5).
Pentru maşina cu poli aparenţi, curentul indusului şi cuplul au alte expresii.
Curentul se calculează din reIaţiiIestabiI ite mai înainte pentru
U, şi C7 (v. fig. LVII): deducîndva-/	i{
lorilecomponentelor J^şi 1^, a căror sumă e curentul I, funcţiune de U, E0 şip. Pentru simplificare se consideră cazul R=0 şi se obţine:
Uf 1	1
LXIV. Caracteristica externă a maşinii sincrone la cos cp şi excitaţie constante.
I
-J2
X +x
aq (
+
+
LXII. Diagrama circulară a maşinii	LXIII. Cuplul motor la maşina sin-
sincrone cu poli înecaţi, pentru di-	cronă cu poli înecaţi.
ferite excitaţii.	M) motor; G) generator.
G) generator; M) motor; 5) stabil;
L) labil.
Pentru sin (p —p) = ±1, deci pentru (P — p)= ±rc/2, se obţin valorile cuplului maxim care delimitează regiunile de funcţionare stabilă şi instabilă. La maşini de putere mare, rezistenţa ohmică fiind neglijabilă, tg p=R/X^0, şi deci:
M= — m— UI h sin S. co R
Deşi regimul stabil de funcţionare e delimitat de p= — tt/2 şi p= 7t/2, la sarcina nominală unghiul p trebuie să fie cuprins între 30 şi 40°, întrucît totdeauna trebuie să rămînă o margine de supraîncărcare, şi anume cuplul maşinii să fie de 1,5—2 ori cuplul nominal.
Coeficientul de supraîncărcare al unei maşini trifazate, funcţionînd cu tensiune constantă, definit de _Mm__ 3pUIkl«	Ik
s Mn	3 pUIJco cos cps	In COS 9»
(unde Mm e cuplul maxim, iar Mn e cuplul nominal), e proporţional cu curentul de excitaţie, deoarece caracteristica de scurt-circuit I^=f(i) e o funcţiune lineară.
Dincolo de limita de stabilitate (v. şî Stabilitatea sistemelor energetice) maşina iese din sincronism: generatorul se ambalează, iar motorul se opreşte. La creşteri bruşte ale sarcinii, cele mai adeseori tensiunea scade şi, în consecinţă, scade şi cuplul (roata polară poate prelua însă, prin inerţia sa, o parte a loviturii de sarcină). Curenţii cari apar la o astfel de lovitură în înfăşurarea de amortisare contribuie, prin cuplul dezvoltat (cuplu de amortisare asincron),'la mărirea stabilităţii.
Caracteristica externă se poate stabil i deducînd din fig. LXI relaţia:
P + (C/Z)2 —2 I(UjZf cos (tt/2 - p - 9) = (E0/Z)2.
+ £\—?—L-U
+ "2 [Xa, + Xa Xad + XA
En
=r+i"+r
Cuplul se calculează din puterea cîmpului învîrtitor şi, pentru simplificare, se consideră neglijabile pierderile ohmice
ale indusului (deci E
- U): M=m—£/*/].Introducînd valoarea
curentului din relaţia precedentă, considerînd U—U=U* fi, se obţine:
iar E0m = E0(
M= —m— UI* co x
sin p +
U
Y — Y
" ad * aq
sin 2 p
]■
Generator
e0/u--o
E0 2(Xat + X,)
unde Ik^E0l(Xad + Xa).
Primul termen din expresia cuplului e acelaşi cu cel întîlnit în cazul maşinii cu poli înecaţi; al doilea e cuplul de reacţiune nou adăugat. Variaţia totală a cuplului depinde de raportul EJU, care exprimă gradul de excitaţie, considerînd E0/U='l la mersul în.gol, cum şi de unghiul de sarcină p.
Cuplul maxim, atît la funcţionarea ca generator cît şi la funcţionarea ca motor, separă domeniul de funcţionare stabil de cel labil. Spre deosebire de maşina cu poli înecaţi, cuplul maxim nu apare la p=tt/2, ci la unghiuri mai mici, între tc/4 la jB0/L7=0 şi tt/2 la E0IU=oo. în consecinţă, şi unghiul de sarcină nominal e mai mic decît la maşina cu poli înecaţi; supraîncărcarea e însă mai mare (v. fig. LXV).
în unele cazuri, cuplul de reacţiune e suficient pentru acţionări auxiliare, astfel încît maşina funcţionează fără excitaţie. La maşina sincronă obişnuită, cuplul de reacţiune măreşte cuplul principal în zona stabilă şi deci măreşte stabilitatea.
Motor
LXV. Variaţia cuplului maşinii sincrone cu poli aparenţi în funcţiune de unghiul de sarcină (3, pentru diferite valori ale raportului EJU.
Maşină electrică
572
Maşină electrică
E=U
C
LXVI. Funcţionarea maşinii sincrone, o) cu sarcină activă şi reactivă; b) cu sarcină excluziv reactivă; c) în gol; d) în scurt-circuit permanent.
Maşina sincrona conectata la reţea, adică funcţionînd în paralel cu alte maşini. Funcţionînd, fie ca motor, fie ca generator, pentru aceeaşi putere aparentă S= UI, puterile active şi reactive, debitate sau absorbite, pot varia în diferite proporţii.
Considerînd, pentru simplificare, ca neglijabile re-zistenţa ohmică şi reactanţa q de dispersiune a statorului (deci E=U) din diagrama solenaţiilor, respectiv a curenţilor^. fig. LXVI a), rezultă că: proiecţia AC a curantului pe direcţia tensiunii U, e proporţională cu puterea activă, proiecţia CB a curentului i' pe direcţia perpendiculară pe tensiunea U e proporţională cu puterea reactivă.
Dacă puterea activă, furnisată sau absorbită, e zero (AC=0), maşina funcţionează numai cu putere reactivă, iar diagrama curenţilor se reduce la o dreaptă (v. fig. LXVI b). La funcţionarea în gol,/'=0 şi deci / i = 0 şi deci / =—
Menţinînd constantă tensiunea U (cazul obişnuit), se pot deosebi două stări de funcţionare: 1) cu sarcină activă constantă (Ia cos 9=const.) şi 2) cu excitaţie constantă (itf=const.).
în primul caz (v. fig. LXVII a), la variaţia excitaţiei ig se modifică forma triunghiului OA8; în consecinţă se modifică unghiul 9 şi curentul proporţional cu curentul statoric Ia< Acest curent, în funcţiune de igt e reprezentat prin curbele în V (v. fig. LXVIII); valoarea lui minimă corespunde triunghiului
/ ; la scurt-circuit (v. fig. LXVIc)
LXVII. Funcţionarea maşinii sincrone sub LXVIII. Curbele în V pentru tensiune constantă.	diferite	sarcini	active,
o) cu sarcină activă constantă; b) cu excita-	LS) limită de stabilitate;
ţie constantă; G) zonă de funcţionare ca ge-	SE) supraexcitaţie ; sE) sub-
nerator; /VI) zonă de funcţionare ca motor.	excitaţie.
OAB3, cînd cos 9=1, iar / =Ofî3. Mărind curentul de excitaţie peste această valoare (supraexcitare), maşina debitează sarcină reactivă ; micşorînd curentul de excitaţie (subexcitare), maşina absoarbe din reţea energie reactivă pentru menţinerea excitaţiei necesare funcţionării maşinii. Atît la supraexcitare cît şi la subexcitare, curentul I e mai mare decît cel corespunzător defazajului 9=0. Curentul de excitaţie minim, sub care maşina nu mai poate funcţiona, are valoarea igm.^=.il cos 9; la micşorarea mai departe a curentului de excitaţie / , maşina nu mai poate furnisa puterea activă cerută şi iese din sincronism (se desprinde).
La funcţionarea maşinii sincrone sub tensiune constantă, puterea activă nu e modificată la variaţia excitaţiei, ci numai
prin variaţia cuplului; deci, în cazul generatorului, prin modificarea poziţiei regulatorului motorului de antrenare.
în cazul excitaţiei constante (v. fig. LXVIIb), toate punctele B se găsesc pe un cerc cu raza / =const.; dacă tensiunea U e constantă şî / e constant. Jumătatea superioară a cercului
corespunde funcţionării ca generator, iar cea inferioară, ca motor.
Deplasarea punctului de funcţionare 8 pe cerc se produce la o variaţie a puterii active prin variaţia cuplului la arbore; totodată se produce şi o variaţie a puterii reactive. Pentru aceeaşi putere activă corespund cîte două puncte, cu sarcini reactive diferite, dintre cari numai unul e stabil ((3<7t/2) şi se găseşte pe jumătatea cercului din dreapta.
Pe porţiunea 83-85-83, maşina funcţionează supraexcitată,
iar pe porţiunile
şi 5^-8* funcţionează subexcitată.
U
83 corespunde maşinii funcţionînd ca generator şi debitînd numai sarcină activă (cos 9=1); B'z e punctul analog pentru funcţionarea ca motor (cos 9=1) (în ambele cazuri, maşina absoarbe putere reactivă din reţea pentru menţinerea excitaţiei necesare); 85 corespunde funcţionării cu sarcină !X inductivă maximă; 8X corespunde funcţionării numai cu sarcină capacitivă (funcţionare instabilă şi practic imposibilă).
în toate cazurile examinate, sarcina reactivă a unei maşini sincrone conectate la reţea poate fi modificată numai prin variaţia excitaţiei, ceea ce conduce la mo-
dificarea tensiunii electro- LXIX. Maşina sincrona ca moto- (0) şi motoare iar sarcina ac-	ca	generator	(b).
tiva, prin variaţia sarcinii
mecanice absorbite sau furnisate la arbore, ceea ce conduce la modificarea unghiului de sarcină (3. Diferenţa de tensiune dintre
•Eo Ş' U produce curentul I, care în mod aproximativ poate fi considerat în fază cu tensiunea U la motor şi în opoziţie cu tensiunea U la generator (v. fig. LXIX).
Prin supraexcitare, maşina sincronă furnisează sarcină reactivă inductivă, iar prin subexcitare absoarbe sarcină reactivă inductivă.
Dacă sarcina reţelei e inductivă, maşina trebuie să fie supraexcitată, iar dacă sarcina e capacitivă trebuie să fie subexcitată, uneori chiar neexcitată (v. fig. LXX).
Reţelele electrice, din cauza prezenţei motoarelor şi bobinelor, necesitînd în general sarcină reactivă inductivă, nu numai generatoarele, dar uneori înseşi motoarele sincrone sînt puse să furniseze şi sarcină reactivă pe lîngă cea activă; în reţele interconectate cu linii electrice lungi se folosesc şi maşini sincrone fără sarcină mecanică, cari sînt puse să funcţioneze supraexcitat, cu cos 9=0.
Funcţionarea maşinii sincrone conectate la reţea mai prezintă o serie de alte fenomene, determinate de variaţia lentă sau bruscă a sarcinii (v. Pendulările electromecanice ale maşinii sincrone; v. şî Stabilitate).
Fenomene complexe se produc în maşina sincronă în cazul unor perturbaţii în funcţionare.
Genergtor
LXX. Diferitele sarcini ale maşinii sincrone.
Maşină de apel
573
Maşină electrică parametrică
Scurt-circuitul constituie una dintre cele mai grave perturbaţii în funcţionarea maşinii sincrone.
După modul producerii, se deosebesc scurt-circuite progresive şi scurt-circuite b r u ş t e; după numărul fazelor scurt-circuitate se deosebesc scurt-circuite monopolare (între o fază şi pămînt), bipolare şitripolare; după condiţiile în cari se produc, se deosebesc scurt-circuite accidentale (constituind avarii) şi scurt-circuite experimentale; după caracterul fenomenelor, se deosebesc scurt-circuite transitorii şi scurt-circuite permanente. V. sub Scurt-circuit.
Maşina sincronă monofazată, din punctul de vedere constructiv, e asemănătoare maşinii sincrone trifazate, deosebindu-se prin faptul că în indus rămîne neocupat de înfăşurare spaţiul fazei a treia; celelalte două faze sînt conectate ca înfăşurare monofazată. Roata polară e în general cu poli aparenţi şi e echipată cu o înfăşurare de amortisare puternică.
Funcţionarea maşinii sincrone monofazate fără amortisare e caracterizată prin apariţia în înfăşurarea de excitaţie a unor tensiuni cu frecvenţe de 2, 4, 6 ori mai mari decît ale reţelei la care maşina e conectată, iar în indus, a unor tensiuni cu frecvenţe de 3, 5, 7 ori mai mari decît ale reţelei; un astfel de generator nu poate produce deci tensiuni sinusoidale, ci tensiuni cari conţin importante armonice de ordin impar.
Fenomenul e datorit producerii, prin reacţiunea indusului, a unui cîmp alternativ, în locul unui cîmp învîrtitor ca în cazul maşinii sincrone trifazate.
Cîmpul alternativ se poate descompune în două cîmpuri învîrtitoare în sensuri contrare.
Cîmpul învîrtitor direct se roteşte sincron cu roata polară şi efectul e acelaşi ca la maşina trifazată; cîmpul învîrtitor invers se roteşte faţă de roata polară cu turaţie sincronă dublă şi produce în înfăşurarea de excitaţie, în I ipsa unei înfăşurări de amortisare, curenţi mari, de frecvenţă dublă faţă de cea a reţelei. Cîmpul alternativ produs de aceşti curenţi poate fi descompus, la rîndul său, în două cîmpuri învîrtitoare de sens contrar, cu turaţie sincronă dublă faţă de a roţii polare.
Cîmpul învîrtitor care se roteşte în sensul rotorului are faţă de indus o turaţie sincronă de trei ori mai mare şi produce în indus tensiuni cu frecvenţa triplă faţă de aceea a reţelei, pe cînd cîmpul învîrtitor care se roteşte în sens contrar are faţă de indus turaţia sincronă. Curenţii induşi de frecvenţă triplă produc, la rîndul lor, în înfăşurarea de excitaţie, tensiuni cu frecvenţă dublă şi cuadruplă faţă de aceea a reţelei, şi aşa mai departe.
în cazul existenţei unei înfăşurări de amortisare, curenţii induşi în aceasta produc un cîmp învîrtitor care anulează în par'te cîmpul învîrtitor de sens contrar.
Maşinasincronă monofazată e folosită, în special, ca generator pentru tracţiune electrică pentru frecvenţa de 16 2/3 sau 25 Hz.
Maşină comutatoare. V. Comutatoare.
Maşină electrică auxiliară:	Maşină	electrică
specială utilizată pentru constituirea grupurilor de reglare (v. Reglare, grup de -^).
î. ~ de apel.Te/c.; Generator electric decurent alternativ de 15 Hz, la tensiunea de 70---100 V, folosit în centralele telefonice manuale cu capacitate mai mare (cu peste 400 de abonaţi), pentru a produce semnalul de apel de la centrala telefonică la diverşii abonaţi.
Puterea maşinii de apel depinde de capacitatea centralei telefonice (numărul de abonaţi) ;maşina de apel e antrenată de un motor electric alimentat de la reţeaua oraşului sau de ia bateria de acumulatoare de alimentare a centralei telefonice.
2.	~ de apel şi de semnalizare. Telc.: Generator electric de curent alternativ (sau comutatoare electrică) cu mai multe ieşiri, care produce semnalele cerute în exploatarea centralelor telefonice automate, adică: un semnal de apel, cu
frecvenţa de 162/3 sau 25 Hz, un semnal de ton, de 400 sau de 450 Hz şi un semnal de „ocupat" de 133 sau 150 Hz.
Dacă e un generator electric, e antrenată de un motor electric alimentat de la bateria de acumulatoare a centralei telefonice, sau de la reţeaua oraşului. Dacă e o comutatoare, e alimentată de la bateria de acumulatoare a centralei.
3.	~ electrica parametrica. E/t.: Maşină electrică (v.) în care transformarea energiei mecanice în energie electrică sau transformarea inversă se produc pe baza variaţiei periodice a inductivităţii proprii L sau a capacităţii C a unui circuit, spre deosebire de maşinile electrice obişnuite, la cari transformarea de energie se bazează pe variaţia periodică a induc-tanţei mutuale dintre cel puţin două circuite, unul pe stator şi altul pe rotor.
Maşinile parametrice comportă un singur circuit, — circuitul statoric, — iar partea mobilă e constituită, în cazul cînd variază inductanţa L, dintr-o armatură de oţel, a cărei deplasare face să varieze reluctanţa circuitului magnetic, iar în cazul cînd variază capacitatea C, din una dintre armaturile unui condensator, a cărei deplasare face să varieze această capacitate.
Maşinile parametrice, fiind monocircuite, sînt lipsite de dispozitive de comutaţie sau de alt fel de contacte mobile între părţile fixe şi cele mobile.
Generatoarele parametrice folosesc transformarea energiei mecanice în energie electrică pe baza efectului de auto-excitaţie produs prin rezonanţa parametrică, care are loc într-un circuit rezonant (L, C), cînd între frecvenţa H a parametrului variabil (L sau C) şi frecvenţa proprie a circuitului co există relaţia:
n= —,
n
n fiind un întreg; pentru »= 1 se realizează rezonanţă parametrică de ordinul 1 ; pentru n= 2, rezonanţă parametrică de ordinul 2 şi aşa mai departe.
Frecvenţa proprie co a circuitului cînd JL = L04-X cos Q/ e dată de relaţia:
1
co=-■=-■;
V^o C
în mod analog, pentru cazul cînd C=C0+X cos O/, e dată de relaţia:
1
CO-	: ■
V LC«
Pentru ca în circuit să se producă spontan un curent de pulsaţie co, deci pentru ca maşina să funcţioneze ca generator, trebuie să fie îndeplinită, concomitent cu relaţia frecvenţelor, şi relaţia dintre parametrii:
care exprimă că puterea electromagnetică provenită din puterea mecanică introdusă în sistem, trebuie să fie cel puţin egală cu puterea disipată.
Caracteristic pentru generatoarele parametrice e faptul că, într-un circuit linear, curentul produs prin rezonanţa parametrică creşte indefinit; în practică, însă, există totdeauna neiinearităţi (saturaţia fierului, etc.) cari limitează curentul.
Analiza matematică a rezonanţei parametrice arată că producerea curentului pe această cale e legată de soluţiile instabile ale unei ecuaţii de tip Mathieu, caracterizînd curentul într-un circuit (R,-L, C) în care unul dintre parametrii nedisipatiyi variază periodic.
Generatoarele parametrice se folosesc pentru producerea curenţilor industriali de frecvenţe înalte (de ordinul kilohertzi-lor) pentru cuptoare de inducţie, ca generatoare de ultra-
Maşină electrostatică
574
Maşina electrostatica
Reprezentarea schematică a unui generator parametric.
sunete (v. fig.), etc. Generatorul cu inductanţă variabilă reprezentat schematic în figură e constituit din stator (1), cu înfăşurarea respectivă (3), şi din rotor (2), fără înfăşurare, ambele de oţel lamelat; prin învîrtirea rotorului, reluctanţa circuitului magnetic variază periodic şi, deci, variază şi inductanţa înfăşurării statorului.
Motoarele parametrice nu necesită prezenţa în circuit a ambilor parametri L şi C, dintre cari unul variabil; e suficient să se alimenteze în curent alternativ un circuit avînd numai inductanţă variabilă sau numai capacitate variabilă, pentru ca, în anumite condiţii, să se obţină un motor, care transformă energia electrică în energie mecanică.
Din punctul de vedere constructiv, un motor parametric nu diferă de un generator parametric. Aceeaşi maşină poate funcţiona ca generator (de ex. cu inductanţă variabilă), cînd e antrenat din afară şi cînd în circuit se introduce în serie şi un condensator de valoare corespunzătoare, pentru obţinerea autoexcitaţiei prin rezonanţa parametrică, sau poate funcţiona ca m o t o r, cînd, fără introducerea vreunui condensator, i se aplică o tensiune electromotoare armonică. Maşina parametrică, în funcţionarea ca motor, are un factor de putere care nu poate depăşi 0,7, şi un randament mic; de aceea e folosită în domeniul puterilor mici, de ordinul zecilor de waţi (ca^ motor de patefon, pentru ceasornice electrice, etc.), în cari nu interesează atît performanţele energetice (randamentul şi factorul de putere), cît simplicitatea construcţiei.
în contrast cu simplicitatea constructivă, teoria acestor maşini e mai complexă decît a maşinilor electrice obişnuite; ea este subordonată teoriei ecuaţiilor diferenţiale nelineare sau cu coeficienţi variabili şi a stabilităţii soluţiilor acestor ecuaţii.
1.	~ electrostatica. E/t.; Maşină electrică la care transformarea energiei stereomecanice în energie electrică se face prin intermediul unor fenomene de electrizare. în tehnica actuală se utilizează numai generatoare electrostatice bazate pe electrizarea prin frecare şi prin influenţă electrostatică; cu ajutorul acestor generatoare se pot obţine, în unele cazuri, mari diferenţe de potenţial. Funcţionarea reversibilă nu e posibilă pentru maşinile bazate şi pe electrizarea prin frecare.
în general, maşinile electrostatice sînt compuse din următoarele părţi esenţiale: producătorul, transportorul, colectorul şi polii.
Funcţionarea maşinilor generatoare prin frecare se bazează pe următoarele fenomene: prin frecare cu anumite periuţe (producătorul), un corp, de exemplu un disc dielectric de sticlă (transportorul), se electrizează; introdus într-un cilindru Fara-day, echipat în interior cu vîrfuri ascuţite (colectorul), purtătorii de sarcini electrice produse prin inducţie se scurg prin vîrfuri şi neutralizează cilindrul.
Funcţionarea maşinilor prin influenţă are la bază modul de electrizare a electroforului (v.), cu descărcarea repetată a platoului într-un cilindru Faraday, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic. Teoretic, sarcina polilor poate creşte indefinit;practic, însă, pierderile prin izolaţie ating, la un moment dat, valori egale cu ale sarcinilor aduse, ajungîndu-se astfel la limita de încărcare; mai departe, maşina funcţionează ca generator de energie electrică cu tensiune constantă.
Parametrii maşinii electrostatice sînt: tensiunea, curentul (printr-un conductor de foarte mare rezistenţă) şi puterea; cu construcţii moderne (van der Graaf) se pot obţine tensiuni de ordinul a 5-*-6 MV, curenţi de maximum 20 mA, deci puteri de Circa 100 kW; randamentul e foarte mic.
/. Maşina Ramsden.
7) disc de sticlă; 2) periuţe: 3) colectoare.
Maşinile electrostatice au prezentat un interes istoric; astăzi astfel de maşini sînt folosite în laboratoarele de tensiune înaltă, ca surse de descărcări în gaze, ca acceleratoare de particule, etc.
Exemple de maşini cu electrizare prin frecare:
Maşina Otto von Guerike. Această maşină produce electrizarea unui glob de sulf, în rotaţie, prin frecare de palmă.
Maşina Ramsden produce electrizarea pozitivă a unui conductor metalic. E constituită dintr-un disc de sticlă (transportorul), cu diametrul de 30—180 cm, care în rotaţie se freacă de două periuţe de piele (producătorul), puse la pămînt, unse cu amalgam de aur. Două colectoare metalice în formă de U, cu dinţi îndreptaţi spre disc, se electrizează negativ, neutralizîndelectrizarea pozitivă locală a discului; ca urmare, polul maşinii legat electric de colectoare rămîne electrizat pozitiv prin inducţie (v. fig. /).
Maşina van Marum e de construcţie similară maşinii Ramsden; ea poate produce, după voie, electrizare pozitivă sau negativă, prin legarea la pămînt a periilor sau a colectorului.
Maşina Nairn Mairne poate produce simultan ambele electrizări pe doi poli diferiţi. E de construcţie similară maşinii Ramsden, cu deosebirile că discul e înlocuit cu un manşon cilindric şi că drept colectoare se folosesc o periuţă şi un vîrf ascuţit care se electrizează, respectiv, negativ şi pozitiv.
Maşina hidroelectrică (Armstrong) poate produce electrizare prin frecarea dintre moleculele de apă ale unei vine de abur care ţîşneşte printr-un orificiu. Se compune dintr-o căldare de abur (pentru 5***6 at), instalată pe coloane de sticlă. Vîna de abur, ţîşnind printr-un robinet al domului căldării, e dirijată spre ajutaje, cari măresc frecarea. Colectorul e constituit din mai multe rînduri de vîrfuri ascuţite în contact cu vîna. Electrizarea e pozitivă, de semn contrar electrizării căldării. Cu o astfel de maşină se pot obţine scîntei puternice cari, suc-cedmdu-se repede, dau o flacără continuă.
Exemple de maşini cu electrizare prin influenţă:
Maşina Kelvin, compusă din două sectoare cilindrice metalice izolate A şi 8, fixate pe o planşetă de lemn, în interiorul cărora se pot mişca, în jurul axului O, alte două sectoare, C si D (v. fig. //).
Se amorsează maşina, comunicînd sectorului A o sarcină electrică redusă; rotind sectoarele C-D, ele ajung în contact cu periile c şi d. Sistemul CcdD e electrizat prin inducţie, —
C negativ, iar D pozitiv; continuînd rotaţia, sarcinile de pe C şi D sînt transmise sectoarelor Aşi S prin perii le o şi 6; astfel, la fiecare rotaţie se măresc sarcinile pe A şi B, obţinîndu-se o
diferenţă de potenţial, a cărei valoare e limitată de pierderile prin dielectric, efect corona, prin scîntei, etc.
Maşina Wimshurst e compusă din două discuri egale de sticlă sau de ebonită, apropiate, cari se pot roti pe acelaşi ax în sens contrar. Pe feţele externe sînt fixate radial sectoare metalice de staniol. Cîte o pereche de perii freacă aceste sectoare, de o parte şi de cealaltă a sistemului celor două discuri. Periile fiecărei perechi sînt legate electric între ele şi la pămînt. Două colectoare în formă de U, cu dinţi spre interior, îmbrăţişează discurile; ele sînt legate la armaturile unui condensator (v. fig- ///).
Maşina fiind amorsată, discul A induce în sistemul de perii bb' sarcini electrice cari se transpun pe discul & sub perii, nega-
II. Maşina Kelvin.
Maşina
575
Maşină
tive în b' şi pozitive în b ; de asemenea, discul B induce sarcini în sistemul de perii aa', cari se transpun pe discul A sub perii, pozitive în a' şi negative în a. Prin rotaţie se întreţine distribuţia din figură. Sarcinile antrenate prin rotaţie sînt culese de colectoare. Cu astfel de maşini se pot obţine diferenţe de potenţial de 100 000*• *300 000 V şi curenţi de maximum 3 mA.
Maşina van de Graaff e compusă	p	p>
(v. fig. IV) dintr-o sferă metalică cu diametru mare (1)
— electrodul de înaltă tensiune—, instalată pe o coloană izolantă înaltă de 5* - * 10 m.
O bandă izolantă (2), de hîrtie sau de mătase cau-ciucată, se mişcă pe două tobe, una în interiorul sferei (3), izolată de aceasta, şi alta, acţionată de un mo-torelectric, la partea inferioară a coloanei (4). Paralel cu generatoarele tobei de jos, la cîţiva milimetri de bandă, se găseşte un pieptene (5), cu dinţi de platin, în legătură cu o sursă de curent continuu (6), avînd polul minus la pămînt.
III. Maşina Wimshurst. a,a' şi b,b') perii; F, F) colectoare cu dinţi; C,C) condensatoare; P,P') polii maşinii.
TpnfffF
V/. Maşina Th. lonescu.
1, 2, 3, 4) discuri de sticlă; HH) sursă de joasă tensiune; o, b) contactele de periuţe ; periuţe; c) condensatoare serie; h) con~ densatoare paralel.
V. Instalaţia unei maşini van de Graaff cu mai multe benzi.
Banda, primind de la piepte- 1, 2, 3, 4) benzi de transport, ne sarcini electrice pozitive, le
transportă în sferă, de unde, prin intermediul unor vîrfuri metalice (7), ele trec pe suprafaţa sferei.
Pentru a atinge potenţiale înalte şi curenţi mai intenşi (IO*** 20 mA), maşina e introdusă într-o carcasă ermetică, umplută cu aer, cu freon (CCI2F2) sau cu elegaz (ŞF6), comprimat la cîteva atmosfere.
Cu maşina van de Graaff numită şi generator cu bandă se pot obţine diferenţe de potenţial de cîteva milioane de volţi; de aceea e folosită în laboratoarele pentru tehnica tensiunilor înalte.
Maşina se construieşte în diferite variante: cu mai multe benzi de transport, instalate în coloane cilindrice (v. fig. V), cu pulbere izolantă în loc de bandă transportoare, antrenată de un curent de aer în interiorul unui tub izolant.
Maşina electrostatica cu descărcare în casr.adâ se bazează pe descărcarea unor condensatoare mobile legate în serie (în cascadă), după ce au fost încărcate în paralel la o tensiune joasă.
Maşina Th. lonescu e constituită din patru discuri de sticlă, pe acelaşi ax, avînd aplicate simetric, pe ambele feţe, foi de staniu. La rotirea discurilor, condensatoarele astfel formate se încarcă în paralel de la o sursă de tensiune joasă, prin contactele cu periuţe a şi b, aşezate la partea superioară (v. fig. VI).
Prin periile şi conductoarele C, aşezate la partea inferioară, condensatoarele se descarcă legate în serie.
î. Maşina. 2. Tehn.: Sistem tehnic, cuprinzînd unul sau mai multe mecanisme, construit pentru a efectua mişcări cari să permită determinarea anumitor mărimi fizice sau corelaţia dintre anumite mărimi. Astfel de maşini sînt: maşinile pentru lucrări de birou, maşinile de încercări (de ex. pentru materiale metalice, de lemn, textile, etc.), maşinile de măsură (de ex.: pentru lungimi, mărimi electrice, etc.), maşinile de echilibrare, etc. Sin. (parţial) Maşină-instrument.
Caracteristicile acestor maşini depind de construcţia şi de destinaţia lor; unele dintre ele sînt echipate cu dispozitive indicatoare, înregistratoare, integratoare, etc. Ele pot funcţiona, fie independent (de ex.: maşina decalcul, maşina de amplificat desene, maşina de încercat, maşina de echilibrare), fie ca accesorii la o altă maşină sau la o instalaţie (de ex. teleînregistra-torul).
Maşină pentru lucrări de birou: Maşină care execută lucrări de birou, înlocuind, total sau parţial, operaţii mentale şi manuale ale funcţionarilor. Aceste maşini, numite abreviat maşini de birou, asigură o economie de timp şi de manoperă, cum şi evitarea erorilor.
Pentru lucrări de birou se construiesc: maşini de scris, incluziv teleimprimatoarele, maşinile de stenografiat, maşinile de cifru (pentru scris cifrat şi descifrat); maşini de multiplicat, numite şi multiplicatoare, cari pot fi fotografice sau mecanice; maşini de dictat, cari pot fi fonografice sau magnetografice; maşini de calcul, anume maşinile de adunat, maşinile de înmulţit (numite maşini de înmulţit cu o singură turaţie), maşinile de înmulţit-împărţit (numite maşini de înmulţit cu turaţie repetată) şi maşinile de calcul funcţionale (pentru funcţiuni trigonometrice); maşini de contobUitate, incluziv casele înregistratoare; maşini de statistică, în general cu cartele marcate sau perforate; maşini de numărat monete, cari efectuează şi împachetarea lorîn fişicuri sau în saci; maşini pentru scrisori, incluziv adreso-grafele ; maşini pentru cartotecă, cari efectuează clasarea şi alegerea din cartotecă.
Maşină de scris. V. Scris, maşină de
Maşină de dictat: Maşină de birou care înlocuieşte stenografia. Poate fi folosită pentru înregistrări de dictări, de conferinţe, convorbiri telefonice, etc.
Se deosebesc: maşini de dictat fonografice, construite pe principiul fonografului, cu cilindru de ceară; maşini de dictat magnetografice, construite pe principiul magnetofonului, cu.
Maşină
576
Maşină
bandă sau cu fir magnetizabiie variabil. Astfel, la o maşină magnetografică, numită şi dictafon (v.), se pot înregistra circa 480 de silabe, pe un fir cu lungimea de 400 mm, ceea ce corespunde unei pagini de format A4 dactilografiate.
Maşină de caicul. V. Calcul, maşină de
Maşină de adunat. V. sub Calcul, maşină de
Maşină de înmulţit. V. sub Calcul, maşină de
Maşină de multiplicat. V. Multiplicator.
Maşină de contabilitate: Maşină de birou cu care se efectuează simultan lucrări de scris şi de calcul, necesare în contabilitate. Se deosebesc: maşini de scris calculatoare, maşini de calcul imprimatoare, şi maşini de casă (case înregistratoare). Uneori se folosesc şi maşini de tipul maşinilor de statistică (v.).
Maşinile de scris calculatoare se construiesc atît pentru scris pe formulare plane dreptunghiulare sau pe benzi continue (înfăşurate în suluri), cît şi pentru efectuarea unor operaţii aritmetice. Se folosesc: maşini pentru text şi adunare sau scădere, cele pentru adunare putînd face adunări simultane pe coloane verticale, pe rînduri orizontale sau combinat; maşini pentru text şi toate operaţiile aritmetice. Aceste maşini sînt construite, fie cu mecanismul pentru calcul adăugat, montat pe carul maşinii de scris, fie cu mecanismul pentru calcul incorporat constructiv în mecanismul maşinii de scris. Forma cea mai simplă e maşina de scris cu tabulator.
Maşinile de calcul imprimatoare sînt maşini de calcul (v.) cari au un dispozitiv suplementar pentru scris, astfel încît pot imprima diferite simboluri, abreviaţii uzuale, date, etc. Mecanismul de calcul e echipat atît cu clape pentru cifre, cît şi cu clape pentru repetarea numărului, decuplarea scrisului, înscrierea rezultateor parţiale sau intermediare şi altele. Se folosesc: maşini de adunat cu claviatură mică (cu zece clape), maşini de adunat cu claviatură mare, maşini pentru cele patru ope-^ raţii fundamentale, maşini cu dispozitiv suplementar de înmulţit cu corp de cifre, etc.
Maşinile de casă, numite şi case înregistratoare, se construiesc pentru înregistrarea, calculul şi verificarea unor operaţii comerciale sau bancare (v. fig. /). Aceste maşini se folosesc la casele magazinelor (pentru urmărirea vînzărilor), la ghişetele băncilor, etc. Casele înregistratoare pot fi cu unu sau mai multe totaluri; cele mai mari pot avea treizeci de totaluri parţiale sau pe categorii, imprimă numere pe şase documente diferite, au mecanism de soldo, etc.
Maşină de statistică : Maşină de birou care serveşte la rezolvarea lucrărilor de statistică sau a altor lucrări similare din industrie, comerţ, etc. Aceste maşini se folosesc atît pentru statistici (de ex. recensămînt), cît şi pentru antecalculaţii şi postcalculaţii, planificarea lucrului unor maşini sau al unor lucrători, totalizarea de date tehnice sau de infor-
/. Casa înregistratoare.
1) clapa pentru înregistrarea sumelor intrate şi ieşite; 2 şi 3) clape pentru contorul conturilor de venituri şi cheltuieli; 4) clapa pentru contorul de control a< totalului intrărilor ş: ieşirilor sau al soldurilor vechi de debite şi credite; 5) clapă pentru electromotor; 6 şi 7) manete pentru mecanismul de adunare;
8)	claviatură pentru numerele clienţilor;
9)	simbolul distinctiv la numărul clientului; 10) clapă de potrivit pentru ase imprima pe un rînd anumit al unui formular sau al unei cartele; 11) banderolă de contabilizare (aşezată sub geam); 12) locul în care se introduce formularul sau cartela de marcat; 13) pîlnie pentru introducerea chitanţei;
14) manivelă de acţionare.
maţii ştiinţifice (de ex. notările meteorologice); de asemenea în comerţ, se folosesc pentru înregistrarea, clasificarea şi însumarea transacţii lor masive, etc.
Se deosebesc: maşini cari lucrează cu benzi fără fine sau cu cartele perforate (foarte răspîndite); maşini cari lucrează cu cartele marcate în culori diferite şi cu celule fotoelectrice. Informaţiile, numerice sau calitative, transcrise sub formă de cartele sau de benzi fără fine perforate, etc., sînt citite de o maşină care tabelează rezultatele.
După operaţia executată, maşinile cari folosesc procedeul cu cartele perforate se clasifică în maşini de perforat cartelele, maşini de sortat cartelele şi maşini de tabelare. O cartelă obişnuită are un număr de coloane egal cu numărul zecimalelor sau al simbolurilor de marcat, iar în fiecare coloană se găsesc zece posturi pentru perforaţiile corespunzătoare cifrelor 0---9 şi alte două posturi (deasupra postului zero) pentru informaţii calitative; cartela e împărţită în cîmpuri verticale, cari conţin fiecare mai multe coloane şi cari dau posibilitatea de a marca informaţii suplementare sau de a subîmpărţi cartela pentru tabelări separate, simultane.
Maşina de perforat e echipată cu dornuri perforatoare aliniate, sub cari se prezintă, treptat, fiecare coloană a cartelei. La o maşină uzuală există douăsprezece dornuri, cari sînt acţionate printr-o claviatură, astfel încît se pot perfora în medie 350 de cartele pe oră, dacă maşina e electrică.
Alte tipuri de maşini sînt: maşini de perforat multiple, pentru a obţine mai multe cartele identice; maşini de copiat cartele, utilizînd o cartelă matriţă; maşini automate de perforat cartele, cuplate la mecanismul unei maşini de scris sau al unei maşini de calcul.
Maşina de sortat serveşte la sortarea cartelelor perforate, fie după cifrele sau simbolurile coloanei alese, fie după mai multe coloane pe rînd (de ex. întîi cifra unităţilor, apoi a zecilor, etc.). Sortarea se efectuează cu ajutorul unor dispozitive mecanice sau electrice, cari explorează cartelele.
Un anumit tip de maşină poate sorta cartelele în douăsprezece grupuri, plus al treisprezecelea, pentru cartele greşit perforate. Debitul unor maşini atinge 24 000 de cartele pe oră.
Maşina de tabelare însumează cantităţile din cîmpuri alese ale cartelelor perforate. Unele maşini pot efectua simultan pînă la şapte totalizări generale, cum şi totaluri parţiale, intermediare, solduri, etc.; de asemenea, pot imprima rezultatele pe formulare sau pe benzi fără fine. Pentru însumări simple, fără imprimare, productivitatea atinge 45 000 de cartele pe oră.
Dispozitivul de citire a cartelelor poate fi: dispozitiv mecanic, cu o garnitură completă de tije, dintre cari unele sînt coborîte pînă se reazemă pe cartelă şi altele continuă coborîrea prin perforaţiile respective, astfel încît acestea din* urmă acţionează mecanismele contoare şi imprimatoare corespunzătoare; dispozitiv electric, cu perii electrice, cari trec prin perforaţii şi stabilesc contactul cu ploturile situate sub cartelă, punînd sub tensiune relee cari acţionează pinioanele contoare.
Maşină de numărat monete :	Maşină	de birou
care sortează, numără şi împachetează monetele (în fişicuri sau în saci). Această maşină poate avea mecanisme de total parţial şi general, etc.
Maşina uzuală e constituită dintr-o cutie circulară, pe fundul căreia se roteşte un disc care împinge sau aruncă monetele — sub acţiunea forţei centrifuge — într-un jgheab înclinat, acesta avînd deschideri de diferite mărimi. Numărarea fiecărui sort se face, fie de un deget flexibil, care e apăsat prin trecerea unei monete şi acţionează mecanismul contor, fie prin cîntă-rirea unui număr determinat de monete (de ex. 50), cînd greutatea respectivă provoacă oprirea mecanismului de sortat şi monetele sînt transferate automat la mecanismul de împachetat. La împachetarea în fişicuri, învelişul acestora poate fi
Maşinist	577	Matarea	mortarului
//. Maşina pentru adrese (adreso-graf).
Ţ magazin pentru plăcuţe'e-clişeu, nefolosite; 2) plăcuţe-cli-şeu (cu inscripţii); 3) tampon imprimator;4) conducere automată a hîrtiei; 5) panglică cu tuş; 6) magazin receptor pentru plăcuţele folosite; 7) electromotor.
confecţionat în prealabil şi aşezat în maşină numai spre a fi umplut, eventual poate fi confecţionat chiar de maşină, dintr-o bandă de hîrtie continuă.
Maşină pentru scrisori:	Maşină de birou care
serveşte fie la pregătirea pentru expediere a corespondenţei, fie la examinarea corespondenţei sau la alte operaţii similare. Aceste maşini, numite şi maşini pentru corespondenţă sau maşini pentru tratarea corespondenţei, pot fi maşini de împăturat (cu un debit de „1500---10 000 de bucăţi pe oră), maşini de închis-deschis plicuri (cu un debit pînă la circa 300 de închideri pe minut), maşini de francat, maşini pentru adrese (cari pot imprima 1000--* 15 000 de texte scurte pe oră), maşini pentru scriere pregnantă, etc.
Maşina pentru adrese, numită şi adresograf (v. fig. II), se foloseşte pentru scrierea adreselor pe plicuri, pungi, banderole sau etichete, cum şi pe imprimatele cari urmează să fie expediate prin poştă.
E utilizată, de exemplu, la ziare şi reviste. Sin. Maşină de adresat.
Maşina pentru scriere pregnantă se foloseşte pentru scrierea prin imprimare în relief sau prin perforarea hîrtiei. De asemenea, cu această maşină se poate tipări un desen în una sau în două culori (eventual în relief), peste scrisul executat în prealabi I.
Maşină pentru cartotecă: Maşină pentru găsirea automată a unor date clasate sub formă de cartele pentru cartotecă şi pentru clasarea automată a unei cartele la locul ei din cartotecă. — La unui dintre tipurile de maşini, cartelele clasate în ordine numerică sînt dispuse în cinci grupuri de cîte o mie de cartele, deasupra maşinii; prirt apăsarea pe cele patru clape ale maşinii, cari corespund numărului unei cartele, cartela respectivă e ridicată din teanc. Pentru clasarea unei cartele se apasă pe butoanele cartelei proxime şi se aşază cartela nouă în faţa celei ridicate. — La un al doilea tip, o serie de butoane corespund, fiecare, unei anumite categorii de clasare; apăsarea pe un buton face să iasă din clasor toate cartelele cari au fost clasate iniţial în categoria respectivă. — Un al treilea tip de maşină poate alege toate cartelele cari corespund mai multor clasificări diferite, sau poate să aleagă cartelele după o clasificare mai generală şi după mai multe subdiviziuni succesive din această clasă.
Maşină de încercare. V. sub încercare.
Maşină de măsură. V. Măsură, maşină de
î. Maşinist, pl. maşinişti. Tehn.: Persoană care manevrează sau supraveghează funcţionarea unei maşini (care în general e o maşină de forţă sau un agregat compus dintr-un motor şi o altă maşină, generatoare sau de lucru). Uneori, maşinist se numeşte conducătorul unui vehicul (de ex. al unei locomotive) sau manipulantul unui utilaj (de ex. al unei maşini miniere de extracţie); maşinistul (conducătorul) unei locomotive e numit de obicei, impropriu, mecanic.
2.	Mat. Gen.: Calitatea suprafeţei unui solid de a împrăştia perfect lumina, din care cauză apare fără luciu, fără strălucire.
3.	Mat, pl. maturi. 1. Topog., Mine: Luneta unui aparat de topografie minieră.
4.	Mat. 2. M ine: Partea superioară, telescopică, a unui stîlp metalic de susţinere în abataj. (Termen din Valea Jiului.)
Schemă de avion biplan, î) mat; 2) diagonală.
5.	Mat. 3. Av.: Element distanţier al structurii celulei unui avion biplan sau multiplan, dispus între planele acestuia. La avioane se folosesc maturi normale pe suprafaţa planelor (v. fig./), cari sînt montanţi solicitaţi la compresiune, şi maturi oblice (v. fig. II), cari sînt contrafişe reglabile (necesare pentru solidarizarea aripilor) solicitate la compresiune sau la întindere. Pentru ca rezistenţa aerodinamică a matului să fie cît mai mică, profilul Iui transversal trebuie să fie oarecum pisciform (uneori ovoid) şi cu bordul de fugă ascuţit (v. fig. III), raportul dintre lungimea şi lăţimea profilului fiind de 2--*3,5.
///. Mat de avion (secţiune transversală, o-voidă).
//. Mat de avion, înclinat, î) aripă; 2) mat înclinat (contrafişă).
Celulele biplane pot avea cîteva şiruri (eventual numai unu) de unu sau două maturi, fiecare şir fiind orientat în sensul axei longitudinale a avionului, şi anume: două maturi în tandem (v. fig. IV a şi b), legate între ele prin două diagonalesau printr-o diagonală, — în ultimul caz diagonala şi măturile formînd un N invers; un mat dublu (v. fig. IV c), în formă de N invers; un monomat cu două braţe (v. fig. IV d), în formă de Y.
După materialul de construcţie, se deosebesc: maturi de lemn, în general de esenţe răşinoase (de ex.: brad, pin, spruce, etc.), cari pot fi cu secţiune plină monobloc sau stratificată
IV. Maturi de avion^(diverse dispoziţii), o) două maturi întărite cu două diagonale; b) două maturi întărite cu o singură diagonală în N invers; c) un mat în formă de N inversat; d) monomat în dublu Y ; O longeron ; 2) mat; 3) diagonală.
V. Mat de avion, din tub metalic, carenat. î) tub de metal; 2) carenaj.
(constituită din mai multe bucăţi încleite), eventual cu secţiune scobită şi marufiată parţial (pentru consolidare); maturi metalice, de oţel sau de duralumin, cari pot fi confecţionate din ţevi rotunde (carenate, v. fig. V) sau din ţevi ovoide (torpedo), ultimele fiind obţinute prin matriţarea ţevilor rotunde. Capetele maturi lorse asamblează cu longeroanele planelor, în general prin manşoane cu feruri.
6.	Mataj. Mett.: Rezultatul operaţiei de matare (v.).
7.	Matare. 1. Tehn.: Operaţia de refulare a unui material în interstiţiuI dintre două piese îmbinate sau alăturate, pentru a le lega.
8.	~a mortarului. Tnl.: Operaţia de îndesare a mortarului în rostul dintre două elemente de construcţie sau dintre două piese ale unei zidării, pentru a realiza umplerea completă a rostului şi apoi legătura perfectă între^'efementele sau piesele respective.
Matarea prezintă importanţă deosebită în construcţia tune-lelor şi se foloseşte în special Ia tunelele executate după metoda
37
Mâtare c
578
Matematici
belgiană fi la etanşarea îmbrăcămintei în porţiunile" de teren
f.okrte umede.
Jn: primul caz* matarea e necesară pentru a asigura legf-tura dintre bolta îmbrăcămintei (executată anterior) şi picioa-rele-drepte cari sînt executate după terminarea bolţii. între suprafaţa superioară a ultimului rînd de mo-Ioane al picioarelor-drepte şi naş- ^ bQjţii , (respectiv . grinda de beton'.'aripat' care susţine bolta) se 2 îndeasă mortar cît mai bine, pentru a împăna cele două zidării. Mata- 3 rea' mortarului se execută astfel: în rostul dintre cele două zidării se introduc, din loc în loc, pene metalice (v, fig. /), iar în spaţiul dintre pene se îndeasă mortar.
Operaţia se efectuează cu ajutorul unor piese speciale, cu cari se îndeasă;-mortarul cît mai adînc şi forţat în- rostu l orizontal al zidăriei .'
După ce mortarul a făcut priză,'-se scot penele şi se îndeasă mortar în golurile lăsate de acestea.
Matarea pentru etanşarea îmbrăcămintei se foloseşte la rostii ri le din zonele umede, din cari mortarul a fost ,spălat de. ape, şi se execută., astfel:
• Se îndepărtează apa într-un singur punct al zohâi umede, de unde e evacută printr-un tub. Restul zonei umede se rostu-ieşte, realizînd din’locîn loc pene de legătură (cu secţiunea în1 formă de trapez), cari să împiedice scoaterea mortarului afara (v. %v././,*.şlJ./l)>,..Apoi se curăţă rpstul, se adînceşte, se spală şi şe procedează, la-îndesarea mortarului, care se efectuează
/. Legătura cu bolta la sub-zidirea picioarelor-drepte, prin - matarea mortarului.
1) bolta tunelului; 2) grindă da beton armat; 3) picior-drept; 4) pene metalice; 5) mortar matat.
II. Realizarea’unei rostuiri ci! pene de legătură prin matarea mortarului. î) pene de legătură; 2) mortar matat.
III. Executarea unei pene de legătură.
a)	modul de aşezare a penei;
b)	detaliu de execuţie a penei; 1) mofoanele îmbrăcămintei
2) pană de legătură.
cb,.obicei-;.î^njidQuă fa^e'rtn prima fe&se; mţKKtae mortarul fortat- tunelului în;ro$t* pe QhLungime vcît mai mare,.
în, a doua fază şe face, finisares rostului pentru a -,e realiza, un efect plăcut al zidăriei.
î. Matare. 2. Mett.: Operaţie de refulare a metalului, prin apăsare ori prin şoc, de-a lungul marginii tablelor îmbinate prin nituire ori- la periferia capetelor de nit sau a materialului de etanşare dintr-o mufă de l.g. extremitatea junei, piese sau a unui tub de fontă,^pentrg a realiza o etanşare bună în porţiunea îmbinată. Matarea se execută cu unelte speciale, de obicei numite şte-muiţoare, lovindu-le cu ciocanul, sau mpntînd aceste unelte ţHtr(-Qn^ciocan pneumatic.	,
^pâd/dtJ^lmSi’nareâ prin^ nituire, tabla a rămas cu porţiuni S^Hbjate, acestei se încălzesc' la roşu, se îndreaptă cu ciocanul şî apdte£hnateaza. Tablele cu grosimea sub 5 mm nu se matează, etanşarea făcîndu-se prin interpunerea unui material de etan-şar^?îrp;fbi" (pinză sau hirti-e)' imbibate cu vopsea 'de miniu de pfeftbi- -Sin.- Ş-temwre. :
2.	Mata re. 3. Ind. text.: Sin. Matisare (v. Matisare 2).
3.	Mata, pl. mate. Metg.: Produs metalurgic intermediar constituit din minereuri cu sulf, cari au fost supuse unei prăjiri parţiale, cu aer suficient, în vederea îmbogăţirii lor în metal. De exemplu, din minereul de cupru, care conţine cupru, fier, sulf, etc. şi din adausul de nisip, în timpul prăjirii parţiale, o parte din fier se oxidează în sescvioxid de fier (Fe203), care se combină cu nisipul formînd silicat de fier, uşor fuzibil şi care trece în zgură; în partea de jos a cuptorului de prăjire se adună mata cuproasă, compusă din sulfură cuproasă (Cu2S) şi sulfură de fier (FeS), cu conţinut de 30--*45% Cu. Uneori, această mată e prăjită din nou pentru a obţine o mată concentrată, cu 60**70% Cu.
Mata care conţine arsen în loc de sulf se numeşte speiss (v.).
4.	Matca, pl. matei. 1. Geogr., Hidr.: Sin. Albie mihoră (v. sub Albie 1), Patul rîului.
5.	Matca, 2. Zoo/., Zoot.: Singura femelă a unei familii de albine, care depune ouă. E mai bine dezvoltată decît albinele lucrătoare, lungimea corpului atingînd 20---25 mm, îar abdomenul-nefiind acoperit în întregime de aripi, ca la albinele lucrătoare. Matca trăieşte pînă la etatea descind ani şi depune cele.mai multe ouă în al do’lea an al vieţii. în timpul depunerii puălor, albinele lucrătoare hrănesc măteile cu lăptişor de matcă (v.). în cazul cînd în familie apare o matcă nouă, matca veche intră în luptă cu ea, pînă cînd una dintre ele piere. Sin. Regina albinelor.
6.	Matca. 3. Pisc.: Partea năvodului în care se strîng peştii, dînd năvodul e tras prin apă. V. şî sub Năvod.
7.	Matelasse. Ind. text.: Ţesătură dublă, cu porţiuni reliefate cari sînt despărţite între e!e de adîncituri, şi cari dau impresia că ar fi tighelite cu acul. Matelasse-urile de lînă sînt întrebuinţate la confecţionarea de mantouri; cele de bumbac şi mătase, la confecţionarea de rochii, iar dacă sînt mai groase, pentru stofe de mobilă. V. şi sub Matlasare.
8.	Matelot, pl. mateloţi. Nav.: Sin. Marinar (v.).
9.	Matelotaj. Nav.: Meseria de a executa lucrări marinăreşti ca, de exemplu, noduri, iegături, matiseli, cusături, patronări, etc.
10.	Matematica: Ştiinţa care studiază obiecte formate prin abstractizare din experienţă— cum sînt numerele, punctele, mulţimilede puncte— şi funcţiunile şi relaţiile dintre ele — cum sînt egalitatea, apartenenţa, incluziunea şi ordonarea, — fie că acestea sînt definite şi postulate, fie că sînt demonstrate în cadrul ei.
Procesele de formare a obiectelor, de postulare a axiomelor, de demonstrare a relaţiilor din teoreme, formează latura funcţionala a Matematicii, iar înseşi obiectele formate, cu struc^ tura lor internă şi împreună cu sistemul relaţiilor dintre ele — cari, la rîndul lor, pot deveni noi obiecte — formează latura ei somatica. Latura somatică cuprinde deci partea pur descriptivă, care se obţine considerînd axiomele, teoremele, lemele şi corolarele Matematicii drept simple enunţuri sau propoziţii, corespunzînd laturii pur constative, de exemplu din ştiinţeje naturii şi din ştiinţele tehnice şi sociale. Astfel, avînd asigurată unitatea ei cu celelalte ştiinţe, Matematica are un rol important prin aplicaţiile ei în ştiinţele naturii şi în cele tehnice, sau sociale.
Iniţial, Matematica era formată din ştiinţele numerelor şi ale operării cu ele, ale formelor corpurilor şi relaţiilor dintre acestea, ale mărimilor şi măsurii, cunoscute sub numele de Aritmetica (v.) şi Geometrie (v.); s-a dezvoltat apoi Algebra (v.) şi Analiza matematica (v.). — Mai nou, ramurile Matematicii au fost diferenţiate după structurale algebrice (v. Algebrică, structură ~) şi după structurile topologice (v. Topologie) ale obiectelor pe cari le studiază, plecînd d^ la Teoria mulţimilor abstracte (v. sub Mulţime) şi de la numerele naturale (v. Număr), cari-dau concepte adecvate pentru pre-
Material
579
Material nemetalic
zentarea obiectelor matematice. în Teoria mulţimilor abstracte nu se dau relaţii între elementele lor (obiecte), rămînînd numai relaţia element (obiect)-muiţime, cu punctele de vedere cari admit, respectiv nu admit axioma sau principiul alegerii (v. Principiul alegerii). în cadrul teoriilor pozitive, diferenţa dintre aceste puncte de vedere nu intervine, însă,—în afară de Teoria mulţimilor abstracte, considerată pentru ea însăşi. In adevăr, dacă se dă o mulţime de elemente ca un ca închis, e dată şi universalitatea elementelor sale, fără vreo distincţie între ele — putîndu-se face subiect de propoziţie numai elementul generic şi nu un element special al ei. Dacă se dă o mulţime de elemente diferenţiindu-le de altele, fie în cadrul unei mulţimi mai cuprinzătoare, fie indicînd un mod degenerare a elementelor, se dau cu necesitate şi criterii de diferenţiere privind elementele individuale, şi, deci, posibilitatea de a decide pentru fiecare element dacă aparţine mulţimii sau nu-i aparţine. Tendinţa de a interpreta orice domeniu matematic sub aspectele puse la dispoziţie de conceptul de mulţime, fiecărei proprietăţi a unui sistem de obiecte corespunzîndu-i o submulţime, impune organizarea structurală a mulţimilor, pentru a corespunde obiectelor la cari se referă, obţinîndu-se sistemele ordonate (v.) şi sistemele categoriale (v.), avînd în acest cadru semigrupul şi grupul (v.), inelul (v.), corpul (v.), idealele unui inel (v. sub Inel), modulele ^-dimensionale, algebrele «-dimensionale. în general, relaţiile dintre un număr finit de elemente ale unei mulţimi, cari pot fi numere naturale, extensiuni ale lor (ca numerele reale, complexe sau ipercomplexe) sau elemente fără caracter numeric, au fost numite algebrice, cele dintre un număr infinit de elemente au fost numite topologice, iar studiul mulţimilor dotate cu o dublă structură, algebrica şi topologică, a fost numit A n a liză matematica. Punctul de vedere al Teoriei mulţimilor a permis şi generalizarea conceptului de funcţiune, ca aplicaţie element pe element a unei mulţimi pe o alta, care face ca fiecărui element al primei mulţimi să-i corespundă un element imagine în cea de a doua. Ca operaţie, funcţiunea se numeşte adeseori operator (v.), iar ca tip de corespondenţă, transformare (v.). Ramurile clasice ale Matematicii au continuat să se dezvolte adoptînd ideile noi, fără a li se subsuma însă în întregime. Aritmetica, de exemplu, care ar fi în această prezentare Algebra numerelor întregi, foloseşte şi metode de Analiză matematică, adică metode cari depăşesc Algebra. De asemenea Geometriiie, cari ar fi în această prezentare ramuri fie ale Algebrei (structura de grup a geometriilor), fie ale Topologiei (Topologia mulţimilor de puncte continue şi cu mai multe dimensiuni, structurate numai prin relaţii între părţile sau submulţimile lor, mulţimi numite spaţii), sau ale Analizei matematice, prezintă şi caractere cari le deosebesc net de acestea (v. Geometrie). — Astăzi, Teoria mărimilor (v. Mărime 2 şi 3) şi Teoria măsurii (v. Măsură 2), cărora li se datoreşte şi conceptul de funcţiune (v.), se constituie în ramuri distincte ale Matematicii, înglobînd între altele Teoria proceselor definite şi Teoria proceselor aleatorii, cu Teoria informaţiei (v. Informaţiei, teoria ~), Teoria jocurilor şi Teoria sistemelor nelegate.
O ştiinţă matematizată operează cu un sistem de concepte primitive legate prin propoziţii cari se numesc legile acelei ştiinţe
—	şi prin cari se pot descrie şi prevedea faptele experimentale cari formează obiectul ei de studiu, în sensul că şi fiecărei teoreme demonstrate îi corespund anumite fapte; dacă acestea sînt verificate de experienţă, sistemul de concepte primitive şi legi dă o descriere adecvată a real ităţi i.
î. Material, pl. materiale. 1. Tehn.: Fiecare dintre materiile prime (v.) din cari se produc bunuri materiale de folosinţă (de serviciu).
pt)in punctul de vedere ai relaţiei dintre materialele folosite şPbunurile produse prin întrebuinţarea lor, materialele se împart în materiale de fabricaţie şi în materiale auxiliare în
sens ţarg; ultimele se subîmpart în materiale auxiliare în sens restrîns şi în combustibili. — După provenienţa.lor, materialele se împart în materiale naturale (cauciucul, lemnul, pirita, etc.) şi artificiale (guma, celuloza, oţelul, etc.), din cari fac parte şi. materialele sintetice (masele plastice, combustibilii sintetici, etc.) în sens restrîns sau larg. — Din punctul de vedere al gradului de fabricaţie la care a fost supus un material înainte de a fi folosit, se deosebesc materiale brute, cari se întrebuinţează fără a fi supuse vreunui proces prealabil de semifabricaţie, şi materiale semifabricate, cari înainte de întrebuinţare au fost supuse unei prelucrări,. — După consistenţa lor, materialele se împart, în materiale solide, pastoase, vîscoase, lichide, gazoqse,-etc. —-Materialele se clasifică şi după domeniul tehnic în care sînt folosite (materiale de construcţie, etc.'.-—După natura lor, materialele se împart în metalice, nemetalice şi mixte. — După: natura lor chimică, materialele se împart în materiale organice şi anorganice. — După proprietăţile lor specifice, materialele se împart în materiale incombustibile, izolante, impermeabile, uşoare, etc.
2.	~ agregat. Mat. cs.: Sin. Agregat, Agregat mineral. V. Agregat 1.
3.	~ anrobat. Cs. V. Anrobat, material —.
4.	~ auxiliar. Tehn.: Material întrebuinţat în vederea producerii unui bun, dar a cărui masă nu se regăseşte în bunul produs. Exemple: materialele de întreţinere (de ex. uleiul de ungere folosit pentru maşinile unei fabrici); catalizatoarele; hîrtia emeri, pentru polisat; fluxul, pentru lipituri; albul" de zinc, pentru trasarea pieselor; creioanele: uneori combustibilii (v.) folosiţi pentru instalaţiile proprii ale unei fabrici; etc.
5.	~ de agregaţie. Drum.: Agregate cu grăuntele mărunt (savură, nisip grăunţos) ceri se aştern pe un macadam sau pe o împietruire, cilindrate în prealabil uscat, pentru ca, prin repetate stropiri cu apă şi cilindrări, r,ă pătrundă în golurile dintre pietrele macadamului sau ale împietruirii, în vederea umplerii acestora şi a legării agregatelor mari. V. şi sub Macadam.
e. Material. 2. Tehn.: Corp cu o constituţie şi o structură macroscopic uniformă.
7.	~ ecruisabil. Plast. V. sub Consolidare 1.
8.	~ elastoplastic. Plast.: Material care, sub acţiunea	unor
factori exteriori (forţe, temperatură, presiune hidrostatică, etc.), se poate deforma atît elastic cît şi plastic, astfel încît deformaţia lui totală în orice punct e suma a două componente: deformaţia elastică şi deformaţia plastică s,-= e*{.+ e#. Deformaţia elas-tică fiind reversibilă, după înlăturc.rec factorilor cari au deformat materialul, acesta rămîne deforn at plastic (v. sub Plasti-citate).	»
9.	~ electroizolant. Elt. V. Izolant electric.
10.	~ hidrofug. Cs.: Sin. Izolant hidrofug. V.	sub	Izolare
hidrofugă.
11.	~ ignifug. Tehn. V. Ignifug, material —.
12.	~ izolant. Tehn. V. Izolant.
13.	~ magnetic. Metg. V. Magnetice, materiale
14.	~ metalic. Tehn.: Material constituit în principal din metale şi careseîntrebuinţează, în procesul de producţie a bunurilor, pentru proprietăţile pe cari le conferă, în special datorită prezenţei metalelor în ele. Exemple: fonta, plumbul.
Din cauza importanţei mrri pe care o prezintă fierul in procesul de producţie, materialele metalice se împart în două subgrupuri: materiale feroase, în cari predomină fierul sau în a căror întrebuinţare prezintă importanţă în principal proprietăţile pe cari le conferă prezenţa fierului în ele (de ex. fontele şi oţelurile), şi materiale neferoase, în cari predomină metale diferite de fier.
15.	■/%/ nemetalic. Tehn.: Material constituit în principal din nemetale şi care se întrebuinţează, în procesul de producţie
37*
Material perfect plastic
580
Material de albitură
a bunurilor, pentru proprietăţile pe cari le conferă, în special datorită prezenţei în ele a nemetalelor sau a compuşilor nemetalici. Exemple:	lemnul, materialele de spoit, sticla şi
materialele ceramice, materialele fibroase (ca textilele şi hîrtia), pielea, pluta, masele plastice (plastele), I ubrifianţii, materialele abrazive, pietrele naturale şi artificiale, produsele ceramice concreţionate, lianţii, explozivii, chimicalele (substanţele definite) cari nu au caracter metalic.
1.	~ perfect plastic. Plast.: Material ideal, în cursul deformării plastice a căruia, tensiunea (în cazul solicitărilor uniaxiale) sau o anumită relaţie între tensiuni, numită condiţie de plasticitate (în cazul solicitărilor în cari intervin mai multe componente ale tensiunilor), rămîn constante. La încărcările uniaxiale. curba caracteristică în domeniul deformaţiilor plastice e orizontală (v. sub Curbă caracteristică). în cazul general, suprafaţa de încărcare (v.) e o suprafaţă rigidă care nu se poate deforma şi nici nu se poate deplasa în timpul deformării plastice, a cărei ecuaţie e chiar condiţia de plasticitate. Deoarece în domeniul plastic proprietăţile materialelor sînt foarte diferite, multe condiţii de plasticitate au fost introduse în tehnică. Cele mai utilizate condiţii de plasticitate, corespunzătoare diferitelor tipuri de materiale perfect plastice, sînt următoarele:
1
condiţia lui Tresca (T^^ = cons^)> condiţia lui Mises (-j\^.y==
const.) (v. Mises, condiţia lui ^-), condiţia lui Coulomb (t = 0+£cj ), etc.
2.	~ plastic-rigid. Plast.: Material ideal în care defor-maţiile elastice sînt neglijabile, materialul putîndu-se deforma numai plastic. Această schemă idealizată e foarte utilă în Teoria plasticităţii, cînd deformaţiile plastice sînt mult mai mari decît cele elastice, ultimele putînd fi neglijate. Un material plastic-rigid nu se deformează dacă tensiunea nu a atins o anumită limită (limita de plasticitate pentru cazul unidimensional), sau componentele tensiunii nu satisfac o anumită condiţie de plasticitate (în cazurile în cari intervin mai multe componente ale tensiunii) (v. sub Curbă caracteristică, şi sub Consolidare). Cînd tensiunile scad, în timpul descărcării, deformaţia materialului nu variază.
3.	~ viscoelastic. Rez. mat.: Material care, supus unei solicitări exterioare, se deformează prezentînd fenomene de elasticitate şi de viscozitate. V. şî Viscoelasticitate.
4.	~ viscoplastic. Rez. mat.: Material care, în procesul de deformare, e caracterizat printr-o limită de plasticitate şi o curgere vîscoasă (v. Corp Bingham).
5.	Material. 3. Tehn.: Mulţime de piese semifabricate din cari se confecţionează bunuri materiale, fără o transformare ulterioară esenţială a lor, afară de o eventuală operaţie de uzi-nare (de ex.: îndoirea sau tăierea unui profil în bare, a sîrmei sau a tablei; crestarea unei scînduri; refularea capului unui nit; ţeserea, torsadarea sau împletirea unor fibre sau a unor fire; coaserea unor piese sau a unor ţesături, etc.). în această accepţiune a termenului, materialele constituie excluziv materiale de fabricaţie.
Exemple de materiale grupate după natura lor: materiale metalice, şi anume materiale laminate (ţagle, bare, ţevi, etc.), materiale trase (ţevi sau bare calibrate), materiale trefilate (sîrme), turnate (lingouri, bare), extrudate (sîrme, bare, ţevi, etc.), forjate (blocuri, nituri, piuliţe), prelucrate prin aşchiere (şuruburi standardizate), etc.; materiale lemnoase (cherestea, furnire, plăci aglomerate, etc.); plaste (mase plastice), şi anume: bare extrudate (pline sau cave), plăci laminate, etc.; materiale textile (fire, frînghii, şireturi, ţesături, stofe, etc.); pietre naturale (plăci, calupuri, etc.); pietre artificiale (dale, pavele, plăci de mozaic, pişcoturi, etc.); cauciuc în bare sau în plăci; sticlă şi materiale ceramice (geamuri, cărămizi, olane, ţigle, plăci de
faianţă, cărămizi refractare, etc.); materiale izolante diverse, cum sînt: asbestul în plăci sau în sfoară, hîrtia sau cartonul în coli sau în suluri, plăcile de stabilit, plăcile de stufit,tuburile de bazalt, tuburile de asbociment, cablurile, etc.
Exemple de materiale grupate după domeniul de folosinţă:
Material de construcţie: Materie primă (materiai, în accepţiunea 1) sau piese fabricate (semifinite sau finite), folosite la executarea lucrărilor de construcţie. Materialele de construcţie sînt produse, în majoritatea cazurilor, în unităţi cu caracter industrial (fabrici, ateliere, etc.), iar în unele cazuri sînt produse sau obţinute local, cu mijloace ori procedee manuale sau mecanizate. Principalele categorii de 'materiale de construcţie sînt următoarele: materiale lemnoase, sub formă de lemnărie rotundă, de cherestea (semiecarisată sau ecarisată), de piese, semifinite (de ex.: placaj, panel, pervazuri, frizuri, plăci de particule aglomerate, etc.) sau finite (de ex.: parchet lamelar, pavele, şiţă, şindrilă, etc.); materiale de piatră ncturalc, sub formă de materie primă (de ex.: nisip, pietriş, balast,bolovani, piatră spartă, etc.), de piese semifinite (de ex. blocuri de piatră brută) sau de piese finite (de ex.: calupuri, pavele, plăci de ardezie pentru acoperişuri, plăci pentru pardoseli şi placaje, etc.); materiale de piatră artificială, cari pot fi de piatră artificială nearsă (de ex.: cărămizi nearse, chirpici, vălătuci), de piatră artificială arsă, poroasă (de ex.: cărămizi pline sau cu goluri, ţigle, olane, faianţă, tuburi de drenare, cahle, ornamente smălţuite, etc.), de piatră artificială arsă, vitrifiată (de ex. plăci de gresie ceramică, cărămizi de klinker, porţelan) sau de piatră artificială aglomerată (de ex.: cărămizi de piatră ponce, de zgură, de şamotă, produse silico-calcare, produse magneziene, produse de asbociment, de beton, de ipsos, de mortar, etc.); materiale de sticlă, sub formă de plăci (de ex. geamurile), de tuburi (de ex. pentru conducte de instalaţii), de foi ondulate (pentru învelitori de acoperiş), de blocuri masive (pentru pereţi sau pl'anşee) sau înspumate (pentru izolaţii), de fibre sau de ţesătură (pentru izolaţii); materiale de aglomerare (lianţi), cari pot fi organice (bitum, gudron) sau anorganice (var, ciment, ipsos, lianţi magnezieni, sticlă solubilă, etc.); materiale metalice, cari pot fi sub forma de fire, de foi simple sau ondulate, deplatbande, de bare rotunde sau profilate, de plăci, de ţesătură, de piese pentru asamblare (şuruburi, cuie, scoabe, buloane, piese pentru tîmplărie, etc.) sau pentru instalaţii tehnico-sanitare (ţevi, obiecte sanitare, robinete, etc.); materiale de mase plastice, cari pot fi sub forma de folii, de foi netede sau ondulate, de plăci sau de masă turnată în vrac; materiale diverse, sub forma de granule (de ex. de plută), de şnururi, de foi (de ex. carton asfaltat), de plăci (de ex.: de pîslă minerală, de plută, etc.), de saltele (de ex. de vată minerală, etc.), de masticuri (de ex.: chituri pentru geamuri, celochit, etc.), de pulbere (de ex. praful hidro-fob) sau de lichide (de ex. vopselele).
Material de instalaţii: Oricare dintre materialele cari intră în compunerea unor anumite instalaţii. De exemplu, materiale de instalaţie electrică sînt tuburile izolante de diferite tipuri, diferite feluri de sîrmă, benzi izolante, aliajul de lipit, dozele de instalaţie, aparatele, diblurile, scoabele, etc.
Materiale de instalaţii sanitare sînt tuburile de presiune şi de scurgere, ţevile de apă negre şi galvanizate, fitingurile,armaturile, obiectele sanitare etc.
Material de protecţie: Elementele instalaţiilor auxiliare cari servesc la protecţia personalului sau a instalaţiei principale contra accidentelor sau contra unor acţiuni dăunătoare. Exemple: mănuşile şi masca de sudor; grilajele cari acoperă organele în mişcare ale maşinilor; măştile minerilor; echipamentul de asbest al pompierilor; stingătoarele de incendiu portative sau portabile; etc.
6.	~ de albitura. Poligr.: Sin. Albitură (v.).
Material de cale
581
Matisare
1.	~ de cale. C. f.; Materialul care intră în construcţia drumului de cale ferată, şi anume: balastul, traversele, şinele, materialul mărunt de cale (v.), etc.
2.	~ de echipaj. Tehn. mii.: Material pregătit din timp şi echipat cu toate elementele necesare pentru a permite construirea de îmbarca+iuni sau de poduri de echipaj, pe căi uşi sau pe vase, pentru treceri de cursuri de apă.
3.	~ mărunt de cale. C. f.: Totalitatea pieselor metalice cari se folosesc la construcţia suprastructurii căii pentru prinderea şinelor pe traverse, cum şi pentru îmbinarea între ele a şinelor şi fixarea lor în spaţiu.
Pentru prinderea şinelor pe traverse se folosesc: crampoane sau tirfoane, cari fixează talpa şinei pe traverse direct sau prin intermediul plăcilor-suport, şi cleşte sau plăcuţe. Pentru îmbinarea şinelor cap la cap se folosesc: eclise, buloane (şuruburi) şi inele-resort. Pentru fixarea şinelor în spaţiu —adică pentru împiedicarea deplasări lor longitudinale— se folosesc cleme fixe sau cleme elastice.
4.	Materia!. 4. Tehn.: Totalitatea mijloacelor materiale cari sînt esenţiale pentru un anumit domeniu de activitate.
5.	deîmbarcaţiuni. Tehn.mil.: Totalitatea bărcilor, luntrilor, vaselor, etc., folosite pentru trecerea unui curs de apă cu îmbarcaţiuni.
6.	~ de război.Tehn. mii.: Totalitatea mijloacelor materiale folosite direct de forţele armate în timp de război: vehicule, armament, instalaţii, muniţii, combustibili, echipament, etc. Sin. Material militar.
7.	~ documentar. Gen.: Sin. Documentaţie (v.).
8.	~ rulant. C. f.: Totalitatea vehiculelor cari circulă pe liniile unei "căi ferate.
9.	~ sâditor. Agr.: Totalitatea plantelor dintr-o pepinieră, cari servesc la plantări ulterioare.
10.	/^/ tubular. Ut., Expl. petr.: Total itatea uti lajelor de formă tubulară folosite în industria petrolieră, în operaţiile desăpare, tubaj, extracţie, etc. Din această categorie fac parte: prăjinile (de foraj, pătrate şi grele), burlanele pentru tubaj, ţevile de extracţie, ţevile pentru conducte de transport, ţevile pentru destinaţii speciale.
Datorită condiţiilor deosebit de grele în cari lucrează în sondă (solicitări mari, abraziune, mediu coroziv, etc.), prăjinile, burlanele şi ţevile de extracţie sînt uzinate cu deosebită atenţie, în ce priveşte compoziţia, proprietăţile fizico-meca-nice şi dimensiunile principale (diametrul exterior şi cel interior, oval itatea, grosimea peretelui).
Materia primă o constituie ţaglele sau bramele de oţel, confecţionate din oţel Martin sau din oţel de cuptor electric, cu limite foarte riguroase în ce priveşte conţinutul în impurităţi (sulf, fosfor, etc.). Pentru burlane şi ţevi de extracţie se pot folosi şi oţeluri Bessemer, acide sau bazice. Cu excepţia cîtorva tipuri de tuburi metalice (cu diametri mici, confecţionate din oţeluri nealiate), cari se pot trage Ia rece, marea majoritate a materialului tubular se laminează la cald. V. şî sub Prăjini de fo^aj, Burlan de foraj, Ţevi de extracţie.
11.	Material, ecuaţia bilanţului Expl. petr. V. Bilanţ, ecuaţie de ~ material.
12.	Materializarea punctelor pe teren. Topog.: Operaţie de fixare pe teren a punctelor topografice caracteristice (marcare), folosind ţăruşi (de lemn sau metalici), borne (de piatră sau de beton) ori repere incastrate în diferite construcţii vechi, tasate.
în vederea reconstituirii viitoare a punctelor materializate se fac descrieri topografice în cari se arată felul material izării, poziţia punctului, — cum şi o schiţă de reperare a amplasării acestora faţă de cîteva puncte fixe, învecinate.
13.	Materie. 1. Gen.: Realitatea obiectivă, existentă în afara conştiinţei noastre şi independentă de ea şi care, acţionînd asupra organelor de simţ, provoacă sensaţiile.
Materia are proprietăţi pe cari ştiinţa le descoperă odată cu progresul ei, odată cu adîncirea cunoştinţelor noastre. Nu există materie fără mişcare, după cum nu există mişcare fără materie, materia şi mişcarea constituind o unitate dialectică indestructibilă. Timpul şi spaţiul sînt forme obiective de existenţă ale materiei.
Materia nu dispare şi nu se creează din nou, ci îşi schimbă doar formele.
Unitatea lumii consistă în materialitatea ei.
14.	Materie. 2. Gen.: Substanţă definită, sau material.
15.	~ activa. Elt.: Substanţă formată prin procese electro-chimice, pe electrozii acumulatorului electric de ţlumb, sau preparată separat şi aplicată pe aceşti electrozi. întreţine fenomenul de încărcare şi descărcare a acumulatoarelor.
16.	~ fundamentala. Petr.: Substanţă din constituţia cărbunilor, cu caracter de gel, rezultată din degradarea unor pereţi celulari ai plantelor respective şi în cari sînt înglobate ţesuturile mai rezistente: epiderma, cuticula, polenul, etc.
17.	~ prima. Tehn.: Produs natural (de ex.: agricol, silvic, mineral, etc.) sau semifabricat, neprelucrat în piese (de ex.: făină, material textil, tablă, etc.), care se foloseşte pentru a produce din el bunuri materiale, semifabricate sau fabricate.
îs. Materii colorante. Chim., Ind. chim.: Sin. Coloranţi (v. Colorant).
19.	Materii volatile. Ind.cb.: Produsele cari se degajă din-tr-un combustibil solid, cînd acesta e încălzit într-un spaţiu limitat, în atmosferă neutră sau reducătoare şi din care se scade apa determinată ca umiditate. Ceea ce rămîne după degajarea materiilor volatile este cocsul brut.
Metodele folosite cel mai mult pentru determinarea materiilor volatile din cărbune sînt metoda Muck (pentru antracit) şi metoda Finkener. Amîndouă metodele folosesc pentru încălzirea combustibilului becul de gaz Bunsen, cu flacără reducătoare de circa 18---20 cm, pînă la dispariţia flăcărilor luminoase la capacul creuzetului (timp de circa 7 min). La metoda Finkener se foloseşte încălzirea în curent de gaz reductor, trecut printr-o sticlă spălătoare cu acid sulfuric.
în ţara noastră se utilizează o metodă de încălzire a cărbunelui în creuzet de platin cu capac, la temperatura de 850± 20°, într-un cuptor electric, timp de circa 7 min.
Conţinutul (în procente) în materii volatile (AfK ), raportat la starea în care combustibilul a fost primit în laborator, e dat de relaţia:
MV ^Gl~?2100— Uh , a G	a
în care Gx şi G2 sînt, respectiv, greutatea creuzetului cu capac şi a cărbunelui, înainte, respectiv după determinare (în grame); G e greutatea cărbunelui luat pentru determinare (în grame) şi Uha e umiditatea probei (în procente).
Conţinutul de materii volatile e un criteriu de apreciere a gradului de carbonificare al unui combustibil, fiecărui tip de cărbune corespunzîndu-i, cu aproximaţie, un anumit procent de materii volatile, caracteristic.
20.	Mathesius, metal Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de plumb, conţinînd circa 1 % calciu sau stronţiu, cari formează compuşi de tipul PbgCa sau Pb3Sr; cristalele dure ale acestor compuşi sînt repartizate uniform în masa metalică de bază, moale (v. şî Aliaj antifricţiune). Var. Mathesius metal.
21.	Mathieu, ecuaţia lui Mat. V. sub Ecuaţie diferenţială.
22.	Mathieu, funcţiunile lui Mat. V. Funcţiunile lui Mathieu.
23.	Matildit. Mineral.: Sin. Schapbachit (v.).
24.	Matisare. 1. Tehn.: înfăşurarea cu întindere a unui fir de-a lungul unui obiect constituit din mai multe elemente, în general fiiiforme, pentru a împiedica desprinderea elementelor componente sau pentru a executa o îmbinare.
Matisare
582
Mat iţă
După scopul în care servesc, se deosebesc: motisorea frânghiilor sau a odgoanelor (de cînepă), pentru a strînge şi a împiedica desfacerea capetelor acestora, eventual pentru a face ochiuri la capetele lor; matisarea cablurilor telefonice, de exemplu a cablurilor de la telefoanele de campanie, pentru a acoperi nodurile cu un fir continuu, conductor — şi, totodată, pentru a strînge mai bine firele componente ale cablului; matisarea cordoanelor electrice de curenţi slabi, pentru a întări capetele miezului şi a putea forma ochiuri de legare la borne; matisarea uneltelor pescăreşti (v, Tachelaj).
.1. Matisare. 2. Ind. text.; Operaţie de finisare a ţesăturilor şi a tricoturilor de fire de celuloză regenerată (mătase artificială sau celofibră), pentru a micşora luciul produselor respective. Matisarea e :necesară în cazurile în cari aspectul lucios nu e dorit, şi cînd firele nu au fost filate din soluţie în care s-au înglobat pigmenţi albi de matisare ca, de exemplu, bioxid de titan.
în finisare, matisarea poate fi efectuată prin procedee în cari pigmentul alb se formează chiar pe fibră, prin tratarea succesivă a ţesăturii în două băi dintre cari, de exemplu, prima conţine sulfat de sodiu, iar a doua clorură de bariu, sulfatul de bariu precipitîndu-se mai mult sau mai puţin în interiorul fibrei şi pe suprafaţa ei.
In procedee mai noi se aplică ţesăturilor o suspensie de pigment fin divizat (oxid de titan, oxid de zinc, caolin) împreună cu substanţe cari să asigure aderenţa particulelor de pigment la fibra textilă. Astfel de substanţe sînt, de exemplu, compuşii cation-activi. Datorită încărcărilor de semn contrar ale fibrei şi particulelor de pigment, acesta din urmă e substantiv pentru fibră, ca şi un colorant direct. Matisările de acest fel nu sînt însă stabile la spălare.
Matisări permanente se obţin, de exemplu, cu soluţii de ftalat de aluminiu stabile la temperatura obişnuită şi cu cari se imbibă ţesătura. L.a încălzirea ulterioară a ţesăturii se formează în fibră compuşi cu aluminiu insolubili (produse cu numirea comercială .Dullit").
Se pot folosi şi produse de condensare a ureei cu form-aldehidă, cu metilenuree, precipitate prin acidularea soluţiilor .de mono-, respectiv de dimeciloluree (produse cu numirea comercială „Uromat"). Sin. Matare.
2.	Matîsealâ, pl. matiseii. Niv.: Rezultatul unei mati-siri (v.).
3,	Matisire. Nev.: Operaţia	de	împreunare fără noduri a
capetelor a două parîme	sau a	unui capăt de parîmă	cu ea
însăşi. Această operaţie	poate	fi	efectuată în mai	multe
moduri, şi anume:
Matisirea scurtă (v. fig. /) se efectuează prin dezrăsucirea şi însurarea (aşezarea faţă în faţă) a capetelor celor două parîme şi prin trecerea şuviţelor (la	2nS
parîme le vegetale) sau a viţelor(la parî-mele de sîrmă) de două ori una pe sub alta. Dacă două treceri nu sînt suficiente din punctul de vedere al rezistenţei, se face o trecere subţiată, la care se reduce numărul sfiiatelor fiecărei şuviţe. După terminarea matisirii, aceasta se înfaşă şi se înfăşoară. Matisirea scurtă e mai rezistentă, dar îngroaşă locul matmt şi deci nu e recomandabilă dacă parîma trebuie să treacă prin raiul unei macarale sau printr-un alt loc strîmte
Matisirea scurtă de garlin se face ca şi cea i!e-la parîmele obişnuite, însă şuviţele fiecărui cordon sînt subţiate în prealabi I.
Matisirea lungă (v. fig. II) consistă în dezrăsucirea şi însurarea celor două parîme, după care se dezrăsuceşte o şuviţă de pe una dintre parîme şi se taie, iar în locui ei se răsuceşte o şuviţă a celeilalte parîme; apoi se efectuează operaţii asemănătoare, cu a doua parîmă.
Matisirea lungă nu îngroaşă locul matisit, dar e mai slabă decît cea scurtă.
Matisirea lungă de garlin e o matisire lungă şi dublă, şi anume aceea a cordoanelor garlinului şi a şuviţelor acestuia. Sin. Matisire de marinar.
Matisire de marinar: Sin.
Matisire lungă de garlin (v.).
Matisirea înapoi se efectuează la capătul parîmelor, pentru a împiedica dezrăsucirea lor. La capătul parîmei se face o nucă (v. sub Nod marinăresc), adică se trece
/. Matisire scurtă, o) dezrăsucirea şi însurarea capetelor; b) trecerea şuviţei 1 peste 2' şi sub 3' ; c) trecerea şuviţei 3 peste 3' şi sub 1' ; d) trecerea şuviţei 2 peste 1' şi sub 2' (nu se vede în figură, ma-tiseala fiind răsucită cu 180°); 1, 2,3, V , 2' , 3') şuviţele celor două parîme de matisit.
II. A^atisi rea lungă a două parîme cu cîte trei şuviţe, o) dezrăsucirea şi însurarea parîmelor; b) dezrăsucirea şi înlocuirea şuviţei parîmei t cu şuviţa parîmei 2; c) dezrăsucirea şi înlocuirea şuviţei parîmei 2 cu fiecare şuviţă prin bucla ce- şuviţa parîmei 1; d) matisirea capete-Iei Jalte, după care fiecare	lor	;	1,	2) parîme de matisit.
şuviţă dezrăsucită se trece
pe sub şuviţa pe care se reazemă şi pe sub cea următoare (v. fig. III). Sin. Patronare spaniolă.
Matisirea tăiată (v. fig. IV) se efectuează pentru a forma un ochi (de ex. pentru şarturile unui pui). Cele două parîme se suprapun pentru a forma ochiul; apoi se matisesc cele două capete şi ansamblul se înfaşă şi se înfăşoară. j Cînd una dintre jumătăţile de ochi e mai mare, matisirea se numeşte >n potcoava.
Matisirea de saulă de loch e o matisire tăiată, la care, după ce s-a matisit un capăt pe cealaltă parîmă, cele două capete se răsucesc împreună în sens contrar răsucirii parîmelor, iar apoi se execută mati-irea.
Matisirea unei parîme de sîrmă cu una de cînepă e dificilă, deoarece sîrma are şase viţe, iar cînepă, trei. Pentru matisire se grupează cîte două viţe de sîrmă şi se execută apoi matisirea ca la parîme ie vegetale.
4.	Matiţâ, pl. matiţe.
Pisc.: Punga centrală a năvodului, fixată la mijlocul lui, între cele două crile (aripi), în care e colectat peştele pescuit. E confecţionată dintr-o plasă de
bumbac sau de material plastic, cu formă dreptunghiulară, îndoită la mijloc, cu marginile laterale însforate pentru a
III. Matisire înapoi, o) dezrăsucirea parîmei; b) efectuarea unei nuci; c) trecerea şuviţei dezrăsucite pe sub şuviţa pe care se reazemă şi pe sub cea următoare; d) forma definitivă a parîmelor după matisirea înapoi.
IV. Matisire tăiată. a) dezrăsucirea capetelor; b) formarea ochiului şi protejarea acestuia prin înfăşare şi înfăşurare.
583
Matrice
forma un sac. Dimensiunile matiţei variază în funcţiune de . adîhcimea apei, avînd lungimea de 4* * * 12 m (uneori de 15 m), iar lăţimea, de 2-**7 m. Ochiurile, în general mai mici decît cele ale crilelor, se stabilesc în funcţiune de scopul pescuitului, şi anume 12---16 mm, la pescuitul radical, şi 28 mm, la pescuitul economic uzual pentru protejarea puietului. în >timp ce se pescuieşte cu năvodul, matiţa e menţinută cu gura deschisă (marginea superioară pluteşte la suprafaţa apei, iar cea inferioară atinge fundul), spre a permite intrarea peştelui în ea, oprind totodată evadarea lui pe deasupra sau pe dedesubt, în acelaşi timp, colţurile trebuie să aibă o poziţie uşor ridicată, pentru a nu intra în mîl, ceea ce ar determina îmbîcsirea şi îngreunarea năvodului. Această poziţie e asigurată prin două frînghii duble sau triple, numite cheile năvodului, cari se termină la fiecare capăt cu cîte o cheotoare. Cheia de sus, mai subţire şi legată de un corp plutitor (geamandură de papură, etc.), asigură plutirea marginii superioare la faţa apei, iar cea de jos, mai groasă, păstrează, prin greutatea ei, marginea inferioară lipită de fund. De cheotorile de la capetele cheilor se leagă odgoanele cari ţin aripile. Trei pînă la cinci rînduri de cîte 3-**7 bucăţi de plută (boboci, roţe), fixate pe partea superioară a matiţei, asigură plutirea ei. Ridicarea colţurilor de jos se face prin două bucăţi de lemn sau de plută (corrturi, boi), legate de aceste colţuri. Cornurile, prin îndepărtarea lor lateral opusă, indică cu aproximaţie şi cantitatea de peşte care a intrat în matiţă. In timpul pescuitului activ cu năvodul, pe măsură ce cri lele se st'îng, peştele se retrage în matiţă. La strîngerea ultimelor părţi, cînd matiţa se apropie de locul unde e tras năvodul, se grăbeşte tragerea camenei, pentru ca aceasta „să radă“ cît mai bine fundul bălţii. După ce cheia a ajuns la şufăne, acestea se scot din apă, peştele rămîne ca într-o sită, de unde e scuturat în matiţă, iar de aici e scos cu minciogul şi e trecut în bărci. Folosirea.matiţei pentru depozitarea peştelui şi păstrarea lui în stare vie, mai ales vana, e contraindicată, deoarece conduce Ia degradarea uneltei, ca efect al fermentaţiilor.
î. Matlasare. Ind. text. : Operaţie prin care se suprapun doua materiale textile, unul mai subţire (materialul de bază), formînd faţa, şi celălalt, de obicei mai gros (materialul secundar), formînd căptuşeala, cu ajutorul unor cusături trecînd prin ambele şi efectuate după un desen dinainte stabilit şi trasat pe material.
Materialul secundar poate fi lînă, vată, vatelină, tricot scămoşat, iar materialul principal, stofă, mătase, tricot, etc., astfel cusute încît materialul secundar să iasă în relief, în forme regulate. Modelul ales pentru matlasare trebuie să fie repartizat uniform pe unitatea de suprafaţă, pe;ntru a nu se forma pe material spaţii libere prea mari, în cari să rămînă nematlasat. Spaţiile mari, libere, în produs finit, dau impresia de defect de matlasare.
La matlasare se utilizează cusături rigide — la ţesături şi fa tricoturi — cari produc un efect estetic şi totodată măresc rezistenţa tricotului sau a ţesăturii, iar materialului îi dau o linie şi un aspect plăcut în produs finit. Cusăturile se execută cu maşina de cusut, cu maşina de brodat sau cu o maşină specială, de matlasat.
Matlasarea ţesăturilor şi a tricotului poate fi realizată, fie pentru întreaga bucată, urmînd ca apoi să se taie detaliile produselor respective, fie numai pentru unele detalii din produs, în cazul ţesăturilor, matlasarea se execută cu maşini simple de cusut, putîndu-se folosi sau nu aparatul de fixat ţesătura în stare întinsă, după complexitatea modelului. Ţesăturile pentru brodat: pînză de in, de bumbac sau nylon se fixează în stare întinsă în dispozitivul ramei; la fel se procedează şi cu tricotu I care urmează să fie matlasat.
Tricotul matlasat e compus din două s iprafeţe de tricot unite prin coasere, utilizîndu-se cusătură rigidă. Exemplu: tricotul de bază (care formează faţa produsului) e de mătase bemberg, executat pe maşina rapidă de tricotat cu legătură charmeuse, iar cel secundar (care formează partea interioară
a produsului) e tricotde bumbac executat pe maşina de'trfcotat cu urzeală., Tricotulţde bumbac e scămoşat pe partea care vine, în contact cu tricotul de bază. Această scămoşare e necesară atît pentru a-i da efectul de matlasare dorit cît şi ca str^t de izolaţie termică. Tricotul matlasat se foloseşte numai pentru produse de îmbrăcăminte pentru copii.	-	‘v	;
Matlasarea se efectuează pentru confecţionarea produselor de îmbrăcăminte de iarnă, pentru a mări: rezistenţa la uzură a unor îmbrăcăminte-, cum şi îrcscopul înfrumuseţării materialelor textile, sau a detaliilor produselor d;e îmbrăcăminte,; la unele produse de îmbrăcăminte pentru- femeirşi( în, special:, pentru copii, cum şi la produse cu destinaţie specială (costume de teatru, etc.).
Toate, produsele de îmbrăcăminte matlasate trebuie să ofere posibilităţi de curăţire prin. spălare.	'■
2.	Matlockit. Mineral.: PbFCl. Clorofluorura de plumb
naturală, întîlnită în parşgeneză- cu galena, cristalizată în sistemul tetragonal, în cristale mici, cu habitus tabular foarte fin.. Matlockitul are, culoare gălbuie sau verzuie, cu luciu diamantin. E transparent pînă la translucid. Are. spărtura neregulată, duritatea 2,5 si gr. sp. 7,2. Are indicii de refracţie co=2,15 şi s=2,04.	'	1 ’	; r
3.	Matolin. Foto/: Lac special, folosit la retuşul negativelor (v.), care se aplică pe stratul sensibil, în scopul obţinerii de suprafeţe pe cari să se poată retuşa, cu ajutorul creionului, deoarece pe gelatina stratului sensibil mina creionului nu prinde. Se prepară prin disolvarea a 5* * * 10 g răşină dammarîn 100 m l benzină de extracţie sau, mai bine, amestec de ulei de terebentină şi benzină de extracţie ; în soluţie se adaugă cîteva picături de ulei de lavandă sau de ulei de ricin.
4.	Motor, pl. matoare. Poligr.: Instrument folosit în legă-toria de artă pentru a face impresiunipe piele (v. PielopIastie), şi pentru cizelarea poleiturii de pe marginea foilor unei cărţi. Are forma unui cui, confecţionat din oţel sau din cupru, avînd gravat la un capăt motivul care se aplică; la celălalt, capăt se bate, în timpul lucrului, cu ajutorul uriui ciocan mic de lemn.
5.'	Matostat. Mineral: Sin. Heliotrop (v.).	»
e.	Matrice, pL-matrice* 1. Mat.\ Mărime formată din mn elemente^- (numere reale, complexe; ‘ etc.) ordonate, dispuse într-un tablou cu m linii şi n coloane
1 / în care numerele a1- sînt e I e m e n t e I e matricei. O matrice cu mlimi şi n coloane se numeşte matrice de ordinul m% n, iar dacă numărul liniilor e egal cu numărul n al coloanejor, se numeşte matrice pătraticâ de ordinul n. Matricea se înrfiulţeşte (se împarte) cu un număr k înmulţind (împărţind) toate elementele acesteia prin k. Suma sau diferenţa a două matrice de acelaşi ordin e o altă matrice de acelaşi ordin, avînd ca elemente suma sau diferenţa elementelor corespunzătoare/ adică “
C=A±,B= B!±l^B + 4:	> >'f
Două. matrice de acelaşi ordin sînt egale cînd elementele corespunzătoare sînt egale, diferenţa lor fiind egală <5u matricea nujă, adică cu matricea în care toate elemente
sînt nule.	;
Q-matrice de ordinul (m, n) se poate înmulţi cu o altă matrice de ordinul (n, p) \n mai multe moduri: înmulţirea seŢace, de obicei, după regula „linie cu coloană", produsul obţină tffjnd o . maţrice de ordinul im, p), ale cărei^lemente sînt înmulţirea se mai poate defini şi ca fiind efectuată^ upă Ud;a
Matrice
584
Matrice
dintre regulile „linie cu linie", „coloanăcu coloană", „coloanăcu linie", elementele produselor fiind, respectiv,	>
2enera* se °bt'n produse diferite. Produsul a două matrice A şi B e necomutativ, în general AB=fcBA, dacă există ambele.
O matrice A de ordinul (m, n) se poate înmulţi cu o matrice lineară — cu o singură linie sau cu o singură coloană, adică cu un vectori, de componente Vj — în două moduri: înmulţirea la dreapta, notată u=Av, conduce la o altă matrice lineară u cu m componente:
ui^La)vr
înmulţirea la stîngă, notată w—vA, conduce la o altă matrice lineară w cu n componente:
Relaţiile de mai sus reprezintă transformări lineare (v.), univoc definite de matricea A. Cele două produse ale unei matrice pătratice cu un vector coincid numai cînd matricea e simetrică, adică
3	1
Modulul unei matrice e, de exemplu, rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor sale. Cînd elementele matricei sînt funcţiuni de una sau de mai multe variabile, limita, derivata şi integrala unei matrice sînt, respectiv, egale cu matricea limitelor, a derivatelor sau a integralelor elementelor matricei date, astfel:
fim A— | 1 im ajij, A* —1| ^'j|, ^Adx =	•
Derivata unei sume sau a unui produs de matrice se obţine după aceleaşi reguli: (A-j-B)'A'(AB)'= A'BAB*, în care nu se va schimba ordine? factorilor.
Diagonala care pleacă din colţul din stîngă, sus, către colţul din dreapta, jos, e diagonala principală a matricei. Dacă o matrice are toate elementele nule, afară de cele de pe diagonala principală, se numeşte matrice diagonala, iar dacă toate elementele de pe diagonala principală sînt egale cu unitatea, se numeşte matrice unitate de ordinul n şi se notează
cu JEL sau n n
Unei matrice pătratice i se asociază determinantul matricei, format cu aceleaşi elemente, D(A). Matricea Ase numeşte matrice generala, propriu-zisă, nesingulcrâ sau ne de gene rata, cînd D(A)=fc 0, şi singulară sau degenerată, în cazul contrar.
Unei matrice generale îi corespunde matricea asociată sau reciprocă A*, avînd ca elemente complementarele algebrice aj ale elementelor J., Produsul AA* =Dn(A) eo matrice diagonală avînd elementele D(A) pe diagonala principală. Matricea A* e degenerată sau	nu, odată cu	matricea A.
Matricea inversă A~1 a	unei matrice	pătratice A are	ca
elemente complementarele algebrice al, împărţite prinD(A). Astfel, AAT^ =A~1 A = In, deci o matrice generală permutabilă cu inversa sa. Matricea inversă a matricei AT^ e A.
O matrice pătratică A e ortogonală cînd matricea sa inversă AT^ coincide cu matricea reciprocă A*,=	)2=z	1»
pentru /, j, k= 1,•••,«.
împărţirea a două matrice pătratice A şi B revine la a găsi o matrice pătratică X sau Y, astfel caAX=B sau YA=B. Dacă A	e o matrice generală,	soluţia e X=AT1 B, Y=BA~1 •
Matricele de ordinul n,	cu elementele	aparţinînd unui corp
P, formează un inel (necomutativ). Produsul mai multor matrice e asociativ şi distributiv, adică ABC=A(BC) = (AB)C şi (A+B)C —AC +BC.
O matrice pătratică se numeşte alternata, dac & aj = —a*j, şi hermitică, dacă tj—ej (elementele a fiind numere complexe şi a, conjugatul lui a). Matricea se numeşte hermitică alternata, dacă al = — aj* .
Puterea întreagă şi pozitivă a unei matrice pătratice A e
produsul de //factori An=A--A, iar AmJtn=Am'A?=An-Am,
Puterea negativă se defineşte ca fiind puterea pozitivă a matricei
inverse, A~P = (^4~1)A Analog se definesc puterile raţio-m
nale A$.
Se definesc polinoame şi chiar funcţiuni de matrice, P (A) =
= a0A*+alA*~1 H------^aJn'	^nei matr>ce pătratice i ^se
asociază ecuaţia caracteristicăsau seculară<p(X)=D(A — XIJ = 0, ale cărei rădăcini sînt valorile proprii ale matricei A, reale dacă matricea e hermitică. Orice matrice pătratică satisface ecuaţia sa caracteristică.
Fiind dată o matrice hermitică şi pătratică A de ordinul n există cel puţin n vectori v, numiţi vectori proprii, astfel încît produsul Av~\v e proporţionaj, cu v — factorul de proporţional itate fiind una dintre valorile proprii (reale) ale matricei.
Matricea transpusă matricei A se obţine schimbînd liniile în coloane şi coloanele în linii. Dacă A^ e matricea transpusă a matricei A, se obţine (CBA)^ —A^B^ C^*\ iar (^4^)“1== = (A~	\ Dacă elementele matricei A sînt numere com-
plexe, matricea A ale cărei elemente sînt conjugatele elementelor lui A, e matricea conjugată a matricei A.
Două matrice A şi B se numesc congruente, dacă există o matrice M, pentru care B=M^AM,M^ fiind matricea transpusă lui m. Două matrice A şi B se numesc echivalente, dacă există două matrice M şi N, astfel încît B=MAN.
Rangul unei matrice dreptunghiulare e ordinul maxim p al determinanţilor nenuli cari se pot forma cu elementele unor linii şi coloane ale matricei date. Pentru determinarea rangului unei matrice sînt permise unele transformări elementare, cari nu-i schimbă rangul, şi anume: schimbarea a două linii sau coloane între ele; înmulţirea elementelor unei linii sau ale unei coloane cu acelaşi număr, nenul; adunarea, la o linie sau coloană, a altor linii sau coloane, înmulţite cu numere arbitrare. Orice matrice poate fi adusă la forma diagonală prin transformări elementare.
Rangul unei matrice e egal şi cu numărul maxim al coloanelor linear independente (între elementele cărora, situate pe aceeaşi linie, nu există o relaţie omogenă	=	0). Ran-
gul unui produs de matrice nu depăşeşte rangul unuia dintre factori (cel mai mic). Rangul produsului unei matrice A printr-o matrice singulară B e egal cu rangul matricei A.
O matrice se numeşte cuasi-diagonală, cînd e de forma:
	0 . . .	. • 0
	0 • . .	• . 0
o o o o I		0- . .0
0 . •	. . . 0	^3
0 • . .	. . . 0	
în care Av A2,A3 sînt matrice de ordine determinate. Două matrice cuasi-diagonale sînt de aceeaşi structură cînd se scriu
M atrice
585
Matriţă
la fel, diferind numai elementele. Cu două matrice cuasi-dia-gonale de aceeaşi structură se efectueazăoperaţiile elementare de adunare şi înmulţire.
Fiind dată matricea pătratică A, matricea UAU~1, în care U e o matrice generală arbitrară, se numeşte asemenea cu matricea A. Se scrie D (UAU~'1) =D(U) D(A) D(CJ~1)=D(£7). *D(A)D(U ~1)=D(A); deoarece cp(\)=D(A — l) = D(A—'kI^), se obţine D(UAU~1—\) = D(A — X); deci două matrice asemenea au aceleaşi valori proprii, iar daca p e întreg şi pozitiv, valorile proprii ale matricei AP sînt
în Algebra modernă se numeşte matrice pe o mulţime ne-vidâ E orice familie (a^)	emente	din	E,	a
cărei mulţime a indicilor e produsul a două mulţimi finite L şi M. Pentru o; ice Xg-L, familia (a^^jVT se numeşte linia de indice X a matricei, şi pentru orice	familia
(aA,n)jl6.L se numeşte coloana de indice [jl a matricei. Pentru aceste matrice se definesc operaţii analoge cu adunarea şi înmulţirea.
Norma unei matrice pătratice A e un număr nenegativ \\A\\, pentru care ||^4||>0, pentru A =£ 0, ||0|| =0; ||^4|| = ||<r • |W+£||<||^1|| +||B|[; |[^1-£||< ||^|-||B||. Norma unei ma-xrice A e coerentă cu norma unui vector X, dacă pentru orice matrice A şi pentru orice vector X se poate scrie ||AX||<^ ^ ||^4|| • ||X||. Pentru a construi o normă de matrice A coerentă cu o normă dată pentru vectori, se ia ca normă pentru matricele A maximul normelor vectorilor AX, X parcurgînd mulţimea vectorilor de normă 1, adică||^4||= max|]AX||, ||X|| =1. Acest maxim e atins pentru un vector X0 cu ||X0||=1.
Dacă Av A2,— e un şir de matrice, de elemente (tfly).•••» limitasirului de matrice e matricea cu elementele*. • = lim*;^, dacă această limită există. Condiţia necesară şi suficientă e \\Afe—A\\->0, din care rezultă şi ||j4^||->||^||.
î. Matrice. 2. Telc.: în televiziunea în culori, şirul de coeficienţi cari caracterizează fiecare dintre relaţiile lineare ce definesc transformarea coordonatelor de culoare. V. Matrice, circuit
2.	circuit telc.: în televiziunea în culori (v.), circuit care produce o transformare a coordonatelor de culoare.
Circuitele matrice îndeplinesc funcţiunea de a aduna mai multe semnale aplicate la intrare — compunîndu-le în proporţii determinate — astfel încît să se obţină tensiunea de ieşire
—*—	Matrice	_—-
		
		
M3BL
//.Circuite matrice pentru emisiune (o) şi pentru recepţie (£>).
tensiunilor componente se obţine în matrice cu ajutorul divizorilor A de tensiune cu rezistenţă, iar adunarea tensiunilor astfel obţinute se Simbol pentru circuitul ma-face prin aplicarea lor unei sarcini	trice.
rezistive comune.
Operaţia de scădere între componente e realizabilă prin adunarea — cu polaritate negativă—a unei tensiuni de polaritate pozitivă. Circuitele matrice tipice se întîlnesc la emisiune şi la recepţie:
La emisiune, cele trei tensiuni de intrare în matrice corespund imaginilor în roşu (R), verde (V) şi albastru (A) ale scenei televizate şi formează semnalul de luminanţă (Y) şi semnalele de crominanţă (v. sub Normă de televiziune ) (/) şi (Q). După cum rezultă din fig. II a, un divizor de tensiune rezistiv proporţio-nează semnalele video corespunzătoare culorilor primare R, V, A spre a forma, la bornele rezistenţei de sarcină comune Ry semnalul de ieşire /. în condiţii similare şi pentru valori diferite ale rezistenţelor Rv R2, R3, Râ, circuitele matrice sînt folosite pentru proporţionarea semnalelor video corespunză-
toare culorilor primare R, V, A, în raporturi necesare spre a se forma semnalele de crominanţă / şi Q.
La recepţie, semnalele Y, /şi Q sînt aplicate circuitelor matrice spre a forma semnalele video corespunzătoare culorilor orginale R, V, A, cari se aplică apoi tubului cinescop tricromatic (v. fig. II b).
3.	Matriţare. Mett.
V. Forjare In matriţă, sub Forjare.
4.	Matriţa. 1.Tehn.:
Unealtă pentru refi-gurarea unui material sau a unui semifabricat, prin deformare plastică sub presiune şi eventual după încălzirea la temperatura de plasticizare,
astfel încît să se obţină un obiect cu o anumită configuraţie. Matriţele sînt constituite fie din mai multe piese, cari prin asociere formează o cavitate interioară identică cu negativul obiectului de matriţat, fie dintr-un ajutaj cu un orificiu, prin care se extrudează un material plastic sau plasticizat. Aceste matriţe se confecţionează de obicei din oţel sau din fontă, iar matriţarea se efectuează prin apăsare (de ex. la presă), prin şoc (de ex. cu ciocanul) sau prin injecţie (de ex. cu pompa de injecţie).
în general, matriţa se foloseşte la prelucrarea unor materiale în bloc sau în bare, adică la cari două dintre dimensiuni sînt mai mici sau de acelaşi ordin de mărime cu a treia dimensiune, cînd aceste materiale sînt încălzite deasupra limitei de recrista-Iizare (la metale) sau de plasticizare (la mase plastice). Astfel, matriţa se deosebeşte de stanţa, care se foloseşte pentru materiale plate şi eventual încălzite pînă la limita de recristali-zare, şi care de regulă efectuează şi tăierea materialului.
Matriţa poate fi: monobloc, constituită dintr-o singură piesă concavă; multibloc (compozită), adică din mai multe piese, dintre cari unele constituie partea activă (care apasă) şi restul constituie partea pasivă, ambele părţi fiind numite semimatriţe. La matriţa multibloc, semimatriţa pasivă eo submatriţă, iar semimatriţa activă se mai numeşte: contramatriţă, dacă are o concavitate profilată; pa-t r i ţ ă (uneori poanson, cuţit, etc.), dacă are o convexitate profilată; piston, dacă are o suprafaţă plană şi serveşte numai la împingerea materialului printr-o matriţă de extruziune.
Clasificarea matriţelor se face după diferite criterii, şi anume: după materialul prelucrat, se deosebesc matriţe pentru metale, pentru mase plastice, pentru ceramică, etc.; după construcţie, se deosebesc matriţe închise, semiînchise şi deschise. De asemenea, matriţefe se pot clasifica după diferite particularităţi constructive, cari depind în special de materialul matriţat.
Uneori, prelucrarea sub presiune a tablei se consideră matriţare, iar uneltele folosite se numesc matriţe pentru tabla (incluziv cele de ambutisare), deşi nu sînt matriţe propriu-zise.
Matriţă pentru metale: Matriţă care serveşte la modificarea, sub presiune, a formei unui material metalic masiv, în general încălzit la o temperatură superioară limitei de recristalizare. Aceste matriţe se folosesc, fie pentru refulare sau extrudare, fie pentru imprimare sau marcare.
Matriţă de refulare:	Matriţă	pentru	forjarea, sub ciocan
(de mînă sau mecanizat) sau la presă, a unor produse de serie. Matriţele de refulare, cari pot fi deschise sau închise, sînt compuse din una, din două sau din mai multe piese. în general, aceste matriţe sînt utilizate pentru matriţarea la cald, dar uneori sînt indicate şi pentru matriţarea la rece.
Matriţă
586
Matriţă
I. Matriţă multibloc pentru preforjare.
1) semimatriţă (placă) inferioră; 2) semi-matriţă (placă) superioară; 3) cavităţi; 4) mînere; 5) tijă de ghidare.
Matriţele monobloc sînt de construcţie deschisă, ciocanul lovind direct în piesa de forjat. Se folosesc mai ales la forjarea manuală. —Matriţele multibloc sînt constituite, în general, din două semimatriţe, şi anume semimatriţa inferioară şi cea superioară (v. fig. /); acestea se fixează la presă sau la ciocan, prin cepuri în formă de coadă de rîn-dunică, prin împănare transversală, sau prin împănare transversală şi longitudinală. Unele semimatriţe au mînere pentru manipulare sau degajări pe suprafeţele de separaţie, cari permit un contact mai bun al suprafeţelor, cum şi introducerea mîinilorsau a unor unelte, pentru manipulare. La matri-ţarea sub ciocan, materialul curge mai uşor în semimatriţa superioară, în care se lasă cavitatea mai adîncă sau mai complicată, iar la matriţarea sub presă se procedează invers.
Matriţa poate fi pentru preforjare, pentru forjarea definitiva sau pentru forjări intermediare (succesive). Cînd numărul de obiecte identice forjate e destul de mare, e mai economică folosirea unei serii de matriţe intermediare, decît folosirea unei matriţe definitive unice; astfel se prelungeşte viaţa matriţelor, se poate utiliza un ciocan mai mic, se reduce numărul de lovituri de ciocan necesare pentru forjarea completă a obiectului prelucrat şi se obţin mai puţine obiecte cu defecte (v.fig. II).
Spre a face posibilă curgerea materialului pînă în colţuri şi scoaterea obiectelor prelucrate din matriţă, pereţii cavităţilor trebuie să aibă un unghi de retragere de minimum 5° faţă de verticală. în jurul cavităţii matriţei se lasă un şanţ, pentru bavură, această bavură reprezentînd pînă la 10”*20% din greutatea obiectului forjat, la obiecte mici şi complicate; şanţul e absolut necesar la matriţele pentru forjarea definitivă (matriţe de finisare), spre a obţine obiecte bine conformate, dar poate lipsi la anumite matriţe de preforjare, la cari produsele semifinite obţinute nu trebuie să aibă dimensiuni prea precise. Unele matriţe conţin cavităţi de preforjare şi de finisare, astfel încît materialul se trece repede dintr-o cavitate în cealaltă, evitîndu-se o încălzire intermediară (v. fig. III).
într-o matriţă se pot matriţa în medie 10 000---40 000 de obiecte. Limita inferioară e circa 100 şi limita superioară e circa 500 000, după cum condiţiile de lucru sînt excepţional . de grele sau excepţional de uşoare.
La presele automate (de ex. la prese orizontale) se folosesc de obicei matriţe pentru obiecte mici de mare serie, cum sînt cele pentru formarea capetelor de şuruburi, de nituri, etc. (v. fig. IV). în acest caz, matriţele sînt ^deschise sau cu piston, uneori cu două sau cu mai multe fălci cari se deschid lateral (v. fig. V), iar matriţarea se efectuează la cald sau ia rece.
Matriţele d e & refulare	rece, y
cari se folosesc la prese obişnuite şi în special la prese automate (v.fig. VI), pot fi monobloc (v. fig. Vil) sau din două bucăţi (v. fig. VIU), dar în ,ambele cazuri se folosesc o matriţă de debitare (retezare) 3 şi o matriţă de formare 8 sau 4-5; matriţele monobloc sînt preferate la prese cu mecanism de extracţie, iar cele din două
III. Matriţă pentru preforjare şi finisare, o) vedere verticală; b) vedere orizontală a semimatriţei inferioare; c) secţiune C-D; d) secţiune E-F; e) secţiune A-B; 1 şi 2) placă (semimatriţă) superioară, respectiv inferioară; 3 şi 4) cepuri de fixare; 5, 6 şi 7) degajări; 8) cavitate pentru preforjare; 9) cavitate pentru finisare; 10) şanţul * bavurii.
bucăţi se recomandă pentru obiecte cu tijă lungă, deoarece extragerea lor din matriţele monobloc e dificilă. Zonele active
II. Forjarea cu matriţă unică şi cu matriţe intermediare.
1) matriţă unică, de formă defavorabilă curgerii materialului (pentru forjare sînt necesare cinci lovituri de ciocan); 2 o şi 2 b) matriţă de preforjare, în poziţia iniţială, respectiv finală; 3) matriţă intermediară, în poziţia finală; 4 a şi 4 b) matriţă definitivă, în poziţia iniţială, respectiv finală (sînt suficiente trei lovituri de ciocan).
IV. Matriţă deschisă, pentru forjarea automată a capetelor de şurub.
1) bară de oţel; 2) opritor; 3) piston ; 4) fălcile matriţei; a) introducere materialului în matriţă; b) pistonul forjează capul; c) capul e forjat; d) fălcile se deschid şi şurubul se scoate din matriţă.
V. Matriţă compusă.
1) fălci; 2) fretă; 3) rost pentru matriţă din două fălci; 4) rost pentru trei fălci; 5) rost pentru patru fălci.
ale "matriţelor de refulare rece pot fi armate cu aliaje dure, pentru a le mări durata de utilizare.
Unele matriţe se confecţionează din fontă sau din oţel turnat, dar se preferă cele confecţionate din oţel forjat, care poate fi oţel carbon sau oţel aliat. Uneori, blocul fiecărei semimatriţe e de oţel carbon (mai ieftin) şi în mijlocul Iui se inserează un bloc mai mic de oţel aliat, în care e fasonată cavitatea; după ce se uzează, acesta poate fi înlocuit.— Prelucrarea cavităţii interioare a matriţei se efectuează prin aşchiere, în special la maşina de frezat prin copiere (v. sub Frezat, maşină de metal) sau la maşina de frezat prin reproducere (v. sub Frezat, maşină de ~), iar în unele cazuri e urmată şi de o ajustare manuală, de exemplu la„matriţele de finisat. Pentru fabricaţia în masă, care reclamă un număr mare de, matriţe identice,
Matriţă
587
Matriţă
acestea pot fi confecţionate şi prin matriţare, în loc de aşchiere.
—	După prelucrarea prin aşchiere a suprafeţelor interioare, semimatriţele se a-samblează şi se umplu cu plumb topit, pentru probă; dacă rezultatul e satisfăcător, urmează tratamentul termic al matriţei (călire şi revenire) şi, după caz, rectificarea sau polisarea cavităţilor şi a suprafeţelor de separaţie (suprafeţe de contact, suprafeţe de lucru).
Matriţă de extrudare: Matriţă pentru formarea prin extru-ziune a unor produse, în general semifinite.
Această matriţă se
foloseşte pentru metale în stare plastică, eventual sinteri-zate (conc'reţionate); matriţe asemănătoare sînt utilizate pentru mase plastice (1), plaste, produse ceramice şi alte materiale plastice sau plasticizabiIe.
Matriţele de extrudare pentru metale, cari sînt solicitate la presiuni şi la temperaturi înalte (pînă la 50 tf/cm2, respectiv 800°), se confecţionează difc oţeluri de scule,
VI. Matriţă pentru refularea'capetelor de/iituri. o) matriţă; b) obiectul matriţat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) aruncător; 4) pîrghie de acţionare (manuală); d, hL, h2) dimensiunile piesei; a) unghiul de conicitate.
VII. Matriţă de refulare la rece pentru prese automate, monobloc.
1) sîrmă sau bară; 2) role cu calibre; 3) matriţă de debitare (retezare); 4) tampon; 5) cuţit; 6) dispozitiv de fixare; 7) poanson; 8) matriţă de formare; 9) ejector; LA) linie de alimentare; LR) linie de refulare.
Matriţa poate fi dispusă, sub formă de filieră de extruziune, la extremitatea camerei prin care poansonul împinge'materialul de extrudat, sau poate îmbrăca şi poansonul, constituind ea însăşi această cameră (v. fig. X). Matriţele de extruziune pentru termoplaste sînt străbătute adeseori de canale pentru
IX. Extrudare transversală a oţelului.
o)	secţiune verticală: 1) piston; 2) semimatriţă; 3) bară de oţel, înainte de extrudare;
b)	secţiune orizontală; c) bară de oţel, după extrudare (fibrele arată direcţia de curgere a materialului); d) extrudare transversală continuă a unui înveliş izolant de material termoplastic: 1) piston; 2) cilindrul presei de extruziune; 3) cămaşă pentru circulaţia fluidului de încălzire; 4) material termoplastic ;
5) [conductor metalic, neizolat; 5 a) înveliş izolant,
circulaţia unui fluid răcitor, fiind necesară răcirea extremităţii ' filierei prin care iese materialul, pentru ca să se asigure solidificarea acestuia.
VIII, Matriţă de refulare la rece pentru prese automate, din două bucăţi.
1) sîrmă sau bară; 2) role cu calibre; 3) matriţă de debitare (retezare); 4, 5) matriţe de formare (deschise) ; 6) tampon rotativ; 7) arc; 8) role; 9) pană; LA) linie de alimentare; LR) linie de refulare.
aliate, a căror suprafaţă se polisează extrafin şi se durifică prin cromare (spre a reduce la minimum frecarea şi uzura), în anumite cazuri (de ex. ia producţia de piese de oţel con-creţionat, în serii de sute de mii de bucăţi), matriţa completă şi poansonul, eventual numai suprafeţele lor de lucru, se confecţionează din metale dure cu carburi metalice.
După felul extruziunii, se deosebesc matriţe de extrudare directa, de extrudare inversa (contraextrudare) şi de extrudare transversală (v. fig. IX), iar după temperatura de lucru, se deosebesc matriţe de extrudare la cald şi de extrudare la rece.
Matriţa de extrudare directă e folosită pentru extruziunea materialului prin curgere în acelaşi sens cu deplasarea poansonul ui sau a pat r iţei (v. sub Presă de extruziune).
a) extruziunea unui şurub: 1) poanson; 2) matriţă; 3) piesă extrudată (şurub brut); b) principiul presei de extruziune: 1) piston; 2) matriţă (filieră); 3) suportul matriţei; 4) cameră de compresiune; 5) bară metalică de extrudat.
Prin acest procedeu se extrudează bare profilate, masive sau tubulare, din metale laminate (oţel, aluminiu, zinc, cupru, alamă, staniu, plumb), din metale sinterizate (oţel-plumb, oţel-cupru, oţel-ar-gint, wolfram-cupru, molibden-argint, etc.) sau din termoplaste (v.fig. XI). Sin. Filieră de extruziune..
Matriţa de c o nt ra ext r u da re e folosită la extruziunea materialului prin curgere în sens contrar mişcării poan-
sonului. Materialul e comprimat între poanson şi fundul matriţei, dincolo de limita lui de curgere, astfel încît curge prin interstiţiul inelar dintre poanson şi matriţă, îmbrăcînd poansonul (v. fig. XII a). Majoritatea poansoanelor au un ejector cu aer comprimat (care e escamotat în poanson în timpul operaţiei de extrudare), pentru scoaterea de pe poanson a tubului terminat (v. fig. XII b). .
Prin acest procedeu se obţin obiecte tubulare, cum sînt tuburi de cartuşe, celule de radiator de automobil, cutii tubulare, etc. Formele iniţiale ale bianchetelor, supuse contra-extruziunii sînt plăci plate şi concave (v. fig. XII b) sau cupe, de metale laminate (în special de aluminiu^ şi cupru) şi con-creţionate.	,
XI. Secţiuni prin materiale termoplastice extrudate.
Matriţă
588
Matriţă
XII.Matriţe de contraextrudare. a) faza intermediara a contraextruziunii: 1) poanson; 2) matriţa; 3) piesă tubulară, în curs de extrudare; b) extruziune cu piesă iniţială concavă: 1) poanson; /') ejector acţionat cu aer comprimat; 2) matriţă; 3) placă concavă.
Matriţa de extrudare la rece e folosită pentru confecţionarea obiectelor tubulare cu pereţi subţiri, prin curgerea plastică a materialului în interstiţiul dintre poanson şi placa de formare, conform procedeelor de extruziune directă, inversă sau combinată (v. fig.
XIII). Fig. XIV reprezintă o matriţă de extrudare inversă, cu poanso-nul 1 şi placa de formare 2, utilizată la confecţionarea tuburilor cu pereţi subţiri.
Matriţă de imprimare: Matriţă pentru formarea unui relief convex-concav pe suprafaţa unor obiecte, prin modificarea grosimii materialului în anumite zone, dar fără deplasarea laterală a materialului. Aceste matriţe se utiI izează la confecţionarea monetelor, a medaliilor, ceasornicelor, tacîmuri lor, etc.
Fig. XV reprezintă o matriţă de imprimare, avînd desenele imprimante pe poansonul 1 şi pe placa de formare 2, executate la maşini de frezat, prin copiere după model.
Matriţă de marcare: Matriţă similară celei de imprimare,
CU diferenţa Că adîn- XIII. Procedeele de extruziune la rece (săgeţile cimea de deformare	indică sensul de curgere a materialului),
plastică e mai mică	extru<^are directă; b) extrudare inversa;
ceea ce reclamă O	extrudare combinată; 1) poanson; 2) ma-
forţă de apăsare re- tri*â; 3) materialul de prelucrat; 4) obiectul dusă.	extrudat.
Matriţă pentru mase pI astice: Matriţă careser-veşte la formarea, sub presiune, a obiectelor confecţionate din mase plastice, (plaste) materialul fiind încălzit deasupra limitei de plasticizare. Aceste matriţe, cari diferă după felul maselor plastice, se folosesc pentru presarea directă sau indirectă a materialului, cum şi pentru injectarea lui.
în matriţele pentru duroplaste (de ex. fenoplast3 sau amino-plaste) se introduce material pulverulent sau în comprimate şi se presează la cald, încălzirea.fiind de regulă electrică sau cu abur, la temperatura de 145— 180°. în timpul matriţării se exercită presiunea de 100---500 kgf/cm2, iar durata de presare e de 0.5---2 minute pe milimetru de grosime a obiectului matriţat, în funcţiune de felul şi de compoziţia materialului; această durată poate fi redusă cu 20***40% şi calitatea produselor poate fi îmbunătăţită, dacă materialul e preîncălzit (de cele mai multe ori prin curenţi de înaltă frecvenţă), înainte de a fi introdus în matriţă. — în matriţele pentru termoplaste (deex.: acri lopl aste, celoplaste, viniplaste, etc.) se injectează materialul încălzit la 160***200° şi matriţa e răcită continuu (pînă la40*-45°), pentru ca să se poată obţine solidificarea şi desprinderea materialului
			T			
				t	Ii	
LU m						
lfTIÎTL,
din matriţă. Presiunea de injectare e de 700---2000 kg/cm2, iar durata menţinerii obiectului în matriţă e de 1***5 s pe milimetru de grosime a piesei, după felul materialului.
în general, matriţele pentru mase plastice sînt constituite din cel puţin două piese, cari se numesc semimatriţe, sub-matriţă şi piston, formă şi capac, etc., după caz. Aceste matriţe sînt uneori completate cu diferite accesorii, ca: lunetă, frete,tije de ghidare, ejector, elemente de încălzire, etc.
Matriţele pentru mase plastice se confecţionează din oţel, bronz, diverse aliaje (de ex. aliaje de zinc cu aluminiu şi cupru) sau fenoplaste, prin forjare şi aşchiere, turnare şi aşchiere, elec-troformare, refulare, restrînge-re, etc. Suprafeţele utile (cari vin în contact cu materialul matri-ţat) ale matriţelor trebuie finisate cu atenţie, pentru ca să se evite griparea elementelor
mobile ale matriţei, infiltraţia materialului plasticizat în interstiţii sau aderenţa acestui material la pereţii matriţei (la de-
XIV.
extrudare
Matriţă pentru inversă.
î) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de desprindere; 4) obiectul extrudat.
XV. Matriţă de imprimare, o) matriţă; b) obiectul matriţat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă superioară; 5) placă de ghidare; 6) placa intermediară; 7) ştift aruncător; 8) bucşă de ghidare; 9) coloane de ghidare; 10) cep de prindere; 11 şi 12) şuruburi; 13 şi 14) ştifturi.
XVI. Procedee de confecţionare a matriţelor.
a) procedeul refulării: î) poanson profilat; 2) bloc de oţel (viitoarea matriţa); 2a şi 2b)de* gajări; 3) fretă; b) pro-mulare); la matriţele noi, suprafeţele utile cedeul restrîngerii: se cromează dur şi se lustruiesc (de ex. 1) poanson profilat; cu abrazivi fini sau cu pîslă). — Pentru 2) piesă mulată într-o confecţionarea matriţelor prin refulare (v. fig. XVI a) se utilizează un bloc circular de oţel (din care se prelucrează corpul matriţei), cu dimensiuni transversale mici şi încins cu o fretă de rezistenţă (pentru ca să nu crape în timpul prelucrării), iar asupra blocului se exercită apăsarea unui poanson profilat, cu presiunea de circa 400 kgf/cm2; pe feţele blocului se strunjesc degajări, în cari intră materialul deplasat prin refulare. Prin acest procedeu se prelucrează matriţe cu cavităţi utile de dimensiuni transversale mici (pînă la circa 50 mm) şi puţin adînci. — Pentru confecţionarea matriţelor prin restrîngere (v. fig. XVI b) se utilizează un bloc metalic brut, cu exteriorul strunjit tronconic şi cu o cavitate interioară mai largă decît cea finală, în care se introduce un poanson profilat; apoi blocul se strînge cu o fretă, astfel încît să se obţină
matriţă fabricată prin restrîngere; 3) fretă; 4) suport inelar.
Matriţă
589
Matriţa
toate detaliile pe pereţii cavităţii. Prin acest procedeu se prelucrează matriţe cu cavităţi utile relativ strîmte şi adînci.
Se folosesc matriţe manuale, semiautomate şi automate. — La matriţa manuală, deschiderea ei, demularea (cu sau fără ejecţie), curăţirea şi reînchiderea se execută manual. Aceste matriţe se utilizează pentru produse de mică serie, pentru produse complicate sau a căror înălţime e prea mare faţă de deschiderea presei disponibile, cum şi în cazul cînd deschiderea matriţei nu e posibilă pe presă. — La matriţa semiautomată, cel puţin deschiderea şi reînchiderea sînt automate, prin mişcarea platouri lor presei de mulat, ejecţia şi demularea fiind aproape complet manuale. Aceste matriţe, în general cu demulare complexă, sînt cel mai mult utilizate. — La matriţa automată, deschiderea, ejecţia şi reînchiderea sînt automate, iar uneori şi demularea e automată.
Unele matriţe pentru mase plastice sînt echipatecu un sistem de încălzire, electric sau cu abur. La matriţele cu încălzire electrică. încălzirea se obţine fie cu rezistenţe, dispuse în canale sau în degajări din corpul matriţei (v. fig. XVII), fie prin curenţi de înaltă frecvenţă (cu frecvenţa de 1*-*3MHz); matriţa cu încălzire prin curenţi de înaltă frecvenţă, adică prin pierderi
XV//. Matriţă cu încălzire electrică.
1) înveliş izolant de cauciuc; 2) rezistenţă electrică; 3) scheletul de lemn al matriţei.
*
în dielectric, e compusă din două * pistoane cari constituie armaturile XV///. Matriţă de injecţie, mul-unui condensator şi se deplasează în	cu	încălzire	cu	abur.
interiorul unui izolator tubular. La 0 Qiutai de injecţie; 2) canale încălzirea cu abur, acesta străbate o abur: 3) ejectoare; 4 ş» reţea de canale practicate în corpul 4a) locaşurile pieselor; 5)canal, matriţei (v. fig. XVIII). — Există
matriţe cu răcire, cum sînt cele de injectare, cari au un circuit de răcire cu apă, prin canale practicate în corpul matriţei.
/-
H -
X/X. Matriţe pentru mase plastice, o) cu suprafaţă de separaţie plană tangenţială (marginală); b şi c) cu suprafaţă de separaţie plană secantă (nemarginală).
XX. Matriţe ca demulare directă.
a)	cu suprafaţa de separaţie plană;
b)	cu suprafaţa de separaţie strîmbă; 1) poanson; 2) fretă; 3) obiectul matriţat; 4) direcţia de ridicare a poan-
sonului; 5) direcţia de demulare.
XXI. Matriţă multiplă cu piston unic,
matriţe de presare	directă, de presare indirectă,	de	suflare	şi
de injectare; după	forma suprafeţei de separaţie dintre	semi-
matriţe, se deosebesc matriţe cu separaţie plană (v. fig. X/X) sau strîmbă (v. fig. XX b); după poziţia tangenţială a suprafeţei de separaţie faţă de obiectul matriţat, se deosebesc matriţe cu separaţie tangenţială (v. fig. XIX a) sau secantă (v. fig. XIX	b şi c); după numărul
de cavităţi utile, se	deosebesc matriţe sim-
ple (v. fig. X/X) sau multiple, ultimele fiind cu piston unic (v. fig. XXI), ori cu mai multe pistoane (v. fig. XXXI c).
Matriţă de presare directă: Matriţă pentru formarea prin apăsare a unor obiecte din mase plastice, la o presă, exercitînd o presiune asupra materialului introdus în cavitatea utilă. La această matriţă, numită şi matriţă de compresiune, apăsarea se exercită în general prin intermediul semimatriţei active, care uneori e un poanson sau un piston. Demularea obiectului, adică scoaterea lui din matriţă, e o operaţie care depinde de configuraţia interioară a acesteia; din acest punct de vedere, se deosebesc matriţe cu demulare simplă şi matriţe cu demulare complexă.
Matriţele de presare directă, cari sînt cel mai mult utilizate la matriţarea duroplastelor, pot fi independente (mobile) sau dependente (fixe) de presă. Materialul (în pulbere sau în tablete) se introduce în cavitatea utilă a matriţei, care constituie negativul formei exterioare a obiectului matriţat, forma interioară a acestuia fiind dată de poanson; la matriţele închise sau semiînchise există un spaţiu de încărcare, deasupra cavităţii utile. Unele matriţe, numite matriţe multiple, au mai multe cavităţi utile, apăsarea fiind exercitată printr-un poanson unic (v. fig. XXI) sau prin mai multe poansoane (v. fig. XXXI).
La matriţa independentă (mobilă), introducerea materialului, închiderea-deschiderea ei şi extragerea obiectului se efectuează manual şi în afara presei, dar încălzirea se face pe presă. Aceste matriţe, cari în general sînt uşoare şi au dimensiuni mici, se utilizează numai la producţia de mică serie. Fig. XXII reprezintă o matriţă independentă (mobilă), la care deschiderea şi scoaterea obiectului matriţat se execută la o presă de mînă, cu dispozitivul din fig. XXII b.
a	b
XXII. Matriţă independentă (mobilă).
а)	motriţăînchisă; b) deschiderea matriţei; c) obiectul matriţat; 1) poanson ; 2) ramă; 3) placă de formare; 4) suportul armaturii; 5) port-poanson ;
б)	placă de fund; 7) piesă de fund (fundul matriţei); 8) placă de bază ; 9) placă superioară; 10 şi 11) mînere de prindere ; 12 şi 13) discurile dispozitivului de deschidere; 14 şi 15) tijele dispozitivului; 16) tijă aruncătoare,
pentru scoaterea obiectului matriţat.
Criteriile de clasificare a matriţelor pentru mase plastice	La	matriţa	dependentă	(fixă),	care e solidară cu presa, închi-
sînt felurite, şi anume: după procedeul de matriţare, se deosebesc derea-deschiderea şi extragerea obiectelor matriţate se efec-
Matriţa
590
Matriţă
tuează mecanizat. Aceste matriţe, cari au dimensiuni relativ mari şi pot avea mai multe cavităţi, sînt mai productive, mai durabile şi se utilizează la producţia de serie mare. Fig, XXIII
XX///, Matriţe dependente (fixe). a) deschisa; b) închisă; c) semiînchisă; 1) poanson; 2) placă de formcre; 3) suprafaţă de închidere ; 4) obiectul matriţat.
reprezintă cîteVa tipuri de matriţe pentru presare directă, la cari cavitatea se închide prin suprafaţa 3; această suprafaţă de închidere e situată, fie la nivelul suprafeţei de separaţie dintre
□
demulare
XXIV. Matriţe
directă.
a) demulare axială; b) demulări laterale; 2) direcţia de ridicare a poansonului; 2) direcţia de demulare a produselor; 3) poanson ; 3 o) poanson multiplu ; 4) produsul (piesa mulată); 5) fretă.
XXVI. Matriţă dependentă deschisă, o) matriţă; b) obiectul matriţat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă port-poanson; 4) ramă; 5) placă de fund ; 6) placă de bază; 7) placă superioară; 8) distanţiere; 9) coloană de ghidare; 10) bucşă (călită); 11) cep de prindere ; 12) aruncător; 13) placă port-aruncător; 14) placă aruncătoare de legătură ; 15) şurub de fixare ; 16) şurub de strîngere.
poansonul 1 şi placa de formare 2, la matriţele deschise (v. fig. XXIII o), fie sub acest nivel (v. fig. XXIII b şi c), la matriţele închise sau semiînchise.
■M atriţa cu demulare .simp la perfmte scoaterea . imediată a obiectului după deschiderea ei, fie în direcţia de deschidere (v. fig. XXIV a) sau perpendiculară pe aceasta (v. fig. XXIV b), fie într-o direcţie oblică (v. fig. XX a). Această matriţă, care
XXV. Matriţă deschi să (cu bavură).
1) poanson ; 2) matriţă; 3) piesă mulată; 4) bavură amorsată; 5) şanţ pentru bavură.
XXVII. Matriţe semiînchise (semipozitive). 1) poanson (piston); 2) matriţă; 3) cavitate 4) cameră de compresiune.
uneori e echipată cu ejector automat ori manual, poate^Ti deschisă, semiînchisă sau închisă.
Matriţele deschise, numite şi matriţe cu bavură, deşi sînt simple şi relativ puţin costisitoare, se utilizează puţin şi numai pentru obiecte necomplicate şi cu înălţime mică, deoarece nu asigură o matriţare de precizie. La aceste matriţe, materialul intră în rosturile de închidere şi formează o bavură, care umple o rigolă din jurul cavităţii utile (v. fig. XXV). Fig. XXVI reprezintă o matriţă deschisă, pentru capace de prize electrice, care e încălzită fie prin elementele de încălzire tubulare introduseîn găurile din plăcile 5 şi 7, fie prin elemente de încălzire plate (sub formă de bandaj).
Matriţele semiînchise, durabile şi comode la lucru, sînt cel mai mult utilizate, pentru obiecte de orice formă şi pentru matriţare de precizie. Aceste matriţe, numite şi semipozitive, au o cameră de compresiune la partea superioară (v. fig. XXVII), care e ajustată pentru ca să ^ ghideze bine poansonul ; dacă ajustajul e foarte precis, astfel încît să nu permită scăpări, trebuie să se facă degajări de scăpare, în corpul matriţei.
Fig. XXVIII reprezintă o matriţă semiînchisă pentru butoane de manetă, avînd trei cavităţi utile, în cari se fixează cîte o bucşă metalică filetată, care urmează să fie inserată în corpul, butonului.
Matriţele închise, numite şi matriţe p o z i t i v e, la cari pierderile de material sînt mici, se utilizează pentru obiecte complicate şi cu înălţime mare, cum şi pentru mase plastice cu umplutură fibroasă sau textilă (v. fig. XX/X). Materialul de matriţat e complet închis în cavitatea utilă şi pierderile sînt practic nule, dar materialul trebuie bine dozat şi în special pentru obiectele cu toleranţe strînse, deoarece obiectul ar rezulta incomplet sau ar avea pereţii prea groşi, după cum încărcătura ar fi insuficientă sau în exces. Fig. XXX reprezintă o matriţă închisă, pentru capace înalte de priză electrică, avînd o piesă separată 3, pentru formarea fundului piesei, străbătută de contrapoansoanele 4 şi de aruncătorul 14; pătrunderea poansonului 1 în cavitatea de formari e limitată de ţampoaneie 13.
Uneori se folosesc matriţe cu lunetă, care e o piesă suplementară de închidere, pentru ghidarea pistonului. Lunetele sînt simple (v. fig. XXXI a şi b) sau multiple (v. fig.
XXVIII. Matriţă dependentă semiînchisă. a) matriţă; b) obiectul matriţat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) fundul plăcii de formare; 4) suport; 5) placă port-poanson; 6) ramă; 7) placă de fund ; 8) placă de bază; 9) placă superioară; 10) distanţier; 11) coloană de ghidare ; 12) bucşă de ghidare ; 13) tampoane; 14) coloană de prindere; 15) aruncător; 16) placă port-aruncător ; 17) placă aruncătoare de legătură;
18-■-21) şuruburi.
Matriţa
591
Matriţa
XXXI c), iar presa poate acţiona direct asupra lunetei (v.fig. XXXI a) sau prin intermediul pistonului (v. fig. XXXI b).x'
XXIX. Matriţa închisa (pozitivă).
1) poanson; 2) matriţă;
3) cavitate.
Pentru piesele a căror formă nu permite scoaterea lor din cavitatea de formare, se folosesc m a-triţe cu placă de for m a?e demo n-t a b i I ă, constituită din două jumătăţi.
M at r i la cu demulare complexă are o configuraţie complicată, cu proeminenţe, gîtuiri, filete, etc., astfel încît reclamă un complex de mînuiri pentru demularea obiectului.
Această matriţă poate fi . cu cochile, cu miez compus sau cu piese filetate.
Unele matriţe complexe, numite matriţe cu acţiune continuă (v. fig.
XXXII), au două garnituri de piesecomponente, dintre cari una se demu-lează împreună cu obiectul matriţat, iar cealaltă se montează în semimatriţa care se ridică la deschiderea matriţei, pentru ca să se cîşti-ge timpul corespunzător desprinderii de pe obiect a pieselor primei garnituri. Fig. XXXII reprezintă o astfel de matriţă, la care, în timpul de deşurubare atijelor fiietate5, de pe obiectul 4, se montează alte tije filetate în golurile 5 a din semimatriţa 2.
Matriţele cu cochile, numite şi matriţe cu fălci, au două sau mai multe cochile mobile, strunjite conic în interior şi strînse într-o fretă la exterior, cari la demulare sînt ejec-tate odată cu obiectul matriţat şi apoi sînt desprinse lateral de obiect. Aceste matriţe se folosesc pentru matriţarea obiectelor cu concavităţi sau cu proeminenţe pe suprafaţa laterală exterioară. Fig. XXXIII a reprezintă o matriţă cu demulare semiautomată, adică cu ejecţie automată şi demontare manuală a cochilelor, iar fig. XXXIII b reprezintă o matriţă cu demulare manuală, la care cochil-ele se desprind cu o unealtă.
Matriţele cu miez compus au miezul format din mai multe piese, cari se scot succesiv la deschiderea matriţei, pentru de-
XXX. Matriţă dependentă închisă. a) matriţă; b) obiectul matriţat; 1) poanson; 2) placă de formare ; 3) fundul plăcii de formare ; 4) contrapoansoane; 5) placă port-poanson ; 6) ramă; 7) placă de fund ; 8) placă de bază; 9) placă superioară; 10) distanţier ; 11) coloane de ghidare ; 12) bucşă de ghidare ; 13) tampoane; 14) aruncător; 15) placă port-aruncător;	16) placă intermediară;
17) placă aruncătoare; 18 şi 19) ştifturi de fixare; 20, 21, 23, 24 şi 25) şuruburi; 22) ştift.
XXXI. Matriţe cu lunetă, a si b) cu lunetă simplă; c) cu lunetă multiplă; 1) lunetă; 2) piston ; 3) piese mulate.
XXXII. Matriţă cu garnituri de piese componente. 1 şi 2) corpul matriţei şi al poansonului, cari rămîn fixate de platourile presei; 3) ejector filetat; 4) piesă mulată (la demulare trebuie deşurubată după ejector) ; 5) tije filetate (se deşuru beazădin piesă,în timp ce în locaşurile 5 o s-au montat alte tije similare, cu cari presa mulează altă piesă).
mulare. Aceste matriţe se folosesc pentru matriţarea obiectelor cu concavitate pe suprafaţa laterală interioară. Fig. XXXIII c reprezintă o matriţă cu demulare manuală, la care pentru deschidere se ridicăpistonul 1, iar ulterior se scoate întîi dopul 4 (prin batere cu un ciocan) şi apoi se scot fălcile 5 şi 6, ceea ce permite demularea obiectului 3 de pe piston; fig. XXXIII d reprezintă o matriţă avînd dopul 2 solidar cu pistonul, la care fălcile 3 ale miezului sînt scoase cu ejectorul 6, după deschiderea matriţei.
Matriţele cu piese filetate pot fi cu pistonul sau submatriţa filetate, eventual echipate cu o tijă filetată sau cu un inel filetat, astfel încît să se imprime un filet pe obiectul matriţat.
La această matriţă, după deschidere, trebuie să se deşurubeze obiectul matriţat de pe piesa filetată respectivă. Fig. XXXIII e reprezintă o matriţă cu piston filetat, iar fig. XXXIII f, g, şi j reprezintă matriţe cu tije filetate, menţinute prin înşurubare, prin resorturi, etc., în poziţia necesară; fig. XXXIII h şi i reprezintă două matriţe cu inele filetate, cari sînt ejectate împreună cu obiectul matriţat. Dacă obiectul trebuie să fie matriţat cu piese înglobate (v. fig. XXXIII k), acestea sînt menţinute prin tije sau se introduc în locaşuri practicate în corpul matriţei.
Matriţă de presare indirectă: Matriţă pentru formarea, prin apăsare, a unor obiecte din mase plastice, exercitînd o presiune asupra materialului introdus într-o cameră de încărcare, legată prin canale cu cavitatea utilă. La această matriţă, numită şi matriţă de turnare, presiunea se^exercită prin intermediul unui poanson sau al unui piston. înainte de a începe presarea se închide cavitatea utilă; materialul, introdus în camera de încărcare şi încălzit la temperatura de fluidizare, e presat şi pătrunde cu viteză mare în cavitatea uti lă, prin canalele de turnare (verticale sau orizontale). Aceste matriţe sînt similare celor pentru presare directă, în ce priveşte numărul cavităţilor utile, felul încălzirii, modul de funcţionare şi demon-tabilitatea plăcii de formare.
Fig. XXXIV reprezintă o matriţă cu canal de turnare vertical, continuat cu trei canale orizontale, cîte unu pentru fiecare dintre cele trei cavităţi utile. La coborîrea berbecului, placa camerei de încărcare 11 se aşază peste placa de formare 2 şi închide cele trei cavităţi utile; prin coborîrea tijelor 16 şi a piuliţelor 17, cîrligele de siguranţă 15 se liberează şi se rotesc în jurul axurilor 20, astfel încît prind cu ciocul urechile 9 ale ramei 12 şi împiedică ridicarea plăcii camerei de încărcare. Materialul de presat, introdus în camera de încărcare şi încălzit Ia temperatura de plasticizare, e presat de poansonul 1 şi pătrunde în cavităţile matriţei prin canale deturnare. La ridicarea berbecului se ridică întîi poansonul, împreună cu culeea agăţată de el, care, fiind mai subţire, se rupe la partea ei inferioară; apoi se ridică piuliţele 17, cari ridică cîrligele 15 şi liberează placa 11, astfel încît matriţa devine deschisă, iar aruncătoarele 6 desprind piesele din cavităţile utile şi le aruncă afară.
Matriţă de suflare: Matriţă pentru formarea, prin intermediul unui fluid sub presiune, a unor obiecte din mase plastice. Astfel, datorită presiunii fluidului, materialul e apăsat pe pereţii cavităţii utile a matriţei, iar obiectul matriţat rămîne cu o cavitate, care e spaţiul ocupat de fluid. Se folosesc matriţe cu insuflare, cu perdea elastică sau cu sac elastic.
XXXIII. Matriţe cu demulare complexa.
0)	Matriţa cu cochile, cu demulare semiautomată:
1)	poanson; 2) cochilâ (falca); 3) obiectul mulat; 4) fretâ; 5)ejector.— b) Matriţa cu cochile, cu demulare manuală: î)Poansor>; 2) fretă ; 3) ejector; 4) co-chilă; 5) obiectul mulat. — c) Matriţă cu miez compus, cu demulare manuală: 1) piston ; 2) matriţă; 3) obiectul mulat; 4) dop (cheie); 5 şi 6) fălci interioare. —
d)	Poansonul unei matriţe cu miez compus: 1) piesă demulată din semimatriţa inferioară; 2) dop (cheie);
3)	fălci ejectabile; 4) organ de centrare a fălcilor, cu şurub de reglare, resort de presiune şi piesă emisferică; 5) canale pentru abur de încălzire; 6) ejec-torul fălcilor; 6 a) pîrghie de ejectare. — e) Matriţă pentru piesă cu fiiet coaxial interior. — f) Matriţă cu filete transversale şi cochile: 1) piesă cu trei filete interioare; 2) cochile; 3 şi 3 o) tije filetate.— g) Matriţă cu manivelă de deşurubare şi ejectare: }) manivelă pentru deşurubarea tijei filetate 1 a;
2)	ejector. — h) Matriţă cu ejectare automată a inelului filetat şi deşurubare manuală: 1) poanson;
2)	inel filetat separat; 3) ejector. — /) Matriţa cu inel filetat separat. — j) Matriţă pentru piesă cu piuliţe prizoniere: 1) şuruburi pentru centrarea piuliţelor în timpul muîării. — k) Matriţă pentru piesa cu şuruburi prizoniere: 1) poanson; 2) piese cilindrice separate, cari se deşurubează după ce s-a ridicat
poansonul.
XXXIV.	Matriţă cu canal de turnare vertical. a) matriţă; b) obiectul matriţat; /) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de fund; 4) placă de bază; 5) distanţier; 6) aruncător; 7) placă port-arun-cător; 8) placă aruncătoare de legătură; 9) ureche de prinaere; 10) coloană de ghidare; 11) placa camerei de încărcare; 12) ramă; 13) placă port-poanson ; 14) placă superioară; 15) cîrlig de siguranţă; 16) tijă de ridicare;
17) piuliţă de reglare; 18 şi 19) bucşe de ghidare; 20) ax.
XXXV.	Matriţe cu insuflare. a şi b) matriţă constituită din două semimatriţe, respectiv dintr-o singură semimatriţă; c şi d) matriţă pozitivă, respectiv negativă;
1)	foaie de material termoplastic; 1 a) foaie de masă plastică stratificată; 2) matriţă; 2 a) armatură de sîrmă; 3) cameră de fluid insuflat;
4)	cameră de abur.
Matriţă	593	Matriţă
Matriţele cu insuflare au o cavitate utilă, pe pereţii căreia e apăsat un material filiform de matriţat, cînd se insuflă un fluid, care poate fi apă caldă, aer cald sau abur (v. fig. XXXV a). Presiunea de insuflare e de aproximativ 2 at şi temperatura fluidului trebuie să fie de 120**-200°; cavitatea utilă a matriţei trebuie să fie diferită de forma produsului final, deoarece răcirea produsului provoacă retragerea materialului. Această matriţă, care poate fi pozitivă (v. fig. XXXV c) sau negativă (v. fig. XXXV d), se foloseşte pentru termoplaste, de exemplu pentru celuloid, celon, etc.
Fig. XXXV b reprezintă o matriţă constituită dintr-o semi-matriţă, care e o cutie etanşă 3 cu pereţi dubli, între aceşti pereţi circulînd abur; în locul celeilalte semimatriţe e o armatură de sîrmă 2 a, materialul de prelucrat fiind o foaie de termo-plastă 1 (de ex. de celuloid).
Matriţele cu perdea elastica sînt constituite dintr-o parte rigidă (de metal, de lemn, etc.), pe care se depune materialul
3	h
XXXVI. Mularea în autoclavă cu matriţe cu perdea de cauciuc.
0)	matriţă pozitivă; b) matriţă negativă;
1)	autoclavă; 2) vagonet; 3) matriţă; 4) masă plastică stratificată; 5) perdea de cauciuc; 6) intrarea aburului sub presiune ; 7) ieşirea aburului; 8) conductă de vid.
XXXVIII. Matriţe de injectare, multiple, o) matriţă în placă; b) matriţă în pană fretată.
XXXVII. Armatura exterioară a unei matriţe cu sac de cauciuc.
matriţat, fiind acoperit cu o perdea de cauciuc, asupra căreia se exercită presiunea unui fluid (de ex. abur). Această matri-tă, care poate fi pozitivă (v. fig. XXXVI a) sau negativă (v. fig. XXXVI b), are în general perdeaua de cauciuc introdusă într-o autoclavă: pe faţa exterioara a perdelei se exercită presiunea aburului, iar sub ea se face vid. Fig. XVII reprezintă o matriţă cu scheletul 3 de lemn şi cu învelişul 1 de material izolant, la care piesele 2 sînt rezistenţe electrice de încălzire.
Matriţele cu sac elastic sînt constituite dintr-o armatură rigidă şi dintr-un sac elastic, între cari se depune materialul de prelucrat, astfel încît la umflarea sacului cu aer e apăsat pe armatură şi matriţat. Sacul poate fi situat în interiorul armaturii (v. fig.
XXXVII) sau în exteriorul ei.
Matriţă de injectare:
Matriţă pentru formarea prin injecţie a unor obiecte din termoplaste, materialul fiind încălzit la
temperatura de plasticizare (v. fig. XXXVIII a, b şi fig. XVIII). în acest scop se foloseşte o presă de injecţie, al cărei piston împinge materialul printr-un ajutaj (v. fig. XXXIX); matriţa e răcită, în timpul lucrului, sub temperatura de solidificare a masei plastice injectate.
Fig. XL reprezintă o matriţă pentru presare prin injectare, constituită dintr-o parte fixă 6, legată de cilindrul presei de injecţie, care cuprinde placa de formare superioară 14,
cu canalul de răcire 13 şi bucşa de ghidare 10 cu canalul central ds injectare 11; o parte mobilă 4, care cuprinde placa de formare inferioară 14, cu canalul de răcire 13 şi cu sistemul aruncător al acesteia. Materialul, injectat prin canalul 11, se di -tribuie prin c nalele 12 şi pătrunde prin canalele 8 în cavităţile utile, compactîndu-se şi solidificîndu-se prin răcire. La retragerea părţii mobile, culeea se rupe la partea superioară a canalului 11 (unde secţiunea ei e minimă), apoi e scoasă din canalul 11 şi e desprinsă de aruncătorul 17. Obiectele obţinute sînt desprinse de aruncătoarele 3.
Matriţă pentru tablă: Matriţă pentru configurarea, prin deformare plastică, a unor obiecte de tablă. Matriţa, asupra căreia se exercită o apăsare cu ajutorul unei prese, se compune din două părţi: semimatriţa superioară, numită şi patriţăsau poanson, care e solidară cu berbecul presei; semimatriţa inferioară, fixată pe masa presei. Tabla de prelucrat, introdusă între aceste semimatriţe, e presată prin acţiunea berbecului şi e deformată remanent, luînd astfel forma piesei de fabricat.
Matriţele pot fi clasificate d şi anume
de îndoit, de în rulat, de ambutisat, de îndreptat, de nervurat, de bordurat, de lărgit sau de gîtuit; după complexitatea con-j structivă, se deosebesc matriţe simple, compuse sau combinate; după diferite particularităţi, se deosebesc matriţe cu ghidaj (pentru partea mobilă), cu limitor de avans (pentru material), cu evacuator (pentru obiectul matriţat sau pentru deşeuri), etc.
La matriţele simple se efectuează o singură operaţie, iar la matriţele compuse sînt posibile două sau mai multe operaţii, obţinîndu-se un obiect prelucrat la fiecare bătaie a presei. Matriţele combinate pot fi: matriţe cu acţiune succe-\ s i v ă, la cari sculele de presare sînt distribuite pentru a prelucra deodată două obiecte, astfel încît la terminarea unuia să se deplaseze semifabricatul de la prima poziţie de lucru la cea următoare; matriţe cu acţiune simultană, la cari operaţiile se execută simultan asupra unui singur semifabricat.
6 4 q
XXXIX. Matriţe pentru mase plastice (plaste).
0)	pentru presare directă; b) pentru presare indirectă (matriţă de turnare); c) pentru injectare;
1)	poanson; 2) cilindru metalic; 3) pîlnie; 4) corp încălzitor; 5) ajutaj (duză); 6) canal de
turnare; 7) matriţă, in diferite puncte de vedere, după felul operaţiei efectuate, se deosebesc matriţe
XL. Matriţă pentru presarea prin injectare. 1) placă de legătură inferioară; 2) placă de legătură superioară; 3) aruncător; 4) partea mobilă a matriţei; 5) linia de desfacere a matriţei; 6) partea fixă a matriţei; 7) coloană de ghidare; 8) canal pentru injectarea masei în matriţă; 9) inel de ghidare; 10) bucşă de ghidare; 11) canal de injectare; 12) canal de distribuţie; 13) canal de răcire; 14) plăcile matriţei; 15) canelură de fixare; 16) piesă ajutătoare; 17) aruncătorul culeei de injecţie; 18) prizon pentru aşezarea la loc a aruncătorului.
38
Matriţă
594
Matriţa
L
		Le
4TU		li
®ji		Ai
0i	L	r«)
3
XLI. Matriţă de îndoit simplă. a) matriţă ; b) obiectul matriţat (îndoit); 1) poanson ; 2) placă de formare ; 3) placă inferioară; 4) ştift; 5) placă de ghidare; 6) şurub de fixare; 7) şurub de strîngere; 8) cep; 9) ştift.
m gaura cen-precizie mai
Matriţă de îndoit: Matriţă simplă sau complexă, care serveşte ta îndoirea tablei. La matriţele simple se efectuează simultan una sau mai multe operaţii de îndoire, însă cu un singur poanso ; la matriţele complexe se pot efectua simultan mai multe operaţii, cu mai multe poansoane, lu-crînd în direcţii diferite.
Constructiv, matriţele de îndoit sînt foarte variate, cupă profilul de obţinut prin îndoire. Dacă operaţia de îndoire e asociată cu operaţii de retezare şi perforare, unealta se numeşte stan ţă şi, uneori, matriţă combinată.
Fi-. XLI reprezintă o ma1.! iţă de îndoit simplă, ale cărei părţi active sînt placa de f rmare 2 şi poansonul 1.
Semifabricatul e ghidat de plăcile 5, iar desprinderea obiectului îndoit de pe piaca de formare se face manual.
Fig. XLII reprezintă o matriţă cu aruncător (simplă), la care semifabricatul se ghidează pe plăcile de ghidare şi se centrează prin ştiftul de ghidare 8 al poansonului 1, care intră trală a semifabricatului. Astfel se realizează o mare a îndoirii, gaura centrală putînd fi chiar numai o gaură tehnologică ; desprinderea obiectului îndoit, de pe placa de formare, se obţine cu aruncătorul 5, împins în sus de ştifturile 9.
Fig. XLIII reprezintă o m triţă cu poansoa-ne-p nă (complexă), la care îndoirea semifabri-c.tului se obţine întîi prin acţiunea poansonu-lui 1 şi apoi prin acţiunea a două poansoane late-rJ 2, cari alunecă orizontal pe faţa superioară a plăcii de formare 4, fiind împinse de poansoa-nJe-pană3. La ridicarea bî; becului, poansoanele la.erale sînt retrase prin acţiunea resorturilor 12; obiectul îndoit e desprins de pe placa de formare p in acţiunea aruncătorului 10, iar de pe poansonul 1, manual.
Fig. XLIV reprezintă o matriţă cu role rotative (complexă), pentru îndoirea brăţărilor de tablă subţire, la care poansonul 7 e în formă de L şi braţul lui orizontal are secţiunea identică cu profilul brăţării de obţinut. Poziţia I iberă a rolelor 4 e determinată de tensiunea resorturilor 7, în această poziţie plăcile de ghidare 9 fiind orizontale; rolele au cîte un canal de forma
jJJ?
ţ *
XLII. Matriţă de îndoit cu aruncător, a) matriţă; b) obiectul matriţat (îndoit); 1) poanson ; 2 şi 3) plăci de formare; 4) placă de bază ; 5) aruncător ; 6) placă de ghidare ; 7) cep de prindere; 8) ştift de ghidare; 9) ştift aruncător.
piesei îndoite. La începutul operaţiei, semifabricatul e introdus manual în matriţă, fiind aşezat între cele două plăci de ghidare 9 şi pe aruncătorul 10, care e ridicat în poziţia sa superioară.—
XLIII. Matriţă de îndoit complexă, cu poansoane-pană. a) matriţă; b) obiectul matriţat (îndoit); 1) poanson; 2) poansoane laterale; 3) poansoane-pană; 4) placă de formare; 5) placă de bază; 6) placă superioară; 7) coloană de ghidare; 8) cep de prindere; 9) plăcuţă; 10) aruncător; 11) ştift aruncător; 12) resort; Î3---18) şuruburi; 19-*--?3)
ştifturi.
La coborîrea berbecului coboară şi aruncătorul 10, iar poan-s_nul 1 presează semifabricatul între cele două role, îndoindu-l
PT”
	
^7	
—- b '-4	LiiLI
^75 r17	b
XLIV. Matriţă de îndoit cu role rotative. a) matriţă ; b) obiectul matriţat; 1) poanson ; 2) placă superioară ; 3) suport; 4) role; 5) placă de bază ; 6) axe ; 7) resorturi; 8) ştift de prindere; 9) plici de ghidare ; 1 0) aruncător; 11) placă port-poanson ; 12) coloane de ghidare ; 10) aruncător; 11) placă port-poanson; 12) coloane de ghidare; 13) cep de prindere; 14 şi 15) şuruburi; 16 şi 17) ştifturi.
în U, pînă cînd braţul orizontal al poansonului cu semifabricatu calcă în canalele rolelor. Din acest moment, presiunea poansonului roteşte rolele spre semifabricat, presîndu-i şi înfâiu-
Matfiţâ	595	Matriţă
rîndu-iîn jurul braţului orizontal al poansonului, care are astfel rolul unui şablon (pe care se îndoaie semifabricatul).— La ridicarea berbecului, poansoanul şi aruncătorul se ridică, iar
rolele revin în poziţia lor iniţială. Obiectul îndoit e desprins din canalele rolelor, prin acţiunea aruncătorului, iar de pe braţul orizontal al poansonului e desprins manual.
0			
Li	! 1111 1 »		
— • i 1 .1 Tf ~r •		f	
	, 1	: ^	
t© -0-0		-0-	>
'16
XLV. Matriţa de înrulat cu acţiune rizontală. a) matriţa; b) obiectul matriţat; 1) poanson lateral; 2) poanson-panâ; 3) placă de formare; 4) placă de bază; 5) placă superioară; 6) placă port-poanson ; 7) placă de ghidare; 8) placă de apăsare; 9) piesă de cauciuc; 11) coloane de ghidare; 12) bucşe de ghidare; 13) cep de prindere; 10, 14, 15) şuruburi;
76) dorn; 17 şi 18) ştifturi.
fii :7Ti
XLVII. Procesul de ambutisare fără fixarea materialului, o) matriţă; b) obiectul ambutisat; c) coroană circulară cu cute, datorită excesului de material al semifabricatului ; I) poanson; 2) placă de formare; 3) semifabricat plat;
4) cute.
XLVI. Procesul de ambutisare cu sub-ţierea materialului.
1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de împingere; 4) obiectul ambutisat.
Matriţă de înrulat: Matriţă pentru îndoirea marginii unei table, astfel încît să se înruleze, formînd o cavitate aproximativ cilindrică.
Fig. XLV reprezintă o matriţă de înrulat, pentru şarniere de balama, la care semifabricatul e fixat pe placa de formare 3, prin apăsarea plăci i8, transmisă prin piesa de cauciuc 9 de la placa superioară 5. înrularea şarnierei se face
XLVIII. Procesul de ambutisare cu fixarea materialului, a, b, c şi d) diferitele faze ale am-butisării (săgeţile indică sensul de mişcare al poansonului).
1) poanson; 2) matriţă; 3) placă de apăsare; 4) semifabricat plat; 5) o-biectul ambutisat.
în jurul dornului 16, prin presiunea poansonului lateral 1, care se deplasează orizontal, sub acţiunea poansonului-pană 2.
Matriţă de ambutisat: Matriţă pentru formarea unui obiect cav de tablă, prin deformarewplastică sub presiune. Cu aceste matriţe, cari pot fi simple sau combinate, se efectuează amtuti-sări fără subţierea mate-riaiuluijsau cu subţierea lui. La ambutisarea fără subţiere, jocul dintre poanson şi gaura plăcii de formare trebuie să fie mai mare decît grosimea iniţială a materialului, iar la ambutisarea cu subţiere, acest joc trebuie să fie mai mic; ambutisarea cu subţierea materialului, numită şi tragere, se execută pe matriţe cari au o placă 3, pentru împingerea materialului (v. fig. XLVI).
Se folosesc procedee de ambutisare fără fixarea materialului (v. fig.
XLVII) sau cu fixarea materialului (v.fig. XLVIII).
Primul procedeu e indicat dacă materialul e mai gros şi raportul dintre diametrul poansonului şi al semifabricatului e destul de mare, astfel încît cutele formate în timpul ambutisării (v. cutele 4 în fig. XLVII) se netezesc în spaţiul inelar dintre poanson şi placa de formare. Al doilea procedeu se recomandă dacă materialul e subţire şi raportul dintre diametrul poansonului şi al semifabricatului e prea mic (de ex. la ambutisările adînci), deoarece se evită formarea acestor cute, cari nu s-ar mai putea netezi; astfel, presiunea exercitată de placa de apăsare3 asupra semifabricatului4 împiedică formarea cutelor, permiţînd totuşi materialului să alunece o-dată cu coborîrea poansonului 1, care trage materialul în jos (v. fig.
XLVIII). Matriţele de ambutisat cu fixarea materialului au o placă de apăsare, montată la partea superioară (v. fig.
XL/X şi L).
Matriţele ele ambutisat se clasifică astfel: după operaţiile executate, se deosebesc matriţe pentru prima operaţie (cînd semifabricatul e plat) şi matriţe pentru operaţii ulterioare (cînd semifabricatul e cav); după felul fixării materialului, se deosebesc matriţe fora placa de apăsare şi matriţe cu placă de apăsare.
XLIX, Matriţă de ambutisat cu placă de apăsare la partea superioară.
а)	matriţă; b) obiectul ambutisat; 1) poanson ; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă superioară; 5) placă port-poanson;
б)	placă depresiune; 7) placă de apăsare; 8) ghidaj; 9) desprinzător; 10) arc; 11) bucşă de ghidare; 12) coloane de ghidare; 13) cep de prindere; 15) arcuri; 14, 16, 17 şi 18)
şuruburi.
L. Matriţă de ambutisat, cu placă de apăsare, pentru prese cu dublă acţiune, o) matriţă; b) obiectul ambutisat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă superioară; 5) placă de apăsare ; 6) aruncător; 7) ştifturi aruncătoare; 8) ghidaj; 9, 10 şi 11) şuruburi; 12) cep de prindere.
38'
Matriţă
596
Matriţă pentru prefabricate
Matriţa pentru prima operaţie efectuează ambutisarea unui semifabricat plat. Aceste matriţe se folosesc la prese cu acţiune simplă sau dublă.
LII, Matriţă de ambutisat, pentru operaţiile ulterioare, utilizată la o presă cu dublă acţiune.
а)	matriţă; b) obiectul ambutisat; î) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă superioară; 5) placă-suport;
б)	cep de prindere; 7) placă de apăsare; 8) ştifturi de ghidare ; 9) aruncător ; 10) ştift aruncător; 11 •■■14) şuruburi; 15) ştifturi.
tisare precedentă. Pentru table subţiri se folosesc matriţe cu placă de apăsare, dispusă la partea superioară (v. fig. LII) sau la partea inferioară (v. fig. Li//).— Fig. LII reprezintă o matriţă pentru prese cu dublă acţiune, la care	14-—.
semifabricatul se a-	13 ——-TM
şază cu fundul pe marginea teşită a plăcii de formare 2 (po- 18 ziţia desenată cu linie 20 întreruptă). Berbecul 4 exterior al presei co- 77 boară primul, împre- 12
L!. Matriţă de ambutisat, pentru prima operaţie. a şi b) fazele operaţiei; c) obiectul ambutisat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă de ghidare; 5) şurub de fixare; 6 şi 8) aruncător; 7) ştift; 9) tijă.
Fig. LI reprezintă o matriţă pentru prima operaţie, fără fixarea materialului, Ia care scoaterea obiectului ambutisat se face pe jos (v. fig. LI a), din care cauză gaura plăcii de formare e mai largă la partea inferioară, pentru a da obiectului posibilitatea să se arcu-iască şi astfel să se desprindă de pe poanson.
Pentru a evita dezavantajele acestei matriţe, care produce o bomba-re a fundului obiectelor ambutisate şi reclamă o cursă relativ mare a presei, se introduc un aruncător 6 în fundul găurii plăcii de formare2 şi un al doilea aruncător 8 în poansonul 1 (v. fig. LI b).
Fig, XL/X reprezintă o matriţă cu placă de apăsare, pentru prese cu acţiune simplă, la care obiectul ambutisat e scos pe la partea inferioară, de desprinzătorul 9, care reţine obiectul de pe poanson, cînd acesta începe să se ridice. — Fig. L reprezintă o altă matriţă cu placă de apăsare, pentru prese cu dublă acţiune, la care placa de apăsare 5 e solidară cu berbecul exterior al presei, iar poansonul 1 e solidar cu berbecul interior. Berbecul exterior coborînd primul, placa de apăsare 5 fixează semifabricatul, după care coboară şi berbecul interior cu poansonul 1 ; acesta apasă pe semifabricatul sprijinit pe aruncătorul 6, care coboară odată cu poansonul. După ambutisare se retrag întîi poansonul şi apoi placa de apăsare, iar aruncătorul aruncă piesa prelucrată în sus.
Matriţa pentru	operaţii	ulterioare	efectuează ambutisarea unui	semifabricat	cav,	rezultat	din	prima
operaţie. Pentru table groase se folosesc matriţe fără placă de apăsare, asemănătoare matriţelor pentru prima operaţie (v. fig. LI), cu deosebirea că ghidajul e construit astfel, încît să poată prelua semifabricatul cav, obţinut la operaţia de ambu-
iuJ
b
pentru operaţii
LIII. Matriţă de ambutisat, ulterioare.
a) matriţă; b) obiectul ambutisat; 1) poanson; 2) placă de formare; 3) placă de bază; 4) placă superioară ; 5) placă de apăsare ; 6) ştifturi aruncătoare ; 7 şi 10) rondele; 8) arc; 9 şi 13) tije; 11) piuliţe; 12) aruncător: 15) cep de prindere ; 16) coloane de ghidare; 17) bucşă de ghidare: 18, 19 şi 20) şuruburi • 14 şi 21) ştifturi.
ună cu placa de apăsare 7, care se introduce în semifabricat pînă la oprire pe placa de formare, fixînd astfel semifabricatul; apoi coboară şi berbecul interior, împreună cu poansonul 1, care trage materialul în cavitatea plăcii-suport 5. După retragerea părţii superioare a matriţei, obiectul ambutisat e scos din matriţă de aruncătorul 9.
Fig. LIII reprezintă o altă matriţă pentru operaţii ulterioare, în care semifabricatul se introduce cînd placa de apăsare5 se găseşte în poziţia superioară, fiind aşezat pe aceasta cu cavitatea în jos. La coborîrea berbecului, materialul semifabricatului e prins între placa de formare 2 şi placa de apăsare 5, astfel încît e tras de acestea de-a lungul poansonului 1, La ridicarea berbecului, obiectul ambutisat e scos din matriţă, prin acţiunea aruncătorului 12 şi a plăcii 5.
Fig. LIV reprezintă o matriţă de ambutisat cu subţierea materialului, prin tragere simultană prin două plăci de formare suprapuse 2 şi 3.
î. Matriţa. 2. Poligr.:
Formă în care se toarnă I ite-reie de tipografie (v. şi Linotip, matriţă de şî sub Literă tipografică, Monotip,
Tipograf, Stereotipie).
2. Matriţa pentru prefabricate. Cs.; Tipar fix, de obicei de beton simplu, folosit la turnarea elementelor prefabricate de beton cu suprafeţe mari, a căror decofrare nu reclamă demontarea tiparelor. Are forma negativului elementului prefabricat şi se amplasează izolat sau în serie pe o platformă de lucru.
LIV. Matriţă de ambutisat cu subţierea materialului.
1) poanson; 2 şi 3) plăci de formare; 4) placă de desprindere, cu resort.
Matronikion
597
Maturaţie
Matriţele sînt folosite, în special, la executarea următoarelor tipuri de elemente prefabricate: plăci curbe cu suprafeţe mari, la cari tiparele de lemn sau de metal sînt greu de realizat; elemente casetate sau nervurate, la cari lemnul se poate umfla sau contracta din cauza alternării de umezeală; panouri mari pentru pereţi sau pentru planşee, Ia cari trebuie să se folosească tipare foarte rigide, pentru a evita obţinerea de piese deformate.
în funcţiune de procedeul de încălzire a betonului pentru accelerarea întăririi, se deosebesc următoarele tipuri de matriţe: matriţe cu încălzire cu abur sau cu apă, cari circulă prin conducte (cu diametrul de 3/4"---1“) aşezate în corpul matriţei (la 25---40 mm de faţa de lucru a acesteia şi distanţate între ele cu 150---200 mm); matriţe cu încălzire electrică realizată prin fire introduse în corpul matriţei şi aduse în stare de incandescenţă; matriţe cu încălzire electrică realizată cu ajutorul unor bare de oţel înglobate în suprafaţa de lucru a matriţei şi încălzite electric.
Alegereasistemului de încălzire depinde de sursele de energie disponibile şi de considerente tehnico-economice.
Pentru a împiedica sau pentru a micşora aderenţa dintre elementele prefabricate şi suprafaţa matriţei, aceasta se finisează prin sclivisire cu mortar de ciment sau se execută din beton mozaicat, iar înainte de turnarea betonului se unge cu parafină, emulsie de ulei, săpun, argilă, etc.
Desprinderea elementelor de pe matriţă se realizează, de preferinţă, cu ajutorul unor dispozitive mecanice sau cu piston (acţionate cu apă sau cu aer, la presiunea de 3--*6 atm).
Modul de alcătuire a matriţelor depinde, în special, de forma şi de dimensiunile elementelor cari se execută şi de condiţiile tehnologice de folosire a acestora. Mai jos sînt prezentate două tipuri de matriţe: pentru plăci curbe şi pentru plăci cu nervuri.
Matriţele pentru plăci curbe (vfi fig. /) sînt turnate pe o suprafaţă de nisip sau de cărămidă, care are curbura
/. Matriţa pentru plăci curbe. a) secţiune longitudinală parţială; b) jumătate de secţiune transversală; c.) modul de aşezare a conductelor de încălzi re în diafragmele de la capetele matriţei; d) modul de aşezare a conductelor de încălzire în interiorul matriţei ; 1) placă de beton ; 2) pat de bază de nisip ; 3) strat de cărămizi; 4) corpul matriţei, de beton slab armat; 5) strat de beton de mare rezistenţă, cu grosimea de 3 cm şi cu suprafaţa netedă; 6) conducte de încălzi re ; 7) dispozitive hidraulice de ridicare a elementelor de pe matriţă după turnare; 8) diafragmă de capăt a matriţei; 9) cofraj lateral; 10) strat de carton asfaltat; 11) tirant.
corespunzătoare elementului prefabricat respectiv. Pe această suprafaţă se aşază conductele de apă caldă şi dispozitivele hidraulice de desprindere a eiementelcr turnate (v. fig. II),
apoi se toarnă betonul din care e executată matriţa, astfel încît conductele şi dispozitivele de desprindere rămîn înglobate în acesta.
Suprafaţa betonului se finisează cu o tencuială sclivisită, pentru a se realiza forma exactă a intradosului plăcii care se va prefabrica.
Matriţele pentru plăci cu nervuri (v. fig. III) sînt alcătuite din elemente de beton armat solidarizate cu buloane, şi cari pot fi eventual demontate şi transportate la alt şantier. Elementele principale ale acestor matriţe sînt constituite din grinzi longitudinale cari, aşezate alăturate, formează fundul matriţei. în grinzi sînt înglobate conductele de apă caldă şi dispozitivele hidraulice pentru dezlipirea plăcilor de pe matriţe.
III. Matriţă pentru plăci cu nervuri cu dimensiuni mari, pentru acoperişuri, o) vedere în plan; b) secţiune longitudinală parţială; c) secţiune transversală parţială ; 1) grinzi de beton armat; 2) traverse de rezemare a grinzilor; 3) buloane de strîngere; 4) buloane de ancorare; 5) conducte de încălzire; 6) conductele de apă ale dispozitivului hidraulic; 7) dispozitive hidraulice de ridicare a plăcilor de pe matriţă.
1.	Matronikion. Arh.: în bisericile creştine vechi, nava laterală din stînga, rezervată femeilor.
2.	Matrosov, ancora Nov.: Ancoră cu braţe articulate, avînd unghiul de muşcare de circa 35°. Palmele se întind pe aproape întreaga lungime a braţului şi sînt înzestrate cu umeri laterali (v. fig.).
3.	Matroz, pl. matrozi. Nav.: Sin. Marinar (v.).	**
4. Maturare. Metg. V. Îmbătrînire arti- Ancoră Matrosov. ficială, sub îmbătrînire 2.	fjinel;	2)fus;3)pal.
5. Maturaţia emulsiei fotografice. Foto.	mă, 4) umăr.
V. sub Fotografică, emulsie
6.	Maturaţie. 1. Ind. alim.: Fază de evoluţie sau de transformare, pe care o suferă anumite substanţe sau sisteme coloi-
II. Dispozitiv hidraulic de ridicare a elementelor de pe matriţă.
1) taler; 2) disc; 3) ax tubular; 4) manşon de montare; 5) şaibă de rezemare.
M atu raţie
598
Maturitate, grad de ~
dale, preparate pe cale chimică sau prin fermentare, anumite fructe, etc., — în care se obţin proprietăţi optime. Exemple:
Maturaţîa berii: Fază de limpezire a berii, însoţită de o serie de alte transformări, cum şi de suprasaturare cu bioxid de carbon. Maturaţia face să dispară substanţele cari dau gustul de bere tînără, crudă, de drojdie, şi se produce la temperatura de 0***3°, timp de luni, adică în timpul fermentaţiei secundare.
Maturaţia berii se poate realiza într-un timp mai scurt, dacă se elimină drojdia, se răceşte la temperatura de 1***2° şi se barbotează cu un curent de bioxid de carbon. Astfel, timpul de maturaţie se scurtează de la 2---3 luni la 24*"48 de ore.
Maturaţia brînzeturilor: Proces complex de transformare a componenţilor brînzei, care cuprinde totalitatea modificărilor cu caracter fizic şi biochimic ale componenţilor brînzei crude, ţinută în anumite condiţii de temperatură şi de umiditate. E faza din procesul tehnologic al brînzeturilor în timpul căreia se formează gustul, aroma, culoarea şi consistenţa specifică diferitelor sorturi de brînzeturi.
Maturaţia e determinată de acţiunea enzimelor, în special asupra lactozei şi asupra substanţelor proteice, şi, mai puţin, asupra grăsimii. Enzimele cari provoacă procesele de maturaţie a brînzeturilor sînt cheagul sau pepsina şi cele puse în libertate de microorganismele existente în lapte în mod natural sau introduse în mod special sub formă de culturi lactice pure.
Maturaţia brînzeturilor se produce în două faze: în prima fază, numită prematuraţie, se produce transformarea lactozei în acid lactic (fermentaţie lactică); în faza următoare, numită maturaţie propriu-zisă, se produce fermentaţia proteolitică, în care substanţele proteice (paracazeina) sînt transformate în produşi mai simpli şi mai uşor de asimilat de organism (albu-moze, peptone, aminoacizi, etc.)! în faza de maturaţie propriu-zisă intervin, pe lîngă bacteriile lactice, bacterii proteoli-tice, drojdii şi, în anumite cazuri, mucegaiuri specifice fiecărui sortiment în parte.
Maturaţia brînzeturilor constituie una dintre cele mai importante faze în fabricarea brînzeturijor, avînd rol deciziv în ce priveşte calitatea produsului finit. în plus, în timpul maturaţiei se pot corecta, prin tratamente adecvate, unele defecte ale brînzeturilor produse de materia primă sau de un proces tehnologic necorespunzător.
Maturaţia cărnii. V. sub Carne.
Maturaţia făinii: Ansamblul fenomenelor chimice de oxidare a componenţilor făinii sub acţiunea catalitică a enzimelor, şi de transformare fizică a structurii acestora, cari au ca rezultat îmbunătăţirea proprietăţilor de panificaţie a făinii.
Imediat după măcinare, moleculele de gliadină şi de giu-tenină ale făinii, nefiind bine legate între ele, formează, în contact cu apa, un gluten cu elasticitate şi cu putere de absorpţie a apei mici.
Prin măcinare, suprafaţa specifică a materialului creşte, contactul cu oxigenul e uşurat şi moleculele componenţilor făinii sînt supuse, în perioada de maturaţie, unor oxidări energice: oxidarea carotinei e însoţită de decolorarea ei, adică de înăibirea făinii (fenomenul se produce foarte lent, durînd pînă la trei ani, dar e accelerat de lumină solară puternică); oxidarea substanţelor proteice şi a enzimelor proteoiitice deter^ mină o scădere a fermenţilor proteolitici, cari devin inactivi, iar legăturile moleculare şi deci miceliul materiilor albumi-noide se întăresc, căpătînd o capacitate mai mare de absorpţie a apei, formînd cu apa o peliculă coloidală, impermeabilă pentru gazele din interior; oxidarea substanţelor hidrocarbonate şi a enzimelor amilazice determină o scădere a numărului şi a activităţii fermenţilor amilolitici, iar granulele de amidon rezistă la descompunere. în procesul de maturaţie, dextrinele cu molecula mkă trec în compuşi cu molecule mai mici (maltoza, zaha-roza), iar dextrinele cu molecula mare trec în componenţi
superiori (amidon), mărind astfel proporţia componenţilor condensaţi, cari pot reţine o cantitate mai mare de apă.
în condiţii de bună conservare, durata normală de maturaţie a făinii de grîu e de 1,5—2. luni. Durata de maturaţie scade cu creşterea conţinutului în enzime (făina albă se maturează mai greu decît făina neagră, iar făina de secară, care conţine
o	cantitate de zahăr de două ori mai mare decît făina de grîu, nu cere neapărat o perioadă de maturaţie). Durata de. maturaţie se reduce dacă se ridică temperatura, dacă se măreşte umiditatea sau dacă se face o aerisire puternică.
Maturaţia se poate face şi artificial, cu oxidanţi sau prin iradiere cu radiaţii X sau cu radiaţii ultraviolete, cari produc, în 1---2 s, o maturaţie comparabilă cu cea produsă, în condiţii normale, într-o lună.
Maturaţia se menţine numai dacă făina e bine păstrată în locuri uscate şi aerisite. Altfel, ea se degradează în urma acţiunii enzimelor, bacteriilor şi ciupercilor, cari produc transformări biochimice importante. Astfel, fosfataza descompune fosfaţii, punînd în libertate acid fosforic (acid puternic, cu gust acru pronunţat); lipaza descompune grăsimile din făină, punînd în, libertate glicerină, acizi graşi şi oxiacizi, cu gust amar, neplăcut, pe care îl transmit făinii; diastazele hidrolizează amidonul, transformîndu-l în dextrine, în maltoză şi glucoză; hidraţii de carbon se descompun în acizi oxalic, acetic, formic, malic, etc.; enzimele proteoiitice şi diferite bacterii hidrolizează materiile albuminoase, transformîndu-le în acizi aminici, etc. în acelaşi timp, proprietăţile de panificaţie ale glutenului scad, ca urmare a schimbării structurii sale fizice.
Maturaţia vinului: Fază în transformarea vinului, în care acesta nu se mai turbură sub acţiunea oxigenului şi ajunge la o limpezime stabilă. în faza premergătoare, oxigenul acţionează asupra substanţelor extractive oxidabile (azotoase, colorante, tanin, săruri de cupru, fier) pe cari le oxidează şi le insolubili-zează. în acelaşi timp dispare gustul de crud, aspru, neformat, iar gustul vinului devine mai plăcut. în această fază se produc în vin procese importante de oxidoreducere, ajutate de pătrunderea şi disolvarea oxigenului cu ocazia pritocirilor, prin porii doagelor, etc.
î. Maturaţie. 2. Tehn.: Sin. Îmbătrînire (în accepţiunea Îmbătrînire 1) a materialelor sau a produselor nemetalice.
2.	Maturitate. B/o/., Agr. V. Coacere, şi sub Cereale.
3.	Maturitate, grad de Ind. text.: Mărime caracteristică stadiului de coacere şi de dezvoltare a unei fibre de bumbac, egală cu raportul dintre lăţimea exterioară a panglicii (sau diametrul fibrei cilindrice) şi lărgimea lumenului (sau diametrul său) măsurate la microscop, mărime direct proporţională cu gradul de depunere a celulozei pe pereţii fibrei, respectiv cu grosimea pereţilor; cu cît fibra e mai coaptă, cu atît lumenul e mai strîmt.
După gradul de maturitate, fibrele se clasifică în 11 grupuri, desemnate prin coeficienţii de maturitate: 0,0; 0,5; 1,0; 1,5; 2,0; 2,5; 3,0; 3,5; 4,0; 4,5; 5,0. Coeficientul 0,0 corespunde fibrei complet necoapte; coeficientul 5,0, celei care are gradul de maturitate maxim posibil (limita de coacere).
între anumite limite, un grad de maturitate mic nu constituie un impadiment pentru folosirea fibrelor în industria textilă. Fibrele mai puţin coapte sînt mai fine decît cele coapte de aceeaşi varietate şi calitate.
Pentru o anumită varietate, şi o calitate determinată de bumbac, gradul de maturitate constituind un criteriu de apreciere a rezistenţei fibrelor, determinarea lui e necesară pentru caracterizarea fizico-mecanică a fibrelor. Există o anumită limită inferioară de maturitate, începînd de la care fibrele au
o	rezistenţă prea sjabă pentru a putea fi prelucrate în fir, în condiţii normale. în plus, fibra necoaptă reacţionează diferit de cea matură, la tratarea cu coloranţi şi la mercerizare, şi deci, pentru ţesăturile destinate să fie vopsite şi mercerizate, uniformitatea gradului de coacere are un roi important.
Maţe
599
Maxi presă
Determinarea maturităţii fibrelor se poate face şi prin metoda luminii polarizate, care e bazată pe proprietatea fibrelor de bumbac de a polariza lumina şi de a produce interferenţe, datorită orientării macromoleculelor celulozei, după cum bumbacul e mai mult sau mai puţin copt.
1.	Maţe. Ind. alim.: Subproduse de abator rezultate din tăierea animalelor, cari, pe lîngă intestine (porţiunea aparatului digestiv, în formă de tub, în continuarea stomacului), cuprind şi esofagul, vezica urinară, cum şi diverse formaţiuni seroase, cari pot fi cusute sub forma de tub (de ex.: mezenterul, epi-pioonul, pleura, pericardul).
După prelucrare, maţele sînt folosite ca învelişuri pentru mezeluri, corzi pentru vioară sau rachete de tenis, fire chirurgicale (catgut), iar unele porţiuni (de ex. duodenul), în industria chimico-farmaceutică, pentru obţinerea unor medicamente cu acţiune stimulantă a digestiei.
Prelucrarea maţelor consistă în îndepărtarea ţesuturilor mucoase şi seroase, cari se alterează uşor, şi în păstrarea straturilor cari au rezistenţă mecanică şi elasticitate, cum şi în conservarea acestora.
Schema tehnologică de prelucrare cuprinde: recoltarea, desfacerea tacîmului în părţile componente, scurgerea de conţinut, degresarea, curăţirea mucoasei, sortarea şi apoi conservarea prin sărare sau prin uscare.
Prin sărare se pot conserva toate categoriile de maţe, iar prin uscare, numai cecumul, rectul, esofagul, vezica şi intestinele subţiri de bovine, cum şi intestinele subţiri de oaie folosite pentru corzi şi seroasele şi intestinele folosite la maţe cusute.
Pentru prelucrarea maţelor se folosesc valţuri de stoarcere (formate din două cilindre acoperite cu cauciuc şi cu pînză), maşini de degresat (formate din tobe cu perii), maşini de curăţit mucoasa sau maşini de şlaimuit (formate din patru cilindre,
—	două pentru zdrobirea mucoasei şi două pentru răzuirea mucoasei cu ajutorul unor lame elastice de cauciuc), compresoare pentru umflat maţe, aparate de calibrare, depănătoare pentru maţe şi prese de balotat.
Maţele cu calibru necorespunzător sau cu diferite defecte naturale, după curăţire se usucă pe calapoade, se taie în lungime şi se cos cîte două sau trei fîşii, obţinîndu-se tuburi cu diferiţi diametri (maţe cusute).
Maţele cusute se prelucrează şi din foiţe seroase, ca pleura, seroasa de pe colon, pericard, etc. cari, după uscare, sînt cusute, de asemenea, sub forma de tuburi.
Se folosesc la umplerea salamurilor semiafumate.
2.	~ artificiale. Ind. alim.: învelişuri pentru mezeluri, de forma maţelor (v.), preparate din diferite materii prime. Se deosebesc: maţe naturin, maţe de viscoză, maţe de hîrtie natron, maţe de materiale plastice, maţe de alginaţi şi maţe de fire de mătase.
Maţele naturin se prepară din spaltyl pieilor de bovine, după schema următoare: şpaltul, conservat cu lapte de var, se spală în apă curgătoare, se taie şi se pune la umflat în acid ciorhidric; apoi se spală, se toacă, se defibrează, se omogenei-zează, obţinîndu-se o pastă ca un aluat, care se macerează şi apoi se presează printr-o filieră specială, obţinîndu-se tuburi cari se tratează cu o substanţă fixatoare care insolubilizează maţele, după care se usucă şi se vălţuiesc. Maţele naturin se aseamănă cu maţele uscate de bovine de calitate superioară, depăşindu-le prin lipsa mirosului şi prin rezistenţa la alterare (putrefacţie şi rîncezire).
Maţele de viscoză se obţin prin tragerea viscozei printr-o filieră specială. Maţele se tratează apoi cu sulfat de amoniu şi acid sulfuric. Prin spălare cu apă se îndepărtează acidul sulfuric, iar desulfatarea se obţine prin tratare cu hidroxid de sodiu. Apoi se efectuează înălbirea şi tratarea cu glicerină (pentru plastifiere). Se usucă în stare umflată. Se taie în bucăţi şi se sortează. Aceste maţe sînt inferioare celor naturin, întrucît
nu aderă la compoziţie, nu sînt rezistente şi mucegăiesc uşor. Sînt folosite numai la umplerea prospăturilor (parizer, polonez), înlocuind fundurile şi rotocoalele de vită.
Maţele de hîrtie natron se apropie, prin structură, de maţele naturale. Se obţin din hîrtia sulfat-celuloză, care se prelucrează prin imbibare cu clei de piele. Membranele încleite se tăbăcesc cu formol, care le face insolubile în apă fierbinte şi le măreşte rezistenţa. Formolul în exces se îndepărtează prin tratare cu amoniac. Pentru ca maţele obţinute să fie flexibile, se adaugă în clei şi o anumită proporţie de glicerină. Aceste maţe au culoare galbenă-brună, aderă la conţinut, rezistă la prelucrările termice din industria mezelurilor şi se conservă bine.
Maţele de mase plastice se prepară pe bază de răşini vinilice şi polietilenice. Ele au o alungire prea mare, nu aderă la conţinut şi sînt impermeabile la fum, din care cauză au o aplicare limitată (numai la prospături sau ca ambalaj pentru produse de carne şi grăsime sub formă de pungi).
Maţele de alginaţi se prepară din alginat de sodiu. Sînt foarte subţiri, uniforme, rezistente şi lucioase. Prezintă avantajul că sînt comestibile, dar nu se produc pe scară industrială.
Maţele de fire de mătase sînt fabricate din fire de mătase, impregnate cu substanţe proteice obţinute din subproduse de abator, şi tratate cu substanţe fixatoare. Fiind foarte rezistente, se folosesc la umplerea salamurilor de durată. Au o utilizare restrînsă, din cauza preţului mare şi a faptului că nu sînt digesti-bi le.—
Maţele artificiale prezintă avantajele că nu au miros, nu rîncezesc şi pot avea orice dimensiuni.
3.	Maţetâ, pl. maţete. Mat. cs.: Daltă cu coadă, pentru prelucrarea brută a suprafeţei pietrelor de construcţie.
4.	Maura, arta Artă, Arh. V. sub Musulmană, arta .
5.	Mausoleu, pl. mausolee. Arh.: Monument funerar de proporţii mari, ridicat în memoria unei persoane ilustre, a unui grup de persoane importante sau de eroi, etc.
6.	Mauveinâ.Chim.: Derivat trimetilat al N-fenilsafranine1
(N-fenil-2-amino-7-anilino-fenazină trimetilată), numit şi violetul lui Perkin, Mau-	^	|_|	j_j
ve, etc. E un colorant	CCC
azinic' •	wr	V^V rw
Se prezintă sub ri3L' y	3
forma de pulbere cris- H c HN_<L	£	<}-
tahna, neagra stralu- & b	^ / \ / ^ /
citoare, solubilă în	C	N	C
alcool, cu coloraţie	^	<L	H
violetă, care devine	#	\
roşie-purpurie la adău-	CH
garea de acizi; e inso-	^
lubilă în apă rece'şi aproape insolubilă în apă fierbinte, în benzen, eter.
E primul colorant obţinut prin sinteză, de Perkin, în 1856, prin oxidarea anilinei impurificate cu toluidină, cu bicromat de potasiu. Ca agenţi oxidanţi pot fi folosiţi şi permanganatul de potasiu sau bioxidul de plumb şi acidul sulfuric.
Mauveina prezintă azi numai importanţă istorică; a fost folosită la vopsirea mătăsii în violet. E utilizată ca indicator în acidimetrie; virează din galben în violet în domeniul de j&H
0,1 •••2,9. Var. Moveină.
7.	Maxim, pl. maxima. Mat'.: Cea mai mare valoare pe care
o	ia o funcţiune într-un interval în care funcţiunea e mărginită. V. şi Extremele unei funcţiuni.
s. Maxim barometric. Meteor. V. sub Forme isobare.
9.	Maxipresâ, pl. maxiprese. Ut., Mett.: Presă cu arbore cotit, de precizie, V. st-b Preşă,
C
I
CH,
Maxit
600
Maxwell, ecuaţiile lui ~
1.	Maxit. Metg.: Oţel rapid cu compoziţia: 0,7*•-0,8% C, 18% W, 4% Cr, 1 % V şi 4% Mo şi restul fier. E echivalent cu oţelul rapid standardizat în ţara noastră cu simbolul RMo 5.
2.	Maxitat. Chim., Farm.: Sin. Manitrină (v.).
3. Maxtack, oţel	Metg.: Oţel aliat autocălibil, cu conţinut foarte mare în carbon, cu compoziţia: 2,25% C, 10% W, 2% Cr, 2,5% Mn, 1 % Si şi restul fier. Are proprietăţi mecanice bune, pe cari le păstrează la temperaturi înalte. E folosit la executarea de matriţe şi stanţe necesare fabricării de cuie, nituri, şuruburi, etc.
4.	Maxwell, pl. maxwelli. Fiz., Elt. .'Unitate de măsură a fluxului magnetic în sistemul CGSem neraţionalizat, egală cu fluxul magnetic printr-o suprafaţă de un centimetru pătrat al unei inducţii magnetice de un gauss a cărei direcţie e normală pe acea suprafaţă. Un maxwell e egal cu 10_8Wb, weberul fiind unitatea de flux magnetic în sistemul MKSA. Are simbolul Mx.
5. Maxwell, corp	Rez. mat. V. Corp Maxwell.
6.	Maxwell, ecuaţiile lui Elt., Fiz.: Formele locale ale legilor generale de structură şi evoluţie a cîmpului electromagnetic (v. sub Cîmp 6), — adică ale legi lor circuitului magnetic (v.), inducţiei electromagnetice (v.), fluxului electric (v.) şi fluxului magnetic (v.), — constituind un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale.
în electrodinamica macroscopică a mediilor imobile, aceste ecuaţii (formulate de Maxwell) sînt următoarele:
rotH = xy0[7+l|?];
rot E =
-To-
div D = xp;
d ;vB = 0,
în cari E şi D sînt intensitatea cîmpului electric şi inducţia electrică; B şi H sînt inducţia magnetică şi intensitatea cîmpului magnetic ; J e densitatea curentului de conducţie ; p e densitatea de volum a sarcinii electrice adevărate; x e coeficientul de raţionalizare (x=1 în sistemele raţionalizate, x=4tt în sistemele neraţionalizate), y0 e constanta universală a lui Gauss (Yo~1 în toate sistemele uzuale de unităti, afară de sistemul CGS
1
a lumini
unică într-un domeniu dat (în care se cunosc e, \i, a, E.), dacă sedau repartiţiile iniţiale ale valorilor mărimilor £ sau D şi B sau H în întregul domeniu şi, fie componenta tangenţială a intensităţii cîmpului electric, fie componenta tangenţială a intensităţii cîmpului magnetic în orice moment, pe frontierele cari limitează domeniul.
în regim armonic sinusoidal perma^nent, unicitatea e asigurată numai de condiţia de pe frontieră. în acest caz, mărimile pot fi reprezentate în formă complexă, iar ecuaţiile sînt:
!■ : I
rot E— — YojcoB;
div D = xp;
div .6 = 0,
Gauss în care y0=—, c0 tund viteza de propagare co
în vid).
Prima ecuaţie exprimînd forma locală a legii circuitului magnetic se mai numeşte şi ecuaţia Maxwell-Ampere; a doua ecuaţie, exprimînd forma locală a legii inducţiei electromagnetice, se mai numeşte şi ecuaţia Maxwell- Faraday.
Pentru determinarea cîmpului electromagnetic (v.), adică a celor patru mărimi de stare E, D, B, H ale acestuia, ecuaţiile lui Maxwell se completează cu relaţiile obţinute din legea legăturii dintre intensitatea cîmpului electric, inducţia electrică şi polarizaţia electrică (D=£0E-J-xP), legea legăturii dintre inducţia magnetică, intensitatea cîmpului magnetic şi magnetizaţie [(B=n0{H-{-xM)] şi cu relaţiile obţinute din forma locală a legilor de material. Acestea din urmă sînt, în medii lineare: legea lui Ohm [/=a(E-f-JEi.)]l legea polarizaţiei electrice {P^—e^E) şi le^ea polarizaţiei magnetice P şi M sînt polarizaţia electrică, respectiv magnetizaţia; Pfş\Mt sînt polarizaţia electrică temporară şi magnetizaţia temporară; s0 şi [*0 sînt permitivitatea, respectiv permeabilitatea vidului; a e conductivitatea electrică a mediului; %e şi % sînt suscepti-vitatea electrică, respectiv susceptivitatea magnetică ale mediului; E. e intensitatea cîmpului electric imprimat.
Conform teoremei de unicitate a cîmpului electromagnetic pentru medii lineare şi isotrope, aceste ecuaţii au o soluţie
în cari mărimile „punctate" sînt reprezentările în complex (nesimplificat) ale mărimilor sinusoidale corespunzătoare, j=V~ 1, iar o e pulsaţia.
In acelaşi regim, în medii slab conducto:re cu viscozitate electrică sau magnetică şi cu isterezis electric sau magnetic, pentru amplitudini mici ale vectorilor cîmpului şi în ipoteza că se asimilează ciclurile de isterezis cu nişte elipse, din ecuaţiile precedente rezultă ecuaţiile Maxwell-Arkadiev:
rot H = y0jcosE; div D = xp; rot E = — Y0jw(jiH; div B — 0,
.X(Je
in cari e = e — j—- şi pi = (x — j- sînt permitivitatea complexă,
respectiv permeabilitatea complexă ale mediului; e şi pt sînt permitivitatea echivalentă, respectiv permeabilitatea echivalentă (absolute) ale mediului; a e conductivitatea electrică echivalentă a mediului (corespunzătoare atît conductivităţii propriu-zise cît şi viscozităţii şi isterezisului electric), iar am e o mărime numită, pentru simetrie, conductivitate magnetică echivalentă (corespunzătoare efectelor viscozităţii şi isterezisului magnetic).
Pentru mediile în mişcare, ecuaţiile lui MaxwelI au fost generalizate de Hertz şi sînt cunoscute sub numirea de ecuaţiile Maxwell-Hertz:
77	t-	-	1	o)D 1
rot W = KTo[j + p,+- — + -
rot E=-y0ţM+ rot (Bxr)
*
rot(Dxp)|; div D = xp;
div 13 = 0
obţinute din formele integrale ale lefilor, presupunînd (în acord cu ipoteza eterului total antrenat) că liniile închise în lungul cărora se calculează circulaţiile cîmpurilor şi suprafeţele deschise cari se sprijină pe aceste curbe şi prin cari se calculează fluxurile cîmpurilor sînt antrenate de corpuri în mişcarea lor cu viteza locală v. în ecuaţiile Maxwel l-Hertz apar următorii termeni suphm^ntari în raport cu ecuaţiile lui Maxwell: pv, care e densitatea curentului electric de convecţie, termen
1	— -
confirmat de experienţă ; — rot (D x v), care e densitatea curen-^ • tului Roentgen (teoretică^, termen infirmat parţial de experienţă [care confirmă expresia rot(Pxv)]; ■— Yo ro^ (Bx p)> care corespunde inducţiei p. in mişcare şi e verificat de experienţă.
Spre deosebire de ecuaţiile lui Maxw3ll, cari nu sînt invariante la schimbarea sistemelor de referinţă inerţiale, dacă se foloseşte (se presupune valabilă) transformarea Galilei (v.),
Maxwell, relaţia lui ~
601
Maxwell, relaţia lui ~
ecuaţiile lui Maxwell-Hertz sînt invariante la această transformare, mărimile E, D, B şi H fiind definite în mod absolut. Deoarece experienţa a infirmat atît ecuaţiile Maxwell-Hertz cît şi transformarea Galilei, rezultă că aceste ecuaţii au fost obţinute printr-o generalizare doar aproximativ corectă. Cum termenii infirmaţi de experienţă, din aceste ecuaţii, au o contribuţie neglijabilă la stabilirea cîmpului electromagnetic în raport cu ceilalţi termeni corecţi, aceste ecuaţii se utilizează în tehnică fiind deosebit de comode în aplicaţii şi furnisînd soluţii cari aproximează foarte exact soluţiile corecte cari s-ar obţine pe baza electrodinamicii relativiste, atît timp cît vitezele sînt nerelativiste. în acest scop, ecuaţiile Mixw^ll-Hertz se completează cu relaţiile obţinute din legile de legătură şi legile de material, ca. şi în cazul eiuaţiilor lui Maxwell.
în electrodinamica macroscopică relativistă se operează cu mărimile E‘, D‘, B‘, H‘, cari sînt componentele unor cuadri-tensori antisimetrici de ordinul al doilea (hexavectori) în spa-tiui cuadridimensionai minkowjkian:
H =
0
~H'z
HJ
0
~Hf
-h;
Hx
o
KoYod'v l'oTo^
“KoYo Dx
— KoYo ^ y
-KoYo^
0
E'
0	B' Z	-B’ y
-B<	0	IV X
b;	-B'x	0
.	. e;	
•I c~K/’ v0 i 0	1 coYo	^ roYo
^0 Î0
£;
foYo
roYo
0
în acest spaţiu, prima şi a treia ecuaţie a lui Maxwell, respectiv a doua şi a patra ecuaţie (cari toate îşi păstrează forma de la medii imobile) se reunesc, obţinîndu-se două ecuaţii cua-dridimensionale, cunoscute sub numirea de ecuaţiile Maxwell-Mi nkowski :
/=1
d Hki ă y:i
,-X.y0 Jk (k= 1, 2, 3, 4)
klm
W
a*.
(1, 2,3, 4)
de care sînt invariante deci şi ecuaţiile lui Maxwell. Mărimile accentuate coincid cu cele neaccentuate (folosite în tehnică) numai în sistemul de referinţă propriu faţă de care corpul e (instantaneu) imobil.
în teoria clasică a electronilor se consideră valabile ecuaţiile lui Maxwell pentru vid, numai în raport cu sistemul de referinţă inerţial lorentzian, obţinîndu-se ecuaţiile Maxwell- Lorentz:
rot—=xy0
1^0	L
1
rot £ = -
div e=.— p
div b = 0,
în cari e şi b reprezintă intensitatea cîmpului electric microscopic, respectiv inducţia magnetică microscopică; p e densitatea microscopică a sarcinii electrice; u e viteza locală de mişcare a electroni lor, — definite toate în raport cu sistemul de referinţă inerţial lorentzian.
în electrodinamica microscopică relativistă, mărimile e şi#' constituie în spaţiul cuadridimensionai minkowskian un cua-dritensor antisimetric de ordinul al doilea:
b =
0	// Z.		. ** Wo
~b' z	0		i €y
			Wo
b’	-	0	_■ eK
y	X		^ Vfo
e	e	p'	
X	y		0
foYo	j C V L0 i 0	f oY o	
iar ecuaţiile se reunesc două cîte două, ca şi în electrodinamica macroscopică relativistă, obţinîndu-se două ecuaţii cuadridi-mensionale, cunoscute uneori şi sub numirea de ecuaţiile Maxwell- Lorentz-Minkowski:
(*= 1. 2, 3,. 4)
în cari H^ reprezintă componenta tensorului H, iar B^, componenta tensorului e o componentă a cuadrivectorului sarcină-curent	Jy J^< KoPl- 'n ultima ecuaţie, săgeata indică
faptul că sumarea se efectuează pe toţi termenii obţinuţi prin permutareaciclică a indicilor^, l,?n\ cQ reprezintă viteza de propagare a luminii în vid.
în aceste ecuaţii, mărimile de stare au fost notate accentuat, deoarece sînt definite în raport cu sistemul de referinţă inerţial la care sînt raportate coordonatele Xţ spaţiale şi temporale, trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul efectuîndu-se pe baza transformării Lorentz (v. Lorentz, grupul de transformări al Iui -^), care iasă invariante aceste ecuaţii şi faţă
{k, /, m— 1, 2, 3, 4)
în cari b^ e o componentă a tensorului b, j^ e o componentă a cuadrivectorului sarcină-curent: j = [p*^, p#y p^, j^0p]> semnificaţia notaţiilor fiind aceeaşi ca mai sus.
Aceste ecuaţii sînt invariante faţă de transformarea Lorentz, faţă de care sînt deci invariante şi ecuaţiile Maxwell-Lorentz.
î. Maxwell, relaţia lui Fiz., Elt.: Relaţia care leagă între ele constantele universale ale electromagnetismului şi viteza de propagare a luminii în vid, r0:
_ 1_
"V £o
în care s0 e permitivitatea vidului, iar (j.0 e permeabilitatea vidului. în forma de mai sus, relaţia e scrisă în sistemele de unităţi (CGSes, CGSem şi MKSA, raţionalizate sau neraţionalizate), în cari constanta lui Gauss (v.) y0se ia egală cu unitatea, într-o formă mai generală (care înglobează şi sistemul simetric al lui Gauss), relaţia lui Maxwell se scrie:
1
YoVe<>S*o
Maxwell, relaţiile de capacitate ale lui ^
602
Mazlo, aliaj ~
Membrul .drept al acestei relaţii e egal cu viteza de fază a undelor electromagnetice în spaţiul vid, ilimitat (cum rezultă din ecuaţiile lui Maxwell). Relaţia lui Maxwell — care exprimă identitatea dintre această viteză şi viteza de propagare a luminii-în vid — poate fi considerată, fie ca o lege experimentală (a cărei verificare a sugerat lui Maxwell natura electromagnetică a luminii), fie ca o condiţie de invarianţă a ecuaţiilor lui MaxwelI la schimbarea sistemului inerţial de referinţă cu transformarea Lorentz (în Fizica relativistă). Ultima interpretare arată că această relaţie reflectă proprietăţi fizice de structură, mult mai generale decît identitatea undelor luminoase cu a celor electromagnetice.
1.	Maxwell, relaţiile de capacitate ale lui Elt. V. Capacitate, relaţiile de — ale lui Maxwell.
2.	Maxwell, relaţiile de inductivitate ale lui Fiz., Elt. V. sub Inductivitate.
3.	Maxwell, teorema lui Rez. mat. V. Reciprocităţii, teorema — lucrului mecanic.
4.	Maxwell-Mohr, formula Rez. mat.: Formulă care dă expresia unei deplasări elastice (lineare sau unghiulare) în cazul unei bare drepte sau curbe, acţionate de sarcini oarecari. Formula e aplicabilă atît timp cît e valabil principiul de reciprocitate a lucrului mecanic al lui Betti. V. şî sub Deplasări elastice.
s. Maxwell-Voigt, corp Rez. mat. V. Corp Maxwel I-Voigt.
6.	Mayday.Nav.: Semnal de ajutor folosit în fonie, echivalentul semnalului S.O.S. în telegrafie.
7.	Mayer, reactivul Chim.: Soluţie apoasă de iodo-mercurat de potasiu. Se utilizează în Chimia analitică, drept reactiv pentru identificarea alcaloizilor, cu cari formează un precipitat alb sau galben, care se depune.
8.	Mayer, relaţia lui Robert Fiz.: Relaţia care exprimă că diferenţa dintre căldura moleculară la presiune constantă şi căldura moleculară la volum constant e aceeaşi pentru toate gazele şi nu depinde de temperatură şi de presiune. Ea e dată de M(Cp — Cy)—R!J— 1,986 cal/grad, Mfiind greutatea moleculară a gazului; Cp şi Cp, căldura specifică la presiune constantă, respectiv la volum constant; R, constanta gazelor perfecte.
9.	Mazâre. Agr.: Pisum sativum L. Plantă erbacee anuală din speciile genului Pisum, familia Leguminosae. Are rădăcină principală pivotantă, care pătrunde în sol pînă la adîncimea de un metru şi formează numeroase rădăcini secundare, cu o rază de răspîndire de 40*"60 cm. Tulpina, colţuroasă, cu lungimea care variază, după soi, între 30 şi 200 cm, are tendinţa de a se culca şi deci trebuie sprijinită. Frunzele sînt paripenate şi au la bază 2***3 stipele mari; axul lor se termină cu un cîrcel ramificat, cu ajutorul căruia se agaţă de tutori. Inflorescenţele cari se dezvoltă la subsuoara frunzelor au flori albe sau violet-roşcate. Fructul e o păstaie dreaptă sau curbă, cu lungimea de 3 * * * 12 cm, care conţine 3-**9 boabe rotunde sau colţuroase, cu suprafaţa netedă ori zbîrcită şi de culoare şi mărime cari diferă după soi.
Mazărea e o planta autogamă. Din punctul de vedere morfologic, se deosebesc două subspecii: mazărea de grădină (Pisum sativum) cu flori albe, şi mazărea furajeră (Pisum arvense), cu flori violet-roşcate. Există forme cu bobul zaharat şi nezaharat. Principalele soiuri din ţara noastră sînt: ICA 53/54, Ceres, Victoria Strube, Victoria Mahnsdorf, Victoria verde Rimpau, Schnabel cu bobul verde, Schnabel cu bobul galben, Express, Timpurie de mai, Alaska, Conserva, Victoria Bărăgan, selecţionată din Victoria Strube.
Mazărea, a cărei perioadă de vegetaţie e de 90---120 de zile, nu are cerinţe mari faţă de climă; germinează la temperatura de 1***2°. Dă producţiile cele mai mari în condiţii de climă temperată şi cu precipitaţii moderate. Solurile potrivite pentru
cultura mazării sînt cele mijlocii, lutoase şi nisipoase-lutoase, cu conţinut bogat în humus şi în calciu. Cele mai bune premergătoare pentru mazăre sînt plantele prăsitoare şi cerealele, dacă acestea din urmă lasă cîmpul curăţit de buruieni. Mazărea nu trebuie să urmeze după altă leguminoasă şi nu poate să fie cultivată pe acelaşi teren decît la intervale de 4--*6 ani. Ea e o premergătoare excelentă pentru toate plantele cultivate şi mai ales pentru grîul de toamnă. Solul se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamnă şi prin lucrări cu grapa şi cu cultivatorul, executate primăvara.^ Dintre îngrăşămintele minerale sînt necesare cele cu fosfor. îngrăşămintele cu potasiu nu se dau, în condiţiile din ţara noastră, decît pe podzoiuri uşoare. Mazărea se seamănă la sfîrşitul lunii martie, fiind rezistentă la îngheţurile tîrzii. Cantitatea de sămînţă la hectar atinge 160*•* 180 kg, pentru soiurile cu bobul mic, şi 80---220 kg, pentru soiurile cu bobul mare.
Păstăile ajung succesiv la maturitate; recoltarea începe cînd cele mai multe dintre ele s-au îngălbenit. Plantele se recoltează manual, prin zmuigere sau cu coasa; se folos-:sc şi seceră-tori cu dispozitiv special pentru ridicarea tulpinilor de mazăre sau maşini de smuls tulpinile. Mazărea semănată împreună cu
o	plantă de susţinere poate fi recoltată cu 'cositoarea sau cu secerătoarea simplă. După recoltare, plantele, strînse în grămezi mici, sînt lăsate să se usuce. Mazărea se treieră cu batoza de cereale, la care şinele bătătorului se înlocuiesc cu şipci de lemn, iar turaţia se reduce la 600 rot/min. Producţia de boabe e de 1000--3000 kg ia hectar. Raportul între boabe si paie variază de la 30:70 la 50:50.
Dăunătorul cel mai periculos al mazării e gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.). Larvele acestei insecte pătrund în boabe, unde rămîn pînă ajung la forma adultă. Boabele atacate îşi pierd în general facultatea germinativă şi o bună parte din valoarea lor alimentară. Gărgăriţa mazării se combate prin prăfuirea culturilor cu HCH şi DDT, şi prin gazarea boabelor, îndată după treierat, cu cloropicrină sau cu sulfură de carbon (1 kg/1000 kg boabe); boabele pot fi tratate şi cu HCH sau DDT în stare pulverulentă (2***4 kg/1000 kg boabe). Alţi dăunători sînt: gărgăriţa vărgată (Sitona lineata L.), molia păstăilor de mazăre (Laspeyresia dorsana F.), buha gama (Phytometra gamma L.); toţi aceşti dăunători se combat folosind diferite măsuri agrotehnice sau prin prăfuiri ori stropiri cu insecticide de contact. Bolile principale sînt: rugina, care se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 % şi prin distrugerea buruienii-gazdă (Euphorbia cyparissias); antracnoza, care se combate prin tratarea termică a seminţei.
Mazărea e o plantă alimentară şi de nutreţ valoroasă. în alimentaţie se întrebuinţează atît boabele uscate decorticate cît şi boabele verzi (proaspete sau conservate) şi chiar păstăile verzi. Pentru consumul în stare verde sînt indicate, în special, soiurile zaharate. Ca nutreţ sînt folosite paiele de mazăre (cari au un conţinut în substanţe proteice mult mai bogat decît acela al paielor de cereale), pentru oi, iar boabele urluite sau sub forma de făină sînt folosite ca nutreţ concentrat pentru animalele tinere şi pentru vacile de lapte. Mazărea poate fi utilizată, de asemenea, ca îngrăşămînt verde.
10.	~ decorticatâ. Ind. alim.: Produs alimentar obţinut prin decorticarea (v.) mazării uscate de diferite categorii şi tipuri, în instalaţii speciale. Procesul tehnologic de prelucrare a mazării uscate, în vederea obţinerii mazării decorticate, comportă următoarele operaţii: curăţirea de corpuri străine; sortarea pe dimensiuni; decorticarea propriu-zisă, care se efectuează cu ajutorul holenderelor sau al decojitoarelor cu palete; separarea cojilor şi sortarea produsului.
11.	Mazlo, aliaj ~.Metg.: Al iaj de magneziu cu aluminiu, zinc şi mangan, cu compoziţia: 6% Al, 3% Zn, 0,15% Mn şi restul magneziu. După călire şi îmbrătrînire artificială, are următoarele caracteristici mecanice: ar=20***25 kgf/mm2; S5=3—5 % ;
M azuriu
603
Măcinarea cimentului
duritatea HB= 60---65 kgf/mm2. Are o bună rezistenţă la coroziune, chiar în mediu marin. E folosit în industria avioanelor, a automobilelor şi a construcţiilor navale.
1.	Mazuriu. Ch/m.; Nume vechi al elementului Tehneţiu (v.).
2.	Mazut. Ind. petr. V. sub Păcură.
3.	Mâceaşâ, pl. măceşe. Silv.: Fructul măceşului (v.).
4.	Mâceş, pl. măceşi. Silv.: Rosa L. Nume generic (popular) pentru mai mult decît 200 de specii de arbuşti şi subarbuşti erecţi, căţărători sau tîrîtori din familia Rosaceae, cu tulpina acoperită de ghimpi caracteristici. Măceşii sînt răspîndiţi din emisfera nordică temperată pînă în regiunile subtropicale. Sînt specii prin excelenţă de lumină şi se iocalizează obişnuit pe marginea pădurilor, a golurilor din păduri, în parchete exploatate. Se înmulţesc uşor prin butaşi şi altoi şi, mai greu, prin seminţe. Fructul lor multiplu (măceşa), o poliachenă falsă, de culoare roşie, care conţine în partea cărnoasă (receptaculul floral) acid ascorbic (vitamină C), în proporţie mare (peste
0,4%), e folosit în Farmacie (Fructus cynosbati) pentru extragerea vitaminei C şi în industria alimentară, la prepararea de şerbeturi, geleuri, sucuri, paste de fructe, etc.
Specia tipică pentru condiţiile din ţara noastră e Rosa canina L., arbust a cărui tulpină are lungimea pînă la 3 m, are forma de tufă, şi e răspîndit în toată zcna forestieră. Multe alte specii au, în general, înălţimi mai mici, crescînd sub formă de tufe. Prin cultură horticolă s-au obţinut, din specii sălbatice, un mare număr de varietăţi de hibrizi (forme de trandafiri). în ultimul timp, cultivatorii selecţionează specii şi varietăţi cu fructe bogate în vitamine. Sin. Răsură, Trandafir sălbatic, Rug, Ruje, Cacadîr (termen regional).
5.	Mâcinare. 1. Tehn., Prep. min.: Operaţie de fărîmare (v.) fină a materialelor, prin care se obţin produse cu dimensiuni, în general, sub 1 mm (pulberi).
După fineţea materialului obţinut, care Jepinde de natura materialului supus măcinării şi de scopul urmărit prin aceasta, se deosebesc: mâcinare grosieră sau grobâ (cînd majoritatea materialului e mai mare decît 0,5 mm); măcinare fină (cînd procentul de material mai mare decît 0,2---0,3 mm e mic, iar cel de material fin, sub 0,074 mm, e de ordinul a 40---70%); mâcinare foarte fină (cînd procentul de material sub 0,074 mm e de peste 90%) şi mâcinare coloidalâ (cînd se obţin produse cu dimensiuni de ordinul micronilor).
Măcinarea grosieră se aplică, în general, la fabricarea materialelor refractare, la concentrarea unor minereuri cu o con-creştere mai mare a mineralelor constituente, etc.; măcinarea fină şi cea foarte fină sînt cel mai frecvent întîlnite la prepararea minereurilor fin concrescute, prelucrate în general prin flotaţie sau prin procedee hidrometalurgice, în industria cimentului, la arderea cărbunilor pulverizaţi, etc.; măcinarea coloidală e folosită mai mult în industria chimică şi în cea farmaceutică (pentru măcinarea cerealelor, v. sub Morărit şi sub Măciniş).
în majoritatea cazurilor, măcinarea se efectuează pe cale umedă (mâcinare umedă), care prezintă avantajul de a elimina formarea prafului, de a reduce consumul de energie (ca rezultat al micşorării rezistenţei la măcinare a materialelor), şi de a uşura transportul şi îndepărtarea continuă a materialului măcinat (de ex.: prelucrarea minereurilor prin flotaţie şi prin operaţii hidrometalurgice ; formarea pastelorîn industria ceramică; etc.). Măcinarea uscată se execută în cazul materialelor a căror folosire în operaţiile tehnologice ulterioare cere ca acestea să fie în pulbere uscată (de ex.: separarea electrostatică; arderea cărbunilor pulverizaţi, etc.). în majoritatea cazurilor, indiferent de mediul în care se efectuează, măcinarea e conjugată cu operaţii de clasare (v.) în clasoare mecanice, hidrocicloane, site, respectiv cicloane şi desprăfuitoare, în cazul măcinării uscate, cari permit recircuitarea produselor insuficient măcinate (măcinare în circuit închis ) .
Consumul mare de energie electrică (în funcţiune de natura materialului, de aparatura folosită şi de fineţea materialului
obţinut, e de 90---60 kWh/t Ia măcinarea grosieră, fină şi foarte fină, şi de peste 100 kWh/t la măcinarea coloidală) şi al materialelor de uzură (între 500 şi 3000 g/t) fac ca operaţia de măcinare să intervină în operaţiile tehnologice complexe cu o pondere importantă: în cazul operaţiilor de flotaţie, reprezintă de exemplu între 35 şi 60% din cheltuielile totale de preparare.
Măcinarea se produce prin frecare şi lovire sau prin frecare şi presare (apăsare), într-o varietate de aparate numite, în majoritatea lor, mori (v. sub Moară).
6.	~a cerealelor. Ind. alim. V. Morărit.
7.	~a cimentului. Mat. cs.: Operaţia de transformare a granulelor de klinker (Portland sau aluminos) şi a adausurilor introduse în acesta, într-o masă pulverulentă omogenă, alcătuită din particule foarte fine, pentru a forma cimentul respectiv. Măcinarea klinkeruiui, ca şi măcinarea materiilor prime folosite la fabricarea acestuia, se execută în mai multe faze, cu utilaje asemănătoare.
Măcinarea grosieră se execută prin fărîmarea materialului în concasoare (v.), cele mai adecvate fiind concasoarele cu fălci, cu con girator, cu ciocane sau cu impact.
Măcinarea fină se execută în continuare, în mori de măcinare. Cel mai frecvent folosite sînt morile tubulare, metalice, cu pereţii laterali întăriţi cu blindaje de plăci dure (v. sub Moară). Morile de măcinare folosite în industria cimentului lucrează numai în flux continuu, pe la o parte fiind încărcat materialul grosier, iar pe la partea cealaltă fiind evacuat materialul fin măcinat. Măcinarea fină poate fi executată în circuit deschis sau în circuit închis (v. sub Măcinare 1).
Pentru economisirea energiei de măcinare şi pentru micşorarea suprafeţelor de montaj a instalaţiilor de măcinare se folosesc combinarea măcinării grosiere şi fine, şi combinarea măcinării cu uscarea materiilor prime. De asemenea, sînt combinate diferite tipuri de mori şi de transportoare. Astăzi se folosesc curent schemele de instalaţii de măcinare reprezentate în figură.
în general, morile din industria cimentului sînt împărţite în două sau în trei compartimente. în primul compartiment se realizează o primă mărunţire, cu bile relativ mari; în al doilea se face măcinarea pînă la griş, cu bile mai mici, iar în ultimul compartiment se execută măcinarea fină, de obicei cu cilindre de oţel. La aceste mori, pereţii despărţitori sînt construiţi astfel, încît să permită trecerea materialului fin în compartimentul următor şi oprirea granulelor mari şi a bilelor respective.
Gradul de măcinare al unui ciment se apreciază prin fineţea de mâcinare, care e raportul, exprimat în procente, dintre cantitatea de granule cu anumite dimensiuni maxime dintr-un ciment şi cantitatea totală de ciment supusă încercării.
De obicei, fineţea de măcinarea unui ciment se determină prin cernere pe sita standardizată nr. 009 (care are 4900 ochiuri/ cm2, latura ochiurilor fiind de 90 jx), şi se exprimă prin cantitatea procentuală de ciment care rămîne pe această sită.Acest reziduu e constituit din granule cu dimensiuni 0—90 {jl. S-a ales dimensiunea limită de 90 \l, deoarece fracţiunea constituită din granule cu dimensiuni mai mari e practic inactivă din punctul de vedere al creşterii rezistenţelor mecanice ale pietrei de ciment, aceste granule fiind hidratate superficial (grosimea stratului hidratat, după şase luni de la hidratarea cimentului, e de circa 9—10 (x). Tabloul de la p. 604 cuprinde rezultatele determinărilor efectuate cu diferite fracţiuni de granule de ciment, în comparaţie cu cele obţinute cu acelaşi ciment, da^ care nu a fost separat pe fracţiuni (considerat normal activ şi cu rezistenţa 100).
Fineţea de măcinare prezintă importanţă, deoarece constituie una dintre caracteristicile unui tip de ciment, fiindcă mărimea granulelor şi cantitatea de granule fine influenţează în mare măsură proprietăţile cimentului. Astfel, cu cît un ciment e constituit din granule mai fine, cu atît viteza de hidratare,
Măcinare
604
Măcinare
căldura de hidratare, cantitatea de apă de amestec, dilataţia termică, contracţiunea, curgerea lentă şi rezistenţele mecanice ale acestuia sînt mai mari.
Măcinarea umedă e foarte avantajoasă în special lacimenturile cari se hidratează lent (de ex.: cimenturile bel itice, cimenturile cu adausuri de zgură sau cu adausuri hidraul:ce mai puţin active).
; i			>3	
*''-rA			
Schema de instalaţii de măcinare a cimentului. a) instalaţie cu mori de măcinare grosieră şi fină, în circuit deschis; b) instalaţie cu moară de măcinare grosieră, în circuit deschis, combinată cu moară de măcinare fină, în circuit închis; c) instalaţie cu mori de măcinare grosieră şi de măcinare fină, cu separator preliminar, şi cu măcinare fină, în circuit închis; d) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis, cu evacuare pe la capăt şi cu recircularea părţii grosiere în compartimentul de mâcinare grosieră; e) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis, cu evacuare pe la partea din mijloc, cu introducerea părţii grosiere in compartimentul de măcinare fină; f) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis, cu uscare în concasor şi cu separator centrifug; g) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis şi evacuare pe la partea din mijloc; b) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis, cu uscare în separatorul centrifug; i) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis şi uscare concomitentă cu separare aerodinamică; /) instalaţie cu moară de măcinare în circuit închis şi cu măcinare combinată cu uscarea materialului; 1) moară de măcinare grosieră; 2) separator cu sită; 3) elevator; 4) alimentator; 5) moară de măcinare fină; 6) buncăr; 7) separator centrifug; 8) moară de măcinare grosieră şi fină; 9) focar; 10) concasor; 11) filtru de praf; 12) circuitul gazelor calde; 13) circuitul amestecului de gaze calde şi de făină brută; 14) ci rcuitu I materialului ; 15) ciclon; 16) separator.
Dimensiunile granulelor fracţiunii ji	Proprietăţile active ale fracţiunii	% din rezistenţa cimentului neseparat, la 7 zile de la hidratare
<20	Cea mai activă: se hidratează şi se întăreşte cel m&i repede	150-••180
20-■40	Normal activă	90-.-120
40-.-60	Se hidratează lent	30-..35
60-90	Slab activă	<20
>90-•-100	Practic inactivă	-
Deoarece exprimarea fineţei de măcinare prin reziduul pe
o	anumită sita nu e suficient de concludentă pentru proprietăţile active ale cimentului, fiindcă nu rezultă modul în care variază granulozitatea diferitelor fracţiuni de granule, se tinde să se exprime această fineţe prin suprafaţa specifică a granulelor cimentului (exprimată în cm2/g). Această suprafaţă se determină, fie cu ajutorul fluometrului, fie prin determinarea debitului unui curent de aer care trece printr-o pastilă de ciment de consistenţă anumită.
Prin mărirea fineţei de măcinare, rezistenţele mecanice ale cimentului şi betoanelor cresc, în special în primele zile. Această proprietate e folosită în mod practic la obţinerea cimenturilor cu mărci superioare.
Mărirea fineţei de măcinare peste o anumită limită nu mai contribuie la sporirea activităţii cimentului, deoarece granulele foarte fine au tendinţa să se aglomereze (formînd flocoane), astfel încît suprafaţa de contact cu apa se reduce, micşorînd viteza de hidratare. Această tendinţă de aglomerare poate fi înlăturată prin adăugarea de dispersanţi tensioactivi sau de substanţe antrenoare de aer. Activitatea cimentului, prin mărirea suprafeţei specifice a granulelor, poate fi mărită şi prin măcinarea umedă a klinkerului si a adausurilor active sau inerte.
Afară de alte condiţii de preparare, fineţea de măcinare prezintă importanţă deosebită pentru obţinerea unor tipuri speciale de cimenturi, ca: cimenturi de mărci superioare, cimenturi cu dezvoltare mică de căldură (pentru lucrări hidrotehnice), cimenturi cu contracţiune mică (pentru drumuri), etc.
Datorită importanţei granulelor fine de ciment, manipularea acestuia pe şantiere, cum şi transportul lui în vrac, trebuie executate cu o atenţie deosebită, psntru ca granulele fine să nu fie spulberate, ceea ce poate conduce la modificarea calităţilor cimentului folosit.
î. Mâcinare. 2. Ind. hîrt.: Prelucrarea mecanică a fibrelor semifabricatelor fibroase (v.), în prezenţa apei, şi pregătirea lor pentru a fi transformate în pastă, din care se fabrică hîrtie, carton sau mucava. Măcinarea se face prin presarea, lovirea, frecarea şi zdrobi rea fibrelor între cuţitele mobile aie tamburului şi cele fixe ale platinei holendrelor (v.), sau între cuţitele mobile ale rotorului şi cele fixe ale statorului rafinoarelor (morilor) conice şi al rafinoarelor cu disc (v. sub Rafinor).
Acţiunea mecanică a măcinării se exercită asupra fibrelor atît perpendicular pe lungimea lor (forfecare, respectiv scurtare), cît şi paralel cu lungimea lor (fibrilare). Fibrilele (v.) produse prin fibrilare(v.) măresc contactul dintre fibre şi deci capacitatea lor de împîslire, mărind astfel densitatea produsului papetar şi rezistenţa acestuia.
Acţiunea apei în procesul de măcinare se manifestă prin umflarea, respectiv prin hidratarea fibrelor mai mult sau mai puţin înaintată, în urma căreia legăturile cari unesc fibrele slăbesc, uşurînd astfel acţiunea mecanică de destrămare şi fibrilare. Datorită hidratării puternice, stratul exterior al fibrelor capătă proprietăţi coloidale, fibrele devenind alunecoase. Dacă măcinarea se prelungeşte, acest strat se desprinde sub forma unui mucilagiu, care laagă mai puternic fibrele la formarea foii de hîrtie, sau aproape toată fibra se transformă
Mâcinare
605
Măcinarâ
într-un mucilagiu, dînd o masă transparentă, fibroasă, fără structură (de ex.: pasta pentru hîrtii pergaminate, de calc, etc.).
Hidratarea se obţine uneori mai repede prin adăugarea de substanţe chimice de natură coloidală (mâcinare chimicâ), cum sînt: emicelulozele (mai ales xilanii), alginaţii, gumele vegetale, etc.
După cum la măcinarea efectuată predomină fenomenele fizico-mecanice sau cele coloidale, se deosebesc: măcinare aspră şi măcinare grasă.
Măcinarea asprâ se caracterizează, în general, printr-o acţiune puternică de scurtare (tăiere) şi de separare a fibrelor individuale din îngrămădiri, pachete sau noduri, fără o fibrilare prea avansată. Hîrtiile obţinute din astfel de paste sînt voluminoase (de ex. hîrtia sugătoare), au o transparenţă noroasă, rezistenţe mecanice mici şi sînt foarte absorbante.
Măcinarea grasa se caracterizează printr-o acţiune mecanică prelungită, pînă se obţine o hidratare mai înaintată, adică pînă la apariţia stratului coloidal şi chiar a mucilagiului. Gradul de măcinare (v.) e mai mare, deshidratarea pe sită a pastei măcinate gras se produce greu, iar hîrtiile obţinute sînt mai dense, au transparenţă uniformă pînă ia sticloasă, rezistenţe mecanice mai mari şi sînt mai impermeabile la apă şi la grăsimi (de ex. hîrtii pergaminate).
După gradul de măcinare Schopper-Riegler (°SR) (v. sub Măcinare, grad de ~), se deosebesc: pastă aspră 0-,*30°SR; pastă măcinată moderat 31**,50°SR; pastă grasă 51-*-70°SR; pastă foarte grasă, peste 71°SR.
Măcinarea pastelor fibroase e influenţată de caracterul morfologic al fibrelor (la fibre cu lungimi egale, cele subţiri sînt mai rezistente la măcinare; fibrele cu pereţii groşi şi cu lumen îngust necesită un timp de măcinare mai lung, dau hîrtii voluminoase şi sugătoare, cu rezistenţe mici, pe cînd cele cu pereţi subţiri şi lumen mare dau hîrtii dense şi cu rezistenţe mari); compoziţia chimică a fibre-
I	o r (celuloza se macină cu atît mai greu, cu cît conţinutul de alfa-celuloză e mai mare; emicelulozele şi, în special, pentozanii favorizează umflarea fibrei; lignină nu se hidratează bine la măcinare şi stînjeneşte operaţia, dacă proporţia ei depăşeşte 5 % ; pectinele măresc umflarea celulozelor pentru pergaminare); consistenţa (v.) pastei (o consistenţă mare favorizează o măcinare grasă, iar una mică, o măcinare aspră); p re.-siunea de măcinare (datorită distanţei dintre cuţite), respectiv apăsarea specifică exercitată pe 1 cm2 de suprafaţă de măcinare (o apăsare puternică aplicată la începutul măcinării, cînd fibrele nu sînt încă umflate complet şi nu s-a format încă stratul coloidal, produce o tăiere avansată a fibrelor, rezultînd o măcinare cu caracter aspru; o presiune mai mică, exercitată treptat, pe măsura umflării fibrelor, dă o măcinare grasă); efectul stator, datorit forţei centrifuge din rafinoarele conice, care se manifestă prin aruncarea şi presarea materialului spre carcasa statorului morii, produ-cînd între cuţitele acestuia vîrtejuri şi frecări puternice, cari duc la fibrilarea şi hidratarea pastei, fără a scurta fibra (cu cît efectul stator e mai mare, cu atît pasta capătă un caracter mai gras); grosimea şi numărul cuţitelor (o mărire a suprafeţei de măcinare în holendre, prin creşterea grosimii cuţitelor, favorizează o măcinare mai grasă; dintre două rafinoare conice rapide, avînd la rotor acelaşi număr de cuţite, acela care are la stator cel mai mare număr de cuţite se foloseşte la măcinarea pastelor cu caracter mai gras); unghiul dintre cuţitele tamburului şi ale platinei holendrului (unghiuri mari, de 30---450, reduc mult durata de măcinare şi presiunea tamburului); temperatura pastei, care acţionează asupra capacităţii fibrelor de a absorbi şi de a reţine apa (mărirea temperaturii peste 55°, măcinarea producîndu-se cu degajare de căldură, întîrzie măcinarea şhare un efect de scădere a caracteristicilor
mecanice); conţinutul de săruri al apei sau eventualele adausuri de săruri (de ex. sulfat de aluminiu) la pregătirea pastei de hîrtie şi cari grăbesc sau încetinesc măcinarea (de ex.: electroliţii cari măresc tensiunea superficială a apei grăbesc măcinarea, iar cei cari o micşorează, încetinesc măcinarea; prezenţa unor adausuri, ca, de exemplu, răşini sintetice, influenţează asupra gradului de măcinare); exponentul de hidrogen al pastei (la un pH slab alcalin, 7*--8, măcinarea pastelor se realizează într-un timp mai scurt, iar caracteristicile mecanice dezvoltate sînt mai mari).
Controlul efectelor măcinării asupra pastelor fibroase, respectiv caracterul măcinării lor, se stabilesc, în mod curent, în fabricaţie, prin măsurarea gradului de mâcinare (v. Măcinare, grad de -^). Se mai folosesc:
Observaţia microscopică, observaţie prin care se pot constata schimbările morfologice ale fibrelor, datorite măcinării şi, în special, fibrilarea. Observaţia se face: cu un microscop normal, colorînd fibrele cu amestecuri de coloranţi cari colorează selectiv părţile din fibre cu pereţii distruşi (fibrilate); cu un microscop polarizant, cu care se poate observa net structura fibrilară a fibrelor; cu microscopul cu contrast de fază, la care se pot vedea şi părţile pereţilor fibrelor, foarte subţiri, invizibile la microscopul normal. Cu microscopul se pot determina şi lungimea şi grosimea fibrelor. Determinarea statistică a lungimii medii a fibrelor şi curba repartiţiei lungimilor, înainte şi după măcinare, dau o indicaţie cantitativă a efectului de scurtare a fibrelor, provocat de utilajul de măcinare.
Determinarea umflării (retenţiei de apă) se face, de cele mai multe ori, cu ajutorul unei centrifuge cu tuburi echipate cu filtre Gooch speciale. Se determină cantitatea de apă care e reţinută de fibrile, şi cea care e legată de suprafaţa fibrelor şi a fibrilelor. Mărimea măsurată, numită şi gradul de retenţie al apei, e determinată nu numai de gradul în care membrana secundară a peretelui fibrelor a devenit accesibilă la apă, ci şi de mărirea suprafeţei specifice a peretelui celular. Rezistenţa la tracţiune a foilor din pasta măcinată e direct proporţională cu gradul de retenţie al apei, exprimat în procente de umflare (umflare relativă).
Determinarea suprafeţei specifice a fibrelor se face cu metoda Robertson-Mason, care se bazează pe principiul că permeabilitatea unui strat filtrant faţă de un lichid e determinată de suprafaţa specifică a materialului filtrant. Pentru calcul se determină permeabilitatea K din formula iui Darcy:
în care V e viteza de trecere a Iichidului, A e secţiunea transversală a stratului filtrant, l e grosimea stratului filtrant, p e diferenţa de presiune, 73 e viscozitatea lichidului, •—a cărui valoare, introdusă în formula Kozeny'Carman:
în care c e concentraţia în fibre a stratului filtrant (consistenţa), a e volumul specific al fibrelor, a e suprafaţaspecificăafibrelor, k e constanta pentru un anumit fel de fibre (5,5 pentru fibre de celuloză), — permite calculul suprafeţei specifice a.
Determinarea concomitentă a lungimii fibrelor şi a umflării se poate face cu ajutorul a două aparate: aparatul cu grilă Ivanov şi separatorul de fibre Imset.
Aparatul Ivanov (v. fig. /) se compune dintr-un cadru în care sînt întinse paralel fire metalice subţiri. Cadrul e aşezat într-o pîlnie în care se toarnă 2 I dintr-o suspensie de fibre conţinînd 6 g substanţă uscată. După ce apa s-a scurs se determină, prin cîntărire, înainte şi după uscare, cantitatea de fibre reţinută pe firele metalice şi cantitatea de apă reţinută
Măcinare aspra
606
Măcinare, grad de ^
de aceste fibre. Cu cît măcinarea e mai înaintată cu atît cantitatea de fibre reţinute e mai mică, iar cantitatea relativă de apă reţinută e mai mare (hidratarea e mai puternică).
W130120 V0100 90 30 10 S0 50 40 30 20 10 O t/min
Diagramă de măcinare (consumul de putere) în ho-lendru pentru o pastă de hîrtie de scris, a) perioada în care tamburul e ridicat şi se învîrteşte în material; b) perioada de măcinare; c) perioada de încărcare a holendrului.
II. Schema separatorului de fibre Imset. 1) recipient cu agitator; 2) tub de ieşire; 3) vînă de lichid; 4) vînă cu secţiune mijlocie; 5) disc cu fire; 6) rondelă rotativă; 7) colector rotativ.
1) pîlnie; 2) cadru cu fire metalice.
In separatorul de fibre Imset (v. fig. II), fibrele sînt centrifugate într-o vînă verticală, care trece printre fire metalice subţiri, aşezate radial pe un disc orizontal rotativ.
Fibrele centrifugate sînt prinse cu apa aderentă pe o rondelă care se învîrteşte cu aceeaşi viteză ca a discului. Prin cîntărire, înainte şi după uscare, se poate determina greutatea fibrelor centrifugate şi a apei reţinute.
1.	^ aspra. Ind. hîrt. V. sub Măcinare 2.
2.	^ chimica./nd. hîrt. V. sub Măcinare 2.
3.	~ cu şarja continua. Ind. hîrt.: Sistem de măcinare automatizat, cu hidropulpere (v.) şi rafinoare (v.), în care trecerea pastei fibroase prin utilajele de măcinare se face continuu, un timp determinat. Sistemul permite tratamentul mai multor feluri de paste fibroase în acelaşi timp şi e indicat în special în fabricile cari produc hîrtie de calitate superioară de diverse sortimente.
4.	curba de Ind. hîrt. V. sub Măcinare, grad de
5.	diagrama de Ind. hîrt.: Diagramă a consumului de putere (v. fig.) în timp, care serveşte la urmărirea procesului de măcinare în ho-
lendre(v.),în func- -	kW
ţiune depresiunea de măcinare. Dacă măcinarea e condusă prin presarea tamburului, astfel încît să reproducă exact diagrama de putere stabilită, pasta e măcinată în condiţii identice şi va avea în toată masa aceleaşi proprietăţi.
6.	grad de Ind. hîrt.: Raportul dintre volumul de apă scurs dintr-un anumit volum de pastă celulozică şi acest volum, după ce pasta a fost măcinată. E un indice calitativ important, care caracterizează pastele mecanice şi chimico-mecanice de lemn şi, în general, măcinarea pastelor fibroase la pregătirea pastei de hîrtie, în special din punctul de vedere al capacităţii (vitezei) de filtrare (scurgere) a apei la formarea foii pe sita maşinii de fabricat hîrtie, carton sau mucava.
Curba, care indică variaţia gradului de măcinare al pastei, în funcţiune de durata operaţiei de măcinare, se numeşte curba de mâcinare.
Determinareagradului de măcinare se face în ţările europene aproape numai cu aparatul Schopper-Riegler.
Acesta (v. fig. /) se compune dintr-un vas cilindric detaşabil, echipat cu un con de etanşare la partea inferioară, acţionat de un scripete. Baza vasului cilindric e echipată cu o sită standard, de bronz fosforos, cu diametrul de 113 mm. Sub vasul cilindric se găseşte un vas conic cu un orificiu lateral, cu diametrul mai mare, şi altul, cu diametrul mai miclavîrfulconu-lui. Diametrul orificiuiui mic şi poziţia orificiului mare sînt astfel alese, încît apa din suspensia fibroasă se scurge, la devierea fluxului de către conul aşezat în interiorul vasului conic deasupra orificiului lateral, prin acest orificiu. Orificiile vasului conic au cîte un tub de scurgere în
/. Aparat tip Schopper-Riegler pentru determinarea gradului de măcinare.
1) vas de umplere; 2) con de etanşare; dreptul căruia se găseşte CÎte j) sită; 4) vas conic; 5) orificiul mare; un cilindru gradat special. 6) orificiul mic; 7) con de deviere;
8) tub de scurgere; 9) cilindru de sticlă gradat; 10) şuruburi de calare; 11) greutate; 12) cablu pentru ridicarea conului de etanşare; 13) roată dinţată; 14) disc pentru acţionarea cremalierei.
Pentru determinarea gradului de măcinare se ia o cantitate de pastă, astfel încît materialul absolut uscat să reprezinte 2 g şi, după pregătirea ei (după cum consistenţa pastei e cunoscută sau nu), se introduce într-un cilindru de defibrare, cu 200 ml apă, unde se defibrează prin agitare mecanică. După defibrare se completează cu apă pînă ia 1000 ml şi se amestecă din nou pentru o omogeneizare perfectă. Suspensia astfel pregătită se introduce în vasul cilindric al aparatului ; apoise ridică conul de etanşare şi se colectează apa scursă prin orificiul lateral, în cilindrul gradat special fie direct în grade de măcinare Schopper-Riegler (°SR), fie în mililitri. Dacă cilindrul e gradat în mililitri, gradul de măcinare Schopper-Riegler e dat de relaţia:
								
I .								
	/							
'		/I						
'	/			y				
K i	/	/j	A.	y 13	C^ Va			
: /	/							
V ! /	V;							
								
								
1	1	3	4g
Canfitsten de msieriă! absolut uscsî -*■
II. Nomogramă pentru corectarea gradului de măcinare SR.
°SR~
1000-K 10
în care V e volumul de apă colectat, în ml.
Măcinare gfasi
607
Măciniş
Dacă determinarea gradului de măcinare s-a făcut cu o probă care nu a conţinut exact 2 g, pentru corectarea gradului de măcinare, la determinări mai precise, se folosesc nomograme, cum e cea din fig. II (de ex., dacă gradul de măcinare pentru 2,5 g e C, în loc de A, şi deci valoarea °SR nu se găseşte pe o curbă a nomogramei, atunci din punctul C se duce o paralelă la curba cea mai apropiată, pînă la intersecţiunea cu ordonata corespunzătoare la 2g, unde se găseşte punctu ID, adică °SR corectat).
Pentru determinarea gradului de măcinare al pastelor fibroase se mai folosesc (în America) aparatul standard canadian, care se bazează pe acelaşi principiu ca şi aparatul Schopper-Riegler şi, în mai mică măsură, aparatul Williams, care se bazează pe măsurarea timpului necesar pentru scurgerea printr-o sită, în anumite condiţii, a 1000 ml din apa conţinută în pastă.
în fig. III e redată corespondenţa dintre gradele de măcinare măsurate cu aparatul Schopper-Riegler, aparatul Standard canadian şi ///. Scara pentru comparaţia gradelor aparatul Williams.	de	măcinare, după standardul canadian,
1.	~ grasa. Ind. hîrt. Schopper-Riegler (STAS) şi Williams. V. sub Macinare 2.
2.	Mâcinâturâ. Ind. alim.: Materie primă oleaginoasă, măcinată şi pregătită pentru extragerea uleiului prin presare sau extracţie.
Transformarea materiei prime oleaginoase în măcinătură e precedată de descojire (cînd aceasta se practică) şi apoi de tratamentul termic (prăjire).
După presarea preliminară, înainte de presarea a doua sau de extracţia cu solvenţi, turtele se transformă din nou în măcinătură, în scopul spargerii cît mai avansate a celulelor, pentru a permite o mai uşoară eliminare a uleiului prin presare şi extracţie cu solvenţi, şi al micşorării dimensiunilor particulelor, pentru realizarea unui mai rapid transfer de căldură la prăjire. Ca urmare a încălzirii uniforme, substanţele proteice sînt degradate, iar reţeaua celulară e distrusă, putîndu-se face o presare mai uşoară şi, totodată, se realizează o mărire a suprafeţei de contact cu solventul, uşurînd extracţia.
Se consideră că particulele de măcinătură trebuie să aibă grosimea sub 0,3 mm, cel mai bine între 0,1 şi 0,2 mm; deşi celulele au grosimea de numai 0,02---0,03 mm, totuşi reducerea grosimii particulelor sub 0,3 mm produce nu numai o aplatisare, ci şi o spargere de celule.
Pentru extracţiile continue cu solvenţi, cel mai bine se pretează măcinăturile sub formă de paiete, în care scop materialul supus măcinării trebuie să conţină 8---11 % apă, pentru a se asigura plasticitatea necesară transformării în paiete. Materialele prea^ uscate nu se macină bine, dînd particule cari se fărîmă uşor. în unele cazuri, pentru a obţine o măcinătură corespunzătoare, materialul supus măcinării e în prealabiI umectat şi încălzit. Pentru obţinerea măcinăturii se folosesc valţuri verticale cu cinci tăvăluguri suprapuse, valţuri cu două perechi
de tăvăluguri, etc. (v. şî sub Valţ). Controlul măcinăturii se face prin examinarea grosimii paietelor sau, mai bine, prin metoda Rjekin (v. Rjekin, metoda ~).
3.Mâciniş.	1. Ind. alim.: Totalitatea operaţiilor şi proceselor, într-o succesiune anumită, folosite pentru transformarea cerealelor în făinuri. Tipurile de măciniş se împart în două grupuri: mâcinişuri plate (scurte, ţărăneşti), în cari făina se obţine printr-o singură trecere a boabelor prin maşina de fărîmat, obţinîndu-se numai făină integrală cu granulaţie neomogenă — şi mâcinişuri repetate, în cari făina se obţine prin trecerea succesivă a boabelor şi a produselor intermediare rezultate din acestea, printr-un şir de maşini de fărîmat şi cernut. în măcinişurile repetate se poate obţine o cantitate mai mare de făină de la pasajele de şrotuire şi mai mică de la pasajele de măcinare (mâcinişuri simple), sau (printr-un proces mai complex) poate să rezulte mai puţină făină de la pasajele de şrotuire şi mai multă de la pasajele de măcinare (mâcinişuri dezvoltate, pe cal ităţi).
Măcinişurile simple pot fi: integrale (fără separarea tărî-ţelor) sau cu extracţii simple (cu separarea tărîţelor), iar măcinişurile dezvoltate pot fi: fără curăţirea grişurilor, cu un proces mic de curăţire a grişurilor (mâciniş semiînalt), sau cu un proces dezvoltat de curăţire a grişurilor (mâciniş înalt).
Măcinişul grîului în făinuri de diferite calităţi se desfăşoară după schema următoare:
Recepţia grîuluî . ^
Precurăţirea grîului
4
Depozitarea (însilozarea)
Formarea poverii cantitativ-calitative . ^
Curăţirea neagră (separarea impurităţilor negre şi a celor albe din masa de cereale)
4
Condiţionarea (prelucrarea hidrica sau hidrotermică)
4
Curăţirea albă (prelucrarea suprafeţei boabelor)
4
Şrotuire
4
 ----------------------------  Cernere ------------—--------------------------
4
_____________Sortarea grişurilor şi a dunsturilor
Curăţirea grişurilor şi a dunsturilor ______
4-
Desfacerea grişurilor
4
--------------------- Cernere
4
Măcinarea grişurilor şi a dunsturilor
!	4
j ■	Cernere	|
i	4-	4	^
-----1---L-► Făina	Griş	Tărîţe
(fracţiuni de diferite	pentru	consum
calităţi)
4
Amestecare (fracţiunile se grupează în sorturi de diferite calităţi
şi se omogeneizează)
I--------------> Ambalare (cîntărire) <-------------
4
Depozitare «----------------------------
4
Expediţie
4.	Mâciniş, pl. mâcinişuri.2. Ind. alim.: Produsele rezultate din măcinarea grîului sau a altor cereale, şi anume: urlu-iala, grisul, dunstul, făina, irimicul şi tărîţele.
5.	Mâciniş.3. Prep. min.: Materialul umed(turbureală)care a rezultat din operaţiile de măcinare umedă în mori. (Termenul e rar folosit în această accepţiune.)
1	k *=*■> sr	VJilhams	
		2SV	?k
— 1000 	 qnn			—
jUU 800	^ns	— 7	Imh
— 700	~-1S5		
s 11 h	~—20,0	—21	—30
— 500	—25.3	—b3	~—^9
— m	~—32J)	îr6*	7-.80
— 300			5"129
	—51.5	—173	3-217
— wo	z-m	—m	
— 0	—	—	—
Hăcrîş
608
Mănunchi de armârâ
1.	Mâcriş. Bot., Agr.: Rumex acetosa L. Plantă perenă din familia Polygonaceae, cu rădăcină pivotantă, cărnoasă şi cu tulpina un h iu Iară, care atinge înălţimea de 1 m. Frunzele, de formă lunguiaţă, conţin acid oxalic şi vitaminele A, B şi C. Măcrişul nu e pretenţios faţa de climă şi de sol. Semănatul se face primăvara, vara sau toamna; cantitatea de sămînţă necesară e de 2-*-4 kg/ha. Măcrişul se înmulţeşte şi prin împărţirea tufei. Se recoltează frunzele, cari sînt folosite drept condiment. Producţia variază între 200 şi 6000 kg frunze la hectar. Durata unei plantaţii de măcriş e, în medie, de 5***6 ani. Sin. Burbunacă, Măcrişul-caprei.
2.	~ iepuresc.Bot., Silv.: Sin. Dracilă (v.).
3.	~ spinos. Bot., Silv.: Sin. Dracilă (v.).
4.	Mâcriş de balta. Agr.: Sin. Creson de fîntînă (v.).
5.	Mâgar, pl. măgari. 1. Zoo/., Zoot. V. sub Cabaline.
6.	Mâgar.2. Mş.: Sin. Cabestan manual transportabiI (v. sub Cabestan 1).
7.	Mâgâriţâ, pl. măgăriţe. Ind. ţâr.: Sin. Calup (v. Calup 3).
s. Maghiran. Bot., Agr. V. Magheran.
9.	Măgura, gresie de Stratigr.: Gresie eocenică în bancuri cu grosimea de 0,5***5 m, cu granulaţie medie sau grosieră, uneori microconglomeratică, de culoare cenuşie deschisă, căpătînd prin alteraţie o patină gălbuie sau cenuşie-verzuie şi formînd o crustă ruginie sau negricioasă, — care constituie partea superioară a flişului paleogen din Pînza de Măgura (Carpaţii occidentali), în special în regiunea Măgura Oravei (în Vestul Slovaciei). Gresia de Măgura conţine adeseori feldspaţi şi glauconit, iar varietăţile, mai fine conţin mică. Bancurile de gresie alternează cu argile marnoase tari, de culoare verde murdară, sau sînt negre, uneori brune.
Un fliş grezos de tipul Măgura, cu gresii în bancuri (cu grosimea pînă la 1 m, comparabile cu Stratele de Zlin din Slovacia şi cu gresii masive (în parte conglomeratice) se găseşte dezvoltat în ţara noastră în Maramureş, în basinul Izei (la Strîmturi) şi în munţii Lăpuşului, fiind acoperit spre vest de eruptivul Gutîiului.
10.	Mâgurâ, pl. măguri. 1. Geogr.: Formă pozitivă de relief, de obicei isodiametrică, izolată.
După geneza lor, măgurile pot fi: naturale sau antropogene. Cele naturale sînt martori de eroziune (v.), cu dimensiuni variabile, începînd de la microforme (popine) şi pînă la masive muntoase şi deluroase, iar cele antropogene, cari apar, de cele mai multe ori, în regiunile de cîmpie, sînt ridicate de omîn diferite scopuri (v. şi Curgan, Gorgan).
11.	Mâgurâ. 2: Sin. Bîtcă (v. Bîtcă 4).
12.	Mâieran. Bot., Agr.: Sin. Magheran (v.).
13.	Mâietoare, pl. măietori. Ind. ţâr.: Construcţia de lîngă gospodăria săteanului, în care se păstrează nutreţul, etc. (Transilvania).
14.	Mâişuire. Ind. alim.: Operaţia de fabricare a maişei (plămezii) din porumb, malţ, cartofi, melasă, etc.
Măişuirea se face în anumite condiţii de temperatură şi consistă în amestecarea Cît mai bună a malţului măcinat cu apă caldă (la fabricarea berii) sau cu apă rece şi cu terciul fierbinte rezultat la dezagregarea cartofilor sau a porumbului prin fierbere sau presiune (la fabricarea spirtului); de asemenea, în cazul melasei, prin diluarea, acidularea şi fierberea acesteia în scopul limpezirii, al micşorării concentraţiei, etc.
■15. Mâiugi pl. măiugi. Ind. ţâr.: Ciocan de lenrvn cu care se bate cînepa de toamnă, uscată, pentru ca să se frîngă.
16.	Mâiuţ, pl. măiuţe. Ind. ţâr.: Lopată mică cu care se bate cînepa. (Termen regional, Banat.)
17.	Mâiai. 1. Agr.: Sin. Mei (v.).
18.	Mâiai. 2. Ind. alim.: Produs obţinut prin măcinarea porumbului în mori. Se fabrică în mai multe sorturi, cari se deosebesc prin gradul de extracţie şi gradul de fineţe. Se foloseşte, în special, în alimentaţia omului. Sin. Făină de porumb.
19.	Mâiţârie, pl. măiţării. Ind. alim.: Sală destinată germinării orzului şi care îndeplineşte anumite condiţii ca: temperatură constantă de 10***12°, luminozitate redusă, aerisi e uşoară, fără umezeală sau mucegai, cu pardoseala puţin înclinată, curată, etc.
După modul de lucru, mălţăriile sînt cu „arii“ sau pneumatice, în acest ultim caz fiind de două feluri, şi anume: cu compartimente sau cu tobe de germinare.
In măiţării se produce malţul scurt sau malţul lung, destinat fabricilor de bere, în primul caz, şi celor de spirt, în al doilea caz. Sin. Slădărie.
20.	Mâlurâ. Agr.: Una dintre cele mai periculoase bol i ale grîului. E produsă de cinci specii de agenţi patogeni: Tilletia foetida (Wallr.) Liro, T. tritici (Bjerk.) Wint., T. triticoides Săvul, T. intermedia Gassner şi T. nanifica (Wagner) Săvul. Sporii mălurii se lipesc de boabele de grîu şi sînt introduşi, împreună cu sămînţă, în sol, unde germinează şi, trecînd prin diferite forme de dezvoltare, dau naştere miceliului ciupercii, care pătrunde în plantulele tinere de grîu şi creşte prin tulpină în sus, pînă cînd ajunge în inflorescenţe. Apoi infectează ovarele, formînd în interiorul acestora o masă albicioasă, care înlocuieşte embrionul şi endospermul. Miceliul se transformă în clamido-spori, prin cari se perpetuează infecţia cu mălură.
Infecţia şi dezvoltarea mălurii sînt favorizate de semănatul adînc, de umiditate, de temperatura joasă a solului în timpul încolţirii şi răsăririi grîului, de rezistenţa slabă la atacul ciupercii, a unor specii şi soiuri de grîu. Plantele atacate au paiul mai scurt cecît cele sănătoase, spicul îndreptat în sus şi de culoare verde-albăstruie. Boabele conţin un praf negricios (sporii mălurii), cu miros puternic de peşte alterat. Măsuri pentru a împiedica răspîndirea mălurii sînt: curăţLea batozelor şi a semănători lor înainte de treierat şi ce semănat; aşezarea batozei departe de terenurile cari urmează să fie semănate cu grîu; cultivarea de soiuri de grîu rezistente la mălură; etc. Combaterea cu mijloace chimice consistă în dezinfectarea grîului de sămînţă cu fungicide specifice, pe cale uscată sau umedă.
Mălura orzului, provocată de ciuperca Tilletia pancici Bub. şi Ran., se manif. stă şi e combătută ca şi mălura grîului.
21.	Mânunchi, pl. mănunchiuri. 1. Gen., Agr.: Grup de mai multe fire (de grîu, iarbă, flori, paie, fire, etc.), cari se pot cuprinde cu mîna.
22.	Mânunchi. 2. E/t.; Latura instalată într-o crestătură (v.) de maşină electrică, a bobinei unei înfăşurări repartizate.
23.	Mânunchi de armare. Cs.: Mănunchi alcătuit din straturi orizontale de fire de sîrmă de oţel superior (coarde) sau dintoroa-ne de cablu de sîrmă, folosit la armarea unor tipuri de elemente de construcţie executate din beton pretensionat şi cu ajutorul căruia se realizează pretensionarea acestor elemente. Secţiunea mănunchiuri lor de armare poate fi pătrată sau dreptunghiulară. Firele mănunchiului sînt menţinute distanţate între ele cu ajutorul unor distanţiere aşezate în plane transversale pe axa mănunchiului. De obicei, mănunchiurile de armare sînt învelite cu o cămaşă de tablă. Faţă de cablurile de armare, mănunchiurile prezintă avantajele că permit întinderea succesivă a firelor de sîrmă, astfel încît pot fi realizate eforturi mari de pretensio-nare cu ajutorul unor prese de putere relativ mică, şi permit umplerea canalelor în cari sînt aşezate armaturile, cu mortare preparate cu agregate cu granule mai mari. Prezintă următoarele dezavantaje: creează dificultăţi de realizare a traseelor curbe ale armaturilor; reclamă un număr mai mare de piese metalice (de distanţare, de ancorare, etc.); reclamă, în general, suprafeţe de rezemare la capete mai mari; măresc secţiunea pieselor de beton, deoarece elementele mănunchiurilor sînt aşezate distanţate între ele, iar numărul lor poate fi destul de mare; reclamă manoperă mai multă pentru pretensionare, iar ancora-jele sînt mai costisitoare.
Mânunchi de pretensionare	609	Mănuşă
Tipurile de mănunchiuri de armare folosite cel mai frecvent sînt: mănunchiul sistem Magnel şi mănunchiul sistem Leoba (Leonhardt şi Bauer).
Mănunchiul sistem Magnel (v. fig./) e constituit dintr-un număr de fire de oţel, multiplu de opt, ancorate la
/. Mănunchi de armare sistem Magnel. a) secţiune longitudinală, verticală; b) secţiune longitudinală, orizontală; c) vedere din faţă; d) vedere în perspectivă a dispozitivului de ancorarea sîrmelor; e) secţiune longitudinală şi vedere de sus a plăcii cu crestături a dispozitivului de ancorare ; 1) piesă de beton ; 2) mănunchi de armare; 3) secţiune transversală curentă prin mănunchi; 4) placă de reazem; 5) placă de ancorare.
capete cu ajutorul unor plăcuţe cu crestături şi al unor pene de oţel. Firele sînt menţinute în poziţia prescrisă cu ajutorul unor suporturi - distanţiere în formă de grilă. Aceste mănunchiuri pot fi folosite fie ca armaturi exterioare, fiind introduse în goluri amenajate în beton (în special la elementele alcătuite din piese prefabricate), fie ca armaturi interioare, înglobate în masa betonului. în ultimul caz, mănunchiul e învelii; cu o cămaşă de tablă cu grosimea de 0,2*• *0,3 mm.
Mănunchiul sistem Leoba e alcătuit din fire de oţâl sau din toroane de cablu, menţinute în poziţia prescrisă cu ajuto-
II. Secţiuni de mănunchiuri de armare sistem Leoba. a şi b) mănunchi cu fire cu secţiunea circulară; c) mănunchi cu fire cu secţiunea ovală; d) mănunchi cu cabluri de sîrmă; 1) fire de oţel; 2) distanţiere; 3) cămaşă de tablă; 4) mortar injectat; 5) cabluri elementare de sîrmă.
rul unor distanţiere în formă de pieptene, şi eînvelit cu o cămaşă de tablă (v. fig. II). Mănunchiuri le alcătuite din toroane sînt
folosite pentru forţe de pretensionare foarte mari (de ex., pentru poduri, s-au folosit mănunchiuri alcătuite din 400 de toroane, constituite fiecare din cîte şapte fire cu grosimea de 3 mm). Aceste mănunchiuri sînt ancorate cu ajutorul unui ancoraj fix şi al unui ancoraj mobil. V. şî sub Dispozitiv de ancorare.
î. Mânunchi de pretensionare. Cs. V. Mănunchi de armare.
2.	Mânuşar, pl. mănuşari. Ind. piei., Ind. text.: Lucrător calificat care se ocupa cu confecţionarea mănuşilor.
3.	Mânuşâ,pl. mănuşi. Ind. text., Ind. piei.: Articol de îmbrăcăminte destinat prote ţiei mîinilor contra agenţilor externi, determinaţi fie de climă, fie de condiţiile specifice ale diverselor ocupaţii sau profesiuni cari necesită muncă manuală directă.
După natura materialului, se deosebesc: mănuşi de piele, mănuşi de ţesături, mănuşi de tricot, mănuşi de cauciuc.
După format, se deosebesc: mănuşi obişnuite, cu cinci degete; mănuşi cu un deget; mănuşi fără degete; mănuşi înalte pînă la jumătatea antebraţului (musc.etar); mănuşi înalte pînă la coate.
După numărul straturilor cari le compun, se deosebesc: mănuşi simplex, dintr-un singur strat; mănuşi duplex, din două straturi de piei de mănuşi lipite; mănuşi căptuşite cu tricot; mănuşi îmblănite cu blană de piei de ovine tinere.
După modul de confecţionare, se deosebesc: mănuşi confecţionate prin cusătură manuală; mănuşi cusute mecanic, cari pot fi: mănuşi cusute pe faţă sau mănuşi cusute pe dos. La confecţionarea mecanică se pot folosi: cusătura lanţ cu un singur fir; cusătura lanţ cu două fire; cusătura lanţ cu mai multe tigheluri; cusătura de margine.
Mănuşile de piele sînt confecţionate fie din piele, fie din piele dublată cu blană sau cu tricot. Sînt mănuşi cu cinci degete, lungi pînă la articulaţia dintre mînă şi antebraţ, trecînd uşor de aceasta, încheiate cu buton sau nu şi confecţionate din piele subţire, suplă, plastic-elastică şi rezistentă la sol icitări mecanice, obţinută din piei de miel şi de ied, din piei ce ovine şi ce caprine mai mari (vătui şi cîrlani), din piei de porc (poale şi gîturi), din piei de căprioară şi de ren. Se foloseşte ca piele de mănuşi şi chamois-ul fabricat prin tăbăcire cu untură de peşte din spJt de piei de oaie.
Pentru confecţionarea mănuşilor se folosesc următoarele sortimente de piele:
Pielea glace se obţine excluziv din piei ce miel şi de ied şi posedă, pe lîngă plinătate şi moliciune, o alungire plastică foarte mare, un tuşeu plăcut şi o faţă deosebit de curată şi cu un anumit luciu. Se tăbăceşte cu o argăseală formată din alaun, sare de bucătărie, făină şi gălbenuş de ou, se usucă şi se depozitează timp mai îndelungat înainte de a se finisa. Vopsirea se efectuează pe masă cu o perie moale. După uscare şi reştoluire, pieile glacă de culoare neagră primesc un lustru de grăsimi şi ceruri, iar cele colorate se pudrează cu talc şi se lustruiesc prin pluşare.
Pielea moca e piele de ied sau de miel tăbăcită glac£ şi recro-mată, a cărei faţă a fost îndepărtată prin şlefuire, devenind mată şi uşor pluşată ca o ţesătură. Şlefuirea se efectuează în stare umedă.
Pielea ser, numită şi piele daneză sau suedeză, e o piele glac£ finisată prin şlefuire pe carne. Atît pielea şer cît şi pielea moca trebuie să fie şlefuite atît de fin, încît la trecerea cu mîna peste suprafaţa şlefuita să nu apară un luciu sau o deosebire de nuanţă prin culcarea spicului.
Pielea nappa se fabrică din piei de ovine şi de caprine mai grele, cari au fost argăsite glace şi retratate cu extract de gambir. Prin retratarea cu cantităţi mai mari de săruri bazice de crom, înaintea retăbăcirii cu gambir, se obţine pielea nappa cromată.
Pielea de mănuşi tăbăcită în crom pur se obţine din piei de miel, de ied, de oaie, de viţel şi de porc, cari se tăbăcesc după procedeele obişnuite ale tăbăcirii cu crom, întrucîtva modificate pentru a obţine moliciune şi alungire plastică maximă.
39
Mănuşi de zaîe
610
Pielea de mânuşi velours se obţine din piei de vînat (cervidee), de viţel, şi din şpalturi de piei de vită, după o cenuşărire pronunţată, decalcificare intensă şi o tăbăcire cu crom lentă.
Pielea de mânuşi pecari se obţine din pielea porcului sud-american pecari sau a porcului de apă carpincho. E o piele moale, lavabilă, tăbăcită cu crom, care are desenul stratului papilar pronunţat şi specific.
Mănuşile de ţesături se confecţionează din ţesături uşoare cu legătură diagonal pentru feţe căptuşite cu piei de ovine cu blană. Se produc şi mănuşi cu feţele combinate din ţesături şi piele. Mănu~ sile de ţesături au degetul mare tăiat împreună cu corpul mănuşii. Cusăturile utilizate la confecţionarea acestor mănuşi sînt din două sau din trei fire de aţă cu fineţea 76/3, 80/3, 100/3, aţa trebuind să aibă culoarea materialului din care se confecţionează mănuşa. în cazul ornamentării marginilor de încheiere se utilizează aţă de culoare diferită.
Mănuşile de tricot, după modul de producere, pot fi: mănuşi tricotate fasonat şi mănuşi confecţionate din tricot. Mănuşa poate fi de tip I (cu cinci degete) sau de Lip II (cu un deget). Mănuşa tricotată fasonat se produce în întregime pe tricoteze rectilinii, manşeta şi palma se produc pe maşini circulare automate de tricotat, iar degetele, pe tricoteze rectilinii. Partea de deasu?ra a palmei poate fi simplă sau cu desen în relief, cu desen de culoare sau cu a licaţii manuale de efecte vanisate prin aplicare. Mănuşile confecţionate din tricot sînt de obicei cu cinci degete şi pot fi cu degetul mare aplicat sau croit din bucată.
Materialul folosit la confecţionarea mănuşilor tricotate poate fi: tricot simplu de bumbac în combinaţie cu pînză de bumbac sau de lînă în amestec pentru căptuşeală; tricot de bumbac scămoşat, compus din două straturi; tricot de bumbac simplu, scămoşat; tricot de bumbac în combinaţie cu tricot scămoşat sau ţesătură de lînă ori oe lînă în amestec pentru căptuşeală; tricot obţi ut din fire sintetice, relon, nylon, etc.; la mănuşile de tricot sintetic pentru femei, manşeta, care se face de obicei în legătură patent, e înlocuită cu diferite garnituri de ornamentare (de ex. dantele).
Mănuşile de cauciuc natural sau sintetic sînt folosite în scop de protecţie contra unor agenţi specifici profesiunii. După fabricaţie şi componenţă, se deosebesc: mănuşi confecţionate pe calapod şi vulcanizate liber; mănuşi confecţionate prin presare în matriţă; mănuşi înmuiate, obţinute pe forme de porţelan cufundate în soluţie de cauciuc.
După utilizare, se deosebesc: mănuşi de protecţie contra acizilor şi bazelor; mănuşi contra grăsimilor; mănuşi contra solvenţi lor şi contra produselor petrol iere; mănuşi chirurgicale; mănuşi pentru radiologi; mănuşi dielectrice pentru lucru la înaltă tensiune. —
Mănuşi de protecţie: Mănuşi folosite pentru protecţia mîinii contra agenţilor specifici profesiunii:
Mânuşi pentru sudori: Mănuşi lungi (muşchetar) cu mănuşa propriu-zisă cu cinci degete, confecţionată din piele de viţel tăbăcită glace sau nappa-crom, şi partea superioară din piele de porc sau din şpalt tăbăcite în crom, întinzîndu-se pînă la jumătatea antebraţului; pentru protecţia cusăturii contra picăturilor metalice sau contra zgurii, mănuşa se coase pe 'dos.
Mânuşi pentru turnători; Mănuşi lungi (muşchetar) cu un deget, confecţionate din piele de bovine tăbăcită nappa-crom.
Mănuşi de sport: Mănuşi de piele seu de tricot, folosite pentru satisfacerea unor exigenţe ale unor competiţii sportive. Astfel, mănuşile de box sînt mănuşi cu un deget, confecţionate din chevreau, într-o formă care corespunde pumnului strîns, avînd o pernă de păr de vită pe porţiunea dorsală a mănuşii; mănuşa se încheie cu un şiret în dreptul articulaţiei mîinii cu antebraţul; dimensiunile exterioare corespund unor prescrip-ţiuni ale regulamentului competiţiilor; mănuşile de motociclişti
sînt compuse dintr-o mănuşă obişnuită cu cinci degete, confecţionată din piele groasă de mănuşă (nappa) (de regulă de piele de capră), prelungită cu o apărătoare a antebraţului, dintr-o piele mai rigidă (de bovine, porcine) pînă la jumătatea antebraţului (mănuşă muşchetar); mânuşile pentru ciclişti sînt scurte, „fără degete" (la cari degetele tubulare, fără fund, se întind pînă la jumătate din falanga bazală), confecţionate din piele de caprine sau de viţel, avînd, pe porţiunea dorsală a mănuşii, perforaţii circulare; mănuşile pentru scrimă sînt lungi (muşchetar), de piele ser sau moca, de culoare albă, lungi pînă la partea superioară a antebraţului; 'mânuşile pentru hockey pe ghecţâ ^ sînt lungi (muşchetar), de piele moca sau ser, şi prezintă pe porţiunea dorsaiă o dublură care formează mici buzunare în cari se introduc beţe de bambus pe dimensiuni corespunzătoare diametrului şi lungimii oaselor mîinii, pentru a feri oasele de eventualele lovituri; mânuşile pentru călărie sînt lungi (muşchetar), de piele glace lavabilă sau nappa lavabilă, în culori variate; mănuşile pentru ski sînt lungi, cu un deget de tricot de lînă sau de ţesătură impermeabilizată, căptuşite cu tricot, molton (v.) sau cu blană.
î. Mânuşi de zale. Agr.: Mănuşi confecţionate din zale de oţel, folosite la curăţirea trunchiului şi a ramurilor groase, de ritidom, de muşchi şi de licheni, de ouă de insecte, de păduchi ţestoşi, etc. Curăţirea pomilor cu mănuşi de zale e urmată, de obicei, de badijonarea trunchiuri lor cu lapte de var, zeamă sulfocalcică, uleiuri minerale, etc.
2.	Mar, pl. mere. 1. Bot., Agr.: Fructul pomului care se numeşte măr (v. Măr 2).
3.	Mâr, pl. meri. 2. Bot., Agr.: Pom din genul Malus, familia Rosaceae. Soiurile cultivate (peste 10 000) provin din următoarele patru specii sălbatice: mărul pădureţ (Malus silvestris L), mărul pitic (Malus pumila Mii!.), mărul siberian (Malus baccata Borkh.), mărul chinezesc (Malus prunifolia Borkh.). Mărul cultivat are un sistem^ radicular bine dezvoltat, dar care nu pătrunde adînc în sol. înălţimea mărului variază între 2 şi 3 m şi 18---20 m, după port-altoi; diametrul trunchiului e de 30--* 60 cm. Florile sînt mari, pedunculate, de culoare albă, roză sau roşie; ele se deschid odată cu apariţia frunzelor sau chiar înainte de aceasta. Fructul e format din receptaculul floral îngroşat şi diferă mult de la un soi la altul, din punctul de vedere al mărimii, al formei, al culorii, al gustului şi al epocii de maturitate. în fiecare lojă a fructului sînt cîte 2-*-4 seminţe brune. Fecundaţia mărului e alogamă şi se produce cu ajutorul insectelor. Intrarea pe rod se produce la 3***6 ani de la plantare, după soi. Mărul altoit pe port-altoi sălbatic rodeşte după 7*** 15 ani. în primii ani, mărul creşte foarte viguros, dar după intrarea pe rod creşterea devine lentă. E rezistent la ger, la boli şi la dăunători. Trăieşte 20---30 de ani, cînd e altoit pe port-altoi slab, şi 80---100 ani, cînd altoirea s-a făcut pe port-altoi sălbatic.
Mărul trebuie cultivat pe soluri lutoase-nisipoase sau nisipoase- lutoase, adînci, fertile, cu reacţia neutră sau slab alcalină. Cerinţele faţă de apă sînt mari. Soiurile de vară au nevoie de 125 de zile în cari temperatura să nu scadă sub 0°; la soiurile tîrzii, perioada corespunzătoare trebuie să fie de 150* * * 180 de zile.
Mărul se înmulţeşte, în general, prin altoire. Port-altoaiele se obţin, fie din sămînţă, fie pe cale vegetativă. Plantarea se face de preferinţă toamna. îngrijirea mărului consistă în tăieri diferite şi în combaterea dăunătorilor şi a bolilor. Producţia normală variază între 25 şi 200 kg de pom, după soi, după condiţiile de mediu, după sistemul de cultură şi după lucrările de îngrijire. Soiurile de măr cele mai răspîndite în ţara noastră sînt: Astrahan alb, Astrahan roşu, Borovinca, Gravenstein, Aport, Parmen auriu, Renet de Landsberg, Renet portocaliu, Domnesc, Creţesc, Pătul, lonathan, London Pepping, Boiken, Frumos de Boskoop, etc.
Mar pădureţ
611
Mărginaşe
Dăunătorii principali ai măruiui sînt: omida fluturelui alb (Aporia crataegi L.), molia mărului (Hyponomouta mal inel la ZelL), viermele mărului (Carpocapsa pomonella L.), puricele mărului (Psylla mali Schmdb.), gărgăriţa fiorilor de măr (Antho-•nomus pomorum L.) şi, în special, păduchele din San-Jose (Aspi-diotus perniciosus Comst.). Dintre bolile cari atacă mărul trebuie menţionate: putregaiul brun al fructelor de măr (Monilia fructigena Pers. Sacc.), boala petelor cafenii şi rapănul (Endo-stigme inaequalis Cooke Aderp.), făinarea mărului (Podo-sphaera leucotrizha Eli. şi Ev. Salrn.), cari se combat cu preparate fungicide.
în zonele cu climă temperată, mărul e principalul pom cultivat. Fructele au valoare alimentară mare şi sînt folosite în alimentaţie în itare proaspătă şi în stare conservată, sub diferite forme: marmeladă, peltea, compot, mere uscate, mere murate. Din mere se prepară, de asemenea, diferite băuturi: suc, cidru, etc.
1.	~ pădureţ. Silv.: Malus silvestris Mill. Specie arborescenta din genui Maius Mill., familia P\Osaceae Juss. E un arbore de mărimea III, nedepăşind înălţimea de 12 m, şi uneori e numai arbust mare. Se întîlneşte destul de rar, ca element de disemi-naţie, în pădurile de stejar, din regiunea de cîmpie şi de coline, localizîndu-se în luminişuri şi pe marginea arboretelor. Are importanţă forestieră cu totul secundară. Fructele sale (merele pădureţe sau coricove) constituie hrană pentru vînat; în oarecare măsură, sînt valorificate în industria alimentară, mai aies ca adaus la marmelade, etc. Sin. Măr sălbatic.
2.	Mar. 3. Nav.: Sferă de lemn (v. fig.) cu un canal diametral prin care trece o saulă numită zbir. Se foloseşte la prinderea troţe-lor, a vergilor superi-oarede lemn şi asaule-lor picurilor de lemn.
3.	Mâr-câfâuz.
Nav.: Disc de lemn cu fante circulare, fixat de şarturi şi prin care trec, fiind ghidate, manevrele curente.
4.	Mârar. Bot., disc; 2) scripete; 3) locaş pentru fixarea pe
Agr.: Anethum gra-	CQtargi
veolensl. Plantă anuală din familia Umbelliferae. Are rădăcină pivotantă, tulpina cu înălţimea de 60--120 cm, frunze lineare, filiforme, fiori de culoare galbenă. Fructul e o achenă ovală. Nu are cerinţe mari faţă de climă şi sol. Se seamănă toamna, primăvara sau vara, folosindu-se 5***6 kg sămînţă la hectar. Culturile de mărar se prăşesc, se pltivesc, dar nu se răresc. Recoltarea frunzelor începe la 40---50 de zile, iar a tulpinilor, la 52---57 de zile după semănat. Producţia e de 5000*•• 10 000 kg de frunze şi de 10 000---15 000 kg de tulpini la hectar. în cazul cînd recoltarea se face la date mai tîrzii, atît producţia de frunze cît şi producţia de tulpini sînt mai mari. Pentru cultura forţată a mărarului se folosesc sere şi răsadniţe, în cari se obţin producţii de 1***
2	kg/m2. Frunzele tinere se întrebuinţează la pregătirea mîncă-rilor, iar tulpinile, drept condiment la pregătirea murăturilor.
5.	ulei de Ind. alim.: Ulei cu compoziţia chimică: d-oc-fe land ren, terpinen, limonen, carvonă, dillapiol, isomiristi-cină şi cu caracteristicile: dl5= 0,880***0,915; [oc]D=-!-860*** -f-105°; solubil în alcool; 1,477* •• 1,491. Se obţine din seminţele de mărar, şi poate fi extras, prin distilare cu vapori de apă, din planta conţinînd fructul nematurizat sau din fructul matur şi separat de plantă. Uleiul provenit din planta întreagă se obţine cu un randament de 0,3 * * * 1,5 %, iar cel provenit din seminţe se produce cu un randament de 2,5—3,5%. Se utilizează în industria alimentară, la conservele de carne şi de legume.
6.	Mârâcinaşh Ind. text.: Cusătură efectuată manual prin împunsături în zig-zag, care se utilizează, fie ca o cusătură de ornamentare, fie ca una de acoperire a marginii detaliului tăiat şi îndoit, pentru a evita destrămarea.
7.	Mărăcine, pl. mărăcini. Silv.: Numire populară peritrll unii arbuşti purtători de spini, cum sînt: porumbarul (Prunus spi-nosa L.), păducelul, numit şi gherghinar (Crataegus L.), etc. Mărăcinii constituie adeseori şi vegetaţia de avangardă a pădurii, în staţiuni defavorabile (de ex.: în antestepă sau în locuri păşu-nate).
8.	Mărfar, pl. mărfare. C. f.: Sin. Tren de marfă (v.).
9.	Mărgărit. Mineral.: Varietate de mică de tip casant, cristalizată în sistemul monoclinic, de culoare albă-cenuşie, cu aspect sidefos. Se găseşte în şisturile cloritoase din insula Naxos, paragenetic cu mineralele din zăcămîntul de emeri.
10.	Mârgâritar, pl. mărgăritare. 1. Mineral.: Perlă naturală (v. sub Perla).
11.	Mârgâritar. 2. Cs.: Pietriş mărunt, alcătuit din granule cu dimensiunile în.re 7 şi 15 mm, şi fâră material fin. E folosit la confecţionarea unor betoane pentru faţade, a mozaicurilor, a unor îmbrăcăminte ru'ziere asfaliice, sau pentru a fi aşternut în curţi, ori pe aleele din parcuri sau din grădini.
12.	Mârgea, pl. mărgele. 1. Gen.: Boabă de sticlă, de piatră, etc., avînd diverse forme şi culori, care poate fi înşirată pe aţă, cusută pe un veşmînt, pe o pînză, etc. şi e folosită ca podoabă.
13.	Mârgea. 2. Elt.: Izclatorcare se inseriază pe un conductor electric, de exemplu pe conductoarele de legătură la periile maşinilor electrice.
14.	Mârgean. Zool.: Coralier actual, din subclasa Octoacti-nierilor, care se găseşte în Marea Mediterană. Se caracterizează prin culoarea roşie aprinsă a scheletului calcaros al coloniei, care se întrebuinţează la confecţionarea unor obiecte de înfrumuseţare, ca mărgele, brăţări, etc.
io.	Mârgeluire. Agr.: Accident care se manifestă la viţa de vie prin prezenţa, pe acelaşi ciorchine, a unor boabe de mărimi diferite: unele cu dezvoltare normală, şi altele mai mici, dintre cari unele au seminţe mici şi mai puţine, iar altele nu au seminţe (partenocarpice). Mărgeluirea e provocată de condiţii atmosferice defavorabile, ca ploi persistente, temperaturi joase şi vînturi puternice în timpul înfloritului (mărgeluire meteorică), de o creştere prea puternică a coardelor (mărgeluire fiziologică), de constituţia anormală a fiorilor (mărgeluire constituţionilă), sau de diferite boli şi accidente (mărgeluire patologică).
16.	Mârginaşe. Ind. hîrt.: Dispozitiv format din curele sau din lame metalice, aşezat la marginile sitei plane a unei maşini de fabricat hîrtie (v.) sau carton (v.), după cutia de alimentare, pentru a împiedica pasta de hîrtie să curgă afară de pe sită, cînd se găseşte în zona valţurilor registre.
La maşinile cu viteză mică (pînă la 100 m/min), mărginaşele sînt formate din două curele de cauciuc, cu grosimea de 35*** 60 mm, susţinute fiecare de două sau de trei roţi. Curelele stau libere pe sită şi se deplasează împreună cu aceasta. Ele sînt spălate, în permanenţă, cu ajutorul unei vine de apă care îndepărtează aglomerările de material cari ar adera la ele. Roţile unei curele sînt solidarizate de un cadru metalic, care se poate apropia sau depărta de celălalt, în funcţiune de lăţimea care urmează să se dea benzii de hîrtie.
La maşinile de construcţie recentă, rapide şi cu viteză medie, curelele mărginaşe s-înt înlocuite cu lame metalice terminate cu o bandă de cauciuc care se apropie de sită pînă la 1***2 mm. Lamele sînt fixate la partea de jos a cadrului pentru formate al mesei sitei. Pentru a asigura etanşeitatea, la partea exterioară a fiecărei lame mărginaşe se găseşte cîte o ţeavă cu găuri care împroaşcă apă sub presiune, exact la iimita dintre banda de cauciuc şi sită.
39*
Mărginită, funcţiune **
612
Mărime
1.	Mărginită, funcţiune Mat. V. sub Funcţiune 1.
2.	Mărime, pl. mărimi. 1. Gen.: Fiecare dintre proprietăţile asociabile univoc elementelor unui ansamblu dat de obiecte de aceeaşi natură, prin faptul ci între oricari două obiecte ale ansamblului există, fie o relaţie de echivalenţă —■ în care caz I i se asociază aceeaşi mărime — fie o relaţie de ordonare — în care caz se asociază primului obiect o mărime mai mare, iar celui de al doilea, o mărime mai mică, sensul în care se consideră relaţia de ordonare fiind ales o dată pentru totdeauna.
Conceptul de mărime definit astfel e un element al unei mulţimi ordonate abstracte — numită specie de mărimi
—	în care se reprezintă univoc, dintr-un punct de vedere determinat, ansamblul de obiecte considerat. Acest concept se precizează sau se extinde în diferite moduri în Matematici, în Fizică, etc. (v. şi sub Mărime 2, Mărime 3, Mărime 4). Sin (parţial) Mărime scalară.
Dacă x, y, ••• sînt obiectele unui ansamblu, se numeşte relaţie de echivalenţă o relaţie binară xEy, simetrică (adică astfel, încît xEy implică yEx:dacă obiectul xzre ace eaşi măr in ie ca obiectul y, atunci şi obiectul y are aceeaşi mărime ca x) şi transitivă (adică astfel încît xEy şi yE% implică xE%: dacă obiectul x are aceeaşi mărime ca y şi y are aceeaşi mărime ca atunci şi x are aceeaşi mărime ca %). Uneori se poate considera explicit şi o proprietate de reflexivitate pentru relaţia de echivalenţă (adică există xEx: x are aceeaşi mărime cu el însuşi).
Se numeşte relaţie de ordonare o relaţie binară xOy, asimetrică (adică astfel încît xOy exclude pe yOx: dacă obiectul x are mărimea considerată mai mare decît obiectul y, acesta din urmă nu are mărimea mai mare decît x) şi transitivă (adică astfel încît xOy şijyO^; impl ică x0%: dacă obiectu I x are mărimea mai mare decît y şi y o are mai mare decît %, atunci şi x are mărimea mai mare decît ^). Dacă există relaţia de ordonare xOy există şi o relaţie de ordonare inversă. yO — 1x, adică dacă y are mărimea mai mare decît x, x are mărimea mai mică decît y. De aceea sensul în care se consideră relaţia de ordonare trebuie precizat explicit.
în căzui general, pentru un ansamblu dat de obiecte, există mai multe perechi de relaţii de echivalenţă şi ordonare posibile şi chiar în cazul unei aceleiaşi perechi de astfel de relaţii, asocierea de mărimi obiectelor ansamblului se poate face în mai multe moduri, fiecare mod de asociere definind cîte o specie de mărimi.
Caracterizarea completă a unei specii de mărimi se face pe baza unei axiomatizări corespunzătoare — care dă o anumită structură algebrică (v.) mulţimii pe care o constituie o specie de mărimi — fie direct, fie indirect, adică prin intermediul structurii ansamblului de obiecte la care se referă.
Dacă atît în ansamblul de obiecte, cît şi într-o specie de mărimi asociată lui, sînt definite independent operaţii de compunere (comutative şi asociative) şi dacă la compunerea obiectelor ansamblului corespunde biunivoc compunerea mărimilor acestor obiecte, specia de mărimi respectivă se numeşte specie de mărimi extensive', dacă cele două compuneri nu se corespund biunivoc, ea se numeşte specie de mărimi intensive. Există specii de mărimi cari, nefiind asociate unor ansambluri de obiecte înzestrate cu o operaţie de compunere (definită independent de aceea a mărimilor), nu sînt nici extensive şi nici intensive.
Exemple de şpecii de mărimi, în acest înţeles, sînt următoarele:
în Matematici: puterea unei mulţimi (v. sub Mulţime); numerele naturale, întregi, fracţionare, reale, definite pentru clase de mulţimi; probabilităţile, definite pentru evenimente aleatorii; lungimile, ariile, volumele, definite pentru figuri geometrice; etc.
în Ştiinţele naturii: distanţa şi durata, definite pentru perechi de evenimente locale şi instantanee ; masa şi densitatea ei, sarcina electrică, temperatura, etc., definite pentru corpuri; componentele scalare ale forţei, lucrul mecanic, puterea, etc., definite pentru interacţiunile	sistemelor	fizice	cu
corpurile; energia, componentele scalare	ale	impulsului,	com-
ponentele scalare ale momentului cinetic, etc., pentru sisteme fizice oarecari.
în ştiinţele tehnice şi economice: randamentul, capacitatea de producţie, productivitatea, valoarea, etc.
Dintre speciile de mărimi menţionate mai sus, puterea unei mulţimi, probabilitatea, volumul, masa, sarcina electrică* energia, capacitatea de producţie, etc. sînt exemple de specii, de mărimi extensive, iar densitatea, temperatura, randamentul, etc. sînt exemple de specii de mărimi intensive.
3.	~ extensiva. Gen. V. sub Mărime	1.
4.	~ intensiva. Gen. V. sub Mărime	1.
5.	~ matematică. Mat. V. Mărime 1.
6.	^ scalara. Mat.: Sin, Scalar (v.). V. Mărime 1, şi sub Mărime 3.
7.	Mărime. 2. Mat.: Fiecare dintre sistemele (ordonate) de elemente — mărimi în sensul de sub 1 şi, în particular, numere —, constituind o mulţime — specia de mărimi —şi avînd o anumită structură algebrică, în care egal itateae definită prin egalitatea tuturor elementelor omologe ale sistemelor respective, iar compunerea (adunarea), prin compunerea elementelor omologe ale sistemelor respective. în particular, sistemul de elemente care constituie mărimea se poate reduce la un singur număr, ceea ce asigură şi existenţa unei relaţii de ordonare între mărimi inegale din aceeaşi specie. Sin. Mărime matematică.
Exemple de specii de mărimi matematice sînt, în primul rînd, numerele (naturale, întregi, fracţionare, reale) şi apoi: mărimile complexe sau numerele complexe (v.)f definite prin perechi ordonate de numere reale cu anumite reguli de înmulţire, etc.; mărimile hipercomplexe sau numerele hipercomplexe (v.), definite prin grupări ordonate de numere reale, etc.; mărimile matriciale sau matricele (v.), definite prin ansambluri de elemente (în particular numere reale sau complexe) cu ordonare multiplă după una, două sau mai multe dimensiuni (cu unu, cu doi sau cu mai mulţi indici); etc.
Dacă se defineşte o funcţiune cu valori mărimi matematice de o anumită specie şi de argument scalar (de obicei o coordonată, spaţială sau temporală), mărimea matematică considerată se; mai numeşte mărime variabilă.
După natura funcţiunilor reprezentate de elementele numerice ale unei mărimi variabile, se mai deosebesc:
Mărime periodică, dacă elementele ei sînt funcţiuni periodice de aceeaşi perioadă de argumentul considerat, adică daca valorile mărimii se reproduc în aceeaşi succesiune la intervale egale ale argumentului.
Mărime oscilantă, dacă elementele ei sînt funcţiuni succesiv crescătoare şi descrescătoare, periodice sau pseudoperiodice.
Mărime pulsatorie sau ondulată, dacă elementele ei sînt funcţiuni periodice cari nu îşi schimbă semnul.
Mărime alternativă, dacă elementele ei sînt funcţiuni periodice de aceeaşi perioadă şi de valoare medie nulă; o mărime alternativă se numeşte simetrică, dacă valorile ei se reproduc în aceeaşi ordine şi cu semn schimbat după fiecare jumătate de perioadă.
Mărime armonică sau sinusoidală, dacă e o mărime periodică funcţiune sinusoidală de o expresie lineară şi, în general, neomogenă în raport cu argumentul.
Mărime pseudoperiodică şi, în particular, pseudoarmo-n i c ă, dacă poate fi exprimată prin produsul dintre o funcţiune periodică (în particular armonică) şi o funcţiune lent variabili de acelaşi argument.
Mărime complexă
613
Mărime
Mărime aperiodică, dacă elementele ei sînt funcţiuni cari nu îşi schimbă semnul şi tind fără oscilaţii către o limită constantă pentru valori mari ale argumentului.
1.	~ complexa. Mat.: Sin. Număr complex (v.). V. şi su.b Mărime 2.
2.	~ matematica. Mat. V. Mărime 2.
3.	~ matriciala.Mat.: Sin. Matrice (v.). V. şi sub Mărime 2.
4.	~ variabila. Mat. V. sub Mărime 2.
5.	Mărime. 3. Mat.: Fiecare dintre elementele unei mulţimi abstracte — ataşată unui spaţiu geometric cu una sau mai multe dimensiuni şi avînd o structură algebrică independentă de sistemul de coordonate utilizat în acest spaţiu — care asociază biunivoc fiecărui asemenea sistem de coordonate cîte un sistem de numere, numite componentele scalare ale mărimii în .sistemul-de coordonate dat, adică cîte o mărime matematică (în sensul de sub Mărime 2). Sin. (parţial) Mărime geometrică.
O mulţime abstractă de astfel de mărimi, ataşată unui spaţiu geometric dat, constituie o specie 'de mărimi. De obicei, specia de mărimi are o structură algebrică determinată numai pentru anumite clase de sisteme de coordonate utilizate în acel spaţiu. Mărimile matematice pe cari o mărime geometrică le asociază biunivoc fiecărui sistem de coordonate din ciasa considerată sînt adeseori matrice. Deoarece asocierea e biunivocă, relaţiei de transformare a coordonatelor. unui punct din spaţiu, la schimbarea sistemului de coordonate, îi corespunde biunivoc o anumită relaţie de transformare a elementelor acestor matrice, adică a componentelor scalare ale mărimii geometrice.
Dacă mărimea geometrică asociază biunivoc fiecărui sistem de coordonate cîte un singur număr (real sau complex), ea se numeşte mărime scalară. în Fizică prezintă o importanţă deosebită o clasă particulară de mărimi geometrice, ale căror componente scalare se transformă prin anumite , relaţii lineare şi omogene la schimbarea sistemului de coordonate, şi cari se numesc mărimi tensoriale (v. Tensor), şi, în particular: scalari invarianţi sau tensori de ordinul zero (v. Scalar), cari au cîte o singură componentă, aceeaşi, în fiecare sistem de coordonate; mărimi vectoriale sau tensori de ordinul întîi (v. Vector), cari asociază fiecărui sistem de coordonate cîte un sistem de componente scalare, şi anume cîte o componentă scalară de fiecare coordonată; tensori de ordinul al doilea, cari asociază fiecărui sistem de coordonate cîte o matrice pătratică, şi anume cîte o componentă scalară de fiecare pereche de coordonate (distincte sau nu); etc.
Cu proprietăţi analoge de transformare sînt mărimile pseudotensoriale (v. sub Tensor), cari diferă de cele tensoriale numai prin comportarea lor la schimbarea sensului axelor de coordonate şi mărimile s p i n o r i a I e (v. sub Spinor), cu componente complexe, interpretabile ca tensori de ordin semiîntreg. —
Dacă fiecărui punct din spaţiul geometric considerat i se asociază univoc cîte o anumită mărime geometrică dintr-o specie dată în	acel spaţiu,	se obţine un cîmp de mărimi şi, în
particular, un	cîmp scalar,	un	cîmp vectorial, un cîmp	tenso-
rial, etc. (v. sub Cîmp 3).
6.	~ geometrica. Mat. V. Mărime 3.
7.	~ spinorialâ.Mat.: Sin. Spinor (v.). V. şî sub Mărime 3.
8.	~ tensorialâ. Mat.: Sin. Tensor (v.). V. şî sub Mărime 3.
9.	~ vectoriala. Mat.: Sin. Vector (v.). V. şî sub Mărime 3.
io.	Mărime. 4. F/z.: Proprietate caracterizată cantitativ prin
posibilitatea asocierii biunivoce — în raport cu o proprietate de referinţă dată, de aceeaşi natură, numită unitate de măsură — a unei mărimi	matematice	sau	geometrice (în sensurile	de sub
Mărime 2 sau	Mărime 3).	Sin-	(parţial) Mărime fizică.
Procedeul concret care asigură asocierea considerată — independent de unitatea de măsură aleasă — se numeşte procedeu de comparare. Mulţimea tuturor mărimilor de aceeaşi
nvtură, definibile ca proprietăţi ale obiectelor unui ansamblu drt prin utilizarea unui aceluiaşi procedeu de comparare, se numeşte specie de mărimi. Dacă se alege unitatea de măsură (care e arbitrară în cadrul unei specii date), procedeul de comparare, completat cu indicarea în concret a unităţii şi aplicat relativ la aceasta, se numeşte procedeu de măsurare. Mărimea matematică asociată prin procedeul de măsurare unei proprietăţi (mărimi) date se numeşte măsura sau valoarea mărimii (uneori valoarea ei numerică) şi e relativă ia unitatea aleasă. Ea poate fi o mărime scalară sau o mărime definită de un sistem de componente scalare (vector, tensor, etc.). Deoarece aceste din urmă mărimi pot fi studiate şi excluziv pe calea proprietăţilor componentelor lor scalare, analiza care urmează, referitoare la problemele introducerii unei specii de mărimi şi ale formulării unui calcul cu mărimi, se restrînge la cazul mărimilor scalare, cari sînt şi mărimi în sensul de sub Mărime 1.
Condiţiile intrinsece ale unei specii de mărimi. Fie un ansamblu de obiecte fizice de aceeaşi natură. Aceste obiecte au o proprietate comună dacă — experimental — se poate stabili existenţa unei relaţii E, simetrice şi transitive, adică a unei relaţii de echivalenţă (v. sub Mărime 1) între obiecte ale ansamblului. în acest caz, toate obiectele ansamblului pot fi repartizate în clase de echivalenţă disjuncte (din punctul de vedere exprimat de relaţia de echivalenţă considerată), astfel încît în aceeaşi clasă să fie numai obiecte echivalente, iar în clase distincte să fie obiecte neechivalente.
Exemple : Relaţia de paralelism a dreptelor din spaţiu (obiectele ansamblului) e simetrică (dacă dreapta D1 e paralelă cu D2 şi D2 e paralelă cu Dx) şi transitivă (dacă L^e paralelă cu D2 şi D2 e paralelă cu Ds, atunci şi e paralelă cu Ds). De aceea, relaţia de paralelism defineşte specia de proprietăţi (comune tuturor dreptelor paralele) numită direcţia lor şi toate dreptele paralele între ele, adică de o aceeaşi direcţie, constituie o clasă de echivalenţă, orice dreaptă din spaţiu apar-ţinînd unei asemenea clase de echivalenţă şi numai uneia.
Relaţia „la fel de inert" a punctelor materiale din Mecanica clasică — definită de condiţia ca, în urma ciocnirii însoţite de cuplarea lor, după ce au fost proiectate unul contra celuilalt cu viteze egale şi de sensuri contrare, corpul rezultat să rămînă în repaus — e simetrică (prin însuşi modul ei de formulare experimentală) şi transitivă (dacă punctul material Cx e la fel de inert cu C2, şi C2 la fel de inert cu C3, experienţa arată că Cx e la fel de inert şi cu C3), adică e o relaţie de echivalenţă. De aceea, această relaţie defineşte specia de proprietăţi (comune tuturor punctelor materiale la fel de inerte) numită inerţia lor şi toate punctele materiale de aceeaşi inerţie constituie o clasă de echivalenţă, orice punct material aparţinînd unei asemenea clase şi numai uneia.
O specie de proprietăţi se poate exprima printr-o specie de mărimi scalare numai dacă se poate stabili experimental între obiectele ansamblului considerat, şi o adoua relaţie O, binară, asimetrică şi transitivă, adică o relaţie de ordonare (v. sub Mărime 1). Relaţia de ordonare trebuie să fie asociată relaţiei de echivalenţă date, în sensul că — între oricari două obiecte ale ansamblului cari nu sînt echivalente — trebuie să existe fie relaţia de ordonare, fie inversa ei. în acest caz, mulţimea claselor de echivalenţă disjuncte poate fi ordonată după cum sînt ordonate şi obiectele corespunzătoare.
Exemple: în spaţiu! tridimensional nu există o relaţie de ordonare a dreptelor asociată relaţiei de echivalenţă definite de paralelismul lor. De aceea clasele de echivalenţă conţinînd drepte de aceeaşi direcţie nu se pot ordona după criterii intrinsece, iar proprietăţii numite direcţie nu-i corespunde o mărime scalară.
Relaţiei de echivalenţă „la fel de inert" a punctelor materiale i se poate asocia o a doua relaţie „mai inert decît" — prin condiţia ca repausul corpului rezultat prin cuplarea a două puncte materiale cari nu sînt la fel de inerte să se obţină proiec-
Mărime
614
Mărime
tîndiHe unul contra celuilalt cu viteze diferite, şi anume proiec-tînd cu viteză mai mică punctul material „mai inert decît" celălalt. Această relaţie e asimetrică şi transitivă (experienţa arată că dacă Cx e mai inert decît C2 şi C2 e mai inert decît C3, atunci C1 e mai inert şi decît C3), adică e o relaţie de ordonare asociată relaţiei „la fel de inert" (deoarece, fiind date oricari două puncte materiale Cx şi C2, cari nu sînt la fel de inerte, sau Ct e mai inert decît C2, sau C2 e mai inert decît Q). Se poate ordona astfel mulţimea claselor de echivalenţă inerţială a punctelor .materiale, iar specia de proprietăţi numită inerţia lor se poate exprima prin specia de mărimi numită masa inerta.
Dacă echivalenţa şi ordonarea sînt astfel încît, printr-o funcţiune F cu valori reale să se poată stabili o corespondenţă biunivocă care păstrează ordinea, între mulţimea claselor de echivalenţă şi o parte continuă a mulţimii numerelor reale (considerate în ordinea lor naturală), se spune că perechea de relaţii de echivalenţă şi de ordonare asociate, împreună cu posibilitatea existenţei funcţiunii F, constituie condiţiile intrinsece ale unei specii de mărimi, adică ansamblul minimal de condiţii obiective, necesare şi suficiente, pentru a implica existenţa în natură a acestei specii de mărimi.
In exemplul considerat mai sus, condiţiile intrinsece ale speciei masă inertă — definită pentru ansamblul de obiecte numite puncte materiale — sînt constituite de relaţia de echivalenţă „la fel de inert", de relaţia de ordonare „mai inert decît" şi de posibilitatea de a asocia fiecărei clase de echivalenţă inerţială un număr real, — de exemplu, inversul raportului dintre viteza lui, înainte de ciocnirea (considerată mai sus) cu un punct material de referinţă, şi viteza punctului material de referinţă.
Existenţa în natură a unei specii de mărimi, asigurată prin condiţiile intrinsece menţionate, are un caracter obiectiv, independent de mijloacele folosite pentru măsurarea mărimilor, de unitatea de măsură aleasă, etc. Există însă mai multe specii de mărimi definite pentru acelaşi ansamblu de obiecte şi pentru aceeaşi pereche de relaţii de echivalenţă şi ordonare. Speciile de mărimi cu valori numericei3 şi 1 jm, de exemplu, corespund la aceleaşi clase de echivalenţă ordonate cari au fost definite de masa inertă m.
Criteriul de comparare e un ansamblu de patru convenţii suplementare care — prin alegerea funcţiunii F de reprezentare prin numere reale a claselor de echivalenţă — asigură definirea completă a unei specii de mărimi. Aceste convenţii sînt:
Convenţia de determinare a valorilor, conform căreia tuturor obiectelor din aceeaşi clasă de echivalenţă (şi deci clasei înseşi)
li	se asociază aceiaşi număr real, numit valoarea parametrică a mărimii; convenţia de ordonare a valorilor, conform căreia unuia dintre sensurile puse în evidenţă de relaţia de ordonare i se asociază valori parametrice crescătoare; convenţia de scară, conform căreia se indică condiţiile fizice (implicate de procedeul de comparare) în cari diferenţa valorilor parametrice asociate la două clase disjuncte e pusă egală cu diferenţa valorilor parametrice asociate la alte două clase disjuncte; convenţia de zero, conform căreia se indică clasa de echivalenţă căreia i se asociază valoarea parametrică zero.
Se demonstrează că, prin criteriul de comparare, valorile parametrice ale mărimilor din specia considerată, asociate biunivoc claselor de echivalenţă, sînt definite pînă la un factor pozitiv arbitrar; că, independent de acest factor, se pot defini: adunarea mărimilor din aceeaşi specie, înmulţirea cu un scalar, raportul a două mărimi din aceeaşi specie (ceea ce permite să se precizeze şi de cîte ori e mai mare o mărime decît alta), cum şi operaţii cu mărimi din specii diferite. Ultimele se pot defini numai prin funcţiuni omogene cu coeficienţi multiplicativi arbitrari, astfel ca schimbarea cu un factor a tuturor valorilor parametrice ale mărimilor dintr-o aceeaşi specie să
nu le afecteze. în acest calcul, o mărime X poate fi identificată cu ansamblul ordonat al valorilor ei parametrice posibile.
Unitatea de măsură euna dintre mărimile speciei U. asociată unei clase de echivalenţă cu valori parametrice pozitive, cu care se convine să se compare toate mărimile speciei. Compararea unei mărimi X cu unitatea ei de măsură se numeşte măsurare şi raportul XjU=X e chiar valoarea numerică sau măsura mărimii. Se poate deci scrie relaţia
x^xu
conform căreia mărimea e pusă egală cu produsul dintre valoarea ei numerică în raport cu o anumită unitate de măsură şi această unitate. Unitatea de măsură e univoc definită numai dacă se precizează în concret clasa de echivalenţă respectivă, adică cel puţin unul dintre obiectele cari îi aparţin şi cari se numesc reprezentările în concret ale unităţii. —
Există situaţii în -cari, din mulţimea convenţiilor posibile de scară, de zero şi de alegere a unităţii, se pot selecta unele, privilegiate din punctul de vedere al proprietăţilor ansamblului de obiecte la care se referă. Astfel, în cazul mărimilor extensive, scara şi zeroul se pot alege astfel încît compunerii obiectelor să-i corespundă adunarea mărimilor (de ex.: lungimea, aria, masa). în cazul existenţei unor constante universale (cum e viteza luminii în vid) se poate alege unitatea astfel, încît această constantă universală să aibă valoarea numerică unitate. în cazul general, însă, criteriul de comparare păstrează un caracter definitoriu pentru specia de mărimi care îi corespunde. Aceasta nu afectează cu nimic caracterul obiectiv şi necesar al relaţiilor pe cari experienţa le poate stabili între mărimi, adică al legilor naturii. Numai formularea acestor legi depinde de convenţiile criteriilor de comparaţie utilizate la definirea speciilor de mărimi. în fine, trebuie să se observe că, fiind date unele specii de mărimi, se pot defini noi specii, punînd valorile lor numerice egale cu anumite funcţiuni omogene de valorile numerice ale unor specii de mărimi cunoscute. E uşor de constatat că aceasta implică un nou sistem de relaţii de echivalenţă şi ordonare, respectiv o nouă specie de mărimi, care totdeauna poate fi introdusă şi direct, prin indicarea în concret a acestor relaţii şi a criteriului de comparare care îi corespunde.
Clasificarea speciilor de mărimi. Lăsînd la o parte clasificarea speciilor de mărimi matematice pe cari le reprezintă valorile numerice ale unor mărimi date, speciile de mărimi în această ultimă accepţiune pot fi clasificate, în principal, după natura ansamblului de obiecte la cari se referă, după scara la care se consideră fenomenele, după locul pe care îl ocupă în sistematica domeniului de cercetare studiat, după funcţiunea pe care o au în legătura cauzală a fenomenelor, după rolul pe care îl ocupă în sistematica unităţilor de măsură.
După natura ansamblului de obiecte şi după natura proprietăţilor la cari se referă, se deosebesc în principal:
Specii de mărimi fizice, cari caracterizează stările, transformării le şi interacţiunile sistemelor fizice de corpuri şi cîmpuri. în particular, ele pot fi specii de mărimi mecanice, acustice, termice, electromagnetice, optice, nucleare, etc.
Specii de mărimi chimice, cari, alături de cele fizice, caracterizează stările, transformările şi interacţiunile sistemelor fizicochimice şi reacţiile chimice.
După scara la care se consideră fenomenele, se deosebesc:
Specii de mărimi macroscopice, cari caracterizează sistemele fizice din punctul de vedere al proprietăţilor cari nu pun în evidenţă structura lor atomică şi sînt compatibile cu modelul continuu al sistemelor fizice ia scară macroscopică.
Specii de mărimi microscopice, cari caracterizează sistemele fizice la scară atomică şi subatomică.
Mărime conservativă
615
Mărime hidraulică
După locul pe care îl ocupă în. sistematica domeniului de cercetare studiat, se deosebesc:
Specii de mărimi derivate, cari—în cadrul unei sistematici date a unui domeniu de cercetare — se pot introduce prin analiză logică în funcţiune de-alte specii de mărimi de referinţă introduse în prealabil, fără a face apel la experienţă. în Cinematică, de exemplu, specia de mărimi viteză e^ derivată din speciile de mărimi lungime şi durată. în Electromagnetism, tensiunea electrică e o specie derivată din speciile intensitatea cîmpului electric şi lungime.
La introducerea unei specii de mărimi derivate cu ajutorul unei relaţii de definiţie a valorilor ei numerice se pot prezenta două situaţii speciale.
Dacă experienţa arată că aceste valori nu depind de valorile mărimilor în funcţiune de cari au fost definite, dar depind de natura materialului sau obiectului' la carc se referă (de ex. valorile rezistenţei electrice R definite prin relaţia R—U/I, în care U e tensiunea electrică în lungul conductorului parcurs de curentul continuu I), mărimea derivată nou introdusă e o mărime de material, iar relaţia ei de definiţie — în care se consideră explicit independenţa menţionată mai sus — e o lege de material (de ex. U=RI e legea lui Ohm).
Dacă experienţa arată că aceste' valori nu depind nici de valorile mărimilor în funcţiune de cari au fost definite şi nici de alte mărimi sau condiţii fizice (de ex. valorile mărimii definite de raportul forţei de atracţiune gravitaţională a două puncte materiale prin produsul maselor lor, multiplicat cu pătratul distanţei dintre ele), mărimea derivată nou introdusă e o constanta universală, iar relaţia, ei de definiţie — în care se consideră explicit independenţa menţionată — e o lege generală (de ex. legea atracţiunii universale).
Specii de mărimi primitive. cari — în cadrul unei sistematici date a unui domeniu de cercetare — nu se mai pot introduce prin analiză logică în funcţiune de alte specii de mărimi de referinţă introduse în prealabil, fără a face apel la experienţă. Speciile de mărimi primitive se, introduc deci prin indicarea explicită a relaţiilor de echivalenţă şi ordonare, respectiv a procedeului de comparare.
Dacă se modifică sistematica domeniului de cercetare studiat, unele specii de mărimi pot deveni, din primitive, derivate, şi invers. Numărul speciilor de mărimi primitive e însă invariabil în cadrul unui domeniu de cercetare dat şi la nivelui unei anumite teorii a acestui domeniu. El se poate reduce numai trecînd la o teorie mai cuprinzătoare, care reduce domeniul de cercetare respectiv la o ramură a unui domeniu mai larg, considerat la un nivel de cunoaştere mai profund. De exemplu, speciile de mărimi primitive ale unei teorii macroscopice pot deveni specii de mărimi derivate într-o teorie microscopică corespunzătoare.
în prezentările obişnuite, sînt specii de mărimi primitive:
Distanţa şi unghiul—în Geometria fizică; durata — în Cinematică; masa inertă, forţa — în Dinamică; masa grea, intensitatea cîmpului de gravitaţie — în Teoria gravitaţiei; căldura şi temperatura — in Termodinamică; sarcina electrică, ^momentul electric, momentul magnetic, intensitatea curentului electric, intensitatea cîmpului electric, inducţia electrică, intensitatea-Cîmpului magnetic, inducţia magnetică, în Eiectro-dinamica 'macroscopică; etc. Cînd se constituie un anumit domeniu de cercetare care presupune constituite în prealabil alte domenii, de cercetare (cum e Electrod inamica faţă de Geometrie, Cinematică, Dinamică, Termodinamică), speciile de mărimi primitive ale domeniilor constituite în prealabil se consideră primitive şi în noul domeniu de cercetare.
După funcţiunea pe care o au în legătura cauzală a fenomenelor, se deosebesc:
Specii de mărimi de sta re, cari intervin în caracterizarea stărilor iniţiale ale sistemelor izolate, din punctul de vedere al determinării univoce a evoluţiei lor viitoare (de ex. impulsul şi raza vectoare pentru un punct material).
Specii de mărimi accesorii, cari nu pot interveni în caracterizarea stărilor iniţiale ale sistemelor izolate, din punctul de vedere al determinării univoce a evoluţiei lor viitoare şi au valori cari pot fi deduse din cunoaşterea evoluţiei în timp a mărimilor de stare (de ex.: acceleraţia şi energia cinetică pentru un punct material).
Specii de mărimi de interacţiune, cari sînt necesare pentru caracterizarea interacţiunii cu exteriorul a sistemelor neizolate. Exemple: forţa, puterea, etc. Dacă se consideră un sistem mai cuprinzător, izolat, din care sistemul iniţial e numai o parte, speciile de mărimi de interacţiune ale acestuia devin specii de mărimi de stare sau accesorii pentru noul sistem, mai cuprinzător.
După rolul pe care îl au în sistematica unităţilor de măsură, se deosebesc:
Specii de mărimi fundamentale, ale căror unităţi de măsură se aleg independent, prin indicarea reprezentării lor în concret. Exemple: lungimea, durata, masa, intensitatea curentului electric, în Mecanică şi în Electromagnetism.
Specii de mărimi secundare, ale căror unităţi de măsură rezultă univoc, prin analiza logică a relaţiilor cari le leagă de speciile de mărimi fundamental’e, în funcţiune de unităţile independente ale acestor specii. V. şi Dimensiune, Raţionalizare, Număr, Sistem de unităţi, -Lege.
1.	~ conservativa. Fiz.: Mărime, funcţiune de starea unui sistem fizic, care rămîne invariabilă atît timp cît sistemul e izolat, şi a cărei viteză de variaţie — în cazul cînd sistemul nu e izolat — e egală şi de semn contrar cu suma vitezelor de Variaţie ale unor funcţiuni de stare a sistemelor exterioare, cu care interacţionează sistemul neizolat considerat. Exemple: energia (v.), masa (v.), sarcina electrică (v.), impulsul (v.), momentul cinetic (v.), etc.
2.	-^hidraulica. Mec., Hidr.: Viteza de depunere a particulelor solide în suspensie într-un fluid în repaus, la temperatura de 10°. Serveşte la dimensionarea deznisipatoarelor şi a decan-toarelor şi se exprimă în mm/s sau în cm/s.
Viteza de cădere a particulelor solide cari se găsesc într-un lichid depinde de dimensiunile, de forma şi de greutatea lor specifică, cum şi de densitatea şi viscozitatea lichidului, cari sînt funcţiune de temperatură.
Viteza de cădere a fiecărei particule în parte se poate considera constantă în tot timpul depunerii, în cazul în care particula nu îşi modifică mărimea în timp, forţa de greutate fiind echilibrată de rezultanta presiunilor exercitate de lichid şi de rezistenţa	la frecare între particulă şi	lichid.
Viteza	de cădere a unor particule	sferice	cu	diametrul	sub
0,1 mm e	dată de formula lui Stokes:
în care v	(cm/s) e viteza de cădere sau mărimea	hidraulică;
Pi (g/cm3) e densitatea materialului particulei; p e densitatea lichidului; pt, (g/cm-s) e coeficientul de viscozitate dinamică; g (cm/s2) e acceleraţia gravitaţiei; d (cm) e diametrul particulei.
Deoarece în formula lui Stokes s-a neglijat inerţia particulei în cădere, aplicarea ei e limitată la valori ale numărului Re< <0,5*--1. Această limită corespunde, de exemplu pentru nisip de cuarţ, cu d=0,1 mm, ia temperatura de 15°, cu o mărime hidraulică ^=10 mm/s.
Mărime meteorologică
616
Mărire
Oseen a adus o corecţie formulei lui Stokes şi a obţinut expresia:
==j_(pi-p'*^2 ” 18’
în care Re e numărul Reynolds Re—
°/
fo
temperatura T şi de numerele de moli Mj ale diferiţilor componenţi— definite de relaţiile:
'SMl
v fiind viscozitatea
vmm/s
Diagrama de sedimentare a suspensiilor în funcţiune de mârimea hidraulica a particulelor.
cinematică. Această formulă e aplicabilă în mişcarea laminară, deci pentru R<?<3.
Dincolo de limita regimului laminar de mişcare, adică pentru depunerea unor particule mari de nisip (regim turbulent cu strat limită laminar şi regim turbulent cu strat limită turbulent), se pot aplica alte formule, mai complicate, cari însă nu prezintă utilitate în practică, deoarece particulele solide din apele naturale ale rîurilor au mărimi, forme şi densităţi foarte diferite în aceeaşi probă de apă. Din această cauză, studiul sedimentării acestor suspensii se face în mod experimental, pe probe de apă luate din rîu în perioadele de viitură. Dacă înăiţimea vasului în care s-a lăsat în repaus proba de apă e h, iar timpul cît a fost lăsată pentru sedimentare e T, raportul h/T = v reprezintă viteza de depunere a celor mai mici particule cari au ajuns la fundul vasului. Cantitatea de suspensii depuse în timpul X se exprimă în % din totalul suspensiilor din proba de apă.
Dacă efectuarea cercetării se face la 10°, v reprezintă mărimea hidraulică a ceior mai fine particule din cele depuse.
Figura reprezintă diagrama de sedimentare a suspensiilor în funcţiune de mărimea hidraulică.
î. ~ meteorologica. Meteor.: Mărime care caracterizează situaţia atmosferică dintr-o localitate sau pe o suprafaţă geografică dată.
Mărimile meteorologice curente se numesc elemente meteorologice: temperatura aerului, presiunea, densitatea şi umezeala lui, direcţia şi intensitatea vîntului, nebulozitatea, cantitatea şi natura precipitaţiilor. O mărime meteorologică se numeşte conservativă cu referire la un proces dat, dacă rămîne constantă în cursul acelui proces. Principalele mărimi conservative sînt: umezeala specifică şi coeficientul amestecului, în procesele termodinamice uscate; temperatura potenţială, în procesele adiabatice uscate; temperatura echipotenţialâ, potenţial-echi-valentă şi pseudopotenţială, în procesele adiabatice umede, şi entropia, în procesele adiabatice (reversibile).
2.	~ stelara. Astr.: Sin. Magnitudine (v.).
3.	Mărime. 5. Ind. text.; Sistemul dimensiunilor specifice cari exprimă proporţiile corpului uman, pentru care e destinat un produs de îmbrăcăminte şi reprezentate prin perimetrul toracic şi înălţimea corpului uman. Se notează de exemplu: 50/11, cifra arabă reprezentînd jumătate din perimetrul toracic în centimetri, iar cea romană, clasa din care face parte înălţimea corpului.
4.	Mărimi parţial molare. Fiz., Chim. fiz.: Mărimile Mj — asociate fiecărui component J=1, 2---C al unui sistem cu C componenţi la echilibru termodinamic şi referitoare la o anumită mărime extensivă M funcţiune termodinamică de presiuneap, de
Mj~ \ â»,- lp,T.nM^.j
Mărimea M, fiind extensivă, e o funcţiune omogenă de gradul întîi de numerele de moli şi, conform teoremei lui Euler pentru funcţiuni omogene, rezultă:
Ă SAT
M(p, T,
Mărimile parţial molare Mj sînt deci funcţiuni omogene de
gradul zero de numerele de moli, adică funcţiuni de fracţiunile molare	Cum	numai	C	—1 fracţiuni molare sînt indepen-
dente, rezultă că cele C mărimi parţial molare nu sînt independente. Din diferenţierea relaţiei de mai sus rezultă că între variaţiile infinitezimale d/Vf *. aie acestor mărimi există relaţia:
C __
J J
J-1
Tpdp+W
dT= Ş njdMj
şi, în particular, la presiune şi temperatură constante, Gibbs-Duhem:
relaţia
C
s
njdMj — 0.
Mărimea extensivă considerată e adeseori entalpia (v.) G. în acest caz, entalpiile libere parţial molare
iberă
G
}pz>*k+r*j
"j r ~ kjtj
se mai notează cu \Lj şi se mai numesc potenţiale chimice ale componenţilor (j) în sistemul considerat.
5.	Mărimi,	specie de	Gen. V. sub Mărime	1,2, 3, 4.
e.	Mărire.	1. Fiz. V. sub	Caracteristică optică.
7.	Mărire.	2. Foto., Poligr.: Operaţia de copiere fotografică
(v. Copiere 2)	prin proiecţie,	în scopul obţinerii de	pozitive
(pe hîrtie sau pe pelicula fotosensibilă) şi, eventual, de negative (în reproducerea fotografică), de dimensiuni mai mari decît negativele sau diapozitivele copiate.
Mărirea se realizează cu ajutorul unor aparate speciale de mărit, în cazul fotografiei obişnuite, sau cu ajutorul aparatului de fotoreproducere (v. Reproducere, aparat pentru ^ fotografică^, echipat cu dispozitiv special de fixare a negativului sau a diapozitivului pentru proiectare în camera aparatului, în cazul reproducerii fotografice în pol igrafie.
Aparatele de mărit sînt de diferite tipuri, de ia cele mai simple, cari folosesc pentru iluminare lumina zilei, pînă la cele automate, cu i luminare electrică, putînd fi construite pentru lucrul atît în poziţie orizontală cît şi, de obicei, în poziţie verticală, sau ia cele cu reglaj electronic.
Cel mai simplu aparat de mărit, folosind lumina zilei, e cutia de mărit, care poate da o mărire la scară fixă (v. fig. /) sau măriri la scară variabilă, cînd cutia are un burduf (cutie universală de mărit).
/. Con de mărire.
1)	ramă cu negativul de mărit;
2)	obiectiv; 3) ramă pentru hîrtia de copiat; 4) cutie tron-
conică.
Mărire
617
Mărire
Aparatele de mărit cu iluminare electrică, a căror schemă generală e reprezentată în fig. II, se compun din următoarele elemente principale: un bec electric (de cele mai multe ori mat sau opal) cu	,
;
//.
mârit cu iluminare
Schema unui aparat de electrică.
1) sursă luminoasă; 2) reflector cu oglindă ; 3) con-densor optic; 4) obiectiv; 5) imaginea de mărit; 6) imaginea mărită.
o putere suficientă (75-•-250 W) şi cu un format cît mai mic posibil; dispozitive optice pentru concentrarea luminii, formate dintr-un con-densor optic (v.) cu diametrul puţin mai mare decît diagonala negativului	care	se	măreşte	(în
caz contrar, marginile imaginii sînt iluminate mai slab) şi dintr-un reflector cu oglindă; un ob'ectiv	fotografic	fix	sau
interschimbabil, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă distanţa focală cel puţin egală cu diagonala negativului de mărit, să fie lipsit de aberaţii, să aibă o luminozitate cît mai mare, pentru a putea face măriri cu timpi de expunere cît mai scurţi; suportul negativului care se măreşte; corpul aparatului (în general de metal), în care se montează elementele optice şi de iluminare şi suportul negativului, aşezat pe un stativ cu ramă pentru fixarea hîrtiei sau a peliculei fotosensibile pe care se copiază, şi cu posibilitate de mişcare (pentru ca să se poată varia distanţa de la corp la ramă, în scopul obţinerii scării de mărire necesare). Fig. III reprezintă un aparat de mărit vertical.
Condensorul e montat astfel, încît să poată fi scos din aparat, deoarece el provoacă o intensificare a contrastelor, nedorită în Tune!e cazuri.
Aparatele de mârit cu reglaj electronic sînt folosite la reproducerea fotografică (v.) care, odată cu mărirea imaginii, asigură şi o corecţie locală a contrastului negativului (atenuează contrastul general şi intensifică contrastul detaliilor). Schema aparatului e reprezentată în f g IV. Sursa de lumină e un tub catodic cu baleiaj în linii succesive (analog celui folosit în televiziune), în faţa ecranului căruia se aşază negativul. Cu ajutorul unei oglinzi plane de sticlă, o parte din lumina care trece prin negativ spre obiectiv (circa 5%) e dirijată spre un multiplicator fotoelectronic care asigură reglajul contrastului printr-o cale de reacţiune. Semnalul dat de celula fotoelectrică e aplicat amplificatorului de reacţiune care comandă strălucirea spotului pe ecranul tubului catodic. O manetă de reglaj permite să se aleagă gradul de contrast necesar sau să se acordeze aparatul pentru folosirea negativului necorectat. Al doilea multiplicator fotoelectronic, dispus sub ecranul (de masă plastică transparentă) pe care se aşază hîrtia sau filmul fotografic, captează lumina care trece; semnalul de ieşire al acestui multiplicator se integrează şi se trimite din nou la tubul catodic, pentru a asigura reglajul automat al expunerii. După terminarea expunerii, lumina tubului catodic se deconectează automat.
Punerea la punct a imaginii se poate face, după calitatea construcţiei aparatului, fie manual, deplasînd obiectivul prin alungirea unui burduf sau învîrtind montura elicoidală a obiecti-
III. Aparat de mărit.
1) bec electric; 2) geam difuzant; 3) condensor; 4) obiectiv; 5) suportul negativului; 6) corpul aparatului; 7) stativ; 8) rotiţă pentru mişcarea corpului; 9) placă de bază cu rama pentru hîrtia fotosensibilă.
vului, fie automat, odată cu reglarea scării de mărire. Mărirea lineară care se poate obţine în mod obişnuit variază de la 2 pînă la 13 ori.
Determinarea timpului de expunere la mărire se face prin copierea unei serii de imagini de probă pentru fiecare grup de negative. La unele aparate de mărit e cuplat un ceasornic întreruptor pentru reglarea timpului de expunere. Felurile de iluminare folosite la mărire sînt date în tablou. Pentru orice fel de iluminare e foarte important ca întregul negativ să capete o iluminare absolut uniformă; de aceea, becul trebuie să fie centrat, aparatele de mărit de calitate superioară avînd şi un dispozitiv de centrare pentru aducerea becului în poziţia de iluminare optimă.
Negativul care urmează să fie mărit trebuie să satisfacă următoarele condiţii: claritatea absolută a imaginii; densitatea medie a imaginii (mai mică decît la negativul destinat copierii prin contact); contrast nu prea mare (mai mic decît la negativul destinat copierii prin contact), deoarece, la mărire, în cazul folosirii conden-sorului, contrastul imaginii se măreşte; absenţa deteriorărilor mecanice, fie chiar cît de mici (zgîrieturi, puncte, etc.), deoarece, la mărire, în special în cazul folosirii condensorul ui, acestea devin foarte vizibile.
Negativul, bine şters de praf, se introduce în suportul lui din aparat, astfel încît partea cu emulsie să se găsească spre obiectiv.
Pentru înlăturarea deformaţiilor de per-
IV. Schema aparatului de mărit electronic.
1) călea de comandă a expunerii ; 2) comanda contrastului; 3) amplificator de reacţiune; 4) indicator de contrast; 5) generator de baleiaj; 6) tub catodic; 7) negativ; 8) o-glindă; 9) multiplicator fotoelectronic; 10) obiectiv ; 11) întreruptor electronic-inte-grator de lumină; 12) indicator de expunere; 13) copie fotografică; 14) al doilea multiplicator fotoelectronic.
Iluminarea la mărire
Iluminare indirectă	Iluminare directă semidifuză	Iluminare directă
Lumină „moale", pro- ! Lumină difuză; bec iectată de un bec opal J cu proiector + con-şi uniform repartizată j densor -f- geam difu-printr-un geam difuzant zant sau bec opal ori (geam mat) j mat -j- condensor		Lumină „dură"; bec cu proiector, lumina fiind dirijată de un dublu condensor
Pentru negative foarte dure; pentru compensarea subexpunerii	E folosită în mod obişnuit la negative normale	Pentru negative cu contraste slGbe; pentru compensarea supraexpune-rilor
Randament luminos mai slab; timp de expunere mai lung	Randament luminos normal; timp de expunere normai	Randament luminos mai bun; timp de expunere mai scurt
Claritate suficientă la mărire; imaginea tinde să fie moale; granulaţia e atenuată; micile defecte ale negativului sînt atenuate	Claritate şi imagine normală; granulaţie corespunzătoare măririi şi hîrtiei folosite	Mărirea are claritate maximă. Imaginea tinde să fie dură. Granulaţia şi defectele negativului apar în mod evident, accentuate.
spectivă, la aparatele de calitate superioară, atît suportul negativului, cît şi rama'pentru pozitiv se pot înclina la diferite unghiuri.
Mărirea, deşi nu permite obţinerea de imagini cu fineţea de detaliu a copiilor prin contact, prezintă însă avantajul că poate corecta unele dintre defectele negativului şi poate da imagini mărite îmbunătăţite în sensul dorit (egalizarea imaginii,
Mărire
618
Măslin
dacă iluminarea în timpul fotografierii a fost incorectă ; punerea în evidenţă a unora dintre detalii, mărind densitatea acestora; copierea unei părţi a imaginii mai dense decît alte părţi ale acesteia; utilizarea numai a unei porţiuni din negativul care se măreşte; corijarea unor deformaţii de perspectivă; producerea efectelor de difuziune la portrete). Pentru mărire se folosesc, de obicei, hîrtii fotosensibile cu bromură de argint şi numai pentru negative foarte şterse se aleg hîrtii mai contrastate, însă mai puţin sensibile, cu clorură de argint, cari dau copii cu contraste mai puternice, mai strălucitoare. Măriri de o deosebită vigoare şi cu tonuri „calde" dau hîrtiile cu cloro-bromură de argint, cari însă necesită timpi de expunere puţin mai lungi decît cele cu bromură de argint. Pozitivele mult mărite, executate pe hîrtii albe, cu suprafaţa lucioasă sau semi-mată, dau adeseori un efect şters şi „rece", spre deosebire de măririle executate pe hîrtii cu suprafeţe speciale, zu cari se pot obţine efecte artistice. Măririle capătă astfel o deosebită adîncime şi plasticitate.
La prelucrarea hîrtiilor fotosensibile de mărit se preferă
o	iluminare verde-gălbuie a camerei obscura.
1.	Mărire. 3. Foto.: Imagine fotografică, în general pozitivă, obţinută prin copiere prin proiecţie (v. Mărire 2), cu dimensiuni mai mari decît imaginea care s-a proiectat.
2.	Mărirea şi reducerea desenului. Desen: Reprezentarea la o scară mai mare (mărire) sau la o scară mai mică (reducere), a unui desen, a unei hărţi sau a unui plan grafic (v. şî sub Desen tehnic). Se execută prin: metoda careurilor, care consistă în acoperirea desenului primitiv, fie direct, fie prin suprapunerea unei hîrtii transparente pe care e trasată o reţea de careuri numerotate (mai dese sau mai rare, după cum se urmăreşte redarea unui număr de detalii mai mare sau mai mic), trans-punîndu-se pe hîrtia de desen (pe care s-a trasat în prealabil un număr egal de careuri, la scara dorită) desenul din fiecare careu din desenul primitiv; metoda compasului de reducţie (v. Compas reductor, sub Compas 1); metoda pantografului (v. sub Pantograf); metoda prin fotografiere, în care desenul e reprodus la scară mărită sau micşorată; etc.
3.	Mârunţire. Tehn., Prep. min., Ind. chim.: Sfărîmare (v.) intermediară în care mărimea bucăţilor rezultate ajunge la 25»»1,5 mm, corespunzătoare morilor de măcinare.
în industria chimică termenul e folosit frecvent pentru sfărîmarea efectuată în general prin: concasare (v.), măcinare (v.) şi dezintegrare (v. sub Dezintegrator 1).
Prin extensiune, pulverizarea (v.) şi emulsionarea (v. sub Emulsie), pentru lichide, şi dispersarea (v.), pentru gaze, sînt considerate operaţii de mărunţire.
4.	Mărunţiş. Pisc. /Amestec de specii de peşte cu dimensiuni mici. (Numire regională, folosită pe malul Dunării.)
5.	Mărunţit, maşină de Tehn.: Maşină care serveşte la fracţionarea mecanică a materialelor, prin exercitarea unor solicitări, astfel încît dintr-un anumit material să se obţină fragmente cari nu au o formă regulată şi prestabiIită. La o maşină de mărunţit, mecanismul organic (executiv) poate efectua mişcări rotative, mişcări translative alternate sau mişcări combinate.
Maşinile de mărunţit se grupează în următoarele două categorii: maşini de sfârîmat, pentru mărunţire prin concasare, granulare sau măcinare; maşini de tâiat, pentru mărunţire prin tocare, despicare, etc.
Maşina de s f â r î m ot efectuează mărunţirea materialelor prin exercitarea asupra acestora a unor solicitări de compresiune, statice sau dinamice, simultană şi conjugată cu frecare, lovire, etc. Sfărîmarea se obţine în una sau în mai multe trepte, pînă la mărunţirea finală, folosind: concasoare (v.), pentru fărîmare pînă la fragmente de minimum 30 mm; granulatcare (v.), pentru fărîmare în fragmente de maximum 30 mm pînă la griş; mori (v.) de mâcinare, pentru fărîmare
în particule fine. La alegerea maşinii de sfărîmat se iau în consideraţie mărimea bucăţilor materialului de mărunţit, mărimea fragmentelor de obţinut, umiditatea iniţială a materialului, proprietăţile lui feromagnetice, etc.
Maşina de tâiat efectuează spintecarea sau fragmentarea materialelor, eventual pentru a detaşa anumite fragmente de utilizat, prin exercitarea asupra materialului a unor solicitări de forfecare. Tăierea la maşini, a căror construcţie depinde în special de felul materialului considerat (de ex.: foarfece, stanţe, secerători, etc.), se poate obţine prin: retezare, pentru separarea fragmentelor de capăt dintr-un material (de ex. în formă de bară sau de tijă); forfecare, pentru fragmentarea unui material după un contur deschis; decupare, cu sau fără străpungere, pentru separarea unor fragmente utilizabile dintr-un material; perforare, pentru separarea unor fragmente inutilizabile dintr-un material, după un contur închis '.despicare, pentru tăierea în direcţie longitudinală a unui material; eres-tare, pentru spintecarea incompletă a unui material, după un contur deschis şi într-o zonă marginală; exciziune, pentru spintecarea, de asemenea incompletă, a unui material, dar în adîncime şi în zone nemarginale; tundere, pentru detaşarea plusului de material de la marginea unor obiecte; ştanţare, în general pentru tăierea, concomitentă cu deformarea, a unor materiale; abatare, pentru extragerea unor substanţe minerale sau a unor roci dintr-un zăcămînt.
6.	Măsor, pl. măsari. Ind. ţâr.: Meseriaş care confecţionează mese. (Termen folosit în Transilvania şi în Banat.) Sin. Tîmplar de mese.
7.	Măselariţă, p!. măselariţe. Bot., Agr., Farm.: Hyoscyamus niger L. Plantă erbacee bianuală şi uneori anuală din familia Solanaceae. E în întregime otrăvitoare. Tulpina e cilindrică, cu înălţimea de 30---100 cm; frunzele au formă ovai-lunguiaţă, cu limbul lobat şi acoperit pe faţa inferioară cu perişori moi; florile sînt galbene cu vinişoare roşietice; fructul e o pixidă. Măselariţa e o plantă atît spontană cît şi cultivată. Nu are cerinţe mari faţă de clină şi sol, dar nu rezistă la secetă şi nu reuşeşte pe soluri calcaroase. Se seamănă primăvara timpuriu sau în lunile august şi septembrie, folosind o cantitate de 12 kg sămînţă/ha. Pentru combaterea buruienilor, culturile de măselariţă trebuie prăsite de mai multe ori. Frunzele se recoltează pînă la apariţia primelor fructe. în condiţii favorabile se pot obţine 2-*-3 recolte de frunze pe an. Producţia la hectar atinge 1500---2000 kg frunze uscate (Folia Hyoscyami). Din aceste frunze cu un conţinut de peste 0,04% alcaloizi (hiosciamină, scopolamină, hioscină) se obţine un extract (Extractum Hyoscyami) şi un ulei (Oleum Hyoscyami), folosite în scopuri medicinale, pentru efectele lor antispasmodice şi calmante. Sin. Măsălar, Sunătoare, Nebunariţă.
8.	Măslad. Bot., Farm.: Fructe toxice de Anamirta cocculus Wigt. et Arn., care e o liană indo-malaeză, din familia Meni-spermaceae. Fructele conţin o substanţă toxică, picrotoxina, iar pericarpul, un alcaloid, menispermina. în Farmacie, aceste fructe se numesc Semen cocculi.
Făina de măslad, simplă sau în amestec cu miez de pîine, aruncată în apă (picrotoxina fiind uşor solubilă în apă rece), e folosită de braconieri pentru ameţirea peştelui în pescuitul clandestin (infracţiune la legea pescuitului). Toxina fiind puternică, imediat după scoaterea din apă peştii trebuie evisceraţi, deoarece altfel consumarea lor poate produce turburări grave. Doza letală pentru un exemplar de puiet de 1,5 g e de 1 g făină la 300 cm3 apă în 25 de minute. în astfel de cazuri, consumarea peştelui nu mai e permisă.
9.	Măslin, pl. măslini. Bot.: Olea europaea L. Arbore din familia Oleaceae, cu înălţimea pînă la 8 m, originar din Asia Mică şi aclimatat pe toate coastele Mării Mediterane, în California şi în Australia. Lemnul, foarte compact şi omogen, galben-verzui, se poate lustrui frumos, fiind folosit în gravură, în strun*
Măslină
619
Măsurare
gărie, etc. Fructul (măslină) e o drupă ovală sau sferică, de culoare verzuie, cu mesocarpul bogat în ulei (v. Măsline, ulei de ~). Sîmburele, care reprezintă 50% (la fructele mici) pînă la 10% (la fructele mari) din greutatea fructului (1,3**-20 g), jemnos, poate servi, în anumite cazuri, în acelaşi scop.
Conţinutul mare în apă al măslinelor produce alterarea lor rapidă, prelucrarea pentru obţinerea uleiului trebuind să fie făcută deci imediat după culegere. Măslinele se conservă prin sărare, în care caz acestea nu mai pot fi folosite pentru obţinerea uleiului comestibil.
î. Măslina, pl. măsline. Bot.; Fructul măslinului (v. sub Măslin).
2.	Măsline^ ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal obţinut din pulpa şi, eventual, din sîmburele fructului de măslin. Conţinutul în u lei al fructelor e de 15---40 % (sau de 35---70 %, raportat la substanţa uscată).
Calitatea uleiului depinde de starea în care se recoltează fructele şi de procedeul de extracţie. Fructele necoapte dau un uiei cu gust amar, în timp ce fructele coapte dau un ulei cu gust şi cu miros plăcut.
Procedeul cel mai uzual de obţinere a uleiului de măsline consistă în mărunţirea fructelor (de obicei fără fărîmarea sîm-burilor), în trecerea masei respective prin site (coşuri perforate) şi în presarea pulpei macerate în prese hidraulice, în mai multe trepte. Uleiul de la prima presare (la rece) e numit ulei ,,vierge“. Prin presări următoare (una sau două) se obţin uleiuri de calităţi din ce în ce mai slabe.
înainte de ultima presare se efectuează măcinarea turtei (cu fărîmarea sîmburilor), umectarea materialului şi tratarea lui termică (prăjirea), în scopul măririi randamentului de ulei. Uleiul din turtele de la ultima presare se poate extrage cu solvenţi hidrocarbonaţi; apoi se rafinează, se amestecă cu ulei de presă, pentru a recăpăta gustul de ulei de măsline şi se comercializează ca ulei pur de măsline. Prin extragerea turtelor cu sulfură de carbon se obţine „uleiul de sulfură15 (uleiul verde), folosit la fabricarea săpunurilor, cum şi ca adaus la unele cerneluri de transport.
Uleiul de măsline e verde-gălbui, cu miros şi cu gust plăcut caracteristic. Uleiul din prima presare (şi, în general, uleiurile nealterate de presă) se foloseşte ca ulei comestibil fără rafinare, dezodorizare sau alte tratamente. Uleiurile de presă de calitate inferioară sau unele uleiuri de extracţie se folosesc ca uleiuri comestibile după rafinarea completă(neutralizare, albire, dezodorizare, etc.) şi după amestecarea cu ulei brut de presă, pentru a recăpăta mirosul caracteristic. Adausurile de ulei extras cu solvenţi, din turte, sînt considerate falsificări ale uleiului de măsline comestibil.
Uleiul de măsline conţine 0f 1 — 1,2.% acid miristic, 6,9-•• 15,6% acid palmitic, 1,4--*3,3 % acid stearic, 0,1 •••0,3% acid arahic, circa 1,6% acid hexadecanoic, 64,6-• *84,4% acid oleic, 3,9* - -15,3 % acid linoleic.
Conţinutul mare în hidrocarburi nesaturate imprimă mirosul caracteristic.
Ca şi alte uleiuri vegetale uleiurile de măsline provenite din regiuni' mai reci au un grad mai înalt de nesaturaţie decît cele din regiuni cu climă mai caldă. Nesaturaţia creşte şi cu maturizarea fructelor.
Uleiul de măsline se deosebeşte de majoritatea uleiurilor vegetale printr-un indice de iod mic şi printr-un punct de congelare jos (—10° prin metoda ASTM). Are punctul de turbu-rare de —5°.
Datorită conţinutului mic de acid linoleic, e mai stabil la oxidare decît majoritatea celorlalte uleiuri vegetale.
E complet lipsit de sicativitate şi de orice tendinţă de a forma răşini la expunere
3.	Măsurabila, funcţiune Mat. V. Funcţiune măsurabilă.
4.	Măsurabilă, mulţime Mat. V.sub Măsuraunei mulţimi.
5.	Măsurare. Tehn., Fiz., Ms.: Operaţie experimentală prin care se determină, cu ajutorul unor mijloace de măsură, valoarea numerică — adică măsura— unei mărimi (v. Măsură 2) în raport cu o unitate de măsură dată. Deoarece prin măsură (v. Măsură 1) se înţelege şi faptul realizat prin operaţia numită măsurare, aceasta se mai numeşte operaţie de măsura.
Operaţia de măsură se efectuează după procedee tehnice, invariante faţă de operatori, specifice mărimii măsurate, numite procedee de măsură sau metode de măsură, cari reduc de obicei determinarea valorii mărimii la observări de coincidenţe (în spaţiu, sau numai vizuale). Operaţia de măsură poate fi automatizată. în care caz e posibil ca dispozitivul de măsurare să indice direct rezultatul sub formă numerică. —Pentru măsurarea mărimilor e nevoie, în principiu, de cel puţin atîtea măsurări, cît e numărul minim de mărimi scalare cari determină valoarea lor (una pentru scalari, trei pentru vectori, nouă pentru tensorii nesimetrici de ordinul al doilea, etc.).
Mărimile primitive ale unui domeniu de cercetare se definesc prin indicarea în concret a unităţii de măsură şi prin indicarea explicită a procedeului de măsură, care e deci esenţial pentru aceste mărimi. Unităţile de măsură şi principiul procedeului de măsură a mărimilor derivate se pot deduce din definiţia lor, sau din legile domeniului respectiv, în funcţiune de unităţile şi procedeele de măsură a mărimilor primitive.
Mărimile de valori date, definibile prin aceeaşi unitate şi prin acelaşi procedeu de măsură, se numesc mărimi de aceeaşi specie (de aceeaşi natură). Cea mai generală condiţie pe care trebuie să o satisfacă un procedeu, pentru ca el să fie considerat procedeu de măsură, e ca raportul a două valori scalare oarecari, rezultate din procedeu pentru două mărimi de aceeaşi specie, să fie independent de unitatea de măsură aleasă (v. şî sub Mărime 4).
Dacă, printr-o observare de coincidenţe, se compară între ele, direct sau indirect, mărimi de aceeaşi specie, pentru a determina valoarea uneia dintre ele, măsurarea se numeşte directă sau relativă, iar dacă se compară între ele mărimi de altă specie, de cari depinde mărimea de măsurat, în virtutea unei legi sau prin însăşi definiţia ei, măsurarea se numeşte indirectă; în acest ultim caz, valoarea mărimii de determinat se obţine prin rezolvarea numerică a relaţiei dintre ea şi valorile mărimilor măsurate. Dacă măsurarea indirectă se face, în particular, prin compararea între ele a mărimilor mecanice lungime, durată şi masă, sau lungime, durată şi forţă, ea se numeşte şi măsurare a b s o I ută; uneori, toate măsurările indirecte se numesc absolute. — Măsurarea lungimii cu metrul e o măsurare directă sau relativă; măsurarea intensităţii curentului electric cu ajutorul hidrogenului dezvoltat de el într-un anumit timp în voltametru, sau prin măsurarea forţelor pe cari le exercită în anumite condiţii, sînt măsurări indirecte, ultima fiind o măsurare absolută, în sensul restrîns (şi mai vechi) al acestui termen.
Sistemul material care realizează o valoare bine determinată a unei mărimi, într-o unitate de măsură dată, pentru ca aceasta să poată servi ca element de comparaţie în măsurări, se numeşte etalon (metru-etalon, ki logram-etalon, etc.). Procedeele de măsurare directă se împart în două clase: procedee (metode) de comparaţie succesivă şi de deviaţie, în cari compararea dintre mărimea de măsurat şi etalon se reduce la compararea a două mărimi de altă natură, şi procedee (metode) de zero, în cari se compensează efectele mărimii şi ale etalonului, pentru ca instrumentul de măsură să indice valoarea zero.
Măsurarea unei mărimi dă o valoare măsurată a ei, care diferă, în general, de valoarea ei reală, diferenţa dintre valoarea reală şi cea măsurată fiind eroarea reală de măsură. Erorile de măsură provin din mici influenţe externe, cari nu sînt accesibile observaţiei curente (erori obiective), sau din imprecizia observaţiei coincidenţelor cu ajutorul simţurilor (erori subiec-
Măsurare absolută
620
Măsură
tive). Erorile provenite din influenţe cari acţionează unilateral, inerente instrumentelor sau procedeelor de măsură folosite, se numesc erori sistematice, iar cele provenite din influenţe incidentale (întîmplătoare) se numesc erori incidentale (impropriu: accidentale) sau fortuite. Ultimele se elimină, pe cît se poate, prin mai multe măsurări efectuate asupra unei mărimi de valoare dată, şi prin aplicarea teoriei erorilor.
1.	~ absoluta. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
2.	~ de fund. Expl. petr.: Operaţie efectuată la fundul găurilor de sondă sau în diverse puncte caracteristice ale acestor găuri, pentru determinarea anumitor parametri specifici şi necesari exploatării. Cel mai frecvent se măsoară temperatura şi presiunea.
Măsurarea temperaturii de fund se efectuează direct, cu termometre înregistratoare sau cu teleindi-catoare şi serveşte la: interpretarea geologică a structurii (v. Carotaj termic, sub Carotaj), la verificarea cimentării coloanelor în timpul prizei cimentului; după cimentare, la identificarea orizonturi lor prin cari sonda e invadată de gaze sau de apă, etc.
Măsurarea presiunilor de fund, operaţie importantă pentru proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi şi pentru soluţionarea problemelor tehnologice ale extracţiei la zi a ţiţeiului din gaura de sondă, se execută fie direct (mai exact) cu ajutorul manometrelor de fund (v.), fie indirect prin măsurări de presiune la gaura sondei sau prin măsurări de nivel în sonde piezometrice.
Măsurarea directă necesită oprirea din producţie a sondei şi operaţii costisitoare la sondele exploatate prin anumite metode şi cel puţin modificarea defavorabilă a regimului tehnologic de lucru, la celelalte. Cum, în general, pentru problemele de zăcămînt e necesară presiunea statică a sondei, oprirea sondei pentru introducerea manometrului nu e economică. La sondele exploatate cu pompe de fund, măsurarea presiunii chiar dinamice nu se poate face decît cu manometre speciale, cari pot să înregistreze presiunea pentru o perioadă de timp superioară celei corespunzătoare duratei de serviciu a pompei a puţ, fără inconvenientul opririi.
Măsurarea indirectă necesită cunoaşterea greutăţii specifice a fluidelor din gaura de sondă pe întreaga lungime a acesteia, ceea ce practic se poate realiza în cazul cînd sonda e plină cu ţiţei (relativ rar) sau cînd sonda are spaţiul inelar plin cu gaze de compoziţie cunoscută, şi cu abateri de ia legea gazelor perfecte, de asemenea cunoscute (numai la sonde cu presiuni sub circa 200 at şi adîncimi sub circa 2000 m).
3.	~ de zero. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
4.	~ directa. Tehn. Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
5.	~a electromagnetica a mărimilor neelectrice. H/t.; Metodă care consistăîn transformarea mărimii neeiectriceîntr-o mă-
Schemele principale ale instalaţiilor pentru mă. surarea electromagnetică a mărimilor neelectrice,
o)	schemă pentru transformarea directă a mărimii neelectrice în mărime electrică; b) schemă pentru măsurarea prealabilă a mărimii neelectrice cu transformarea ulterioară în mărime electrică; 1) mărime neelectrică de măsurat; 2) mărime de măsurat transformată; 3) traductor parametric; 4) traductor generator; 5) instrument mecanic de măsură; 6) instrument electric de măsură; 7) canal de legătură.
rime electromagnetică, prin intermediul unui traductor (v.) (v.fig. a), sau în măsurarea mărimii neelectrice cu un aparat de măsură corespunzător, şi în transformarea rezultatului măsu-
rării într-o^ mărime electrică prin intermediul unui traductor (v. fig. b). In ambele cazuri, mărimea electrică e măsurată prin metodele cunoscute, aparatele de măsură fiind însă, în general, gradate direct în unităţi ale mărimii neelectrice.
Aparatele de măsură cari folosesc această metodă sînt în general ansambluri constituite inseparabil, în principal din traductor şi din aparatul electric de măsură; alteori, părţile ansamblului sînt independente, iar pentru utilizare se îmbină în modul necesar.
Mărimile măsurate cel mai frecvent pe această cale sînt: timpul, dimensiunile corpurilor, forţele constante şi variabile, energia, puterea, mărimile termice, mărimile de radiaţie, mărimile de material caracterizînd proprietăţile substanţelor, etc.
o.	eroare de Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare, şi sub Eroare.
?. ~ indirecta. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
8.	~ la distanţa.Ms., Elt.: Sin. Telemăsurare (v.).
9.	~ relativa. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
10.	Mâsurat, doza de Ms., Ut. V. Doză de măsură.
11.	Mâsurat, maşini de Ms., Ut.: Sin. Maşini de măsură (v. Măsură, maşină de ^).
12.	Mâsurct, pl. măsuri. 1. Ms., Fiz., Tehn.: Faptul realizat prin determinarea cu mijloace experimentale a valorii unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată. Operaţia experimentală efectuată în vederea realizării unei măsuri se numeşte măsurare (v.) sau operaţie de măsură, iar mijloacele experimentale folosite se numesc mijloace de măsură (etaloane, instrumente de măsură, aparate de măsură, etc.). Sistemul de măsuri ale unui grup de mărimi, în special geometrice, privitoare la un acelaşi sistem fizic, se numeşte şi măsurătoare (v.).
Se mai numeşte măsură (v. Măsură 2), valoarea, determinată prin măsurare, în raport cu unitatea de măsură dată, ţa mărimii considerate. Uneori se mai numeşte măsură (v. Măsură 3) şi corpul sau dispozitivul care constituie reproducerea în concret a unei anumite unităţi de măsură.
Măsurile se clasifică după natura mărimilor a căror Valoare se determină, chiar atunci cînd prin intermediul operaţiei de măsură a valorii respective, se determină valoarea unei mărimi de o altă natură.
Măsuri acustice:	Măsuri de mărimi acustice,
respectiv de mărimi diferite de cele acustice, efectuate prin intermediul măsurării unor mărimi acustice.
Se deosebesc: măsuri efectuate asupra sunetului, măsuri efectuate în cîmpul acustic, asupra proprietăţilor acustice ale materialelor, etc.
Măsuri acustice efectuate asupra sunetului:	Măsuri	de înălţime a sunetului; se efectuează fie
direct, grafic, prin înregistrarea vibraţiilor, fie cu ajutorul rezonatoarelor, fie prin determinarea lungimii de undă a mişcării vibratoare (dacă se cunoaşte viteza de propagare), fie prin comparaţie (prin intermediul bătăilor) cu o sirenă, cu un circuit electric de rezonanţă, etc., fie stroboscopic. Din acest grup fac parte şi măsurile de compoziţie spectrală a unui sunet, cari dau timbrul sunetului. — Măsuri de viteză de propagare a unui sunet; se efectuează direct, prin determinarea unei lungimi şi a unui timp, sau din lungimea de undă a unor unde staţionare. — Măsuri de intensitate, atît sonoră, cît şi auditivă; se obţin ca determinări secundare din măsuri obiective de amplitudine de presiune sonoră, de viteză de deplasare a particulelor mediului, sau de amplitudine de deplasare a acestor particule, etc.
Măsuri acustice efectuate în cîmpul acustic: Măsuri de presiune acustică; se efectuează cu microfonul, cu pistofonul, cu termofonul, etc. — Măsuri de energie acustică. — Măsuri de viteză de deplasare a particulelor mediului; se efectuează cu discul Rayleigh. — Măsuri de amplitudine de
Măsuri
621
Măsură
deplasare a particulelor mediului; se efectuează cu un catodo-fon. — Măsuri de timp de reverberaţie; se obţin din măsuri de timp şi de intensitate sonoră.
Masuri asupra proprietăţilor acustice ale materialelor: Măsuri de absorpţie a sunetului de către materiale. — Măsuri de transmisiune sonoră a materialelor.
Măsuri astronomice: Măsuri ale mărimii şi ale poziţiei corpurilor cereşti, ale distanţelor zenitale şi azimu-tale, ale coordonatelor astronomice şi geografice, ale timpului (ora astronomică, ora siderală, ora locală, etc.) şi ale locului, efectuate cu ajutorul instrumentelor astronomice.
Măsuri electrice: Măsuri ale unei mărimi electrice respectiv ale unei mărimi de altă natură, efectuate prin intermediul măsurării unor mărimi electrice.
Din punctul de vedere al grupului de fenomene electrice la cari se referă măsurile, se deosebesc: măsuri electrostatice, măsuri în curent continuu şi măsuri în curent alternativ, ultimele putînd fi despărţite în măsuri în curent alternativ de frecvenţă industrială, măsuri în înaltă frecvenţă (pînă la 1C8*** 109 Hz) şi măsuri în foarte înaltă frecvenţă (microunde, cu frecvenţe cari depăşesc 108-•• 1G9 Hz).
De obicei, oricare ar fi mărimea electrică sau neelectrică a cărei valoare e determinată, în ultimă instanţă se măsoară intensitatea unui curent electric sau o diferenţă de potenţial electric.
Din punctul de vedere al metodelor de măsurare, măsurilor electrice le sînt specifice: metodele absolute, cari consistă în măsurarea indirectă (v. Măsurare) a mărimilor electrice prin măsurarea de mărimi fundamentale mecanice: lungimi, durate şi mase sau forţe; metodele de zero, caracterizate de faptul că instrumentul indicator e acţionat de o mărime a cărei valoare e nulă după terminarea reglării; metodele de deviaţie, cari consistă în citirea deviaţiei acului unui instrument de măsură pe o scală gradată; metodele de opoziţie, cari sînt metode de zero în cari anularea mărimii care acţionează instrumentul indicator se obţine prin însumarea unor tensiuni cu sensuri opuse; metodele potenţiometrice, cari sînt metode de opoziţie în cari valoarea tensiunii care trebuie măsurată e proporţională cu rezistenţa (impedanţa, etc.) elementului reglabil.
Din punctul de vedere al mărimilor măsurate, în tehnică se realizează frecvent măsuri de sarcină electrică (v. Sarcină electrică, Coulombmetru), măsuri de curent electric (v. Intensitatea curentului electric, Ampermetru), măsuri de tensiuni electrice şi de diferenţe de potenţial (v. Tensiune electrică, şi Potenţial electric), măsuri de rezistenţe (v. Rezistenţă electrică), măsuri de inductivităţi (v. Inductivitate), măsuri de capacităţi (v. Capacitate electrică 1 şi 2), măsuri de impe-danţe(v. Impedanţă electrică), măsuri de puteri (v. Putere electromagnetică), măsuri de frecvenţe (v. Frecvenţă 2), măsuri de defazaje (v. Defazaj 1 şi 2), măsuri de energii (v. Contor electric), măsuri de mărimi magnetice (v. Fluxmetru, Cordon magnetic), măsuri ale unor mărimi de material, etc.
Măsuri geodezice: Măsuri ale mărimilor geometrice (unghiuri şi linii geodezice, suprafeţe sferice, etc.) cari. determină suprafaţa Pămîntului pe întinderi mari (triunghiuri geodezice), cu raze de curbură cunoscute sau cari pot fi determinate.
După natura mărimilor de determinat, măsurile geodezice se împart cum urmează:
Măsuri de baze geodezice: Se efectuează pentru determinarea distanţei dintre două puncte geodezice bazice (puncte geodezice fundamentale). Măsura lungimii unei baze geodezice (v.) se face cu fire de invar, cu riglete, teodolite, nivelmetre, etc., folosind metoda sectoarelor. Calculul lungimii măsurate e supus corecţiilor: de pantă sau de reducere la ori-
zont, de rectificare, de temperatură, de etalon, de gravitaţie şi de reducere la elipsoidul de referinţă ales.
Măsuri de unghiuri geodezice: Se efectuează pentru determinarea unghiurilor sferice ale triunghiuri lor geodezice, cu ajutorul teodolitului de precizie. Măsurile de unghiuri geodezice pot fi efectuate prin metoda serii lor, metoda Schreiber, metoda cuplurilor de referinţă, metoda sectoarelor.
Măsuri de unghiuri zenitale: Se efectuează pentru determinarea deschiderilor unghiulare zenitale, cu ajutorul teodolitului de precizie, al cercului vertical, etc.
Măsuri gravimetrice, pentru stabilirea valorii acceleraţiei g, în diferite puncte ale scoarţei Pămîntului. Se efectuează prin determinări absolute sau relative, cu ajutorul pendulului sau al unor aparate adecvate (pendulul static Haalck, pendulul reversibil Hollweck-Lejay, pendulul Vening-Meinesz, aparatul Noorgard, aparatul Thyssen, balanţa de torsiune Eotvos, etc.). V. şî sub Gravimetrie, si sub Gravimetru.
Măsuri nivelmetrice: Se efectuează pentru determinarea cotelor dinamice sau a altitudinilor ortometrice ale punctelor terestre, aparţinînd reţelei geodezice, sau ale reţelei nivelmentului fundamental. Măsurile nivelmetrice se execută cu nivelmetre de precizie şi cu mire-invar; ele folosesc: metoda vizelor egale, metoda dublei vizări, metoda vizelor reciproce, metoda vizei simple. Măsurile nivelmetrice se împart cum urmează: măsuri nivelmetrice pentru determinarea cotelor dinamice, cari se referă la geoid; măsuri nivelmetrice pentru determinarea altitudinilor ortometrice, cari se referă la o suprafaţă de referinţă sferică, convenţională.
Măsuri de arce de meridian şi d e p a r a-lelă: Se efectuează prin intermediul triangulaţiilor geodezice primordiale, după metode şi cu instrumente cari aparţin Geodeziei superioare.
Măsuri de longitudini şi de latitudini ale punctelor geodezice principale: Se efectuează indirect, prin determinarea timpului astronomic şi a elementelor geografice de poziţie a locului punctelor geodezice considerate.
Măsuri magnetice:	Măsuri	de	mărimi	magnetice,
respectiv de mărimi diferite de cele magnetice, efectuate prin intermediul măsurării unor mărimi magnetice. Mărimile magnetice se măsoară adeseori pe cale electrică.
Se măsoară: mărimi relative la cîmpul magnetic (intensitatea cîmpului magnetic, inducţia magnetică, fluxul magnetic, tensiunea magnetomotoare, etc.) sau mărimi relative la un material sau la un corp (susceptivitatea şi permeabilitatea magnetică, momentul magnetic, deci şi intensitatea de magnetizare, „forţa" coercitivă, remanenţa magnetică, saturaţia magnetică, punctul Curie, magnetostricţiunea, constantele magnetooptice, etc.).
Măsuri mecanice: Măsuri ale unor mărimi mecanice, respectiv ale unor mărimi diferite de cele mecanice, efectuate prin măsurarea unor mărimi mecanice.
După natura mărimii măsurate, se deosebesc: măsuri de lungime, de arie, de volum, de unghiuri, de timp, viteze, oscilaţii, de masă, de forţe, de nivel, de presiune, de lucru mecanic şi de putere mecanică, de debite, de densitate, viscozitate, duritate, etc.
Măsuri de lungime:	Măsurarea lungimilor mici
se efectuează, fie direct, fie indirect. — M.ăsurarea directă se efectuează prin compararea directă cu instrumente cu dimensiune determinată (de ex.: calibru limitativ, calibru-cală), cu instrumente gradate, cu lungime fixă (de ex.: metru, ruletă) sau cu instrumente gradate, cu Iungime reglabi lă (de ex.: micro-metru, picior cu culisă, măsurător de adîncime), sau prin comparare indirectă, prin transpunerea lungimii de măsurat pe un instrument de măsură auxiliar (de ex.: compas, paralel). Se
Măsura
622
Mâsurâ
măsoară lungimea totală sau numai abaterea faţă de o lungime măsurată în prealabil (de ex. măsurarea cu minimetrul), sau se măsoară încadrarea, în cîmpul de toleranţe, a abaterii de la lungimea nominală (de ex. măsurarea cu calibrul limitativ sau cu micrometrul cu comparator). Uneori, măsurile sînt uşurate sau se pot efectua numai folosind piese auxiliare (de ex.:rman-drine, cilindri, plăci, rigle). Măsurile diferă după gradul de precizie cerut şi pot fi: măsuri obişnuite de atelier (directe sau indirecte, efectuate cu compasul, cu piciorul cu culisă, etc.; cu citire directă a diviziunilor sau cu citire cu vernierul); măsuri precise de atelier (efectuate cu instrumente cu şurub micro-metric, de exemplu cu micrometrul; cu instrumente cu paipare, de exemplu cu minimetrul; cu calibre limitative); măsuri de precizie (de ex. pentru etalonarea sau verificarea instrumentelor de măsură, efectuate cu cal ibre-cală, cu maşina de măsură, cu comparatorul, cu catetometrul, sau cu instrumente optice); măsuri de înaltă precizie, efectuate prin metode optice de înaltă precizie, de exemplu prin interferenţă (v. şî Interferenţă, măsurare prin ~) şi folosind instrumente adecvate, de exemplu interferometrul (v.). La măsurile de precizie, citirea abaterilor se face direct, cu microscopul, sau indirect, ampiificînd abaterea printr-un sistem optic cu oglindă rotitoare, şi măsurînd unghiul de rotaţie cu o lunetă şi o scară gradată. Măsurările de precizie se efectuează făcînd corectări de temperatură, de presiune, de măsură, etc.—Măsurarea indirectă a lungimilor mici se efectuează determinînd valorile altor mărimi, din cari se deduce lungimea; de exemplu diametrul firelor subţiri se determină din lungime, masă şi densitate, adică prin cîntărire; lungirea unui corp sub o sarcină se măsoară cu tensometrul (v.), folosind variaţia proprietăţilor electrice sau optice ale aparatului; variaţiile mici de grosime sau ale distanţei dintre două suprafeţe, de ordinul a 10_8cm, se pot măsura electric, dac-ăele potconstitui cele două suprafeţe ale armaturilor unui condensator, a cărui capacitate se măsoară montîndu-l într-un circuit electric oscilant, respectiv interferometric. — Lungimea arcelor de curbă se măsoară indirect, urmărind curba prin desfăşurarea pe ea a periferiei discului gradat a! unui instrument de măsură (disc de măsurat), care antrenează un mecanism contor de rotaţii.
Măsuri de bătaie:	Măsuri pentru determinarea
bătăii radiale sau axiale a suprafeţei corpurilor de revoluţie; se efectuează direct, prin fixarea piesei de revoluţie între vîrfuri, în mandrină, pe prisme, etc., prin rotirea ei în jurul axei şi măsurarea abateri i cu un comparator cu cadran (v. fig. /), sau cu un minimetru fixat pe un suport.
Măsuri de arie:
Se efectuează, fie direct, cu ajutorul planimetrului (v.) cu roată indicatoare, fie indirect, prin descompunerea suprafeţei în suprafeţe regulate (triunghiuri sau trapeze) a căror arie se calculează, şi însumarea ariilor parţiale (de ex. prin descompunerea suprafeţei în fîşii trapezoidale de lăţime egală, cărora li se măsoară lungimea medie), sau prin cîntărirea unei suprafeţe jdentice cu cea de măsurat, decupată într-o foaie de material
(carton sau tablă) de grosime uniformă, a cărui greutate pe unitatea de arie e determinată prin cîntărire.
Masuri de netezime: Se efectuează prin măsurarea abaterilor faţă de o dreaptă, a liniei rezultate din intersecţiunea suprafeţei cu un plan perpendicular pe ea. Măsurarea se efectuează optic, prin comparare, iluminînd suprafaţa cu un fascicul îngust, sub un unghi de 45° şi observînd urma fasciculului pe piesă printr-un microscop cu axa perpendiculară pe fascicul; electric, urmărind suprafaţa cu un ac de diamant, ale cărui mişcări verticale sînt transmise unui amplificator piezo-electric şi apoi sînt amplificate şi înregistrate pe o bandă de hîrtie; pneumatic, asperităţile fiind transmise pneumatic plutitorului unui rotametru (v. şî sub Netezime, instrument pentru ~).
Masur/ de planeitate: Se efectuează indirect, prin apiicarea unei rigle pe suprafaţa măsurată şi examinarea directă a liniei de lumină (putîndu-se evalua abateri de 1 f^), sau prin măsurarea interstiţiuIui cu calibre de grosime; prin• rezemarea unei rigle pe două calibre-cală identice, şi controlul intersti-Liuiui; prin aplicarea, pe suprafaţă, după mai multe direcţii, a unei rigle de tuşat (v. fig. ii) şi examinarea urmelor de tuş.
Planeitatea suprafeţelor mari, orizontale, plane, se măsoară urmărind suprafaţa, pe diferite direcţii, cu degetul de paipare al minimetrului măsurătorului de planeitate (v. Planeitate, măsurător de~); prin aplicarea unei plăci plane-pardele de sticlă pe suprafaţă şi examinarea franjelor de interferenţă produse sub placa de sticlă (v. şî sub Interferenţă, măsurare prin ^-).
yT77T77\
Măsuri de volum: Se efectu-
II. Măsurarea planeita-ţii cu rigla de tuşat.
1) suprafaţa controlata; 2) rigla de tuşat; 3) direcţia de deplasare a riglei pîna ia poziţiile indicate cu linie întrerupta.
/. Măsurarea bătăii cu comparatorul cu cadran.
a şi b) măsurarea bătăii radiale Ia exterior, respectiv la interior; c) măsurarea bătăii axiale; 1) piesa; 2) mandrină universală; 3) comparator cu cadran; 4) dispozitiv de paipare cu colţar; 5) dispozitiv de paipare pentru interior.
ează, în cazul unui corp solid cu formă neregulată, indirect: prin cufundarea iui într-un lichid, urmată de măsurarea volumului lichidului des-iocuit, de exemplu folosind xilonr.etrul (v.), pentru determinarea volumului bucăţilor de lemn, sau urmată de cîntărirea lichidului deslocuit: sau, aplicînd principiul lui Arhimede, prin cîntărirea corpului scufundat în apă. Volumui unui corp solid care nu poate fi scufundat într-un lichid se măsoară indirect — aplicînd legea Boyle-Mariotte — şi folosind procedeul indicat mai jos pentru măsurarea volumului golului corpurilor goale.— Volumul golului corpurilor goale se măsoară direct, prin măsurarea volumului cantităţii de lichid (apă sau mercur) pe care îl conţin, sau indirect, prin cîntărirea acestei cantităţi de lichid. Volumul unui recipient care nu poate fi umplut cu lichid se măsoară indirect — aplicînd legea Boyle-Mariotte — prin măsurarea presiunii aerului (P) conţinut în el şi a presiunii (P') a aceleiaşi cantităţi de aer, după ce i s-a mărit, respectiv i s-a micşorat volumul cu o cantitate cunoscută. — Volumul unui lichid se măsoară direct, folosind instrumente de măsură gradate, de exemplu: biureta (v.), cilindrul gradat, sau, pentru cantităţi mari, scurgînd întreaga cantitate de lichid printr-un contor de lichid (v. sub Contor de apă), sau indirect (din masă şi densitate), prin cîntărirea lichidului sau prin măsurarea dinamică a vitezei de scurgere printr-o conductă (v. sub Măsuri de viteză). — Volumul gazelor se măsoară direct, prin trecerea acestora printr-un gazometru cu clopot gradat sau printr-un contor de gaz (v.) sau indirect — în cazul unor cantităţi mari de gaz — prin măsurarea vitezei de scurgere printr-o conductă cu secţiune cunoscută (v. sub Măsuri de viteză).
Măsuri de unghiuri: Se efectuează prin comparare, directă sau indirecta, cu instrumente de măsură fixe, pentru valori determinate, cum sînt echerul (v.), calibrul de vîrf (v. sub Calibru geometric), firul cu plumb (v.), calibrul de unghiuri, sau cu un instrument gradat, de exemplu un raportor (v.)» un goniometru (v.), o nivelă cu bulă de aer; sau prin me-
Masuri

Măsură
tods goniometrice, folosind un instrument gradat de exemplu: goniometrul (v.), teodolitul (v.), tahimetrul (v.), cercul vertical (v.), clinometrul (v. Ciinometru 1), etc. Măsurarea indirecta se efectuează prin metoda orientării magnetice sau prin metoda goniografică; prin măsuri fotogrammetrice; prin	^
comparareaînclinării mă-surate cu înclinaţia riglei de sinusuri (v. fig. III); prin folosirea unei oglinzi solidarizate cu corpul a cărui abatere unghiulară faţă de o poziţie iniţială trebuie determinată, şi înlocuind măsurarea unghiului prin măsurarea abaterii lineare a unui spot de lumină, procedeu folosii, de obicei ia gaiva-nometre. etc. (v. fig. IV).
III. Măsurarea unghiurilor cu rigla sinusuri.
1) suprafaţa de referinţă; 2) riglă de sinusuri ; 3) cilindru ; 4) calibru-cală; a) unghiul de măsurat; L) distanţa dintre axele cilindrilor; H şi h) lungimile calibrelor-calâ.
dată.
Y?+4-
3
a
i
IV. Măsurarea unghiurilor cu	V.	Calibru	de conicitate, cu rigle
oglinda rotitoare.	schimbabile.
1) oglindă rotitoare; 2) luneta;	0	soclu;	2) riglă fixă gradată;
~	_	■.	,	•	,	.	3)	riglă schimbabilă, după com-
3)	rigla gradata; a) unghiul de	'	’
r „	citate,
rotire măsurat; L) distanţa faţa
de scara gradată; a) abaterea Măsuri de conici-spotului de lumina pe scara gra- j-0 ţ e; $e efectuează, fie prin
comparare directă cu instrumente de măsură fixe (calibruI-manşon conic, respectiv calibrul conic) sau, pentru conuri, folosind metoda liniei de lumină pentru comparare cu rigla
V/. Calibru de conicitate, cu riglă mobilă, a) calibru; b) principiul reglării calibrului; 1) soclu; 2) riglă fixă; 3) riglă mobilă; 4) coloană; 5) conul măsurat; 6) calibru-disc; 7) calibru-cală;
distanta dintre discurile cu diametrul D, respectiv^, e:	^	1
2	c
D+d
nde conicitatea e r=2tg —, a fiind unghiul la vîrf. z	Z
calibrului de conicitate deschis, cu rigle schimbabile (v. fig. V), calibrul reglabil cu riglă mobilă, etalonat prin comparare cu calibre-cală şi calibre-disc (v. fig. VI); fie prin comparare indirectă a conului a cărui imagine mărită e proiectată pe o placă pe care e desenat un con de comparaţie. Măsurarea indirectă a conicităţii pieselor conice se efectuează prin metoda riglei de sinusuri (v.). Măsurarea indirectă â conicităţii alezajelor se
efectuează cu rigla cu discuri (v. fig. VII), înlocuind măsurarea unghiului prin măsurarea lungimii, între două poziţii ale discurilor măsurătoare.
Masuri de timp: Se efectuează, fie direct, fie indirect. Măsurarea directă se efectuează: prin compararea directă cu durata oscilaţiilor mecanice, periodice întreţinute, de amplitudine constantă, a pendulelor sau a resorturilor spirale, folosind un instrument care Vil. Riglă cu discuri, pentru poate fi un ceasornic (v.), un crono- măsurarea conicităţii alezaje-metru (v.), un cronoscop (v.), un	lor.
metronom (v.), un pendul, un cea- 1) riglă gradată; 2 şi 2') discuri sornic-stopper, un ceasornic electric măsurătoare; 3) disc de ghi-(v. sub Ceasornic), declanşarea şi dare; a) unghiul la vîrf al co-oprirea funcţionării instrumentului	.	a	D.i—D1
de control putînd fi făcută manual nului, tg — = 2 L ' de operator, sau automat. Pentru
măsuri de precizie se foloseşte comparaţia cu un ceasornic cu oscilator cu cuarţ (v. sub Ceasornic cu cuarţ). — M.ăsurarea indirectă se efectuează: prin înregistrarea începutului şi a sfîr-şituiui operaţiei pe o bandă de hîrtie pe care se înregistrează şi bătăile de secundă ale unui cronometru (transmisiunea făcîn-du-se prin electromagneţi), măsurarea reducîndu-se la compararea lungimilor sau folosind cronograful (v.); prin înregistrarea începutului şi a sfîrşitului operaţiei pe o bandă de hîrtie sau pe un ciiindru rotitor acoperit cu negru de fum, pe care se înregistrează şi vibraţiile unui diapazon, sau vibraţiile unui oscilator de înaltă frecvenţă (pentru măsurarea intervalelor de timp scurte). — Măsurarea indirectă a duratelor foarte scurte se poate efectua cu ajutorul unui instrument cu oglindă' rotitoare, măsurînd distanţa dintre imaginile începutului şij sfîrşitului unui eveniment (de ex.: oscilaţie acustică, flacără,, etc.). Duratele scurte se mai măsoară indirect, măsurînd sarcina electrică dintr-un circuit închis la început, şi deschis la sfîrşitul intervalului de timp de măsurat; sau înregistrînd fenomenul pe un film cinematografic iluminat cu scîntei electrice, obţinîndu-se astfel pînă la 100 000 de imagini pe secundă (de ex. în balistică).
Măsuri de viteză: Se efectuează pentru determinarea vitezei lineare sau unghiulare a solidelor, a vitezei relative de deplasare a solidelor în fluide, a vitezei de scurgere a fluidelor, a diferenţelor sau a variaţiilor de viteză. — Viteza medie lineară de deplasare a unui solid se măsoară indirect, prin măsurarea spaţiului şi a timpului în care el a fost parcurs. — Viteza lineară de deplasare instantanee a unui vehicul cu roţi se măsoară indirect, prin măsurarea vitezei unghiulare a unui arbore de transmisiune (v. sub Arbore 1) sau a unei osii (motoare, etc.): măsurarea se efectuează folosind un contor de rotaţii şi un cronometru, kilometrajul (v.), vitesometrul (v.), etc.— în balistică, vitezele lineare medii ale proiectilelor se măsoară indirect, măsurînd cu un cronograf de construcţie specială timpul în care e parcursă distanţa dintre două discuri-reper constituite din ţesătură de sîrmă de cupru, fiecare formînd cîte un circuit electric care e întrerupt la trecerea proiectilului prin disc. — Viteza unghiulară medie se măsoară direct, prin numărarea rotaţiilor complete efectuate într-un timp măsurat, sau indirect, prin măsurarea cu un contor de ture a numărului de rotaţii complete efectuate de corp, şi, cu un cronometru, a timpului corespunzător. — Viteza unghiulară instantanee se măsoară direct, antrenînd, prin contact direct sau prin transmisiune, un tahometru (v.) sau un tahograf (v.), cari pot fi construite cu inel pendular cu antrenare prin curenţi Foucault, cu antrenarea unui lichid în mişcare de rotaţie, cu măsurarea înălţimii sunetului produs prin rotaţie, cu lame de rezonanţă. — Viteze unghiulare mari, sau viteze ale unui arbore la care nu
Măsură
624
Măsură
VIII. Disc stroboscopic.
se poate realiza cupîaju! cu tahometrul, se măsoară indirect, stroboscopic, montînd coaxial cu arborele un disc cu segmente albe şi negre (v. fig. VIU) şi iluminîndu-l periodic cu o sursă de lumină intermitentă, cu frecvenţa de iluminare măsurabilă. Metoda poate fi folosită şi ia măsurarea alunecării (v.) maşinilor asincrone, instrumentul folosit poate fi stro-boscopul (v.), slipmetrul (v.). —
Vitezele de scurgere ale fluidelor sau viteza relativă de deplasare a unui solid faţă de un fluid se măsoară indirect. Vitezele mici se măsoară prin măsurarea spaţiului parcurs de fluid şi a timpului necesar, calculul spaţiului efectuîndu-se din măsurarea vitezei unghiulare a unui instrument antrenat în mişcare de rotaţie de curentul de fluid; instrumentul folosit e un anemometru (v.)f pentru gaze, respectiv o morişcă hidraulică (v.), pentru lichide. Vitezele mari se determină folosind teorema Lui Bernoulli — prin măsurarea presiunii totale pf şi a presiunii statice p , efectuată simultan cu tubul Pitot (v.), viteza calculîndu-se din valoarea presiunii dinamice; presiunile se măsoară cu un manometru diferenţial, etalonat eventual în viteze (v. şî Indicator de viteză). Viteza medie a fluidelor cari curg printr-o conductă cu secţiune cunoscută se măsoară indirect, prin măsurarea debitului (măsurarea vitezei într-un punct al secţiunii făcîndu-se cu tubul Pitot), sau C14 un anemometru, pentru gaze, respectiv cu morişca hidraulică, pentru lichide. Viteza unui fluid se mai poate determina, indirect, şi prin măsurarea temperaturii unui conductor electric răcit de curentul fluid, efectuată prin măsurarea rezistenţei conductorului într-un montaj de punte Wheatstone.
Masuri de acceleraţie:	Se	efectuează	pentru
determinarea acceleraţiei lineare sau unghiulare a solidelor.
Acceleraţia lineară se poate măsura cu aparate mecanice sau electrice. Aparatele mecanice pentru măsurarea acceleraţiilor iineare se construiesc pentru frecvenţe pînă ia 12.—15 Hz; eie pot măsura numai variaţii le lente ale acceleraţiei, deoarece frecvenţa proprie a acestor aparate limitează sensibilitatea lor.
Fig. IX reprezintă schema unui aparat mecanic pentru măsurarea acceleraţiilor lineare, constituit dintr-o pîrghie 1, care oscilează Iiber în jurul articulaţiei 2, iar la celălalt capăt are fixată o greutate 3 şi se termină cu un ac 5, care face înregistrarea pe tamburul 6. Pîrghia e suspendată cu ajutorul arcului 4. Aparatul e echipat cu amor-tisorul cu aer 7, care serveşte la amortisarea oscilaţiilor lui proprii.
Mărimea erorilor minime ale acceleraţiilor înregistrate cu acest aparat depinde de frecvenţa lui proprie, de coeficientul de amortisare şi de frecvenţa acceleraţiei de măsurat. Dacă frecvenţa proprie a aparatului e mare, sensibilitatea lui e atît de mică, încît nu permite să se obţină înregistrarea cu gradul de precizie necesar măsurării.
Mărirea sensibilităţii la măsurarea acceleraţiilor e posibilă prin folosirea metodelor electrice de măsurare.
IX. Aparat mecanic pentru determinarea acceleraţiilor lineare.
1) pîrghie articulată în 2 la stativul 8; 3) greutate fixată pe pîrghia 1; 4) arc pentru suspendarea pîrghiei 1; 5) ac înregistrator; 6) tambur rotativ; 7) amortisor cu aer; 8) stativ.
Un aparat electric perfecţionat pentru măsurarea acceleraţiilor lineare conţine o lamelă de bronz fixată vertical şi încastrată la baza aparatului, avînd la extremitatea superioară
o	mică bilă şi, prin mişcarea bazei aparatului, lamela se înco-voaie proporţional cu acceleraţia, datorită bilei, care reprezintă
o	masă inertă. Deformaţia datorităîncovoierii lamelei se măsoară cu ajutorul unor impulsoare, formate din rezistenţe de sîrmă, lipite pe ambele părţi ale lamelei. Deformaţia lamelei modifică dimensiunile geometrice ale rezistenţei de sîrmă şi schimbă astfel rezistenţa ei ohmică. După ce traversează un amplificator, curentul proporţional cu acceleraţia intră în bucla oscilografului, în care se şi înregistrează curba acceleraţiilor în funcţiune de timp. Astfel de aparate cu lamelă elastică pot măsura acceleraţii la cari armonica superioară poate atinge 70 Hz.
Acceleraţia unghiulară se poate măsura numai cu aparate electrice, măsurarea acceleraţiei unghiulare fiind mult mai complicată decît a celei lineare.
Aparatele electrice folosite se împart în impulsoare cu dispozitive de diferenţiere şi aparate bazate pe inerţie. Aparatele pentru măsurarea acceleraţiilor unghiulare sînt complicate, folosind şi contacte rotative pe colectoarele de curent, cari fac legătura între impulsoareie rotative şi aparatajul de amplificare şi de înregistrare.
Măsuri de masă: Se efectuează prin comparare cu corpuri etalon de masă cunoscută, cu ajutorul balanţei (v.).
Măsuri de forţă:	Se efectuează prin compararea
directă cu o forţă cunoscută, efectuată prin cîntărire, folosind balanţa (v.), cîntarul (v.), bascula, etc., sau prin comparare cu forţa necesară pentru a produce o deformare elastică a unor corpuri, folosind un dinamometru (v.), care poate fi cu resort, cu torsiune, hidraulic (v. Doză de măsură), şi cu citire directă, sau înregistrator.
Măsuri de tensiune:	Tensiunea superficială se
măsoară, fie static, fie dinamic. — Măsurarea statică se face direct, prin măsurarea forţei necesare pentru desprinderea unui corp (placă, inel, etrier de sîrmă) de la suprafaţa lichidului, sau indirect: prin măsurarea înălţimii de ridicareH a lichidului într-un tub capiiar sau din greutatea picăturilor de lichid desprinse de la un tub calibrat. — Măsurarea dinamică se efectuează indirect, de exemplu din oscilaţiile picăturilor cari se desprind dintr-un tub capilar.— Tensiunile interioare se măsoară indirect, de exemplu prin metodele fotoelasti-cimetrice (v. Fotoelasticimetrie), sau direct, prin măsurarea solicitării la care e supusă piesa în aparatele de încercare sau în maşinile de încercare, dintre cari unele (de ex. unele aparate de încercat la tensiune) sînt dinamometre hidraulice (v. şî sub încercare mecanică).
Măsuri de nivel: Se efectuează pentru determinarea înălţimii unui punct faţă de nivelul mării sau faţă de o altă cotă de referinţă.— înălţimea faţă de nivelul mării se măsoară direct, prin ridicări nivelmetrice, sau indirect, prin măsurarea presiunii atmosferice, folosind barometrul (v.), altimetrul baro-metric (v. sub Barometru), ipsometrul (v.).— înălţimea unui avion faţă de sol se măsoară indirect, măsurînd timpul de propagare, de la avion la sol şi înapoi, al unei unde sonore sau ultrasonore, al unei unde electromagnetice modulate sau al unei unde electromagnetice pulsante, folosind un altimetru acustic, un radioaltimetru, respectiv un altimetru radar.
Măsuri de presiune: Se efectuează indirect: fie echili-brînd apăsarea fluidului asupra unei suprafeţe, de regulă orizontale, cu o greutate, cu un resort, sau cu o coloană de lichid cu densitate cunoscută şi a cărei înălţime se măsoară, — fie măsurînd variaţia unor alte mărimi sub influenţa presiunii. — Presiunea atmosferică se măsoară cu instrumente cu coloană de mercur (v. Barometru) sau cu instrumente cu măsurare prin
Măsură
62$
Măsura
variaţia proprietăţilor elastice ale unor corpuri. — Pentru diferenţe de presiune mici se folosesc procedeul echilibrării presiunii prin coloană de lichid şi instrumente construite pe acest principiu (v. Indicator de tiraj, Manometru, Micromanometru).— Pentru presiuni absolute joase se folosesc, fie procedeul echilibrării presiunii prin coloană de lichid şi instrumente corespunzătoare, de exemplu manometrul (v.), micromanometrul (v.), vacuummetrul (v.), la cari citirea înălţimii coloanei se poate face cu aparate precise (micrometru, microscop) şi la cari, uneori, vaporii lichidului folosit sînt eliminaţi prin îngheţare; fie procedee bazate pe variaţia unor mărimi mecanice sau electrice: metoda condensatorului electric, cu o armatură constituită de mercurul manometrului şi cu o a doua armatură fixă, deasupra şi la exterior, variaţia nivelului de mercur dînd
o	variaţie a capacităţii, măsurabilă prin montarea ei într-un circuit oscilant; metoda termoelectrică, bazată pe creşterea conductibilităţii gazelor odată cu presiunea, instrumentul folosit putînd fi un indicator de vid (v.), termoelectric; metoda ioni-zării, în care se măsoară presiunea prin măsurarea curentului anodic şi a curentului de grilă dintr-o triodă al cărei balon e în comunicaţie cu recipientul cu gazul supus măsurării. — Pentru presiuni înalte se folosesc, fie procedeul echilibrării presiunii prin coloană de mercur (folosind manometrul cu mercur) sau prin greutăţi, fie procedee bazate pe variaţia unor mărimi mecanice sau electrice; de exemplu: procedeul comprimării unui gaz, folosind manometre cu gaz în cari se transmite presiunea asupra unei cantităţi fixe de gaz, închise într-un tub etalonat (printr-o coloană de mercur care transmite presiunea) şi pe care se citesc presiunile; procedeul deformării elastice a unor corpuri solide, folosind manometrul metalic; procedeul deformării permanente a unor corpuri,vîn care anumiţi cilindri de plumb sau de cupru sînt comprimaţi de presiunea din recipient dincolo de I imita de elasticitate, putîndu-se măsura astfel valoarea maximă a presiunii, într-un proces cu variaţie de presiune (de ex. arderea în ţeava unei guri de foc); procedeul electric, în care se măsoară presiunea prin variaţia rezistenţei unui fir de manganin; procedeul piezoelectric, în care presiunea e măsurată cu ajutorul efectelor piezoelectrice pe cari le produce presiunea asupra unui cuarţ piezoelectric, care e folosit pentru măsurarea deformaţii lor datorite forţei de acceleraţie, pentru măsurarea forţelor cari intervin în prelucrarea mecanică a pieselor, pentru măsurarea presiunii în motoare cu ardere internă sau în gurile de foc, pentru măsurarea forţelor de acceleraţie ale organelor de maşini.
Masuri de lucru mecanic şi de putere mecanica: Se efectuează indirect: mecanic, prin măsurarea forţei şi a drumului parcurs de punctul ei de aplicaţie, sau prin măsurarea cuplului maşinii şi a turaţiei, şi a timpului (v. sub Măsuri de forţă, şi sub Măsuri de cuplu), folosind frîna de încercare (v.) pentru maşinile de forţă, sau dinamometrul (v.), pentru maşinile de forţă şi pentru maşinile receptoare, etc.; prin transformarea energiei mecanice a maşinii în altă formă de energie, uşor de măsurat (de ex. cuplînd maşina cu un dinam, respectiv cu un electromotor, al cărui randament e cunoscut, şi măsurînd puterea electrică cedată, respectiv absorbită de aceasta), sau cuplînd maşina cu o frînă hidraulică (v, sub Frînă) şi măsurînd căldura produsă prin frecare în lichidul din ea.— Lucrul mecanic indicat al unei curse a maşinilor cu piston, adică alternative, se măsoară indirect, prin măsurarea ariei diagramei indicate obţinute cu indicatorul, puterea indicată deducîndu-se prin calcul din presiunea indicată medie, obţinută din diagramă. Instrumentul folosit e indicatorul de presiune (v.), pentru maşini cu piston, sau indicatorul de putere (v.).
Măsuri de cuplu: Se efectuează indirect: prin măsurarea cuplului rezistent de frînare al unui arbore antrenat de cuplul motor; prin măsurarea momentului de reacţiune; prin măsurarea deformaţiiior elastice ale unei piese supuse la tor-
siune. — Cuplul de frînare se obţine: prin frecarea unor saboţi sau a unor benzi pe o roată de frînă, folosind, de exemplu, o frînă de încercare Prony (v. sub Frînă de încercare); prin frecarea dintre un corp solid în rotaţie şi aer, folosind o frînă de încercare, cu aer; prin frecarea dintre un corp solid în rotaţie şi un lichid, folosind o frînă de încercare hidraulică; prin curenţii Foucault induşi într-un disc. Cuplul rezistent se determină prin produsul dintre greutatea de echilibrare a frînei şi lungimea braţului ei.— Măsurarea prin determinarea momentului de reacţiune se efectuează prin echilibrarea reacţiunii motorului, fixat într-un cadru oscilant, asupra acestui cadru; metoda e folosită pentru determinarea cuplului motor al motoarelor de avion, folosind, de exemplu, frîna banc-balanţă (v. sub Frînă de încercare), sau pentru determinarea cuplului maşinilor electrice, folosind frîna dinamometrică. — Măsurarea prin deformare elastică, cu ajutorul dinamometrului cu torsiune se efectuează fără a disipa energie, ca la măsurarea prin frînare, măsurînd, cu un dispozitiv mecanic, optic, etc., fie deformaţiile elastice ale unei lame de oţel care transmite cuplul motor, folosind un dinamome-tru cu torsiune (v. sub Dinamometru), fie deformaţiile de torsiune ale unei porţiuni din arborele motor cu lungime cunoscută; în acest caz, măsura se efectuează cu ajutorul unui manşon fixat la un capăt pe arbore, şi a două discuri paralele, dintre cari unul e fixat la capătul liber al manşonului, iar al doilea e fixat pe arbore, unghiul de torsiune măsurîndu-se între două puncte de pe cele două discuri (v. fig- X).
Măsuri de duritate: Se efectuează indirect, prin procedee de măsurare (încercări) specifice tipului de duritate considerate, de exemplu prin măsurarea solicitării şi a defor-maţiei plastice, respectiv a gradului de reacţiune elastică a corpului în condiţii date. — încercarea de duritate cu sarcină statică se efectuează: prin apăsarea unui penetrator pe materialul de încercat, urmată de măsurarea directă a sarcinii de apăsare (v. Duritate Brinel I, Duritate Ludwik, Duritate Vickers, sub Duritate 2) sau urmată de măsurarea suprasarcinii de apăsare (v. Duritate Rockwell, sub Duritate 2) şi de măsurarea dimensiunilor impresiunii obţinute; prin apăsarea unui penetrator sferic, care constituie punctul de sprijin al unui pendul cu perioadă de oscilaţie variabilă, urmată de măsurarea acestei apăsări şi de măsurarea intervalului de timp dintre două coincidenţe ale pendulului cu un alt pendul de referinţă, cu perioadă de oscilaţie fixă (v. Duritate pendulară, sub Duritate 2). — încercarea de duritate cu solicitare dinamică se efectuează folosind un penetrator (bilă de oţel) acţionat dinamic, prin proiectarea penetratorului cu ajutorul unui resort şi prin măsurarea forţei de proiectare şi a impresiunii produse (v. Duritate de ciocnire, sub Duritate 2); prin reacţiune elastică, măsurînd înălţimea de la care e lăsat să cadă, ghidat pe verticală, un mic ciocan (berbec) port-penetrator şi înălţimea la care acesta sare înapoi (v. Duritate scleroscopică, sub Duritate 2), folosind sclerometrul (v.). — Duritatea de zgîriere se măsoară indirect, fie folosind o unealtă de zgîriere unică şi trasînd o singură urmă (prin apăsare cu o anumită greutate şi deplasare cu o viteză constantă dată) a cărei lăţime se măsoară (v. Duritate Martens, sub Duritate 2), sau trasînd un anumit număr de urme şi măsurînd prin cîntărire
X. Măsurarea cuplului cu dinamometrul cu torsiune, cu manşon şi discuri.
1) arbore motor; 2) manşonul dinamometrului; 3) fixarea manşonului pe arbore; 4) disc asamblat cu manşonul; 5) disc asamblat pe arbore; 6) sistem de pîrghii pentru amplificarea deformaţiiior de torsiune; 7) suportul diagramei de înregistrare.
40
Măsură
626
Măsură
materialul desprins, fie folosind unelte de zgîriere confecţionate din diferite materiale cu duritate convenţională, determinînd astfel duritatea prin comparaţie (v. sub Duritate mineralogică).
Măsuri optice: Măsuri de mărimi optice, respectiv aie unor mărimi diferite de cele optice, efectuate cu ajutorul unor instrumente cari determină valoarea unei mărimi optice.
Măsurile optice se clasifică, după natura mărimii optice a cărei valoare se determină, în măsuri colorimetrice, fotometrice, interferometrice, polarimetrice, refractometrice, spec-troscopice, focometrice, etc.
Măsurile colorimetrice (colorimetrice propriu-zise, nefelometrice, turbidimetrice, etc.) sînt măsuri fotometrice de tip special, cari determină, fie în lumină monocromatică, fie în lumină albă, raportul dintre intensitatea unui fascicul luminos reflectat, transmis sau difuzat de un mediu, şi intensitatea fasciculului incident pe acel mediu. Ele servesc la determinarea compoziţiei spectrale a unei substanţe colorate, la determinarea concentraţiei, fie a unei soluţii de substanţă colorată, fie a unei suspensii, etc. Determinări le colorimetrice ale procentului de radiaţie de diferite lungimi de undă ale unui domeniu spectral, care a traversat o substanţă colorată, se numesc, uneori, măsuri spectrofotometrice. Măsurile colorimetrice se efectuează cu colorimetrul (v.), cu nefelometrul (v.), cu turbi-dimetrul (v.), etc., iar cele spectrofotometrice, cu spectro-fotometrul (v.).
Măsurile fotometrice se efectuează pentru determinarea unei iluminări, a intensităţii unei surse de lumină sau a unui flux luminos. Se efectuează cu fotometrul (v.), fie în lumină albă, fie în lumină filtrată prin ecrane colorate sau descompusă spectral. Măsurile cari folosesc determinarea fluxului de energie radiantă, compusă sau filtrată, pentru determinarea temperaturii sursei de radiaţie, se numesc măsuri pirometrice, şi se efectuează cu instrumente numite pirometre (v.).
Măsurile interferometrice se efectuează pentru determinarea poziţiei relative a franjelor unui sistem de franje, sau a deplasării sistemului de franje, datorită variaţiei proprietăţilor mediului străbătut de unul dintre fasciculele cari interferează. Ele servesc la determinarea grosimilor mici ale unor piese transparente, la determinarea indicilor de refracţie, a lungimilor de undă ale radiaţiei, la studiul aspectului şi al formei suprafeţei unor piese, etc. Se execută în lumină monocromatică, cu ajutorul unui interferometru (v.) sau al unor dispozitive cari conţin, ca parte integrantă, piesa studiată.
Măsurile polarimetrice se efectuează pentru a determina, fie starea de polarizaţie a unui fascicul luminos, fie direcţia de vibraţie a vectorului intensitate a cîmpului electric al radiaţiei electromagnetice studiate, fie valoarea birefrin-genţei în diferitele puncte ale unei piese transparente. Se efectuează cu polarimetrul (v.) sau cu zaharimetrul (v.) şi servesc, fie la determinarea concentraţiei soluţiilor de substanţe cu putere rotitoare (zahăr, etc.), fie la determinarea fotoelasticimetrică a tensiunilor din piesele supuse la solicitări, etc.
Măsurile refractometrice se efectuează pentru a determina indicele de refracţie al substanţelor pentru lumină de diferite frecvenţe. Ele servesc, fie la identificarea sau la dozarea substanţelor respective, fie la determinarea dimensiunilor (unghiurile la vîrf ale prismelor, distanţele focale ale lentilelor) pieselor cari trebuie să acromatizeze alte piese cu dimensiuni şi cu indici de refracţie cunoscuţi. Se efectuează cu refractometrul (v.), cu interferometrul (v.), etc.
Măsurile spectroscopice se efectuează pentru a determina compoziţia spectrală a radiaţiei emise de o sursă de radiaţie, reflectată sau absorbită de un mediu, etc. Se efectuează cu aparate spectrale (v. Spectrale, aparate ~), cari pot fi subiective sau obiective, acestea din urmă fiind singurele folosite în domeniile de radiaţie din afara domeniului vizibil.
Pot fi considerate măsuri optice şi măsurile valorilor unor mărimi geometrice cari caracterizează unele piese folosite în instrumentele optice (de ex. distanţele focale). Acestea din urmă se efectuează cu dispozitive montate special, şi se numesc măsuri focometrice.
Măsuri radioactive: Determinări ale mărimilor caracteristice unui preparat radioactiv, respectiv ale unor mărimi diferite de cele referitoare la radioactivitate, efectuate prin intermediul determinării valorilor unor mărimi referitoare la radioactivitate.
Se determină, fie intensitatea radiaţiei emise de un preparat radioactiv (deci cantitatea de substanţă radioactivă dintr-un preparat radioactiv), fie timpul de înjumătăţire.
Intensitatea radiaţiei emise se măsoară, fie direct — în cazul radiaţiei a, de exemplu, prin numărarea scintilaţii lor (scînteie-rilor) pe un ecran fluorescent—, fie indirect, prin intermediul proprietăţilor ionizante ale acestei radiaţii, ceea ce se poate face atît global, cu ajutorul unei camere de ionizare (v. Ionizare, cameră de ~), cît şi particulă cu particulă, cu ajutorul contoarelor (v. Contor de particule). Timpul de înjumătăţire se determină, fie direct, prin numărarea directă a particulelor emise de o cantitate cunoscută de element radioactiv, în unitatea de timp (metodă folosită pentru elementele cu timp de înjumătăţire nu prea lung), fie prin determinarea parcursului
radiaţiei oc în aer (constanta radioactivă X= • unde T e
timpul de înjumătăţire, fiind legată de parcursul R prin relaţia log X =A-\-BR, în care A şi B sînt două constante), fie prin determinarea raportului dintre cantităţile a două elemente radioactive în echilibru, raport egal cu raportul timpilor lor de înjumătăţire.
Măsuri stereoscopice: Măsuri ale mărimii corpurilor, efectuate cu ajutorul stereomicrometrelor, al stereo-comparatoarelor şi al stereofotorestitutoarelor. Se folosesc imaginile corpurilor de măsurat, imagini reprezentate prin perspective centrale conjugate sub formă de stereograme, constituite din fotograme corespondente sau din desene geometrice corespondente.
Măsuri termice: Măsuri ale unor mărimi termice, respectiv ale unor mărimi cari nu sînt de natură termică, efectuate prin intermediul unor determinări de mărimi termice.
Măsurile termice se clasifică, după natura mărimii a cărei valoare se determină, în măsuri termometrice, calorimetrice, dilatometrice, în măsuri de conductivitate termică, etc.
Măsurile	termometrice	se	efectuează	pentru
determinarea temperaturii unui corp, a unei incinte, etc. Se efectuează cu termometre (v.) de diferite tipuri (cu lichid, metalice, etc.), cu pirometre (v.), cu cupluri termoelectrice (v.Termoelectric, cuplu ~), etc., sau, uneori, prin observarea modificării unor proprietăţi particulare, de exemplu a culorii corpului cercetat, a rigidităţii lui (cu conuri pirometrice).
Măsurile	calorimetrice	se	efectuează	pentru
determinarea cantităţilor de căldură, atît a celei sensibile, cît şi a celei latente, cu ajutorul calorimetrelor (v.).
Măsurile	dilatometrice	se	efectuează	pentru
cercetarea modificării dimensiunilor pieselor sub influenţa temperaturii, fie	prin măsurări directe,	de lungime şi de
temperatură, fie prin metode interferometrice, în cazul dila-taţiilor mici (v. sub Diiataţie; Dilatometru).
Măsurile de conductivitate termică sînt măsuri calorimetrice speciale, folosite pentru determinarea cantităţilor de căldură transmise prin straturi termoconduc-toare.
Anumite măsuri speciale, efectuate termometrie, ca măsurile de viteză de răcire a corpurilor, servesc în analiza termică a aliajelor pentru obţinerea diagramei de echilibru, sau în determinările de putere emiţătoare a corpurilor.
Măsură absoluta
627
Măsură, maşină de **
Măsuri topografice:	Măsuri ale mărimilor geo-
metrice ('lungimi, unghiuri, etc.) cari determină suprafaţa pămîntului, pe întinderi mici, considerate plane.
Măsurile topografice se efectuează pentru a determina şi a reprezenta, în planuri topografice şi în hărţi, porţiuni mici din scoarţa terestră, sau pentru a calcula aria, accidentele reliefului, etc. După natura mărimilor de determinat, măsurile topografice se împart cum urmează:
Masuri de lungimi:	Se efectuează prin metode
directe sau indirecte, pentru determinarea distanţei dintre două puncte topografice. Masurile directe de lungimi sînt efectuate pe aliniamentul distanţei de măsurat; în acest grup se deosebesc: măsuri directe precise, cari se execută, după jalonarea şi amenajarea aliniamentului dat, prin măsurarea, o dată sau de mai multe ori, a distanţei dintre extremităţile aliniamentului, cu ajutorul unui instrument adecvat: firul-invar, rigla metalică sau de sticlă, panglica de oţel (lanţul de arpentor), ruleta de oţel sau de pînză, etc.; măsuri directe expeditive, cari se execută de-a iungui aliniamentului, pe traseul aproximativ al distanţei de măsurat, cu un podometru, cu roata unui vehicul, cu pasul, etc.—Masurile indirecte de lungimi sînt efectuate cu instrumente, fără a fi necesara parcurgerea distanţei dintre extremităţile aliniamentului de măsurat; în acest grup se deosebesc: măsuri indirecte precise, cari se efectuează pe două căi (stadimetric şi telemetrie), cu ajutorul stadimetrelor şi al telemetrelor; măsuri indirecte expeditive, cari se efectuează pe diferite căi: acustic, optic, etc., cu instrumente adecvate. Lungimile determinate pe cale analitică, prin calcul trigonometric sau geometric, sau pe cale grafică, din planuri şi hărţi, pot fi considerate, de asemenea, măsuri indirecte de lungimi.
Măsuri de unghiuri orizontale: Se efectuează pentru determinarea deschiderii unghiulare, în. plan orizontal, a aliniamentelor topografice intersectate sau cari pornesc din acelaşi punct topografic. Măsurile de unghiuri orizontale pot fi efectuate prin mai multe metode, dintre cari mai frecvente sînt următoarele: măsuri de unghiuri, prin procedeul gonio-metric, cu ajutorul teodolitului, al tahimetrului, etc., prin măsurarea unghiului orizontal după una dintre metodele rei-teraţiei sau ale repetiţiei; măsuri de unghiuri, prin procedeul orientărilor magnetice, cu ajutorul busolei topografice, al decimatoarelor, etc., prin măsurarea orientărilor magnetice ale celor două aliniamente ale unghiului şi apoi prin deducerea, prin calcul, din valorile orientărilor magnetice măsurate, a mărimii unghiului orizontal dintre aliniamente; măsuri de unghiuri, prin procedeul goniografic, cu ajutorul planşetei topografice, instrument care permite real izarea grafică a unghiului dintre aliniamentele considerate, şi apoi prin măsurarea grafică a unghiului; măsuri de unghiuri, pe cale grafică, cu ajutorul planurilorşi al hărţilortopografice, cu raportorul. Unghiurile orizontale servesc la determinarea planimetriei scoarţei terestre pe porţiuni mici.
Măsuri de unghiuri verticale: Se efectuează pentru determinarea deschiderii unghiulare dintre direcţia aliniamentului dintre două puncte topografice şi planul orizontal dus printr-o extremitate a aliniamentului considerat, cu teodolitul, cu tahimetrul, cu cercul vertical, etc. Unghiurile verticale sînt pozitive sau negative, respectiv sînt unghiuri de pantă (de urcuş) sau de rampă (de coborîş), după cum aliniamentul date reperat deasupra sau dedesubtul planului orizontal de referinţă, situat la extremitatea din aval sau la cea din amonte a aliniamentului şi măsurile lor servesc la determinarea altimetriei reliefului scoarţei terestre, pe porţiuni mici.
Măsuri de unghiuri z e n i t a I e : Se efectuează pentru determinarea deschiderii unghiulare dintre direcţia unui aliniament dat (sau a unei linii de vizare) şi verticala locului, în extremitatea aliniamentului. Unghiurile zenitale se măsoară cu teodolitul, cu cercul vertical, etc., şi servesc la determinarea
orientării geografice a unei triangulaţii topografice (locale), neîncadrate în triangulaţia geodezică generală.
Măsuri altimetri ce sau măsuri n i v e I m e -trice : Se efectuează pentru determinarea altitudinii punctelor terestre sau a diferenţelor de nivel dintre diferite puncte topografice. Măsuri le altimetrice se execută prin diferite metode, şi anume: nivelment geometric, cu ajutorul nivelmetrelor; nivelment trigonometric (geodezic, topografic şi tahimetric), cu ajutorul teodolitului sau al tahimetrului; nivelment baro-metric, cu ajutorul altimetrului, al barometrului cu mercur, al barometrului aneroid, al termometru lui ipsometric, etc.; nivelment prin radar (cu instrumente de construcţie specială); nivelment fotogrammetrie, cu ajutorul aparatelor fotoresti-tutoare de precizie. V. şî sub Nivelment.
Măsuri de suprafeţe: Se efectuează pentru determinarea ariei unei parcele topografice sau cadastrale, a suprafeţei unei porţiuni mici din scoarţa terestră, etc. Măsurile de suprafeţe se efectuează prin diferite metode, dintre cari cele mai frecvente sînt: metoda mecanică a măsurării suprafeţei unei parcele, cu ajutorul planimetrului (v ); metoda arpentaju-lui propriu-zis, prin care se măsoară elementele geometrice (bază, înălţime, laturi, etc.) ale figurilor plane (triunghiuri, dreptunghiuri, trapeze, etc.) simple, cari compun poligonul parcelei sau al regiunii de măsurat, şi apoi se calculează şi se însumează suprafeţele componente; metoda geometrică, folosită dacă se dispune de planul parcelei sau al regiunii, pe care se descompune poligonul parcelei în figuri plane simple, şi se măsoară apoi, pe cale grafică (prin intermediul scării planului), elementele geometrice ale acestor figuri componente, ale căror arii sînt calculate şi însumate; metoda analitică, folosită dacă se cunosc coordonatele rectangulare sau polare ale vîrfurilor poligonului parcelei sau al regiunii de măsurat, cu ajutorul cărora se determină suprafaţa închisă de perimetrul poligonului considerat; metoda trigonometrică, folosită cînd se măsoară unghiuri şi laturi ale poligonului parcelei de măsurat, folosind apoi, pentru calcule, formulele şi tabelele trigonometrice cunoscute.
1.	~ absoluta. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
2.	aparat de Ms. V. Aparat de măsură; v. şi Instrument de măsură, sub Instrument 1.
3.	ceasornic de	A4s.: Sin. Comparator cu cadran.
V. sub Comparator de lungimi.
4.	~ directa. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
5.	eroare de	Tehn., Fiz., Ms. V. sub Eroare, şi sub
Măsurare.
6.	~ indirecta. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
7.	instrument de	Fiz., Tehn. V. Instrument de măsură,
sub Instrument.
8.	maşina de	Ms., Tehn.: Maşină (v. Maşină 2) sau
aparat pentru măsurarea lungimilor mari, de obicei pînă la 1000 mm şi rareori pînă la 6000 mm, folosite în construcţia de maşini. Se deosebesc: aparate terminale, la cari măsurarea se efectuează prin comparare cu cale plan-paralele; aparate cu repere, la cari măsurarea se efectuează prin comparare cu rigla gradată sau cu cale plan-paralele. Se folosesc:
Maşina de măsură cu optimetru şi microscop (v. fig. /), constituită dintr-un batiu 1, pe care se găsesc păpuşa fixă 2, cu un microscop 3 şi un optimetru 4 cu tija palpatoare 5, cum şi o păpuşă mobilă 6, cu tija palpatoare 7, a cărei poziţie poate fi reglată cu şurubul micrometric 8. Obiectul de măsurat se aşază pe o masă similară meselor de optimetru orizontal, iar prin diferite mişcări convenabile ale mesei se aduce acest obiect în axa de măsurare a maşinii, care e linia celor două tije palpatoare 5 şi 7. Pe batiul maşinii e fixată o scară gradată 9 (de sticlă), avînd lungimea de 100 mm şi diviziuni egale cu 0,1 mm. La stîngă şi în linie cu scara gradată sînt aşezate, pe batiul maşinii, zece plăci decimetrice 10 (de sticlă), numerotate de
40*
Măsură, maşină de /w
62â
Măsură, maşină de /w
la 0---9 (de la dreapta spre stînga), avînd fiecare cîte două repere şi fiind aşezate din decimetru în decimetru. Sistemele optice 13 şi 14 sînt solidare, respectiv, cu păpuşile fixă şi mobilă ale maşinii, iar raza de lumină trece prin sistemul optic 15-16-17-18 (v. fig. / b)	4
' al păpuşii mobile şi e dirijată spre placa decimetri-că 10 pe^care o străbate. în poziţia din fig./. planele reperelor plăcii 10 şi scării gradate 9 coincid cu planele focale ale 75 obiectivelor 7 7 şi \
12, astfel încît ima-ginea celor două reperealeplăcii 10 ajunge în cîmpul microscopului 3 şi se poate citi numărul de ordine al plăcii 10, adică sutele de milimetri. Milimetrii şi zecimile de milimetru se citesc tot la microscopul 3, pe rigla gradată 9, iar fracţiunile mai mici decît 0,1 mm se citesc la opti-metrul 4.
Fig. II reprezintă citirile la microscop şi la optimetru, în cazul măsurării unei lungimi de 450,1985 mm. Fig. II a reprezintă scara gradată în milimetri şi
în zecimi de milimetru, cum şi cele \3h?b o To w 30 w şo a două repere ale plăcii decimetrice cu indicele 4, care încadrează diviziunea 50,2 mm; în total, deci,
450,2 mm. La această citire se adaugă citirea la optimetru (v. fig. II b), la care indicatorul arată —0,0015 mm.
Pentru măsurări interioare sînt necesare dispozitive analoge celor de laoptimetrele orizontale. Erorile maxime, admisibile, la măsurarea unei lungimi L (în mm) cu aparate de măsură, sînt (în \i): ±(0,5-j-.L/«), unde «=200, dacă .L^ 100 mm, şi «=100, dacă L>100 mm.
Instrumentul vertical de măsurat lungimi (v. fig. III) se compune din scala milimetrică transparentă 4, care se deplasează vertical sub acţiunea tijei palpatoare 2, iluminată prin sistemul 5 şi prinsă în cîmpul vizual al microscopului spiral 6. Măsurarea se execută prin diferenţa a două citiri, şi anume: citirea întîi, pentru care palpatorul 2 e în contact cu suprafaţa obiectului de măsurat, aşezat pe masa 7; citirea a doua, pentru care palpatorul 2 e în contact cu suprafaţa mesei 7. Microscopul spiral (v. fig. IV) se compune din placa inferioară fixă 1, gradată în zece diviziuni a 0,1 mm (numerotate de la 0—10), şi dintr-o placă superioară 2, care se roteşte în jurul axului 8; placa superioară 2, pe care sînt trasate o scală circulară 4 cu 100 de diviziuni şi o pereche de spirale Arhimede (echidistante) cu pasul de 0,1 mm, s;e poate roti prin acţionarea şurubului 6
I. Maşină de măsură cu optimetru şi microscop, a) schema de ansamblu; b) schema optică; 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) microscop; 4) optimetru; 5 şi 7) tije palpatoare; 6) păpuşă mobilă; 8) şurub micrometric ; 9) scară gradată cu diviziuni de 0,1 mm pe 100 mm lungime; 10 şi 10') placă decimetrică, de sticlă, cu reper dublu; 1 1) obiectivul păpuşii mobile; 12) obiectivul păpuşii fixe ; î3 şi 14) prisme de reflexiune totală; 15) lentilă ; 16) filtru de lumină; 17) lentilă de concentrare ; 18) oglindă plană.
I b
50
51
II. Citirile la microscop şi la optimetru. a) imaginea scării obţinute la microscop; b) imaginea scării optimetrului.
şi a angrenajului conic 9-10. în cîmpul vizual al microscopului spiral, pentru citirea unei anumite lungimi (de ex. 46,362 mm), se suprapun scala milimetrică transversală (în exemplul citat, diviziunile 45, 46, 47), scala plăcii inferioare (diviziuni le 0---10), scala circulară (în exemplul citat, diviziunile 55, 60,
III. Schema unui instrument vertical de măsurat lungimi.
1) axul de măsurare ; 2) tijă palpatoare; 3) contragreutate; 4) scală milimetrică transparentă; 5) sistem de iluminare a scalei 4; 6) microscop spiral; 7) masă.
IV. Schema microscopului spira!, a) schema microscopului; b) cîmpul vizual al microscopului spiral; 1) placă inferioară; 2) placă superioara; 3) perechi de spirale Arhimede; 4) scală circulară; 5) ocularul microscopului; 6) şurub pentru rotirea plăcii superioare 2; 7) dispozitiv de blocare; 8) axul de rotaţie al plăcii 2; 9 şi 10) angrenaj conic; 11) bilă.
65, 70) şi perechea de spirale Arhimede, iar prin rotirea şurubului 6 se încadrează o anumită diviziune (anume diviziunea 46, ca în fig. IV b), între cele două spirale.
Proiectoarele sînt aparate optice cu ecran pe care se proiectează conturul mărit al piesei de controlat. Se folosesc în laboratoare şi în atelierele de producţie, pentru controlul dimensional al anumitor profiluri, de exemplu la danturi, filete, calibre, contracalibre, piese mici de dispozitive, etc. Pe ecran, conturul imaginii piesei de controlat se compară cu conturul desenului ei, trasat la scara 1/1 sau 2/1, cu dimensiunile limită tolerate; abaterile faţă de conturul desenului se determină prin apreciere vizuală sau prin măsurări în două direcţii rectangulare, cu ajutorul unor micro-metre sau al unor comparatoare.
Fig. V reprezintă schema de principiu a unui proiector, la care sursa punctiformă de lumină 7 e aşezată în focarul lentilei condensoare 2. Fasciculul de lumină ieşit din 2 e paralel şi întîlnind piesa de controlat 3, în
A'
î Jn	
f	
T B	~*-x *4*
V. Schema de principiu a unui proiector.
1)	sursă punctiformă de lumină;
2)	lentilă condensoare; 3) obiectul AB de proiectat; 4) obiectiv; 5) ecran, pe care se proiectează imaginea A' B'; x şi xx) distanţele obiectului şi imaginii faţă de o-
biectiviil 4..
VI. Proiector de orologerie.
1) sursă de lumină; 2) lentila condensoare permanentă ; 3) lentilă condensoare schimbabilă; 4) oglindă; 5) ecran;	6)	bloc	obiectiv	schim-
babil; 7) obiectul de controlat; 5) manivelă pentru deplasarea transversală; 9) manivelă pentru deplasarea longitudinală; 10) manivelă pentru deplasarea verticală.
drumul spre obiectivul 4, o proiectează pe ecranul 5 în poziţie mărită şi inversă. Grosismentul proiectorului e p = xxlx.
Măsură, metodă de ~
629
Măsură, procedeu de
Dacă sursa de lumină nu e punctiformă, fasciculul de lumină ieşit din lentila condensoare nu mai e paralel, ci convergent,
■U-
k--1--;
'T'ft
'"Ui
VII. Proiectorul Safronov şi Moskalev. a) schema de principiu a proiectorului Safronov şi Moskalev; b şi c) secţiunile verticala şi orizontala; 1) sursă de lumină;
2)	lentilă condensoare;
3)	obiectul de controlat;
4)	obiectiv ; 5) oglinzi plane; 6) ecran de proiecţie.
şi conturul imaginii proiectate nu mai e destul de clar. Lipsa de claritate e cu atît mai mare, cu cît grosimea piesei de controlat e mai mare,
Fig. VI reprezintă schema unui proiector de orologerie, iar fig. W/ reprezintă proiectorul Safronov şi Moskalev. La acest ultim proiector, oglinda continuă e înlocuită cu o serie de benzi de oglinzi metalice 5, a căror poziţie e reglabilă, cores-
VIII. Schema de principiu a aparatelor de măsură pneumatice.
1) cameră la presiunea H— = const.; 2) cameră la presiunea variabilă^; 3) orificiu de secţiune/x; 4) orificiu de secţiune f2‘, 5) cadran; z) spaţiu liber.
IX. Schema aparatului pneumatic cu manometru cu apă.
1) ţeavă ; 2) rezervor cilindric; 3) cameră de presiune variabilă; 4) tub gradat; 5) obiectul de mâsurat,
pereche de oglinzi, obiectele de controlat fiind între cele două limite. Eroarea măsurărilor executate cu proiectorul Safronov nu depăşeşte 0,01 mm, la un grosisment de 50 x.
Aparatele de măsură pneumatice se bazează pe măsurarea presiunii sau a debitului de aer. După felul instalaţiei de citire, se deosebesc: aparate cu manometru cu apă (v. fig. IX), aparate cu manometru cu arc (v. fig. XI) şi aparate cu flotor (v. fig. XII).
Fig. VIII reprezintă schema de principiu a unui aparat pneumatic, la care aerul iese din camera de presiune constantă 1 şi trece prin orificiul 3de secţiune fx în camera2, iar mai departe, în exterior, prin orificiul 4 de secţiune f2 şi spaţiul z dintre piesa de controlat şi faţa exterioară a orificiului 4. Secţiunea de scurgere a aerului prin spaţiul z e nd2z, unde d2 e diametrul orificiului f2. Presiunea h din camera 2 e determinată de mărimea lui z Ş'» 'n consecinţă, această mărime poate fi măsurată prin presiunea h.
La aparatui cu manometru cu apă (v. fig. IX), mărimea de măsurat z e determinată prin diferenţa de nivel
h~-
H
1 +k*c*
unde c=filf2 e raportul dintre secţiuni le fx şi f2 ale celor două orificii, ştiind că f2—®{z) i k e raportul coeficienţilorde scurgere
O
XI.
Schema aparatului pneumatic cu manometru cu arc.
XII, Schema aparatului pneumatic cu flotor.
1)	intrarea aerului comprimat;
2)	filtru de aer; 3) reductor de presiune; 4) diafragmă; 5) membrană; 6) filtru; 7) flotor; 8) tub conic; 9) robinet; 10) scurgerea condensatului.
X. Schema unui calibru pneumatic.
1) calibru-tam-pon; 2) orificiu de ieşire ; 3) peretele orificiului.
punzător obiectului 3 care trebuie controlat; pentru cele două dimensiuni limită ale obiectului de controlat se reglează cîte o
ai acestor orificii, şi H e nivelul. Raportul de amplificare pe porţiunea uniform gradată a scării e 5000---2500, iar precizia măsurării e de 1 jjl.
Pentru măsurarea diametri-lor orificiilor mici (pînă la 3 mm) se foloseşte procedeul trecerii directe a aerului prin orificiul de măsurat. Pentru orificiile cu diametri mai mari se folosesc calibre pneumatice (v. fig. X), jocul bilateral dintre calibru şi peretele orificiului fiind măsurat prin indicaţiile aparatului de măsură pneumatic.
La aparatul cu manometru cu arc (v. fig. XI), raportul de amplificare e de 50*• *400, iar citirea pentru un interval între diviziunile scării gradate de 1 mm e de 0,02 mnv*0,0025 mm.
La aparatul pneumatic cu flotor (v. fig. XII) se măsoară debitul de aer scurs sub presiune constantă, fie prin jocul dintre faţa ajutajului de scurgere şi faţa piesei de măsurat, fie prin jocul dintre calibru şi alezaj. Debitul de aer scurs ridică flo-torul 7, care în poziţia lui de echilibru indică valoarea de măsurare, pe scara gradată a tubului conic 8. La acest aparat, raportul de amplificare e de 2000-•• 10 000, iar citirea pentru o diviziune e de 0,002 mm.
î. metoda de Ms. V. sub Măsurare.
2.	mijloace de	Ms.: Mijloace experimentale cu aju-
torul cărora se efectuează măsurarea (v.) unor mărimi. Se deosebesc: etaloane, măsuri, instrumente de măsură sau aparate de măsură (comparatoare, indicatoare, integratoare şi cu citire directă) şi substanţe de măsură.
3.	procedeu de	Ms. V. sub Măsurare.
Măsură relativă
630
Măsura unei mulţimi
1.	~ relativa. Tehn., Fiz., Ms. V. sub Măsurare.
2.	riglâ de Tehn. V. Riglă de măsură, sub Riglă.
3.	temperatura de Tehn.: Temperatura la care se efectuează o măsură, în atelier; ea diferă, de obicei, de temperatura de referinţă la care instrumentele de măsură dau indicaţii juste, iar piesele uzinate au dimensiunea nominală. Prin convenţiuni internaţionale şi prin standardizare, temperatura de referinţă e de 20° (68°F). De exemplu, metrul-etalon are, la 20°. lungimea pe care prototipul internaţional al metrului o are la 0°.
4.	Măsură. 2. Mat., A/ls.; Valoarea unei mărimi măsurate. V. Măsură 1, Mărime, Unitate de măsură.
5.	Mâsurâ. 3. Ms.: Corp, dispozitiv, etc., care constituie reproducerea în concret a unei unităţi de măsură.
6.	placa de calibratâ. Ms.: Sin. Cală plan-para-lelă (v.).
7.	Mâsurâ armonica. Mat.: Dacă D e un domeniu mărginit de un număr finit de curbe Jordan C, iar oc e o mulţime formată dintr-un număr finit de arce de pe C, măsura armonică a arcelor a în raport cu domeniul D, în punctul £ al acestuia, e funcţiunea armonică şi mărginită în D, egală cu unu în fiecare punct interior lui a şi cu zero în fiecare punct al lui [3 (complementul iui a faţă de C), Se notează cu co foa, D). Existenţa şi unicitatea funcţiunii cofe, a D)e asigurată de posibilitatea rezolvării problemei lui Dirichlet în forma extinsă pentru domeniul D şi de unicitatea soluţiei. Măsura armonică e aditivă:
co (z, ocv D) + co fc a2, £>) = co (z, arf a2, D), unde a2 şi a2 sînt două mulţimi de arce disjuncte.
Măsura armonică variază continuu cu arcul oc. Măsura armo-
1
mcă a arcului oc în punctul £ e egală cu-----din unghiul format
2	7V
de liniile de nivel ale conjugatei armonice a funcţiunii lui Green (v.) cu polul în z> cari trec prin extremităţile lui oc. Cînd oc apar-
1
ţine unui cerc, măsura armonică cofe, oc) e --------din lungimea,
2	n
în radiani, a arcului pe care îl descrie extremitatea P' a coardei PP', duse prin cînd P descrie arcul a. Măsura armonică e invariantă faţă de reprezentări le conforme.
8.	Mâsurâ unei mulţimi. Mat.: Fiecare dintre numerele reale şi nenegative [iE asociabile univoc muţimilor E ale unei anumite clase de mulţimi date, astfel încît mulţimii videsă-i corespundă numărul zero, iar reuniunii mai multor mulţimi disjuncte să-i corespundă suma numerelor respective. Se mai numeşte măsura funcţiunea [x de argument E, a cărei valoare este numărul [iE.
Condiţiile definirii complete, univoce şi necontradictorii a conceptului de măsură, trebuie precizate suplementar după clasa de mulţimi considerată.
Se pot formula, în general, două probleme fundamentale:
Problema dificilă consistă în posibilitatea de a asocia fiecărei mulţimi mărginite E un număr nenegativ [lE, care e măsura ei, astfel că: dacă F= [0,1], să se obţină ţiE= 1 ; dacă mulţimile A şi B sînt congruente, să se obţină [lA=[lB ; dacă E e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi Ek, disjuncte două cîte două, să se obţină {jlE=2(jF^ (aditivi-
k
tatea completă a măsurii). Problema poate fi formulată şi pentru un spaţiu «-dimensional Rff, înlocuind în prima condiţie [0,1] prin cubul-unitate «-dimensional, dar problema dificilă a teoriei măsurii nu poate fi rezolvată nici măcar în spaţiul Rv
Problema uşoară a teoriei măsurii se formulează aproape în acelaşi fel ca precedenta, cu diferenţa că, în condiţia se consideră numai un număr finit de mulţimi
aditivitatea finită). Problema uşoară a teoriei măsurii poate
fi rezolvată pentru spaţiile Rj şi R2, însă nu în mod unic (după
S.	Banach); pentru spaţiul Rn, n>2, problema uşoară a teoriei măsurii nu poate fi rezolvată. Pentru orice soluţie a problemei uşoare a teoriei măsurii, măsura unei mulţimi numerabile mărginite e egală cu zero.
Măsuri ale unor mulţimi lineare: Măsura unei mulţimi mărginite deschise G e suma lungimilor tuturor intervalelor componente disjuncte 8^, adică
mG — ^i m S, , k k
unde k ia valori de la 1 la n sau de la 1 laoo, după cum mulţimea posedă n puncte sau o infinitate. în această relaţie, reprezintă lungimea (măsura) intervalului 8^ . Seobţine^G< co. Dacă mulţimea G e vidă, rezultă mG — 0. Dacă A e un interval care conţine pe G, atunci mG^ m&; dacă Gt şi G2 sînt două mulţimi deschise nevide şi dacă Gx C G2, atunci mG1 ^mG2.
Măsura unei mulţimi mărginite şi deschise G e marginea inferioară a măsurilor tuturor mulţimilor deschise cari conţin pe G. Dacă o mulţime mărginită şi deschisă e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi deschise şi disjuncte două cîte două, adică dacă
G=VG^ (GknGk-=°-
k
atunci mG—^mG^ (proprietatea de aditivitate completă). k
Dacă intervalul A sau o mulţime deschisă şi mărginită G e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi deschise, A=UGfe, atunci
k k
Dacă F e o mulţime închisă mărginită nevidă, iar^ e cel mai mic segment care conţine mulţimea F, mulţimea complementară CSF e deschisă şi are deci o măsură determinată. în acest caz, ///F=B — A — m[CjF], unde S=[A, B]. Exemple: dacă F= [a, b ]şi CjF= 0, atunci mF=b—a, adică măsura unui segment e egală cu lungimea sa; dacă F e reuniunea unei mulţimi finite de segmente disjuncte [a^, b^\, atunci mF—^b^ — a^şi mF^0;
k
dacăF e conţinută într-un interval A, atunci mF=m!S.—m\C ^ F]; dacă Fj C F2 sînt două mulţimi închise şi mărginite, atunci mF1^mF2'
Măsura unei mulţimi închise mărginite F e marginea superioară a tuturor mulţimilor închise conţinute în F. Dacă F e închisă şi G e o mulţime deschisă şi mărginită, iar F CG, atunci mF^mG. Măsura unei mulţimi închise mărginite F e marginea superioară a măsurilor tuturor mulţimilor închise conţinute în F, iar măsura unei mulţimi mărginite şi deschise G e marginea superioară a măsurilor tuturor mulţimilor închise conţinute în G; măsura unei mulţimi închise şi mărginite F e marginea inferioară a măsurilor tuturor mulţimilor deschise mărginite cari conţin pe F. Dacă mu-lţimea F e reuniunea'unui număr finit de mulţimi închise şi disjuncte două cîte două, deci
k
atunci mF=^imF^.
Măsura exterioară m*E a unei mulţimi mărginite E e marginea inferioară a măsurilor tuturor mulţimilor mărginite deschise G cari conţin pe E, adică ^*F=inf	şi	G0E;
orice mulţime mărginită E are o măsură exterioară, deci 0^t»*E<-i-oQ.Mâsura interioarăm^Ea unei mulţimi mărginite E e marginea superioară a măsurilor tuturor mulţimilor închise conţinute în E, adică w*E=sup |^F| şi FCE. Dacă G e o mulţime deschisă mărginită, atunci tn^G—m^G—mG, iar dacă F e o mulţime închisă mărginită, atunci m*F—m:iiF=mF. Pentru orice mulţime mărginită E există m^E^m*E.
Măsurătoare
631
Măsurător de adîncime
Dacă A şi B sînt două mulţimi mărginite, iar AqB, atunci m^A^m^B şi m*A^.m*B. Dacă o mulţime mărginită E e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi E^ deci jE=UEfe, atunci m*E^'2im*Efc Dacă o mulţime mărginită E
k k e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi Ek
disjuncte două cîte două, deci
E=UA (B*nEA.=:0, ***),
k
atunci	Dacă	A e un interval care conţine mul-
k
ţimea mărginită E, atunci m*E+m^[C^E] = mH.
O mulţime mărginită E se numeşte măsurabilă (L), sau în sensul lui Lebesgue, cînd măsurile ei interioară şi exterioară coincid, adică m*E=m.ME, valoarea comună fiind măsura mulţimii ; deci mE—m^E — m^E. Mulţimea se numeşte măsurabilă (L). Pentru ca o mulţime mărginită E să fie măsurabilă e necesar şi suficient ca, pentru orice e>0, să existe o mulţime închisă FCE, astfel încît m*(E — F)<z. O mulţime deschisă mărginită e măsurabilă (L). O mulţime închisă mărginită e măsurabilă (L).
Dacă mulţimea mărginită E e conţinută într-un interval A, mulţimile E şi C^ E sînt simultan măsurabile sau nemăsurabile. Dacă o mulţime mărginită E e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi măsurabile şi disjuncte două cîte două, atunci E e măsurabilă şi mE—^mE^. — Reuniunea şi intersecţiunea unui număr finit de mulţimi măsurabile sînt mulţimi măsurabile. Diferenţa a două mulţimi măsurabile e măsurabilă; în acest caz, mE=mE1 — mE2, dacă E{}E2. — Reuniunea şi intersecţiunea unei mulţimi numerabile de mulţimi măsurabile sînt mulţimi măsurabile. Dacă E^ sînt mulţimi măsurabile şi
00
E1CE2CEâC”, şi dacă reuniunea E=UE/^ e mărginită, atunci /%E= 11m [mE^\.	1
«-►oo
Măsura unei mulţimi deschise mărginite e invariantă la o deplasare.
Mulţimile congruente au aceeaşi măsură exterioară şi aceeaşi măsură interioară. O mulţime congruentă cu o mulţime măsurabilă e măsurabilă şi are aceeaşi măsură.
Orice mulţime numerabilă e măsurabilă şi măsura ei e egală cu zero.
Mulţimea M a tuturor mulţimilor măsurabile are aceeaşi putere ca şi mulţimea tuturor mulţimilor de puncte.
Există mulţimi mărginite nemăsurabile. Orice mulţime de măsură pozitivă conţine o submulţime nemăsurabilă.
Măsuri ale unor mulţimi plane: Teoria măsurii pentru mulţimi plane se construieşte ca şi în cazul linear, cu diferenţa că o mulţime deschisă plană nu admite o descompunere unică în intervale componente, iar o mulţime închisă mărginită nu admite un segment minimal, care o conţine.
Măsura unui dreptunghi deschis R(a<x<b, c<j<d) e aria sa, adică mR={b — d) (c~d), iar dacă a=b, R se reduce la mulţimea vidă. Fiind date în plan un număr finit de dreptunghiuri, RpR^---, Rn, ale căror laturi sînt paralele cu axele, disjuncte sau nu, unele fiind deschise şi altele închise, există un sistem de dreptunghiuri deschise rv r2, rN, cari sînt disjuncte; dacă RjUr^O, atunci Rp^; deci aria fiecărui R. e egală cu suma ariilor dreptunghiuriior r^ cari au puncte comune cu R.
—	Dacă şi {Py} sînt două sisteme finite de dreptunghiuri, astfel încît a. să nu aibă puncte interioare comune două cîte două şi dacă Ua^CUBy , atunci	—	Dacă	drept-
unghiurile unui sistem finit sau numerabiI nu au puncte interioare comune două cîte două şi dacă toate aceste dreptunghiuri sînt conţinute într-un singur dreptunghi R, atunci
Dacă Aş\ B sînt două mulţimi plane mărginite, fiecare dintre ele poate fi reprezentată sub forma de reuniune a unei mulţimi
00	00
numerabile de	dreptunghiuri	închise, A=	Ua. şi	jB = UP-,
1 *	1 J
unde dreptunghiurile a. nu au puncte interioare comune două
00 00
cîte două; dacă	AqB, atunci	S^oc-<2^(3-.	Dacă o	mulţime
1	1 J
plană mărginită	E poate fi	reprezentată	în două moduri
sub forma de reuniune a unei mulţimi numerabile de dreptun-00	00
ghiuri închise, J5=Ua.= UP;-, unde dreptunghiurile fiecăreia
1	1
dintre aceste reprezentări nu au puncte interioare comune 00 00
două cîte două, atunci	■.
1	1 1 3
Măsura mG a unei mulţimi plane deschise şi mărginite G e suma ariilor pătratelor închise, fără puncte interioare comune două cîte două, a căror reuniune e G. Dacă G± şi G2 sînt două mulţimi deschise mărginite şi dacă GXCG2, atunci mG1^mG2. Dacă o mulţime deschisă şi mărginită G e reuniunea unei mulţimi finite sau numerabile de mulţimi deschise G^ disjuncte două cîte două, atunci mG—YjnGk', dacă G^ nu sînt disjuncte, atunci mG^Ş/nG^	k
Măsura mF a unei mulţimi închise mărginite F e diferenţa mR—mCjţF, unde R e un dreptunghi deschis arbitrar, care conţine mulţimea F. Pentru orice mulţime mărginită £ există două mulţimi A şi B, astfel încît A e o mulţime Fa, iar B e o mulţime Gs; AqECB. iar mA—m^E şi mB—m*E.
Printr-o deplasare, măsurile exterioară şi interioară ale unei mulţimi mărginite nu se schimbă. Teoria se extinde şi la mulţimi dintr-un spaţiu cu un număr mai mare de dimensiuni.
î. Mâsurâtoare, pl. măsurători. 1. Ms., Fiz., Tehn.: Operaţia de determinare a mai multor mărimi (în particular dimensiuni geometrice) ale aceluiaşi sistem fizic (în particular ale unei piese, ale unei porţiuni de teren, clădiri, etc.).
2.	Mâsurâtoare. 2. Cs.: Piesă scrisă a unui proiect de construcţie, care conţine cantităţile de lucrări executate şi care serveşte la întocmirea situaţiei de plată, după terminarea lucrărilor. Măsurătoarea se întocmeşte pe articole de lucrări (săpături, betoane, cofraje, armaturi, zidării, etc.), aşezate în ordine logică, urmărind, în general, succesiunea operaţiilor pe şantier şi grupînd articolele asemănătoare (de ex.: toate felurile de săpături mecanice, toate felurile de săpături manuale, etc.). La întocmirea măsurătorii se ţine seamă de unele reguli convenţionale (de ex.: golurile mici din zidării nu se scad, vopsirea ferestrelor dublese măsoară cu de trei ori suprafaţa uneiasimple, etc.). Pentru claritatea măsurătorii se indică elementele cari se măsoară (de ex.: grinda G.8, stîlpul S.4, fundaţia F.1).
Elementele pentru întocmirea măsurătorii se iau din carnetul de măsurători al şantierului. Actualmente nu se trec în acest carnet decît cantităţile neprevăzute în devizul lucrării; pentru cantităţile prevăzute în deviz nu se mai întocmeşte o măsurătoare, fiind suficientă antemăsurătoarea din proiect.
3.	Măsurător, pl. măsurătoare. Tehn., Ms.: Sin. Compas măsurător. V. sub Compas 1.
4.	Măsurător cu cadran. Ms. V. Comparator cu cadran, sub Comparator de lungimi.
5.	Măsurător de adîncime. Tehn.: Instrument de măsură mecanic pentru măsurarea directă a adîncimilor găurilor înfun-
Măsurător de adîncime a pantei stratelor
632
Mătase
date, a găurilor cu prag, a canalelor de pană, etc., folosit la verificarea dimensională a pieselor uzinate; exemple: şublerul de adîncime (v. sub Şubler), micrometrul de adîncime (v. sub Micrometru).
1.	Măsurător de adîncime a pantei stratelor. Expl. petr.: Sin. Pandajmetru (v.), Dipmetru.
2.	Măsurător de cantitate. Ms.: Sin. Debitmetru (v.).
3.	Măsurător de debit. Ms.: Sin. Debitmetru (v.).
4.	Măsurător de tiraj. Tehn.: Sin. Indicator de tiraj (v.).
5.	Măsurător micrometric de adîncime. Ms.: Sin. Micrometru de adîncime (v. sub Micrometru).
6.	Măsurător optic pentru roţi dinţate. Tehn.: Instrument de măsură optico-mecanic,, pentru măsurarea grosimii dinţilor roţilor dinţate la o anumită distanţă de la creasta dintelui (adică de la cercul exterior al roţii dinţate). E similar şuble-rului pentru roţi dinţate (v.), însă e echipat cu un sistem optic de amplificare şi citire.
7.	Măsurători terestre. Geod., Topog.: Disciplină care se ocupă cu studiul şi în cadrul căreia se efectuează, măsurările: geodezice, topografice, fotogrammetrice şi geoastronomice asupra scoarţei Pămîntului.
8.	Măsuri. 1. Tehn.: Ramură a unei discipline tehnice, care se ocupă cu studiul metodelor, al instrumentelor şi al aparatelor de măsură, specifice acestei discipline.
9.	~ electrice. E/t.: Ramură a Electrotehnicii, care se ocupă cu studiul metodelor şi al instrumentelor de măsură a mărimilor electrice şi a mărimilor de altă natură, efectuate prin intermediul măsurării unor mărimi electrice.
Din punctul de vedere al grupului de fenomene electrice la cari se referă măsurile, se deosebesc: măsuri electrostatice, măsuri în curent continuu şi măsuri în curent alternativ, ultimele putînd fr despărţite în măsuri în curent alternativ de joasă frecvenţă (frecvenţă industrială), de cele mai multe ori în monofazat sau în trifazat, şi măsuri în curent alternativ de înaltă frecvenţă (curenţi cuasistaţionari cu frecvenţa pînă la 1G8 Hz) şi de foarte înaltă frecvenţă (curenţi nestaţionari, cu o frecvenţă care depăşeşte 1G8 Hz).
io.	~ magnetice. Elt.: Ramură a Electrotehnicii, care se ocupă cu studiul metodelor şi al instrumentelor de măsură a mărimilor magnetice şi a mărimilor de altă natură, efectuate prin intermediul măsurării unor mărimi magnetice.
Se măsoară, în general, mărimi relative la cîmpul magnetic: intensitatea cîmpului magnetic, inducţia magnetică, fluxul magnetic, forţa magnetomotoare, etc., sau mărimi relative la un material sau la un corp: susceptibilitatea şi permeabilitatea magnetică, momentul magnetic — respectiv intensitatea de magnetizare — , cîmpul („forţa") coercitiv, remanenţa magnetică, saturaţia magnetică,' punctul Curie, magnetostricţiunea, constantele magnetooptice, etc. Metodele de măsură folosite, în special pentru mărimile de material, diferă după natura materialului (diamagnetic, paramagnetic, feromagnetic); unele mărimi, ca remanenţă magnetică, cîmpul („forţa") coercitiv, saturaţia, etc. se referă numai la substanţele feromagnetice.
u.	Măsuri. 2. Ind. text.: Valorile unor dimensiuni ale corpului uman, stabilite după anumite reguli (dimensiuni de lungime, de lăţime şi de perimetru). Aceste valori servesc ca bază de calcul la proiectarea şi construcţia tiparelor de îmbrăcăminte.
12. Măştii, metoda ~ mobile. Cinem.: Metodă folosită în filmările combinate, cu ajutorul căreia se îmbină, într-un singur cadru, imaginea în mişcare a unor subiecte filmate separat (în general, a actorilor) cu cea a decorurilor, peizajelor, desenelor, machetelor. Liniile de îmbinare ale celor două imagini coincid cu liniile cari limitează siluetele actorilor.
Procesul filmării cu masca mobilă are loc în două etape, în prima etapă (v. fig. /) se filmează actorii pe fondul format dintr-un ecran care emite radiaţii infraroşii. Actorii sînt ilumi-
naţi cu corpuri de iluminat în faţa cărora sînt aşezate filtre cari opresc radiaţiile infraroşii. Camera de luat vederi, de construcţie specială, permite să se obţină simultan, pe două pelicule, imagini identice ca mărime. Una dintre pelicule e de tipul negativ alb-negru sau color, iar cealaltă e sensibilă la radiaţiile infraroşii. Prin urmare, pe pelicula negativ alb-negru sau color se obţine imaginea negativă a actorilor înconjuraţi de un fond alb, întrucît această peliculă nu e impresionată de radiaţiile infraroşii ale ecranului. în faţa celeilalte pelicule se găseşte un filtru infra-roşu care opreşte toate radiaţiile vizibile reflectate de actori şi, prin urmare, pe ea se obţine silueta transparentă a acestora, înconjurată de un fond netransparent (v. fig. II o). Această peliculă se prelucrează însă după un procedeu reversibil special şi deci silueta actorilor va fi neagră, netransparentă, si în jurul ei va fi un fond alb (v. fig. II b).
La prima expunere se mai poate utiliza un ansamblu de două pelicule (bipak) încărcate într-o cameră de luat vederi, antrenate prin acelaşi canal de film şi aşezate emulsie pe emulsie, prima peliculă dinspre obiectiv avînd suportul îndreptat spre acesta. V. sub Bipak.
în a doua etapă, în altă camera de luat vederi se încarcă primul negativ, nedevelopat, în faţa căruia se găseşte, cel de al doilea, prelucrat, silueta actorului în mişcare constituind deci, pentru pelicula nedevelopată, o mască mobilă. Se filmează machete, decoruri, fonduri naturale şi se obţine imaginea acestora în locurile în cari primul negativ nu e acoperit de masca mobilă, adică în locurile neimpresionate în prima expunere. Suprafaţa pe care se găseşte imaginea latentă din prima expunere a actorilor, fiind acoperită de mască, nu va fi impresionată. După developarea acestei pelicule se obţine un cadru în care actorii se găsesc în ambianţa dorită de realizator.
Procedeul e economic şi permite realizarea unor efecte cari nu pot fi obţinute prin filmări obişnuite.
Camera de luat vederi folosită la prima expunere poate fi de tipul cu două canale de film, însă e mai avantajoasă folosirea unui aparat cu un singur canal şi cu expunere bilaterală a peliculei. La ultimul tip de aparat, cele două pelicule sînt aşezate în acelaşi canal, optica aparatului producînd divizarea luminii care vine de la ecran şi4 de la actori în două părţi inegale, cari sînt îndreptate spre cele două pelicule. Ecranul care emite radiaţii infraroşii are dimensiunile 5***8 x 10***16 m, se instalează pe rame metalice şi are înclinaţia de 20**35° faţă de verticală. Astfel, petele de lumină date pe ecran de corpurile de iluminat cari iluminează pe actori sînt reflectate deasupra obiectivului aparatului de luat vederi, ceea ce uşurează operaţia de iluminare a acestora.
'	13. Mătase. 1. Ind. text.: Fibră textilă, care e produsă sub
forma unui filament foarte fin, lipicios, secretat de glandele unor viermi din ordinul Lepidoptera, specia Bombyx mori (v. Gogoaşă de mătase). Din acest filament, constituit din pro-
U
II. Imagini în metoda măştii mobile, o) imaginea pe pelicula negativă; b) imaginea pe pelicula pentru ir>-fraroşu.
11
m
/. Metoda măştii mobile.
1) ecran pentru infraroşu ; 2) actor; 3) corp de iluminat; 4) filtru infraroşu ; 5) obiectiv ; 6) filtru infraroşu; 7) peliculă ne-gativalb-negru sau color ; 8) peliculă sensibilă la radiaţii infraroşii.
Mătase artificială
633
Mătase artificială
teine, viermele îşi construieşte gogoaşa de mătase, care e materia primă din care se produc firele de mătase.
Prin tragerea simultană şi împreună a fibrelor de pe trei sau de pe mai multe gogoşi cufundate în apă fiartă se disolvă substanţa cleioasă care lipeşte între ele spirele fibroase şi astfel se obţine mătasea crudă (v. Filare).
Borangicul e mătase crudă, trasă manual, în condiţiile industriei casnice, şi se caracterizează prin neuniformitate şi prin grosime mare, în raport cu mătasea crudă industrială.
Grege-ul e mătasea crudă produsă în filaturile de mătase. Pentru un grege mai fin se unesc 3***4 fibre; pentru unul mediu, 5---8, iar pentru unul gros, 10 şi chiar mai multe.
•	Proprietăţile tehnice ale grege-ului se determină prin uniformitatea fineţei şi prin curăţenia firului, adică lipsa de noduri, de bucle şi de diferite scame, şi prin gradul de coeziune al fibrelor.
Pentru a fi utilizată în industria tricotajelor, în ţesătorii şi ca aţă, mătasea crudă e întîi curăţită, apoi dublată, torsionată şi mulinată.
Curăţirea se face printr-o bobinare repetată, în care mătasea crudă trece prin ochiuri şi prin lame conducătoare-curăţitoare, cari desprind aderenţele fibroase şi cleioase din zonele îngroşate, netezind şi uniformizînd fibra.
Dublarea (împreunarea mai multor fibre, v. Fir dublat) se face într-un grad dependent de grosimea şi de torsiunea cari se cer firului simplu corespunzător. Prin mulinare, mai multe fire simple sînt împreunate şi răsucite (uneori cablate) pentru producerea firelor industriale de mătase, cu diferite grosimi şi aspecte.
Substanţa principală care constituie inima firului de mătase crudă e fibroina, o substanţă albuminoidă. Substanţa cleioasă, care constituie învelişul fibroinei, într-un strat continuu, e sericina, de culoare gălbuie sau verzuie. Stratul de sericină e solubil într-o soluţie caldă de săpun sau de alea!ii. Conţinutul de sericină variază între 22 şi 34% din greutatea totală. Unele specii de viermi de mătase produc o sericină pigmentată în galben, castaniu şi verzui. Afară de cazuri excepţionale, firele şi ţesăturile de mătase crudă se curăţă de sericină prin dego-mare (v.), pentru a obţine moliciunea, supleţea şi luciul plăcut, cari caracterizează produsele de mătase.
Mătasea degomată are culoare albă şi e solubilă în soluţii concentrate de hidroxid de sodiu, hidroxid de potasiu, acid ciorhidric, acid azotic concentrat, acid sulfuric concentrat, acid oxalic	şi acid acetic la temperatura	de fierbere, soluţii
amoniacale	ale oxidului de	cupru şi ale	oxidului	de nichel,
în soluţie bazică de clorură de zinc şi în acizii diluaţi la temperatură înaltă. Ea e insolubilă în apă, în soluţie de săpun, în alcool, eter, şi puţin solubilă în acid acetic rece şi în soluţie de hidroxid de sodiu cu concentraţia maximă de 10%. Oxidanţii, în special soluţiile de hipoclorit de sodiu şi hipoclorit de calciu, degradează mătasea cu uşurinţă.
Apa dură reduce luciul şi moliciunea mătăsii. La vopsire, mătasea se comportă mai bine decît oricare altă fibră textilă.
Mătasea are particularitatea caracteristică de a absorbi multe din sărurile minerale cu cari eAtratată în procesul de îngreunare	(v. îngreunarea	mătăsii). îngreunarea	mătăsii se
efectuează	curent cu săruri	de staniu, de	plumb şi	fier, şi cu
diferite produse vegetale.
Mătasea nu arde cu flacără, care se stinge înăbuşindu-se, formînd ia capătul firului o gămălie de substanţe incomplet arse, topite.
Mătasea e rea conducătoare de căldură (are coeficientul de conductibilitate termică 0,002) şi rea conducătoare de electricitate.
Prin încălzire pînă la 110° mătasea nu se modifică, iar la 170° se descompune, devine aspră şi fărîmicioasă; mătasea îngreunată se descompune chiar la 120°.
Mătasea degomată are greutatea specifică 1,35* * * 1,36 g/cm3, rezistenţa specifică 46***47 kgf/mm2 (în stare umedă, rezistenţa specifică e de 41 kgf/mm2), alungirea medie la rupere 13 * * * 17 %, higroscopicitatea mare, umiditatea condiţionată 11 %, modulul de elasticitate 700---864 kgf/mm2, modulul de torsiune 180 kgf/mm2.
Mătasea produsă de speciile de viermi semidomesticiţi şi sălbatici e castanie şi mai rezistentă, dar cu fineţea, moliciunea şi luciul mai mici decît ale mătăsii provenite de la viermii domestici (v. Tusah).
Caracteristicile tehnologice ale mătăsii sînt fineţea, rezistenţa, alungirea şi regularitatea.
Fineţea mătăsii poate fi exprimată prin mărimea diametrului, în microni, sau, cum se obişnuieşte în practică, prin titlul mătăsii. Prin această metodă de măsurare se exprimă greutatea sculului de 450 m, exprimată în denieri (1 den=
0,05 gf) sau greutatea sculului de 9000 m, exprimată în grame.
9000 ^
Astfel, T=—, g fiind greutatea firului de mătase, in
grame, şi / lungimea lui, în metri.
Întrucît firele de mătase nu se pot obţine cu o uniformitate perfectă pe toată lungimea lor, fineţea se exprimă prin două indicaţii de denieri; se spune că un fir are fineţea de 19—21 den, adică fineţea variază între aceste două limite.
Fibra de mătase se caracterizează prin titlul de 1 * * • 1,3 den. Diametrul firului crud e egal, în medie, cu 10 ţx pentru fiecare denier.
Rezistenţa mătăsii atinge 47 kgf/mm2. în medie, această rezistenţă e egală, pentru firul de mătase crudă, cu 2,5—3 gf/den şi, la mătasea degomată şi răsucită, atinge 3,5*• *4 gf/den. Astfel,
4 un fir de mătase degomată de 20 den poate atinge sarcina de rupere de 80 gf.
Alungirea mătăsii e o caracteristică foarte importantă şi, în această privinţă, mătasea e depăşită uneori de lînă, alungirea mătăsii crude fiind de 20***25%, şi a mătăsii degomate, de 13-17%.
Varietăţile de fire de mătase naturală cele mai importante cuprind următoarele sortimente:
Organzin: Fir de mătase folosit în special pentru urzeală. Se obţine din mătase brută, şi anume: 3***8 sau chiar mai multe filamente grege, provenite din gogoşi de calitate superioară se unesc şi se răsucesc cu 550---650 răsuciri/m; apoi se dublează cu alte 2***3 fire de acelaşi fel, dîndu-se firului astfel obţinut o torsiune contrară direcţiei iniţiale de răsucire, cu 650-*-750 răsuciri/m.
Trama: Fir de mătase folosit pentru bătătură; poate fi mai puţin rezistent decît organzinul; de aceea se face din 3*-* 12 filamente grege inferioare, cari se unesc răsucindu-le uşor o singură dată cu 80*--200 răsuciri/m.
Crepe: Fir de mătase de 14* * * 17 den, constituit din 2***6 filamente şi răsucit cu 2200---3200 răsuciri/m. Se utilizează ca bătătură pentru ţesăturile crepe.
Mătase de cusut, formată din 2---4---6 fire de mătase brută răsucite în acelaşi sens, fiecare fir, la rîndul lui, fiind compus din 3--*24 de filamente răsucite în sens contrar. —
Firele de mătase naturală servesc, în primul rînd, la fabricarea ţesăturilor fine, fie numai din mătase, fie în combinaţie cu fire de viscoză sau cu alte fibre, la fabricarea aţei chirurgicale şi a diferitelor articole tehnice ca: panglici pentru maşini de scris, site pentru mori, paraşute, etc.
î. ~ artificiala. Ind. text.: Termen impropriu (în curs de dispariţie), pentru fibrele textile fabricate prin procedee chimice, în prima perioadă de dezvoltare a producţiei lor (fibre nitrat de celuloză, cupro, viscoză, fibre de cazeină, etc.). Aceste fibre nu au nimic comun cu mătasea.
Mătase, gogoaşă de ~
634
Măţărie
1.	gogoaşa de Zoo/., Zoot. V. Gogoaşă de mătase.
2.	Mătase. 2. Ind. text.: Ţesătură executată din fire de mătase în accepţiunea Mătase 1 (fără amestec cu alte fibre). Se caracterizează printr-o desime remarcabilă în urzeală şi mult mai mică în bătătură şi printr-o greutate mică (20** 135 g/m2). Fineţea firelor de mătase şi netezimea lor necesită o legătură remarcabilă pentru obţinerea unui material bun. în cazul unei desimi insuficiente, sau al unei legături necorespunzătoare, ţesătura de mătase se slăbeşte la cusături, unele fire căpătînd posibilitatea de a se distanţa; ţesătura capătă o destrămare caracteristică, care îngreunează confecţionarea şi face să scadă mult durabilitatea produselor. Acest defect e numit glisarea ţesăturii.
3.	Mâtase. 3. Bot. V. Cuscută.
4.	Mâtâsicâ. Ind. text: Ţesături din fire de viscozăsau cupro-amoniacale, cu legătură pînză, avînd fireleîn urzealăde 115 den, iar în bătătură, de 62/2 den. Se întrebuinţează la confecţionarea cămăşilor, a bluzelor, etc,, iar imprimate cu chenar, pentru baticuri.
5.	Mătăsos, luciu Mineral. V. sub Luciu.
6.	Mătrăgună, pl. mătrăgune. Bot., Farm.: Sin. Bella-donna (v.).
7.	Mătuire. Tehn.: Operaţia de prelucrare grosolană sau fină, prin aşchiere, prin deformare plastică sau prin acoperire, a suprafeţei corpurilor metalice sau nemetalice, prin care
. acestea devin aspre şi pierd luciul. Mătuirea se aplică, de obicei, pentru a obţine efecte de aspect al suprafeţei.
Mătuirea prin aşchiere a pieselor metalice se efectuează, fie prin abrazare (folosind abrazoare compacte ori abrazivi în granule mici în amestec cu un material fluid sau păstos), fie prin împroşcare cu nisip (v. Sablare)sau cu granule metalice. — Mătuirea prin aşchiere a pieselor de lemn se execută: la piesele acoperite cu email, prin şlefuirea straturilor superioare cu praf de piatră ponce; la piesele acoperite cu vopsele, prin frecare cu perii tari; la obiectele lăcuite, prin aplicarea unei paste („matoleină") de ulei de in fiert, pigmenţi, diluanţi şi alte ingrediente, care se aplică pe suprafaţa de finisat şi apoi se freacă cu perii tari.
Mătuirea prin deformare plastică se aplică în special la piese de lemn, local, pentru a crea contraste între diferite porţiuni ale feţei obiectului. Mătuirea se efectuează prin lovire cu unelte în formă de dorn sau de daltă cu faţa de lucru lăţită şi prelucrată astfel, încît să prezinte proeminenţa asemănătoare celor de la buciardă (v.).
8.	Măturat, maşina de Ut., Cs.: Maşină de lucru folosită la îndepărtarea impurităţilor de pe suprafaţa drumurilor, cu ajutorul unor mături speciale.
De obicei se folosesc următoa-\ rele tipuri de mă- ^ turi: cilindrice, cu diametrul de 300 ••• 900 mm; plane, circulare, cu diametrul de 500 •••1200 mm; fără fine, compuse din perii montate separat pe un lanţ transportor (v.fig. /). în general, măturile sînt executate din fire de sîrmă subţire de oţel; unele mături mici se execută şi din fire de piassava.
Aşezarea măturilor la maşină e diferită, de la un model la altul (v. fig. II). Tipul de maşină cel mai simplu e echipat cu
/. Tipuri de mături pentru maşinile de măturat, o) mătură cilindrică; b) mătură plană, circulară; c) mătură fără fine, alcătuită din perii separate.
o singură mătură cilindrică (v. fig. II a), aşezată înclinat faţă de direcţia de înaintare a maşinii. Această aşezare prezintă dezavantajul că produce ridicarea unei cantităţi mari de praf şi nu colectează impurităţile, ci le împinge la marginea drumului, de unde trebuie ridicate cu alte mijloace. Celelalte trei tipuri efectuează în acelaşi timp şi încărcarea în maşină. în acest scop, maşinile sînt echipate cu elevatoare de încărcare speciale (v. fig. II b), sau impurităţile sînt împinse chiar de mătura principală (v. fig. II c şi d).
Măturile plane circulare prezintă avantajul că ajung uşor pînă la marginea tro-toarului, astfel încît pot mătura drumul pe toată lăţimea lui.
Toate periile sînt acţionate de la motorul maşini i, prin interme- II. Schemele principale ale maşinilor de măturat, diul unui reductor o) maşină cu mătură cilindrică, fără dispozitiv special şi al unor ar- de încărcare a gunoiului; b) maşină cu doua bori cardanici. De O- mături plane, circulare, cu o mătură cilindrică bicei, maşini le de mă- şi elevator de încărcare a gunoiului ; c) maşină turat SÎnt echipate şi CU o mătură plană, circuiară şi cu o mătură ci-CU un dispozitiv de lindrică autoîncărcătoare; d) maşină cu două Stropire a drumului mături plane circulare, cu o mătură cilindrică în faţa mături lor, pen- încărcătoare şi cu dispozitiv de aspirare a pra-tru a împiedica ridi- fului; 1) mătură cilindrică; 2) mătură plană; Carea prafului. Unele 3) buncăr pentru gunoaie; 4) elevator cu raclete; maşini (v. fig. II d) sînt 5) melc; 6) orificiu pentru aspiraţia aerului echipate CU un sistem	încărcat	cu	praf;	7) filtru de praf.
de aspiraţie a aerului
încărcat cu praf, constituit dintr-un filtru de praf şi un ventilator aspirator. Aerul încărcat cu praf intră prin unu sau prin mai multe orificii practicate la partea superioară a buncărului de impurităţi. Sin. Măturătoare.
9.	Matura, pl. mături. 1. Bot., Agr. V. Sorg.
io.	Matura. 2. Ut., Cs.: Organul de lucru al maşinilor de măturat (v. Măturat maşină de ~).
n. Matura. 3. Tehn.: Unealtă formată dintr-un mănunchi de nuiele subţiri, de paie, de tufe şi, mai ales, de tulpini ale plantei numite „mătură" sau sorg, legat strîns la unul dintre capete şi liber la celălalt; e folosită pentru a curăţi anumite suprafeţe (de ex.: pardoseli, şosele, etc.), prin frecare uşoară, şi pentru a îndepărta de pe ele praful sau impurităţile, ca şi pentru a împrăştia unele materiale.
12.	Mâţârie, pl. măţării Ind. ol im.: Secţie de abator în care se prelucrează intestinele (maţele) rezultate de la tăierea animalelor. Cuprinde încăperi separate sau comune, în cari se execută separarea în porţiuni anatomice şi golirea de conţinut, apoi încăperi în cari se efectuează curăţireastraturilor uşor alterabile (mucoasa, seroasa şi, uneori, stratul muscular) şi degresarea unor părţi ale intestinelor. După curăţire, acestea sînt duse într-o încăpere în care se efectuează sortarea şi cal ibrarea ; apoi unele sorturi de intestine se supun sărării, iar altele, umflării cu aer şi uscării.
Măţăriile sînt echipate cu maşini şi cu instalaţii pentru efectuarea operaţiilor de curăţire, dintre cari mai importante sînt: valţurile de stoarcere, formate din două cilindre acoperite cu pînză cauciucată, printre cari trec maţele; maşini pentru degresat, formate din cilindre cu perii cari se învîrtesc în sens contrar; maşini de şlaimuit (curăţirea mucoasei intestinale)
Măzărat
635
Meandre
(v. fig.), formate din mai multe perechi de cilindre de cauciuc cari se rotesc în sens contrar, cu rolul de a zdrobi mucoasa şi de a o răzui; compresoare pentru umflat maţe; aparate de calibrare, depanare; prese; etc.
în abatoarele mari s-au introdus linii continue, în cari unele operaţii sînt automatizate.
1.	Mâzârat. Agr., Ped.: Calitatea de structură a solului de a fi format din agregate sau din glo-merule cu mărimea bobului de mazăre. Solul măzărat, datorită humusului conţinut, are bune proprietăţi fizice, chimice şi biologice. Structura măzărată se poate obţine prin lucrări adecvate, efectuate la timp, cu băligar, prin tratare cu var, etc.
2.	Mâzâriche. 1. Meteor. V. sub Hidrometeori.
3.	Mâzâriche. 2. Bot., Agr.:
Viciasativa L. Plantă erbacee anuală din familia Leguminosae. Are rădăcină ramificată, care pătrunde adînc în sol, şi tulpina de 30-•-60 cm, întinsă pe pămînt; are frunze pari-penate, terminate cu un cîrcel; flori cu culori foarte variate; păstăi cu lungimea pînă la 8 cm, de culoare brună la maturitate, cu 4* * * 12 seminţe.
în cultură se găsesc, în special, forme de primăvară; formele de toamnă sînt mai puţin răspîndite. Măzărichea e rezistentă la ger, dar nu suportă seceta. Cere soluri mijlocii, argiloase, cu conţinut bogat de calciu. Se cultivă după plante prăsitoare şi după cereale. îngrăşămintele aplicate sînt cele cu fosfor şi băligaruJ. Epoca de semănat e timpurie, în luna martie sau la începutul lunii april ie ; se seamănă 150*• * 180 kg/ha seminţe. Recoltarea pentru fîn se face la începutul înfloririi. Se obţin
10	000---20 000 kg nutreţ verde la hectar, care dă 2000---4000 kg fîn. Producţia de boabe e de 1000---1500 kg/ha.
Măzărichea se cultivă pentru nutreţ verde sau pentru fîn. Se seamănă adeseori în amestec cu ovăz, amestecul fiind numit borceog. Boabele uruite sînt întrebuinţate, de asemenea, în alimentaţia animalelor. Măzărichea poate fi folosită şi ca îngrăşămînt verde.
4.	Mc Cili, metal Metg.: Bronz din grupul de bronzuri de aluminiu cu adaus de fier, cu compoziţia tipică: 9 %Ai, 2%Fe şi restul cupru. La temperatura normală are structura formată din fazele oc şi y (v. Bronzuri cu aluminiu, sub Bronz) şi următoarele caracteristici mecanice medii: cy= circa 45—50 kgf/mm2; 8=12***20%; duritatea HB = circa 160 kgf/mm2. Sînt folosite mai mult ca aliaje de turnare, însă pot fi prelucrate şi prin deformare la cald. Var. Mc Gill-metal.
5.	Meandrare. Geogr., Geol.: Acţiuneafizico-geologicăprin care rîurile cari curg, în general, pe cîmpii aluvionare întinse, formează meandre (v.). Intensitatea meandrării e caracterizată prin coeficientul de meandrare (v.). V. şi sub Divagare.
6.	Meandre, sing. meandru. Geogr., Hidr.: Cotituri le (sinuozităţile) arcuite ale albiei unui curs de apă, alternînd în plan sub formă de concavităţi şi convexităţi cu diferite dimensiuni, şi cari se formează în urma divagării sau pendulării apelor pe suprafeţe cu înclinare mică, drept rezultat combinat al hidro-dinamicii apei cursului respectiv şi al proprietăţilor fundului acestuia; cea mai neînsemnată micşorare a pantei, prezenţa unor roci tari pe fund sau prezenţa unui obstacol natural, pot conduce la formarea de meandre.
Porţiunea de teren corespunzătoare malului convex, înconjurată de bucla meandrului, se numeşte lobul sc.u capul mean-drului, iar porţiunea adîncită a malului concav se numeşte firidă.
Distanţa dintre două bucle consecutive constituie pasul meandrului (v. fig. /).
Meandrele se formează pe rîurile în cari se deplasează lent bancuri de aluviuni din albie (rîurile cari traversează regiuni de platforme), iar malurile se pot eroda mai repede (v. şî sub Mobilitatea albiilor). Prin aşezarea bancurilor în- şah (v. fig. II) se creează tendinţa iniţială de curbare a curentului, iar datorită stabilităţii relative a acestor bancuri, în timpul viiturilor, malurile concave se erodează creîndu-se curbe tot mai accentuate, cari cu timpul se apropie de forma unui cerc	închis,
în cursul unor viituri ulterioare, meandrele se pot scurt-circuita (v. fig. III), transformîndu-se în braţe moarte (verigi, belciuge), col-matate ulterior de depunerile din timpul revărsărilor. în cazul exis-
tenţei unei tendinţe de divagare	,)|obul; 2) firidQ. 3) pa5U,;
a rîului, meandrele pot	deveni	A_B/	C_D>	£_F) secţiuni prin
uneori braţe secundare.	albie,	în'	diverse regiuni aie
Curgerea apei în meandre se pro-	meandrului.
duce în condiţii diferite de curgerea
ei în aliniamente, curentul de apă avînd, afară de vitezele axiale, şl viteze radiale, îndreptate la partea superioară spre exteriorul curbei, iar la partea inferioară, spre interiorul ei (v. fig. IV).
£223 7	2	EE3S
II. Fazele de formare a meandrelor.
1) adîncuri din stînga; 2) adîncuri din dreapta; 3) linia talv^gului.
Schema de principiu a maşinii de curăţit maţe.
1 şi 2) valţuri netede; 3 şi 4) valţuri metalice riflate ; 5) valţ ue curăţire; 6) valţ neted; 7) scut de alimentare ; 8) scut de ghidaj; 9) spălarea maţelor de oaie ; 10) maţe de porc, funduri; 11) maţe subţiri de oaie şi de porc; 12) maţe subţiri de vită şi rotocoale.
/. Părţile componente ale unui meandru.
Meandru
636
Mecanică
Datorită racordării dintre aliniament şi curbă, raza de curbură a meandrului descreşte, practic, dinspre margini spre mijlocul curbei, iar panta transversală creşte, de asemenea, dinspre extremităţile curbei spre mijlocul ei. în prima jumătate a curbei se formează o pantă suplementară, desens contrar pantei hidraulice, iar în jumătatea a doua, o pantă de acelaşi sens ca panta hidraulică. în consecinţă, în a doua jumătate a curbei acţiunea de eroziune e mai puternică, adîncimile cele mai mari apărînd de regulă mai jos decît mijlocul curbei.
în lucrările de regularizare a cursurilor de apă sînt necesare, fie stabilizarea meandrului (oprirea eroziunii malului concav), fie tăierea Iui prin unirea celor două extremităţi ale curbei.
IV. Distribuţia vitezelor curentului de apă în albia curbă. 1) interiorul curbei; 2) exteriorul curbei.
După forma pe care o au în plan orizontal, se deosebesc: meandre simple şi meandre compuse — duble—, iar după poziţia lor în plan vertical, se deosebesc: meandre divagante şi meandre adîncite (încătuşate) (v, fig. V).
Meandrele divagante fac coturi foarte întortocheate, fără să-şi poată adînci albia în propriile aluviuni. Din această cauză,
rîul care curge într-o luncă largă se desface în numeroase braţe, foarte sinuoase, foarte instabile (traseu divagant).
în timpul apelor mari, datorită în special faptului că curgerea acestor ape, în albia majoră, se produce uneori aproape normal pe direcţia meandrelor, meandrele divagante suferă transformări importante. Unele ramuri ale meandrelor dispar prin înnisiparea produsă de apele mari, şi apar altele, cu traseu diferit.
La meandrele adîncite, eroziunea laterală e împiedicată în mare măsură de adîncirea lor pe loc. Din cauza eroziunii continue a malului concav, aceste meandre au tendinţa de a se dezvolta şi de a se deplasa spre aval, însă cu viteză foarte mică.
în ţara noastră, cele mai multe meandre se întîlneac la rîurile din basinul Transilvaniei (de ex.: Someş, Mureş), la rîurile Olt şi jiu, iar în podişul Moldovei, în lungul Şiretului.
î. Meandru. Arh.: Ornament sculptat sau pictat, format din segmente de linii drepte, orizontale şi verticale, reunite în unghi drept, pentru a forma una sau mai multe linii frînte cu traseu întortocheat (v. fig.). Uneori, ornamentul se numeşte meandru şî dacă e format din segmente de linii curbe.
2.	Mec. Chim.: Sin. butanona (v.j.
3.	Mecanic, pi. mecanici. Tehn.: Lucrător calificat (meseriaş) care efectuează operaţii de reparare sau de întreţinere a utilajelor (motoare, maşini, etc.) sau care conduce un vehicul sau un motor cu instalaţiile lui anexe. Mecanicii pot fi specializaţi în diferite ramuri ale tehnicii (de ex.: mecanici de automobile, de avioane, de centrale electrice, de precizie, de turbine, de pompe, etc.). Sin. Mecanician.
4.	~ de locomotiva. C. f.: Mecanic autorizat să conducă locomotive. Se formează dintre meseriaşii lăcătuşi, cazangii, fierari, etc., după un stagiu prescris de practică în atelier şi de focărit pe locomotivă. Instruirea mecanicilor de locomotivă se face în şcoli medii de tracţiune: autorizaţia de conducere a locomotivei pe linie se dă în urma unui examen teoretic şi practic. — Mecanicii pentru conducerea locomotivelor Diesel şi a locomotivelor electrice se formează din meseriaşii specialişti (electricieni, mecanici de maşini stabile, etc.), practica de focărit fiind înlocuită printr-o practică de mecanic asistent pe locomotivă.
5.	Mecanic şef. 1. Tehn.: Inginer sau tehnician care se ocupă, în cadrul unei întreprinderi industriale, cu efectuarea în bune condiţii a tuturor lucrărilor (de planificare, execuţie, control, etc.) în legătură cu întreţinerea şi repararea (planificată sau accidentală) a tuturor mijiocelor de bază (maşini-unelte, agregate, instalaţii, etc.), în vederea realizării şi depăşirii planului de producţie al întreprinderii.
Pentru realizarea acestor sarcini, în funcţiune de numărul şi complexitatea mijiocelor de bază din sectoarele productive şi auxiliare ale întreprinderii respective, mecanicul şef dispune de: personal tehnic, un atelier de reparaţii şi un atelier mecanic, în care se confecţionează piesele înlocuite cu ocazia reparaţiilor.
La întreprinderi le mai mici, mecanicul şef cumulează şi atribuţiile energeticianului şef, adică supraveghează şi instalaţiile cari produc, transportă şi distribuie energia (electrică, termică, pneumatică, etc.). Sin. Mecanician şef.
6.	Mecanic şef. 2. Nav., Av.: inginer sau tehnician care supraveghează, pe bordul unei nave sau al unui avion, funcţionarea în bune condiţii a motoarelor de propulsiune şi a instalaţiilor. Sin. Mecanician şef.
7.	Mecanica. 1. Fiz.: Ramură a Fizicii (v.), care are ca obiect de studiu stările şi transformările corpurilor, cari consistă în repausul şi mişcarea, în special, deformarea, lor. Mărimile primitive ale corpurilor, cu ajutorul cărora se descriu evenimentele şi fenomenele mecanice, sînt lungimea (I), durata (/), masa Inertă (m), iar mărimea primitivă de interacţiune mecanică între corpuri, respectiv cîmpuri şi corpuri, e forţa (F).
Principalele mărimi derivate ale Mecanicii sînt: viteza — d r
v= "j"j , în care r (x,y,Z>) e raza vectoare ce caracterizează poziţia unui punct material în raport cu un referenţial, acceleraţia _ dv d2r	-	—	-
a—~r~—	. impulsul p=mv, unde v e viteza în raport cu On
at d t“
referenţial inerţial (v.), momentul cinetic k—rXmv, lucrul mecanic L= (F dr, puterea mecanică P=F-v, energia cinetică
///. Scurt-circuitarea meandrelor.
1) albie veche; 2) albie scurt-circuitată; 3) braţ mort (după scurt-circuitare).
SDiililMIM
Două tipuri de meandre.
Mecanică
637
Mecanică
energia potenţială în cazul forţelor conservative
U (r) = U (r0) — ţ F dr, momentul unei forţe M=rXF, etc.
*0
Se deosebesc: Mecanico clasica, avînd ca obiect de studiu stările şi transformările mecanice ale macroobiectelor — şi Mecanica cuantică (v. Cuantică, Mecanica ~), avînd ca obiect de studiu stările şi transformările mecanice ale micro-obiectelor, de dimensiuni moleculare, atomice şi subatomice.
Din punctul de vedere al vitezelor relative ale corpurilor, pentru cari sînt valabile legile stabilite, se deosebesc: Mecanica (clasică şi c u a n t i că) prerelativistă, care studiază stări şi transformări mecanice la viteze mici în raport cu viteza luminii în vid, şi Mecanica (clasică şi cuantică), r e l a t i v i s t â (v. sub Relativităţii, teoria —), care studiază stări şi transformări mecanice la viteze comparabile cu viteza de propagare a luminii în vid, trebuind să fie o teorie a acţiunii prin contiguitate.
Din punctul de vedere al metodelor de studiu utilizate în principal, se deosebesc: Mecanica experimentală, care se ocupă cu studiul experimental al stărilor şi al transformări lor mecanice— şi Mecanica teoretică, în care se generalizează datele experimentale şi se încadrează fenomenele în teorii coerente, o ramură importantă a ei fiind Mecanica analitică, în care se caută să se formuleze principiile Mecanicii cu ajutorul unui număr minim de principii analitice generale.
Din punctul de vedere al relaţiilor ei directe cu aplicaţiile, se deosebesc: Mecanica pură, în care fenomenele mecanice sînt studiate în principal din punctul de vedere al valorii lor cognitive — şi Mecanica aplicată, care se ocupă cu fenomenele mecanice din punctul de vedere al valorii lor pentru aplicaţiile practice, cum sînt: Rezistenţa materialelor, Teoria mecanismelor, Statica construcţiilor, Hidraulica, etc. Partea din Mecanica aplicată care studiază fenomenele mecanice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în tehnică se numeşte Mecanică tehnică.
După structura geometrică a obiectelor la cari se referă, Mecanica clasică se împarte cum urmează:	Mecanica
punctului material şi a sistemelor (discrete) de puncte materiale, care studiază repausul şi mişcarea corpurilor asimilabile cu mulţimi de puncte materiale (v.); Mecanica mediilor continue, care studiază repausul şi mişcarea corpurilor deformabile, în ipoteza că acestea s-ar putea divide la infinit fără să intervină structura lor atomică, cu ramurile sale importante: Mecanica solidelor deformabile (cuprinzînd Teoria elasticităţii, Teoria plasticităţii, Teoria e I a s t o p I a s t i c i t ă ţ i i) — şi Mecanica fluidelor (cuprinzînd Aerodinamica, sau studiul repausului şi al mişcării gazelor, şi Hidrodinamic a, sau studiul repausului şi al mişcării lichidelor).
Solidele indeformabile (rigidele), cari constituie un model al solidelor slab deformabile, se studiază în Mecanica sistemelor de puncte materiale, ca Mecanică a solidului rigid.
Din punctul de vedere al problemelor studiate, Mecanica se mai împarte în: Statică (v.), în care se studiază echil ibrul corpurilor; Cinematică' (v.), în care se studiază descrierea mişcărilor — şi Dinamică, în care se studiază mişcarea corpurilor sub acţiunea forţelor.—
Legile generale ale Mecanicii clasice se formulează în raport cu referenţialele inerţiale (v.) şi sînt următoarele: legea inerţiei, legea transformării inerţiale, sau a transformării Galilei în Mecanica prerelativistă şi a transformării Lorentz în Mecanica relativistă, legea fundamentală a Dina--- dp
micii,F==—, legea acţiunii şi reacţiunii valabilă şi în Mecanica
relativistă numai pentru forţele cari au acelaşi punct de aplicaţie, legea paralelogramului forţelor sau legea superpoziţiei şi legea condiţiilor iniţiale.
Dintre legile de material ale Mecanicii clasice sînt mai importante: legile frecării (v.), legea lui Hooke referitoare la deformaţiile elastice (v. sub Elasticitatea solidelor anisotrope), legea viscozităţii, etc.
Conform legii inerţiei, un punct material foarte depărtat de orice alte corpuri se găseşte fie în stare de repaus, fie în mişcare rectilinie şi uniformă, în raport cu un referenţial inerţial.
Conform legii transformării inerţiale, coordonatele spaţio-temporale (x\ y',	/') ale unui eveniment în raport cu un
referenţial inerţial în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un alt referenţial inerţial sînt funcţiuni lineare de coordonatele spaţiotemporale (x, j, t) ale aceluiaşi eveniment în raport cu ultimul referenţial inerţial. Conform Mecanicii pre-relativiste, această lege, numită legea de transformare a lui Galilei, are forma:
f—r — vt', i~l,
unde v e viteza de translaţie uniformă a primului referenţial inerţial în raport cu cel de al doilea.
în Mecanica relativistă, această lege, numită legea de transformare a lui Lorentz, are următoarele formule de transformare, în cazul particular în care axele cartesiene ale celor două sisteme de coordonate rămîn paralele, mişcarea efectuîndu-se în lungul axelor Ox, OY, astfel încît, la un eveniment iniţial, originile lor coincid (transformarea Lorentz specială):
x—vt
M
. y'—y, Z'=Z'
în cari f0 e viteza luminii în vid.
Din aceste legi rezultă teoremele de adunare a vitezelor, şi anume:
it — u — v,
în care
-	dr’ . —_ dr
U	d / 1 U d /
în cazjl transformării Galilei, si:
1-
1 —
1 —
în cazul transformării Lorentz speciale.
Din aceste teoreme rezultă că un punct material care are o mişcare rectilinie şi uniformă în raport cu un referenţial inerţial se mişcă rectiliniu şi uniform şi în raport cu oricare alt referenţial, în translaţie uniformă faţă de primul. Legea inerţiei e deci valabilă şi faţă de acest ultim referenţial (de aceea l-am numit tot inerţial). Există deci o infinitate de referenţiale inerţiale cari sînt în translaţie relativă uniformă.
Conform legii fundamentale a Dinamicii, forţa rezultantă care se exercită asupra unui punct material e direct proporţională cu derivata impulsului mecanic al acestuia în raport cu timpul:
■M,
d f
F = Â
unde, prin convenţie, de obicei, forţa se defineşte astfel, încît
Mecanica
638
Mecanica
factorul de proporţionalitate să fie adimensional şi mereu egal cu unitatea (£=1).
Conform Mecanicii prerelativiste (newtoniene), în virtutea constantei masei inerte, legea fundamentală a Dinamicii newtoniene se poate exprima şi sub forma:
F — m a,
în care a e acceleraţia punctului material în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale.
Conform Mecanicii relativiste, în urma dependenţei masei de viteză:
1-
e valabilă numai forma exprimată în raport cu impulsul.
Conform legii acţiunii şi reacţiunii, dacă prezenţa unui punct material condiţionează o anumită forţă F12 exercitată asupra unui al doilea punct material, prezenţa acestuia condiţionează o forţă F21 egală şi de sens contrar cu prima, exercitată simultan asupra primului punct material: F12= ~F21. Aceasta e o lege de acţiune la distanţă, valabilă numai in măsura aplicabilităţii Mecanicii clasice prerelativiste. Conform Mecanicii relativiste, legea are domeniul de valabilitate restrîns numai pentru corpuri le cari sînt în contact direct.
Conform legii paralelogramului forţelor, forţa rezultantă F pe care o mulţime de sisteme fizice o exercită asupra unui punct material e egală cu rezultanta forţelor Fv F2’”Fn pe cari fiecare dintre sistemele fizice ale mulţimii le-ar exercita asupra punctului material, dacă s-ar găsi singur în prezenţa lui, în aceeaşi poziţie relativă:
F=F1+F2 + ... + F .
Conform legii condiţiilor iniţiale, forţele depind numai de poziţiile şi vitezele relative ale corpurilor şi nu depind de acceleraţie. Din această lege rezultă că ecuaţiile de mişcare obţinute prin aplicarea legii fundamentale a Dinamicii sînt ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea şi că, deci, pentru determinarea constantelor de integrare e suficient să se cunoască poziţia şi viteza punctelor materiale într-un moment dat; de exemplu în momentul iniţial (condiţii iniţiale).
Principalele teoreme ale Mecanicii clasice sînt teorema impulsului mecanic, teorema momentului cinetic mecanic şi teorema energiei mecanice.
Conform teoremei impulsului mecanic, derivata în raport cu timpul a impulsului total p al unui sistem de puncte materiale e egală cu rezultanta forţelor exterioare Rext:
dP ___77
d/ ~ exf ’
unde p — ^m.v..
în cazul sistemelor izolate rezultă din această teoremă conservarea impulsului mecanic.
Conform teoremei momentului cinetic mecanic, derivata în raport cu timpul a momentului cinetic total K al unui sistem de puncte materiale e egală cu momentul rezultant al forţelor exterioare	raport	cu punctul faţă de care e considerat
momentul cinetic mecanic: dK
unde K=^ri x
în cazul particular al sistemelor izolate rezultă din această teoremă conservarea momentului cinetic mecanic.
Conform teoremei energiei mecanice, lucrul mecanic L12, efectuat de forţele cari se exercită asupra unui sistem de puncte materiale e egal cu creşterea energiei mecanice W2 — W1 (energia mecanică fiind suma dintre energia cinetică şi cea potenţială a sistemului):
Fi2= 2— W li
unde
^2=:^r2 + ^2 Ş* ^71==^1+ ^1 '
Tv Ţ2 fiind energiile cinetice, iar Ut şi U2, energiile potenţiale.
în cazul particular al forţelor conservative rezultă din această teoremă conservarea energiei mecanice.
Teoremele sînt valabile numai în lipsa cîmpurilor fizice (de ex. a cîmpului electromagnetic), în prezenţa cărora impulsul mecanic şi momentul cinetic mecanic, cum şi energia mecanică, nu se conservă.
Legile şi teoremele Mecanicii se supun principiului relativităţii; conform acestuia, toate legile Mecanicii (şi teoremele cari rezultă din ele) sînt invariante la schimbarea sistemului de referinţă inerţial: prin experienţe mecanice e deci imposibil să se pună în evidenţă mişcarea rectilinie şi uniformă a unui referenţial inerţial. în Mecanica prerelativistă, la trecerea de la un referenţial inerţial la altul, se foloseşte transformarea Galilei, iar în Mecanica relativistă, transformarea Lorentz.—
Cum calitatea unor propoziţii de a fi legi sau teoreme într-o anumită teorie fizică e relativă, Mecanica analitică consideră drept legi (principii) anumite propoziţii generale cari au o formulare matematică susceptibilă de generalizări şi din cari, prin demonstraţie, pot rezulta legile indicate mai sus şi, în special, ecuaţiile mişcării.—O atenţie deosebită se dă, în această Mecanică, eliminării reacţiunilor de legătură cari apar datorită limitării geometrice a mişcărilor posibile ale sistemelor mecanice, legături cari se exprimă analitic prin relaţii de dependenţă între coordonatele punctelor materiale cari compun sistemul mecanic, eventual între aceste coordonate şi timp. După natura expresiei lor analitice, se deosebesc: legături olonome, în cari coordonatele intervin sub o formă finită sau sub o formă diferenţială integrabilă, — şi legături neolonome, în cari coordonatele intervin sub forma diferenţială în expresii neintegrabile, iar după dependenţa de timp, se deosebesc: legături reonome, în a căror exprimare analitică apare explicit dependenţa de timp — şi legături scleronome, în cari nu apare explicit dependenţa de timp.—O caracteristică a Mecanicii analitice consistă în faptul că în ea se operează cu coordonate generale, prin a căror alegere adecvată se elimină adeseori automat din ecuaţii reacţiunile de legătură. Coordonatele generale sînt funcţiuni de cordonatele cartesiene şi de timp, al căror număr poate fi cel mult egal cu numărul coordonatelor cartesiene,^cari determină univoc poziţia tuturor punctelor materiale. în cazul sistemelor supuse la legături, numărul coordonatelor generale se alege de obicei egal cu numărul gradelor de libertate, reprezentînd diferenţa dintre numărul total de coordonate cartesiene (3 n în cazul a n puncte materiale) şi numărul relaţiilor de legătură.—
Principiile Mecanicii analitice se împart în două clase:	principii diferenţiale (principiul
lui D'Alembert, principiul deplasărilor virtuale, principiul lucrului mecanic virtual al reacţiunilor de legătură, principiul minimei constrîngeri al lui Gauss), şi principii integrale (principiul lui Hamilton, principiul minimei acţiuni, principiul lui Helmholtz). Principiile diferenţiale postulează anumite proprietăţi ale unor expresii diferenţiale, iar principiile integrale postulează proprietăţi ale unor expresii integrale, din cari rezultă ecuaţiile de mişcare.
Mecanică
639
Mecanică
Conform principiului lui D'Alembert, orice problemă de Dinamică se poate reduce formal la o problemă de Statică, prin trecerea, alături de forţele cari se exercită asupra unui punct material, a produsului cu semn schimbat al masei sale prin acceleraţia sa:
-mkak=0
5=1,2,-., n.
Aplicarea principiului lui D'Alembert revine la raportarea mişcării fiecărui punct material la un sistem de referinţă neinerţial, legat chiar de punctul material a cărui mişcare se studiază, în care punctul material e în echilibru sub acţiunea forţei Fk şi
a forţei de inerţie	~mkak	'
Conform principiului deplasărilor virtuale, lucrul mecanic elementar BL, efectuat într-o deplasare virtuală de toate forţele cari acţionează asupra unui sistem de puncte materiale în echilibru, e nul:
*l=î;fa87a=o.
*=1
Conform principiului lucrului mecanic virtual al reacţiunilor de legătură ideale, lucrul mecanic elementar 8L' al reacţiunilor de legătură Rk , efectuat într-o deplasare virtuală compatibilă cu legăturile, e nul pentru deplasările virtuale cari nu scot sistemul din legături şi e pozitiv pentru deplasările virtuale cari scot sistemul din legături:
8L' = f]R^>0.
te*
Acest principiu permite eliminarea reacţiunilor de legătură din ecuaţiile de mişcare.
în Mecanica analitică, aceste trei principii se reunesc într-o singură expresie analitică, numită adeseori principiul generalizat al lui D'Alembert, — şi anume:
’sp —(a)	_
£ (Fk -mkaM)Srk<0’
iar principiul minimei constrîngeri al lui Gauss se formulează matematic prin expresia:
SZ=0.-
Principiile integrale ale Mecanicii analitice sînt principii variaţionale, adică se exprimă prin proprietăţi de extremum ale unor funcţionale (v.).
Conform principiului lui Hamiltcn, acţiunea hamiltoniană
S= f Jlăt între poziţia iniţială a sistemului de puncte
J h
materiale şi poziţia sa finală, pe drumul corespunzînd mişcării reale a sistemului, are o valoare staţionară în raport cu acţiunile corespunzătoare unor drumuri compatibile cu legăturile, cari s-ar efectua de către sistem între aceleaşi poziţii iniţiale şi finale şi între aceleaşi momente de timp. Formularea lui matematică e deci:
unde M e funcţiunea lui Lagrange; în cazul sistemelor conservative:
£=t-u,
unde T e energia cinetică, iar U e energia potenţială a sistemului de puncte materiale. Dacă funcţiunea lui Lagrange se exprimă în funcţiune de coordonatele generale q şi de derivatele lor în raport cu timpul q, adică sub forma JS, (q, q, t), condiţia de staţionaritate a funcţionalei de acţiune S conduce direct la ecuaţiile lui Lagrange de speţa a doua. n
Observîndcă ^ pj^q^ — H(p, q, t), und eH e hamiltoniana
(v.) sistemului, principiul lui Hamilton poate fi exprimat şi prin relaţia:
•''i jfe = 1
-H(P,q,t)
d/ = 0,
k=î
egalitatea fiind valabilă pentru deplasările virtuale cari nu
JLa)
scot sistemul din legături, iar Fk fiind forţa activă rezultantă care se exercită asupra punctului k. Spre deosebire de principiile integrale, cari sînt valabile numai în cazul legăturilor olonome, principiile diferenţiale îşi păstrează valabilitatea şi în cazul legăturilor neolonome, iar ultima expresie e considerată drept unul dintre cele mai largi şi mai cuprinzătoare principii ale Mecanicii.
Din expresia principiului generalizat al lui D'Alembert se pot deduce ecuaţiile de mişcare ale lui Newton, cum si ecuaţii de mişcare specifice Mecanicii analitice, cum sînt ecuaţiile lui Lagrange (v. Lagrange, ecuaţiile lui de prima şi a doua speţă, şi ecuaţiile canonice ale lui Hamilton (v. Hamilton, ecuaţiile canonice ale lui ^).
Conform principiului lui Gauss, constrîngerea unui sistem e minimă pentru mişcarea reală a sistemului de puncte materiale, faţă de constrîngerea la mişcările posibile din punctul de vedere cinematic ale sistemului (cari se caracterizează prin aceleaşi condiţii iniţiale şi sînt compatibile cu legăturile). Pentru un sistem de n puncte materiale de mase acceleraţii asupra cărora acţionează, respectiv, forţele active F^, constrîngerea se defineşt^ prin relaţia:
în care problema variaţională conduce direct la ecuaţiile canonice ale lui Hamilton (v.) —dacă se consideră drept variabile independente impulsurile şi coordonatele generale p^ şi q^ Utilizînd metoda multiplicatorilor lui Lagrange (v. sub Multiplicator), principiul lui Hamilton se poate extinde şi la sistemele supuse unor legături neolonome.
Conform principiului minimei acţiuni (Lagrange, Mauper-
rP*
tuis, Leibnitz), acţiunea lagrangiană S= \ 2Td/ între două
JpX
poziţii P1 şi P2 ale tunui sistem conservativ de puncte materiale cu legături olonome are o valoare staţionară pentru mişcarea reală, faţă de acţiunile calculate între aceleaşi poziţii extreme, pentru toate celelalte mişcări posibile, compatibile cu legăturile. Formularea lui matematică e următoarea:
-j
2 Td/ = 0,
Pi
unde
1
T = —PjSk e enerSia cinetică a sistemului. Condiţiile
-£ = 1
"k“k\
de staţionaritate ale acestei funcţionale sînt ecuaţiile de mişcare ale sistemului.
Principiul lui Helmholtz consistă în extinderea principiului minimei acţiuni şl la sistemele neconservative şi fără legături neolonome, în cazul particular în care forţele aplicate nu conţin explicit timpul, însă pot deriva dintr-o funcţiune de forţă care depinde explicit şi de timp.
în Mecanica analitică au un rol deosebit teoria transformărilor— şi anume a transformărilor canonice (v.)
Mecanica cerească
640
Mecanica mediilor continue deformabile
şi a transformărilor de contact (v.) cum şi teoria lui Hamilton-Jacobi (v. Hamilton-Jacobi, ecuaţia lui — \ în cari se urmăreşte transformarea ecuaţiilor canonice ale lui Hamilton în ecuaţii mai simple şi mai uşor de integrat.. Prezintă importanţă şi teoria parentezelor lui Poisson (v.).
Importanţa Mecanicii analitice consistă în posibilităţile de generalizare a principiilor ei — şi în special a principiului lui Hamilton — şi la domenii ale Fizicii cari se găsesc în afara Mecanicii. Astfel, prin introducerea densităţii funcţiunii lui Lagrange (v.), acest principiu se poate generaliza şi pentru cazul mediilor continue, eventual în prezenţa unui cîmp, cum e cîmpul electromagnetic.
1.	~a cereasca. Fiz., Mec.: Ramură a Mecanicii care studiază mişcarea corpurilor cereşti.
2.	~a construcţiilor. Cs.; Ştiinţa care se ocupă cu calculul rezistenţei, al deformării şi stabilităţii construcţiilor, în scopul de a găsi pentru orice construcţie, în funcţiune de destinaţia ei şi de materialele din cari se execută, formele şi dimensiunile cele mai raţionale şi mai economice.
La începutul dezvoltării sale, Mecanica construcţiilor se confunda cu Mecanica teoretică. Dezvoltarea metodelor decalcul al construcţiilor a făcut ca diferitele probleme ale Mecanicii construcţiilor să ajungă discipline distincte, cu un obiect bine precizat: statica construcţiilor, dinamica construcţiilor, stabilitatea construcţiilor, teoria elasticităţii, teoria plasticităţii şi mecanica pămînturilor.
Metodele de calcul cari fac obiectul acestor discipline au la bază cercetări experimentale asupra proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor, asupra comportării şi conlucrării elementelor de construcţie atît în stadiul elastic cît şi la stările limită (starea limită de rezistenţă, starea limită de deformaţie, etc.). Aceste metode se dezvoltă şi se perfecţionează continuu pentru a permite proiectarea de construcţii raţionale şi economice, cari să îndeplinească în acelaşi timp condiţiile de rezistenţă, deformaţii, stabilitate şi durabilitate, impuse de utilizarea normală a construcţiilor.
3.	~a corpurilor cu masa variabila. Fiz., Mec.: Ramură a Mecanicii clasice care studiază mişcarea corpurilor a căror masă variază în cursul mişcării, fie prin adăugarea de corpuri noi din exterior, fie prin desprinderea unor părţi ale corpului în mişcare.
Exemple de mişcări de corpuri cu masă variabilă sînt: rachetele, avioanele cu reacţiune, iceberg-uri le, a căror masă variază prin topire, etc.
Ecuaţia generală specifică mişcării corpurilor cu masă variabilă se numeşte ecuaţia lui Meşcerski şi se obţine din legile Mecanicii clasice pe baza conservării impulsului:
m{t) • a = F +	,
în care m{t) e masa variabilă în timp a corpului, a e acceleraţia lui, F e rezultanta forţelor active exterioare, <P e forţa de reacţiune condiţionată de variaţia masei
^	~	d	m
<&—u — -d /
unde u e viteza relativă în raport cu corpul a porţiunii din corp de masă docare se adaugă sau se desprinde continuu în timpul d t.
O aplicaţie importantă a mecanicii corpurilor cu masă variabilă consistă în studiul mişcării rachetelor (v. sub Rachetă).
4.	^a cuantica. Fiz. V. Cuantică, Mecanica^.
5.	~a fluidelor. Mec., Hidr.: Ramură a Mecanicii clasice care se ocupă cu studiul legilor*de echilibru şi de mişcare a fluidelor, cum şi cu acţiunea lor asupra corpurilor solide cu cari vin în contact.
Obiectul ei îl constituie lichidele şi gazele, corpuri cari se caracterizează prin continuitate şi fluiditate. Fluidul e consi-
derat constituit din macroparticule cari umplu complet spaţiul ocupat de fluid. Macroparticulele sînt formate din molecule, dar dimensiunile lor, arbitrar de mici, nu coboară sub limita care ar face să intervină influenţa mişcărilor moleculare. O astfel de reprezentare a modelului de fluid face posibil studiul echilibrului şi al mişcării fluidelor prin aplicarea legilor generale ale Mecanicii la un sistem de puncte materiale.
In cercetarea unor anumite fenomene, modelul de fluid, în realitate compresibil şi vîscos, e simplificat. Apar astfel modelul de fluid incompresibil şi omogen, sau modelul fluidului perfect, lipsit de viscozitate, deci de frecări interne. Introducerea acestor modele de fluid constituie o metodă de cercetare, în care în prima parte studiul se face pe un model simplificat, iar în a doua etapă rezultatele obţinute se corectează ţinînd seamă de proprietăţile fluidelor reale.
Mecanica fluidelor se împarte în: statica fluidelor (Hidrostatica), cinematica fluidelor (Hidrocinematica) şi dinamica fluidelor (Hidrodinamica).
Hidrostatica (v.) se ocupă cu legile de echilibru ale fluidelor, stabilind proprietăţile presiunii hidrostatice, legea de distribuţie a presiunilor într-un lichid în echilibru, acţiunea pe care
o	exercită fluidul asupra corpurilor solide cu cari vine în contact. Cunoaşterea legilor generale ale Hidrostaticii permite să se stabilească condiţiile de plutire şi de stabilitate a plutitoarelor.
Hidrocinematica (v.) se ocupă cu descrierea mişcării fluidelor, fără a face apel la cauzele cari determină aceste mişcări. Studiul mişcării se face fie cu metoda Lagrange, urmărind mişcarea fiecărei particule în parte, fie cu metoda Euler, cînd se cunoaşte cîmpul vectorilor viteză şi variaţia lor în timp.
Hidrodinamica (v.) se ocupă cu studiul mişcării fluidelor perfecte şi reale pe baza cauzelor cari determină aceste mişcări.
Mecanica fluidelor stă la baza a numeroase discipline tehnice: aviaţia, construcţia de nave, construcţii hidrotehnice, maşini hidraulice, etc.
6.	^a mediilor continue deformabile. Rez. mat.: Capitol al Mecanicii care studiază echilibrul, mişcarea şi stabilitatea corpurilor solide deformabile (v. sub Mecanica solidului deformabil) şi a corpurilor fluide (v. şî sub Mecanica fluidelor). Pentru simplificare se consideră că aceste corpuri ocupă un volum continuu din spaţiul euclidian, în loc de a avea o structura discontinuă, moleculară; funcţiunile cari caracterizează fenomenul fizic, în general, sînt funcţiuni continue şi derivabile de cîte ori e necesar.
Din definiţia de mai sus se exclude cazul gazelor rarefiate; în adevăr, aproximaţia de continuitate nu se poate aplica în cazul gazelor decît dacă dimensiunile corpurilor situate în gaz sînt mari în comparaţie cu parcursul liber mijlociu al moleculelor în vecinătatea lor şi dacă intervalul de timp considerat e suficient de mare în comparaţie cu timpul mijlociu între două ciocniri succesive ale unei molecule cu cele vecine.
Se pot stabili unele rezultate generale, valabile pentru orice mediu continuu deformabil. Se menţionează astfel, ecuaţia de continuitate, care are rol esenţial în mecanica fluidelor, în special, — cum şi ecuaţiile de echilibru şi de mişcare ale unui element infinit mic decupat din mediu. De asemenea, studiul geometric al deformaţiei unui astfel de mediu are un caracter general.
Totuşi, pe cînd în mecanica solidului deformabil se consideră, în primul rînd, componentele vectorului deplasare, în mecanica fluidelor are un rol fundamental viteza de deplasare a particulelor dintr-o poziţie în alta. Afară de aceasta, şi relaţiile cari leagă deformaţia mediului de starea tde tensiune în interiorul său fac ca ecuaţiile din mecanica fluidelor să difere de cele din mecanica solidului deformabil, fapt care a condus la metode, în general, diferite, de calcul pentru cele două tipuri de corpuri.
Mecanica minieri
641
Mecanica solidului deformabil
î. ~a miniera. Mine, Mec.: Parte a Mecanicii tehnice care studiază aplicaţiile legilor Mecanicii în minerit, ocupîndu-se cu studiul static, cinematic şi dinamic al funcţionării utilajelor miniere, în vederea dimensionării organelor lor şi a determinării condiţiilor de instalare şi funcţionare a acestora; determinarea repartizării presiunii rocilor asupra armaturilor de susţinere şi a eforturilor cari se produc în aceste armaturi; aplicaţiile legilor căderii solidelor sub formă de granule în curente de lichide sau de gaze, la transportul hidraulic şi pneumatic al substanţelor minerale, cum şi la proiectarea instalaţiilor de separare a acestor substanţe; aplicaţiile legilor curgerii fluidelor prin conducte şi canale, la calculul conductelor de apă şi aer comprimat, cum şi la proiectarea sistemelor de aeraj ale minelor.
2.	pămînturilor. Geot., Mec.: Ramură a Mecanicii aplicate care se ocupă cu studiul aplicării legilor Mecanicii la pămîn-turi, considerate ca medii disperse, granulare, cu rezistenţa legăturilor dintre particule în general mai mică decît rezistenţa materialului din care sînt constituite particulele respective.
Mecanica pămînturilor foloseşte atît legile mecanicii clasice a corpurilor rigide şi legile mecanicii corpurilor deformabile (elasticitate, plasticitate, reologie) aplicate în mecanica construcţiilor, cît şi anumite legi specifice mediilor disperse: legi le îndesării, cari caracterizează compresibil itatea pămînturilor datorită micşorării volumului golurilor dintre particule; legile infiltraţiei, referitoare la permeabilitatea pămînturilor; legile frecării interne, cari caracterizează rezistenţa la forfecare.
Problemele principale ale mecanicii pămînturilor sînt:
Studiul legilor porozitaţii, cari deosebesc mediile disperse de cele continue, şi stabilesc: relaţia dintre presiunea exercitată asupra pămîntului şi comprimarea acestuia; relaţia dintre gradientul hidraulic care acţionează asupra unui volum de pămînt şi viteza curentului apei de infiltraţie prin volumul respectiv în ipoteza scurgerii laminare; relaţiile cari caracterizează starea de eforturi, starea de deformaţii şi rezistenţa la tăiere a pămînturilor.
Dată fiind varietatea extrem de mare a tipurilor de pămîn-turi, cum şi dependenţa proprietăţilor lor mecanice de starea fizică (în particular de umiditate), coeficienţii determinaţi de relaţiile de mai sus nu pot fi impuşi sau precizaţi dinainte, ca în cazul majorităţii materialelor de construcţie (metale, beton, zidărie), ci trebuie stabiliţi excluziv pe cale experimentală.
Studiul eforturilor interioare şi al deformaţiiior în masele de pămînt, problemă de cea mai mare importanţă pentru fundarea construcţiilor şi realizarea lucrărilor de pămînt, foloseşte metodele din teoria elasticităţii şi plasticităţii, stabilind distribuţia eforturilor în funcţiune de natura şi valoarea încărcărilor exterioare. Se determină, de asemenea, valoarea şi felul deformaţiiior (elastice, remanente),evoluţia deformaţiiior (tasă-rilor) în timp, sub acţiunea fundaţiilor construcţiilor, incluziv mărimea diferenţei dintre deformaţiile sub diferite părţi ale construcţiilor.
Problema rezistenţei şi stabilităţii masivelor de pâmînt ş\ a împingerii pămîntului, sub acţiunea greutăţii proprii şi a suprasarcinilor, considerată în prezent ca făcînd parte din teoria generală a echilibrului limită.
Tratarea teoretică a problemelor de mecanică a pămînturilor se îmbină cu determinările experimentale în laborator şi pe teren şi cu încercările pe modele, pe baza legilor de similitudine. Sin. (impropriu) Geotehnică (v.), Mecanica terenurilor, (impropriu) Mecanica solurilor, Mecanica rocilor afînate sau mobile.
3.	~a relativista. Fiz., Mec. V. sub Relativităţii, teoria —.
4.	~a rocilor. Mine, Geol., Geot., Mec.: Ramură a Mecanicii aplicate care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi mecanice ale rocilor şi substanţelor minerale utile din scoarţa terestră, cu legile desfăşurării fenomenelor fizice, şi
în special ale celor mecanice, cari se produc în interiorul lor şi cu aplicarea practică a acestor legi la lucrările de construcţii de suprafaţă şi subterane, cum şi la exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale utile.
Se deosebesc: mecanica rocilor masive sau tari, adică a rocilor stîncoase şi semistîncoase, avînd frecare interioară şi coeziune mare, şi mecanica rocilor afînate sau mobile (v. Mecanica pămînturilor), adică a maselor de roci inconsistente, respectiv neconsolidate, avînd frecare interioară, însă neavînd coeziune sau fiind slab coezive.
Problemele principale pe cari le studiază mecanica rocilor sînt: condiţiile de stabilitate a terenurilor de fundaţie sau în exploatările la zi; repartizarea stărilor de tensiune în interiorul formaţiunilor geologice şi în jurul lucrărilor subterane; dimensionarea corectă a elementelor construcţiilor subterane (stîlpi de susţinere; de protecţie; lucrări orizontale, înclinate sau verticale; etc.); surparea şi tasarea terenurilor de la suprafaţă, ca urmare a exploatărilor miniere; etc.
5.	~a solidului deformabil. Rez. mat.:Capitol al Mecanicii mediilor continue deformabile, care studiază echilibrul, mişcarea şi stabilitatea corpurilor solide deformabile. în cadrul mecanicii solidului deformabil se pot studia starea de tensiune şi starea de deformaţie cari apar în interiorul unui corp oarecare, cum şi relaţiile pe cari experienţa le arată că există între tensorul tensiune şi tensorul deformaţie specifică. — Dacă corpul solid suferă deformaţii elastice, între tensiuni şi deformaţii specifice existînd o relaţie finită oarecare, ne situăm în cadrul Teoriei elasticităţii (v. sub Elasticitate). Dacă această relaţie de legătură e lineară şi fenomenul e linear din punctul de vedere fizic. Dacă fenomenul e linear şi din punctul de vedere mecanic (ecuaţiile de echilibru elastic se scriu pe un element infinit mic în stare nedeformată) şi din punctul de vedere geometric (relaţiile între deformaţii specifice şi deplasări sînt lineare), ne situăm în cadrul Teoriei lineare a elasticităţii; în caz contrar, se fac studii în cadrul Teoriei nelineare a elasticităţii. — Dacă corpul solid capătă deformaţii permanente, dîndu-se o anumită condiţie de trecere din domeniul elastic în cel plastic, ne situăm în cadrul Teoriei plasticităţii, care are metodele sale specifice de studiu (v. sub Plasticitate). — Dacă relaţia care leagă tensiunile de deformaţii specifice variază în timp, intervin vitezele de deformaţie specifică, iar corpul corespunzător e un corp viscoelastic. Un astfel de corp întruneşte, în general, proprietăţi de corp elastic (solid) şi de corp vîscos (fluid). El e studiat în^cadrul Teoriei viscoelasticităţii (v. şî sub Viscoelas-ticitate). în general, astfel de studii se situează în cadrul Reo-logiei (v. sub Reologie), care se ocupă cu studiul deformaţiei în timp a corpurilor. O lege reologică de stare (relaţie între tensiuni şi deformaţii specifice) poate fi exprimată, în generai, printr-o relaţie diferenţială în raport cu timpul, de un ordin oarecare, între componentele tensorului tensiune şi componentele tensorului deformaţie specifică. Starea reologică a unui corp oarecare poate fi definită şi prin relaţii integrale. Aceste relaţii pot fi lineare sau nelineare. în cadrul Reologiei, pe lîngă corpurile elastice şi plastice obişnuite, se întîlnesc corpuri viscoelastice, viscoplastice, elastoviscoplastice, etc.
Pentru a studia stabilitatea rezultatelor obţinute în considerarea echilibrului şi mişcării unui corp solid deformabil oarecare, se folosesc metodele Teoriei stabilităţii. Pînă în prezent s-a studiat în special stabilitatea sistemelor elastice (v. sub Stabilitate elastică); probleme analoge se pun însă pentru un corp reologie oarecare.
în Mecanica solidului deformabil se studiază şi starea de tensiune şi starea de deformaţie ale corpurilor solide deformabile supuse unor acţiuni ponderomotoare nemecanice, de exemplu termice, electromagnetice, etc. Astfel, dacă afară de deformaţii elastice intervin şi fenomene de propagare a căldurii, se abordează probleme de Termoelasticitate (v.). Deformaţiile obţinute în prezenţa unui cîmp electromagnetic se
41
Mecanica statistica
642
Mecanism
studiază în Teoria Magnetoelasticităţii (v.), Pot surveni şi probleme de magnetoviscoelasticitate, termoviscoelasticitate, termo-magnetoelasticitate, etc.
Studiul solidelor deformabile în condiţiile de mai sus putînd conduce la dificultăţi mari din punctul de vedere matematic, se fac anumite ipoteze suplementare simplificatoare, de calcul, asupra deformaţiei corpurilor, putîndu-se obţine, în acest fel, rezultate finale aproximative, într-o formă simplă, valabile cît timp eroarea care se face variază între limite acceptabile din punctul de vedere practic; în felul acesta se studiază, de exemplu, barele (pe baza ipotezei secţiunilor plane a lui Bernoulli) sau plăcile (pe baza ipotezei elementului linear a lui Kirchhoff-Love), în domeniu elastic. Astfel de studii intră în cadrul Rezistenţei materialelor (v. sub Rezistenţa materialelor).
1.	^a statistica. Fiz., Mec. V. Statistică, mecanica
2.	Mecanica. 2. Tehn.: Ramură a tehnicii care se ocupă cu confecţionarea de sisteme tehnice, prin prelucrări mecanice.
3.	de precizie. Tehn.: Ramură a tehnicii care are ca obiect producerea de sisteme tehnice de precizie compuse din piese cu dimensiuni relativ mici (de la zecimi de milimetru, pînă la zeci, uneori sute de milimetri); piesele componente ale acestor sisteme tehnice se fabrică sau se confecţionează prin prelucrări caracteristice metalotehnicii, ca aşchierea (strunjirea, găurirea, frezarea, rectificarea, gravarea, etc.) sau ştanţarea, prin procedee de deformare plastică, prin divizare. în general, semifabricatele din cari se confecţionează piesele au adausuri mici de prelucrare şi se obţin prin procedee adecvate (de ex.: prin turnare sub presiune, prin turnare de precizie, cu modele de ceară, prin presare, prin matriţare la cald sau la rece).
Exemple de produse ale mecanicii de precizie sînt: microscoa-pele, aparatele şi instrumentele geodezice, aparatele fotografice, aparatele de proiecţie, ceasornicele, instrumentele de măsură pentru dimensiuni (micrometre, comparatoare cu cadran, mini-metre, ortoteste, optimetre, etc.), contoarele pentru fluide, balanţele, maşinile de scris, maşinile de calcul. Sin. Metalotehnică fină; sin. (impropriu) Mecanică fină.
4.	fina. Tehn. V. Mecanică de precizie.
5.	Mecanism, pl. mecanisme. Mş.; Lanţ cinematic închis (v. Lanţ cinematic) cu un element fix şi cu mişcări desmodrome care serveşte la transmiterea şi transformarea
mişcării, de la elementul iniţial (conducător) la elementul condus final.
Mecanismele pot fi plane, dacă toate elementele lor se deplasează într-un plan sau în plane paralele (v. fig. /), respectiv spaţiale, dacă elementele lor au mişcări spaţiale (v. fig. II).
Din punctul de vedere structural, mecanismele se clasifică în cinci familii (v. Lanţ cinematic), după numărul de legături anterioare comune, impuse mişcărilor tuturor elementelor mecanismului.
La un mecanism, numărul gradelor de mobilitate coincide cu numărul elementelor conducătoare.
Formula structurală cea mai generală a mecanismelor, care dă gradul de mobilitate (Mj.), e următoarea:
5
(1) . M y= (6—/) (r—1) — £	(*-/)C„,
«=/+1
în care n e numărul total de elemente (incluziv
baza); / e familia mecanismului; m e clasa cuplei
cinematice; e numărul cuplelor cinematice m	r
de clasa m.
Pentru diferite valori date lui /= 0***4 se obţin formulele structurale ale celor cinci familii de mecanisme.
I. Mecanism plan (mecanismul bielă-manivelâ).
1) element fix (baza); 2) manivela (element iniţial şi co'n du câtor); 3) bielă; 4) piston.
în familia zero (/= 0) se încadrează mecanismul ateri-sorului (v.) avionului (v. fig. II).
în familia I (/= 1) se încadrează mecanismul burghiului (v. fig. III).
4
II. Mecanism spaţial (mecanismul	III. Mecanism din familia 1 (f=1),
de escamotare al trenului de ateri-	cu patru elemente, folosit la bur-
sare al avionului).	ghiu.
A) cupla de translaţie; 6, C) cuple	î) suport; 2) element conducător;
sferice; D) cuplă de rotaţie.	3) element cotit pentru transmi-
siune; 4) element condus.
în familia II (/= 2) se încadrează mecanismul pentru reglat înălţimea roţii la plug (v. fig IV).
în familia III se încadrează toate mecanismele piane, sferice (v. fig. V) şi cu pană spaţiale (v. fig. VI) (v. Lanţ cinematic).
" 5"
IV.	Mecanism din familia ll(y=2), cu cinci elemente, folosit pentru reglarea înălţimii roţii la plug.
1 şi 4) balansiere; 2) element de translaţie; 3) element de rotaţie;
5)	batiu.
V. Mecanism sferic din familia III (/=3); articulaţia universală (cuplaj cardanic).
1) element conducător; 2) element condus; BB'CC') cruce cardanică; A, D) lagăre; F, Fx) furci; ce>i, co2) vitezele unghiulare ale elementelor f şi 2.
în familia IV se încadrează mecanismele plane cu pană (v. fig. VII) şi cele cu şurub (v. fig. VIII).
Uneori se consideră şi mecanisme din familia V în care se încadrează numai cuplele de rotaţie, de translaţie şi cupla-
VI. Mecanism spaţial cu pană, din familia III (/=3), cu cuple de clasa V (cuple de translaţie).
1 şi 3) elemente de legătură; 2) element conducător; 4) element condus; AA) axa elementului conducător; BB) axa elementului condus.
VII. Mecanism plan cu pană, din familia IV, cu cuple de clasa V (cuple de translaţie).
1) stativ; 2) element conducător; 3) element condus.
şurub. Ele sînt formate numai dintr-un element mobil care intră într-o cuplă cinematică de clasa V. Ca mecanisme, aceste trei cuple au proprietatea de a se putea încadra în oricare dintre cele cinci familii, deoarece aplicarea oricăreia dintre formulele structurale dă gradul de mobilitate M= 1.
Mecanism	£43	Mecanism
VIII. Mecanism cu şurub, din familia IV (/= 4).
1) element conducător (şurub); 2) element condus (piuliţa); 3) stativ.
După numărul gradelor de mobilitate, se deosebesc: mecanisme cu un grad de mobilitate şi mecanisme cu mai multe grade de mobilitate.
Mecanismele cu un grad de mobilitate sînt majoritatea mecanismelor utilizate în tehnică; au un singur eiement conducător. Astfel, de exemplu, mecanismul motor bielă-manivelă (v. fig. /) are un grad de mobilitate, care rezultă din aplicarea formulei structurale (1) pentru cazul / = 3: Af8=3(«-1)-2C5-C4 = 3x3-2x4=1.
Mecanismul are patru elemente (dintre cari trei sînt mobile) şi patru cuple cinematice de clasa V: trei de rotaţie şi una de translaţie.
Studiul cinematic al acestui mecanism se face plecînd de ia manivelă care, în acest caz, este element iniţial.
La mecanismele com-presoarelor sau ale pompelor cu piston şi la majoritatea mecanismelor de la maşinile de lucru, elementul iniţial coincide cu cel conducător.
Mecanisme cu mai multe grade de mobilitate se întîlnesc în tehnică la diferite instalaţii.
Astfel, mecanismul pian al frînei cu doi saboţi, reprezentat în fig. IX, are două grade de mobilitate. Aplicînd formula	Mecanism cu doua grade de mobilitate
Structurală a mecanisme-	(Ms = 2); schema frînei cu doi saboţi,
lor plane la acest meca- I•■•8) elemente mobile; 9) stativ; G) greu-nism CU nouă elemente tatea care transmite barei 1 mişcarea (incluziv baza) şi 11 CU- principală; S, S') saboţi; A, B, C, D, E, ple cinematice de clasa V	F,	H)	cuple	de	rotaţie,
se obţine:
Ms=3(9—1)—2x 11 = 2.
Mecanisme cu mai multe grade de mobilitate şi cu tot atîtea elemente conducătoare sînt mecanismele planetare. Astfel,
				E
		
sf	( 0 V	2
X 9	AjJ 9	7 	& B
2'	—*=		
@JL		'S	| /
V l~wT?77\	■1		l”'11 \ >3
\UiS
-Os
Un astfel de mecanism are aplicaţii la diferenţialele autovehiculelor.
Clasificarea structurală a mecanismelor
se bazează pe principiul stabilit de Assur, conform căruia, prin legarea la un mecanism iniţial a unui lanţ cinematic, gradul de mobilitate al mecanismului rezultat este egal cu al celui iniţial. Lanţul cinematic care are această proprietate are gradul de mobilitate zero şi se numeşte grupa cinematica assuricâ, sau, simplu, grupa cssuricâ.
Cea mai generală formulă structurală a grupei assurice e;
P)	Mgf=(6-/)n- J (m-f)Cm=0.
În fiecare familie există, astfel, o formulă structurală proprie grupelor assurice din familia respectivă şi, deci, se poate face o clasificaţie a mecanismelor din fiecare familie, după felul grupei assurice folosite în construcţia mecanismului.
Cele mai răspîndite clasificaţi! structurale sînt ale mecanismelor din familia III şi, în special, ale celor plane.
Clasificaţia structurală a mecanismelor plane se bazează pe clasificaţia grupelor assurice plane, mecanismul căpătînd clasa şi ordinul grupei de clasa cea mai înaltă.
Clasa grupei assurice e determinată de numărul cuplelor cinematice din clasa V (de rotaţie) care limitează un element sau un contur închis de elemente, iar o r d i n u I grupei e determinat de numărul cuplelor cinematice libere.
Particularizînd formula (2) pentru cazul /= 3, rezultă formula structurală a grupelor assurice plane:
(3)	3«-2C5-C4 = 0.
In clasificaţia lui Assur, grupele au numai cuple cinematice de rotaţie, astfel încît
(4)	C4 = 0,
iar formula structurală a grupelor assurice plane e următoarea:
(5)	3 n — 2 65 = 0.
Rezolvînd ecuaţia (5) în numere întregi şi pozitive, rezultă şirui:
n I 2
C5| 3
Din combinaţia acestor cuple şi elemente date de şirul de mai sus rezultă grupele assurice plane cu clasa şi ordinul indicate în tabloul I, în care sînt date şi numirile speciale ale gru-
\j b
X. Mecanisme cu două grade de mobilitate. a) mecanism cu camă plană, cu tachet cu rolă: 1) camă; 2) tachet; 3) rolă; xx) ghidaj; coi) viteza unghiulară a camei; v2) viteza tachetului; — b) mecanism planetar cu satelit dublu: 1, 3) elemente (roţi) centrale; S) braţ port-sateliţi; 2, 2') satelit dublu ; H) element fix; colf cos) vitezele unghiulare ale arborilor Oi şi 0$.
mecanismul planetar cu satelit dublu, reprezentat în fig. X, are două grade de mobilitate. El e compus din elementele 1 şi 3, numite roţi centrale, din braţul port-sateliţi S şi din satelitul dublu (2, 2'). Cele două grade de mobilitate cari rezultă din aplicarea formulei structurale:
Ms=3(«—1)—2Cş — C4=3(5— 1)—2 x 4 — 2 = 2, aparţin elementelor conducătoare f şi S.
mului shaping de clasa III, ordinul 3, a cărui schemă structurală e reprezentată în tabloul I, rîndul 2, coloana 8.
1) element conducător; 2, 3, 4, 5) elemente conduse; 6) suport.
canism de clasa II, ordinul 2, cu două diade, provenit din mecanismul shaping din fig. XI cu elementul 5 conducător.
1, 2, 3, 4) elemente conduse; 5) element conducător.
pelor assurice cu două şi cu patru elemente. Corespunzător fiecărei grupe s-a reprezentat şi un mecanism care are în structura lui o astfel de grupă, din care cauză are aceeaşi clasă şi acelaşi ordin (ultima coloană a tabloului I).
41
Mecanism
644
Mecanîsrrt
Adeseori problema cinematică se simplifică, schimbînd elementul conducător, astfel încît prin aceasta clasa mecanismului să devină mai
Acelaşi lucru şi pentru mecanismul din clasa IU, ordinul 6, reprezentat în tabloul I.
Tabloul I. Clasificarea grupelor assurice şi a mecanismelor în structura cărora
se găsesc aceste grupe
E o
Numărul elementelor şi al cuplelor
12
Numele
grupei
diadă
triadă
grupă din clasa III cu patru braţe (biele)
grupă din clasa III cu cinci braţe
mica.
Astfel, dacă la mecanismul din clasa III, ordinul 3 (v. tabloul I, rîndul 2, coloana 8), care reprezintă schema structurală a sha-pingului „înfrăţirea"-Oradea (v. fig. XI), elementul 5 ar fi conducător, mecanismul ar deveni de clasa II, ordinul 2, deoareceîn structura lui (v. fig.
XII a) ar apărea două diade (1, 2) şi (3, 4), cum rezultă din fig.
XII b.
Alte exemple sînt reprezentate şi în schemele structurale ale mecanismelor reprezentate în tablou 11 (numerele 6, 7 şi 8), la cari dacă elementul 5 devine conducător, primele două mecanisme devin de clasa III, ordinul 3, iar al treilea, de clasa III, ordinul 4 (mecanismul de distribuţie exterioară al locomotivelor, simplificat). în fig. XIII sînt reprezentate metodele de determinare a clasei şi a ordinului acestor mecanisme, prin descompunerea lor în grupe assurice.
Clasa şi ordinul u-nui mecanism nu sînt influenţate de numărul elementelor conducătoare. Numărul lor poate varia deci, fără însă ca poziţia lor să se schimbe.
Astfel, dacă grupa assurică de clasa III, ordinul 5 (din tabloul I), e legată la două elemente conducătoare (/ şi 10), se obţine un mecanism de aceeaşi clasă şi de acelaşi ordin, cu gradul de mobilitate M8= 2, iar dacă braţul 9 se leagă şi el la bază (ca şi celelalte trei braţe), rezultă tot un
mecanism de clasa III, ordinul 4, însă cu M3= 1. Aplicarea formulei structurale (1) pentru /= 3 confirmă rezultatele de mai sus.
Schema structurală a grupei
8 0
ti D G
"W>
E H
15
12
grupă din clasa III cu element central fără bielă
grupă din clasa IV fără biele
grupă din clasa V cu o bielă
grupă din clasa VI cu două biele
c o
Clasifi-
carea
Mecanisme în structura cărora se găseşte grupa assurică
A L
B D
vi
F e ca 00—LF şi t.D—OF, de-unde rezultă: 08+ B F= 08+ 8D= const.
Aspectele gru-, pelor assurice uşurează, în cazul mecanismelor cu număr mic de elemente, identificarea clasei şi a ordinului, fără a mai fi necesară construcţia schemei structurale (care e formată numai din elemente şi din cuple cinematice de rotaţie).
Aspectul unei grupe assurice e determinat de numărul cuplelor de translaţie.
în tabloul II sînt reprezentate cele cinci aspecte ale grupei de clasa II, ordinul 2 (diada), şi mecanismele cele mai caracteristice în structura cărora se găseşte o astfel de grupă.
în coloana 4 sînt reprezentate diadele, prin suprapunerea cuplelor cinematice vecine ale aceluiaşi element deoarece, în tehnică, acestea sînt formele cel mai frecvent întîlnite.
Mecanismul patrulater e din clasa II, ordinul 2, cu diadă de aspect 1 ; mecanismul bielă-manivelă e din aceeaşi clasă şi de acelaşi ordin, însă cu diadă de aspectul 2; mecanismele cu culisă oscilantă (specifice pentru maşinile sha-ping) sînt din clasa II, ordinul 2, cu diadă de aspectul 3. Diada de aspectul 4 se întîlneşte la foarte multe mecanisme pentru trasat curbe. Exemplul reprezentat în tabloul II, aspect 4, coloana 5, e un elipso-graf.
Condiţia ca punctul 8 să traseze o elipsă cu focareleîn 0
Tabloul II. Aspectele diadei şi mecanismele caracteristice în structura cărora se găsesc aceste aspecte
Mecanism
645
Mecanism
Mecanism
646
Mecanism
la mecanismul shaping din clasa III, ordinul 3, reprezentat în fig. XIV c; triada cu două cuple de translaţie interioare şi una exterioară (v. fig. XV o, b), existentă la mecanismul shaping „înfrăţirea" - Oradea (v. fig. XV c) şi cea cu trei cuple de translaţie exterioare (v. fig. XVI a) de la mecanismul maşinii de cusut (v. fig. XVI b).
Aspecte de grupe din clasa ordin superior, se întîlnesc la diferite mecanisme, cum e mecanismul de distribuţie exterioară al locomotivelor cu abur.
Transformarea mecanismelor e operaţia care permite stabilirea de legături comune între mecanisme aparent diferite din punctul de vedere constructiv. Transfor-
centre OOx rămîne constantă şi egală cu suma celor două raze de curbură. Considerînd o bară cu lungimea 00x articulată în 0 cu elementui 2, şi în 0X cu elementul 4 (v. fig. XVII b), în timpul
XVI. Forme constructive ale triadei cu trei cuple de translaţie exterioare (A, 6 şi C) (fig. a), foiosită ia mecanismul maşinii de cusut (fig. b).
D, E, F) cuple de rotaţie, interioare.
Tabloul 111. Echivalarea cuplelor cinematice
Aspecte
Un punct pe o dreaptă
Un punct pe o curbă
Aspecte ale cuplei superioare
Mecanisme cu came
marea mecanismelor uşurează analiza, sinteza şi studiul cinematic şi dinamic al mecanismelor.
Se deosebesc transformări prin echivalarea mecanismelor, prin schimbarea bazei, prin modificarea lungimii elementelor, prin dezvoltarea fusurilor şi degenerarea bu-celelor.
Transformarea prin echivalarea mecanismelor consistă în echivalarea unui mecanism cu cuple superioare cu un mecanism care are
numai cuple in- ___________________
ferioare.
Cuplele superioare plane (din clasa IV) se realizează prin două curbe tangente cari pot lua aspectele din tabloul III: un punct pe o dreaptă (o rază de curbură p2=0, alta ^=00), un punct pe o curbă (deci p2=0 şi O<P2<C<0), o dreaptă tangentă la curbă (p2=oo şi 0<p1<oo), două curbe tangente (0<Pi<°°; 0<p2<oo).
Cuplele superioare sub forma curbelor tangente permit ca, pentru o mişcare infinit mică, să se găsească un mecanism cu bare echivalent cu mecanismul cu cuplă superioară, deoarece pe o porţiune infinit mică, fiecare curbă poate fi înlocuită cu cercul său de curbură. Astfel, curba (r) (v. fig. XVII a) se înlocuieşte cu cercul său de curbură, cu centrul în punctul 0, iar curba (1^), cu cercul de curbură cu centrul în 0V Cum pentru o deplasare pfinit mică cele două cercuri rămîn tangente, distanţa dintre
unei mişcări infinit de mici, aceasta asigură tangenţa ceior doua cercuri cari au înlocuit curbele (I1) şi (1^).
Bara 00ţ şi articulaţiile Oşi Oj au înlocuit cupla superioară L [punctul de tangenţă al curbelor (D şi (Fi)], iar mecanismul reprezentat în fig. XV// a s-a transformat în mecanismul reprezentat în fig. XVII b, care are numai cuple inferioare. Cele două mecanisme sînt echivalente numai pentru o deplasare infinit
. de mică: faţă de superioare printr-un element şi două cuple
inferioare
Mecanisme
înlocuitoare
O d reaptă tangentă Ia o curbă
Două curbe tangente
poziţia considerată. Pentru o altă poziţie va fi valabilă echivalarea co res punzătoare razelor de curbură r e s p e c t i v'e . Dacă cele două curbe (D şi.(Fi) sînt cercuri, echivalarea e valabilă pentru toate poziţiile mecanismului din timpul mişcării. Astfel, mecanismul patrulater AOOifî e permanent echivalent cu mecanismul cu came circulare C şi Cv unde OL 4-+ L0X = const.
(v. fig. XVIII)’ Cele patru aspecte ale cuplei superioare reprezentate în tabloul III permit, prin particularizarea cazului de mai sus, să se echivaleze orice mecanism cu cuplă superioară cu un mecanism articulat.
Astfel, la cazul p2=0; p^oo, mecanismul cu camă cu profil drept şi tachet cu vîrf (reprezentat în tabloul 111, rîndul 2, coloana2) poate fi echivalent cu un mecanism cu culisă oscilanta.
în cazul al doilea, cînd 0<p1<oo, mecanismul cu camă cu profil curb şi tachet cu vîrf (reprezentat în tabloul III, rîndul 2, coloana 3) e echivalent cu un mecanism bielă-manivelă, biela şi cele două articulaţii înlocuind cupla superioară.
în cazul al treilea, un mecanism cu camă cu tachet cu disc plan oscilant sau de translaţie e echivalent cu un mecanism cu culisă oscilantă sau cu culisă de translaţie (v. tabloul III, rîndul 2, coloana 4).
Mecanism
647
Mecanism
XV///. Echivalarea cuplei superioare (L) cu biela 00i=const. şi articulaţiile 0 şi 0V A, 8) articulaţia discurilor C şi Cj la suportul 1; 0, Oi) centrele discurilor C şi Clf tn cari se consideră articulaţiile elementelor 2 şi 3 la biela 4.
în fig. X/X e reprezentată desfăşurat transformarea, prin echivalarea cuplei superioare, a unui mecanism cu tachet cu disc plan, într-un mecanism cu culisă de translaţie (sin.
Mecanism de sinus).
în fine, în cazul al pa-
r	____	/	\	n
trulea, corespunzător meca-	„	Vi
nismelor cu camă cu tachet curb oscilant, prin echivalare C ( se obţine mecanismul patrulater plan.
în construcţia de maşini mari şi grele există tendinţa de a se înlocui cuplele superioare cu elemente şi cuple inferioare, deoarece acestea din urmă, avînd contact pe o suprafaţă, pot fi dimensionate mai . uşor şi prelucrate mai bine, pot fi întreţinute mai uşor, pot suporta sarcini mult 'mai mari decît cuplelesuperioare şi au o durata de funcţionare mâi mare. v Transformarea prin scbim-: barea bazei păstrează structura, mecanismului şi, principial, construcţia lui, însă îi modifică proprietăţile cinematice. De aceea, o astfel de transformare se numeşte şi transformare cinema t i c ă şi consistă în înlocuirea bazei cu un alt element al mecanismului, vechea bază devenind [astfel element mobil. în fig. XX sînt reprezentate trei astfel de cazuri la un mecanism patrulater articulat.
în fig. XX a e reprezentat un mecanism patrulater manivelă-balansier; elementul AB (manivela) are o mişcare de rotaţie continuă; elementul condus CD are o mişcare osci lantă (balansier); elementul BC e bielă, avînd o mişcare plană, iar elementul AD e baza mecanismului (fix).
Dacă, lăsînd nemodificate lungimile elementelor, se transformă în bază elementul CD, se obţine mecanismul dublu-balansierdin fig. XXb, la care vechea manivelă AB s-a transformat în bielă, iar balansieresînt elementeleAD	,
şi BC. Funcţionarea acestui mecanism e nesigură în apropierea poziţiilor extreme; de aceea, în practică se foloseşte numai
pentru unghiuri de oscilaţie mici (de ex. ia mecanismul de direcţie al automobilului).— în fine, dacă se transformă în bază vechea manivelă AB, se obţine mecanismul cu două manivele din fig. XX c, utilizat la transportoarele de material mărunt.
Pentru ca modificările cinematice de mai sus să apară prin schimbarea bazei trebuie ca patrulaterul să fie de tip complex, adicăsu-ma lungimilor celui mai scurt şi a celui mai lung eie-ment să fie mai mică sau cel mult egală cu semiperi-metrul, iar acesta să fie mai mic sau ce! mult egal cu suma celorlalte două elemente, adică: AB 4- AD p BC-f CD (v. fig. XX a), unde 7&<tt<Jfc<_ĂD, sauÂ6-fBC< ^ < CD+DĂ_(v. fig. XX b), unde BC < AD< CD < AB şi AD+DC	AB+BC(v.fig.	XX	c),
unde AD < BC < AB < DC.
Cînd condiţia de mai sus nu e îndeplinită, adică ar exista relaţiile ÂB-f ÂD> BC+Zb, în cari Â6 < CD < BC< AD,. se obţine un patrulater simplu dublu-balansier (v. fig. XX/).
XX.
tip
Transformarea mecanismului patrulater complex prin modificarea bazei, a) mecanism manivelă-balansier; b) mecanism dublu balansier; c) mecanism cu două manivele.
X/X. Transformarea unui mecanism cu came cu tachet cu disc plan (a) într-un mecanism cu culisa de translaţie (d); b şi c) faze intermediare ale transformării mecanismului.
bazei.
a, b, c, d) mecanisme dublu-balansier.
Modificarea bazei nu transformă, în acest caz/şî caracterul cinematic al mecanismului, toate cele patru cazuri rezultate prin
Mecanism
648
Mecanism
transformarea în bază a fiecărei laturi dînd tot mecanisme dublu-balansier (v. fig. XXI a, b, c, d).
Modficarea prin schimbarea bazei permite realizarea de mecanisme noi şi identificarea unora, cari aparent par diferite din punctul de vedere constructiv. Astfel, dacă mecanismului bielă-manivelă ABC(y. fig.XX// a)
i	se schimbă manivela AB în bază se obţine, fie un mecanism manive-lă-culisă rotativă (v. fig. XXII b), fie mecanismul de la motoarele cu cilindri rotativi.
Dacă la acelaşi mecanism bielă-manivelă ABC reprezentat în fig.
XXII o se transformă în bază biela BC, se obţine un mecanism cu culisă oscilantă (v. fig. XXII c).
Piatra de culisă D oscilează în jurul articulaţiei fixe C, rectilinie alternativă.
Transformarea prin modificarea lungimii e tot o transformare cinematică, deoarece, ca schimbării bazei, păstrează structura neschimbată, ca şi prin cipiul constructiv, însă se obţin proprietăţi cinematice diferite. Proprietatea mecanismelor de a suferi schimbări cinematice prin modificarea lungimii elementelor lor se numeşte sensibilitatea mecanismelor.
Astfel, dacă la mecanismul manivelă-balansier (v. fig. XXa) se măreşte lungimea manivelei AB, făcînd-o mai mare decît
XXII. Transformarea mecanismului bielă-manivelă prin schimbarea bazei. a) mecanism bielă-manivelă; b) mecanism cu culisă rotativa; c) mecanism cu culisa oscilantă.
avînd faţă de culisă o mişcare relativă
elementelor şi în cazul
distanţa dintre articulaţiile fixe AD (lungimea bazei) se obţine un mecanism cu două manivele (v. fig. XX c). în fig. XXIII 1—7 sînt reprezentate diferite mecanisme patrulatere, al căror caracter cinematic e schimbat prin modificarea lungimii elementelor.
De asemenea, dacă la mecanismul cu culisă rotativă (v. fig. XXII b) se măreşte lungimea bazei AB astfel, încît să devină mai mare decît manivela AD, el se transformă într-un mecanism cu culisă oscilantă (v. fig. XXII c), utilizat la shapinguri.
Transformarea prin dezvoltarea fusurilor şi degenerarea bucelelor e o transformare constructivă, păs-trîndu-se atît schema structurală cît şi funcţionarea cinematică a mecanismului, transformarea avînd rolul de a permite construirea mai avantajoasă a mecanismului.
Astfel, dintr-un mecanism patrulater manivelă-balansier (v. fig. XXIV a), prin dezvoltarea fusului din C, care aparţine elementului 1 {AC), pînă cînd acesta cuprinde şi articulaţia din A, şi degenerarea bucelei din C, care aparţine bielei 2 (CD),
XX/V.Transformarea mecanismului patrulater într-un mecanism cu excentric.
a) mecanism patrulater articulat; b) mecanism cu excentric; 1) element înlocuit cu excentricul (J°); 1°) excentric (disc excentric); 2) element înlocuit cu jugul (2°); 2°) jug; 3) balansier; 4) element imobilizat (bază); Aşi B) articulaţii fixe; D) articulaţie mobilă; D' şi D") poziţiile limită ale articulaţiei (D); r) excentricitatea (r=AO).
XXIII. Transformarea mecanismului patrulater prin modificarea lungimii elementelor.
1) mecanism cu douâ manivele, d < c < b < a (c/= bază); 2) mecanism dublu-balansier, b < c < a < d (d=bază); 3, 4, 5) mecanisme manivela-balansier (c/=bază); 6) mecanism paralelogram, a=c rţzb—d (d=bază); 7) mecanism antiparalelogram, o = c^:b—d (d= bază).
Mecanism
649
Mecanism
se obţine un mecanism cu excentric (v. fig. XXIV b), la care fusul a devenit discul excentricului (1°), iar buceaua a devenit colierul excentricului (2°); legea de mişcare a elementului condus (balansierul), ca şi studiul cinematic, sînt aceleaşi la ambele mecanisme.
Tot dintr-un mecanism patrulater prin dezvoltarea fusului din D, care aparţine elementului fix AD (baza), şi degenerarea balansierului DC, se obţin mecanisme cu culise circulare fixe (v. fig. XXV), balansierul transformîndu-se în piatră de culisă,
XXV. Transformarea mecanismului mani- XXV/. Transformarea me-vela-balansier într-un mecanism cu culisa canismului manivelă-balan-circulară fixă, prin dezvoltarea fusului din sier simetric într-unul cu D în culisă circulară fixă şi degenerarea culisă circulară mobilă.
balansierului CD în piatră de culisă.	Balansierul	se	transforma
în culisă oscilantă curbă, ca-iar fusul, în culisă circulară fixă. Legea reprimeşte mişcarea direct de mişcare a centrului articulaţiei C de la manivela AB, prin in-a rămas neschimbată. Mecanismul re- termediul cuplei superioa-prezentatîn fig. XXV e foarte mult fo-	re	din	B.
losit în industria alimentară.
Se poate realiza un mecanism cu excentric si culisă circulară mobilă prin dezvoltarea concomitentă a celor două fusuri, în fig. XXVI e reprezentat un mecanism manivelă-balansier simetric, care, prin dezvoltarea fusului din C, care aparţine balansierului DC, pînă cuprinde şi articulaţia din^B, se transformă în culisă curbă mobilă. Biela BC dispare împreună^cu cele două articulaţii, la mecanismul transformat rămînînd numai o cuplă superioară din clasa IV plană.
Centrul de greutate al mecanismului: Poziţia pe care o ocupă, în spaţiu sau în plan, punctul de aplicaţie al rezultantei greutăţilor tuturor elementelor mobile ale unui mecanism spaţial sau plan. Centrul de greutate al mecanismului se determină ca centrul maselor unui sistem de puncte materiale (centrele de greutate ale elementelor mobile) şi are expresia vectorială (v. Centru de greutate, sub Centru 6):
!>/
(6)
y=1
r — -A.----------
Lr	n
mjrj
sv s2>"'> s„ lungimile acestor elemente, respectiv distanţele centrelor de greutate ale acestora de prima articulaţie
XXVII. Determinarea centrului de greutate al unui lanţ cinematic simplu.
0, At, A2, An) lanţ cinematic; /x, /2, ... In) lungimile elementelor lanţului; Gx, Ga, G3,
Gn) centrele de greutate ale elementelor lanţului cine. matic; rlt r2, ..., rn) vectorii de poziţie ai centrelor de greutate Gx, G2# Gn; $lt Ss....sn) distanţele^cervţrelor de greutate de prima articulaţie a elementului Respectiv; hlt hs, hs,	hn) vectori principali; Hv H2, .... Hn)
puncte principale; G) centrul de greutate al lanţului cinematic; rg) vectorul de poziţie al lui G.
(O. Av A2,--,A^), atunci vectorul de poziţie al centrului de greutate al lanţului cinematic simplu e dat de:
(7)
unde
-h2 + '”h
K-
misi + (#*2 +	+... + m)lx
m
m2s2 +	H------2
(8)
hr
MjSj + (®y+1 + ». + mg)lj
h
în care m• e masa elementului mobil j al mecanismului cu n
elemente mobile; r • e vectorul de poziţie al centrului de greu-
n
tate al elementului j de masă ntj\ tn=* m-e masa tuturor
y=1
celor n elemente mobile ale mecanismului.
La mecanismele plane articulate, expresia (6) se pune sub o formă susceptibilă de interpretare fizică prin introducerea noţiunilor de vectori principali şi de puncte principale.
Dacăse ia un lanţ cinematic plan simplu deschis (v. fig. XXVII) cu n elemente (v. Lanţ cinematic) şi se notează cu Gv G2r",Gn; rvr2'"’~rn centre[e de greutate şi vectorii de poziţie corespunzători elementelor de mase mv	mn,	cu	lv	l2ln şi
sînt vectorii principali, iar punctele Hv HV*”,H (vîrful acestora) se numesc puncte principale.
Punctele principale se pot determina prin interpretarea fizică a expresiilor vectorilor principali corespunzători.
Astfel, H • e cen-
3	j-i	n
trul de greutate al Hmk	S'77*
unui element de lungi me/ .(v. fig. XXVIII), căruia i s-au plasat în articulaţia Aj masele tuturor elementelor precedente (adică /-1
^), în centrul de
greutate propriu-zis	' £ m ,)	masa plasată în articulaţia A:,	egală
G; al	elementului,	k=1 *	J
cu suma	tuturor maselor elementelor	prece-
dente; mj) masa elementului j concentrată în n
Aj_ţ.'j,	masele tutu-	centrul său de greutate Gy, E mmasa
XXVIII. Sensul fizic al punctului principal H;
/r1
masa m iar în arti-culaţia următoare
ror elementelor cari
k = /+1
plasată în articulaţia Aj_j_^ , egală cu suma urmează,	adică:	tuturor maselor elementelor următoare;
”	Hj) punctul principal al elementului	j, repre-
7 I	Mj,*	Dacă	se	zentînd centrul de greutate al celor	trei mase
1	plasate în Aj, Gj şi Ajrţ*
apl ică momentu I static
în raport cu articulaţia ^-sistemului de mase astfel repartizate, se obţine poziţia centrului de greutate al sistemului care coincide
Mecanism
650
Mecanism
tocmai cu punctul principal Hj menţionat, determinat de:
k=j+'l
care-l face manivela motoare cu axa x. Componentele acceleraţiei vor fi:
(9)
“Gx
m9)
fy(9)
Ş'
J	m
Dacă lanţul cinematic simplu se transformă în mecanism, expresia vectorială (7) a centrului de greutate rămîne valabilă cu menţiunea că nu se mai ia în consideraţie în calcul vectorul principal al elementului fix.
Vectorul de poziţie rG al centrului de greutate al unui mecanism plan articulat format dintr-un lanţ cinematic simplu e deci vectorul rezultant al poligonului vectorilor principali ai tuturor elementelor mobile. Rezultatul nu se schimbă dacă se alege ca origine a vectorului de poziţie Tq cealaltă articulaţie fixă a mecanismului.
în cazul mecanismelor plane articulate, formate din lanţuri cinematice complexe, metoda vectorilor principali conduce la un rezultat echivalent cu cel de la lanţul cinematic simplu.
iar unghiul pe care-l face ac cu axa x\
(10)
} = arctg
aGx
A	z .	H	
		A	y
(h	hf	s	—^0
rG		\k	
XXIX. Determinarea centrului de greutate G al unui mecanism bielă-manivelâ.
Gx, G2, G3) centrele de greutate ale manivelei 1, bielei 2 şi pistonului 3; Hu Hs, H3) punctele principale ale elementelor 1, 2, respectiv 3, calculate cu metoda din fig. XXVIII; hx, hz, hs) vectori principali; rQ— =M-h2-J-h8) vectorul de poziţie al centrului de greutate Gal mecanismului, cu originea în centrul articulaţiei fixe O (centrul de rotaţie al manivelei); r) lungimea manivelei; I) lungimea bielei; slf s2f s8) distanţele centrelor de greutate G1( G2, G3 de prima articulaţie.
Metoda se aplică şi la mecanismele articulate cari au cuple de translatie, cum e mecanismul bielă-manivelă, reprezentat în fig. XX/X.
Centrul de greutate al mecanismelor articulate poate fi materializat prin amplificarea mecanismului cu grupe assurice simple (diade), astfel încît centrul articulaţiei interioare a diadei finale să coincidă cu centrul de greutate G al mecanismului iniţial (v. fig. XXX).
Pentru o poziţie oarecare din timpul ciclului cinematic, viteza^ şi acceleraţia aG se calculează cu ajutorul pol igoanelor vitezelor şi acceleraţiilor (v. fig. XXX b şi c), folosind ecuaţiile vectoriale de compunere ale lui Euler.
Astfel, 7G=k9{JT) ms-1 şi <^=ka{p"g") ms'2, în cari ^(ms^/mm) şi ka(ms'2/mm) sînt scările vitezelor şi acceleraţiilor folosite în construcţia poligoanelor respective, iar (j> g) şi (p” g"), segmentele (în mm) măsurate pe desen.
Făcînd aceste construcţii grafice pentru un număr oarecare de poziţii ale mecanismului (12 sau 24 de poziţii) din^timpul ciclului său cinematic se construiesc hodografele lui Vq şi ciq şi traiectoria lui G. La mecanismele cu număr mare de elemente, metoda poligoanelor vitezelor şi acceleraţiilor pentru obţinerea lui Vq şi Hq se înlocuieşte cu metoda derivării grafice a curbelor xG=şi Jq=uncJe Xq şi yG sînt coordonatele centrului de greutate G, corespunzătoare unghiului 9 pe
Determinarea poziţiei centrului de greutate al unui mecanism plan articulat şi a acceleraţiei acestuia pentru orice poziţie a lui în timpul ciclului cinematic are o importanţă deosebită pentru rezolvarea problemei echilibrării mecanismelor.
La mecanismele plane cu cuple superioare (mecanisme cu roţi dinţate, de fricţiune, mecanisme planetare, mecanisme cu came) nu e necesară determinarea centrului' de greutate G, deoarece echilibrarea mecanismului se poate realiza independent pentru fiecare element în mişcare de rotaţie sau oscilantă în jurul unui punct fix (de ex. roţile, camele — cînd e cazul—, tacheţii oscilanţi).
Echilibrarea mecanismelor: Operaţie tehnică de repartizare sau adăugare de contragreutăţi la elementele cinematice ale unui mecanism, astfel încît să se elimine total (sau parţial) reacţiu ni lesuplemen-tare în articulaţiile fixe ale mecanismului, datorite forţelor de inerţie dezvoltate de masele elementelor cari se găsesc în mişcare. Acest lucru se
XXX. Determinarea grafica a vitezei \ acceleraţiei centrului de greutate Gal unui meconism patrulater.
a)	Mecanismul patrulater amplificat: Hlt H2, H3) punctele principale ale elementelor 1, 2, 3; hlt h3, h3) vectorii principali ai elementelor 1,2,3; HtDB, DEC, FGL) diade adăugate astfel încît figurile ABDHlt BCED şi DFGLsîntparalelograme; F, L) articulaţiile diadei finale, alese astfel încît AH2=HiF— =h2, BH3=DL— FG=hs; G) centrul de greutatea! mecanismului patrulater O ABC, avînd
vectorul de poziţie r = hi+ha+hs*
b)	Poligonul vitezelor mecanismului patrulater amplificat: vţ) viteza centrului de
greutate.
c)	Poligonul acceleraţiilor; oq) acceleraţia
centrului de greutate.
realizează, în cazul mecanismelor plane articulate, cînd torsorul rezultant al tuturor forţelor de inerţie dezvoltate de masele elementelor mecanismului e în orice moment egal cu zero, adică:
(11)
(12)
FiG
n _
SF =-ik
£=1
£=1
nkaGk
= 0,
MiG~
£ = 1	£=1
unde ăQ^ e acceleraţia centrului de greutate al elementului ^» zk e acceleraţia unghiulară a elementului k\ msînt masa respectiv momentul de inerţie al elementului k, în raport cu axa care trece prin centrul de greutate şi e perpendiculară pe planul mişcării; n e numărul elementelor mobile ale mecams-
Mecanism
651
Mecanism
muiui; m e numărul elementelor mobile cu £^^0 (elemente în mişcare de rotaţie).
Dacă prin echilibrare se satisfac ambele condiţii, se realizează echilibrarea dinamica, iar dacă se satisface numai prima condiţie se realizează echilibrarea statica. Aceasta din urmă se utilizează foarte frecvent în tehnică, în special la mecanismele plane articulate, deoarece echilibrarea dinamică prezintă dificultăţi constructive.
ms^ssz
Echilibrarea statică a mecanismelor se realizează prin repartizarea corespunzătoare a maselor elementelor, astfel încît centrul de greutate G al mecanismului să fie fix în tot timpul ciclului cinematic.
La un mecanism plan articulat numai cu cuple de rotaţie (v. fig. XXXI), condiţia e îndeplinită cînd G se găseşte pe linia care uneşte centrele articulaţiilor fixe OD, adică
Rîilizirsi 2 zii librării stiticsamszni smului bielă-manivelă se face teoretic cu două contragreutăţi de mase m, şi m{j
(13)
/i
/
XXXI. Schema cinematica a unui mecanism echilibrat static.
G) centru! de greutate al mecanismului, în cazul cînd	• ■ *<!1 (cazul
întîlnit în practică); G') centrul de greutate, cînd hl//l***;>1; G") centru! de greutate, cînd	hx,	hz,	h3t h4) vectori principali; Hlt H2> Hz, H4)
puncte principale.
La mecanismul patrulater, aducerea centrului de greutate pe linia OC a centrelor articulaţiilor fixe (v. fig. XXXII) se realizează cu ajutorul a două contragreutăţi în trei alternative (v. fig. XXXII b, c, d), ale căror mase {mv	în cazul b;
My ttt\j în cazul c şi m^, în cazul d) se determină prin calcul.
Echilibrarea statică se realizează, în cazul reprezentat în fig. XXXII b, prin aşezarea a două contragreutăţi în prelungirea manivelei O A şi a balansierului BC astfel, încît centrele de greutate să revină în O, respectiv în C.
Valoarea lor rezultă din egalarea cu zero a momentelor statice în raport cu O, respectiv cu C;
h
=— m a
1 rj ^
h
Şl
Celelalte două variante (v. fig. XXXII c şi d) se realizează prin metode asemănătoare.
în practică se alege una dintre aceste trei variante de echilibrare, după posibilitatea de aşezare a contragreutăţilor. Mai mult e utilizată prima variantă (v. fig. XXXII b).
La un mecanism plan articulat cu o cuplă de translaţie legată la bază nu mai e valabilă condiţia de echilibrare (13), decît
numai pentru cazul h1=h2— •••=0; deci cînd poligonul vectorilor principali se reduce la un punct. Din fig. XXIX a mecanismului bielă-manivelă rezultă că, dacă centrul de greutate G s-ar găsi pe dreapta OB, deci dacă ar fi realizată asemănarea celor două conture, G nu ar fi fix, ci s-ar mişca cu o viteză şi
acceleraţie egale cu ale pistonului şi, în consecinţă, F-Q=j=Q.
XXXII. Metode de echilibrare statică a mecanismului patrulater articulat, o) mecanismul patrulater articulat; b, c, d) metode de echilibrarea patrulaterului articulat; mjQ, mA, mg, ms^) mase rezultate din repartizarea statică în centrele articulaţiilor O, A, B şi Ca maselor mt, m2 şi m3 ale elementelor î, 2, 3 ; mj, mjj, mj11) masele contragreutăţilor cu ajutorul cărora centrele de greutate ale elementelor au fost aduse în articulaţiile fixe O şi C; G) centrul de greutate al mecanismului patrulater după realizarea echilibrării: 1?!+h2-fhs) poligonul vectorilor principali asemenea cu conturul O ABC al mecanismului.
(v. fig. XXXIII), calculate astfel încît centrul de greutate G al întregului mecanism să se găsească în centrul O de rotaţie al manivelei. Această metodă
nu se utilizează în practică, deoarece măreşte considerabil greutatea şi dimensiunile bielei şi decişi ale carterului. La motoarele mono-cilindrice (v.) se face o echilibrare parţială a forţelor de inerţie de ordinul I, cu ajutorul unei singure contragreutăţi aşezate în prelungirea manivelei, sau total, prin două contragreutăţi cari se rotesc în planul mecanismului în sensuri contrare, cu o viteză unghiulară egală în valoare absolută cu a manivelei. Echilibrarea forţelor de inerţie de ordinul II se realizează cu alte două contragreutăţi similare, însă cu viteze unghiulare duble.
Echilibrarea mecanismelor spaţiale cu cuple din clasa V de rotaţie se face numai în cazuri speciale şi pentru elementele articulate la bază, deoarece din cauza vitezelor în general mici, forţele de inerţie dezvoltate de masele cu mişcare variată nu sînt mari.
Echilibrarea dinamică a mecanismelor se realizează la mecanismele cu roţi la cari se pune condiţia ca axele de rotaţie ale elementelor ce se găsesc în mişcare
XXXIII. Echilibrarea mecanismului bielă-manivela prin două contragreutăţi.
m1QI mmg) mase rezultate din repartizarea statică în centrele articulaţiilor O, Aşi 8 a maselor mx, şi ms ale elementelor 1 (manivelă), 2 (bielă) şî 3 (piston); mj, mjj) masele contragreutăţilor din E, respectiv D, cu ajutorul cărora centrul de greutate G al mecanismului, după realizarea echilibrării, e adus în O (centrul de rotaţie al manivelei).
Mecanism
652
Mecanism
de rotaţie să fie axe principale de inerţie, adică axe de simetrie.
Din punctul de vedere constructiv, cele mai folosite mecanisme în tehnică sînt: mecanismele cu cuple inferioare (articulate), mecanismele plane cu pene, mecanismele cu came şi mecanismele cu roţi.
Mecanism cu cuple inferioare (mecanism articulat):	Mecanism	construit din elemente rigide,
legate între ele numai prin cuple inferioare din clasa V (de rotaţie sau de translaţie).
Elementele pot avea diferite forme: bare drepte (manivelă, bielă, balansier), pistoane, pietre de culisă, culise drepte, curbe, excentrice, şuruburi, piuliţe, etc.
Mecanismele articulate se încadrează în oricare dintre cele cinci familii. Ele se clasifică în mecanisme articulate plane şi spaţiale. Cel mai frecvent întîlnite în tehnică sînt mecanismele articulate plane.
Mecanism articulat plan: Mecanism articulat la care toate elementele lui efectuează mişcări într-un singur plan (planul elementelor) sau în plane paralele. Mecanisme articulate plane sînt; mecanismele articulate cu 4, elemente, mecanismul bielă-manivelă, mecanismul cu excentric, mecanismul cu culisă dreaptă sau curbă (circulară), mecanismele directoare, etc. La un mecanism dat se fac analizele cinematică şi dinamică; prima are drept scop determinarea distribuţiei de viteze şi acceleraţii pe toate elementele conduse, în funcţiune de mişcarea elementului iniţial, iar a doua are drept scop, fie determinarea tuturor forţelor necunoscute cari acţionează asupra elementelor şi determinarea reacţiunilor din articulaţii, în funcţiune de forţele exterioare date" şi de mişcarea elementului iniţial, fie determinarea mişcării elementului iniţial şi a reacţiunilor din articulaţii, în funcţiune de forţele exterioare date şi de mişcarea elementului iniţial la un moment dat. Analizele cinematică şi dinamică pot fi efectuate prin metode grafice, analitice sau grafice-analitice, Pe baza analizei mecanismelor pot fi elaborate metode pentru sinteza (proiectarea) lor.
Mecanism articulat cu patru elemente sau mecanism patrulater articulat: Mecanism format dintr-un element conducător (iniţial) şi dintr-o diadă de aspect 1, legată cu o cupjă exterioară (6) la elementul conducător şi cu cealaltă la bază. în funcţiune de relaţiile cari există între lungimile celor patru elemente, mecanismul capătă numiri diferite, determinate de caracterul cinematic al mişcării. Mecanismul patrulater articulat se utilizează la cele mai diferite maşini folosite în industrie. Analiza cinematică se face fie grafic, cu ajutorul poligoanelor vitezelor şi acceleraţiilor, fie analitic.
în fig. XXXIV e redat calculul grafic al vitezelor şi acceleraţiilor la un mecanism patrulater articulat, la care sînt cunoscute viteza unghiulară coj şi acceleraţia unghiulară ale manivelei AB (elementul iniţial şi cel conducător).
în calculul grafic se folosesc ecuaţiile lui Euler de compunere a vitezelor şi acceleraţiilor.
Astfel, viteza vq se determină cu ecuaţia vectorială
(14)	î>£=zVjş + u>.zXBC,
care e reprezentată grafic (v. fig. XXXIV b sau c, care e rotită cu 90° faţă de cealaltă), deoarece^ X CD şi a2XBC ±BC.
La intersecţiunea acestor două direcţii, duse, prima, din polul vitezelor p\ iar a doua, din vîrful lui v% (b'), se obţin în mărime, direcţie şi sens, cei doi vectori. înmulţind segmentele cu scara kp a vitezelor, în ms_1/mm, rezultă mărimile din
realitate. Astfel, pc=kv (p1 c') ms-1.
Acceleraţia ^se obţine din construcţia ecuaţiei vectoriale:
(15)	aC==aB~~QhBC + e2xBC = — co\DC-f ş3 xDC.
în fig. XXXIV d e reprezentată construcţia poligonului acceleraţiilor cu ajutorul ecuaţiei vectoriale (15), în care =kjp“c“) ms*2, k fiind scara acceleraţilor, în ms"2/mm.
XXXIV. Analiza cinematica a unui mecanism patrulater articulat,efectuată prin metoda grafică. a) calculul grafic al vitezei şi acceleraţiei centrului articulaţiei C prin construcţii făcute chiar pe planul mecanismului: vq=CC° (rotită cu 90°), aQ=CC"; b şi c) determinarea vitezei vq cu ajutorul poligonului vitezelor (b) şi cu ajutorul poligonului vitezelor rabătut cu 90® (c); d) determinarea acceleraţiei aQ cu ajutorul poligonului acceleraţiilor. 5
Calculul cinetostatic al mecanismului se efectuează plecînd de la grupa assurică (în cazul de faţă, diada de aspectul 1) asupra căreia acţionează forţele	^
exterioare cunoscute şi căreia i se determină reacţiunile din articulaţii cu metoda grafică sau grafică-analitică, folosind ecuaţiile de echilibru cinetostatic din mecanica teoretică, după care se calculează forţa de echilibrare necunoscută şi reacţiunea din articulaţia manivelei la bază. Cu ajutorul reacţiunilor se determină momentele de frecare din articulaţii, după care se calculează grafic forţa rezultantă R
* •
necesara pentru învingerea frecărilor.
în fig. XXXV e redat
calculul grafic al lui R
folosind metoda pîrghiei lui Jukovski. Această metodă consistă în transpunerea în poligonul vitezelor, rotit cu 90°, a tuturor forţelor şi momente-	.	R
lor cari acţionează asupra mecanismului şi determinarea Iui din ecuaţia de momente în raport cu polul p', considerat ca
XXXV. Determinarea — cu ajutorul metodei pîrghiei lui Jukovski — a forţei exterioare Rf care echilibrează acţiunea momentelor de frecare din articulaţiile unui mecanism patrulater.
Mecanism
653
Mecanism
XXXVI. Mecanism de concasor, cu şase elemente (1-»6).
articulaţie fixă a poligonului vitezelor, admis ca o pîrghie rigidă în echilibru sub acţiunea tuturor forţelor şi momentelor de mai sus, incluziv Ry.
Cinematica şi cinetostatica analitică se utilizează în cazurile mai simple sau cînd valorile vitezelor şi acceleraţiilor sînt prea mari şi precizia calculului grafic nu ar fi suficientă, din cauza scărilor prea mari cari ar trebui să fie adoptate pentru ca poligoanele vitezelor şi acceleraţiilor să poată fi cuprinse în desen.
Calculul cinematic şi cinetostatic trebuie efectuat pentru un număr suficient de poziţii ale mecanismului în timpul unui ciclu cinematic, determinîndu-se astfel poziţiile în cari vitezele, acceleraţiile şi forţele ating valorile maxime şi minime necesare verificării eforturilor unitare maxime şi minime din bare.
Mecanism a rti c u lat cu şase elemente: Se utilizează la cele mai variate maşini şi instalaţii din tehnică. Un -exemplu e mecanismul de la concasoare (v. fig. XXXVI). Manivela AB antrenează mecanismul astfel, încît falca GH a concasorului capătă o mişcare oscilantă în jurul articulaţiei ei fixe G.
Această construcţie a mecanismului cu şase elemente permite ca, la un cuplu motor Mm relativ mic. să se obţină forţe foarte mari la elementul condus (GH).
Mecanismul bielâ-manivelâ se obţine prin legarea la elementul iniţial (manivela) a unei diade de aspect 2 (v. tabloul II, rîndul al doilea) şi e mecanismul cel mai mult folosit în tehnică. Studiul cinematicşi dinamic al acestui mecanism se face prin toate cele trei metode (grafică, analitică şi gra-fică-anal itică), deoarece turaţiile manivelei au valori între 80 şi 5000 rot/min.
Elementul iniţial (manivela) poate fi element conducător (lacompresoare, pompe cu piston, transportoare, etc.) sau element condus (la motoare cu ardere internă, la maşini cu abur, etc.).
Analizacinematică a acestui mecanism se face grafic, cu ajutorul aceloraşi ecuaţii vectoriale, adaptate însă la cazul special.
Viteza (vB) şi acceleraţia (a^) ale pistonului B (v. fig. XXXVII) se determină cu ecuaţiile:
(16)	rB~PA+o>2xAB,
respectiv
(17)
—" ^4 —	-f- £2X-AB.
în fig. XXXVII b, c şi d sînt reprezentate poligoanele vitezelor şi acceleraţiilor corespunzătoare poziţiei mecanismului. Construcţia acestor poligoane pentru 12 poziţii ale mecanismului a permis construirea diagramelor de variaţie a vitezei şi acceleraţiei pistonului în timpul cicluIuh cinematic.
Cu ajutorul acceleraţiilor se determină forţele de inerţie dezvoltate de elementele mecanismului şi apoi se procedează la calculul cinetostatic pentru determinarea reacţiunilor în cuplele cinematice. Calculul se efectuează, la început, fără a lua în consideraţie frecările, după care, cu ajutorul reacţiunilor astfel determinate, se reface calculul pînă se găseşte valoarea reală a rezistenţei care acţionează asupra manivelei.
O importanţă deosebită, la mecanismul bielă-manivelă, prezintă trecerea prin punctele moarte, adică prin punctele corespunzătoare poziţiilor extreme, în cari manivela şi biela au aceeaşi direcţie. Dacă pistonul e eiemenţ conducător, în aceste poziţii manivela (elementul condus) îşi poate continua sensul de
XXXVII. Determinarea vitezei şi acceleraţiei pistonului (8) la mecanismul bielă-manivelă dezaxat.
a) mecanism bielă-manivelă dezaxat şi diagrama vitezelor (T^) şi acceleraţiilor (r^); b) poligonul vitezelor; c) poligonul vitezelor rabătut; d) poligonul acceleraţiilor.
XXXVIII. Mecanismul motor al unei locomotive, î) manivelă; 2) bielă motoare; 2°) biela cuplară; 3°) cap de cruce; 4°) gli-sieră; A, A', C, C, D) articulaţii; Fx şi F2) forţe de frecare între roată şi şină; P) presiunea aburului în cilindru; v) sensul de mers.
rotaţie iniţial sau poate să şi-l inverseze. Acest inconvenient se elimină, montînd pe axul manivelei un volant, a cărui energie cinetică asigură continuitatea mişcării de rotaţie a manivelei. La motoarele cu mai mulţi cilindri, trecerea prin punctele moarte ale unei manivele e realizată de celelalte mecanisme bielă-manivelă ale motorului, cari au între ele diferite decalaje; de exemplu cele două mecanisme motoare ale unei locomotive cu abur sînt decalate între ele cu un unghi cuprins între 90° şi 180°; unul dintre aceste mecanisme e reprezentat în fig. XXXVIII.
' în cinematica analitică a mecanismului bielă-manivelă se determină expresiile analitice ale deplasării, vitezei şi acceleraţiei pistonului în funcţiune de viteza unghiulară co a manivelei, de poziţia acesteia în timpul ciclului cinematic, şi de elementele geometrice (lungimea manivelei r, lungimea bielei / si raportul X=r//).
Dacă se notează cu Xjf=0B (v. fig. XXXIX), aceste expresii sînt (pentru cazul vitezei co=const.):
(18) x^ = r[cos(p-j-A0~i-A2 cos29+ ••• + Alp cos2j&9+-*«]
(19)	— — ru> [sin<p4-2^42sin29-f4v44sin49-f
+lpAlp sin 2pş+ ■ •■]
(20)	— rco2 [cos 9 + 22 A2 cos 2 9 + 42^44 cos 4 9+ • • • f*
-\-{lpfA2p cos 2/><p+• •
XXXIX. Mecanism bielă-manivelă.
O A) manivela; AB) bielă; A) buton de manivelă; 6) piston; 9) unghiul de rotaţie al manivelei; co) viteza unghiulara a manivelei.
Mecanism
654
Mecanism
■4*-r;-ăx,-55l‘-iîSîi’+
'4,"?+îs+5!E1'+2l81’+
-(
X5
3	35
64+256 X+4096X+*
r + n
Aa=-
X7+-
16 384
X7-------------,
în fig. XLII sînt reprezentate construcţiile grafice de determinare a vitezei şi acceleraţiei săniei port-cuţit a shaping-ului din clasa II, ordinul 2.
unde X=r//.
Expresia anlitică a acceleraţiei pistonului sub forma (20) scoate în evidenţă armonicele de ordine superioare, fapt care permite o echilibrare judicioasă a forţelor de inerţie, pentru diferitele tipuri de mecanisme bielă-manivelă aplicate la maşinile termice (v. Motor termic).
Mecanism cu excentric: Mecanism articulat plan care are în construcţia lui un disc excentric articulat de bielă prin colierul excentricului (v. fig. XL). Din punctul de vedere structural, acest mecanism e echivalent cu un mecanism bielă-manivelă (cînd celălalt capăt al bielei e articulat la un piston), sau cu un mecanism manivelă-balansier (cînd celălalt capăt al bielei e articulat la un balansier)
(v. fig. XX/V). Astfel de mecanisme se utilizează în special la distribuţia exterioară la maşinile cu abur orizontale, cum şi la unele compresoare cu cilindru rotitor.
Mecanism cu culisă curbă:	Mecanism	articulat
plan, în general cu patru elemente, dintre cari unul e o culisă curbă fixă (v. fig. XXV) sau
XL. Mecanism cu excentric.
1) excentric (disc excentric); 2) colierul excentricului şi biela; 3) cap de cruce; 4) glisierâ; A)articulaţia dintre discul excentric şi bază; D) articulaţia dintre bielă şi capul de cruce; D', D") poziţiile extreme (punctele moarte) ale capului de cruce, corespunzătoare poziţiilor C' şi C" ale centrului discului excentric; r=AC) excentricitatea; mobilă (v. fig. XXVI). Astfel de S=2r=D'D") lungimea cursei capu-mecanisme au utilizare în spe-	lui	de cruce,
cial în industria alimentară. Studiu! cinematic al acestor mecanisme e acelaşi ca al mecanismelor patrulatere plane articulate. Studiul cinetos’tatic trebuie adaptat formei elementelor, care modifică poziţia reacţiunilor şi a forţelor de inerţie.
Mecanism mani velă-culisă dreaptă: Mecanism articulat plan, întîlnit în tehnică în special în construcţia de maşini-unelte. El e format, în general, din şase elemente şi se obţine prin legarea la elementul iniţial (manivela) a unei diade de aspectul 3 şi a uneia de aspectul 2, pentru mecanismele shaping din clasa II, ordinul 2, sau a unei triade cu cuple de translaţie interioară şi exterioară, în cazul mecanismului shaping din clasa III, ordinul 3.
După relaţiile cari există între lungimile elementelor se pot obţine mecanisme cu culisă oscilantă sau rotativă.
Cele mai importante maşini-unelte cari au mecanisme cu culisă oscilantă sînt shaping-urile. Schemele cinematice cele mai utilizate la aceste maşini (v. fig. XLI) permit identificarea clasei şi a ordinului după Assur.
Schema cinematică din fig. XLI ax e din clasa II, ordinul 2, iar cea din fig. XLI bx e din clasa III, ordinul 3.
XLI. Scheme cinematice ale diferitelor forme constructive de mecanisme cu culisă dreaptă, folosite la shaping-uri. a, b, ai) de clasa II, ordinul 2; c, blt Ci) de clasa III, ordinul 3.
şi ag trebuie obţinute întîi p%
?' aB, , adică viteza
Pentru a obţine iar pentru aceasta trebuie determinate şi acceleraţia punctului de pe culisă care coincide în momentul considerat cu centrul articulaţiei dintre manivela (f) şi piatra de culisă.
Ecuaţia lui Euler de compunere a vitezelor e:
(21)	~VA=»A+~VA„'
unde v^ e viteza centrului articulaţiei pietrei de culisă (As^i în fig. XLII a, şi p’oi în fig. XLII b), cunoscută în mărime, direcţie şi sens, perpendiculară pe direcţia manivelei 0A6 şi dirijată în sensul lui co^ (sensul acelor unui ceasornic); e viteza relativă a punctului A2 de pe culisă faţă de punctul Ax de pe piatra de culisă, sau, cu semn schimbat, viteza relativă a pietrei de culisă faţă de culisă; are direcţia paralelă cu culisa. Viteza Vjţ , a cărei direcţie e perpendiculară pe culisa 01B>, se obţine construind poligonul vitezelor, pe planul mecanismului sau separat (v. fig. XLII b). Se obţine	(p'a'J* >ar viteza
relativă v A =—v A —k (alai).
-^îa	-^21 V	_	,
Prin metoda asemănării se determină v%, rezultată m asemănarea triunghiuri lor O-^A^A'^ 01BBr şi se obţine în j>oli gonul vitezelor Vjy=kJp'bl). Cu ecuaţia vectorială VQ—VftF
JrVCB=^v se °bt'ne aP0' VC (v‘	^)*
Mecanism
655
Mecanism
Pentru acceleraţie se procedează pe aceeaşi cale ca şi la viteze. Se calculează:
(22) aA^ = — ^\OxA + s2 x OyA = aA^ + aA^ + 2 co2 x vA^,
unde aA e acceleraţia totală a centrului articulaţiei A a mani-
e acceleraţia relativă a culisei e acceleraţia lui Coriolis
x v
velei (f) cu piatra de culisă, faţă de piatra de culisă şi 2 co2 a culisei (2) faţă de piatra de culisă.
Construcţia acestei ecuaţii şi, în continuare, obţinerea lui a% şi apoi a lui ac sînt redate în fig. XLII c. Acceleraţia săniei port-unealtă e:
ms'2.
Făcînd 12 construcţii similare pentru tot atîtea poziţii ale mecanismului în cursul unui ciclu cinematic al manivelei (o rotaţie completă) căreia îi corespund o cursădeducere (C12,7) şi una de întoarcere (7, C12), se obţin diagramele cinematice de variaţie a vitezei vq şi acceleraţiei ac a săniei port-unealtă.
Viteza de tăiere are
o	valoare maximă între poziţiile 3 şi 4 ale manivelei, adică la miji ocul cu rse i (cînd manivela şi culisa se suprapun).
Viteza maximă la cursa de ducere, deci cînd cuţitul lucrează, e mai mică decît la cursa de întoarcere (moartă). Acest raport depinde de raza manivelei (r—OA) şi de distanţa dintre articulaţiile fixe ale manivelei şi culisei (^=00^, şi anume:
C max ă
e+r
XLII. Cinematica mecanismului shaping clasa II, ordinul 2.
Determinarea vitezelor şi acceleraţiilor săniei port-cuţit C şi a diagramelor cinematice ale lui VC aC în C'C^UI cinematic, o) mecanismul shaping; b) poligonul vitezelor; c) poligonul acceleraţiilor.
iar
0X al culisei 2 (v. fig. XLII) fiind aruncat la infinit,, co2=0, şi deci culisa are mişcare de translaţie. Acest mecanism se obţine şi prin echivalarea cuplei superioare de la mecanismul cu camă cu tachet cu disc plan (v. fig. X/X).
Dacă se notează cu r—AB raza manivelei, cu s cursa culisei de translaţie şi cu CO], viteza unghiulară a manivelei, legea de mişcare a culisei de translaţie e dată de ecuaţiile parametrice corespunzătoare unghiului 9X pe care-l face manivela cu direcţia de deplasare a culisei:
(24)
s=r (1 — cos 9X)
i,G=rco1 sin 9X cos 9X.
VC max î
(23)
Dacă e>r, mecanismul se numeşte cu culisă oscilanta, dacă e<r, mecanismul se numeşte cu culisa rotativă.
Cinetostatica mecanismului cu culisă (shaping) se efectuează în scopul determinării forţei motoare necesare pentru acţionarea manivelei astfel, încît să se poată învinge rezistenţa tehnologică opusă de piesa care trebuie rabotată.
Mecanism manivelă-culisă oscilantă. V. sub Mecanism mani-velă-culisă dreaptă.
Mecanism manivelă-culisă rotativă. V. sub Mecanism manivelă-culisă dreaptă.
Mecanism manivelă-culisă de translaţie: Mecanism articulat obţinut prin legarea la elementul iniţial (manivela) a unei diade de aspectul 5 (grupa de clasa II, ordinul 2, cu o cuplă de translaţie interioară şi alta exterioară).
Acest mecanism provine din mecanismul manivelă-culisă oscilantă dreaptă, la care e— co. în acest caz, punctul de rotaţie
Datorită legii de variaţie sinusoidală a vitezei culisei în cursul ciclului cinematic, mecanismul cu culisă de translaţie se numeşte şi mecanism de sinus.
Un mecanism cu culisă de translaţie a cărei mişcare are aceeaşi lege ca a pistonului unui mecanism bielă-manivelă la care lungimea bielei e egală cu raza culisei e reprezentat în fig. XLIII şi se numeşte mecanism manivelă-culisă de translaţie circulară.
Mecanism director: Mecanism articulat plan ia care un punct de pe elementul condus, sau
o	articulaţie, descrie o dreaptă fără ca aceasta să fie realizată cu ajutorul unei cuple de translaţie. Se deosebesc mecanisme directoare riguroase (unele dintre ele numite şi inversoare) şi altele directoare apro-x i m a t i v e, cari realizează o dreaptă numai pe o porţiune a traiectoriei.
Un mecanism cu traiectorie dreaptă riguroasă e inversorul Peaucellier- Lipkin (v. fig. XLIV). La acest mecanism, articulaţiile A, D şi Fsînt colineare; AC—AE\
AB = BD, iar figura CDEF e un romb. Cînd articulaţia D descrie cercul cu raza DB, articulaţia F descrie dreapta AJ_AB, deoarece AD • AF=const. (v. şi Inversare 1).
Un astfel de mecanism se foloseşte la mişcarea de avans a ferestraielor circulare, dreapta A fiind traiectoria pe care o descrie centrul de rotaţie ai ferestrăului circular, care taie lemnul.
Un mecanism director aproape rectiIiniu e paralelogramul lui Watt (v. fig. XLV) punctul M împarte elementul CD în raportul:
XLIII. Mecanism cu culisă de translaţie circulara. Mişcar.ea culisei e identica cu a pistonului unui mecanism bielă-manivelă cu raza AB şi lungimea bielei egală cu raza culisei curbe (linia întreruptă din desen).
XLIV. Mecanism director recti-liniu (inversor Lipkin); A, B, C, D, E, şi F) articulaţii; F) punct care descrie dreapta A.
la care
Cînd articulaţia C descrie un arc de cerc cu centrul în A, punctul M descrie o curbă în formă de lemniscată, al cărei segment M'M" e aproximativ o dreaptă; acest mecanism se foloseşte fa instrumente de măsură, la indicatoare, etc.
Mecanismele directoare pentru ghidaj rectiliniu aproximativ folosesc anumite porţiuni ale curbei de bielă.
Un alt mecanism director aproximativ e mecanismul patrulater articulat cicloidal pentru ghidaj rectiliniu. Un astfel de
i
Mecanism
656
Mecanism
mecanism se obţine prin materializarea unei mişcări cicloidale, rostogolirea fără alunecare a unui cerc cu centrul 0 pe o dreaptă T, astfel încît un punct de pe bielă (0, din fig. XLVI) să coincidă
care descrie dreapta A; ATM") segment de dreapta.
XLVI. Mecanism cicloidai pentru ghidaj rectiliniu, tip Cebîşev. AB, CD) balansiere; C80) biela; Pfy rp cicloide scurtate; T) dreapta pe care se rostogoleşte fără alunecare cercul (r); /) centrul instantaneu de rotaţie. Punctul 0 descrie dreapta (A).
Se vede că co3 variază între două valor^ co
?i!
-0, TU •
Şl (0
T ă
stffax cos a 7T 3 TU
^coj^cosa pentru <Pi = -y . -y ••• •
Pentru micşorarea lui co3 e necesar ca a să fie mic. De obicei a<;30o (se recomandă a=3*--5°).
Pentru eliminarea completă a variaţiei vitezei unghiulare a elementului condus se utilizează dubla articulaţie cardanica
XLVII. Mecanism cu articulaţie cardanica.
1)	furca arborelui conducător;
2)	cruce cardanica; 3) furca arborelui condus; A) articulaţie fixa; 8. C, C'. D, D') articulaţii mobile; oh, ©3) vitezele unghiulare ale arborilor conducător şi condus.
XLVIII. Mecanism cu două articulaţi cardanice.
1) element conducător; 2) şi 6) cruci cardanice; 3) arbore intermediar; 4 şi 7) lagăre; 5) element condus.
cu centrul 0 al cercului rosto-golitor. în acest caz, punctul 0 descrie, pe o porţiune anumită, dreapta (A). Mişcarea rectilinie a lui 0 se obţine prin rezemarea bielei BC pe cicloidele scurtate (Fp şi (rp descrise de punctele B şi C din planul rostogoli-toarei. Materializînd, prin două balansiere AB şi CD, razele de curbură ale celor două puncte 8 şi C, se realizează patrulaterul ABCD; pentru oscilaţii mici ale celor două balansiere ale acestuia, punctul 0 descrie o dreaptă. Acest mecanism se numeşte mecanismul lui Cebîşev.
Mecanismele directoare riguroase şi cele aproximative sînt utilizate la indicatoare, la instrumente de măsură, la distribuţia aburului la maşinile orizontale, în construcţia maşinilor de ridicat şi de transport, a celor din industria textilă, etc.
Mecanism articulat spaţial: Mecanism articulat (numai cu cuple din clasa V, inferioare) la care elementele descriu mişcări în diferite plane. Ele pot fi din familiile 0, 1, 2, 3 şi 4. Mecanisme spaţiale din familia III sînt mecanismele sferice (v. fig. V) şi mecanismele cu pana spaţiale (v. fig. VI), iar mecanisme din familia IV sînt mecanismele şurub-piuliţâ (v. fig. VIII).
Exemplu de mecanism articulat spaţial din familia zero (/= 0), v. fig. II.
Exemplu de mecanism articulat spaţial din familie întîi
(/= 1), V- fig- III-
Exemplu de mecanism articulat spaţial din familia a doua (/=2). v. fig. IV.
Mecanism cu articulaţie cardanica: Mecanism sferic articulat care permite cuplarea a doi arbori ale căror axe se intersectează sub un unghi a, care poate varia în cursul ciclului cinematic.
La mecanismul cu articulaţie cardanică (v. fig. XLVII), viteza unghiulară co3 a elementului condus 3, corespunzătoare unei rotaţii a elementului conducător 1, faţă de poziţia verticală, e dată de relaţia:
cos oc
6)3““^1-cos* ^ sin^a ’ în care cox e viteza unghiulară a arborelui conducător (în general constantă), iar oc e unghiul dintre axele celor doi arbori.
Wi
pentru
(sau dubla articulaţie Hooke) reprezentată în fig. XLVIII. Arborele intermediar 3 are cele două furci în acelaşi plan, astfel încît viteza unghiulară variabilă <o2 a acestuia imprimă elementului condus 5 o viteză unghiulară co3 constantă şi egală cu co1( deoarece între arborii 1-3 şi 3-5 e valabilă aceeaşi formulă (25) şi oc e acelaşi pentru ambele cuplaje.
Dubla articulaţie Hooke poate fi şi telescopică, spre a permite variaţia distanţei dintre capetele arborilor conducător şi condus.
Dubla articulaţie cardanică e folosită la autovehicule, la maşini-unelte, la vinciurile de ridicat locomotive şi vagoane, etc.
Mecanism cu cuple sferice: Mecanism articulat format din elemente legate între ele prin cuple sferice din clasa III. Mecanismul (v. fig. XL/X) e similar mecanismului cu dublă articulaţie cardanică, el permiţînd transmisiunea mişcării între doi arbori 1 şi 3, prin intermediul arborelui intermediar (de regulă telescopic), cu capetele sferice, cari pătrund în lagăre sferice corespunzătoare. Pentru eliminarea mişcării arborelui intermediar în jurul axei sale, una dintre cuplele sferice are un cep, fiinp cuplă din clasa IV.
Uneori ambele cuple sferice se transformă în cuple din clasa III.
Acest mecanism se utilizează a autovehicule, la maşini de lucru, la aparate de laborator, la laminoarele duo (blooming) (v. Laminor), etc. (v. şî Acuplaj articulat).
Mecanism spaţial cu panâ: Mecanism artic- .c din familia III (/=3), format numai din cuple de translaţie (din clasa V) şi la care toate elementele, înainte de a fi legate în lanţ cinematic, au legături anterioare comune cari suprimă cele trei rotaţii (v. fig. VI).
Mecanism şurub-piuliţâ din familia IV: Mecanism articulat format numai din cuple de clasa V (de rotaţie, de translaţie şi din cuple-şurub).
Astfel de mecanisme realizează transformarea unei mişcări de rotaţie într-o mişcare de translaţie, sau invers.
în cazul invers e necesar ca înclinarea filetului să fie mare (v. Filet), pentru a evita autofrînarea. Toate mecanismele şurub-piuliţă din familia IV, utilizate în tehnică, sînt cu trei elemente şi, în general, au trei variante (v. fig. L).
XLIX. Mecanism articulat cu cuple sferice.
1) element conducător (arbore); 2) arbore intermediar cu capete sferice; 3) element condus (arbore).
Mecanism
657
Mecanism
Mecanism cu şurub nedeplasabil (v. fig. La), format dintr-o cuplă de rotaţie A (1-3) şi din două cuple şurub-piuliţă 8 (1-2) şi C (2-3) cu paşi p.2 şi pz diferiţi; mecanism cu şurub nedeplasabil (v. fig. Lb), format dintr-o cuplă de rotaţie A (1-3), una
L. Mecanisme şurub-piuliţă de familia IV. a) ct şurub (î) nedeplasabil şi două cuple-şurub B şi C de paşi p2, respectiv pz; h) cu şurub (1) nedeplasabil şi o cuplă-şurub B de pas p%; c) cu şurub deplasabil şi două cuple-şurub A şi B de paşi plt respectiv^-
de translaţie C (2-3) şi o cuplă-şurub 8 (1-2) cu pasul p2; mecanism cu şurub deplasabil (v. fig. Lc), format din două cuple-şurub A (1-3), cu pasul pv şi 8 (1-2), cu pasul p2, şi o cuplă de translaţie C (2-3).
Aceste trei mecanisme pot fi considerate ca provenind din mecanismul cu şurub-piuliţă diferenţial cu trei cuple-şurub reprezentat în fig. VIII.
Deplasările diferitelor elemente pot fi determinate plecînd de la formula generală a deplasării x2.3 a piuliţei 2 faţă de baza 3 de la mecanismul şurub-piuliţă cu trei cuple-şurub (v. fig. VIII), adică
„ Pl P-2 . <Pl3
(26)
1-
p2_
Ps
2	7t
unde 913 e rotaţia (în radiani) a şurubului / faţă de baza (3), iar pv p2 şi pă sînt paşii celor trei filete (1-3), (1-2), respectiv (2-3). Făcînd px— 0 (v. fig. La), sau p±=0 şi pă— oo (v. fig. Lb), sau j>3=oo (v. fig. Lc), se obţin deplasările piuliţei 2 faţă de bază.
Prin derivare în raport cu timpul se poate obţine uşor, din formula (26), viteza de deplasare (şi, după caz, şi acceleraţia) piuliţei 2, în funcţiune de viteza unghiulară <o13, respectiv s13.
Mecanismele şurub-piuliţă se utilizează la transmisiuni de forţe mari şi deplasări mici (prese, laminoare, vinciuri, etc.) sau cînd sînt necesare deplasări determinate cu precizie (la cărucioarele strungurilor, la aparate de laborator, la instrumente de măsură, etc.). Dezavantajele acestor mecanisme sînt randamentul mic (din cauza pierderilor de energie din cuplele şurub-piuliţă), cum şi uzura mare, drept consecinţă a frecărilor importante.
Mecanism plan cu pană:	Mecanism	format	din
legarea elementelor numai prin intermediul cuplelor de translaţie din clasa V şi ale căror elemente, înainte de a fi legate în lanţ cinematic, pot executa numai cele două translaţii din planul lor (v. fig. VII). Aceste mecanisme se utilizează la prese, ca îmbinare între piston şi capul de cruce sau la orice îmbinare cu pană transversală dintre o tijă şi manşon.
Mecanism cu camă:	Mecanism plan sau spaţial,
compus din cel puţin trei elemente, dintre cari două (cama şi tachetul) sînt în contact prin intermediul unei cuple superioare (din clasa IV), iar al treilea e legat de celelalte două prin cuple
*	din clasa V (de rotaţie sau de translaţie). Cama e un element 4 profilat conducător al unei cuple cinematice superioare, care imprimă elementului condus (tachetul) o mişcare a cărei lege e determinată de profilul camei (v. şî Camă). Oricare dintre cele trei elemente ale mecanismului poate fi bază (deci fix).
Contactul dintre camă şi tachet poate fi realizat prin alunecare, în care caz extremitatea de contact a tachetului poate fi conică, cu vîrf, rotunjită, în formă de disc plan sau bombat. Frecarea de alunecare produce o uzură mai accentuată a profilului camei sau a extremităţii tachetului. Dacă contactul se realizează prin rostogolire, extremitatea tachetului e echipată cu rolă (galet), ceea ce contribuie la reducerea frecărilor şi a uzuri lor(v. fig. Xa).
După profilul camei, se deosebesc :	meca-
nisme c u c a -m a plana, la cari profilul camei pe care se realizează contactul cu tachetul se găseşte într-un singur plan (v. fig. Ll) şi mecanisme cu cama s paţ i a-
I	â, la cari profilul camei (numită, în acest	caz, ca-
moidă) e o curbă spaţială(v.fig. LII).
După modul în	LL	Mecanisme cu came plane,
care e realizat mecan'srn cu camă plană (1) cu tachet cu disc
.	,	|	,	plan	(2);	b)	mecanism	neaxial	cu	camă plană (1),
con ac U	in re	tachet	cu	disc bombat (2); c)	mecanism	cu ca-
cama Şl	tachet,	p|an$	cu tachet (2) cu rolă	(3); d)	meca-
mecanismele CU	nism cu camă plană (1) cu tachet	(2)	cu rolă (3) şi
camă pot fi;	ghidaj	cinematic.
LII. Mecanisme cu came spaţiale. a) mecanism cu camă cilindrică (1) şî ghidaj cinematic; b) mecanism cu camă hipoidă (1) şi ghidaj cinematic; c) mecanism cu camă sferică (7); 1) element conducător; 2) element condus; 3) rolă; a>i) viteza unghiulară a elementului conducător; v2) viteza tachetului; coa) viteza unghiulară a tachetului oscilant.
Mecanisme deschise, lacari între camă şi tachet există un contact forţat (v. fig. Ll a, b, c şi fig. LII c). La aceste mecanisme,
42
Mecanism
658
Mecanism
-f-jzzzţ-
L III.
asigurarea contactului se obţine prin acţiunea unui resort (de ex. la distribuţiile motoarelor cu ardere internă), prin acţiune hidraulică sau pneumatică, etc. Forţa necesară asigurării contactului trebuie să fie mai mare decît forţa de inerţie a maselor în mişcare. De aceea, tachetul şi piesele anexe ale acestuia se fac cît mai uşoare.
Mecanisme închise, la cari tachetul e ghidat cu ajutorul unui canal practicat pe perifieria camei, el constituind de fapt însuşi profilul camei (v. fig. Li d şi fig. LII a şi b).
Astfel de ghidaje se mai numesc şi ghidaje cinematice, iar meca-nimele se numesc mecanisme cu ghidaj cinematic.
Ghidajul cinematic poate fi realizat şi prin două profiluri frontale a două came (1) şi (V)
(v. fig. LIII), ai căror tacheţi (3) sînt legaţi rigid între ei, asfel încît una dintre came mişcă ambii tacheţi într-un sens, iar cealaltă îi mişcă în sens contrar.
Pentru simplificarea construcţiei, tacheţii se realizează astfel, încît să primească mişcarea de la aceeaşi camă cu două profiluri.
O altă construcţie e reprezentată în fig. LIV, unde tachetul comun (2) primeşte mişcarea de la două came. Pentru asigurarea ghidajului continuu,
profilurile celor două came sînt curbe omo-tetice, raportul de omotetie fiind egal cu raportul lungimilor celor două braţe ale tachetului oscilant.
Mecanism cu cama rotativa: Mecanism acărui camă are o mişcare de rotaţie continua; aceste mecanisme au cea mai răspîndită util izare în tehnică (v. fig. /_/••• LIV). Din punctul de vedere al mişcării cu tachet cu mişcare
LIV. Mecanism cu came plane cu ghidaj cinematic şi tachet oscilant. Ghidarea continuă e realizată de omotetia celor două profiluri ale camelor.
1, V) came omotetice; 2) tachet.
Astfel (v. fig. LV), pentru o rotaţie completă a camei se realizează două curse complete ale tachetului (poziţia a) la cama cu profil dublu, trei curse complete (poziţia b) la cama cu profil triplu, şi patru curse complete (poziţia c) la cama cu profil cuadruplu. Prin cursă completă a tachetului se înţelege drumul parcurs de acesta de ta poziţia sa cea mai de jos pînă cînd revine la aceeaşi poziţie. în fig. LV, cursa h a tachetului (2) e diferenţa dintre razele celor două cercuri concentrice cu centrul în 0, cercul de bază (Cj) (cînd tachetul se găseşte în poziţia sa cea mai de jos) şi cercul de vîrf (C2) (cînd tachetul se găseşte în poziţia sa cea mai de sus).
în cazul cînd turaţia camei depăşeşte numărul de curse complete pe minut ale tachetului, se realizează came-disc cu
Mecanism cu camă plană cu ghidaj' cinematic.
1 şi V) came; 2 şi 2') role; 3) tachet.
Asigurarea contactului e realizată de cele două role ale tachetului (3), cari se rostogolesc pe profilurile opuse ale celor două came.
LV. Mecanism cu camă cu profil multiplu. LVI. Mecanism cu camă a) camă cu profil dublu; b) camă cu profil plană cu canal dublu şi triplu ; c) camă cu profil cuadruplu ; 1) camă,	tachet oscilant.
2) tachet cu vîrf cu mişcare de translaţie; La două rotaţii ale ca-Q) cerc de bază; C2) cerc de vîrf.	mei (1) se realizează o osci-
.	laţie completă a tachetului
canal multiplu. Astfel, la mecanismul (2) în juru| articulaţiei fixe. cu camă reprezentat in fig. LVI, cu
canal dublu, la două rotaţii ale camei disc (1), tachetul oscilant (2) execută o singură cursă completă. Turaţia camei e deci de două ori mai mare decît numărul curselor complete pe minut ale tachetului.
Analiza cinematica a mecanismelor cu came rotative se efectuează pentru a determina legea de mişcare a tachetului
tachetului, se deosebesc mecanisme de translaţie (v. fig. LI a, LII a) sau oscilant (v. fig. LII b şi LIV). Mişcarea ciclică a tachetului are patru faze (v. fig. LI a):, faza. de ridicare, faza de staţionare pe cercul de vîrf, faza de coborîre, faza de staţionare pe cercul de bază.
După poziţia traiectoriei vîrfului tachetului (sau centrului rolei) faţă de centrul de rotaţie al camei, se deosebesc mecanisme cu came cu tachet central, cînd traiectoria acestuia trece prin centrul de rotaţie al camei (v. fig. LI a) sau cu tachet dezaxial (v. fig. LI b), în caz contrar. Distanţa de la centrul de rotaţie al camei pînă la direcţia de deplasare a tachetului se numeşte excentricitate şi se notează cu e sau z după caz (v. fig. VIU, X şi XI, sub Camă).
. Mecanismele cu came pot fi construite astfel, încît numărul ciclurilor complete ale tachetului să fie egal sau mai mare decît numărul rotaţiilor camei.
în primul caz, avem mecanisme cu cama cu profil simplu, iar în al doilea caz, mecanisme cu camă cu profil multiplu (sau profiluri multiple) (v. fig. XVI, sub Camă).
LVII. Analiza cinematică a unui mecanism cu camă prin metoda derivării grafice a diagramei de deplasare a tachetului. a) analiza cinematică; b) diagramele cinematice; s) curba de deplasare a tachetului; v) curba de variaţie a vitezei tachetului; o) curba de variaţie a acceleraţiei.
gramei de deplasare a tachetului în timpul unui ciclu de rotaţie a camei şi, apoi, prin derivări grafice succesive ale acesteia se obţin curba vitezei şi acceleraţiei tachetului, în funcţiune de unghiul <p de rotaţie al camei. Astfel, la o camă de admisiune de la un motor cu ardere internă (v. fig. LVII a), diagrama (s) (v. fig. LVII b) de deplasare a tachetu lui
Mecanism
659
Mecanism
LVill. Mecanism cu camă parabolica, a) trasarea profi-
se obţine măsurînd ridicarea tachetului corespunzătoare unui număr oarecare de poziţii ale camei, trasîndu-le în ordonate, şi unindu-le apoi printr-o curbă continuă. Prin derivarea grafică a acestei curbe se obţin succesiv curbele ^(9) şi a(tp) reprezentate în fig. LVII b.
La această camă se observă că variaţiile mari ale acceleraţiei se pro- < duc în punctul 8 (v. fig. LVII a), unde centrul rolei trece de pe cercul de bază (echidistant) al camei pe porţiunea dreaptă a profilului, în punctul Bv unde iar trece de pe profilul drept pe profilul cercului de vîrf, cum şi în cele corespunzătoare de pe profilul de coborîre.
în aceste puncte, IuIui camei; b) dia-forţele de iner- grame cinematice; ţie dezvoltate sînt s) diagrama depla-maxime şi servesc sărilor; v) diagra-la verificarea sau ma vitezelor; la dimensionarea o) diagrama acce-resorturilor.	Ieraţiiior.
în tehnică, diagramele de deplasare a tachetului sînt curbe alese
special, astfel încît acceleraţiile să aibă valori corespunzătoare scopului în care e construită cama. După forma curbei de deplasare a tachetului, se numeşte şi profilul camei. Astfel, se construiesc mecanisme cu came cu profil parabolic, dacă curba de deplasare a tachetului e formată din arce de parabolă (v. fig. LVIII a), şi la cari viteza variază linear, iar acceleraţia e constantă (v. fig. LVIII b).
Dacă legea de deplasare e sinusoidală, mecanismele cu came se numesc cu profil sinusoidal (v. fig. LIX).
în tehnică există came cu pro-fil circular, sinusoidal, cosinu-soidal, parabolic, camă car-dioidă, porţiuni din profilul camei putînd fi racordate cu diferite curbe (parabolă, sinusoidă, cosinusoidă, etc.) (v. şi fig. XU-XV, sub Camă).
Avantajul pe care-l prezintă aceste curbe consistă în faptul
că permit construirea curbelor vitezei şi acceleraţiei tachetului fără a mai fi necesară derivarea sau integrarea grafică. Legile de mişcare ale tachetului nu depind de traiectoria descrisă de vîrful lui sau de centrul rolei (galetului) (dreaptă sau arc de cerc).
Analiza cinematică a unui mecanism cu came se poate face şi prin metoda echivalării (sau a mecanismelor înlocuitoare), transformînd mecanismul cu camă într-un mecanism plan articulat, prin înlocuirea cuplei superioare cu un element şi două-cuple inferioare (v. tabloul III).
Analiza cinematică prin metoda analitică se foloseşte atunci cînd se cunoaşte ecuaţia în coordonate polare a profilului camei, sau cînd prin echivalare se obţine un mecanism articulat, la care legea de mişcare a elementului condus poate fi obţinută uşor.
Proiectarea sau sinteza mecanismelor cu cama rotativă se face pe baza legii de deplasare a tachetului şi a unghiului de presiune (8) [v. formula (4), sub Camă], dintre direcţia de deplasare a tachetului şi normala la profilul camei. Prin construirea curbei j-(<p), prin eliminarea grafică a unghiului 9 (de rotaţie a camei) din curbele ^(9) şi 9) ale mişcării tachetului, se calculează grafic, cu ajutorul unghiului de presiune, raza cercului de bază al camei şi apoi, prin inversarea construcţiei grafice, executate la analiza cinematică a camei, se obţine profilul acesteia.
Mecanism cu c a m â o s cj-lantă:	Mecanism la care mişcarea
camei ca element conducător e oscilantă. El face parte, în general, dintr-un mecanism mai complex, utilizat la distribuţia aburului la maşinile orizontale. în fig. LX e reprezentat un mecanism cu camă oscilantă de Ia o astfel de distribuţie. Cama oscilantă 4, solidară cu balansierul 3, cu care formează un singur element, primeşte mişcarea de la elementul 1 prin intermediul bielei 2. La rîndul ei, cama oscilantă imprimă tachetului cu rolă 5 — de care e fixat ventilui de distribuţie a aburului — o mişcare de translaţie a cărei lege e determinată de profilul camei oscilante. Mecanismul plan e compus dintr-un mecanism mani-velă-balansier (1, 2, 3) şi dintr-un mecanism cu camă oscilantă (4, 5).
Mecanism cu camă de translaţie: Mecanism la care mişcarea camei ca element conducător e o mişcare de
LX. Mecanism cu cama oscilantă de la distribuţia aburului la maşinile orizontale.
1) manivelă care primeşte mişcarea de la arborele motor; 2) bielă; 3) balan-sier; 4) camă oscilantă;
5) tachet cu rolă.
LIX. Mecanism cu camă cu profil sinusoidal.
1) camă ; 2) tachet; 3) resort; co) viteza unghiulară a camei.
LXI. Mecanisme cu came cu mişcare de translaţie, a) cu mişcare de translaţie a tachetului; b) cu mişcare de oscilaţie a tachetului; J ) camă de translaţie; 2) tachet.
translaţie. Se construiesc mecanisme la cari tachetul are mişcare de translaţie (v. fig. LXI a) sau mişcare oscilantă (v. fig. LXI b).
Mecanism cu camă plană fixă: Mecanism la care elementul fix — baza — e însăşi cama plană. în fig. LXII
41*
Mecanism
660
Mecanism
e reprezentat un astfel de mecanism, la care elementul conducător e manivela3, iar tachetul 2 e elementul condus, în contact permanent cu profilul fix al camei 1.
Mecanism cu como planâ, cu element condus: Mecanism cu camă la care mişcarea se imprimă acesteia de către tachet, care are rolul de element conducător. Un astfel de mecanism se găseşte la ciocanul de nituit hidraulic reprezentat în fig. LXIII. Cama 1 primeşte mişcarea prin intermediul rolei (3) de la tachetul (2), care are rolul de bielă în mecanismul cu cilindru oscilant motor.
Mecanism cu roţi: Mecanisme în construcţia cărora se găsesc cel puţin trei elemente solide, dintre cari două (roţile) sînt în contact direct prin intermediul unei cuple cinematice superioare (din clasa IV). Ele servesc la transmisiunea şi la transformarea mişcării de rotaţie, conform raportului:
1=±^§
»„ co» K, '
(27)
LXIII. Mecanism cu cama plană ca element condus, de Ia ciocanul hidraulic de nituit.
1) camă plană; 2) tachet cu rol de bielă; 3) rolă; 4) bază sau batiu ; 5) cilindru motor.
flexibil şi elementele conducător şi condus. El se utilizează cînd distanţa dintre axele roţilor de transmisiune e prea mare pentru a se realiza transmisiunea mişcării prin contact direct. - în fig. LXV a se vede că între axele Ox
mişcării se poate face prin contact direct cu ajutorul roţilor dinţate sau cu fricţiune, în timp ce în fig. LXV b, transmisiunea mişcării de la axul 01 la Og se face prin mecanismul cu
LXII. Mecanism cu camă plană fixă.
1) camă fixă; 2) tachet cu vîrf; 3) manivelă; 4) resort.
■în care nv cox şi Ra reprezintă turaţia, viteza unghiulară şi raza roţii conducătoare în punctul de contact al cuplei cinematice
LXIV. Mecanisme cu roţi. a) cu contact interior; b) cu contact exterior; 0lf 02) axele roţilor; i oo2) vitezele unghiulare ale roţilor.
LXV. Mecanisme cu roţi cu raport de transmitere constant, o) transmisiune prin contact direct; b) transmisiune prin element flexibil.
0lt 02) axele roţilor; cOj, oo2) viteze unghiulare.
roţi de transmisiune şi element intermediar flexibil, deoarece distanţa OiOJ fiind mare, nu e posibilă montarea a două roţi în contact direct. Sensul vitezei unghiulare co2 în cazul fig. LXV o e invers iui o>1; în timp ce la mecanismul reprezentat în fig. LXV b. el e acelaşi. Inversarea se realizează prin curele încrucişate (v. Mecanisme cu roţi de transmisiune).
Din punctul de vedere al turaţiei roţii conduse, se deosebesc mecanisme cu roţi cu raport de transmitere constant, şi mecanisme cu roţi cu raport de transmitere variabil.
Mecanism cu roţi cu raport de transmitere constant: Mecanism cu roţi la care la o turaţie constantă nt a roţii conducătoare corespunde o turaţie n%, tot constantă a roţii (elementului) conduse, astfel încît raportul de transmitere e
• ni
i = — = const.
/*2
La uneie mecanisme cu roţi e posibil, în anumite condiţii, să se modifice turaţia n2 a roţii conduse prin modificarea unor
ă'
leaşi date corespunzătoare elementului condus. Semnul-f(plus) se consideră cînd contactul dintre cele două elemente e interior, iar semnul—(minus), cînd contactul e exterior, deoarece în primul caz <o2 are acelaşi sens ca co-p iar în al doilea caz, sensul contrar (v. fig. LXIV). Această lege e valabilă la toate mecanismele cu roţi plane, circulare, eliptice, etc. la cari transmisiunea mişcării se face între două axe paralele, fie prin fricţiune (mecanisme cu roţi de fricţiune), fie forţat (mecanism cu roţi dinţate) (v. şi Angrenare 3).
La mecanismele cu roţi, transmisiunea mişcării de la roata conducătoare la cea condusă trebuie să se facă prin rostogolire şi fără alunecarea suprafeţelor conjugate în punctul lor de contact (v. Angrenare).
La mecanismele cu roţi de fricţiune şi cu roţi dinţate, transmisiunea se face prin contact direct, iar la mecanismele cu roţi de transmisiune (cu element intermediar flexibil), transmisiunea mişcării de la elementul conducător la cel condus se face indirect (prin intermediul unei curele late sau trapezoidale, cabluri de oţel, funii de cînepă, benzi de oţel, lanţuri articulate, lanţuri Gali, etc.).
Mecanismul cu roţi de transmisiune cu element intermediar flexibil e echivalent cu mecanismul cu roţi prin contact direct, la care cupla superioară a fost înlocuită cu elementul flexibil şi cu cele două cuple cinematice inferioare dintre elementul
LXVI. Mecanism cu roţi cu axe paralele.
1 şi 2) roţi; A) direcţia axei roţii 1 ; A') direcţia axei roţii 2.
LXVII. Mecanism cu roţi cu axe concurente.
1 şi 2) roţi; A) direcţia axei roţii 1: A') direcţia axei roţii 2.
elemente geometrice, de exemplu cu ajutorul roţilor de schimb, al conurilor etajate, al schimbătoarelor de viteze, al variaţiei razelor cercurilor de contact, etc. Prin aceleaşi mijloace e posibilă şi inversare! sensului de rotaţie al roţii conduse (inver-soare), sensul de rotaţie al elementului conducător rămînînd acelaşi. Raportul de transmitere rămîne însă constant în tot timpul unui ciclu al elementului condus, dacă elementele geometrice ale mecanismului rămîn nemodificate în acel timp.
Axele de rotaţie ale celor două roţi pot fi paralele (v. fig. LXVI), concurente (v. fig. LXVII) sau necoplanare [neparalele şi neconcurente (v. fig. LXVIII), numite şi încrucişate].
Mecanismele cu roţi cu raport de transmitere constant în sensul precizat mai sus, numite şi cu mişcare de rotaţie uniformă sau cu roţi circulare, se clasifica
LXVIII. Mecanism cu roţi cu axe necoplanare.
1 şi 2) roţi; A) direcţia axei roţii 1; A') direcţia axei roţii 2.
Mecanism
661
Mecanism
în mecanisme cu roţi de fricţiune, mecanisme cu roţi de transmisiune cu element intermediar flexibil, mecanisme cu roţi dinţate.
Mecanism cu roţi de fricţiune:	Mecanism
cu roţi care transmite mişcarea şi puterea de la roata conducătoare la cea condusă prin intermediul unei cuple superioare, realizată prin apăsarea unei roţi asupra celeilalte. Apăsarea se face cu ajutorul unor resorturi, pneumatic, hidraulic, prin contragreutăţi, etc. Forţa de apăsare Q e necesară pentru a evita alunecarea relativă a celor două suprafeţe în contact,
menţinîndu-se astfel raportul de transmitere	constant
în tot timpul ciclului cinematic şi deci posibilitatea transmisiunii integrale a puterii pentru care a fost dimensionat mecanismul. Dacă T e forţa tangenţială la periferia roţilor de fricţiune şi [x e coeficientul frecării de aderenţă dintre cele două suprafeţe în contact, pentru satisfacerea condiţiilor de mai sus trebuie ca
T<y-Q-
Pentru mărirea puterii transmise, periferia roţilor se căptuşeşte cu materiale avînd coeficientul de aderenţă jx mare, de exemplu: piele, lemn de plop sau alte esenţe, hîrtie presată, textolit, ferodo, cauciuc, lignofol, novotext, etc. De obicei
LXIX. Mecanism cu roţi de fricţiune cilindrice, cu roată baladoare.
7) roată baladoare conducătoare; 2) roată plană condusă; 3) baza (elementul fix); A, 8) cuple cinematice de rotaţie (articulaţii fixe); r) raza roţii baladoare; R, R\ R", R'") razele instantanee ale roţii conduse (2) care determină raportul de transmitere în poziţia considerată a roţii baladoare (/); co0 şi co) vitezele unghiulare ale roţii 1, respectiv 2.
LXX. Mecanism cu roţijde fricţiune cilindrice, cu roată intermediare. 0 roată conducătoare ; 2) roată condusă ; 3) baza; 4) roată intermediară;
A,B) articulaţii fixe.
acest material se aplică pe roata motoare! pentru ca, la suprasarcini, uzura să'se producă uniform numai pe periferia acesteia. Inconvenientul acestor materiale cu coeficient de frecare de aderenţă mare e că nu suportă sarcini Q prea mari, astfel încît puterea (deci forţa tangen-ţialăT) nu creşte în aceeaşi proporţie în care creşte ţ*.
Un alt mijloc de mărire a puterii transmise e practicarea de canale trapezoidale pe peri-
prin deplasarea unei roţi cilindrice intermediare (baladoare), aşezată între două roţi conice cu cari se găseşte în contact (v. fig. LXXII b), fie prin deplasarea unui inel de fricţiune faţă
LXXI. Mecanism cu roţi cilindrice, cu sferă intermediară, î) roată conducătoare; 2) roată condusă; 3) element imobilizat; 4) sferă intermediară; A şi B) articulaţii fixe ; A) direcţia schimbabilă a axei de rotaţie a sferei.
LXXII. Mecanisme cu roţi conice.
7) roată (tambur) conducătoare; 2) roată (tambur) condusă; 3) element imobilizat; 4) roată cilindrică intermediară; 5) inel de fricţiune.
de o roată conică cu care se găseşte în contact pe fata interioară a inelului (v. fig. LXXII c).
Inversarea sensului de rotaţie se poate realiza: la roţile cilindrice, prin deplasarea roţii baladoare dincolo de axa de rotaţie a roţii conduse (v. fig. LXIX), prin acţionarea unui mecanism articulat care deplasează axul A în direcţie orizontală, aducînd astfel roţile 1 şi V
1
~~bi
LXXIII. Mecanisme cu două roţi gemene, conduse.
1, \') roţi conducătoare; 2) roată condusă; 3) element imobilizat; A) arborele roţilor gemene.
feria uneia dintre roţi, în cari pătrund nervuri de aceeaşi formă ale celeilalte roţi.
Mecanismele cu roţi de fricţiune pot fi cu axe paralele (roţi de fricţiune cilindrice, de ex. fig. LXVI) sau concurente (roţi de fricţiune conice, de ex. fig. LXVII).
La mecanismele cu roţi de fricţiune cilindrice, variaţia raportului de transmitere se realizează, fie prin deplasarea uneia dintre roţi (numită roată baladoare) (v. fig. LX/X), fie prin deplasarea’ unei roţi intermediare (v. fig. LXX), fie, în fine, prin rotaţia axului unei sfere aşezate între cele două roţi de fricţiune cu axe concurente (v. fig. LXXI). Mecanismul reprezentat în fig. LXX se utilizează la presele cu fricţiune.
La mecanismele cu roţi de fricţiune conice, variaţia raportului de transmitere se obţine, fie prin deplasarea unei roţi cilindrice (baladoare) faţă de una conică (v. fig. LXXII a), fie
succesiv in contact cu roata condusă2 (v. fig. LXXIII a); la roţile conice (v. fig. LXXIIIb) se foloseşte acelaşi sistem ca la rotile cilindrice (v. fig. LXXIII a).
Mecanismul cu roţi de fricţiune se utilizează la maşinile la cari, în general, se transmit puteri mici, deoarece acestea sînt limitate.
El se găseşte la maşini-unelte aşchietoare, la prese,
la variatoare de turaţie, la acuplaje, etc. Avantajele pe cari le prezintă sînt următoarele: construcţie simplă şi robustă; siguranţă în funcţionare la turaţii înalte şi variaţii bruşte ale puterii; posibilitatea de modificare continuă a raportului de transmitere şi de inversare a mişcării; uşurinţă Ia pornire şi oprire şi mers relativ silenţios. Dezavantajele pe cari le prezintă sînt uzura mare şi variaţia necontrolată a raportului de transmitere, din cauza variaţiei coeficientului de frecare de aderenţă (de ex. prin umezirea suprafeţelor în contact cu apa sau cu un lubrifiant).
Mecanism cu roţi de transmisiune cu element intermediar flexibil: Mecanism cu roţi la care mişcarea şi puterea se transmit de la roata conducătoare la cea condusă cu ajutorul unui element intermediar flexibil.
După felul elementului intermediar, se deosebesc mecanisme cu roţi de transmisiune prin curele şi mecanisme cu roţi de transmisiune prin lanţ.
Mecanism cu roţi de transmisiune prin curele: Mecanism cu roţi la care elementul intermediar e cureaua. Transmisiunea mişcării de rotaţie şi a puterii sub formă de moment de torsiune se face sub un raport constant, dacă cureaua nu alunecă pe periferia roţilor.
După forma curelei, se deosebesc mecanisme cu roţi de transmisiune cu curele: late sau trapezoidale, pe muchie, rotunde, răsucite sau articulate. După natura materialului curelei, se deosebesc mecanisme cu roţi de transmisiune cu curele:
Mecanism
662
Mecanism
de piele, de materiale textile, de păr, de materiale textile cauciucate, de materiale plastice, sau metalice (v. Curea).
După poziţia relativă a axelor celor două roţi, se deosebesc:
Mecanisme cu roţi de transmisiune prin curea, cu axe paralele. Pot fi cu transmisiune deschisă (v. fig. LXXIV a), la cari, roata condusă are acelaşi sens
LXXIV. Mecanism cu roţi de transmisiune prin curea, cu axe paralele. a) cu transmisiune deschisă (raport de transmitere pozitiv), acelaşi sens de rotaţie la cele două roţi; b) cu transmisiune încrucişată (raport de transmitere negativ), sens de rotaţie contrar la cele două roţi; A) distanţa dintre axe.
/.XXV. Meca-nism cu roţi de transmisiune prin curea cu conuri etajate.
LXXVI. Mecanism cu roţi de transmisiune prin curea, cu axe neparalele (transmisiune se-
tre axe, de 90°.
1)	roată motoare;
2)	roată condusă.
de rotaţie ca şi cea conducătoare (motoare), deci raport de transmitere pozitiv; cu transmisiune încrucişată (v.	fig. LXXIV b), la	cari
sensul e contrar (raport de transmitere nega-	miîncrucişată). Un-
tiv); cu transmisiune	în trepte sau cu	roţi	ghiul	în spaţiu din-
(conuri) etajate (v. fig.	LXXV), la cari se	pot
realiza raporturi de transmitere diferite, prin trecerea curelei pe diferitele perechi de roţi.
Cureaua poate fi montată deschisă sau încrucişată.
Mecanisme cu roţi de transmisiune prin curea, cu axe neparalele. Se deosebesc mecanisme cu axe semiîncrucişate şi mecanisme cu axe concurente. La mecanismele cu axe semiîncrucişate (cu arbori neconcurenţi)
—	cazul cel rrui frecvent fiind al arborilor perpendiculari (v. fig. LXXVI) — aşezarea curelei e posibilă fără alte mijloace suplementare. în cazul în care axele fac un unghi oarecare în spaţiu (v. fig. LXXVII), cureaua nu poate fi aşezată pe roţi
LXXVII. Mecanism cu roţi de trans- LXXVIII. Mecanism cu roţi de transmisiune prin curea, cu axe nepara- misiune prin curea, cu axe concurente lele (transmisiune încrucişată), cu	şi	cu	role	de	ghidare,
role de ghidare.
1)	role de ghidare.
decît cu ajutorul unor role speciale de ghidare. — La mecanismele cu axe concurente (în unghi şi cu role de ghidare) (v. fig. LXXVIII), rolele de ghidare sînt aşezate astfel, încît planul median al curelei care urcă pe roată coincide cu planul median al rotii.
Mecanismele cu roţi de transmisiune prin curele se utilizează la acţionarea maşinilor-unelte, la instalaţiile industriale, etc. Ele sînt folosite, de cele mai multe ori, pentru puteri cuprinse între 1 şi 1500 CP, şi la viteze periferice de la 5***75 m/s şi chiar mai mari.
Avantajele pe cari le prezintă aceste mecanisme sînt următoarele: construcţia simplă; posibilitatea transmisiunii mişcării la distanţe mari între arbori; funcţionarea lină, lipsită de’zgo-mot şi de şocuri, datorită elasticităţii curelei; posibilitatea de supraîncărcare fără pericole; uzura redusă; deservirea şi întreţinerea uşoară.
Dezavantajele pe cari le prezintă sînt următoarele: imposibilitatea menţinerii raportului de transmitere constant, din cauza alunecării relative a curelei pe roată, din cauza variaţiei momentului de torsiune şi a vitezei periferice; dimensiuni mari la gabaritul diametral; slăbirea curelei din cauza defor-maţiilor permanente.
Mecanism cu roţi de transmisiune prin lanţ: Mecanism cu roţi la care elementul intermediar e lanţul (v. Angrenaj cu lanţ; v. şi Lanţ 2). Transmisiunea mişcării şi a puterii se realizează, fie prin angrenarea lanţului cu dinţii roţilor (la lanţurile calibrate, cu eclise simple, cu eclise, bucşe şi role, cu eclise dinţate sau cu forme speciale), fie datorită frecării de aderenţă (lanţuri necalibrate, utilizate rar, la unele maşini de ridicat).
în primul caz, raportul de transmitere e riguros constant, iar în cazul al doilea el poate varia ca şi la transmisiunea prin curele.
Mecanismele cu roţi de transmisiune prin lanţ se utilizează în locul celor cu curea, pentru puteri mari, la agregatele de forţă, la maşinile şi agregatele de lucru din domeniul rutier, de construcţii, în industria textilă, în forajul petrolier, la instalaţii miniere, etc., la maşini agricole (batoze, secerători-legători, combine), la maşini de ridicat şi de transport (trolii, macarale, poduri rulante, elevatoare, transportoare, etc.), la autocamioane (transmisiunea din spate), la vehicule pe şenile, motociclete, biciclete, etc.
Raportul de transmitere se ia practic	deşi	în	unele
cazuri se poate ajunge pînă la / = 15.
Se pot transmite puteri pînă la 5000 CP, iar vitezele periferice pot atinge 15---20 m/s.
Se construiesc numai mecanisme cu axele roţilor paralele, deoarece celelalte poziţii (concurente sau neparalele şi neconcurente) fac foarte dificilă angrenarea lanţului cu roţile.
Mecanism cu roţi dinţate: Mecanism constituit din două roţi avînd la periferie dantură (v.) în contact direct prin intermediul unei cuple cinematice superioare (realizată prin cele două danturi), în scopul transmisiunii mişcării şi a puterii de la axul roţii dintaţe conducătoare la al celei conduse.
Mecanismul astfel realizat se numeşte angrenaj (v).
Raportul de transmitere al mecanismului e riguros constant, datorită formei circulare a suprafeţelor curbelor de rostogolire şi legii fundamentale a angrenării, în baza căreia normala comuna la cele două profiluri în contact trece mereu printr-un punct fix (polul angrenării) care împarte distanţa centrelor roţilor într-un raport invers proporţional cu al turaţiilor:
n
(28)	/=?L = ±_
Zi
La angrenarea interioară, semnul e plus inx şi n2 au acelaşi sens), iar la cea exterioară semnul e minus (% şi n2 au sensuri contrare) (v. fig. II a şi c şi fig. III, sub Angrenaj).
în expresia de mai sus, R rilor de rostogolire, respectiv numărul de dinţi ai celor două roţi dinţate.
Elementul geometric fundamental al unui mecanism cu roţi dinţate e modulul (v. Modul, Dantură), care trebuie să
R si Zi> ^2 sînt razele cercu-? 2 ’
Mecanism
Mecanism
fie acelaşi la cele două roţi, pentru a fi posibilă angrenarea celor două danturi.
Modulul e dat de expresia:
în care p e pasul circular măsurat pe cercul de rostogolire între profilurile omologe a doi dinţi consecutivi, D e diametrul cercului de rostogolire şi % e numărul de dinţi ai roţii.
Clasificarea mecanismelor cu roţi dinţate se face după aceleaşi criterii ca şi a angrenajelor, adică după poziţia axelor roţilor dinţate (paralele, concurente, încrucişate sau neparalele şi neconcurente); după forma suprafeţelor de rostogolire ale roţilor dinţate (ambele cilindrice, conice sau iperboloidale, sau una cilindrică şi alta conică, sau ambele conice în cazul axelor paralele); după posibilitatea de tangenţă a celor două suprafeţe de rostogolire (angrenare exterioară sau interioară); după raportul de transmitere (mecanism cu roţi dinţate circulare sau necirculare, după cum i e constant, respectiv variabil în timpul ciclului cinematic); după starea de mişcare a axelor roţilor dinţate (ordinare, cînd axele sînt fixe în spaţiu, planetare, cînd cel puţin una dintre axe se roteşte în jurul celeilalte).
în fig. LXX/X e reprezentată o schemă completă a tuturor mecanismelor cu roţi dinţate cari se pot întîlni în construcţia maşinilor, a agregatelor şi a diferitelor instalaţii (v. şî Angrenaj). Utilizarea cea mai răspîndită o au mecanismele cu roţi dinţate cu axele de rotaţie fixe în spaţiu (ordinare).
Cele planetare au uti I izare în special la real izarea de raporturi de angrenare (de transmitere) mari şi foarte mari, obţinerea unui randament mare, micşorarea forţelor periferice cari solicită dantura, sau micşorarea gabaritului mecanismului.
La mecanismul cu roţi dinţate, raportul de transmitere are valori / = 1 ***10 pentru angrenaje cilindrice (v.), / = 1 * * * 6 pentru angrenaje conice (v.), / = 1 * * * 5 pentru angrenaje elico-idale şi hipoide (v.) şi i—\•••80 pentru angrenajul melc-roată melcată (v. Angrenaj cu meic).
Variaţia raportului de transmitere se realizează prin: reduc-toare de viteză (v.) cu ajutorul cărora, în general, se obţine o demultiplicare a turaţiei; cutii de viteză (v.) cari permit o variaţie în treptea vitezei unghiulare; variatoare de viteză (v.) cu ajutorul cărora se obţine o variaţie continuă a vitezei unghiulare. Pentru inversarea sensului de rotaţie se folosesc inversoare (v.), iar pentru transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă se foloseşte mecanismul cu cremalieră (v. Cremalieră).
Mecanismele cu roţi dinţate sînt cele mai răspîndite în tehnică, la maşini şi la agregate cu puterea între 0,01 şi 100 000 CP şi mai mult şi cu viteze periferice cuprinse între 0,03 şi 90 m/s, diametrul roţilor dinţate putînd avea valori între 2 mm şi
12	m şi chiar mai mari.
Avantajele pe cari le prezintă aceste mecanisme sînt următoarele: raport de transmitere riguros constant (la roţile circulare), siguranţă în serviciu, posibilitate de utilizare’pentru puteri şi viteze mari (laminoare, turbine), durabilitate mare, presiune mică pe lagăre, randament mare (pînă la 0,99).
Dezavantajele pe cari le prezintă sînt următoarele: fabricaţie dificilă şi costisitoare, în special la roţile dinţate pentru viteze periferice mai mari decît 15 m/s; pericolul ruperii dinţilor la suprasarcini bruşte; funcţionare cu zgomot, în special la mecanismele cu roţi dinţate.cu dinţi drepţi.
Mecanism cu roţi dinţate cilindrice cu dinţi drepţi: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj cilindric cu dinţi drepţi (v. Angrenaj cilindric cu dinţi drepţi). Raportul de transmitere al unui astfel de mecanism e dat de formula (28).
Una dintre cele mai utilizate expresii ale randamentului, datorită pierderii de energie' cauzate de alunecarea dintre profilurile conjugate ale dinţilor celor două roţi în angrenare, e:
unde (x e coeficientul de frecare de alunecare dintre profiluri în general (x = 0,1 ; e e gradul de acoperire al angrenajului, care depinde de unghiul de angrenare oc şi de numărul de dinţi ai celor două roţi (^ şi ^2)>	totdeauna	numărul de dinţi
ai roţii mici (pinion).
Randamentul variază între 0,92, pentru dinţi neprelucraţi, şi 0,99 pentru dinţi foarte bine prelucraţi şi cu ungere în baie de ulei.
Randamentul total al mecanismului are în vedere pierderile de energie datorite alunecării dintre flancuri prin rostogolirea celor două suprafeţe conjugate ale angrenajului.
Mecanism cu roţi dinţate cilindrice cu. dinţi înclinaţi: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj cilindric cu dinţi înclinaţi (v. Angrenaj cilindric cu dinţi înclinaţi). Randamentul are expresia:
(31)	„=1_
(2-5) cos (B^i z2J
în care p e unghiul de înclinare a flancului dintelui faţă de axa de rotaţie a roţii; la numitor se ia 2 pentru roţi cilindrice cu dinţi încl inaţi sau în formă de V ori de W, iar 5, pentru acelaşi fel de roţi cu dinţii prelucraţi şi cu mers încet; 3 şi 4 se ia pentru roţi cu mers repede.
Mecanism cu roţi dinţate cilindrice cu dinţi curbi. V. Angrenaj cilindric cu dinţi curbi.
Mecanism cu roţi dinţate cilindrice cu dinţi în V sau în W: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj cilindric cu dinţi în Vsau înW(v. Angrenaj cilindric cu dinţi în V sau în W). Angrenajul în V se mai numeşte şi în formă de săgeată.
Mecanism cu roţi dinţate conice: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj conic (v. Angrenaj conic). Mecanismul poate fi cu angrenare exterioară sau interioară.
Mecanism cu roţi dinţate hipoide (iperboloidale): Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj hipoid (v. Angrenaj hipoid).
Mecanism cu roţi dinţate pseudohipoide. V. Angrenaj pseudo-hipoid.
Mecanism cu roţi dinţate elicoidale: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj elicoidal (pseudohipoid cilindric) care înlocuieşte angrenajul hipoid cilindric (v. Angrenaj elicoidal).
Mecanism cu roata dinţata şi cu roată cu rulouri (fusuri sau buloane): Mecanism care are în construcţia lui o roată dinţată cilindrică cu dinţi drepţi care se angrenează cu o roată (sau o cremalieră) care , în loc de dinţi, are fusuri cilindrice (buloane) sau rulouri libere, pentru micşorarea frecării care, în acest caz, e de rostogolire, în loc de frecare de alunecare, ca la angrenajele obişnuite (v. Angrenaj cu buloane; v. Lanternă de angrenaj).
Mecanism cu roată dinţată şi cu cremalieră: Mecanism care are în construcţia lui o roată dinţată (pinion) care angrenează^ cu o cremalieră (v. Angrenaj cilindric). De cele mai multe ori, roata dinţată (pinionul) e element conducător. Mecanismul se întîlneşte la aparatele de ridicat portative (v. Cric).
Mecanism cu roţi dinţate şi cu lanţ: Mecanism care are în construcţia lui două roţi dinţate cilindrice, numite şi roţi de lanţ, cari îşi transmit mişcarea prin intermediul unui lanţ fără fine, angrenat cu cele două roţi (v. Angrenaj cu lanţ; Mecanism cu roţi de transmisiune prin lanţ; Lanţ 2).
Mecanism cu şurub melc-roată melcată: Mecanism care are în construcţia lui un şurub-melc (sau melc) si o roată melcată (v. Melc 1).
Mecanism
664
Mecanism
Cu suficientă exactitate, randamentul unui astfe! de mecanism e:
ţg p
tg(P+<p') ’
unde p e unghiul de înclinare a flancului dinţilor (v. Angrenaj
u,
cu melc) si tg ®' =——unda oc e unghiul de angrenare, cosa
Mecanism cu roţi dinţate conica şi plana: Mecanism care are în construcţia lui o roată dinţată conică ce se angrenează cu una plană.
Mecanism planetar: Mecanism cu roţi dinţate format din cel puţin trei elemente mobile, la care axa uneia dintre roţile dinţate (2), numită satelit, se roteşte în jurul axei celeilalte roţi dinţate (1), numită roată centrală sau solară, antrenată în această rotaţie de un braţ port-satelit (S) (antrenor, carcasă).
LXXIX. Clasificarea mecanismelor cu roţi dinţate (angrenaje).
/) angrenaje paralele; //) angrenaje concurente; III) angrenaje încrucişate; 1) angrenaje cilindrice; 2) angrenaje conice; 3) angrenaje iperboloidale,
4)	angrenaje elicoidale şi melc-roată melcată; 5) angrenaje hipoide; 6) angrenaje speciale; A) angrenaje exterioare; 8) angrenaje interioare,
a)	angrenaje circulare; b) angrenaje necirculare; a) angrenaje ordinare; p) angrenaje planetare; J3‘ ) angrenaje simple; {}”) angrenaje diferenţialei
*) angrenaje care nu prezintă interes din punct de vedere practic.
Mecanism
665
Mecanism
Mecanismul planetar poate fi simplu (v. fig. LXXX o), cînd roata centrală e fixă în spaţiu ((02=0) şi roata satelit 2 se rostogoleşte pe ea antrenată de bra-	/"Tv?
tul S, si diferenţial 4 A (v. fig. LXXX b), cînd şi roata centrala se roteşte în jurul ^axei sale (cdj/^O). în ambele cazuri, viteza unghiulară a braţului port-satelit S
L^j----
H
Mecanis-
LXXX. Mecanisme planetare cu angrenare exterioară.
mul planetar dife- a) mecanism planetar simplu: 1) roată solară (cen-
___j.:_ i ____trală) fixă; 2) roată satelit; S) braţ port-satelit (an-
trenor); H) baza (elementul fix); b) mecanism planetar diferenţial: 1) roată centrală (solară) mobilă; )2, a>3) vitezele unghiulare absolute ale elementelor ?, respectiv S.
os -m
H
LXXXI. Mecanism planetar diferenţial cu angrenare interioară.
1) roată centrală (solară); 2) satelit; S) braţ port-satelit (antrenor); H) baza (elementul fix).
se construieşte separat (v. fig. LXXXII c). Metoda prezintă avantajul că permite cunoaşterea imediată a sensului rotaţiei elementului condus 3 după poziţia lui I2h de distanţa OjO2. în fig. LXXXII b, dacă se găseşte în exteriorul lui 02B, atunci co3 şi au acelaşi sens, iar dacă /2H se găseşte între 02 şi B, <o3 e de sens contrar lui cor în poligonul din fig. LXXXII c, sensul
renţial are două grade de mobilitate (v. fig. X b).
Mecanismul planetar se numeşte
abreviat angrenaj planetar şi, după caz, angrenaj planetar simplu sau angrenaj planetar diferenţial.
După poziţia axelor arborilor roţilor dinţate, se deosebesc mecanism planetar cu angrenaj cilindric, conic sau iperbo-loidal (v. şi Diferenţial).
Mecanism planetar cu angrenaje cilindrice: Mecanism planetar care are în construcţia lui numai
roţi dinţate circulare (angrenaj paralel circular) (v. fig. LXXX).
Se deosebesc mecanisme cu angrenaje cilindrice exterioare (v. fig. LXXX) sau interioare (v. fig. LXXXI). Un mecanism planetar poate avea în construcţia lui ambele feluri de angrenaje (v. fig. LXXXII).
Turaţia elementului condus se calculează în funcţiune de turaţiile elementelor conducătoare, fie grafic, fie analitic.
Grafic (v. fig. LXXXII b, c), se foloseşte poligonul vitezelor. Se cunosc vitezele unghiulare cox şi coy ale elementelor conducătoare ; cu ajutorul lor se construiesc la scara kp vitezele tangenţiale
^^iXO^=^, = Oi=^(01) şi ^=^X0702 = oJ)2 =
= OS = kp (OS),
unde k e scara vitezelor în ms^/mm. v
Cum A şi 02 fac parte şi din planele paralele ale sateliţilor 22', centrul instantaneu de rotaţie (l1H) se găseşe la intersecţiunea lui 02A'cu 02A (v. fig. LXXXII b). Viteza punctului de angrenare B a satelitului 2* cu roata solară 3 (punct care aparţine şi sateliţilor) e deci vB— BB*=kJBB'), punctul B' găsindu-se la intersecţiunea prelungirii lui A'C' cu perpendiculara în B la 01B. Viteza unghiulară a roţii centrale 3 rezjltă: 0)3=^ tg cp3, unde <p3=2£ B01B' şi k^kjkţ e scara vitezelor unghiulare, iar kj e scara lungimilor, în m/mm. Pentru claritate, poligonul vitezelor
LXXXII. M\ecanism planetar diferenţial cilindric, cu angrenare interioară şi exterioară (cu tren de angrenaj), o) Schema mecanismului: 1) roată centrală (solară) conducătoare (^x); 3) roată centrală (solară) condusă (n3)", S) braţ port-sateliţi conducător 2, 2') sateliţi calaţi cu pană pe arborele comun articulat cu capătul 02 al braţului S	H) baza (elementul fix); A) punct de angrenare
a roţilor 1 şi 2 (angrenare exterioară); 8) punct de angrenare a roţilor 2' şi 3 (angrenare interioară).
b)	Poligonul vitezelor: hN—p^,	vitezele	tangenţiale ale punc-
tului A de angrenare a roţii 1 cu 2 şi a punctului 02 al extremităţii braţului S; BB'=vg) viteza tangenţială a punctului B de angrenare a roţii
centrale 3 cu satelitul 2'.
c)	Diagrama vitezelor unghiulare: cDj., a>3) viteza unghiulară a roţilor centrale 1, respectiv 3; ©2=002) viteza unghiulară a satelitului dublu 2, 2';
coj) viteza unghiulară a braţului port-sateliţi S.
vitezelor unghiulare rezultă din poziţia punctelor 3 şi 7 faţă de 0. Dacă acestea sînt de aceeaşi parte a lui 0, atunci co3 şi oii au acelaşi sens (cazul din fig. LXXXII c), iar dacă sînt de o parte şi de alta a lui 0, atunci o*3 şi cdx au sensuri contrare.
Metoda analitică foloseşte raportul de angrenare dintre roţile centrale sau cel dintre roata centrală şi satel it, considerînd că braţul port-satelit S e fix în spaţiu şi că se imprimă întregului mecanism o turaţie —n^ egală şi de sens contrar cu n$. Astfel, în cazul mecanismului planetar diferenţial cu trei elemente mobile (v. fig. LXXX, LXXXI)
(32)
.s
'2.1
unde exponentul S al raportului de angrenare / indică fixitatea relativă a braţului S.
Dacă n± şi tia sînt turaţiile elementelor conducătoare, atunci
(33)
■ii
Cum
unde Zi Ş> £2 s'nt numerele de dinţi ai
celor două roţi, iar semnul plus e valabil pentru angrenarea interioară (v. fig. LXXXI) şi semnul minus pentru cea exterioară (v. fig. LXXX), turaţia «a a satelitului e
(34)
V. <.2/	“v.2
Mecanism
666
Mecanism
Dacă mecanismul planetar are patru elemente mobile (v. fig. LXXXlî), atunci
(35)
is =-3.1	,
-ns
ZiK*
(v. Tren de roţi dinţate; Mecanism planetar cu tren de angrenaje).
în practică se folosesc mecanisme la cari braţul port-satelit are forma unui disc (sau a unei casete) pe care sînt aşezate mai multe perechi de sateliţi cari formează între ei unghiuri de 120° (trei perechi) sau de 60° (şase perechi). Astfel se realizează şi echilibrarea forţelor de inerţie ale braţului şi sateliţilor.
Randamentul mecanismului planetar diferenţial depinde de randamentele angrenajelor ordinare, de turaţiile elementelor conducătoare şi conduse şi de posibilitatea mişcării inverse.
Astfel, pentru un mecanism planetar diferenţial cu patru elemente mobile (v. fig. LXXXII), cînd elementele 3 şi S sînt conducătoare şi elementul 1 e condus, randamentul are expresia:
(36)
%(1) —
1
(37)
2 + 2— cos $ , Si
roţi dinţate iperboloidale. Un astfel de mecanism provine dintr-un angrenaj hipoid (v.) ia care se imprimă o mişcare de rotaţie şi braţului port-satelit.
Mecanismul planetar hipoid e simplu, dacă roata hipoidă e fixă în spaţiu şi roata satelit se rostogoleşte pe ea, antrenată de braţul S, care are turaţia 0, sau diferenţial, dacă roata centrală se roteşte cu turaţia 0. Turaţia satelitului în funcţiune de turaţia braţului S e dată de aceeaşi expresie ca şi la mecanismul planetar conic.
Cele mai utilizate mecanisme planetare hipoide sînt cele simple, la cari unghiul dintre axe e 8=90°.
Mecanism planetar elicoidal sau mecanism şurub melc-roată melcată planetar: Mecanism care are în construcţia lui un angrenaj melc-roată melcată.
Mecanism planetar cu tren de angrenaje: Mecanism planetar în construcţia căruia sînt mai multe angre-
:S	,	/	a_-S	x	\
'13 ^13^ + \ '	13	*)13	)
în care: 73^ e randamentul trenului de roţi dinţate 1, 2, 2\ 3, unde x=-\-J\, dacă cox — coy are acelaşi sens ca coj , şi x= — 1, dacă — are sens contrar lui u>v
Mecanism planetar cu angrenaje conice: Mecanism planetar care are în construcţia lui roţi dinţate conice (v. fig. LXXXIll).
Un astfel de mecanism provine dintr-un angrenaj conic (v. Angrenaj conic) la care se imprimă o mişcare de rotaţie şi braţului S.
Mecanismul planetar conic e simplu dacă, de exemplu, roata conică 2 e fixă în spaţiu (n2—0) şi roata satelit 1 se rostogoleşte pe ea, antrenată de braţul S, sau d i-fe re n ţ i a I, cînd roata centrală 2 are o rotaţie în jurul axei sale II
LXXXIll. Mecanism planetar cu angrenaj conic, a) schema mecanismului: 1) roată satelit conică; 2) roată centrală (solară) conică; S) braţ port-satelit; O) planul elementului fix (al bazei); 6) unghiul dintre cele două axe ; b) poligonul turaţiilor în cazul mecanismului planetar diferenţial (n^0; ti\=£0; n -ţQN jp ambele nS^zQ')] c) Pol'g°nuI turaţiilor în cazul mecanismului cazuri,'însă, «^0.	planetQr simplu
Turaţia satelitului în funcţiune de turaţia braţului, în cazul mecanismului planetar simplu (#2=0), are valoarea
unde Zi Şi £2 s'ni: numerele de dinţi ai celor două roţi şi S e unghiul dintre axe.
Astfel de mecanisme se utilizează la reductoarele de turaţie la elicele avioanelor, la diferenţialele de la autovehicule, etc.
Mecanism planetar cu angrenaj iperbo-o i d a I (hipoid): Mecanism care are în construcţia lui
LXXXIV. Mecanism planetar cu tren de angrenaje, o) schema mecanismului: 1,2; 2',3) tren de angrenaje cu angrenare exterioară; 1) roată centrală conducătoare; S) braţ port-satelit conducător; A, 8) puncte de angrenare ale roţilor (1,2), respectiv (2',3); C) articulaţia dintre capătul braţului S şi axul sateliţilor 2,2'; b) poligonul vitezelor tangenţiale şi unghiulare ale mecanismului, în cazul n^ — 0 (tren de angrenaje ordinar); c) ppligonul vitezelor tangenţiale şi unghiulare în cazul ni~Q (mecanism planetar cu tren de angrenaje simplu); d) poligonul vitezelor tangenţiale şi unghiulare în cazul	(mecanism	planetar
cu tren de angrenaje diferenţial).
naje. Mecanismul planetar cu tren de angrenaje poate fi paralel (cu angrenaje cilindrice), concurent (cu angrenaje conice), în fig. LXXV e reprezentat un astfel de mecanism cu angrenare exterioară şi interioară, iar în fig. LXXXIV a un altul, cu două angrenaje exterioare (1,2. şi 2\3). în fig. LXXXIV b, c, d s-au construit poligoanele vitezelor tangenţiale şi unghiulare în ipoteza #y=0 (mecanism cu tren de angrenaje ordinar), nx= 0 (mecanism planetar simplu) şi diferenţial, cînd se dau cele două turaţii conducătoare: de exemplu % şi
Expresiile analitice ale turaţiei roţii centrale n3 rezultă din raportul de angrenare al celor două roţi centrale, braţul port-satelit fiind considerat fix în spaţiu (prin imprimarea unei rotaţii —ttş întregului mecanism).
Se obţine:
_s ji.^nS ^
lr>A — -
ni nS
de unde
(38)	»3	=	«y(	1-
(v. fig. LXXXIV d).
ZsZj
+ «]
Zi Zi
lZ2Z-3
Mecanism
667
Mecanism
Dacă «£=0 (mecanism cu tren de angrenaje ordinar),
(39).
(v. fig.
(40)
(v. fig.
Z2Z3)
LXXXIV b), iar dacă nt= 0 (mecanism planetar simplu), »3=»j(l-
LXXXIV c).
în cazul cînd satelitul 2' e angrenat interior cu roata centrală 3 (v. fig. LXXXII), la toate expresiile de mai sus se schimbă semnul dinaintea raportului numerelor de dinţi, deoarece:
-«r=, Zili
(41)
.S
oi-:
(v. şî formula 1, sub Diferenţial).
Mecanism planetar cu tren complex de angrenaje: Mecanism care are în construcţia lui angrenaje planetare (cilindrice sau conice), cum şi angrenaje ordinare (cu ambele axe fixe). Un exemplu de astfel de mecanism e reprezentat în fig. LXXXV.
Mecanism planetar cu tren de angrenaje închis:
Mecanism planetar diferenţial, la care cele două elemente conducătoare sînt legate între ele printr-un tren de angrenaje. Un astfel de mecanism are un singur grad de mobilitate. Astfel de mecanisme se utilizează la dispozitivele diferenţiale de găurit şi alezat cilindri, la electropalane, la mecanismul de schimbare a pasului elicei, la avioane, etc.
Mecanism cu roţi cu raport de transmitere variabil: Mecanism cu roţi la care la o turaţie constantă nx a roţii conducătoare corespunde o
ira
ffyJf
4	l!|
sytks JLe
-^5'
LXXXV. Mecanism planetar cu tren complex de angrenaje.
1, 2, 3) tren de angrenaje ordinare; 3, 3', 4, 5) tren planetar; 5, 5', 6, 6', 7, 8, 8', 9) tren de angrenaje ordinare.
turaţie variabilă transmitere
roţii conduse, astfel încît raportul de
' / = -rr£:COnSt.
n2
Mecanism cu roţi dinţate circulare şi cu raport de transmitere variabil: Mecanism cu roţi dinţate cilindrice, cari sînt montate excentric pe axele de rotaţie (v. fig. LXXXVI). La astfel de mecanisme, raportul dintre excentricitatea e şi raza cercului de rostogolire Rr e mai mic decît 0,1. Raportul de transmitere variază între:
T-
(42)
Şi
(43)
R
itnin — -
- = 0,82
î max — -
n-i	J(~e2
ni ~ -1,22.
Mecanism cu roţi dinţate ne circulare: Mecanism cu roţi dinţate la care forma curbelor de rostogolire depinde de legea de variaţie a raportului de transmitere.
Raportul de transmitere corespunzător unei poziţii oarecâri a mecanismului în timpul ciclului cinematicse numeşte instantaneu şi în cursul unui ciclu are o valoare maximă şi una minimă. Raportul acestor valori se numeşte coeficient
de neuniformitate
Numărul de rotaţii ale roţii conducătoare corespunzătoare unei rotaţii a roţii conduse se numeşte raport de transmitere mediu şi variază între 1 şi 3 şi, uneori, chiar mai mult.
După forma curbei de rostogolire se pot clasifica în:
Mecanism cu roţi dinţate eliptice:
Mecanism cu roţi dinţate necirculare, la care curbele de rostogolire sînt elipse, iar centrele de rotaţie sînt în unul dintre focare (v. Angrenaj eliptic).
Ele se utilizează la maşinile-unelte (de ex. la raboteze), la conveioare, etc.
Mecanism cu roţi dinţate ovale: Mecanism cu roţi dinţate necirculare, la care curbele de rostogolire sînt elipse corijate, iar centrele de rotaţie se găsesc la intersecţiunea axelor de simetrie ale elipselor corijate (v. fig. LXXXVIl).
Coeficientul de neuniformitate al acestui mecanism e:
r
(44)
LXXXVIl. Mecanism cu roţi dinţate ovale.
Oj, 02) articulaţiile fixe ale roţilor ovale Cx şi C2 cu baza; /■ * * / V şi /'■••/V') punctele de contact extreme ale celor două curbe de rostogolire.
LXXXVI. Mecanism cu roţi dinţate circulare şi cu raport de transmitere variabil.
e,, e2) excentricităţile celor două roţi; 0lt Oz) centrele cercurilor de rostogolire; 8, C) centrele de rotaţie ale roţilor circulare ; A)dis-tanţa dintre axele de rotaţie.
2min
unde a şi b sînt semiaxele mari şi mici ale celor două ovale identice.
Un astfel de mecanism e utilizat la contoarele de măsurat debitele fluidelor.
Mecanism cu roţi dinţate circulare şi ovale: Mecanism format dintr-un angrenaj compus dintr-o roată dinţată circulară, montată excentric pe axul de rotaţie, şi alta ovală, a cărei formă depinde de legea de variaţie a raportului de transmitere (v. fig. LXXXVIII).
LXXXVIII. Mecanism cu roţi dinţate circulare şi ovale.
OJ centrul de rotaţie al roţii dinţate circulare Ci plasat excentric faţă de. centrul cercului de rostogolire ; 02) centrul de rotaţie al roţii dinţate ovale C2; Pv Pj-“P5) centre instantanee relative de rotaţie ale roţilor ovale în timpul ciclului cinematic; 2, 2'; 3, 3'---5, 5') puncte de pe cele două curbe de rostogolire cari vin în angrenare în centrele P2,
Mecanism cu roţi dinţate necirculare şi cu raportul de transmitere mediu mai mare decît unu: Astfel de mecanisme se utilizează în industria uşoară, la aparatele de proiecţie, la benzile rulante, etc.
Mecanism cu elemente flexibile
668
Mecanism cu element fluid
în fig. LXXXIXsînt reprezentate două mecanisme, unul.(o) avînd raportul de transmitere mediu egal cu 2, iar celălalt(b), egal cu 3.
LXXXIX. Mecanisme cu roţi dinţate necirculare. a) cu raportul de transmitere mediu egal cu 2; b) cu raportul de transmitere mediu egal cu 3; Oi, O2) axele de rotaţie ale roţilor dinţate; A) distanţa centrelor; e) excentricitatea roţii Cx.
Mecanism cu cruce de Malta: Mecanism care are în construcţia lui un disc cu canale radiale (numit cruce de Malta) acţionat de o roată A cu manivelă (o), al cărei buton pătrunde succesiv în canalele crucii de Malta B (v. fig. XC). Crucea de Malta are o mişcare de rotaţie neuniformă, cu patru pauze (mişcare intermitentă).
Raportul dintre perioada de mişcare şi cea de repaus la un astfel de mecanism e dat de relaţia:
(JD = COflsf.
(45)
*r
T
*JL
"r*
_2_
V
în care / e durata mişcării crucii; tf e durata de repaus; T e durata unei rotaţii complete a manivelei (T= tm + tr)''Ze e nurr|ărul de canale ale crucii de Malta.
Manivela poate să aibă un singur buton (fus), sau mai multe butoane (p); în ultimul caz, durata de repaus a crucii scade. La un mecanism cu un singur buton (p— 1) tm şi tr sînt date de următoarele expresii:
XC. Mecanism (cu roţi) cu cruce de Malta, o) manivela elementului conducător (roata A de raza R); 8) roată în formă de cruce de Malta (element condus); a) unghiul dintre două canale radiale (b) în cari pătrunde butonul IW al manivelei a acţionînd crucea 8.
(46)
=—r 1-—
* »[ zj r »( zj
de care sînt articulate, în A, clichetul şi biela 2.) Dacă e folosit numai ca mecanism de zăvorîre, se compune numai din roata b, clichetul a şi elementul fix (baza).
După poziţia clichetelor, mecanismele pot fi clasificate în mecanisme cu roţi cu ciichet exterior (v. fig. XC.I) sau cu ciichet interior (v. Ciichet, Roată cu cl ichet).
1.	~ cu elemente flexibile. Ms.: Mecanism cu roţi de transmisiune cu element intermediar flexibiI. Elementul flexibil e solicitat în ansamblu numai la întindere (curele, benzi, cabluri, funii, lanţuri, etc.).
V. Mecanism cu roţi de transmisiune cu element intermediar flexibil, sub Mecanism. V. şî Transmisiune.
2.	~ cu element fluid. Mş.: Mecanism care are în construcţia lui şi un element fluid, care poate fi mobil sau fix.
Mecanism cu element fluid mobil: Mecanism la care elementul fluid e mobil şi serveşte la transmisiunea mişcării şi a forţei de la elementul conducător (rigid) la cel condus, de asemenea rigid.
La un astfel de mecanism, elementul fluid e supus numai la compresiune. Mecanismul reprezentat în fig. / are patru ele-
XCI. Mecanism cu roţi cu ciichet.
a)	ciichet de antrenare ; a0) ciichet de zăvorîre:
b)	roată cu clichete; i, 2) balansierul şi biela mecanismului de acţionare a clichetului a, articulatîn A cu balansierul.
7 2.
-j
I. Mecanism cu element fluid (din familia IV). 1, 3) pistoane; 2) element fluid care transmite mişcarea de la elementul conducător (3 la prese, 1 la ascensoare) la cel condus; 4) baza (cilindrul) element rigid. Toate elementele au numai mişcări de translaţie.
în cari n e turaţia manivelei.
Acest mecanism se foloseşte la maşinile de lucru din industria textilă, a sticlei, a cărămizilor, la proiectarea filmelor, la maşinile-unelte, etc.
Mecanism cu roţi cu ciichet: Mecanism format dintr-o roată cu dinţare specială (b) şi un ciichet (o), care imprimă roţii dinţate o mişcare de rotaţie intermitentă (v. fig. XCI). Inversarea sensului de rotaţie al roţii b e oprită de un al doilea ciichet o0, n.umit şi ciichet de zăvorîre. Cînd mecanismul se foloseşte pentru realizarea unei mişcări de rotaţie intermitente, clichetul a e acţionat, la rîndul lui, de un mecanism articulat. (în fig. XCI e reprezentat balansierul 1,
ll. Mecanism cu element fluid fix. î) element conducător (elicea navei sau a avionului) ; 2) element mobil (lagărul solidar cu nava sau cu avionul)^) element fix (fluid, apa sau aerul).
mente cinematice, dintre cari 1, 3 şi 4 sînt rigide, iar 2 e fluid. Elementul conducător poate fi, după caz, fie pistonul 1 (la ascensoare hidraulice, cricuri hidraulice, cînd suprafaţa pistonului 1 eS1>S2), fie pistonul 3 (la prese hidraulice, cînd i’2>^i)-în caicului mobilităţii mecanismului intră în total cinci cuple de translaţie (C5=4). Mecanismul e echivalent cu un mecanism cu pană plan din familia IVşi are gradul de mobilitate:
M4=2 (*- 1)-C5=2 (4— 1) — 5=1.
Mecanism cu element fluid fix: Mecanism la care elementul fluid e fix şi serveşte ca mediu în care se deplasează cele doua elemente mobile.
Fig. II reprezintă un mecanism cu elice la care baza e elementul fluid (apa în cazul navelor, aerul în cazul avioanelor). Mecanismul e format din trei elemente: două rigide, şi anume elicea 1, solidarizată cu arborele de antrenare, şi lagărul 2, solidarizat cu vehiculul (nava sau avionul) şi al treilea fluid (apa, aer), care e elementul imobilizat 3 (baza). Mecanismul are trei cuple cinematice: (1, 2) cupla de rotaţie dintre arborele el|cel şi lagăr (ambele elemente rigide); (1, 3) cuplă-şurub între e ice
Mecanism contor
669
Mecanism de depanare
şi fluid fix (unul element rigid şi altul fluid) şi (2, 3) cuplă de translaţie între lagăr (navă, avion) şi elementul fluid fix.
Gradul lui de mobilitate e
M4=2 (« — 1) —C5=2(3 — 1) —3= 1.
1.	Mecanism contor. Tehn.: Mecanism ai unui kilometraj(v.),
care constituie contorul acestuia, pentru însumarea şi înregistrarea kilometrilor parcurşi de vehiculul pe care e montat. Un mecanism contor (v. fig.) cuprinde cîteva tambure (de ex. şase tambure la automobile şi cinci tambure la motociclete), pe a căror suprafaţă periferică cil indricăsînt marcate zece cifre, şi anume de la 0 la 9; primul tambur (din dreapta) e calat pe axul de rotaţie, iar celelalte sînt libere pe acest ax. Şirul de tambure e acoperit de un cadran care, în dreptul lor, are cîte o fantă dreptunghiulară, prin care se poate citi cîte o cifră la fiecare tambur. Axul tamburelor e antrenat de la arborele 1, prin intermediul unei transmisiuni constituite atît din axurile 2 şi 3, cît şi din melcii 5, 7 şi 9, cari angrenează cu pinioanele melcate 6, 8 şi 10; melcul 10 e solidar cu tamburul iniţial 4, care e în mişcare de şi 9-10) angrenaje melc-roată mel-rotaţie permanentă, cînd vehi- cată; 11) magnet permanent (înecului se deplasează.	Iar); 12) armatura metalică; 13)
Transmisiunile de la roţile axul acului indicator; 14) ac indi-Vehicululul la arborele deantre- câtor, pentru viteză; 15) cadran nare 1 al kilometrajului şi de	gradat,
la acesta la tambure sînt astfel
calculate, încît tamburul iniţial 4 să facă o rotaţie completă pentru fiecare kilometru parcurs de vehicul. între primul tambur (din dreapta) şi cel alăturat, cum şi între fiecare pereche următoare de tambure există un mecanism, cu raportul de transformare 1/10. Astfel, transmiterea mişcării de rotaţie între tambure nu se face continuu, ci periodic (intermitent), şi anume fiecare dintre tambure se roteşte cu 1/10 dintr-o rotaţie completă şi schimbă o cifră, în momentul în care tamburul din dreapta sa schimbă cifra 9 cu 0.
Contoarele kilometrajelor pentru automobile au şase tambure şi pot înregistra indicaţia maximă de 99 999,9 km, iar contoarele kilometrajilor pentru motociclete au cinci tambure şi pot înregistra indicaţia maximă de 99 999 km, deoarece primul tambur (din dreapta) indică kilometrii întregi şi nu zecimile de kilometru. în momentul cînd toate tamburele indică cifra 9 (deci cînd s-a ajuns la kilometrajul maxim posibil de înregistrat) şi mişcarea vehiculului continuă, apare la toate tamburele cifra 0 şi înregistrarea începe de la început; în cartea tehnică a vehiculului (paşaportul) se indică de obicei numărul maxim de kilometri cari pot fi înregistraţi de kilometraj. La mersul înapoi al vehiculului, ki lometrajul scade distanţa parcursă.
2.	~ de antrenare. Tehn.: Mecanism care primeşte sau transmite energie de la o sursă de energie (transmisiunea principală, electromotorul, mecanismul motor al unei maşini de forţă) şi o transmite mecanismului organic (v.) al unei maşini de lucru sau al unei maşini-instrument.
Mecanism de antrenare poate fi orice mecanism care e cuprins în ansamblul unui sistem tehnic cu destinaţia de mai sus. El cuprinde, în cazul cel mai general: organul de legătură (elementul cinematic) cu sursa de energie, arborele motor şi ambre-iajul (cari fac parte din acelaşi element cinematic cu organul
de legătură); schimbătorul de viteze şi organul -de legătură (curea, roată dinţată) cu mecanismul organic sau cu mecanismul motor.
Cel mai simplu mecanism de antrenare se poate reduce la un angrenaj sau la o transmisiune cu curea, lanţ, etc. Alteori mecanismul de antrenare nu poate fi deosebit din ansamblul maşinii sau al agregatului; de exemplu, la o antrenare cu electromotor individual, inversorul de mers (v.) şi schimbătorul de viteză (v.), cari formează prin ele însele mecanisme în sensul definiţiei, pot fi incluse în electromotor şi legăturile sale (inversorul polarităţii electromotorului, respectiv reostatul de excitaţie sau un reostat în serie cu indusul). Acestea fac parte, fie din instalaţia de pornire, fie din cea de reglare a turaţiei.
Mecanismele de antrenare se clasifică după felul schimbătorului de viteză folositsau după elementul cinematic de ambreiere dintre mecanismul de antrenare şi mecanismul organic, respectiv mecanismul motor (mecanism de antrenare cu curea, mecanism de antrenare hidraulic, mecanism de antrenare cu roţi de fricţiune, mecanism de antrenare cu roţi dinţate, etc.). V. şî Antrenare, Antrenarea vehiculelor motoare, Antrenarea maşinilor.
Mecanism de antrenare cu curea: Mecanism de antrenare format din roata de curea montată pe ^arborele motorului (organul de antrenare), din curea şi din roata de curea a mecanismului organic al maşinii de lucru.
în acest caz simplu, schimbătorul de viteze face parte din mecanismul organic, iar cînd roţile de curea sînt conuri etajate, mecanismul de antrenare cuprinde şi schimbătorul de viteze. în multe cazuri, mecanismul de antrenare cu curea are role de întindere.
Mecanism de antrenare cu curea cu arbore intermediar: Mecanism de antrenare cu curea cu transmisiune intermediară. Prezintă dezavantajul unei maniabilităţi reduse şi al unui randament mic al instalaţiei, din cauza numărului mare de curele. Are o utilizare foarte restrînsă.
Mecanism de antrenare cu curea cu arbore întinzător: Mecanism de antrenare cu curea, la care cureaua care leagă arborele motor de cel principal al mecanismului organic se poate întinde sau se poate slăbi. Operaţia se realizează prin intermediul unui arbore cu axa deplasabilă pe un arc de cerc. Astfel, antrenarea sau oprirea axului principal al mecanismului organic se realizează prin întinderea sau slăbirea curelei.
Mecanism de antrenare cu roţi dinţate:Organul de antrenare (electromotorul, turbina, motorul) are montat pe arbore o roată dinţată, care angrenează cu roata conjugată, formînd cu aceasta mecanismul de antrenare. Acesta se angrenează, la rîndul său, cu o roată dinţată care face parte din schimbătorul de viteze al mecanismului organic.
Mecanismul de antrenare face parte, în acest caz, dintr-un tren de angrenaje (v. Tren de angrenaje).
3.	~ de depanare. Ind. text.: Grup de organe cari îndeplinesc funcţiunea de tragere automată a aţei de la mosor şi de depunere a ei pe mosorelul suveicii maşinii de cusut. Mecanismul (v. fig.) cuprinde: un suport care se fixează pe masa maşinii, în partea corespunzătoare volantului; o ramă fixată de suport, prin care trece un ax, care are fixată la capătul din stînga o roată canelată — fiind aşezată exact în faţa curelei de antrenare a maşinii de cusut—, iar pe capătul din dreapta axului se introduce mosorelul suveicii, pe care se depune aţa; un regulator de întindere; un fixator, care ţine roata canelată în contact cu cureaua de antrenare pînă la
74	1$
Schema mecanismului contor al unui kilometraj.
1) arbore de antrenare; 2 şi 3) axuri; 4) tambur iniţial; 5-6, 7-8
Mecanism de depănare. 1) ax; 2) roată canelată; 3) fixator ; 4) peniţă de aşezare uniformă a straturilor de aţă; 5) suport; 6) ramă; 7) regulator de tensionare a aţei; 8) mo* sorel.
Mecanism de distribuţie
670
Mecanism de maca2
umplerea mosorelului, cînd peniţa e îndepărtată de pe bobină, iar un arc face să iasă din funcţiune fixatorul şi, în acelaşi timp, îndepărtează roata canelată de la cureaua de antrenare. V. Cusut, maşină de
1.	~ de distribuţie. Tehn.: Mecanism în construcţia căruia se pot găsi mecanisme articulate (v.), mecanisme cu came (v.), mecanisme cu roţi dinţate (v.), destinat în ansamblu pentru comanda admisiunii şi a emisiunii agentului motor (abur, combustibil lichid sau gazos, apă, etc.) în maşinile de forţă. Mecanismul primeşte mişcarea de la arborele motor printr-un mecanism de antrenare.
în general, şi mecanismul de antrenare face parte din structura mecanismului de distribuţie. Exemple: mecanism de distribuţie a aburului la locomotive, la maşinile cu abur fixe orizontale sau verticale, la motoarele cu combustie internă.
Mecanismele de distribuţie sînt, în general, mecanisme plane.
2.	~ de înaintare. Tehn.: Mecanism al unei maşini de prelucrare, care efectuează mişcările de înaintare ale piesei de prelucrat sau ale sculelor. Mecanismul de înaintare face parte din structura mecanismului organic al maşinii-unelte şi poate fi articulat, cu roţi dinţate, cu came, planetar.
în construcţia mecanismului de înaintare pot intra ambreiaje (v.), schimbătoare de viteză, inversoare (v.), etc.
3.	^ de macaz. C. f.: Mecanism folosit, la căile ferate, la acţionarea acelor macazului. Mecanismul se instalează lîngă vîrful macazului, face legătura dintre transmisiunea folosită
/. Mecanism de macaz cu telecomandă mecanică.
7) scripete de acţionare; 2) scripete de presiune; 3) braţul drept; 4) axul cotului; 5) braţul curb; 6) dispozitiv de siguranţă; 7,8) sîrme de transmisiune; 9) bară de acţionare; 10) platbandă; 11) traversă; 12) contractul macazului.
pentru telecomanda macazului si fixatorul de vîrf (v.) al macazului ; la unele tipuri de mecanism de macaz, acesta e monobloc cu fixatorul de.vîrf, formînd un singur dispozitiv.
După sistemul de telecomandă, se deosebesc:
Mecanism de macaz cu telecomandă mecanică: Mecanism la care transmisiunile mecanice sînt de sîrmă de oţel. în fig. / e reprezentat un astfel de mecanism. Braţul drept 3 al cotului de acţionare se prinde de transmisiune prin intermediul dispozitivului de siguranţă 6, iar braţul curb 5 se leagă, prin bara de acţionare, de fixatorul de vîrf. Cotul se roteşte în jurul axului 4, iar transmisiunea de sîrmă se înfăşoară, printr-un cablu de
oţel, pe scripetele (final) de acţionare 1, fiind ghidată de scri-petele de presiune 2.
întregul aparataj e montat într-o cutie metalică de protecţie, care se prinde de traversele de lemn ale macazului prin două platbande de oţel, fixate de traverse prin buloane.
Prin manevrarea pîrghiei de macaz de la aparatul de manevră, se imprimă transmisiunii o cursă de 500 mm; sîrma 7 trage, iar sîrma 8 cedează şi cotul de acţionare se roteşte în jurul axului său; braţul 5 trage de bara de acţionare şi manevrează fixatorul de vîrf, şi, prin el, acele macazului. La aducerea macazului în poziţia iniţială, mişcarea se efectuează în sens contrar, prin inversarea sensului de mişcare al sîrmelor 7 şi 8 ale transmisiunii mecanice.
Mecanism de macaz cu acţionare prin motor electric telecomandat: Mecanism la care schimbarea sensului de mişcare se face după felul curentului folosit, fie utilizînd două înfăşurări în stator, fie schimbînd sensul curentului în indus. Se folosesc şi dispozitive pentru evitarea scînteilor.
Deoarece mecanismul de manevrare se opreşte brusc cînd acul se lipeşte de contraac, sau cînd se interpune ceva între ac şi contraac, iar motorul se roteşte mai departe, e necesar să se folosească, fie un acuplaj elastic între motor şi mecanism, fie o frînare foarte puternică a motorului la finele mişcării; de asemenea mecanismul de manevrare are curse moarte la început şi la sfîrşit.
Motorul imobilizează acele macazului prin calare, acestea fiind echipate cu contacte electrice pentru controlul poziţiilor extreme şi al calajului.
Înzăvorîrea se face, fie prin zăvoare separate, fie prin dispozitive speciale, incluse în mecanismul de acţionare.
Se verifică, de asemenea, cu ajutorul instalaţiei, dacă acul macazului e lipit de contraac şi dacă corespunde poziţiei motorului.
în lipsa curentului electric, electromecanis-mul de macaz poate fi acţionat manual la faţa locului cu ajutorul unei manivele.
După felul curentului electric folosit, aceste mecanisme, numite şi electromecanisme, pot fi electromecanisme de curent continuu sau alternativ, monofazat ori trifazat.
în fig. II e reprezentat un e/ectromecanism de curent continuu. Mişcarea motorului se transmite, prin şurubul fără fine, roţii de acţionare, care prin bolţul excentric manevrează acele macazului. La fine de cursă se scurt-circuitează indusul motorului serie de curent continuu, prin contactele f şi e, ceea ce provoacă frînarea bruscă a motorului.
Pentru manevrare se bînd polaritatea firelor 12 şi 11 de la pîrghia de macaz. Prin aceasta se schimbă contactele comandate de distribuitor. Motorul
II. Electromecanism de curent continuu cu frînare electrică a motorului.
1) electromotor; 2) şurub fără fine; 3) roată de acţionare cu bolţ excentric; 4) axul pîrghiei de manevrare a macazului; 5) bară de tracţiune; 6) bară de control; 7) pîrghie de control a acului; 7o---7d) contacte;
8)	contactorul macazului; a---g) contacte;
9)	contactorul distribuitorului; 10) distribuitorul; 11 şi 12) firele electrice ale
pîrghiei de macaz.
inversează sensul curentului, schim-
Mecanism de macaz
671
Mecanism de macaz
III. Electromecanism de curent continuu tip SPV.
I)	motor electric; 2-14) transmisiune cu roţi dinţate; 6) acuplaj cu fricţiune; 10) ax de acţionare;
II)	galet; 12) dispozitiv de talonare; 15) lineale de control; 16,17) lineale de acţionare; 18) comutator; 19) contacte; 20) zăvor; 21) contactul zăvorului*
porneşte, contactele f-g se desfac, iar la fine de cursă contactele f-e provoacă frînarea. Contactele o-b controlează calajul mecanismului, iar contactele 7c-7d, lipirea acului de contraac.
Inversarea sensului de mişcare se face prin inversarea sensului cu-rentujui în inductor. în indus se păstrează acelaşi sens cu ajutorul contactelor comandate de distribuitor.
în caz de atacare falsă, axul 4 se torsionează şi trebuie înlocuit.
în fig. III e reprezentat schematic un alt electromecanism de curent continuu tip SPV, construit în ţara noastră pentru noile instalaţii de centralizare. El e constituit din următoarele elemente principale: motorul electric 1, transmisiunea cu roţi dinţate 2-14, acuplajul cu fricţiune 6, dispozitivul de talonare 12, comutatorul 18cu linealele de control 15, linealele de acţionare 16 şi 17, zăvorul 20 şi contactul zăvorului 21, Axul motorului acţionează, prin roţile dinţate 2-3-4, asupra roţii dinţate 5, care face corp comun cu cutia de fricţiune 6. Prin cupla de fricţiune din interiorul acestei cutii se transmite rotaţia axului 7 şi, prin roata 8, roţii dinţate*?, aşezată liber pe axul 10. Roata 9, prin galetul 11, roteşte cutia dispozitivului de talonare 12 şi, prin acesta, mişcarea se transmite axului 10, şi prin roţile dinţate 14 acţionează asupra linealelor dinţate 16 şi 17, cari prin barele de acţionare se leagă de ace.
Manevrarea macazului se face în 1,8***2,5 s. Rolul cuplei de fricţiune e ca, în cazul cînd mişcarea acului e împiedicată de un obstacol (piatră, gheaţă), motorul să funcţioneze mai departe pe această cuplă, evitîndu-se arderea bobinelor motorului.
Rolul dispozitivului de talonare e de a permite atacarea falsă a macazului, fără deteriorarea acelor macazului sau a electromecanismului.
în fig. IV e reprezentat schematic un electromecanism de curent alternativ monofazat. Motorul de curent alternativ mono-fazic 1, cu repulsiune, transmite mişcarea şurubului fără fine 2, care angrenează coroana dinţată 3. Mişcarea se transmite prin ambreiajul de fricţiune format din coroana 4, furcile 5 şi 6, resortul 7, discul de ridicare8, care produce deszăvorîrea mecanismului prin ridicarea rolei de înzăvorîre 13.
După deszăvorîre, mişcarea ambreiajului cu fricţiune e transmisă blocului de manevrare 9, care deplasează acele macazului.
La fine de cursă, sau cînd între ac şi contraac se găseşte un corp străin, resortul 7 se comprimă şi ambreiajul cu fricţiune se desface.
în acest caz, motorul se poateînvîrti, însă mecanismul rămîne imobil.
La atacarea falsă, resortul 11 se comprimă, blocul de manevrare 9, prin furcile 5, 6, provoacă deszăvorîrea, după care dispozitivul de înzăvorîre 10 îşi reia poziţia iniţială. Atacarea falsă poate continua, mecanismul fiind deszăvorît. Efortul de
atacare falsă e independent de efortul de manevrare şi depinde de tensiunea resortului 11, respectiv 7.
Rolele de înzăvorîre 12 şi 13 pot să stabilească contactele de control 14 şi 15 numai dacă acul e lipit de contraac; altfel, sînt stabilite contactele pentru alimentarea motorului.
Schimbarea sensului se obţine prin schimbarea alimentării motorului de la pîrghia de macaz.
Mecanism de macaz electropneumatic (v. fig. V): Mecanism echipat cu două ventile electropneumatice, 1 şi V, unul pentru
/V. Electromecanism de curent alternativ monofazat.
1) motor electric ; 2) şurub fără fine ; 3) coroană dinţată; 4,5,6,7) ambreiaj de fricţiune; 8) disc de ridicare; 9) bloc de manevrare; 10) dispozitiv de înzăvorîre; 1 1) re. sort de talonare; 12 şi 13) role de înzăvorîre; 14 şi 15) contacte de control.
V.	Mecanism de macaz elec-tropneumatic.
1 şi 1') ventile electropneu. matice; 2 şi 2') pistoane duble de comandă; 3) cameră de aer; 4 şi 5) canale ;
6)	cilindru de comandă;
7)	sertar de comandă; 8) canal ; 9) cilindru de acţio.
poziţia pe plus şi altul pentru poziţia nare a macazului; ÎO) con-pe minus. Ventilele electropneumatice, ducta de la rezervorul cu la rîndul lor, comandă pistoanele du- aer comprimat, ble 2 şi 2', prin intermediul cărora se
reglează admisiunea aerului comprimat în mecanism şi evacuarea lui în atmosferă, după ce şi-a îndeplinit rolul.
în stare normală, unul dintre ventilele electropneumatice, de exemplu ventilul 1,e excitat. Aerul comprimat alimentat din rezervor prin conducta 10 trece din cavitatea 3, prin canalele
4	şi 5, în cavitatea din dreapta a cilindrului 6.
Pistoanele 2-2'se mişcă în stînga şi deplasează sertarul 7, datorită cărui fapt, aerul comprimat din cavitatea 3 trece prin canalul 8 în cavitatea din faţă (în raport cu macazul) a cilindrului 9 al mecanismului. Acest sistem e legat cu acele macazului.
Prin manevrarea de la aparatul de comandă a manetei de macaz în poziţia minus, ventilul electropneumatic 1 e lipsit de curent şi se excită ventilul electropneumatic V. Pistoanele 2-2’, cu sertarul 7, se deplasează în dreapta şi aerul comprimat trece în cavitatea din spate a cilindrului 9, efectuînd presiunea corespunzătoare asupra pistonului acestuia, a cărui tijă e în legătură cu bara de manevrare a macazului.
în această situaţie, cealaltă parte a cilindrului e în comunicaţie cu atmosfera.
Mecanismul electropneumatic e foarte indicat la macazurile fasciculului de triere, deoarece acţionează foarte rapid (0,4--*0,5 s) şi deoarece în triaje există staţiuni de compresoare pentru frînele de cale, de unde se poate lua aerul comprimat necesar pentru acţionarea macazurilor. Mecanismul electropneumatic e talonabil; la talonare se arde o siguranţă.
Mecanism de macaz electrohidraulic: Mecanism care funcţionează analog cu mecanismul de macaz electropneumatic, folo-
Mecanism de orizontal izare
672
Mecanizare
sind, în ioc de aer comprimat, apă sub presiune, şi cu diferenţa că sertarul de-comandă a admişi unii apei sub presiune spre cilindrul de manevrare a macazului e comandat mecanic prin pîrghia de macaz, şi numai controlul poziţiei macazului se face electric. Acest mecanism de macaz nu e talonabil.
1.	~ de orizontalizare. Tehn. mii.: Mecanism care înlătură înclinarea fusurilor osiei sau a pivotului afetului gurilor de foc, datorită neregufarităţii terenului pe care e aşezată gura de foc. E necesar, în special, 1a gurile de foc cari fac trageri de precizie la distanţe mari sau la gurile de foc de calibre mici şi mijlocii, cari trag asupra ţintelor cu mobilitate mare. E necesar, în special, la gurile de foc cu cîmp orizontal de tragere pînă la 360° şi peste această valoare.
Acţionează prin deplasarea întregii guri de foc, sau prin deplasarea unei părţi a acesteia, de exemplu a afetului superior.
2.	~ motor. Tehn.: Mecanism al unei maşini de forţă, care transmite şi, eventual, transformă mişcarea produsă de forţa rezultată din transformarea de stare a agentului energetic (abur, combustibil) sau transmite mişcarea de la un mecanism de antrenare la agentul fluid din maşină. Mecanismul motor e acţionat, la un capăt, de agentul motor, prin intermediul pistonului (la motoarele termice cu piston) sau al paletelor (la turbinele termice sau hidraulice), respectiv acţionează agentul fluid din maşină, prin intermediul pistonului (la pompele cu piston). La celălalt capăt, mecanismul motor e legat la mecanismul de antrenare prin intermediul arborelui motor al acestuia.
Mecanismul motor e compus din mecanismul principal (mecanismul motor propriu-zis) şi, eventual, şi din mecanismul de distribuţie.
La maşinile de forţă cu piston (motoare cu piston, maşini motoare), mecanismul principal e un mecanism bielă-manivelă.
La maşinile de forţă cu rotor (motoare cu rotor), mecanismul principal e un mecanism format din rotor, elementul fluid (abur, apă, gaze de ardere) şi baza (carcasa maşinii).
Se construiesc mecanisme motoare cu piston Ia cari cursa pistonului variază cu intensitatea forţei care acţionează asupra pistonului (de ex. ia ciocanele cu abur, etc.). Aceste mecanisme nu au însă arbore motor.
3.	~ organic. Tehn.: Mecanism constituit din unu sau din mai multe lanţuri cinematice, care realizează mişcările de lucru ale unei maşini de lucru. Acest mecanism e constituit din acele organe ale maşinii, numite elementele mecanismului, cari efectuează lucrul mecanic util şi, uneori, înaintarea sculei sau a obiectului prelucrat. Mecanismele organice sînt echipate, în general, cu schimbătoare de viteză discontinue (de ex. cutie de viteze mecanică), sau continue (de ex.: variatoare electrice, electronice, hidraulice, pneumatice, etc.), pentru modificarea regimului de lucru al maşinii, iar uneori şi cu inversoare (v.), pentru inversarea sensului de mişcare; de asemenea, pot avea ambreiaje, prin intermediul cărora se cuplează cu mecanismul de antrenare (v.).
La maşinile prelucrătoare (de ex. la maşini-unelte), mecanismul efectuează mişcarea principală, care e mişcarea de lucru (de ex.: mişcarea de rotaţie a arborelui principal al unui strung, mişcarea translatorie-alternativă a cuţitului unui shaping, etc.), combinată cu o mişcare secundară (numită, uneori, mişcare de înaintare), rezultată din mişcarea de avans (de ex. deplasarea căruciorului la un strung paralel) şi din mişcarea de pătrundere (de ex. mişcarea transversală a cuţitului unui strung, care determină grosimea aşchiei).
Mecanismul organic, care trebuie să asigure mişcarea principală şi mişcările secundare, poate fi constituit din: un lanţ cinematic, care îndeplineşte ambele funcţiuni (de ex. la maşinile automate sau semiautomate); două lanţuri cinematice interdependente, pentru a sincroniza mişcarea principală cu mişcările secundare (de ex. la un strung de filetat); două lanţuri cinematice independente, adică lanţul cinematic principal (pentru mişcarea principală) şi lanţul cinematic secundar (pentru miş-
cările secundare), fiecare putînd fi antrenat separat şi nesincronizat (de ex., la un shaping, mişcarea principală se obţine prin mişcarea cuţitului, antrenat de un lanţ cinematic cu culisă-manivelă, iar avansul transversal se obţine prin deplasarea mesei de lucru, uneori manual); două lanţuri cinematice semi-dependente, aceleaşi ca mai sus, cari pot fi antrenate separat şi sincronizat (de ex. mecanismul cu sincronizare electronică a mişcărilor, la o maşină de alezat-frezat). Uneori, mecanismul organic cuprinde mai multe lanţuri cinematice secundare individuale, cîte avansuri sînt, ele putînd fi sincronizate sau nesincronizate.
De obicei, la maşinile prelucrătoare se folosesc mecanisme organice cu schimbător în trepte (v.), cu variator electronic (v.) sau cu variator hidromecanic (v.).
4.	Mecanism de reacţie. Chim. V. Reacţie, mecanism de
5.	Mecanismelor, echilibrarea Mş. V. sub Mecanism.
6.	Mecanizare. Tehn.: înlocuirea totală sau parţială a muncii fizice din procesul de producţie, prin acţiunea unor sisteme tehnice, cari efectuează operaţiile, respectiv procesele tehnologice. Mecanizarea poate consista numai în folosirea de unelte carruşurează munca cu mîna liberă a omului, în montarea uneltelor în maşini sau în antrenarea prin motoare a maşinilor de lucru. Ea poate fi mecanizare simpla sau parţială (înlocuirea efortului muscular uman sau animal, prin acţiunea unor maşini sau a unor unelte acţionate mecanic,- fără a se aduce procesului tehnologic respectiv vreo modificare de principiu), sau mecanizare complexă (folosirea unor maşini, agregate sau sisteme de maşini, cari înlocuiesc efortul muscular sau maşinile folosite pentru mai multe operaţii din procesul tehnologic nemecanizat; în cadrul acesteia, procesul tehnologic e modificat, diferitele lui faze succesive executîndu-se concomitent, unele dintre ele putînd fi înlocuite cu altele, sau suprimate), în cazul mecanizării parţiale, procesele efectuate cu ajutorul maşinilor privesc numai o parte din operaţiile de producţie, celelalte executîndu-se manual, în timp ce în cazul mecanizării complexe, operaţiile de producţie se execută în principal printr-un ansamblu de sisteme tehnice cari se completează mutual, lăsînd omului, în măsură tot mai mare, numai sarcina de a manevra, de a comanda, de a declanşa, de a controla şi de a întreţine aceste sisteme tehnice. Motorizarea (v.) e o mecanizare specială, care se referă numai la mijloacele de tracţiune. în automatizare (v.), şî operaţii intelectuale, cum şi manevrarea şi deservirea, adică întregul proces de producţie în sens restrîns, se realizează cu ajutorul maşinilor şi al aparatelor automate, rolul omului reducîndu-se la pornirea şi la supravegherea funcţionării lor.
Mecanizarea ieftineşte procesul de producţie în masă, măreşte productivitatea muncii scurtează termenele de execuţie, îmbunătăţeşte condiţiile de lucru şi ameliorează uneori calitatea produselor, permiţînd ridicarea nivelului profesional al oamenilor muncii.
După importanţa mijloacelor folosite, se deosebesc: marea mecanizare, caracterizată prin folosirea unor sisteme tehnice complexe (cari se fabrică în unităţi industriale complexe), şi mica mecanizare, în care se folosesc sisteme tehnice relativ simple (cari pot fi fabricate atît în unităţi industriale mici, cît şi în ateliere, pe şantiere, etc.), sau se fac adaptări de dispozitive la utilajul existent, prin cari se ridică productivitatea muncii (de ex.: introducerea dispozitivelor de fixare pneumatice sau hidraulice, la maşinile-unelte; instalarea de ascensoare, etc.). După domeniul de aplicaţie, se deosebesc: mecanizarea industriei, mecanizarea transporturilor şi a manu-tenţiunii, care are un rol important în toate domeniile industriale ; mecanizarea agriculturii, etc.
Mecanizarea agricult urii consistă în introducerea şi folosirea maşinilor în toate ramurile producţiei agricole, asigurîndu-se prin aceasta o mai bună folosire a suprafeţelor agricole, luarea în cultură a unor noi suprafeţe de teren,
Mecanizare
673
Mecanizare
irigarea, drenarea şi darea în folosinţă a solurilor nisipoase, mlăştinoase, etc.
în cadrul mecanizării simple sînt cuprinse: mecanizarea aratului, mecanizarea semănatului, a cositului furajelor, a seceratului cerealelor, a prăşitului plantelor, acurăţirii seminţelor, etc.
La mecanizarea complexa, care e o problemă atît tehnică, cît şi de organizare, se urmăreşte înlocuirea muncii umane şi a tracţiunii animale în toate operaţiile, şi anume atît în cele de bază (arat, semănat, recoltat, etc.) cît şi în cele ajutătoare (prăşit, plivitul buruienilor, curăţirea seminţelor, depă-şunarea porumbului, etc.). La acest ultim sistem de mecanizare se pot efectua şi anumite operaţii manuale cari nu strangulează procesul de producţie.
Mecanizarea în exploatările forestiere consistă în folosirea maşinilor, atît la executarea unora dintre procesele de lucru necesare, cît şi la executarea transporturilor necesare în exploatare.
în cadru! mecanizării simple sînt cuprinse mecanizarea numai a anumitor faze ale exploatării, de exemplu mecanizarea recoltării lemnului, care consistă în folosirea ferestraielor electrice sau mecanice la doborîrea arborilor şi la secţionarea lor în sortimente lungi sau scurte, lucrările de curăţire de crăci şi de cojire a lemnului efectuîndu-se manual.
La mecanizarea complexă se urmăreşte înlocuirea muncii manuale umane şi a tracţiunii animale la toate sau la majoritatea fazelor exploatării forestiere, căutînd ca operaţiile cari nu pot fi mecanizate să nu introducă gîtuiri în exploatare. Mecanizarea complexă poate cuprinde următoarele: mecanizarea recoltării lemnului, care consistă în mecanizarea operaţiilor de doborîre a arborilor, de curăţire de crăci („cepuire") şi de secţionare (cu ajutorul ferestraielor electrice sau mecanice) şi, eventual, în mecanizarea operaţiei de cojire; mecanizarea scosului şi apropiatului lemnului, care consistă în tragerea lemnului de lîngă cioată pînă la instalaţia de apropiat sau pînă la mijlocul de transport, folosind — după împrejurările locale — tractoare echipate cu trolii şi alte amenajări speciale (de ex.: acţionarea pe patru roţi, direcţia pe ambele axe, etc.), trolii mobile, funiculare, etc.; mecanizarea încărcatului lemnului şi al buştenilor, care se realizează, în mare parte, prin echiparea cu trolii de încărcare a camioanelor cu remorci, în mecanizarea exploatărilor forestiere prezintă importanţă şi mecanizarea principalelor operaţii de construire şi întreţinere a drumurilor forestiere, cari sînt mijloace de mecanizare obişnuite în construcţii.
Prin mecanizarea în exploatările forestiere se micşorează pierderile de material lemnos, făcînd rentabijă şi scoaterea din parchete a lemnului cu dimensiuni mici; se măreşte proporţia de lemn de lucru; se reduce ciclul de producţie, evitîndu-se degradarea lemnului exploatat; se real.zează micşorarea preţului de cost.
Mecanizarea în construcţii consistă în folosirea maşinilor de lucru la executarea unora dintre procesele de lucru în construcţii, în special a celor cu volum mare de muncă manuală.
Principalele categorii de lucrări de construcţii mecanizate şi a mijloacelor folosite pentru aceasta sînt descrise mai jos.
Mecanizarea transporturilor consistă în folosirea de maşini pentru transportul, materialelor, semifabricatelor şi prefabricatelor, la şantier şi pe şantier (de ex.: mijloace de transport depărtat, cari pot fi rutiere, feroviare sau funiculare; mijloace de transport apropiat, pe orizontală sau înclinat, cari pot fi cu acţiune continuă sau intermitentă).
Transportul rutier se execută cu vehicule automobile şi cu vehicule remorcate de autocamioane sau de tractoare (remorci obişnuite, semiremorci, peredocuri pentru încărcături lungi, treilere, etc.), iar transportul feroviar se execută pe căi ferate normale (pe şantierele importante) sau, cel mai des, pe căi
ferate înguste, cu vagonete cu platformă (pînă la 2 m3) sau cu vagonete basculante (bene) metalice. Funicularele (v.)se folosesc mai rar, în terenuri accidentate..
Transportul apropiat continuu se realizează cu transportoare (cu bandă, cu plăci, cu role, cu cablu, şi cu cablu şi raclete), cu elevatoare cu cupe (v. sub Elevator 1) şi cu melci (v.).
Transportul apropiat intermitent pe verticală se realizează cu boburi, cu elevatoare-catarg (v. sub Elevator pentru construcţii) şi cu macaralele (v.) (macara-catarg, macara cu braţ oscilant, macara-turn, macara „Pionier", macara portal, etc.).
Mecanizarea lucrărilor de incărcare-descărcare se realizează cu ajutorul unora dintre maşinile folosite la transportul apropiat şi al unor maşini speciale, ca lopeţile mecanice şi încărcătoarele mecanice.
Mecanizarea lucrărilor de terasamente consistă în folosirea maşinilor pentru executarea lucrărilor pregătitoare, a săpăturilor şi umpluturilor de pămînt, pentru transportul materialelor săpate, îndesarea umpluturilor, nivelarea terenului, etc.
La executarea lucrărilor pregătitoare (curăţirea terenului de tufişuri, de arbori sau de pietre; secarea şi îndepărtarea apelor'de suprafaţă; afînarea în prealabil a pămîntului din săpături şi din gropile de împrumut; etc.), se folosesc tăietorul de tufişuri (v.), tractorul echipat cu diferite dispozitive, ferestraiele mecanizate, scarificatorul (v.), şi diferite sisteme de pluguri.
La executarea săpăturilor în cariere, a debleurilor sau a gropilor de împrumut se folosesc screpere (v.), gredere (v.), excavatoare (v.) de diferite tipuri, dragi ine (v.).
La săpături în cariere şi la lucrări sub apă, la extragerea nisipului şi a pietrişului din lacuri şi din rîuri, se foloseşte şi screperul (v.) cu cablu, pentru transportul nisipului, al pietrişului şi al pietrei sparte, la distanţe sub 100* * * 150 m.
La lucrările mari de terasamente (rambleuri şi debleuri) în orice regiune şi la orice adîncime, la săparea gropilor şi a şanţurilor de fundaţii, a canalelor, a digurilor, la exploatarea carierelor, a balastierelor, se utilizează excavatorul universal (cu capacitatea cupei pînă la 30 m3) echipat cu: lopată mecanică dreaptă (la săpături executate mai sus de locul de staţionare a excavatorului, cum şi pentru încărcarea pămîntului în mijloace de transport), lopată mecanică întoarsă (la săparea gropilor de fundaţie şi -a tranşeelor de canalizare), dragiină (la săparea debleurilor cu depozitarea pămîntului direct în depozite sau în mijloace de transport, a gropilor de împrumut cu descărcarea directă în umplutură, la nivelarea debleurilor executate cu excavatorul, la extragerea balastului din rîuri, cînd săpăturile se execută mai jos de locul de staţionare a excavatorului), benă apucătoare (la săpături sub apă, săpături de fundaţie în spaţii înguste, cum şi la lucrări de transbordare a materialelor necoezive: pietriş, piatră spartă, nisip, etc.) şi nivelator (pentru nivelarea terenului, a platformei terasamentelor, la taluzarea debleurilor, etc.).
La săparea şanţurilor pentru fundaţii şi conducte îngropate se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe, cu săpare frontală.
La exploatarea carierelor de argila, de nisip, pietriş şi alte materiale similare, la nivelarea rambleurilor şi debleuiilor de drumuri şi de cale ferată, se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe cu săpare laterală, indiferent dacă utilajul e amplasat deasupra sau sub nivelul lucrării.
La săpături la cari pămîntul nu trebuie transportat la mai mult decît 200 m se foloseşte draglina, pămîntul săpat fiind aruncat în cuprinsul profilului transversal al lucrării.
La lucrările de împrăştiere şi de nivelare a pămîntului săpat se folosesc buldozerul (v.), grederul (v.) şi, mai rar, excavatorul universal (v.).
Compactarea terenurilor naturale sau a umpluturilor se execută cu maşini cari acţionează prin cilindrare (cu ajutorul maşinilor cari se deplasează cu viteză mică pe stratul de compactat şi îndeasă prin greutatea proprie, cum sînt, de exemplu,
43
Mecanizarea cocoaşei de triere
674
Mecanizare, mica ~
tăvălugul neted, tăvălugul „picior de oaie", tăvălugul cu manta profilată, tăvălugul cu manta reticulată, etc., cilindrul compresor, compactorul cu pneuri), prin batere (cu maşini cari aplică, fie un număr mic de lovituri în unitatea de timp, prin căderea unei piese grele de la înălţime mare, Cum sînt, de exemplu, soneta (v.) cu berbec, excavatorul universal echipat cu placă bătătoare, — fie un număr mare de lovituri în unitatea de timp, prin căderea uneia sau a mai multor piese grele, cum e, de exemplu, maiul mecanic de tip broască), prin vibrare (cu maşini cari îndeasă prin producerea de lovituri foarte des repetate, cum sînt, de exemplu, maiul vibrator, vibratorul pe şenile, vibratorul multiplu, placa vibratoare), sau prin acţiune mixtă (cu maşini cari îndeasă atît prin greutatea proprie, cît şi prin vibrare, cum sînt, de exemplu, tăvălugul vibrator, cilindrul compresor vibrator). V. şî sub Compactarea pămîntului, Compresor rutier, Tăvălug, Vibrator.
O metodă de execuţie deosebit de eficientă pentru mecanizarea lucrărilor de terasamente de mare volum e metoda hidro-mecanizată (v. Hidromecanizare), care se aplică la executarea terasamentelor de căi ferate şi de drumuri, la săparea fundaţiilor deschise, la coborîrea chesoanelor cu aer comprimat şi a puţurilor deschise, la săparea canalelor, la executarea barajelor şi a digurilor, la exploatarea minelor şi carierelor de pietriş, de nisip şi balast, cum şi la executarea oricăror săpături în pămînturi cari se spală uşor şi se pot transporta cu ajutorul apei, cînd există sursă de apă şi energie electrică ieftină.
Mecanizarea pregătirii agregatelor se realizează cu ajutorul maşinilor cari prelucrează agregatele prin concasare (v.), sortare (v.) şi spălare (v.), folosind concasoare cu fălci, concasoare giratorii (conice), cu valţuri, şi cu ciocane (v. sub Concasor), ciururi cilindrice rotative şi ciururi plane vibrante (v. sub Ciur 2), cu ajutorul cărora se poate executa şi spălarea agregatelor, şi spălătoare de agregate (v.).
Mecanizarea lucrărilor de fasonare a armaturilor (pe şantier sau în ateliere ori secţii speciale) se realizează în funcţiune de condiţiile şantierului şi de volumul lucrărilor de fasonare a armaturilor şi priveşte îndreptarea oţelului-beton (v.), îndoirea barelor de oţel-beton (v.) şi tăierea oţelului-beton (v.).
Mecanizarea preparării betonului se foloseşte la lucrări de votum mare, pentru a asigura o calitate omogenă a betonului, o productivitate sporită şi reducerea consumului de manoperă. Se folosesc betoniere (v.), fabrici de beton (v.) şi staţiuni de preparare a betonului (v.).
Mecanizarea compactării betonului asigură realizarea unor betoane cu calităţi superioare. Se folosesc vibratoare (v.), maşini de torcretat (v. sub Torcretare), instalaţii de vacuumare (v. sub Vacuumare), prese şi vibroprese.
Mecanizarea preparării mortarului se foloseşte cînd trebuie să se pună în lucrare cantităţi mari de mortar. Pentru prepararea mortarului se folosesc malaxoare speciale, în general cu amestecare forţată, instalate fie pe şantier (în staţiuni), fie într-o centrală de mortar care aprovizionează mai multe şantiere.
Mecanizarea executării tencuielilor se referă în special la operaţiile de aplicare a grundului şi la transportul mortarului, în acest scop se folosesc diferite tipuri de pompe de mortar (v.).
Pentru netezirea mecanică a straturilor de tencuială şi pentru drişcuirea lor se folosesc maşini portative sau complexe (v. sub Drişcă). V. şî sub Tencuire.
Mecanizarea executării zugrăvelilor şi vopsitoriilor se realizează cu ajutorul maşinilor de preparare a amestecurilor şi al maşinilor de pulverizat cu ajutorul aerului comprimat. V. şî sub Pulverizator de vopsea, Vopsire, Zugrăvire.
‘Mecanizarea minelor consistă în introducerea de maşini şi de unelte acţionate mecanic, în executarea lucrărilor miniere şi în procesul de exploatare a zăcămintelor de substanţe minerale utile.
în cadru! mecanizării simple sînt cuprinse: mecanizarea depilării; mecanizarea forării găurilor de mină şi a tăierii făgaşelor, în cazul exploatării cu explozivi; mecanizarea încărcării; mecanizarea transportului (în abataje, pe galerii, pe plane înclinate, prin puţuri); mecanizarea rambleierii; mecanizarea evacuării apelor; mecanizarea deplasării armaturilor de susţinere şi a transportoarelor.
în cadrul mecanizării complexe sînt cuprinse: mecanizarea săpării puţurilor; mecanizarea săpării galeriilor; exploatarea minereurilor cu screperul; abaterea cărbunilor cu combina, cu plugul sau cu agregate de abataj; forarea mecanizată a suitorilor; hidromecanizarea; exploatarea zăcămintelor cu excavatorul.
Mecanizarea minelor prezintă importante avantaje tehnice şi economice prin: reducerea efortului fizic, mărirea productivităţii muncii, sporirea vitezelor de deschidere a minelor, micşorarea timpului de pregătire şi a duratei de exploatare a abatajelor, reducerea volumului lucrărilor de întreţinere, micşorarea efectelor dăunătoare ale presiunii rocilor asupra lucrărilor miniere, concentrarea exploatării, reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea securităţii şi a igienii muncii minerilor. Unele operaţii, cum sînt cele de tăiere şi de încărcare, conduc la înrăutăţirea granulometrică a produselor obţinute şi la amestecarea lor cu rocile sterile într-o proporţie mai mare decît în cazul în care aceste operaţii se efectuează manual.
1.	~a cocoaşei de triere. C. f.: înzestrarea staţiilor de triere cu instalaţii speciJe de mecanizare şi automatizare a operaţiilor principale în legătură cu trierea trenurilor, ca pregătirea parcursurilor pentru vagoanele ce rulează de pe cocoaşă spre liniile grupei de triere, cum şi frînarea vagoanelor, în scopul sporirii capacităţii de triere a cocoaşei.
Instalaţiile de mecanizare şi automatizare consistă din: instalaţii de centralizare cu comandă automată, semiautomată sau individuală a macazurilor de la fasciculul de triere, cu dispozitive de înmagazinare a comenzilor în cazul comenzii automate; frîne de cale cu comandă automată sau neautomată; poştă pneumatică pentru transmiterea rapidă a documentelor vagoanelor şi a fişelor de triere a posturilor interesate; instalaţii de telecomunicaţii speciale (de ex. radio-comunicaţii cu mecanicii locomotivelor de manevră şi cu scriitorii de vagoane, televiziune, difuzoare şi coloane de convorbire cu microfon pentru legătura cu personalul de exploatare de pe tren, teleimprimatoare speciale pentru transmiterea fişei de triere, etc,). V. sî sub Triaj mecanizat, Cocoaşă de triere.
*2. grad de Cs.: Raportul, exprimat de obicei în procente, dintre volumul de lucrări (considerat după cantitatea de muncă necesară) executate cu mijloace mecanizate şi volumul total de lucrări executate într-un proces de lucru, la un obiect de construcţie sau la un complex de obiecte.
La procesele de lucru simple, gradul de mecanizare se determină prin raportarea volumelor fizice de lucrări, exprimate în unităţile de măsură specifice lucrărilor respective (de ex., la săpături, în m3).
La procesele de lucru complexe, la obiectele de construcţii sau la complexele de obiecte, la cari unităţile de măsură specifice diferitelor procese de lucru componente diferă între ele, gradul de mecanizare poate fi exprimat în două feluri: prin exprimarea separată a gradului de mecanizare al fiecărui proces de lucru simplu în parte; prin determinarea unui grad de mecanizare global pentru toate procesele simple de lucru. în ultimul caz se ia ca etalon comun consumul de manoperă. Astfel, gradul de mecanizare reprezintă raportul dintre consumul de manoperă la lucrările executate mecanizat, în ipoteza că ele s-ar executa manual, şi consumul total de manoperă, în ipoteza executării manuale a tuturor lucrărilor.
3.	mic a	Tehn., Cs.: Mecanizare care consistă în
folosirea dispozitivelor şi a mecanismelor fără motor, sau a
Mecanizat
675
Meconină
uneltelor mecanizate, în executarea proceselor simple de lucru sau a operaţiilor auxiliare, în scopuj uşurării muncii manuale şi ridicării productivităţii acesteia. în unele cazuri, mica mecanizare completează maşinile existente în cadrul mecanizării parţiale a proceselor de lucru, în vederea mecanizării lor complexe.
în funcţiune de felul proceselor de lucru şi de volumul lucrărilor, se folosesc diferite tipuri de dispozitive şi mecanisme de mică mecanizare. De exemplu, pentru mica mecanizare <3 lucrărilor de construcţii de pe şantierele din ţara noastră, principalele mijloace de mică mecanizare folosite sînt prezentate mai jos.
Pentru transportul şi mînutenţiunea materialelor se folosesc: containere pentru ciment (v.), cu capacitatea de 50-•-2500 kg ciment (containerul pentru 50 kg ciment e folosit excluziv pentru transportul şi manutenţiunea locală a cimentului de la magazia ■de ciment la buncărul betonierei; containerul pentru 200 kg ciment e folosit atît la transportul local pe şantier, cît şi la transportul cu autocamionul, de la o magazie centrală la magazia •de ciment a şantierului; containerul pentru 400 kg ciment e folosit pentru transportul cimentului de la fabrică la şantier sau de la fabrică la depozitul central al organizaţiei de construcţii; containerul pentru 2500 kg ciment e folosit la transportul cimentului pe calea ferată, de la fabrică la o magazie centrală, fără a fi descărcat din vagon); containere pentru cărămizi şi blocuri pentru planşee (de ex.: containere pentru 60 şi 120 de cărămizi, folosite la transportul cărămizilor de la fabrică la şantier şi de la depozitul de cărămidă al şantierului pînă la locul de muncă, la manutenţiunile pe şantier fiind folosite, uneori, numai fundurile containerelor, cînd pentru transport se folosesc cărucioare speciale cu pereţi mobili; containerul-pieptene pentru blocuri cu goluri, folosit pentru ridicarea pe verticală a cinci blocuri de beton cu două goluri, pentru planşee); Jada-container pentru mortar, care serveşte atît la transportul ^mortarului pe orizontală şi pe verticală, cît şi la depozitarea mortarului la locul de muncă (înlocuind targa sau lada pentru mortar), şi care e manevrată de un lucrător, e transportată pe orizontală cu un cărucior pentru containere şi e ridicată pe verticală cu ajutorul macaralelor.
Pentru transportul pe orizontală al materialelor sau elementelor prefabricate se folosesc: căruciorul cu platformă ridicătoare, care serveşte la transportul local al diferitelor obiecte (blocuri de beton, cherestea, etc.), şi care se introduce sub platforma de depozitare a materialului; căruciorul pentru transportat grinzi prefabricate, care serveşte la deplasarea pe orizontală, la distanţe scurte, a grinzilor prefabricate, fie în fabrici, fie pe şantier, la montarea grinzilor; roabele (v.) de diferite tipuri, cari sînt folosite în scopuri multiple (roaba metalică sau de lemn, obişnuită; roaba cu volum variabil, folosită la dozarea materialelor friabile; roaba pentru cărămizi, care serveşte la transportul pe orizontală al cărămizilor sau al blocurilor de beton); tomberonul (v.), care serveşte la transportul betonului sau al mortarului de la malaxor la locul de punere în operă, fiind deplasat pe orizontală de un singur lucrător; ranga cu role (v.), care serveşte la deplasarea, pe distanţe scurte, a sarcinilor în greutate de pînă la 3 t.
Pentru ridicarea pe verticală se folosesc: macaraua-triunghi,
—	utilizată pe şantiere pentru ridicarea, pînă la înălţimea de 30 m, a obiectelor cu greutatea de cel mult 500 kg, — scripe-tele (v.) fixe sau mobile, palanul (v.), cricul (v.) şi troliul (v.).
Pentru executarea proceselor de lucru la lucrările de lemnărie se folosesc: burghiul electric şi burghiul pneumatic, utilizate pentru executarea găurilor în piese izolate sau în mai multe piese de lemn îmbinate (pot fi fixate pe montanţi de ghidare, pentru a permite executarea găurilor în plan perpendicular pe baza montanţilor); ferestrăul electric cu disc (circularul), utilizat la lucrările în serie, pentru tăierea transversală şi longitudinală a lemnelor cu grosimea pînă la 150 mm, a colţurilor intrînde, a cepurilor, dinţilor, etc.; ferestrăul electric cu panglică, manual, utilizat la prelucrarea elementelor cu tăieturi curbe; ferestrăul cu lanţ, utilizat la tăierea transversală a lemnului rotund şi a altor elemente cu dimensiuni mari, fiind acţionat de un motor electric, cu aer comprimat sau cu explozie; rindeaua electrică (v.), utilizată pentru rindeluirea scîndurilor folosite la lucrările de dulgherie; dalta electrică, utilizată la executarea de scobituri pentru cepuri şi diferite tipuri de bucele; freza electrică, utilizată în special pentru executarea scobiturilor puţin adînci (de ex. a locaşurilor pentru montarea broaştelor la uşi, etc.); maşina de rindeluit parchetul, utilizată la rindeluirea şi nivelarea suprafeţei parchetului (v. sub Parchet); maşina de răzuit şi lustruit, utilizată la finisarea pardoselilor de lemn după rindeluirea lor.
Pentru prelucrarea pietrei naturale sau artificiale se folosesc curent: buciarde mecanizate (v. sub Buciardă), polisorul pentru piatră (v.), maşina de frecat mozaic (v. sub Mozaic) şi maşini de lustruit (v. sub Lustruire).
Pentru fasonarea armaturilor pentru betoane se folosesc diferite dispozitive de mică mecanizare, şi anume: pentru tăierea oţelului-beton (v.) se folosesc foarfece pentru oţel-beton (v.) manuale, pentru îndoirea barelor de oţel-beton (v.), se folosesc plăci de îndoit de diferite tipuri.
Pentru executarea lucrărilor de zugrăveli şi de vopsitorii se folosesc aparate electrice portative de polisat, pentru curăţirea vopselei vechi şi a ruginii de pe piese, şi pulverizatoare (v.) pneumatice, pentru aplicarea vopselei sau a zugrăvelii.
î. Mecanizat. Tehn.: Calitatea unui proces tehnic de a fi efectuat prin operaţii fără intervenţia muncii fizice sau numai cu intervenţia ei parţială. Omul intervine în special pentru conducerea şi întreţinerea sistemului mecanizat.
2.	Mecanoferapie: Metodă de tratament al bolilor aparatului locomotor, în special al celor cari afectează articulaţiile şi muşchii, şi care consistă în impunerea unor mişcări cu ajutorul unor aparate mecanice special construite.
Mecanoterapia e indicată, fie ca tratament principal (de ex. sechelele de poliomielită), fie ca tratament auxiliar post-operator (de ex. la turburările motorii după amputaţii).
3.	Meconină. Chim.: 5,6 - Dimetoxi-ftalidă. Lactona acidului meconinic. Se formează prin reducerea acidului opianic cu amalgam de sodiu. Se găseşte în opiu şi se formează din narcotină, prin fierbere cu apă.